Sunteți pe pagina 1din 7

Gîtlan Oana/35A/Comunicări vizuale 2011-2012

1

Mişcarea Pop Art

Pop Art este o mişcare artistică ce a luat naştere la mijlocul anilor 1950 în Marea Britanie, şi spre sfârşitul anilor ’50 în Statele Unite ale Americii. Apariţia acestui curent coincide cu globalizarea muzicii pop şi a miturilor tinerimii, personificate în Elvis Presley şi formaţia Beatles. Mişcarea Pop Art era amuzantă, tinerească şi ostilă în faţa canoanelor artistice. Etimologic, numele este o prescurtare a sintagmei „popular art” (artă populară), sintagma care reprezintă şi ideologia artistică a curentului. Provocarea propusă a constat în transformarea artei tradiţionale în artă cultă, printr-un mix imagistic de arte populare, de masă, cum ar fi publicitatea, ştirile, benzile desenate, etc. Mişcarea a fost definită ca o reacţie a artei abstracte, expresioniste – şi se aseamănă prin principii cu dadaismul. Spre deosebire de dadaism, Pop Art-ul înlocuieşte destructivul, satiricul şi anarhicul cu afirmarea detaşată a artefactelor culturii de masă.

cu afirmare a detaşată a artefactelor culturii de masă. Fenomenul a luat amploare foarte repede, mai

Fenomenul a luat amploare foarte repede, mai ales datorită faptului că acest gen de artă se vindea foarte bine, motiv pentru care mulţi artişti se socotesc „de consum. Curentul care aparent nu avea conţinut artistic marchează o revoluţie, fiind o artă care nu se mai adresează doar unui segment elitistic, ci tuturor indiferent de gradul de cultură sau de educaţie. În imaginile pop îşi recunoaşte orice cetăţean viaţa de zi cu zi, aspiraţiile şi năzuinţele – chiar dacă este vorba despre cele de consum, promovate de mijloacele de comunicare în masă. În acest fel, artiştii ocărâţi la început, răsar pe scena artistică, şi în toamna lui 1962 deschid prima expoziţie împreună, şi sunt apreciaţi cum se cuvine cu un simpozion în binecunoscutul Muzeu de Artă Modernă din New York.

Gîtlan Oana/35A/Comunicări vizuale 2011-2012

2

În cercurile largi pe care le-a atras cultura pop, artiştii reacţionau prin aspiraţie profundă. Pe lângă adevăraţii creatori existau şi artişti care îşi ocupau cariera încercând să imite pe mai marii lor, fără a deveni celebri.

Termenul de Pop Art este asociat cu o artă extrovertită, care se inspiră din cultura marilor oraşe. Condiţionată de diversele raporturi din diferitele ţări, noua mişcare a căpătat un caracter heterogen. Crezul în fezabilitatea lumii al artei concrete şi speranţa în umanismul individului al expresionismului abstract nu se îndeplinise, făcând după 1945 ca o nouă cultură, cea a maselor, să se dezvolte în America. Realitatea este cea mai fezabilă sursă de inspiraţie, cu precădere modul de viaţă modern care luase amploare şi se contura în anumite direcţii axate pe consum. Pornind de la ready-made-ul lui Marcel Duchamp, reprezentând un pisoar transformat în operă de artă, şi de la „noul realism” al lui Fernand Leger, se realizează ideologia mişcării nou apărute. Însă - conceptul de Pop Art nu se referă atât de mult la arta creată în sine, ci mai mult la demersul care conduce către aceasta.

Tema centrală a artiştilor Pop Art sunt consumul şi masele media, fiind extrem de importante aşa numitele „objets trouves”, obiecte tipice pentru anumite categorii, care apoi sunt transformate în artă. De cele mai multe ori, provenienţa acestor obiecte este mai mult decât banală, situaţii din viaţa de zi cu zi, însă prelucrarea banalului este considerată a fi sursă de originalitate formală, de umanitate si intimitate, mai mult decât prezentarea banalului în sine, care nu ar putea şoca sau atrage atenţia. Miza multor opere Pop Art a fost aceea de a pune într-o altă lumină şi de a reprezenta mult mai flexibil privirile umane. Lumea Pop Art este lumea marilor metropole ale secolului XX, sub deviza că benzile desenate şi conserva de supă sunt doar un motiv artistic, aşa cum pentru arta lui Cézanne era mărul. Materia este adesea sustrasă contextului ei, izolată şi combinată cu materie de altă factură. Acestă artă are la bază tehnica asocierii, fiind vorba ori despre compoziţii obţinute prin asociere, fie despre modul de producere a obiectelor de artă şi de tehnica utilizată. Prin faptul că se asociază imagini tradiţionale prin opoziţie cu arta de elită, scoţând în evidenţă banalul sau kitschul unei culturi, de cele mai multe ori intervine ironicul ca şi categorie estetică.

Gîtlan Oana/35A/Comunicări vizuale 2011-2012

3

Gîtlan Oana/35A/Comunic ări vizuale 2011 -2012 3 Spre exemplu, Andy Warhol a fost preocupat de banala

Spre exemplu, Andy Warhol a fost preocupat de banala conservă de supă sau de conserva de sos de tomate, obiecte considerate a fi deşeuri după golirea de conţinut. El transformă însă acest obiect într-o operă de artă, printr-o reprezentare specifică. Colajul este o tehnică preferată de artiştii Pop Art, pentru a da viaţă artei, care în acest mod să poată fi preluată şi de mijloacele de comunicare în masă şi să devină accesibilă tuturor, indiferent de cultură. Motivul colajului era aplicat şi pentru a sublinia faptul că arta lor de fapt reutilizează şi valorifică materie deja existentă. Astfel de materie o reprezintă reclamele, panourile publicitare, fotografiile, benzile desenate, ilustraţiile, ziarele, filmele şi televiziunea, etc. Toate acestea reprezintă surse ale artei pop, prin care aceasta devine o oglindă clară a culturii. Procedeul poartă numele de „ready-made”, şi reprezintă în fond o provocare de a se opune modurilor convenţionale de reprezentare creativă. Procedeul a fost considerat a fi şocant de către cei care împărtăşeau ideea că opera de artă este o formă subiectivă şi personală de a reprezenta lumea, cu atât mai mult cu cât întreaga atenţie era canalizată spre informaţie şi stimuli vizuali puternici, care invadează şi suprasolicită privitorul obişnuit cu arta convenţională. Şi mai importantă este recalificarea simţurilor în percepţia unei astfel de opere de artă.

La fel de inovative sunt culorile utilizate, anume culori bătătoare la ochi, nediluate şi asociate în contraste puternice. Reprezentarea nerealistică este de cele mai multe ori subliniată de linii de forţă negre, care definesc foarte bine conturul obiectelor. Alegerea culorilor în cadrul unui proces de creaţie Pop Art este definită foarte clar, de cele mai multe ori apărând chiar serii coloristice care subliniază valenţele artei şi miza acestei mişcări. De asemenea, picturile sunt realizate pe formate foarte mari, impunătoare, ca şi sculpturile, de dimensiuni foarte mari.

Pop Art este neutră în mod voit, şi multilaterală. Criticii descopereau de multe ori sensuri nebănuite. Pe de altă parte, această mişcare a fost considerată a fi inconsistentă, deoarece practicile conceptuale sunt greu de inţeles la scară largă. Andy Warhol, renumitul artist Pop Art al Americii, a fost acuzat că favorizează cultura de consum întru-un mod superficial. Răspunsul lui a fost prompt, anume ca el

Gîtlan Oana/35A/Comunicări vizuale 2011-2012

4

pictează simbolurile pe care le cunoaşte cel mai bine ca fiind impersonale şi materialiste în mod neruşinat pe care este construită America.

Pop Art-ul nu foloseşte materiale sau forme predilecte, este orice altceva în afară de uniformă. Singurul exemplu cu interese comune este cel al curentului Pop Art dezvoltat în marea Britanie, care în ciuda variilor forme de manifestare şi reprezentare, păstrează o oarecare unitate.

Pentru acest tip de artă, explozia de consum izbucnită după perioada războaielor şi omniprezenţa mijloacelor de comunicare în masă au o importanţă deosebită. Însă – datorită faptului că aceste elemente se manifestă diferit în diferitele ţări, şi semnificaţia lor pentru artă este diferită.

Cultul artisului este trăit prin prisma individului-erou, izolat. Atacul lor asupra gusturilor convenţionale a schimbat obiceiurile de percepţie ale epocii şi a devenit o marcă a acesteia. Atitudinea rece şi distanţată a artistului, care nu se implică emoţional în creaţiile sale este dezvăluită chiar şi de faptul că acesta evită să se lase dezvăluit de o urmă de pensulă.

In tablourile cunoscuţilor artişti pop Roy Lichtenstein, James Rosenquist, Andy Warhol sau Tom Wesselmann ambivalenţa motivelor emoţionale se opune unei reprezentări obiective. Culorile extrase din grafica publicitară arată în aparenta lor voioşie pe de o parte goliciunea, pe de altă parte contradicţia societăţii de masă moderne. Exemple relevante sunt tablourile reprezentând catastrofe ale lui Andy Warhol, care înfăţişează motive emotive cum ar fi accidente rutiere, aviatice, scaune electrice, în tehnici care debarasează imaginea de orice încărcătură emoţională – serigrafia – legată de repetiţia în serie a motivelor. Chiar şi portretele sale renumite (ex. Marilyn Monroe, 1962) se joacă cu alienarea şi înstrăinarea idolului fixat pentru un anumit motiv, însă trasformat de masele de comunicare în clişeu. Andy Warhol reprezintă într-un oarecare fel personificarea mişcării Pop Art. Cu toate că a lucrat pentru început ca şi artist comercial, Warhol a scos în evidenţă spiritul culturii populare americane şi a ridicat-o la nivel de artă de muzeu. Utilizând imagini la mâna a doua a unor celebrităţi şi produse de consum, despre care considera că

artă de muzeu. Utilizând imagini la mâna a doua a unor celebrităţi şi produse de consum,

Gîtlan Oana/35A/Comunicări vizuale 2011-2012

5

au o banalitate intrinsecă ce merită exploatată, le transforma în adevărate obiecte de artă. Stilul detaşat al lui Warhol survine din afirmaţia lui: „consider ca orice tablou ar trebui să aibă aceleaşi dimensiuni şi culori, astfel încât să fie interschimbabil şi nimeni să nu considere că are o pictură mai bună sau mai proastă”. Warhol afirmă paradoxal că „sunt o persoană profund superficială” şi că „arta ar trebui să fie plină de înţelesuri în cel mai superficial mod”, ceea ce se reflectă în operele sale. Tabloul lui Marilyn reprezintă de fapt fotografia colorată a unei actriţe care se autodegradează prin repetiţia propriei ei imagini, pe când reprezentarea alb-negru a aceluiaşi tablou sugerează calitatea efemeră a faimei.

Roy Lichtenstein urmăreşte ca prin mijloacele stilistice ale benzilor desenate să obţină un limbaj imagistic monumental şi rafinat, a cărui conţinut să fie însă redus. Însă artiştii vestici Mel Ramos, Edward Ruscha oder Wayne Thiebaud reacţionează critic şi ironic faţă de distanţa pe care o impun clişeele graficii comerciale. Stilul lui Lichtenstein este unul fix: linii de contur negre, culori crude şi tonuri randate în puncte Benday – o metodă de a printa tonuri în reviste de benzi desenate. Treptat, Lichtenstein a explorat şi arta modernistă, trecând prin artele de avandardă: cubism, futurism, art deco, De Stijl, suprarealism şi expresionism abstract. Lichtenstein nu copiază imaginile din benzi desenate, ci le rafinează în mod subtil, conştient fiind de aparenţa transformată şi de percepţia pe

care o vor avea privitorii atunci când operele sale vor fi expuse într-un muzeu.

Jasper Johns crează opere de artă care pun privitorul să îşi pună întrebări asupra modului în care privim, percepem şi facem artă. Nefăcând diferenţa între subiect şi obiect, transpune acest principiu şi privind diferenţa între artă şi viaţă în sine. Crezul lui Johns era că nu trebuie să privim o pictură ca pe o reprezentare sau ca pe o iluzie, ci ca pe un obiect cu o proprie realitate. Spre deosebire de artiştii care se inspiră din obiecte ready-made, Johns se inspiră din „imagini găsite”, cum ar fi drapeluri, litere şi cifre, şi tocmai această iconografie familiară fac analogie la pop art. Vedea în ele elemente convenţionale, impersonale, exterioare. Imaginile impersonale ale lui Johns sunt un antidot pentru arta obscură şi personală a expresionismului abstract. Fiind perfect neutre, reprezentările puteau fi lucrate la alte niveluri spre exemplu: combinând colaje din ziare pentru a crea impresia unei

puteau fi lucrate la alte niveluri – spre exemplu: combinând colaje din ziare pentru a crea

Gîtlan Oana/35A/Comunicări vizuale 2011-2012

6

picturi, reuşea să articuleze suprafaţa lucrării. Rezultatul era întotdeauna un echilibru studiat între reprezentare şi abstracţie.

un echilibru studiat între reprezentare şi abstracţie. Critica adusă acestui curent a fost destul de dură,

Critica adusă acestui curent a fost destul de dură, denumind obiectele de artă pop ca fiind triviale, cu un conţinut şi mesaj tendenţios, lipsite de sensibilitate şi emoţie, atât în actul creaţiei, cât şi în reprezentare şi mesaj transmis, însă probabil este unul din cele mai cunoscute curente ale epocii secolului XX, ceea ce umbreşte orice fel de critică. Oricând s-ar fi lăsat inspirată arta de grafica publicitară, s-a produs un schimb simultan: pentru design, pop art-ul a fost la rândul său o sursă de inspiraţie, deschizând graniţele esteticii comerciale, îndepărtând pas cu pas designul de doctrina funcţionalistă.

Bibliografie Tilman Osterwold, Pop Art, Editura Taschen, 2007

Gîtlan Oana/35A/Comunicări vizuale 2011-2012

7