Sunteți pe pagina 1din 2

CANTUL VIII

Antepurgatoriul. Vâlceaua înflorită. Cei doi îngeri păzitori şi şarpele. Nino Visconti şi Corrado Malaspina.
Era'-ntr-al zilei blând şi tainic ceas
ce inima în corăbieri o frânge
la gândul celor care-n urmă-au mas
şi zeci de doruri laolaltă strânge în cei pribegi2, de-aud din depărtări un clopot3 surd ce pare ziua-a plânge,
când eu4, uitând de-a celorlalţi chemări, privii cu sete-o umbră ce-ascultare cerea cu mâna aţintită-n zări.
Cu ochii-ntorşi pe unde zi răsare,
şi palmele care brăzdau seninul,
părea că spune: „Doamne, ru-mi eşti soare!"
Te lucis ante'-i murmura suspinul,
atât de dulce,-ncât, de el vrăjit,
pe mine-n mine mă pierdui; iar plinul
de voci pe urme-l însoţea smerit şi toţi6 priveau spre bolţile senine, întregul psalm cântând pân' la sfârşit.
Ascute-aici privirea ta, creştine, căci vălu7-i străveziu şi ca prin sită tu vei pătrunde adevăru-n sine.
302
303
Oştirea mută8 o văzui spăşită privind spre ceruri cu nesaţ şi dor, parc-aşteptând, umilă şi pălită.9
Şi mai văzui doi îngeri drepţi, în zbor, cu două spade-aprinse, sclipitoare, şi-n vârf ciuntite10 de-ascuţişul lor.
Ca muguri" verzi de tinere vlăstare, veşmântul lor bătut de-aripi verzii le flutura în unde moi şi clare.
Unul din ei mai sus de noi veni, iar cel'lalt malu-l scoborî pe plai, prinzând la mijloc duhurile vii.
Vedeam, fireşte, părul lor bălai, dar faţa nu, sclipind, căci măreţia12 te lasă-adesea fără văz şi grai.
„Ei vin din poala vergurei13 Măria şi valea lor păzi, grăi Sordel, de şarpele ce-şi va-ncerca tăria."
Ci eu14, neştiind cărarea lui defel, privii-ngrozit către Virgil, 'napoi, şi tremurând mă apropiai de el.
Să coborâm15, urmă Sordel apoi, şi umbrelor să le vorbim, de-ţi vrea căci bucuros vor sta-n poveşti cu voi."
Abia trei paşi făcui către vâlcea şi-un duh zării, ce mă privea părând c-ar vrea să ştie dacă-s eu ori ba.
A nopţii umbre16 se lăsau pe rând, dar între noi mai stăruia lumină cât să vădească ce-ascunsese, când

pornii spre el17 fără s-aştept să vină; o, jude Nin18, ce-adâncă mulţumită avui să ştiu că nu te scalzi în tină19!
Nu fu-ntre noi bineţe20 nerostită; şi-apoi: „De când21, mă întrebă, petreci adus de râu, pe valea însorită?"
22
„Ajuns-am azi prin tainiţe de beci aci, grăii, şi-s încă-n prima23 viaţă, deşi mă strădui către cea de veci."
Cât ce-auziră vorba mea, din faţă în lături ambii24 se dădură-astfel ca cei cuprinşi de un fior de gheaţă.
Către maestru se-nturnă Sordel,
iar Nin strigă: „Currado25, în picioare!
Ia vin de vezi ce har străluce-n el."
Şi mie-apoi26: „Pe mulţumită care o datorezi Celui ce-astfel şi-ascunde dintâiul rost, că nu-i spre el cărare,
când ţărmu-l vei ajunge peste unde, spune Giovannei să se roage bine la cel ce-n veci celor curaţi răspunde;
nu cred că-n suflet maica ei27 mă ţine, de vreme ce se hotărî să-şi scoată cernitul văl ce-l va râvni-n suspine.
Prin fapta ei învederat se-arată cât de firavă-i în femei iubirea, de ochiul şi simţirea n-o desfată.
Nu-i va cinsti pe raclă pomenirea, cum i-o cinstea cocoşul din Gallura, năpârca28 ce-n Milan adună-oştirea."
304
305
Astfel zicea şi-i stăpânea făptura mâhnirea dreaptă29 ce nicicând nu cată a-ntrece-n fapte şi-n porniri măsura.
Căta spre cer privirea mea-nsetată,
pe unde aştrii30 se rotesc mai lin,
cum spre butuc mai lin se-nvârte-o roată.
„La ce te uiţi?" grăi Virgil blajin. „Spre aştrii,-am zis, ce despletesc betele şi-mbracă ceru-n roşu de carmin31."
Răspunse el: „Acele patru stele32 văzute-n zori, ajuns-au dimpreună, şi-acestea-au răsărit unde-au fost ele."
Pe când vorbea, Sordel întinse-o mână şi-i arătă cu palma-n jos ţintită cum se ţâra vrăjmaşul33 prin ţărână.
Pe unde valea nu-i de mal proptită venea un şarpe,-acela poate care întins-a Evei poama-ntru ispită.
Prin flori şi ierburi şerpuia-n cărare, sucindu-şi capul când şi când molcum, ca vita când se linge pe spinare.
Eu n-am văzut şi nu pot spune cum cereştii şoimi34 porniră-n zbor uşor; dar îi văzui cum se pogoară-n drum.
Simţind35 văzduhul spintecat în zbor, fugi năpârca şi-amândoi deodată solii cereşti spre locurile lor.
Ci umbra-ntâi de jude-n drum chemată, nu mă slăbi din ochi nici o clipită, cât timp ţinu năvala-ntraripată.
306
„Găsească lumânarea-ţi alduită în vrerea ta36 îndestulată ceară, s-ajungi, grăi, la bolta smălţuită,
şi dacă ai vreo veste, bunăoară
din Val di Magra37 sau din jur, mi-o spune,
căci mare-am fost acolo-odinioară.
Currado Malaspina-s după nume; nu cel bătrân38, ci-urmaş şi mă căiesc de ce-am iubit necugetat39 pe lume."
„O, i-am răspuns, pământul strămoşesc40 nu ţi-l cunosc, dar unde-s oare-acei ce-n Europa-n gând nu-l preţuiesc?
A voastră faimă azi, şi cu temei, cu toţii-o ştiu, căci îi fu dat s-ajungă la curţi domneşti şi-aşijderi şi-n bordei.
Şi-ţi jur pe vrerea ce spre cer m-alungă
c-ai tăi şi azi se dovedesc la fel
de tari la spadă41 şi de largi la pungă.
Căci fire şi-obicei i-ajută-astfel, c-oricât s-ar zbate-n lume Necuratul, ei tot urma-vor strămoşescul ţel."42
„Te du, grăi. Măritul soare43-n patul ce-i de Berbece coperit prin sine n-o să se culce-n şapte daţi de-a latul,
şi, dacă cerul judecata-şi ţine, credinţa ta în cuget va să-ţi fie bătută-n cuie mult mai tari, vezi bine,
decât împlântă-a altui mărturie."
307