Sunteți pe pagina 1din 2

CANTUL XIII

Al doilea ocol: Invidia. Pilde de caritate. Sapia da Siena


La capul scării1 unde-n jur, la poală, a doua oară-aşterne plai din sine preasfântul munte ce păcatu-l spală,
ajunşi fiind, văzui c-o brână-l ţine, la fel cu prima, dar prejur mai iute2 şi-nvârte-ocolul pe sub pisc şi cline.
Nu-s semne-n stei, nici umbre3-ntreţesute; e malul cenuşiu şi netezite se-aştern sub talpă lespezile mute.
„De umbre-om aştepta4 spre-a ne trimite pe drumul bun, grăi Virgil, îmi pare c-om zăbovi. Să nu stăm pe tânjite."
Porni apoi cu ochii ţintă-n soare şi stâlp5 făcând din dreapta lui rotirii, întoarse stânga şi grăi arare:
„Ţi-ncredinţez, lumină6 dulce-a firii, cărarea mea şi rugă-nalţ spre tine ca să mă-ndrumi pe căile spăşirii.
Tu scalzi pământul şi-i împărţi lumine
şi călăuz va să ne fii pe-afară,
de nu ne-abat din drum alte pricine."
Cam cât o milă pe pământ7 măsoară băturăm noi curând şi cu grăbire, căci ne da ghes un dor fără hotară,
328

L
când peste noi, zburând într-o plutire, simţirăm duhuri ce grăiau în cor şi ne-mbiau la cina8 de iubire.
Dintâiul9 glas care trecu în zbor, „Vinum non habent, slobozi cuvânt, şi-n urma noastră-l repetă sonor.
Şi mai-nainte de-a se pierde-n vânt, „Eu sunt Oreste10", se rosti alt glas, dar nici el zborul nu-şi curmă-n pământ.
„Ce-aud, maestre?"-am întrebat şi-am mas s-ascult pe-al treilea ce striga: „Iubeşte" pe cel ce-n tine fără milă-a
tras".
„Această brână12, zise el, loveşte în cei pizmaşi, drept care rupt anume din dragoste e biciul ce-i plesneşte.
Altminteri frâul13 se rosteşte-n nume; şi-ai să-l auzi pân-ai s-ajungi iertarea14 în ceFlalt brâu şi vei pricepe cum e.
Ci-ndreaptă-ţi ochii şi scrutează zarea15 căci vei vedea şezând mulţimi 'nainte pe lângă stâncă sprijinind cărarea."
Privii deci ţintă şi cu luare-aminte şi-un şir de umbre-ntrezării la rând, înfaşurate-n cenuşii veşminte.
Şi-ajunşi aproape le-auzii strigând: „Te roagă-n ceruri pentru noi, Mărie", „Mihai" şi „Petru" şi „Voi sfinţi"
chemând.
Nu-i om pe lume, cât de crud să fie ce nu s-ar frânge de dureri şi jale de câte ochii-mi arătară mie.
329
Când am ajuns de ei aproape-n cale şi fiecare desluşii16 ce pate, din ochii mei porni a curge vale.
Din pănură17 purtau veşminte-n spate şi una-ntr-alta se proptea18 grămadă, iar râpa-naltă le proptea pe toate.
La fel19 şi cei ce nu-s sortiţi să vadă cerşesc la hramuri milă, creştineşte, şi cap la cap se-nşiră toţi pe stradă,
încât să simţi că mila te-mboldeşte nu doar prin vorba ce-i auzi că-ngână: prin chipul lor, ce mai vârtos cerşeşte.
şi precum orbii n-au din cer fărâmă de soare să-i îmbucure, la fel şi-acestora li-e noaptea-n veci stăpână.
Căci tuturor le coase-n fir de-oţel20 pleoapă de pleoapă, ca la şoim când vrei că-l învrăjbeşti, ca să vânezi cu el.
Simţeam21, văzându-i, că-i rănesc pe ei ce nu puteau făptura mea s-o vadă şi spre Virgil cătai, ca de-obicei.
Fu domnul meu în mintea mea iscoadă, căci întrebare n-aşteaptă, ci-ndată „Vorbeşte scurt, grăi, dar cu plămadă."
îmi sta de-a dreapta preaînţeleptul tată, păzind să nu m-afund în surpătură, căci nu e mal să-ncingă brâna roată.
Şi-mi sta de-a stânga ceata mută22, sură, strângând23 din pleoape şi din ochi atare, că plânsu-i podidea prin
cusutură.
330
„O, neam, grăii, încredinţat24 că-n zare vedea-vei mâine cea dintâi lumină, râvnită ţintă-n gând şi arzătoare25,
26
K

răzbească haru-a limpezi de tină' conştiinţa ta, ca apa minţii pură prin ea să curgă27 unduind senină,
ci spune-mi mie, dacă ştii, te-ndură, nu-i vreun latin28 aici cu voi? Căci poate folos ar trage dintr-a mea făptură."
„Noi toţi29 sălăşluim într-o cetate una şi-aceeaşi; însă tu, bag seamă, câţi vreun pribeag de prin Italia, frate."
Aşa-mi păru că prin cuvinte cheamă un glas mai sus de unde stăm şi, vrând s-aud mai bine, m-apropiai de
coamă.
Văzui un duh care părea, şezând, c-aşteaptă-anume şi de-ntrebi „au cum?" ca orbii-aş spune, barba-n sus30
ţinând.
„Tu care vina-ţi ispăşeşti31 în drum,
îl agrăii, mi te vădeşte mie,
de tu eşti cel ce mi-ai răspuns acum."
„Seneză-am fost32, grăi, şi-n cârdăşie cu toţi ceilalţi îmi spăl nimicnicia, cerşind la ceruri har şi bucurie.
Nebună33-am fost, deşi-mi zicea Sapia, căci mai vârtos decât norocul meu, al altor rău34 îmi ogoia prostia.
Şi ca să crezi câte cuvânt, chiar eu ţi-oi dovedi că m-am vădit nebună
' greu.
când anii mei trăgeau la vale
331
Pe cânt la Colle slobozeau furtună , peste senezi în luptă grea36 vrăjmaşii eu mă rugam37 pe-ai noştri să-i răpună.
Zdrobiţi ei fură; şi, văzând ostaşii pe fugă puşi, mă bucurai nespus, şi-atare-ncât, zorind în gând hăitaşii,
întoarsei faţa cu trufîe-n sus,
strigând la cer: «Nu mă mai tem de tine!»
ca mierla38-n crâng când gerul iernii-i dus.
în pragul morţii să mă-mpac pre mine cu Domnul vrui; ci datorinţa mea n-ar fi scurtată prin spăşiri, vezi bine,
de n-ar fi fost ca-n gând şi-n ruga sa Pier39 Pettinaio să mi-aducă-aminte cuprins de milă pentru viaţa-mi rea.
Dar cine eşti tu ce rosteşti cuvinte suflând40 din piept şi n-ai pe ochi lăcată, precum socot, deşi nu văd-nainte?"
„Lumina lor şi mie-mi va fi luată, dar scurt răstimp, grăii, căci prea puţin am pizmuit41 ce-n lume te desfată.
Ci mai vârtos mă tem de cel'lalt chin, de cel de jos şi simt de-acum că-mi creşte povara-n spate şi spinarea-
nclin."
Şi dânsa: „Cine, mă-ntreabă, 'ţi croieşte pe-aicea drum, de să te-ntorci42 socoti?" „Acesta43,-am zis, ce stă şi nu
grăieşte.
Sunt viu; de aceea dacă vrei şi poţi mă roagă paşii să mi-i port pe jos şi pentru tine44 printre ceilalţi toţi."
332
„Minune45-mi spui, răspunse ea pios, şi-i mare semn că Domnul drag te ţine; deci dăruieşte-mi ruga ta prinos.
Şi mi te rog, pe ce-ai mai scump, creştine, de-o fi să treci cândva şi prin Toscana, urmaşilor să mă vorbeşti de
bine.
Căci ai să-i vezi goi şi-ngâmfaţi în goana de-a creşte-orbeşte-n Talamon46 (dibacii!) ce va să-i piardă cu
nădejdea-n Diana47;
dar mai cumplit s-or pierde-n port cârmacii.
.M
333