CANTUL X

Primul ocol: Trufia. Pilde de umilinţă.

Trecuţi apoi de pragul porţii sfinte,
înţepenită de iubirea1 care
pe căi greşite2 îndrumând ne minte,
o auzii cum se izbeşte-n fiare, şi de-aş fi-ntors3 privirile uituce, au ce temei mi-ar fi adus iertare?
Urcam pe-un drum care părea c-aduce, cum şerpuia prin stânca cenuşie, cu unda4 care vine şi se duce.
„Se cade-aici s-arăţi destoinicie,
grăi Virgil, şi să te ţii de latul
ce-n stâncă dă când cotituri înscrie."
Ci drumu-atare ne-ntârzie urcatul, încât mai iute îi fu dat s-ajungă ştirbitei luni5 să-şi întrevadă patul,
Decât ieşit-am teferi noi din strungă. Dar când ajuns-am unde creasta-n jur podiş6 desface şi-napoi se-alungă,
eu7 frânt şi ambii fără-a şti-mprejur ce drum să luăm, ne-am aşezat grămadă pe-un şes mai gol decât deşertul sur.
Din poala râpei8 ce urca sub zadă şi până-n malul ce-ngrădeşte golul, trei inşi de-a latu-ar fi-ncăput să şadă.
313
Şi cât putea să-şi mâne ochiul zborul, de-a stânga noastră ori de-a dreapta brâncă, la fel de-a lungul se-ntindea
ocolul.
Spre râpă-n sus noi n-ajunsesem încă
să ne pornim, când pricepui că ea,
ce nu da pas nici unui drum prin stâncă,
din marmură9 cioplită-astfel era, că nu doar Policlet, dar însăşi firea s-ar fi putut de dânsa ruşina.
Arhanghelul care-aducând vestirea10 ne dărui cu lăcrimata pace" prin care ceru-şi slobozi oprirea,
mi se vădi, fără-a părea că zace, cioplit în stei şi dulcea lui făptură părea că-i vie, nicidecum că tace.
Jurai c-un- „Ave"-i tremura pe gură, căci lângă el şedea fecioara care ne-nvrednici de ceruri şi prescură.
Şi „Ecce Ancilla" pe al ei chip de floare înscris părea, precum se-nscrie-n ceară12 şi chip de om, şi buche de
scrisoare.
„Cuprinsu-ntreg13 cu mintea sa-l măsoară",
grăi Virgil care m-avea deoparte
pe unde-n piept ni-e inima14 comoară.
întoarsei dar privirea mea departe şi-n dreptul călăuzei, aşezat, la spatele Manei, ca-ntr-o carte,
alt basm15 văzui în piatră-nfiripat; pornii deci cale către el setos, şi pe maestru-n spate l-am lăsat.
314
Era acolo-n stei cioplit frumos16 un car cu boi şi-ntr-însul arca sfântă ce pedepsit-a zelul de prisos17.
Şi-n faţă-i gloată'8-n şapte coruri frântă cânta astfel, încât ziceau în mine auzul „nu" şi ochiul, „totuşi, cântă".
Iar fumul19 gros de smirnă şi răşine făcea la fel, când îl vedeai atare, miros şi văz să-şi afle-n el pricine.
în faţa lui juca psalmistul20, care era mai mic şi totuşi mai de preţ decât un rege-n trista-mprejurare.
Iar peste drum, dintr-un palat măreţ, Micol21 ivită-ntr-un pervaz de geam, rotea priviri de ură şi dispreţ.
Pornii apoi din locul unde stăm, ca să privesc mai desluşit istoria ce-n dosul ei în marmură zăream.
Era cântată-acolo-n piatră gloria romanului22 a cărui vrere-aprinsă papei Grigorie23-i înlesni victoria.
Traian adică; şi de frîu-i prinsă o văduvă îşi arăta veşmântul cernit şi faţa de durere-nvinsă.
în faţa lui24 era bătut pământul de cavaleri, şi-şi fluturau pulpana deasupra flamuri prinse-n joc cu vântul.
Strivită-aproape-n vâlva lor, vădana părea că-l roagă: „Doamne bun, răzbună feciorul mort şi-alină-n pieptu-mi
rana".
315
Şi dânsul ei: „Până mă-ntorc fii bună şi-aşteaptă!" Dar femeia fără pace, ca cei în care jar pe foc se-adună,
„De nu te-ntorci?" „Urmaşii-au să te-mpace"; grăi, şi ea: „La ce-ţi ajută ţie25 pomana lor, de n-o ştii singur face?"
Drept care el: „Ţi-aşterne bucurie, căci neîntârziat voi face judecată; dreptatea vrea şi mila mi-e solie".
Acel26 ce-a toatea-i ştiutor şi tată făcuse piatra-a se rosti-n cuvinte27, cu meşteşug ce-n lume nu se-arată.
Şi-n timp ce eu mă desfătam28 'nainte
cu pildele smereniei îndrăgite
şi scumpe nouă printr-al lor părinte,
Virgil rosti: „Mulţimile29 trudite ce vin alene, către trepte-n sus, de bună seamă ne vor şti trimite".
Deşi privind30 mă desfătam nespus, când l-auzii, nu pregetai defel să-ntorc spre dânsul ochii mei supus.
N-aş vrea, creştine31, de-al căinţei zel să-ţi uiţi32 cumva, văzând ce dreaptă plată33 îţi cere Domnul ca s-ajungi la
ţel.
Nu chinu-ţi şadă-n gând, ci la răsplată aminte ia şi orice-ar fi socoate34 că nu va-ntrece marea judecată.
„Maestre,-am zis, mulţimile-arătate nu-mi par35 de-un soi cu-a omului făptură şi nu ştiu ce-s. Mi-s minţile
furate?"
Şi dânsu-atunci: „Pedeapsa grea ce-ndură 'i-ndoaie-astfel şi-n mers îi poticneşte; şi ochii mei în cumpeni se
zbătură.
Ci cată către ei şi desluşeşte ce-ascund din jos poverile cumplite, şi-ai să pricepi că se căiesc muţeşte."
Creştini trufaşi36, făpturi nenorocite, ce jos, de ochii minţii schilodiţi, vă-ncredinţaţi cărărilor greşite,
au nu vedeţi că suntem viermi meniţi a ne preface-n fluturi ce-au să zboare fără-apărare spre judeţ? Smintiţi,
la ce săltaţi cuprinşi de-nfumurare, când sunteţi gâze, viermi, lepădătură, ca larvele ce-n veci n-ajung la soare?
Cum vezi37 pe-alocuri stând câte-o făptură drept reazem pe sub streşini şi pridvoare, ce cu genunchii-ajunge a-
mpunge-n gură,
şi chinul ei, deşi-nchipuit, te doare, la fel văzui, când mi-ascuţii vederea, şi ceata lor adusă de spinare.
Umblau încovoiaţi după puterea38 poverilor, şi printre ei acel care-nfrunta mai răbdător durerea,
părea că zice „nu mai pot defel!"
316
317