Liliana Hoinărescu

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române

E-mail: lilianahoinarescu@gmail.com

Ipostaze şi funcţii ale ironiei în discursul parlamentar

românesc. Perspectivă diacronică
Ironia. Istoria conceptului

• În vechea greacă eironeia însemna „ipocrizie, disimulare, înșelătorie”

• Ironia devine o tehnică filosofică, în maieutica socratică.
• Cicero definește ironia în termeni retorici, ca o tehnică elegantă și rafinată, prin care oratorul lasă
să se înțeleagă altceva decât ceea ce spune: „Urbana etiam dissimulatio est, cum alia dicuntur ac
sentias… Socratem opinor in hac ironia dissimulantiaque longe lepore et humanitate omnibus
praestitisse. Genus est perelegans et cum gravitate salsum…“ (Cicero, De Oratore, II, 67, apud
Vlastos 2002: 31).
• Quintilian, în sec. III d. Hr., include ironia printre figurile retorice (tropi), definind-o ca antifrază.
„Contrarium ei quod dicitur intellegendum est” (Institutio Oratoria, IX, 2, 44).
Teorii pragmatice/definiții ale ironiei

• Ironia este un act de vorbire indirect (vezi Searle 1979: 112-116)

• Ironia este o implicatură conversațională, o încălcare deliberată a maximei calității
(Grice 1975; 1978). Vezi și Giora (1995); Attardo (2001).
• Ironia este o mențiune, o manifestare a polifoniei enunțiative (Sperber și Wilson
1987). Alte interpretări ale ironiei ca fenomen intertextual/polifonic: Ducrot
(1984: 171-233); Gibbs (1986 a, b); Glucksberg (1995); Kumon-Nakamura,
Glucksberg, Brown (1995).
 Teorii pragmatice ale ironiei. Diferențe conceptuale

Teoria pragmatică standard (ironia ca act verbal indirect/ca implicatură) transpune

în termeni pragmatici concepția retorică tradițională a ironiei ca trop (antifrază),
stipulând existența a două sensuri diferite în interpretarea ironică, un sens literal și
un sens indirect/implicit opus acestuia.

Teoria ironiei ca mențiune, formulată de Sperber și Wilson, respinge exact

interpretarea tropologică, pornind chiar de la contestarea existenței nivelurilor
literal și figurat. În concepția autorilor, acestea sunt simple constructe teoretice, în
comunicarea obișnuită înțelegerea enunțurilor de ambele tipuri implicând aceleași
procese cognitive, aspect care face irelevantă distingerea lor.
 Ironia și im/politețea
Percepții sociale ale ironiei

Conotații sociale pozitive Modestie

Altruism
Tehnică literară/stilistică elitistă și elegantă
Proiecție culturală
Instrument cognitiv
Procedeu umoristic
Conotații sociale negative Intenția de a înșela
Ipocrizie
Disimulare
Criticism
Distanțare
Superioritate
Deriziune, persiflare, dispreț
Obscuritate
 Ironia și teoriile im/politeții

Brown and Levinson (1967/1987) Strategie a politeții off record (acte

verbale indirecte/implicaturi) /
Strategie on record (strategie a
politeții pozitive – ironia ca glumă)
Strategie a politeții
Irony Principle (IP) Principiul ironic
Leech (2014: 243) este un principiu de al doilea rang
subsumat Principiului Politeții

Strategie a impoliteții Culpeper (1996; 2011; 2015); Ironie = sarcasm, deriziune

Bousfield (2008)

Strategie a politeții/impoliteții Tselika (2015: 19) Ironia poate fi contextual o strategie

Kotthoff (1996: 301) a politeții sau a impoliteții
Alba Juez (1995)
Discursul parlamentar – trăsături
• Parlamentul este forul legislativ într-un stat democratic (parlament < fr. v. parlement <
parler „a vorbi”)
• Discursul parlamentar este mai formalizat subtip al discursului politic, presupunând reguli
stricte privind intervențiile și accesul la cuvânt
• Este un discurs deliberativ (stabilirea unui consens privind adoptarea legilor), dar și
competitiv (rivalitatea politică) (cooperare versus conflict)
• Tipuri de argumentație: epidictică (de laudă sau blamare) / judiciară / deliberativă (politică)
• Prezintă trăsături dramaturgice (oratoria politică are o retorică particulară, asemănătoare
celei teatrale)
• Are un caracter metadiscursiv pronunțat
• Ironia poate avea în acest context atât expresii elaborate, redactate în prealabil şi doar
performate de oratori, cât şi expresii spontane şi dialogice, în urma intervenţiilor şi
întreruperilor unui orator de alţi membri ai Parlamentului.
A. Secolul al XIX-lea
 (1) Ironia = Glumă. Strategie a politeții pozitive (autoevaluare)

M. Kogălniceanu: Minoritatea a dovedit că de o lună de zile nu a făcut nici o interpelare. De aceea

voiesc să ştiu ce sînt aceste interpelări? Sînt ele spre a sprijini guvernul sau spre a justifica ca este o
opoziţiune?
Aci-mi permit a mă cam îndoi. În adevăr, domnilor, într-un parlament din lume, în Parlamentul din
Egipt, se zicea că trebuie să fie şi la ei dreaptă, stînga şi centru. Ei bine, cînd s-au adunat pentru întîiă
oară deputaţii, s-au dus toţi şi s-au pus în partea guvernului, iar cealaltă parte destinată pentru
opoziţiune era deşartă; atunci marele kediv a făcut cum se face în garda civică, pe rînd a împărţit pe
deputaţi şi a zis că cutare şi cutare să facă opoziţiune în cutare zi şi cutare şi cutare să facă în cutare zi
(ilaritate) . . . ba încă onor. domnul Carp [î]mi spune că chiar cu decret s-a făcut aceasta. (Mare
ilaritate.);
Dar acum, lăsînd la o parte ceea ce poate fi ironic în această cestiune, vin la partea cea serioasă şi
aci eu, membru din minoritate, [î]mi permit a ruga pe cei din majoritate să binevoiască a ne imita pe
noi, adică să ne punem serios pe lucru, să cercetăm legile care ni s-au pus înainte ca cele mai
importante şi acolo fiecare din noi vom zice cuvîntul nostru; dar interpelările să le lăsăm pînă la
toamnă. (Kogălniceanu, O. V. II, 243, 16 aprilie 1882)
 (2) Ironia = persiflare. Atitudine neconformă cu normele instituționale
(heteroevaluare)
M. Kogălniceanu: [...] Mă iertaţi, n-am făcut nici o personalitate şi-mi veţi permite ca atunci cînd se răspunde la
cestiunea făcută de un deputat în privinţa acestei schimbări năprasnice a miniştrilor şi în mod glumeţ de boale, să
vorbesc şi eu tot aşa, fără să ating cîtuşi de puţin, ferească Dumnezeu, nici onorabilitatea, nici independenţa de caracter,
nici universalitatea cunoştinţelor domnului Stătescu de a trece dintr-un minister într-altul. Voi mai zice că mai era încă
un bolnav, era domnul Urechia. Protomedicul a găsit că domnul Urechia avea o durere de urechi şi i-a prescris să se
întoarcă la şoseaua Kiselef şi acolo să facă o cură de esenţă de floare de tei şi se va vindeca. (Ilaritate.) în adevăr, domnul
Urechia s-a vindecat. (Ilaritate.) Era apoi şi general Angelescu, care din pricina boalei independenţei sale purta chipiul
cam pe o ureche. Hei bine, protomedicul l-a aruncat tocmai în Italia, în grota de la Posilipa, la Neapole (ilaritate), unde s-
a vindecat.
A venit noul ministru de externe şi aci nu mai încape ironie.
Domnul preşedinte : Dumneavoastră faceţi diagnoza boalelor, pe cînd ar trebui să discutaţi bugetele.
O voce : Aceasta este diagnoza bugetelor.
M. Kogălniceanu: Mi se pare, domnule preşedinte, că sînt în dreptul meu. (Zgomot.)
Domnul Ion Cîmpineanu : Persiflagiul în Cameră nu este permis; pentru demnitatea Camerei cerem să revie
oratorul la cestiune.
M. Kogălniceanu: Sînt foarte recunoscător onor. domnului Cîmpineanu.[...].
A venit la Ministerul de Externe domnul Dimitrie Sturdza, care a fost interpelat de domnul Alexandru Lahovari ce
caută pe acea bancă ? Domnia sa a răspuns – aci nu este persiflagiu –, a răspuns : Am mare încredere în domnul
Brătianu. (Kogălniceanu, O. V. II, 432, 26-27 ianuarie 1883) //
 (3) Ironia = sarcasm (heteroevaluare)

T. Maiorescu, Ministrul cultelor. Încă o dată, d. Vernescu să-mi răspunză, cine judecă
afirmaţiunile d-voastră? Aţi prevăzut că se validează alegerile de Cameră; s-au validat – de
ce le invalidaţi a doua zi? Din momentul când alegerile s-au validat de Cameră, singura
autoritate competentă conform legii, nu mai este permis nimănui să vie a le contesta; şi,
dacă totuş o face, atunci trece din statul normal constituit în statul anarhic şi devine un
revoluţionar (aplauze prelungite).
I. Brătianu. Trimiteţi-ne la puşcărie.
Ministrul cultelor. Noi nu trimitem la puşcărie pe nimeni dintre deputaţi, fiindcă avem
libertatea cuvântului, inviolabilitatea deputaţilor. Dar ironica întrerupere a d-lui Ioan
Brătianu şi apelul d-sale la intoleranţă le găsesc puţin potrivite. N-am fost în Camera
aleasă când eraţi d-voastră la minister, d-le Brătianu, dar mi se spune că era atunci o
stranie netoleranţă, că oratorii de altă părere decât d-voastră nici nu puteau să vorbească
aci; pe când în Camera aceasta s-a văzut chiar ieri un domn, al căruia nume nu-l mai citez,
care, vorbindu-se de încercarea de la Ploieşti, a întrerupt şi în toată libertatea, a zis: Nu, n-
am voit să fac republică, am voit să fac guvern provizoriu. Nu ne imputaţi dar tocmai
(4) Ironia = remarcă inteligentă, vorbă de spirit (heteroevaluare)

T. Maiorescu: Vreau adică să fie aduşi deputaţii, care vorbesc şi au vorbit până
acum, dd. Blaremberg şi Conta, în poziţia puţin serioasă de a vorbi într-o parte
pentru nişte oameni convinşi de mai nainte şi în altă parte în contra unor oameni,
care prin tăcerea lor, vor să astupe răsunetul ce aceste cuvinte vor avea în ţară?
Şi la întrebarea d-lui Lahovari, făcută ieri venerabilului nostru preşedinte, dacă nu
acordă cuvântul la cineva în contră, d. Preşedinte, cu o ironie inteligentă, a
răspuns: nu-i pot inventa.
Nu cumva suntem unanimi de părerea majorităţii? (Aplauze.) Este ştiut că nu
suntem unanimi, a declarat ieri şi d. preşedinte al consiliului, că este în contra
proiectului majorităţii. (Maiorescu, O. III, 573, 5 septembrie 1879)
(5) Ironia = glumă, neseriozitate. Inadecvare contextuală (heteroevaluare)

Al. Lahovari (ministru de externe). [...] Vă aduceţi aminte că d-l Catargi, când erà vorba de proiectele
de reforme ce se cereau în sesiunea trecută, răspundeà prin cuvintele cunoscute: la toamnă; s’a zis că
această trimitere la toamnă era ceva ironic. Eu, d-lor, am crezut şi cred încă că d-l Catargi vorbia serios.
Aveam un timp prea scurt, votarea bugetului era o lucrare grea, (230) care ne-a dus până la Iunie. Prin
urmare eu eram în drept să iau în serios vorbele d-lui Catargi. Dela d-l Vernescu am aflat ieri că d-l Lascar
Catargi, chiar când vorbeşte cu Regele în împrejurările cele mai grave, vorbeşte ironic, ca cu Camera ;
poate asemenea să vorbească ironic, dar eu persist a crede că totdeauna d-l Catargi vorbeşte serios.
(Lahovari, D. P. 230-231) [...]
D-voastră ziceţi că în ironie d-l Catargi a recomandat pe d-l Manu !... Presupuneţi că un preşedinte de
consiliu, un şef de partid, când este vorba de o direcţiune capitală ce este a se da afacerilor ţării, dă
consilii ironice Regelui!... Cuvânt necugetat! Vorbă grăbită! Eu nu cred ca d-1 Catargi să fi vorbit Regelui
cu ironia pe buze.
L. Catargi. – Voiu spune eu numai decât cum am vorbit.
Al. Lahovari (ministru de externe). – Insă povaţa d-voastră ironică, cum o califică d-l Vernescu, a fost
luată în serios, şi d-l Mânu a fost chemat la guvern [...] Credeţi că ţara va împărtăşi râsul şi ironia d-
voastră? Ei bine, şi noi ne-am luat în serios şi Adunările ne-au luat în serios, şi ţara ne-a luat în serios,
şi vă veţi miră singuri, văzând cât de serioşi suntem ! (aplause). (Lahovari, D. P. 236 15-16 Decembrie
1889)
B. Perspectivă contemporană
(6) Definiția ca argument. Politețea negativă

Domnul Mihai Răzvan Ungureanu – prim-ministrul Guvernului României: Opoziţia

are, în esenţă, un rol pozitiv, prin critica pe care o formulează la adresa actului de
guvernare, dar ceea ce faceţi dumneavoastră este să distrugeţi însăşi ideea de
opoziţie. Opoziţia înseamnă contribuţie la bunul mers al ţării şi opoziţia înseamnă
responsabilitate faţă de interesul naţional. Regret că în faţa mea şi în faţa cetăţenilor
acestei ţări se află mai mulţi politicieni şi prea puţini oameni de stat.
 (7a) Ironia intertextuală (aluzii livreşti, presupoziţii). Politețe pozitivă.
Argumentul prin exemplu

Theodor Paleologu: Şi o ultimă remarcă. Ţineţi minte că, în urmă cu câteva luni, distinsul
nostru preşedinte de şedinţă, Ioan Oltean, când era multă vâlvă în Cameră, a spus:
"Votaţi, nu strigaţi!" Aşa îmi vine să spun şi eu: Votaţi, nu ameninţaţi! Votaţi, nu
împuşcaţi! Votaţi, nu trageţi!
Ştiu că după mine urmează să vorbească distinsul meu coleg Victor Ponta şi
vreau să-i adresez un sfat. (Dezaprobare în rândul parlamentarilor opoziţiei)
Hai să spunem, atunci, nu un sfat, ci o amicală sugestie, şi anume să recitească
"Iliada", Cântul II din "Iliada".
•
(7b) Ironia intertextuală (aluzii livreşti, presupoziţii). Politețe pozitivă. Argumentul prin
exemplu

Ce se întâmplă în Cântul II din "Iliada"? Intervine Tersites cel urât şi comic, un personaj
eminamente comic în "Iliada". E singurul personaj comic în "Iliada". Şi Tersites îl ameninţă
pe Agamemnom, îl face de băcănie, să spunem, aşa cum a făcut-o, nu de mult, un coleg
de-al dumneavoastră, care i-a spus lui Mihai Răzvan Ungureanu că va avea destinul lui Aldo
Moro. Asta, venind de la un profesor de istorie, de la un fost coleg de universitate, de la
Facultatea de Istorie "Alexandru Ioan Cuza". Poate or fi amintiri de la începutul anilor ’20,
de la aceeaşi universitate, şi anume Universitatea de la Iaşi.
Dar legătura este alta, legată de Tersites. A vorbit Tersites, acum câteva zile, lansând
asemenea ameninţări. Şi ce se întâmplă în "Iliada"? Ulise îl pune la punct pe Tersites, care îl
atacase pe Agamemnon. Îi spune: "Mai taci din gură, Tersites!" şi îi dă cu sceptrul în cap.
Aşa sper să facă şi preşedintele Partidului Social Democrat, Victor Ponta - să-i dea cu
sceptrul în cap lui Tersites, să-i spună să mai tacă oleacă.
Şi, domnule preşedinte, nu vă lăsaţi debordat de Tersiţi! (Aplauze)
 (8) Ironia = Persiflare. Impoliteţea negativă. Strategii de implicitare

Victor Viorel Ponta : Domnule preşedinte al Senatului, Domnule prim-ministru, Doamnelor şi domnilor
miniştri, Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Toţi cei care astăzi aveţi curajul să treceţi peste ameninţările din "Iliada" şi să fiţi prezenţi aici ca să vă faceţi
datoria faţă de cei care v-au ales,
Doresc, în intervenţia mea, să prezint viziunea Uniunii Social-Liberale, cel mai important, în acest moment, cel
mai mare grup politic din Parlamentul României şi, în mod sigur, cea mai importantă forţă politică, în acest
moment, în România, referitoare la situaţia actuală şi la ceea ce avem de făcut în următoarele luni, până la
alegerile generale, alegeri care vor reda românilor dreptul de a-şi alege cu adevărat conducătorii.
Domnule prim-ministru Ungureanu,
Vă rog să fiţi foarte liniştiţi, nu ne aflăm aici ca să vă criticăm, să vă admonestăm, să vă ameninţăm.
Dimpotrivă, cred că ar trebui să încep prin a vă mulţumi. Apreciez grija dumneavoastră personală, a
Serviciului de Informaţii Externe şi a Guvernului pentru siguranţa vacanţelor mele. Pot să vă asigur că n-am
mers niciodată în vacanţă pe banii de la OMW Petrom. (Aplauze)
Anul trecut, se ocupa de vacanţa mea idolul şi mentorul dumneavoastră, domnul Traian Băsescu. Mă
gândeam că, ştiţi cum e, securiştii, între ei, au preocupări comune - unde îşi fac vacanţele liderii opoziţiei.
(9) Comentarii metapragmatice: argumentum ad personam (atacul la persoană)

Mihai Razvan Ungureanu (Prim-Ministru) (drept la replică) Cu atât mai mult cu cât
unii dintre dumneavoastră îmi sunt cunoscuţi, iar unii au fost studenţii mei, îmi este
greu să vă spun cum mă simt în momentul în care văd că în faţa unor argumente
clare şi a unui discurs precis, ceea ce vine în schimb este invectiva şi atacul la
persoană. Aceasta arată degradarea discursului politic în România şi, pentru
aceasta, doamnelor şi domnilor, sunteţi şi dumneavoastră responsabili. Nu sunt
armele mele, nu mă veţi auzi vorbind aşa, nu am de gând să pornesc de la atacul la
persoană şi să ajung la instigarea la violenţă. [...]
În al doilea rând, sunt convins că se poate face un alt fel de politică, o politică în care
să existe cu adevărat bun-simţ, în care să existe decenţă, în care să existe sobrietate,
în care să fie preţuit meritul, şi nu zgomotul.
 (10 ) Ironia = Persiflare. Impolitețea negativă

Victor Viorel Ponta (drept la replică) Vă mulţumesc.

Practica parlamentară – şi sper ca domnul Ungureanu să poată să fie parlamentar şi s-o înveţe –
spune că orice deputat şi senator are un drept la replică atunci când i se pronunţă numele şi când i se
aduc anumite acuzaţii. Dreptul la replică nu-l înţeleg ca pe o polemică sau ca pe o răzbunare [...] Dacă
vorbim însă de atac la persoană şi de violenţă, domnule prim-ministru, poate că veţi lua poziţie faţă de
ceea ce s-a întâmplat acum un sfert de oră în plenul Parlamentului, acolo unde un senator al României,
doamna Sorina Plăcintă, a fost ameninţată de doamna în alb, Albă-ca-Zăpada, doamna Udrea, sub
privirile noastre şi în direct la televiziuni. Dacă vreţi politică cu adevărat europeană, ameninţări în plenul
Parlamentului... Păcat că nu e domnul Cotoi, că dânsul se pricepe la ameninţări... (Aplauze) Dar vreau să
spun... (Intervenţie neinteligibilă din sală a domnului deputat Sever Voinescu-Cotoi.)
Vă mulţumesc, domnule Cotoi. Vă rog să-i luaţi apărarea doamnei Plăcintă, cu cavalerismul
care vă caracterizează. Şi al patrulea şi ultimul lucru: domnul prim-ministru vorbea de o moţiune a
Domniei Sale împotriva noastră. De acord, domnule prim-ministru. Noi, cei de aici, votăm împotriva
dumneavoastră. Cu dumneavoastră, oare, cine votează? Domnul Cotoi. Mulţumesc. (Aplauze)
Sever Voinescu Cotoi: Cotoi, doamna preşedinte. Aşa mă cheamă.
E ceva amuzant aici. Întâi, că sunt oameni, în această sală, atât de inteligenţi, încât îşi imaginează că, dacă
mă strigă pe mine pe nume, eu mă pot supăra. Aşa mă cheamă. Dar, în fine, dacă atâta vă duce mintea pe
dumneavoastră, să credeţi că asta e o chestie tare, treaba dumneavoastră.
 (11a) Ironie = sarcasm. Impolitețea negativă. Argumentul prin definiție.
Ignoratio elenchi (argumentare non-pertinentă)
George Crin Laurenţiu Antonescu: [...] Aş vrea să mai fie clare – scrise sau nu pe site-ul
Partidul Naţional Liberal! – două lucruri, domnule prim-ministru, legate de originea puterii în
democraţie şi de scopul puterii în democraţie:
Dumneavoastră, într-un mod deplasat – ca să nu zic obraznic – l-aţi trimis la şcoală,
fără să precizaţi măcar la care, pe unul din liderii opoziţiei care astăzi a fost încărcat şi cu tema
suplimentară a Cântului II din Iliada.
Există, în mod evident, domnule prim-ministru, şcoli pe care nu le-aţi făcut sau pe care
le-aţi făcut prost. Una dintre ele este aceea care ne spune, ne învaţă pe noi, liberalii, cel puţin –
cred că şi pe social-democraţi – că originea adevărată a puterii în democraţie este la cetăţean,
este la cetăţeni, nu la telefon.
Dumneavoastră, care, într-un dialog de mare înălţime spirituală cu domnul Cristoiu şi,
parţial, cu domnul Turcescu, aţi trimis singur la parafraze biblice, aţi evocat în termeni de facere,
de Geneză adică, naşterea Guvernului dumneavoastră. Şi aţi spus, nu ca Sfânta Scriptură "La
început a fost cuvântul, şi cuvântul era Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul", ci aţi spus
misterios, confundând, probabil, secretul de serviciu cu misterul... (Aplauze în sală) ... aţi spus,
spre emoţia definitivă a domnului Cristoiu, "la început a fost un telefon", şi telefonul era la
Băsescu. (Aplauze în sală)
 (11b) Ironie = sarcasm. Impolitețea negativă. Argumentul prin definiție.
Ignoratio elenchi (argumentare non-pertinentă)

Nu pot să continui să parafrazez Scriptura în felul acesta.

Daţi-vă telefoane, puneţi-vă întrebări, meditaţi, dar înţelegeţi că asta nu este
sursa legitimă a puterii! Înţelegeţi că de aceea, pentru că nu aveţi puterea de la cetăţean,
ci o aveţi de la telefonul "omului", de aceea dumneavoastră sunteţi un prim-ministru care
execută ordine şi simulează decizii! Şi pentru asta, trebuie să plecaţi. (Aplauze în sală) [...]
Scopurile puterii, domnule prim-ministru, nu sunt, într-o democraţie – se învaţă şi
asta la şcoală (şi teoretic, şi practic), dacă facem politică – acelea de a apăra partide, de a
salva partide sau de a naşte partide.
(Ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului, 27 aprilie 2012)
 Concluzii

• Analiza empirică a faptelor de limbaj, pe eșantioane autentice, confirmă natura

ambivalentă şi specioasă a ironiei, atât în privinţa formelor de manifestare, cât şi a
funcţiilor sale sociodiscursive, datele contextului de comunicare fiind esenţiale
pentru identificarea şi interpretarea lor corectă.
• Ironia poate fi analizată atât ca un fenomen inferențial (poate fi declanșată de o
implicatură/act verbal indirect sau de presupoziții utilizate retoric), cât ca fenomen al
polifoniei discursive. De multe ori aceste mijloace de realizare se combină, cu cât
contextul este mai literar, mai elaborat.
• Ironia poate fi utilizată contextual atât ca o strategie a politeții, cât și ca o strategie a
impoliteții. Este interesant de observat faptul că ironia poate fi diferit evaluată, din
perspectiva locutorului sau a receptorului, între intenția discursivă și efectul
perlocuționar al ironiei putându-se înregistra diferențe semnificative.
Bibliografie selectivă

Alba Juez, Laura. 1995. „Irony and Impoliteness”. Revista Españiola de Linguística Aplicada, 10: 9-16.
Alba Juez, Laura. 1995. ”Verbal Irony and the Maxim of Grice’s Cooperative Principle”. Revista Alicantina de Estudios
Inglese 8: 25-30.
Aristotle, Nicomachean Ethics. [2000]. Translated and edited by Roger Crisp. Cambridge: Cambridge University
Press.
Attardo, Salvatore. 2001. ”Humor and Irony in Interaction: From Mode Adoption to Failure of Detection”. In L.
Anolli, R. Ciceri and G. Riva (eds.), Say not to Say: New perspectives on miscommunication, IOS Press.
Bousfied. Derek. 2008. Impoliteness in Interaction. Amsterdam: John Benjamins.
Bayley, Paul (ed.). 2004. Cross-Cultural Perspectives on Parliamentary Discourse. Amsterdam Philadelphia: John
Benjamins.
Brown, Penelope and Stephen C. Levinson. 1987. Politeness: Some Universals in Language Usage. Cambridge:
Clark, Herbert H., Richard J. Gerrig. 1984. “On the Pretense Theory on Irony”. Journal of Experimental Psychology:
General, 113 (1): 121-126.
Culpeper, Jonathan. 1996. “Towards an Anatomy of Impoliteness”. Journal of Pragmatics 25: 349 -367.
Culpeper, Jonathan. 2011. Impoliteness. Using language to cause Offence. Cambridge. Cambridge University Press.
Culpeper, Jonathan. 2015. “Impoliteness strategies”. In Alessandro Capone, Jacob L. Mey (eds.), Interdisciplinary
d’uStudies in Pragmatics, Culture and Society, Springer.
Ducrot, Oswald. 1991. Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique. Paris: Hermann.
Ducrot, Oswald. 1984. « Esquisse ne théorie polyphonique de l’énonciation », dans Le dire et le dit, Paris, Minuit,
171-233.
Giora, Rachel. 1995. ”On irony and negation”. Discourse Processes 19: 239-264.
 Bibliografie selectivă

Grice, Herbert Paul. 1975. ”Logic and conversation“. In: Peter Cole , Jerry L. Morgan (eds.), Syntax and Semantics 3:
Speech Acts, 41-58. New York: Academic Press.
Grice, Herbert Paul. 1978. Further notes on logic and conversation. În: Peter Cole (ed.), Syntax and Semantics 9:
Pragmatics, 113-127. New York: Academic Press.
Harris, Sandra. 2001. “Being politically impolite: extending politeness theory to adversarial political discourse”,
Discourse&Society 12 (4): 451-472.
Ilie, Cornelia (ed.). 2010. European Parliaments under Scrutiny. [Discourse Approaches to Politics, Culture and Society 38]
Amsterdam Philadelphia: John Benjamins.
Ilie, Cornelia. 2003. ”Histrionic and agonistic features of parliamentary discourse”. Studies in Communication Sciences
3(1): 25-53.
Kotthoff, Helga. 1996. Impoliteness and conversational Joking : On Relational Politics.
Kotthoff, Helga. 2003. “RespondiSearle, John. 1979. Expression and Meanings. Cambridge: Cambridge University
Press.ng to Irony in Different Contexts. On Cognition in Conversation.” Journal of Pragmatics 32: 1387-1411.
Kreuz, Roger J., Gina M. Caucci. 2009. „Social aspects of verbal irony use.” In Hanna Pishwa (ed.), Language
and Social Cognition: Expression of the Social Mind. Berlin: Mouton de Gruyter, 325-348.
Kumon-Nakamura, S., S. Glucksberg, M. Brown. 1995. “How about another piece of pie: the allusional pretense theory
of discourse irony”. Journal of Experimental Psychology: General, 124 (1): 3-21.
Leech, Geoffrey. 2014. The Pragmatic of Politeness. Oxford: Oxford University Press.
Miller, Yvonne. 2006. Irony and Politeness: Softening or Enhancing Face-Threats. www.grin.com
Searle, John. 1979. Expression and Meanings. Cambridge: Cambridge University Press.
Sperber, Dan and Deirdre Wilson. 1978. „Les ironies comme mentions”. Poétique 36: 399-412.