Coresi, Ev

Jupan Lucaciu Hârjil, judeţul Braşovului şi a tot ţinutul Bârseei,
cu mila lu Dumnezeu
CARTEA CE SE CHEAMĂ EVANGHELIE CU ÎNVĂŢĂTURĂ
den tuspatru evanghelistii aleasă şi den multe dumnezeieşti scripturi, şi
dată besearicei lui Dumnezeu, în toate dumineci a se ceti, aşijdere şi la
dumnezeieştile praznice şi la ale altor sfinţi, spre învăţătură creştinilor
oameni cătră dereptarea sufletului şi trupului. Şi cu ajutoriul lu Dumnezeu
tipărită această sfântă carte, Evanghelie cu învăţătură, în anii şi în zilele
măriei lu Batâr Criştov, cu mila lu Dumnezeu Voievodă în toată ţara
ungurească şi în Ardeal şi în toţi săcuii; şi în zilele marelui de Dumnezeu
luminat arhiepiscopului Ghenadie, ce-au fost spre tot despusul măriei lui,
cu mila lu Dumnezeu, cârmitoriu legiei creştinească. - Atunce era
despuitoriu în toată Ţară Rumânească bunul creştin şi dulce Mihnea
voivodă şi, spre despusul domniei lui, cârmitoriu legiei creştine marele
Serafim, arhiepiscupul. E cu ajutoriul lu Dumnezeu şi cu voia acestor
tuturor şi a sfatului mieu şi alăltor, eu jupânul Hârjil Lucaci, judeţul
Braşovului şi a tot ţinutul Bârsei, jăluii şi ded de le tipării în lauda tatălui şi
fiiului şi duhului sfânt, în cetatea ţinutului domniei meale, în Braşov. Şi se-
au început această carte a se tipări după întruparea Fiiului şi cuvântul lu
Dumnezeu la o mie 580, 7088, în luna lu dechemvrie, 14. Şi se-au săvârşit
lucrul la o mie 581, 7089, în luna lu iunie, 28.
 PREADISLOVIE Domnul Dumnezeu, tot-ţiitoriul, în multe
chipuri de scripturi şi de învăţături dat-au oamenilor săi: întâi lu Moisi
proroc leagea veache iudeilor dat-au; iară noao, creştinilor, Hristos,
mântuitoriul nostru, a sa bunăvestire, sfânta evanghelie, datu-o-au a patru
evanghelisti: lu Matei, lu Marco, Lucăei şi lu Ioan. Dentr-însa aleaseră
învăţătură sfinţii oteţi. Această carte, evanghelie, scrisă iaste de învăţătură,
cum şi apostol Pavel, la începutul cărţiei lui cătră ovreai, scrie: "Cu multă
cinste şi în multe chipuri celora de demult părinţilor grăit-au pre proroci,
iară aceaia de apoi într-aceastea zile la noi au grăit, pentru al lui fii, cela ce
elu l-au pus în moşie prespre tot; pentru acela şi lumea au făcut". De
aceasta şi evanghelist Ioan mărturiseaşte grăind că "leagea lu Moisi dată fu,
iară dulceaţa şi adevărul Isus Hristos fu". El acesta cu lumina slaveei
părintelui, cu bunăvrearea tatălui vru, den duhul sfânt şi den
preablagoslovita curată fată Mariia, derept a noastră spăsenie, întru aii de
apoi vru să se întrupească; şi chip de trup de om spre el luo, şi pre pământ
vru să vieţuiască. Învăţă pre noi cu bună înţelepţie calea spăseniei. Şi să ne
întoarcă den întunearec cătră lumină, acesta amu trudele şi boalele noastre
răbdă; să se muncească şi să moară derept păcatele noastre vru. Şi cu ranele
lui noi toţi ne-am vindecat. Den moarte a treia zi învise şi cale noao în
împărăţiia ceriului dărui. La ceriu sui-se şi şezu a dereapta lu Dumnezeu,
tatăl; şi mângâitoriul, den tatăl, duhul sfânt spre ucenicii săi
apostoli vărsă. Iară, după suirea lui la ceriu, nici pre noi nu lăsă săraci, ce
tremise noao sfinţii săi, apostolii; şi după apostoli, încă şi preamândri ai
lumiei învăţători şi păstori. Iară ei prespre toată lumea sfânta evanghelie
propoveduiră, şi noao viaţa a ceriului, lăcuitorilor de pre pământ, învăţară,
credinţa şi dragostea spuind şi pre toţi întru un trup cu sfânta botejune
împreunând. Şi această folositoare de suflet carte, Evanghelie cu învăţătură,
cătră mai mare învăţătură şi dereptare sufletelor şi trupurelor, nărodului
celuia ce creade în Hristos deaderă. A săborului şi apostoleasca besearecă
de pururea să o aibă întreagă şi sănătoasă, să o păzească, nici să adaugă,
nici să ia nemica, înţelegătorilor aceştiia, tuturor, să le fie de treabă. Însă
mai vârtos într-acest greu ce e în lume acum: derep ce că mulţi oameni
creştineşti întru multe chipuri de credinţe şi de învăţături noao pleacă-se şi
întru părerile loruş sălbătăcescu-se, şi dentru o împreunare a credinţeei ce
era lăcuind ei se întorc, şi den sfătuirea legiei şi a credinţeei iară ei se
striinează. Iară ei, când vor ceti acicea cândai, doară se vor putea derepta şi
la calea ceaia adeverită să se aducă. Iară câţi întru credinţa ceaia dereapta şi
adeverita sânt păziţi şi neclătinaţi au ţinut, pre aceia şi Hristos mai tare-i
întăreaşte cu cuvintele şi cu învăţăturile lui în credinţă şi într-un cuget a fi,
şi nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceştiia firile lor, nice a se
amistui întru ei varece eresure să vor fi. Şi iară, deaca ne grijim noi de ale
trupurilor noastre, datori sântem mai vârtos să avăm şi să grijim de a
sufletului, cum zice şi Hristos, spăsitoriul nostru: "Căutaţi mainte
împărăţiia lu Dumnezeu şi dereptăţile lui, şi acealea toate adauge-se-vor
voao". Că iaste şi aceasta întru sfânta evanghelie, cum derept ispăsitoriul
nostru Isus Hristos, nărod mult la pustie ieşiia şi-ş lăsa casele şi avuţiia-ş
derept ascultarea cuvintelor lu Dumnezeu. Cum şi prorocul David au grăit:
"Câtu e dulce grumazului mieu cuvintele tale, mai vârtos de miiarea
rostului mieu!". Şi iară: "Leagea rostului tău mai vârtos de mii de aur şi de
argint". Şi aiurea grăiaşte că "mă bucur de cuvintele tale, că aflai dobândă
multă!". Aşijderea: "Carei ascultaţi cuvântul Domnului, muiaţi pământul
inimiei voastre, ca sămânţa de spăsenie, cuvântul lu Hristos Domnului
nostru, întru voi să-l primiiţi, că mult rod veţi face!". Cum şi Hristos întru
pilda evangheliei au grăit de cela ce semănă de-i căzu sămânţa pre piatră,
altuia în mărăcini, şi rod nu făcură, iară aceluia ce căzu pre pământ bun,
mult rod făcu. Şi Luca încă grăiaşte: "Fericaţi carei ascultă cuvântul lu
Dumnezeu şi-l fac!". Nu căce văm auzi numai, că văm isprăvi sau ne văm
spăsi, ce ceia ce fac pre leagea Domnului. Apostol Iacov, întru a săborului
a sa carte, aşa grăiaşte, că "cum iaste trupul fără suflet mort, aşa şi credinţa
fără de lucru moartă iaste". Mare amu iaste credinţa, şi fără de ea nimea nu
se poate spăsi. Ce încă nu e de destul de eaş a lucra, ce trebuiaşte şi viiaţa
dereaptă şi curată. Că pentru aceaia grăiaşte şi Pavel şi dojăneaşte, zicând:
"Să ne nevoim să întrăm în răpaosul acela". Să ne nevoim, zice, 
cândai nu ne ajunge credinţă cătră spăsenie, ce trebuiaşte să se adaugă şi
viiaţă dereaptă. Că trebuiaşte, după adevăr, şi nevoinţă multă, cine va vrea
să între întru împărăţiia ceriului. Că iată şi Izrailii, câtu se chinuiră întru
pustie, şi pământului făgăduit nu se spodobiră, căce rânjiră şi se rătăciră!
Dară noi, cum să ne spodobim împărăţiei ceriului, lăcuind noi cu leane şi
nedreptaţi întru lucruri bune? Pentru aceaia pre adevăr iaste moartă credinţa
fără lucru. Derept aceaia cu socotinţă cuvântul lu Dumnezeu ascultă! Că
iaste scris, că nu de pită numai viu va fi omul, ce de tot cuvântul ce iase den
rostul lu Dumnezeu, cu carele ceriul au întărit şi pământul întemeiat fu şi
apeei împărţire puse. Şi toate ce sânt într-însele tocmite treace-vor, numai
cuvântul lu Dumnezeu fi-va în veaci! Şi întru această carte afla-veri de
cuvintele lu Dumnezeu şi de spăseniia sufletului cu folos, că acicea iaste
măriia lu Dumnezeu şi lauda lui, iară păcătoşilor teamăt de înfricoşatul
judeţ şi a veacilor muncă, iară derepţilor nădeajdea învierei de a veacilor
viaţă. Şi încă şi alte multe mari darurile lu Dumnezeu, ce nu e puteare de-a
spunerea. Ce, carei vor căuta afla-vor că bătătorilor deşchide-li-se-va, şi
cine ce va ceare da-i-se-va. Ce, numai cu cinste şi cu socotinţă ceteaşte şi
ajutoriu de la Dumnezeu ceare. Că aşa grăiaşte şi prorocul David:
"Dumnezeu e noao scăpare şi tărie, ajutătoriu întru ce ne află scârbe". Şi
încă iară grăiaşte David: "Doamne, cătră tine scap; învaţă-mă să fac voia
ta!" Derept aceaia şi voi, creştini, cătră acela să scăpaţi! Zice amu
Hristos întru sfânta evanghelie: "Nu venii să osândesc lumea, ce să spăsesc
lumea; nu venii a chema derepţii, ce păcătoşii la pocăinţă!". Şi: "Nu
trebuiaşte sănătoşilor vraci, ce bolnavilor!". Şi iară: "Pocăiţi-vă, că se
apropie împărăţiia ceriului!". Şi iară: "Veniţi cătră mine toţi usteniţii şi
îngreoiaţii, şi eu răposa-voi pre voi!" (Că puteare are fiiul omenesc pre
pământ a lăsa păcatele). Şi iară: "Cine va veni cătră mine, nu-l voiu scoate
afară". Şi: "Bucurie fi-va la ceriu de om păcătos ce se pocăiaşte!". Derept
aceaia, pasă de te pocăiaşte şi plângi dereptu păcatele tale. Că să eşti şi
păcătos, nu te mâhni, că milostiv iaste şi iubitoriu de oameni despuitoriul,
şi pre cela ce se căiaşte elu-l priimeaşte, şi plângătoriul elu-l mângâie.
Pentru aceaia cuvântul lu Dumnezeu tu-l ascultă şi numai în căile lui să
îmbli, ca acicea de veri lăcui bine, iară acolo, întru împărăţiia ceriului, tu
veri fi moştean întru luminata bucurie a sfinţilor lui: ce ochiu de om n-au
văzut şi ureache n-au auzit şi la inima omului n-au întrat, ce-au gătit
Dumnezeu carei iubesc pre el. Numai să nu fii lenivos, ce cu toată nevoinţa
ceteaşte şi ia aminte, ascultă scriptura şi fă. Şi nu te leni de a ta spăsenie, că
scris iaste: "Veniţi carei v-aţi însetoşat la această apă limpede şi spăsitoare,
şi împleţi şi beaţi de vă veseliţi, şi de nevoia seateei voastre stâmpăraţi-vă!
Că cine va bea dentru această apă învăţăturiei de suflet n-are a se însetoşa
în veaci, ce râuri den inima lui cură-vor ape vii!". Derept aceaia eu, jupânul
Hârjil Lucaci, judeţul den cetatea Braşovului şi a tot ţinutul Bârsei,
foarte cu inimă fierbinte şi cu jale aprinsă, de mult jeluiia la această
luminată carte. Derept aceaia în multe părţi am întrebat ş-am căutat până o
am aflat în Ţara Rumânească, la arhimitropolitul Serafim, în cetate în
Târgovişte. Iară după ce o am oblicit, iară eu foarte m-am bucurat. Şi cu
multă rugăciune cerşut-am de la Sfinţiia lui, şi mi-o au tremis. Iară eu,
deaca o văzuiu ce învăţătură dumnezeiască şi cu folos sufletului şi trupului
iaste întru ea, iară inima mea se îndulci. Şi foarte mă sfătuii cu luminatul
mitropolitul, marele Ghenadie, den tot ţinutul Ardealului şi al Orăziei şi cu
mult cliros de preuţi ce le trebuiia această carte, încă şi cu toţi sfeatnicii
miei. Şi cu voia tuturor acestora şi cu voia mitropolitului, marelui Serafim,
noi o deadem lu Coresi, diaconul, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de
o scoase den cartea sârbească pre limba rumânească, împreună şi cu preuţii
de la beseareca Şcheailor, de lângă cetatea Braşovului, anume pop Iane şi
popa Mihai, derep ce că vrum să se înmulţească în multe părţi şi chipuri
cuvântul lu Dumnezeu şi să se adaugă spre învăţătura legiei creştinească.
Deci deaca văzui că e lucru dumnezeiesc, iară eu nu mai cruţai, den aveare,
ce-mi era dăruit de Dumnezeu, a da la acest lucru, ce ded lui şi ucenicilor
lui, de să tipărească această carte, Evanghelie cu învăţătură, întâi, spre
cinstea şi lauda sfintei Troiţă, un Dumnezeu, şi spre învăţătura legiei
oamenilor creştini. C-am fost cugetat şi aceasta, ca să fie mai lesne
şi mai iuşor a ceti şi a înţeleage pentru oamenii ceia proştii. Ş-am avut
foarte grije mare de aceasta, ca să se tipărească cum am sfătuit, ca nemunui
să fie acoperită, ce să fie mai lesne spre înţeles şi cătră cetit cu folos şi cu
îndemnătură. Mai vârtos celora ce vor ceti cu grijă şi cu socotinţă: ce vor
vrea să caute, ei vor afla. Derept aceaia voi, iubiţilor creştinii lu Dumnezeu,
cu dragoste şi cu inimă bună să priimiţi această carte. Derept aceaia şi noi,
greşiţii şi nedestoinicii şi ticăloşii, carii ne-am trudit acicea, noi ne rugăm şi
ne milcuim fiecărora carei veţi ceti acicea, sau veţi propovedui altora sau
veţi scrie dentru ea ceva, şi unde să veţi afla ceva neisprăvit bine, sau
greşit, iară voi să dereptaţi, să nu blăstemaţi. Că ne-am nevoit ş-am trudit,
iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. C-am avut şi
noi minte nedestulă şi întunecată, cum doară şi pre voi puteţi socoti, derep
ce că şi voi înşivă sânteţi oameni cu inimă de ţărână, ca şi noi, şi cu fire
neprecepătoare de toate.
Derept aceaia, mulţemiţi şi blagosloviţi, nu procleţireţi, ca şi voi
blagoslovenie să aveţi de la Domnul Dumnezeu şi să vă spodobiţi de-a
dereapta judecătoriului derept a sta, când va zice: "Veniţi, blagosloviţii de
părintele mieu, de moşteniţi ce iaste gătită voao împărăţie". Şi iară: "Dulce
rob şi credincios, pasă în bucuriia Domnului tău!". Şi aceii dulceţi şi noi,
pentru rugăciunea voastră, să ne spodobim cu voi, slăvind tatăl şi fiiul şi
duhul sfânt, în veciia veacului, amin. 
Zise Domnul pilda aceasta: doi oameni duseră-se în besearecă să se
roage: unul, farisei, iară alt, mitar. E fariseiul sta aşa, întru elu şi se ruga:
"Doamne, laudă Ţie dau, că nu sântu ca alalţi oameni, răpitori, nederepţi,
curvari sau ca cest mitari. Postescu-mă de doao ori în săptămână şi a zeacea
dau den tot cât câştig". Iară mitariul sta departe şi nu vrea nece ochii să
rădice la ceri, ce ucidea pieptul lui, grăiia: "Doamne, milostiv fii mie,
păcătosul!". Grăiesc voao că deştinse acesta dereptat în casa lui, mai vârtos
de alalt, că toţi cine se înalţă, pleacă-se, e cine se va pleca, de sine înălţa-se-
va.
ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÂNTĂ EVANGHELIE
Cuvânt 1 Ce e de mitari şi de fariseiu pilda şi lucrul, ca o învăţătură şi
nevoinţă fu tocmită de sfinţii oteţi şi făcută să se cânte şi să se
cetească întru această duminecă ca să ne dereptăm şi să ne gătim spre
sufleteasca nevoinţă a postului. Derept aceaia această duminecă ea se şi
cheamă "preaglăsitoare" pre limba grecească.
Să se spuie şi să se propoveduiască ce e după aceasta neşchită pocaianie
ce vine în vreamea de post, ca, că d-am avea vreo betejală întru sufletele
noastre, întâi să curăţim aceaia, şi aşa gata să fim cătră mântuitoarea
nevoinţa a postului şi a ţineriei să meargem. Că calea spăseniei întâi iaste
căirea şi întoarcerea şi pacea, iară cătră lucrurile cealea bunele, mare
vătămătură fi-va trufa şi măriia şi preaînălţarea. Derept aceaia şi Domnul
nostru Isus Hristos, mândriia lu Dumnezeu şi tăriia, cela ce inimile tuturor
ispiteaşte şi socoteaşte şi cu folos mântuire tocmeaşte sufletelor noastre, că
această pildă ce e de fariseiu şi de mitariu înainte ne-o pune noao cu
mândrie şi cu folos, şi obliceaşte carii nădăjduiesc spre sine că sânt derepţi
şi ocărăsc pre ceia ce greşesc. Că opreaşte amu cu această pildă înălţarea
celor ce se ţin cu mintea prea sus şi învaţă în ce chip se cade a face cătră
Dumnezeu rugă şi rugăciuni să nu cumva cu de ce ne se pare noao folos a
avea, cu aceastea să întărâtăm noi Dumnezeu spre noi şi să mâniem
nezlobivul şi în-lung-răbdătoriul Domnul, dătătoriul de toate bunătăţile. Că
dentr-acest lucru bunătatea rugăciuniei şi lucrul cela lăudatul şi spăsitoriul
fără de folos şi fără de plată, află-se noao. Că mai mare vătămătură decât
trufa şi măriia nu iaste, nice mai iute decât măriia şi trufa. Că adică şi
dentru îngeri, carele era mai mare, trufa-l lepădă den ceriu, şi în loc de
luceafăr luminat, diavol făcu-l de-l cheamă. Şi şi strămoşul nostru
Adam, trufa şi iubirea de dulceaţă den rai şi den cinstea ceaia dintâi surpă-l.
Că trufa iaste începutul tuturor realelor şi a toată ajutăriei sufletească tăiare
fi-i-va. Că pretutindinea, cela ce i se pare ceva a fi vatămă-se; şi prea lesne
pre eluşi se înşală şi cela ce nemică nu iaste şi i se pare că iaste oarece.
Derept aceaia şi mulţi oameni pierdu-i părearea. Şi amu aceştii neputinţe
oamenii ce vor boli, lăsaţi de Dumnezeu fi-vor, şi de ajutoriul lui lipsescu-
se şi întru chinul cela fără de cinste cad. Şi a toată bunătatea şi bogăţiia
bunătăţilor şi lucrurile cealea bunele trufa le răsipeaşte şi le strică şi le
piarde. Şi nu numai pre reale surpă-l, ce însă şi acelor bunătăţi se luptă şi
multă vătămătură adauge noao, şi oamenii nevoiaşte pururea şi trufa să
rabde, şi nici o plată face-i să aibă făcând aceastea. Că amu să se vor posti
trufaşii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face şi
întregi de minte şi spre chin a se rădica, încă macară şi toate bunătăţile s-
ară face întru deşertu să ustenesc, şi de râs fi-vor, derep ce că urât iaste lu
Dumnezeu. "Că necurat amu", zice, "iaste înaintea lu Dumnezeu tot
măreţul cu inima". Că cu măriia deşartă multe case şi năroade şi cetăţi mari
sparseră-se. Şi măriia deşartă, cealea ce-s sus, jos face-le, şi toate lucrurile
beseareciei şi împărăteştile turbură-se şi răsipescu-se. Ca şi unii amu ce-au
ieşit ei den ceastă lume, şi singurătatea şi viaţă îngerească iubiră, şi a
pustiei lăcuită gustară şi toată viaţa lumiei părăsiră, bogăţiia şi slava şi
bucatele şi alalte toate, şi de-aciia şi a trupului pohtire chinuitu-se-au de-au
 răbdat, şi mulţi dentr-aceştea cu păcatul măriei deşarte prinşi fură, şi
de tot periră şi se lipsiră, şi împreună şi cu ceia ce-au fost învăţaţi păcatelor
şi voroaveei lumiei plecaţi, şi şi den dumnezeiască slavă cu nuşii căzură.
Că cum amu iaste soarele de luminează tuturor de destul, aşa e şi măriia.
Că tuturor începăturilor bunătăţilor meastecă-se. Şi de aceasta amu zic:
"Postindu-mă şi voiu dezlega a mânca, şi nu mă voiu arăta". În deşertu mă
laud, şi, ca un mândru, iarăş în deşert mă laud! Şi, cu veşminte luminate
îmbrăcându-mă, încă mă biruiesc aceştii mării deşarte. Că şi în cealea mai
realele schimbându-mă, iarăşi mă măresc în deşert. Şi grăind, încă mă
măresc şi tăcând, iarăşi mă măresc. Că cum să ş-ai arunca această în trei
părţi, de chin născătoare tot împrotivă află-se săgetarea ei. Ce, cât iaste de
rea măriia şi preînălţarea, atâta e de bună şi căirea şi smerenia. Că ce
răsipeaşte trufa şi preaînălţarea, iară acealea pre iuşoru le adună smereniia.
Că trufa amu întru propaste bagă omul, iară smereniia den cădeare scoate
pre el. Că Domnul amu trufaşilor protiveaşte-se, zice, iară smeriţilor dă-le
bunătate. Şi iaste de aceasta adeverit că înseş cuvintele ale ceştii evanghelie
spun de aceastea, aşa grăind:
(Evanghelie) Doi oameni duseră-se în besearecă să se roage: unul amu
fariseiu, iară altul mitariu.
(Tâlc) Întru pildă şi în chipul oamenilor carei se dereptează de sineş şi
ocărăsc pre ceia ce greşesc, pre fariseiul puse Domnul, iară pre mitariul
puse-l întru pilda oamneilor celora ce greşesc şi cu inemă înfrâmtă şi cu
ispovedanie rugăciune fac ca să înveaţe pre toţi trufiia să urască, iară
smeareniia să iubească. Şi arată Hristos chear cu această pildă că
dereptatea amu şi bunătăţile minunate şi slăvite sânt, şi aproape de
Dumnezeu pun omul; iară cându-l priimeaşte trufiia, întru fără-fundul
beznei aruncă omul. Cu aceasta amu greşi şi fariseiul şi derept această vină
fu şi întru sfârşeniia piiarderei căzu. Vezi că nedereptatea şi păcatul urâte
sânt şi pizmaşe, şi mai vârtos de toate realele mai grea, şi depărtează omul
de Dumnezeu; iară smereaniia şi pocaianiia şi ispoveadaniia dereptează-l şi
spre spăsenie-l duce, şi aproape de Dumnezeu-l pune-l. Aceasta dobândi
mitariul şi dentr-acest lucru se dereptă şi mântuire află.
(Evanghelie) Fariseiul stătu aşa, întru elu, şi se ruga: "Doamne, laudă ţie
dau, că nu sânt ca alalţi oameni, răpitori, nederepţi, curvari, sau ca cest
mitariu".
(Tâlc) Începutul trufiei dosădire arată-se, că ocăraşte pre alalţi şi întru o
nemică nu-i socoteaşte pre aceia. Că unii amu measeri-i are, e alţii de rudă
rea, iară alţii că nu înţeleg şi proşti paru-i-se, e alţii nederepţi şi păcătoşi.
Că ocărâreei aceştiia tras iaste şi pre eluşi se pare numai că e prea mândru
şi înţelept, de rudă bună şi bogat, putearnic şi derept şi mai mare de toţi
oamenii şi mai bun. Şi va fi şi ocărârea începătoare trufei, iară trufa e cea
sămânţă rea a ocărârei. Derept aceaia zioa ceaia marea a lu Dumnezeu
izbândă are a face spre toţi dosăditorii şi trufaşii; şi cu făcătorii păcatelor
depreună munciţi fi-vor. Că-ş arătă fariseiul chipul său stând şi
preaînălţarea a luiş şi trufa ce avea. Şi cuvintele lui den început avea chip
de om bun şi de înţelept, că grăiia amu: "Doamne, mulţemescu-ţi!". Iară
după aceastea câte zicea, toate prea cu înălţare şi cu trufă împlute era. Nu
zicea amu că "tu m-ai făcut, Doamne, şi cu ajutoriul tău slobozescu-
mă de toată nedereptatea şi de răpire şi de alalte reale", ce toate ispravele
părea-i-se că cu putearea luiş că le-au isprăvit. Tot omul amu ştire să aibă,
că fără ajutoriul lu Dumnezeu nu poate isprăvi nici un lucru bun. Grăiaşte
Hristos că "fără de mine nu puteţi face nemică!" Şi prorocul iară grăiaşte,
că "de nu va zidi Domnul casa, întru deşert se vor trudi ceia ce o zidesc". Şi
apostolul zice că nu cine-ară vrea, nice alergătoriul, ce carei-s miluiţi de
Dumnezeu. Şi iară: "Nu eu, ce dulceaţa lu Dumnezeu carea e întru mine".
Şi iară: "Dumnezeu iaste de lucrează întru noi şi, de ce va vrea, să şi
lucreaze". E să amu să şi cu voia putearnicilor cinstiţi fi-văm, însă fără de
ajutoriul celuia de sus nici un lucru în calea vieţiei aceştiia putem să facem.
Că "ştiu amu", zice, "că nu e omului calea lui, nici mearge bărbatul să-ş
isprăvească meargerea sa". Derept aceaia amu să nu ne se pare că numai
înşine isprăvim nevoinţa biruirei, că a noastră iaste cine va vrea şi să se
nevoiască spre ceaia mai buna, iară a lu Dumnezeu iaste ceaia ce scoate
spre lucrul cela bunul cu pohta ceaia buna şi cu usârdie. Iară cela ce nu
poate avea pre fire ce den bunătate va să o priimească şi grăiaşte că "o
pociu dobândi", aceaia iaste trufă şi laudă. Ce amu zici că ai ce n-ai luat? E
s-ai şi luat, pentru ce te lauzi că n-ai luat?
(Evanghelie) "Postescu-mă de doao ori în săptămână şi a-zeacea dau
den tot cât am!".
(Tâlc) Iată amu că osândiia fariseiul pre alalţi oameni şi pre mitarnicii
că sânt curvari şi răpitori. Aceasta amu împrotiva păcatului de curvie, cu
trufa postului o schimba. Derep ce amu că den saţiu naşte-se curviia (că
saţiul iaste tată dosădirei, şi curvie întru mulţimea bucatelor iaste),
pentru aceaia fariseiul, cu postul, trupulu-ş neca şi-l topiia, ca mult să-l
ferească de acel păcat. Lăuda-se derep ce că postiia fariseiul doao zile în
săptămână: luni şi joi. Cu aceastea grăiia fariseiul că "sânt răpitori şi
nederepţi, iară eu zeciuiesc tot cât am". Atâta se el de lăuda, cât vrea să se
protivească răpirei şi nedreptăţiei, cât şi a lui avuţie altora o împărţiia.
Derep ce amu că jidovii den toată avuţiia lor da o a-zeacea şi iară altă a-
zeaciuire şi, după aceastea, a treia. Acestor trei a-zeace băga-le seamă şi se
arăta că a treia parte da den avuţiia lor; de-aciia şi începutul turmei, ce era
născut întâi, şi multe altele da ( ce se zice, ce e de păcate şi de curăţie şi de
prazdnice şi lăsarea datoarelor). Şi robilor aşijderea şi datornicilor ce nu le
lua camătă, aceastea toate băga-le în seamă şi le socotiia, că jumătate de
avuţiia lor dau. Iară omul cela ce-ş va da şi jumătate de avuţiia lui, nemică
lui nu i se socoteaşte, de se va preaînălţa şi se va lăuda de aceaia. Cu cât
mai vârtos cela ce nici a-zeace den avuţiia lui nu dă, cu ce va fi destoinic să
se preaînalţe şi să se mărească? Că cătră aceştea şi sfânta evanghelie
grăiaşte-le, că "de nu va fi mai multă dereptatea voastră, mai vârtos de a
cărtularilor şi a fariseilor, nu aveţi a întra în împărăţiia ceriului".
(Evanghelie) Iară mitariul sta departe, nu vrea nici ochii săi să-ş rădice
la ceriu, ce ucidea pieptul lui, grăiia: "Doamne, milostiv fii mie,
păcătosul!". Adevăr grăiesc voao, că deştinse acesta dereptat în casa lui,
decât cesta alalt. Derep ce că tot carele-ş înalţă sine, pleacă-se, iară carele
se pleacă, înălţă-se".
(Tâlc) Rugându-se mitariul, şi lucrure, căce nu avea bune, nu le putea
nice socoti, ca fariseiul, ce se ucidea în piept şi inema-ş răniia. Şi cu multă
înfrângere şi cu milă grăiia: "Doamne, milostiv fii mie, păcătosul!".
Derept aceaia şi milostiv află pre milostivul şi bunul despuietoriu şi
ascultătoriul Dumnezeu. Că a toate păcatele curăţie iaste smereniia cu
mândrie, iară trufa piiarde toate bunătăţile, derep ce amu că a tuturor
păcatelor şi realelor mai mare iaste şi mai grea trufa. Că mai bine iaste să
greşeşti, să te întorci şi să te smereşti, decât să faci bunătăţi şi să te
preaînalţi. Că mitariul amu den păcate izbăvi-se, că răbdă osânda fariseiului
cu blândeaţe şi cu răbdare; iară fariseiul den slavă întru propaste fără de
cinste căzu, că se derepta pre eluş şi osândiia pre mitariu şi pre alalţi
oameni. Mitariul amu, den ponosul vieţiei şi al păcatelor, la cinul cela
bunul şi la fericita viaţă sui-se, e fariseiul de dumnezeiasca apropiiare
depărtă-se, şi se delungă de dulcele. Iară mitariul înălţă-se cu smereniia, e
fariseiul plecă-se cu măriia-ş şi prea cu înălţarea-ş. De aceaste doao lucruri
să ne întrebăm toţi oamenii, să ne căutăm păcatele noastre şi să lăsăm şi
greşalele alăltora. Că cine-ş va căuta ale lui păcate, iertătoriu milostiv fi-va
de greşalele altora; iară cineş va osândi, sine şi munciei vinovatu se face, să
va avea şi lucrure bune multe. Aceasta încă, iaste mare a nu osândi alţii, ce
numai sineş, fraţilor! Iară noi ale noastre păcate de vom lăsa, e alalţi
osândim şi alţii ispitim, neştiind că, s-am fi şi mai derepţi de toţi, e alalţii
văm osândi, vinovaţi osândeei fi-văm, aşijderea şi munciei şi osândei
destoinici fi-văm. Că zice: "Cu ce judecată veţi judeca, cu aceaia judecaţi
fi-veţi". Că cine curveaşte amu, învăţătura calcă; şi cela ce osândeaşte pre
cela ce-au curvit, şi acela învăţătura calcă; că împreună şi aiavea amândoi
învăţătura lu Dumnezeu calcă, şi cela ce curveaşte, şi cela ce osândeaşte.
Însă să schimbăm şi ce e de alte osânde şi de întrebare multă, şi de
noiş mai vârtos să ne grijim, fraţilor! Şi să văm vedea neştine că greşaşte,
să nu-l osândim, ce ale noastre păcate ce ne-s puse înaintea ochilor noştri,
mai vârtoase şi mai amărâte să le cugetăm decât ale alăltor. Că s-au şi
greşit, în acelaş ceas doară de acealea păcate cu adevăr se-au şi pocăit. E
noi, pururea lăcuind fără de pocaianie, osândim pre alţii şi-i ispitim. Că Lot
întru Sodom lăcuiia şi pre nimea nu osândiia; derept aceaia se dereptă şi
den foc scăpă şi de toată piiarderea mâniei, de ce Sodomleanii osândiţi
fură. Să ne smerim amu şi noi, numai pre noiş să osândim şi pre noiş să ne
ruşinăm, ca neosândiţi să ne aflăm în zioa de judecata ceia nefăţarnica. Şi
să iubim amu şi smereniia cu mândrie, că de aceasta se dereptă mitariul şi
tarul păcatelor scutură. Şi să urâm preaînalţarea, derep ce că fariseiul de
aceasta fu surpat şi lucrurile cealea bunele ce avea pierdu. Fariseiul amu, ca
un nebun, lucru bun lucrase; elu se osândi; iară mitariul, ca un bun, lucru
bun nu arătă, şi se dereptă. Că căută Domnul spre suspinarea mitariului şi
spre frângerea inimiei lui şi uciderea pieptului, şi priimi cu dulce
rugăciunea lui, cu Avel depreună dereptă el. Iară jărtvele şi bunătăţile şi
isprăvirea fariseiului, ca unui mare lăudăros şi trufaş, lepădă-le şi le urî, ca
şi cel de frate ucigătoriu Cain osândi-l. Dentr-acest lucru să cunoaştem,
fraţilor, şi să ne învăţăm, şi ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preaînălţăm
pentru acealea. Şi s-am fi buni şi derepţi şi blânzi şi milostivi, atunce măi
vârtos datori sântem a ne teame şi să ne smerim, decât să ne trufim şi să ne
mărim şi să ne lăudăm să nu cumva truda noastră şi usteneala să piiardem.
 Că zice Domnul: "Când veţi face aceastea toate, ziceţi că netrebnici
robi sântem, că, ce-am fost datori să facem, făcut-am". Că cu nevoie amu şi
nepărăsit iaste datoriul nostru a aduce lucru Domnului de toate (ce se zice
smerenie, răbdare, cucerire, ascultare bună, înţelepţie) şi cu bună mulţemită
să slăvim şi să mărim şi să ne închinăm voiei lui ceaia sfânta. Şi să nu ne
scârbim de dosăzi şi de ocări de ce vin noao de la alţii, şi să nu scârbim de
nedereptate şi de năpaste, ce mai vârtos să ne bucurăm când împută noao,
derep ce amu că şi den aceastea multe folosuri dobândi-văm. Să ne învăţăm
şi să înţeleagem, fraţilor, cât iaste putearea smereniei şi tăriia şi ajutoriul, şi
dentr-acesta lucru înţeleage-vom, cât iaste den preanălţare osândă şi lipsă şi
piiardere. Şi după acea amu, bunătate mare iaste pocaianiia şi
ispoveadaniia, şi înfrângerea inimiei, şi lacrămile şi suspinarea den adânc şi
umileniia. Derept aceaia, rogu-mă voao, fraţilor, ispovediţi-vă lu
Dumnezeu pururea şi păcatele voastre descoperiţi-le lui. Că de văm amu
pune ştiinţele noastre înaintea lu Dumnezeu şi-i văm arăta lui ranele
sufletelor noastre, şi alalţi nu văm osândi, nici ne văm sălbătăci de osânda
vecinilor, nici să ne scârbim derept împutarea şi de clevete şi de năpaste şi
de obide, milostiv fi-va noao de-oameni-iubitoriu Domnul, şi mila lui şi
milostivniciia lui adăpa-ne-va cu vindecare, şi ne va unge şi va vindeca noi.
Să arătăm păcatele noastre neîmputătoriului şi nemâniosului despuitoriului
nostru, cela ce mai vârtos iaste miluitoriu şi vindecătoriu; că amu noi să
văm şi tăcea, el ştie toată taina inimiei. Ce să arătăm noi toate păcatele
noastre, fraţiloru, şi să ne ispovedim pururea înaintea Domnului, ca să
dobândim de la el milă. Să lepădăm acicea păcatele noastre, ca să fim curaţi
şi gătiţi, ca când vom mearge acolo, priimiţi fi-văm de judeţul
derept întru împărăţiia lui ceaia nesfârşita şi fericita. Şi să moştenim acea
dulceaţă ce va să fie şi neputredul răpaus, şi nescăzuta pişte şi îndulcire să o
dobândim toţi împreună în Hristos Isus, Domnul nostru; că a lui e slava şi
ţinearea întru veacii de veac, amin! Zise Domnul pilda aceasta: un om avea
doi feciori. Şi zise cel mai tânăr părintelui: "Părinte, dă-mi ce mi se cade
partea den avuţie". Şi împărţi lor avuţiia. Şi nu după multe zile, adună tot
cel fecior mic şi se duse întru o parte, departe, şi acolo răsipi avuţiia lui;
viia cu curvele. Răsipi el a lui tot. Fu foamete tare într-aceaia parte; şi
acesta începu a flămânzi. Şi mearse, lipi-se de unul ce lăcuiia într-acea
parte, şi tremease el la satul lui să pască porcii. Şi jeluiia să-ş sature maţele
lui de rădăcinile ce mânca porcii; şi nemică nu deade lui. Elu-ş vine în
mente, zise: "Câţi năiemnici la tatăl mieu mănâncă pâine; eu pieri de
foame. Scula-mă-voiu de mă voiu duce cătră părintele mieu şi zice-voi lui:
"Părinte, greşii la ceriu şi înaintea ta, şi de acmu nu sânt destoinic să mă
chem fiiul tău; fă-mă ca unul den năiemnicii tăi". Şi se sculă, duse-se cătră
părintele lui. Încă el departe era, văzu-l el părintele lui, şi-i fu milă d-insul;
şi curse, căzu pre cerbicea lui şi sărută el. Zise fiiul: "Părinte, greşii la ceri
şi înaintea ta şi de acmu nu sânt destoinic a mă chema fiiul tău". Zise
părintele cătră robii lui: "Aduceţi veşmântul dentâiu şi îmbrăcaţi el şi daţi
inelul la mâna lui şi călţunii la picioare; şi aduceţi viţelul hrănit de-l
jungheaţi; şi să mâncăm, să ne veselim; că fiiul mieu acesta mort
era şi învise, şi pierdut era şi se află!" Şi începură a se veseli. Era fiiul lui
cela mai marele la sat; şi ca vine, apropie-se cătră casă, auzi cântări şi
glasuri; şi chemă unul den feciori, întrebă: "Ce sânt aceastea?". El zise lui
că "fratele tău au venit şi junghe părintele tău viţelul hrănit, că sănătos el
priimi". Mânie-se şi nu vrea să între. Părintele lui ieşi, rugă el. El răspunse,
zise: "Părinte, iată câţi ani lucrai ţie şi nemică zisa ta călcai şi mie nece
dinioară-mi dedeşi un ied de cu soţii miei să mă veselesc; e când fiiul tău
acesta de la curvie vine, junghiaşi lui viţelul hrănit". El zise lui: "Fii, tu
pururea eşti cu mine şi toate ale meale, ale tale sânt. Să te veseleşti şi să te
bucuri cade-ţi-se, că fratele tău acesta mort era şi învise, şi pierdut era şi se
află!"
ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ EVANGHELIE
Bun amu şi dulce iaste Dumnezeu cătră toţi şi de oameni iubitoriu şi în-
lung-răbdătoriu. Şi milostea sa ceaia întreaga arată-ş spre greşiţi, iară spre
derepţi amu pretutindinea arată-se ca cu greu. E păcătoşilor curând iaste
ajutoriu şi milostiv şi-i îmbărbătează aceştea cu bune cuvinte, grăiaşte:
"Viu eu, Dumnezeu, că nu voiu moartea păcătosului până se va întoarce şi
viu să fie". Şi iară grăiaşte: "Au doară carele au căzut nu se va scula?". Sau:
"Cela ce se întoarce nu mă voiu întoarce?". Şi iară: "Întoarceţi-vă cătră
mine" grăiaşte, Domnul, "şi mă voiu întoarce cătră voi". Iară cătră derepţi
aşa grăiaşte Domnul, că "s-ară face omul toată dereptatea şi tot adevărul, şi
se va întoarce de va face păcat, de-aciia nu voiu mai pomeni dereptatea lui,
ce în păcatele luiş va muri". Cu socotinţă întrebare are Domnul cătră sfinţi,
e cătră păcătoşi cu miluire şi bună milosârdenie şi cu dulceaţă.
Aceasta amu însuş ştie că de va spărea pre cela ce-au greşit, întru mâhnire
surpa-l-va pre el; iară dereptul de-l va ferici, slăbi-va pre el de cătră
bunătăţi. Derept aceaia amu păcătosul miluiaşte, iară dereptului opreaşte.
Că înfricoşat amu zice că iaste Dumnezeu întru toţi carei-s împrejurul lui.
Cine amu sânt împrejurul lui? Aiavea, că toţi sfinţii carei apropie-se lui cu
lucruri bune. Iară alăltor tuturor, carii greşăsc, pururea le caută Domnul
spăsenie şi vrăciuire şi vindecare de păcate. Pocaianie dăruit-au lor. Şi
învăţând de pocaianie şi de întoarcere nici dinioară înceată, ce cu cuvinte şi
cu pilde şi cu măiestrii îmbărbătează noi spre pocaianie. Derept aceaia şi
această pildă ce zace înainte, înaintea noastră o pune; şi iaste amu vina de
aceasta, aşa grăiaşte:
(Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om oarecine avea doi
feciori. Şi zise cel mai tânăr părintelui său: "Părinte, dă-mi ce mi se cade
partea den avuţie". Şi împărţi lor avuţiia.
(Tâlc) Această amu pildă iveaşte şi arată tăriia pocaianiei păcătoşilor şi
măriia de iubire de oameni a lu Dumnezeu. Şi cu aceasta cheamă pre toţi
carii sânt în păcate. Omul amu grăiaşte-se şi se cheamă de oameni
iubitoriul Dumnezeu, părintele; iară feciorii, doao cinure de oameni,
derepţii şi păcătoşii. Dereptatea amu, de demult iaste avuţiia fireei
omeneşti. Derept aceaia cel fecior mai mare cheamă-se derepţii, că au
dereptate.
Că den începută amu era dereptatea şi străluciia luminat, şi firea
omenească desăvârşit avea frâmseaţea dereptăţiei dentâiş, den începutul
lumiei. Văzu amu, zice, Domnul toate câte feace, şi aceastea foarte fură
bine. Iară păcatul mai apoi născu, şi rău fu. După călcare fu păcatul;
derept aceaia şi cel fecior mai tânăr cheamă-se păcătoşii. Derep ce amu că
şi înţeles nestătut au şi răslăbit şi neîntărit. Zise cel fecior mai mic
părintelui: "Dă-mi ce mi se cade partea den avuţie." Şi împărţi lor tocma
(ce se zice, pre voia loru-şi lăsă pre ei), ca un iubitoriu de oameni şi de
feciori. Întocma amu deade Dumnezeu oamenilor tuturora înţeles şi
samovolnicie. Deade lor soarele, luna, stealele, pământul şi tot ce e pre el.
Întocma amândurora deade, ca să n-aibă amu mai mult pre această lume
derepţii decât nederepţii şi greşiţii. Derep ce, amu, că Dumnezeu întocma
luminează soarele prespre toţi, spre buni şi spre răi, aşijderea şi ploao şi
toată bunătatea întocma dă lor. Iară cel fecior mai tânăr văzul ceriul şi
Dumnezeu; zise-i că "va fi"; văzu rodurile pământului, şi nu priimi acealea
cum se cădea, că întru leagea lu Dumnezeu nu vrea să îmble, ce spre
derepţii şi spre sfinţii şi spre prorocii lui cu hitlenie cugeta. Luo amu
soarele întru îndulcirea sa necuratul şi păcătosul, şi ce era dăruite lui
făpturile în slujirea lui, el ca lu Dumnezeu le se închină: cinstiia darurile,
iară cela ce le dăruise, nu-l cunoştea; şi se închină făpturilor, nu
făcătoriului. Iară cel fecior mai mare şi derept întru slava Domnului
aceastea toate le priimi. Văzu ceriul şi de bunătatea făpturiei cunoscu pre
ziditoriul. "Văz", zice, "ceriul, lucrul deagetelor tale, luna şi stealele ce tu
le-ai urzit". Văz amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnul, cela ce
o au înfrâmseţat. Laudă amu şi se miră de făpturi derepţii, şi făcătoriul
măresc şi se închină lui. Iară nedereptul şi păcătosul rău văzu şi rău
înţelease şi rău se închină. Toţi, amu, oamenii au înţeleagere şi cu
nuşii împreună şi samovolnicie. Îmblă, amu, cu samovolnicie-ş cine de eluş
cum va; că nimea nu nevoiaşte Dumnezeu, ori să vie bine, ori rău; ce pre
voie-ş cine-ş cum se va pleca, sau bine lui, sau rău lui. Iară se cade a tot
omul bine să vieţuiască şi cu bună ogoadă cătră Dumnezeu, macar căce au
înţeles şi samovolnicie. Că lăudat e amu carele e, cu bună voie a lui de iaste
bun, nu de vreo nevoie ce vine spr-insul. Ce, mai vârtos, tuturor creştinilor
nu le se cuvine, nici le e dată de nevoie să-ş derepteaze poticneala
păcatelor. Că nu cunună Dumnezeu carii se lasă de nevoie de reale, ce pre
cela ce, de bună voie a sa, face bine. Că nu iaste treabnic cine e bun după
fire, ce cine după voie, şi aceaia e lăudată şi spăsitoare. Ce amu făcu cel
fecior mai mic, că luo bogăţiia şi rău viia şi rău îmbla?
(Evanghelie) Şi nu după multe zile, adună tot, şi se duse întru o parte,
departe; şi acolo răsipi avuţiia lui, vieţuind curveaşte.
(Tâlc) Omul cela ce se află aproape de Dumnezeu nemică nu face să fie
pierzarei destoinic. Derept aceasta şi proroc David grăiaşte: "Ainte văzui
Domnul între mine pururea, că de-a dereapta mea iaste, să nu mă leagăn".
Iară carele se delungă de Dumnezeu toate realele şi spurcăciunea şi
amărăciune lucrează şi se chinuiaşte, cum iarăş grăiaşte David: "Adecă,
iată, carei se delungă de tine, pier".
(Evanghelie) Răsipi el al lui tot. Şi fu foamete mare într-aceaia parte; şi
acesta începu a flămânzi.
(Tâlc) Pierdu toată bunătatea ce avea de la Dumnezeu şi în scădeare de
tot fu păcătosul. Că cine lucrează Domnului, satură-se den dumnezeieştile
cuvintele lui (aceasta amu zice că "cine-m va lucra, mânca-va"), iară
oamenii ce lucrează păcatului, cu flămânzie se topesc şi se lipsesc,
şi foamea pre ei prinde-i; nu foame de pâine şi de apă, ce foame de
ascultatul cuvântului lu Dumnezeu. Că unde amu frica şi leagea lu
Dumnezeu nu iaste, acolo e foamete mare. Că începutul amu spăseniei
noastre frica lu Dumnezeu iaste, şi rădăcina tuturor bunătăţilor ce-s întru
noi, leagea lu Dumnezeu iaste. Ce nici leage lu Dumnezeu fără frică, nici
frica fără leagea; că leagea amu den tocmeală slugă are pre frica, iară frica
den tocmeală, judecătoriu are leagea. Unde milosteniia şi dragostea şi
dereptatea nu izvoraşte, acolo e foamete mare; unde grâul mândriei ceaia
buna şi strugurul curăţiei nu se lucrează, acolo e foamete mare; şi unde
iaste de destul lucrul hitleanilor, acolo e scădeare şi scumpeate bunătăţilor
celora bunele şi lucrătorilor celora bunilor. Şi cine nu se teame de Domnul,
şi departe fiind de el, flămânzeaşte, şi moare de foame şi se lipseaşte; iară
carei se tem de Domnul şi viază pre învăţăturile lui, au slavă şi bogăţie în
casele lor. Şi ceaia ce împart mai vârtos şi dau mişeilor, dereptatea lor fi-va
de va lăcui în veaci. Că frica lu Dumnezeu iaste izvorul vieţiei, de face
omul de se fereaşte de laţurile morţiei. Iară sfârşitul cuvântului de acesta
toţi să auziţi: De Dumnezeu te teame şi învăţătura lui păzeaşte! derep ce că
acest cuvânt iaste a tot omul, că de greşaşte omul, nu-i vine luiş aciiaş
foamea, ce când pesteaşte întru păcate şi răsipeaşte toată avuţiia ceaia buna
şi bunătatea. Bine iaste amu să nu greşască omul, că, întâi, bună iaste
aceasta sufletului. Ce, derept neputinţa fireei noastre, şi cu negrija
leaneei de ne biruim, şi vrăjmaşului împiedecămu-ne. Şi aciiaş iară să ne
întoarcem spre pocaianie, ca foame să nu ajungă pre noi şi să omoară
sufletele noastre. Că, a doa, amu înotare iaste după păcate ispoveadaniia şi
pocaianiia şi întoarcerea cătră Dumnezeu, ce cu aceaia ne văm şi spăsi.
Derept aceaia cade-se cu bună nevoinţă să ne nevoim den cel lucru rău spre
cela bunul şi lenivoşi să fim cătră reale, iară cătră ceale bunele să ne
nevoim. Derep-ce, amu, că nu iaste aceasta până în sfârşit, de să se adaugă
spre rău, ce, cine va fi întru păcate de tot, piiardere şi osândă avea-va; e
cela amu ce nemică nu greşaşte, a lu Dumnezeu iaste, sau bărbat
dumnezeiesc; iară cela ce greşaşte şi se schimbă spre viaţă nevinovată,
lucru de bărbat mândru iaste, şi mai apoi la folosu-l duce.
(Evanghelie) Şi mearse de se lipi unuia den cetăţeani ce lăcuiia într-
aceaia parte, şi tremease pre el la satul lui, să pască porcii. Şi jeluiia să-ş
sature maţele lui de mâncarea ce mânca porcii; şi nimea nu-i da lui.
(Tâlc) Om ce e învăţat dulceţiei ceştii vieţi, de pururea nu se opreaşte a
alerga spre reale, ce în toate zilele caută cumu-ş va sătura trupul său şi să-i
împle pohta lui. Derept aceaia cine se apropie necuraţilor draci, duhure
hitleane sânt. Că un duh iaste duh de curvie, e altul e de saţiul, altul e de
iubirea argintului, iară altul măriia, e alte şi de alte păcate. Aceastea toate
spre piiardere duc omul şi-l surpă. Iară unul den cetăţeani, spune-se că iaste
mai marele dracilor. Că cine se va apropiia Domnului, întru un duh fi-va,
cum grăiaşte apostolul: "Cine se va apropiia Domnului, un duh iaste". Aşa
amu şi cela ce se apropie satanei, în chipul năravului lui fi-va.
(Evanghelie) Tremease el la satul lui, să pască porcii.
(Tâlc) Satul se cheamă de toate năravurile de păcate, iară porcii cugetele
păcatelor. Şi toţi amu, câţi se vor întina întinăriei şi cu păcatele cealea
realele îndulcescu-se şi se veselesc, porci se cheamă, şi în chipul acelora
sânt. Şi întâi mitarnicii şi tâlharii şi ucigătorii şi furii şi beţivii şi curvarii şi
curvele şi obiditorii şi camatnicii şi răpitorii, şi toţi câţi întru necurăţiile
aceastea întină-se, aceia toţi păstori de porci cheamă-se. Jăluiaşte amu
amărâtul de om să se sature şi să se îndulcească păcatelor. Şi nemică nu dau
lui, şi dulceţiei amu nu poate lua saţiu; şi nici cu îndulcire împlu-se carei
sânt învătaţi într-aceastea, că dulceaţa păcatelor nu va lăcui, nici rabdă, ce
înpreună fi-vor şi peri-vor. Mâncăriei acea porcească păcatul se
închipuiaşte, că are şi dulceaţă şi scârbă, că în puţină vreame se îndulceaşte,
iară întru veaci munceaşte. Că câte sânt în lumea aceasta luminate şi
pohtitoare, multă trudă şi usteneală au, iară dulceaţă, puţină şi a-vremi. Că
şi însăş această viaţă a noastră cu mai multă trudă înjugată iaste, decât cu
veselie. Iară deaca nu se putu sătura curvariul, şi să se îndulcească de
pohtele lumiei aceştiia înşălătoarea, elu-ş aduse aminte că ştiia amu şi se
învăţă de ce se chinuiia şi se întoarse. Dojăniia-se amu şi se înfrângea şi se
smeriia greşitul din călcarea lui, şi răutăţile lui obliciia pre el şi judeca.
(Evanghelie) Vine-ş întru minte, zise: "Câţi mulţi năiemnici la tatăl
mieu satură-se de pâine; eu pieri de foa me. Sculamă-voiu de mă
voiu duce cătră părintele mieu, şi zice-voiu lui: " Părinte, greşii la ceriu şi
înaintea ta, şi de acmu nu sânt destoinic să mă chem fiiul tău; fă-mă ca unul
den năiemnicii tăi!". Şi se sculă, duse-se cătră părintele lui.
(Tâlc) Când amu greşim, afară de sine ne aflăm, afară amu de al nostru
cuget sântem, şi fără de minte sântem; iară când săvârşim învăţătura lu
Dumnezeu şi dereptatea facem, atunce întru sine ne întoarcem. Că întru
minte-ş vine cel fecior curvariu, întoarse-se, după cum e grăit: "Întoarce-te,
sufletul mieu, întru răpausul tău!" (că rapausul sufletului viaţa şi spăsenie
iaste). Trei chipure-s amu ce se spăsesc: lucrarea şi năiemniciia şi feciorul
cela bunul. Că robul, derept frica bătăiei face bine, cum grăiaşte David:
"răneaşte-se de frica ta peliţa mea şi de judecările tale temui-mă". Iară
năiemnicul, derept să ia plată, bine şi cu ogoadă lu Dumnezeu face, cum
iară zice dumnezeiescul David şi grăiaşte: "plecai amu inima mea să fac
dereptatea ta în veac, derept plata". Iară feciorul, pentru dragostea ce are
cătră Dumnezeu şi părintele, pre învăţătura lui lucrează, cum David
mărturiseaşte, grăind: "cât iubii porâncile tale şi leagea ta, Doamne, şi în
toate zile învăţătură mie iaste !". Şi iară: " Rădicai mânile meale cătră
porâncitele tale, şi acealea iubii, şi glumiia-mă în dereptăţile tale!". Şi iară:
"Minunate mărturiile tale, derept aceaia ispitiia eale sufletul mieu!". E când
amu în chipul feciorului afla-se-va cineva şi va fi delungat pentru păcatele,
şi veade alţii sufleteştile darure priimind şi cu trupul dumnezeiesc şi sânge
cuminecându-se, atunce cade-se lui cu căire şi cu umilenie cuvintele
aceastea să grăiască întru eluş: "Câţi năiemnici la părintele mieu satură-se
de pâine, iară eu pieriu de foame! Ce mă voiu scula den cădearea păcatelor,
şi mă voiu duce cătră părintele mieu, şi zice-voiu lui: "Părinte, greşii la
ceriu şi înaintea ta, şi nu sânt destoinic să mă chem fiiul tău, ce mă fă ca
unul den năiemnicii tăi!". Că cine amu va zice că mult au mâniiat a ta
îndulcire şi "bogăţiia bunătăţilor tale răsipiiu", şi jeluiaşte să se
împreuneaze năiemnicilor; şi aceasta, iaste un lucru mare! Că năiemnicii
amu cheamă-se strigaţi (ce se zice, învăţaţii la botejune, ceia ce încă n-au
ajuns feciori să fie, că cu sfânta botejune nume de fecior priimesc oamenii)
şi n-au dulceaţa sufletească numai ce au şi hrană. Aceasta amu iaste de ce
grăiaşte de năiemnici ce se satură. Însă unele sânt cuvintele cărora se căiesc
e altele ale lu Dumnezeu dăruiri celora ce primesc pocaianiia. Cine vine
amu la pocaianie, să nu ceară împărăţiia ceriului, nice să i se pare pre el că
e destoinic vieţiei de vecie, ce numai singură rugă să aibă ca să scape de
Gheenă şi de munca de vecie; şi dintr-aceaia el puţinel să aşteapte iară
Dumnezeu lui de destul bunătate dărui-i-va.
(Evanghelie) Şi încă el departe fiind, văzu-l pre el părintele lui, şi-i fu
milă d-insul; şi curse, căzu pre cerbicea lui şi sărută el.
(Tâlc) O, mare ciudă! Numai câtu-ş aduse aminte cel fecior curvari de
pocaianie, e părintele aciiaşi tinse iubirea sa de oameni. Nu aşteptă să ia
cuvintele de ispovedanie lui, ce feace după cuvântul ce grăise, că "mai
nainte", zice, "de ce mă veri chema, zic: Adecă, eu". Văzu feciorul de
departe viind, şi timpină el, că înainte apucă nezlobivul şi de oameni
iubitoriul. Nu se aşteptă feciorul să vie până la el, ce-i mearse înainte, de
apucă pre el şi-l sărută, arătând toată până în sfârşit iertăciunea-i şi milostea
sa. Că numai întoarcerea păcătosului ce e cu usârdie caută Dumnezeu şi
den tot sufletul ce e pocaianie şi înfrângerea inimiei lui, şi priimeaşte el şi
milostea sa varsă-ş şi cură cătră el şi spre cerbicea lui cade şi sărută el. Că
derept aceaia vine întru lume, ca păcătoşii să spăsească ca şi pre acest
fecior curvari.
(Evanghelie) Zise părintele cătră slugile lui: "Aduceţi văşmântul dentâi,
şi îmbrăcaţi el, şi-i daţi inelul la mâna lui şi călţuni la picioarele lui; şi
aduceţi cel viţel hrănit de-l jungheaţi; şi să mâncăm, să ne veselim; că fiiul
mieu acesta mort era şi învise; şi pierdut era şi se află!".
(Tâlc) Slugile sânt îngerii şi arhiereii. Şi şi preuţii slugi sânt, că cu
cuvântul învăţăturiei lor întorcu-se şi alalţi spre pocaianie. Şi îmbracă cu
veşmintele bunătăţilor, şi inel dau-le la mânile lor, peceatea creştinească,
celor ce lucru au (că mâna iaste firea semnului, iară inelul peceatea
sfântului duh). Că derept credinţa şi de lucru spăseşte-se omul. Şi călţuni
dau la picioare, ca să se păzească de scorpie şi de dracul, purtătoriul de
moarte, şi gata să fie spre evanghelie şi spre folosul oamenilor. Că aceasta
amu iaste creştinească, ceaia ce vecinului folosescu-i. Şarpele amu de
demult biruit fu, şi vrajbă are spre ceia ce greşesc, după cuvânt: "acesta
capul tău să caute şi tu călcâiul lui să cauţi". Află amu pildă diavolul a
vrăjmăşi, şi de rept să nu-ş vearse veninul său spre ceia ce se-au
slobozit den păcate, derept aceaia şi călţuni iau, carei se întorc spre pază să
fie loruş, ca să poată călca spre şarpe şi spre scorpiia şi pre toată tăriia
drăcească, şi bine să vestească pacea şi dulceaţa, după cuvânt. Că frumoase
sânt picioarele celor ce bine-vestesc pacea şi dulceaţa! Cu aceastea cu toate
înfrâmseţat să fie omul, şi să se cuminece şi viţelului hrănit, şi să se
sfinţească cuminecăturiei cinstitului trup şi sângelui Domnului nostru, Isus
Hristos. Iară viţelul hrănit şi junghiat şi mâncat Hristos iaste (că neispitit
iaste jugului legiei păcatelor, iară hrănit, derep ce că spre această taină
împărţit fu den tocmeala lumiei). Şi pâinea ce o sfărâmăm, vedeare-ai, amu
den grâu strânge-se; iară pre înţeles, trup iaste. Şi acesta iaste însuş viţelul
hrănit. Că toţi cărei se întorc den păcate şi se spodobesc sfinteei şi
înfricoşateei cumenecătură, de pururea veselie fi-vor părintelui Dumnezeu
şi slugilor lui şi îngerilor şi preuţilor, că den moarte învie, şi den pierduţi
află-se.
(Evanghelie) Era feciorul lui cela mai mare la sat (lucrând aiavea întru
el bunătăţilor); şi viind, apropiindu-se de casă, auzi cântări şi glasuri (întru
casa lu Dumnezeu curat glas iaste, de se prăznuiaşte); şi chemă unul den
slujitoriu, şi întrebă: "Ce sânt aceastea?" (Că îngerii amu descoaper
derepţilor dumnezeiasca taină, şi slujitorii lu Dumnezeu sânt îngerii). El
zise că " fratele tău au venit, şi junghe părintele tău viţelul cel hrănit, derep
ce că sănătos pre elu-l priimi". Mânie-se şi nu vrea să între. Părintele lui
ieşi, ruga pre el (ca un iubitoriu de feciori şi prea mândru, pre cela
ce se întorsease luo-l, iară pre cela ce era de pururea, mângâie-l). El
răspunse, zise părintelui: "Adecă, câţi ai slujii ţie şi nici dinioară zisa ta
călcai, şi mie nici dinioară nu-mi dedeşi un ied, ca cu soţii miei să mă
veselesc".
(Tâlc) Unii, amu, iedului zicu-i a fi neşchită dulceaţă. E alţii vrearea sa
înţeleg, că grăiaşte dereptul, că "mie nu deade nici dinioară neşchită
dulceaţă, ca pre voia mea să mă veselesc".
(Evanghelie) E când fiiul tău acesta mâncă avuţiia ta cu curvele, şi vine,
şi jungheaşi lui viţelul hrănit. (Avuţiia lu Dumnezeu grăiaşte-se bunătate; e
curvarilor iubire de dulceaţă). El zise lui: "Fiiule, tu pururea eşti cu mine, şi
toate ale meale, ale tale sânt.
(Tâlc) "Că pururea zisa mea săvârşindu-o, toate ale meale moşteni-le-
veri! (Feciorii ca aceaia vor moşteni împărăţiia lu Dumnezeu, părintelui).
Nu te griji tu de-aciia, şi nemică nederept să-l aibi".
(Evanghelie) "Să te veseleşti şi să te bucuri cade-ţi-se, derep ce că
fratele tău acesta mort era, şi învise; şi pierdut era, şi se află!".
(Tâlc) Arată Hristos, că se cade cu destoinicie a se veseli şi a se bucura
de pocaianiia păcătoşilor. Cine va vedea mortul înviat şi să nu se
veselească? Sau cine va afla ce-au pierdut şi să nu se bucure? Mare lucru şi
preaslăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire, şi nimea nu iaste cu
de destul spre mulţemita lui! Că nu numai priimeşte-i carele se duce de la
el şi se delungă, ce mai vârtos, cându se întoarce, cu mari daruri cinsteaşte-i
şi se veseleaşte. Şi nu numai caută să judece lui, ce cu bunătate
spodobeaşte el; şi nu numai nu împută, ce şi răspuns derept noi face. Derep
ce amu că mulţi den derepţi, cei ce lucra lu Dumnezeu, de multe ori
răpştesc de spăseniia păcătoşilor. Că răpştiia şi fariseii atunce spre Domnul,
curaţi se ţinea şi derepta-se pre eiş, derept căce priimiia curva şi mitariul.
Ce şi David amu răpştind arătă-se: "Până când păcătoşii, Doamne, până
când păcătoşii laudă-se?". Şi Avvacum iară: "Ce iaste, că calea păcătoşilor
dospeaşte-se"? Şi Ieremiia proroc grăiaşte: "Prisădişi ei, şi prinseră-se". Şi
Ilie au grăit: "Cela ce se mânie pre cela ce-au greşit, celuia de sus
protiveaşte-se", cum se scrie. Şi alţi mulţi mâniiare de la Dumnezeu ceru să
fie spre ceia ce greşăsc şi obideasc. Că grăiaşte amu cu această pildă
Domnul cătră toţi carei-ş dereptează sineş şi ocărăsc pre ceia ce greşăsc.
Să fie amu, ca şi voi, derepţi sânteţi, după feciorul acela şi ugodnici să
fiţi părintelui. Rogu-mă voao, derepţilor şi curaţilor, nu vă pare rău de
spăseniia greşiţilor, ce mai vârtos vă bucuraţi şi vă veseliţi cu nuşii, derep
ce amu că şi îngerii bucură-se de pocaianiia şi de spăseniia greşiţilor. Aşa
amu iaste socotirea aceştii pilde, derept ceia ce se mânie şi mult întreabă şi
ispitesc de iertăciunea greşiţilor şi de milosârdiia lu Dumnezeu, şi de ce e
d-inşii tocmeală şi deştingerea, că nu piiarde spăsenia lor. Derept aceaia,
fraţilor, să văm fi şi derepţi, de păcătoşi să nu ne întoarcem. Nici căce
priimeaşte Dumnezeu pre ei, iară noi să nu ne mâniem, nici de judecata lu
Dumnezeu să ne mâniem, ce să-i priimim şi să ne închinăm şi să
mulţemim lu Dumnezeu, de ceia ce se-au dereptat şi se-au spăsit şi vă se
părea păcătoşi. Ce amu ştii, ome, că de cela ce-ţi pare ţie păcătos, iară elu
se-au pocăit, şi derept aceaia cu blând şi cu milă caută Dumnezeu spr-insul.
Aceasta ştiind, fraţilor, nemică să ne mâhnim, nici nădeajdea noastră să
uităm în reale vieţuind, derep ce amu că pământul cela lucratul, grăsime
sadurilor adauge-le. Iară după lucrure bune, toate tocmealele sufletului poţi
ţinea de toate neputinţele şi de păcate, şi cătră spăsenie pre noi aduce.
Derept aceaia să nu ne mâhnim, că cum nu iaste puteare mortului a se scula
şi să îmble, aşa iaste şi celuia ce se mâhneaşte, nu-i iaste puteare să se
spăsească. Că cumu-i iaste nederept de carele e prins de vreo boală să se
junghe eluş şi să se piarză, aşa nu i se dostoiaşte şi nu i se cade şi fără de
milă să se junghe cu cuţitul de mâhnirea, ce pocaianie a arăta mai vârtos şi
slavoslovie şi umilenie. Că aceasta amu, adevăr, bună iaste şi cu folos şi
spăsenie. Şi aşa, amu, cu blândeaţe şi cu milostivnicie şi cu dragoste
părintele priimi-va noi, şi va cădea de va apuca pre noi, şi cu văşmântul
dentâi, cel fără de păcate, îmbrăca-ne-va, şi cu făgăduirea duhului sfânt
dărui-ne-va, şi împărăţiei ceriului spodobi-ne-va de Hristos Isus, Domnului
nostru, că lui e slava şi ţinearea în veciia veacului, amin. Zise
Domnul: Când va veni fiiul omenesc în slava lui, şi toţi sfinţi îngeri cu
nusul, atunce va şădea la scaunul slaveei lui; şi se vor aduna înaintea lui
toate limbile; şi va aleage ei unul de alalt, ca un păstoriu aleage oile den
capre. Şi va pune oile de-a dereapta lui, iară caprele de-a stânga. Atunce va
zice împăratul celora de-a dereapta lui: "Veniţi, blagosloviţii de părintele
mieu, de moşteniţi ce e gătită voao împărăţiia, den tocmeala lumiei.
Flămânzii, şi-m deadet mâncare; însetoşai, şi mă adăpat; striin era, şi mă
duset; dezbrăcat era, şi mă îmbrăcat; lânged era, şi mă socotit; în temniţă
era, şi venit cătră mine!" Atunce vor răspunde lui derepţii de vor grăi:
"Doamne, cându te-am văzut flămând şi te-am săturat, sau setos şi te-am
adăpat, cându te-am văzut striin şi te-am dus, sau dezbrăcat şi te-am
îmbrăcat, cându te văzum lânged sau în temniţă şi venim cătră tine?".
Răspunse împăratul, zicând lor: "Adevăr grăiesc voao, că făcut unora
aceştea fraţi ai miei mai mici, mie făcut". Atunce va zice şi celora de-a
stânga lui: "Duceţi-vă de la mine, blăstemaţilor, în focul veacilor, ce e gătit
dracului şi îngerilor lui! Înflămânzii, şi nu-m deadet mâncare; însetoşai, şi
nu mă adăpat; striin era, şi nu mă duset; gol era, şi nu îmbrăcat mine;
lânged era şi în te mniţă, şi nu socotit mine". Atuncea vor răspunde
lui şi aceia grăind: "Doamne, când te-am văzut flămând sau setos, sau
striin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi n-am slujit ţie?" Atunce va
răspunde lor, grăind: "Adevăr grăiesc voao, că nu făceaţi unora de aceşti
mitutei, nece mie făceaţi". Şi vor mearge aceia în munca veacilor; e derepţii
în viiaţa de veac.
Înfricoşată iaste acea zi a doa venirei a lu Hristos şi judecata ce va să
vie, fraţii miei! Şi cu cutremur noao va să se ivească judecata aceaia cu
ispită înfricoşată, când scaunele se vor pune şi cărţile se vor deşchide şi
judecătoriul nefăţarnic va şedea şi untunearece de îngeri fără de număr
slujindu-i. Şi atunce bucinele glăsi-vor foarte cu îngereşti duhure. Atunce
ceriul va peri, şi lumea toată aprinde-se-va şi se va topi. Şi va fi ceriul nou
şi pământul nou, şi ale pământului toate se vor înoi. Atunce tot temeiul
pământului cutremura-se-va, şi morţii den morminte se vor scula, şi într-o
vârstă, până la unul, toţi vor fi. Şi toată firea omenească fi-va goală, şi cu
milă va sta înaintea judeţului nefăţarnic. Îngerii împrejurul scaunului
înfricoşat cu frică şi cu cutremur sta-vor, în vedeare de văpaie, înfricoşaţi şi
putearnici, focul munciei strelucind. Cu foc vor grăi, cu foc vor sufla, şi
înaintea acelora tot lucrul nostru cunoscut va fi, şi ascunsele toate
descoperi-se-vor, cât văm şi noi, toţi văm cunoaşte păcatele unul alăltui, ca
când ş-ară cineş de eluş ceti cărţile ce-s scrise. Deci cine va putea să
rabde acea înfricoşată şi dereaptă urgie a judeţului nefăţarnic, împlut fiind
de mânie şi cu urgie, şi împlut de plângere şi cu suspini şi cu glas amărât şi
cu cutremur, şi înfricoşat şi cu clătire şi cu spargere? Atunce toată lumea
cutremurată va fi: glas de zioa Domnului, zice-se, amară şi iute! Zi de
mânie iaste zioa aceaia, zi de scârbă şi de nevoie, zi fără de ceasuri şi de
piiardere, zi de întunecare şi de untunearec, zi de buciunare şi de chemare!
Şi se vor scârbi oamenii, şi vor ieşi ca orbii, derep ce că lu Dumnezeu au
greşit. Şi focul lui fi-va de va mânca tot pământul, derep ce că sfârşire şi
nevoire face-va Domnul Dumnezeu spre toţi ce lăcuiesc pre pământ Ce
văm face carii cu multe păcate sântem vinovaţi? Cum văm scăpa de acea
muncă iute, fraţilor, şi de untunearecul neluminat şi de scrâşnitul dinţilor şi
de legătura nedezlegată şi de viermii neadurmiţi şi de focul nestins, de
scârbe şi de greime, de amar şi de boală şi de suspinare? Acolo limbile
aduna-se-vor; acolo sânt temniţele şi munca veacilor! Ce văm face atunce,
când văm fi traşi întru adâncul focului şi muncilor? Toate neiertate sânt
acolo şi nemilostive; focul lor nestins şi viermii lor nesfârşiţi. Că nu iaste
pocaianie acolo, nici ispoveadanie. Să ne teamem amu fraţilor, şi să ne
plângem auzind aceastea cuvinte, şi să ne isprăvim acicea! Să ne plângem
mainte de ceasul aceştii puţinea vreame, să nu cumva să plângem acolo în
vecie. Că câţe-am lucrat focului, şi untunearecului şi lucrăm! Trecut-au
amu viaţa noastră, şi tăiarea morţiei apropie-se, şi înfricoşatul judeţ,
şi cu plată aşteaptă pre noi. E judeţul iaste derept şi adeverit unul
Dumnezeu! Nici mărturie trebuiaşte, nici oblicitoriu, nici arătare, că va să
judece tuturora carei au fost, de la Adam până la sfârşenie, elinilor şi
jidovilor şi ereticilor şi carei au fost în creştinătatea ceaia dereapta ş-au
greşit. Toţi amu învie-i-va Dumnezeu într-aceaia zi fricoşată şi-i va aduna.
Şi ascunsa acelora a tuturora descoperi-se-va, lucrul lor şi cuvintele, a
mijloc, hitleniile şi urâciunile. Şi de toate de acealea răspuns avăm a da, şi
muncă să luom; că nu va fi ceva ascuns să nu fie ivită atunce, nici ascunsa,
să nu fie arătată. Oblici-va amu şi înainte pune-va, înaintea feaţele a
tuturora, păcatele noastre, Dumnezeu. Ce amu văm face, când judeţul
înfricoşat ivit va fi, şi noi văm sta înainte-i, cu cutremuri şi râul de foc, şi
vom fi cu vină de a nu ne putea lepădarea, şi cu osândă nerăspunsă? O, ce
văm face atunce, fraţilor, când nimea nu va fi să stea derept tine, nici-ţ va
ajuta, nici tată-tău nici muma, nici feciorul, nici fata, nici nepoţii-ţi? Toţi
amu atunce, cineş de nevoia luiş, va sta, de alţi nu se va putea griji; că
fratele nu va putea ajuta acolo, nici sora, nici soţul, nici frăţiia, nici vecinii,
nici mândrul, nici înţeleptul, nici cunoscuţii, nici avuţiia de aur, nici nemică
altă ce e omenească, ce acealea toate, nestătute vor fi şi ţinute cu frică, şi cu
teamăt de osândă. Şi singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică şi cu
cutremur mult, ori bogat să va fi, ori measer, ori mare, ori mic, ori boiarin,
ori slugă, ori muiare iaste, ori bărbat, ori bătrân, ori tânăr, ori slăvit,
ori neslăvit, ori însuş şi cela ce e îmbrăcat de poartă veşmintele împărăteşti.
Ce numai un ajutoriu va avea, cine de ce-au lucrat bine. Ori dereptare, ori
osândă. "Dumnezeu Dumnezeilor, Domnul, grăi şi chemă pământul de la
răsăritul soarelui şi până la apus. Şi den Sion frâmseaţea frâmseţiei lui
Dumnezeu. Aiavea veni-va Dumnezeul nostru, şi nu tace; foc înaintea lui
aprinde-se-va şi împrejurul lui bură mare." Nuor şi negură împrejurul lui,
dereptatea şi judecata şi tocmeala. Scaunul lui, foc înaintea lui; înainte-i
mearge şi arde împrejur vrăjmaşii lui, că vine să judece pământului, să
judece lumiei în dereptate. Cu cuvinte are a întreba dereptul judeţ de
lucrure, cineş cum au lucrat. Şi derepţii şi bunii de-a dereapta pune-i-va, ca
blagosloviţii părintelui, întru dulcirea ce e gătită lor în împărăţie chema-i-
va şi-i va băga, în vecie să se veselească; iară hitleanii şi păcătoşii pune-i-
va de-a stânga, şi ca blăstemaţii întoarce-se-vor, şi într-acel foc nestins ce e
gătit dracilor tremite-i-va şi judeca-va lor, în veaci să se muncească, cum şi
al evangheliei cuvânt auzi-văm:
(Evanghelie) Zise Domnul: Când va veni fiiul omenesc întru slava sa, şi
toţi sfinţii îngerii cu nusul, atunce va şedea spre scaunul slaveei lui; şi se
vor aduna înaintea lui toate limbile; şi va despărţi ei unii dentr-alalţi, ca un
păstoriu ce desparte oile den capre. Şi va pune oile de-a dereapta sa, iară
caprele de-a stânga.
(Tâlc) Întru frica şi în isprăvirea celor ce vor auzi, spune Hristos,
Dumnezeul nostru, înfricoşatul lucrul venitului lui. Întâiul venitulu-
i, a lu Hristos, fraţilor, când au venit spre pământ să spăsească noi, întru
sărăcie şi întru multă fără-de-cinste au fost, şi în hule şi în ocăr. Derept
aceaia grăiaşte: când va veni întru slava sa, întru venitul amu al doilea, cu
slavă şi cu tărie va veni, îngerii slujind lui, şi cu frică şi cu cutremur sta-vor
înaintea lui. De această zi prorocul Daniil arăta grăind: "Văzui, până când
scaunele puseră-se şi cel den zilele vechi şezând; şi râu de foc cură pre
dinaintea lui, şi mii de untunearece sta înaintea lui, şi untunearece de
untunearece slujiia lui; judecătoriul şedea, şi cărţile desfăcea-se. Când vor
fi aceastea toate, cine va răbda, sau cine va avea îndrăznire? De amu Daniil
proroc spământă-se şi cutremurat fu, dară noi, păcătoşii şi greşiţii, ce văm
face, când văm mearge la acela lucru? Că întâi va despărţi Dumnezeu
păcătoşii den derepţi, şi va pune derepţii de-a dereapta sa, şi va izbăvi pre
ei şi-i va slobozi den groază şi den frica lor, şi atunce va striga cătră ei:
"Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătit voao
împărăţie, den începutul lumiei". Acmu amu mestecaţi sânt derepţii cu
păcătoşii; iară atunce foarte bine despărţiţi fi-vor. Că oile amu cheamă-se
sfinţii, derept blânziia lor şi liniia şi împăcătura, derep ce amu că, şi rod
aduc noao sfinţii şi folos, ca şi oile, şi lână dau (ce se zice, coperimânt
dumnezeiesc şi sufletesc), şi cu lapte adapă (ce se zice, hrană cu cuviinţă
dau sufletelor noastre cu folos şi cu spăsire). Iară caprele cheamă-se
păcătoşii, că pre strămine îmblă pre fără-legi şi pren propăstii; fără
de ruşine sânt şi fără rod păcătoşii, ca şi caprele. Însă oile şi caprele pre o
fire sânt cum au derepţii şi păcătoşii pre o fire. Derept aceaia derepţii
cinstiţi vor fi, iară păcătoşii munciţi. Şi-i va împărţi ei Dumnezeu că nu va
trebui mărturii, că el însuş iaste şi mărturisitoriu, şi judecătoriu.
(Evanghelie) Atunce va zice împăratul Dumnezeu celora de-a dereapta
lui: "Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătită voao
împărăţie, den începutul lumiei. Flămânzii amu, şi datu-mii-aţi mâncare;
însetoşai, şi adăpatu-m-aţi; striin era, şi dusetu-mă la casele voastre; gol
era, şi îmbrăcatu-mă; bolnav şi în temniţă, şi venit cătră mine". Atunce
răspunseră lui derepţii, grăiră: "Doamne, când te-am văzut flămând şi ţi-am
dat mâncare, sau setos şi te-am adăpat; când te-am văzut striin şi te-am
adus în casele noastre, sau gol şi te-am îmbrăcat, sau când te-am văzut
bolnav sau în temniţă, ş-am venit cătră tine?". Şi răspunse împăratul, zicând
lor: "Adevăr grăiesc voao, cât aţi făcut unora de aceşti fraţi ai miei mai
mici, mii-aţi făcut".
(Tâlc) O, glasul cu dulce în auzire! O, câtă cinste, nezisă şi nespusă, că
zise "blagosloviţii de părintele mieu!". Lăudă-i aleşii şi destoinicii, că e
gătită lor împărăţiia, den începutul lumiei. (Mai den nainte, până oameni n-
au fost, gătise derepţilor dulceaţa ceaia ce va să fie, ce o ştiia Dumnezeu).
Încă, creştinilor numai ce va grăi Dumnezeu (că cătr-înşii evangheliia lui şi
leage dată fu), iară cătră necredincioşi nici un cuvânt atunce al lui nu va fi.
Derep ce amu că împreună toţi osândiţi vor fi, derept aceaia se grăiaşte că
"nu vor învie necuraţii la judeţ" (ce se zice nu vor învie să se
judece, ce să se muncească). Că grăiaşte şi aiurea că "când se va ivi semnul
fiiului omenesc la ceriu, atunce plânge-vor toate rudele pământului", un
cuget având spre judecată şi spre osândă. Iară acmu cătră creştini iaste
cuvântul, cum am zis. Şi de unii va grăi Dumnezeu cu dragoste, şi aceşti
derepţi numai cu cinste-i va spodobi, iară păcătoşii va munci, nu ca alalţi,
ce va să i lase nejudecaţi (ce se zice, că derepţilor va să le isprăvească, că
sânt derepţi, iară păcătoşilor, că sânt păcătoşi). Că toţi amu va să-i judece
de toate, şi de lucru, şi de cuvinte, şi de cugete, cum însuş Domnul grăiaşte
ucenicilor lui, şi pre multe locure den sfânta scriptură cunoaştem, că de
bune lucruri cinste va să dea, iară de păcate muncă. E acmu de unii grăiaşte
Dumnezeu cu drag, că va să ivească, că numai aceştea ce caută. Şi aceştea
mainte va să-i judece, că cu nevoie va să fie creştinilor. Derept aceaia se
cade tuturor creştinilor să fie toţi cu dragoste unul cătră alalt. "Că, de aceaia
vor cunoaşte", zice, "că ai miei ucenici sânteţi, de veţi avea dragoste unul
cătră alalt". Că tăriia dragostei iaste cela ce iubeaşte mişeii şi de vecinii lui
iaste-i milă şi-i miluiaşte. Că nici cu un chip nu poate schimba, ca cu cela
ce are dragoste cătră toţi oamenii. De-aciia curat spune de nevoia
creştinilor şi de isprăvirea lor. Aşa spare pre noi şi ne învaţă, deaca sântem
oameni, iubitori de oameni să fim. Că trebuiaşte şi noao de la însuş acela
judecătoriul derept, să-i fim dragi atunce; că derepţii plată au, iară
nemilostivii, nemiluire, iară milostivilor miluire. Că cine miluiaşte, lu
Dumnezeu dă, cât de puţinel: cu mare ispravă plăti-i-va. Ce amu
iaste împrotiva aceii împărăţie dostoiniciia? Aiavea amu iaste, că de la ceia
ce pot, ceare Dumnezeu de oameni iubirea, iară de la ceia ce nu pot, destul
iaste acelora numai cu vrearea inimiei să miluiască. În toate amu părţile
învaţă Dumnezeu de iubirea oamenilor. Că, de sântem putearnici, toate să
le isprăvim; iară de nu, după neputinţă, să ne nevoim să le isprăvim. Că nu
mainte amu cinsti-va, sau să muncească Domnul nostru şi Dumnezeu, până
nu va judeca; că de oameni iubitoriu iaste şi în-lung-răbdătoriu. Şi noi
aşijderea spre aceaia ne învaţă, că nu va munci mainte cine-au greşit,
mainte de întrebare. Aşa amu fără răspuns fi-vor aceia ce vor fi judecaţi şi
osândiţi şi munciţi. Blagosloviţii cheamă-se sfinţii, că tatălui priimiţi sânt şi
moşteani împărăţiei făcut-au pre ei, ca să arate că soţii i-au făcut Dumnezeu
slaveei lui, şi ca feciorii lui. Nu zice amu "luaţi", ce "să moşteniţi ca o
ocină, ce iaste un părinte datoriu a da bogăţie feciorilor lui". Iară fraţii cei
mici cheamă-se ai lui ucenici, sau împreună toţi mişeii. Că tot mişelul
carele e creştin bun şi mulţemitoriu, frate iaste lu Dumnezeu, după aceaia
derep ce că şi Hristos întru meserătate şi în sărăcie viia. Căutaţi amu,
fraţilor, şi păziţi dereptatea lu Dumnezeu, şi vă minunaţi de milostea lui şi
de ieşirea-i, cum au propoveduit sfinţilor, şi i-au iubit şi i-au priimit. Vedeţi
şi acelora înţelepciunea ceaia buna, şi să ştiţi că, pentru smereniia şi
blândeţele, cât de ei mărturiseaşte şi propoveduiaşte Dumnezeu şi Domnul.
Câte spre mişei au fost făcut şi spre sine au luat, ca o jărtvă adus-au lui.
(Evanghelie) Atunce va zice şi celora de-a stânga: "Duceţi-vă de
la mine, blăstemaţilor, întru focul de vecie, ce e gătit diavolului şi îngerilor
lui! Flămânzii, şi nu mii-aţi dat mâncare; însetoşai, şi nu m-aţi adăpat; striin
era, şi nu mă duset în casele voastre; gol, şi nu îmbrăcat mine; bolnav şi în
temniţă, şi nu cercetat mine". Atunce vor răspunde aceia, grăind: "Doamne,
când te-am văzut flămând, sau setos, sau striin, sau gol, sau bolnav, sau în
temniţă, şi n-am slujit ţie?" Atunce va răspunde lor, grăind: "Adevăr
grăiesc voao, derep ce n-aţi făcut unuia de aceşti mici, nici mie aţi făcut".
Şi se vor duce aceia în munca veacilor; iară derepţii întru împărăţiia de
vecie.
(Tâlc) Vai de de toţi păcătoşii, şi mai vârtos nemilostivilor ! Că derepţii
amu şi milostivii moşteni sânt împărăţiei, derep ce amu că dragostea au
isprăvit, ce iaste vârhul bunătăţilor: dragostea amu cinste iaste milosteniei.
Iară nemilostivii şi nederepţii întru foc vor fi tremeşi, derep ce că urâciune
au strâns, vârhul şi rădăcina a tuturor realelor, şi se protiveaşte cu rău
dragostei: cinstea amu urâciuneei iaste nemilosteniia. Şi milostivii amu,
milostivului şi de oameni iubitoriul, lu Dumnezeu, chipuiescu-se; iară
nemilostivii, nemilostivului şi de oameni urâtoriu, diavolului, închipuiescu-
se. Derept aceaia, carei vor fi de-a stânga, întru foc tremite-i-va Dumnezeu,
ce l-au gătit dracului şi îngerilor lui (derep ce că nemilostivi sânt dracii şi
cu rău pururea şi cu vrajbă sânt cătră noi, şi pentru aceaia se găteaşte lor
focul de vecie). Şi într-aceaiaş muncă, osândi-se-vor şi păcătoşii,
căce c-au îmblat pre voia dracilor, derep ce că derept al lor lucru blăstemaţi
sânt. Că n-au gătit Dumnezeu oamenilor focul, nici muncile făcutu-le-au
derept noi, ce pentru diavolul, iară noi ne-am făcut înşine vinovaţi
muncilor. Să ne teamem de acmu, deaca înţeleasem, fraţilor, ca ceia ce sânt
de-a stânga. Nici ca curvarii, nici ca răpitorii, nici cu altceva ce-am greşit
osândiţi vor fi, ce derep ce că n-au miluit carei le cerea şi le trebuiia de la ei
ajutori. Că tot omul ce va avea mult şi nu va milui, răpitoriu iaste şi
camatnic, macar şi pre nimea să n-ară obidi. Că aiavea e amu, că cât vor
avea bogaţii de destul, şi mai mult decât le trebuiaşte, aceaia el o răpeaşte
de la cela ce-i trebuiaşte, şi nu o dau acelora. Că de-ară fi pus avuţiia
bogaţii depreună, n-ară fi mişeii în nevoie fiind nici dinioară; ce derep ce
au încuiat aceasta ş-au strâns loruş bogaţii, derept aceaia sânt în nevoie
mişeii. Derept aceaia aiavea sânt răpitori şi nemilostivi, că atâţea obidesc,
câţi ară putea ei griji, şi nu da lor. Iară să se atâta osândesc ceia ce nu
miluiesc den avuţiia lor, cu cât mai vârtos osândiţi fi-vor carei răpesc
munca striinilor, şi den lacrămele şi cu sângele mişeilor îmbogăţescu-se!
După aceastea şi câţi alalţi cu alte păcate, şi cu iubitura dulceţiei şi cu
necurăţiia carii lucraţi, nu vă înşelareţi, derep ce amu că tot curvariul şi
necuratul, sau camatnicul, cum grăiaşte dumnezeiescul apostol, nu vor avea
parte împărăţiia ceriului. Derept aceaia duce-se-vor aceia în munca de
vecie, iară derepţii în viaţa de vecie. Că cum amu sfinţii au
nesfârşită şi în vecie bucurie, aşijderea, şi păcătoşii şi nederepţii nesfârşită
şi în vecie muncă vor avea. Derept aceaia, fraţilor, să apucăm înainte cu
faţă de ispovedire judeţului, cu lacrăme şi cu suspini şi cu milostenie, şi cu
ieftinie de săraci lu Hristos să ogodim. Să hrănim săracii, ca den masa lu
Dumnezeu să ne hrănim; să adăpăm setoşii, ca la cea apă de răpaus să
lăcuim şi să răposăm; striinii şi ceia fără case, în casele noastre să-i băgăm;
golii să-i îmbrăcăm, ca coperimântul lu Dumnezeu al ceriului să priimească
noi, şi să ne sălăşuim în piştea raiului întru veaci; bolnavii să-i cercetăm, ca
cela ce-au purtat neputinţele omeneşti, Domnul, să cearcete şi ale noastre
neputinţe şi să ne vindece; şi carei sânt în temniţă, să meargem la ei, ca să
ne izbăvim de aceale temniţe, ce vor să fie, şi munci. De aceastea, de toate,
să fim, fraţilor, tari şi bogaţi. Şi cărora trebuiaşte de ale trupului trebuinţe
de cât ne e putearea, să slujim trebuinţa lor; şi carei sânt flămânzi de suflet
şi însetoşaţi şi striinaţi, şi golilor şi bolnavilor, şi carei sânt în temniţe,
sufleteaşte să le dăm de ce le trebuiaşte. Arhiereii şi preuţii, învăţătorii de
suflete, să-i ascultăm, în toate chipurele să le slujim de ce ne învaţă cu bine,
ca den partea ceaia stânga să ne izbăvim şi de acea înfricoşată şi groaznică,
judecată să scăpăm, de ceia ce-s tremeş în focul nestins, şi cu sfinţii ceia
aleşii, carei sânt de-a dereapta, să fim împreunaţi, şi de a celui glas dulce şi
fericat să ne spodobim, cu ceia ce-i cheamă, cu blagosloveniia tatălui, întru
a ceriului şi în blagoslovita împărăţie nesfârşită şi fericita. Ce să fim
toţi noi de să ne spodobim, cu dulceaţa şi de oameni iubirea a Domnului
nostru Isus Hristos, că lui se cuvine toată cinstea şi slava şi închinăciunea,
întru veacii de veac, amin. Zise Domnul: Să amu vreţi lăsa oamenilor
greşalele lor, lăsa-va şi voao tatăl vostru den ceriu greşalele noastre; e să nu
vreţi lăsa oamenilor greşalele lor, nece tatăl vostru den ceriu nu va lăsa
greşalele voastre. E când vă postiţi, nu fiţi ca acoperiţii ce se întristează:
strămută-ş faţa lor, ca să se ivească oamenilor că se postesc. De-adevăr
grăiesc voao, c-au luat plata lor: Tu, când te posteşti, unge capul tău, şi faţa
ta o spală, ca să nu te iveşti oamenilor că te posteşti; ce tatăl tău, ce e în
taină, şi tatăl tău vedea-va în ascuns, da-va ţie aiavea. Nu vă ascundeţi
comoară în pământ, io vermii o răzbesc şi putredeaşte, şi io furii o sapă şi o
fură. Ascundeţi-vă comoara în ceriu, io viermii nu o răzbesc, nece
putredeaşte; io nece furii o sapă, nece o fură. Şi io iaste comoara voastră,
aciia va fi şi inema voastră.
ÎNVĂŢĂTURĂ DENTRU CEASTĂ SFÂNTĂ EVANGHELIE
Iată amu a celui de patruzeci de zile post previre, că se deşchide noao,
fraţilor! Iată amu că cătră uşa postului ajunsem, şi nevoinţa sufletească
înainte zace! Acmu amu spăseniia noastră apropie-se, nu ca când ne
săturam şi ne îndulciiam şi prea-mâncam. Iară deaca se apropie lumina
spăseniei noastre, iară noi cu bucurie şi cu inimă bună şi veaseli să întrăm
întru întâia deşchidere a ţineriei. Că iată amu că scăpăm de cea bură rea şi
iute, şi de cearte, şi ajunsem la cea adăpostitură bună şi fără
voroavă, la adăpost şi la lin şi fără-scârbă, şi adevăr la spăsenie, şi scăpăm
de nuorul nesaţiului şi de bură şi de cufundarea fără de măsură. Scăpăm
amu de turbureala lumiei şi de valurile cealea silnicile şi de vântul cela
neopritul şi greul, şi ne dezlegăm de dulceaţa trupului şi de grija
pământului şi de voroave, şi de întunearecul neştiinţei slobozimu-ne, şi la
limpeziia ce e de folos sufletului, ţinearea, ajunsem. Derept aceaia această
înfrâmseţată şi luminată zi, cu dragoste şi cu veselie să o priimim, şi pâcla
şi întunecatul, vătămătoriul sufletelor noastre, lucrul păcatului, să-l
lepădăm. Carele amu sânt acealea lucrure? Curviia, necurăţiia, chinul
râvnirei ceaia reaoa, şi asupriciunea, camăta, şi şi alalte. Şi să ne îmbrăcăm
întru arma ceaia luminata. Că de vom vrea noi, noi avem puteare a lepăda
şi a dezbrăca lucrul cela întunecatul, şi păcatele, ca o cămaşă. Şi să ne
îmbrăcăm întru îmbrăcământul cela luminatul şi al curăţiei şi de sfinţie, ce
sânt armele sufletului, şi ca întru zioa ceaia cinstita să îmblăm. Că fără-de-
cinstei şi a ruşinei vina-i iaste păcatul, iară cinstea şi omeniia, el o chiştigă
lucrul cela bunul. Să nu preamâncăriei şi beţiei să ne bucurăm; să nu
aşternuturilor şi spurcăciunilor să lucrăm, şi clevetelor şi urâciuniei să ne
topim. Că den ocărâre şi den cântecele beţiei, dentr-acealea întru toate
necurăţiile cădem. Ce să ne îmbrăcăm în Domnul Isus Hristos, că cine se
îmbracă în Hristos, toate bunătăţile are, derep ce că curăţitoriu iaste tuturor
sufletelor şi trupurilor de toate chipurile arătarea lu Hristos, şi nevoitoriu
spre lucrul sufietesc. Şi ogoadă trupului să nu facem de râvnire şi de pohte
ce nu se cuvin. Iară a ogodi de a trupului nevoie, neoprit iaste şi
fără păcat; iară ce sânt spre râvniri spurcate şi necuvioase a griji trupul, nu
se cade şi e păcat. Derept aceaia mă rog voao, trupul numai de sănătate să-l
grijim, nu de spurcăciuni şi de pohtele trupeşti să grijim trupul. Şi cine e
neputincios de suflet, cu credinţă să-l priimim. Şi de ce greşesc noao fraţii
cătră noi, toate greşalele şi datoarele să iertăm. Că de văm lăsa oamenilor
greşalele lor, lăsa-va şi noao greşalele noastre părintele nostru den ceriu, că
iertăciunea greşalelor noastre află-o-văm den iertăciunea ce iertăm noi
fraţilor noştri. Că milostea Domnului iaste întru ceia ce miluiesc, şi
milosteniia ce e cătră vecinul, acoperită iaste. Că de nu văm lăsa, iertăciune
n-avăm a priimi, că cu ce măsură văm măsura, măsura-se-va noao. Această
amu de Dumnezeu glăsitoriu ievanghelist Matei răspunde noao astăzi.
(Evanghelie) Zise Domnul: Să veţi lăsa oamenilor greşalele lor, lăsa-va
şi voao tatăl vostru den ceriu greşalele voastre; iară să nu veţi lăsa
oamenilor greşalele lor, nici părintele den ceriu nu va lăsa greşalele voastre.
(Tâlc) Iubitoriul de oameni Dumnezeu pururea jeluiaşte spre spăseniia
tuturor oamenilor, şi nici dinioară nu va moartea păcătoşilor, ce în toate zile
aşteaptă cum toţi să se întoarcă spre pocaianie. Şi multe, în multe chipuri,
arată noao cărări de pocaianie şi de spăsenie, şi mai lesne a îmbla după
aceastea dat-au noao. Ce greu amu iaste noao înţelepciunea smerită, sau ce
vătămătură iaste, când ne înfrângem inema şi ne împăcăm sufletul? Sau şi
spre sine a ocărî, şi a ne derepta în blândeaţe, şi a strânge răbdare, şi a lucra
sufleteaşte, şi a nu osândi nimea, sau cu cuvântul a întreba, şi fratele său a
milui după puteare? Încă de văm vrea noi, multe cărări avăm ce ne
duc la spăsenie! Iară o cale de cealea ce duc pre noi în spăsenie iaste să nu
ne aducem aminte de greşale, oarecât de mult să vor greşi noao fraţii noştri
sau vecinii noştri. De aceasta însuş dulcele şi nezlobivul Dumnezeu leage
pus-au noao ş-au învăţat pre noi, cum să lăsăm noi greşalele fraţilor noştri
carei greşesc noao, ca şi noao Dumnezeu să iarte greşalele ce greşim noi în
toate zilele şi în toate ceasurile. Den toată scriptura, de dragostea frăţiei şi
de dragostea ceaia curata mai vârtos învaţă Dumnezeu pre noi, şi râvnirea
aceştii dragoste va să o bage Domnul întru inimile noastre. Că şi acicea
roagă şi învaţă pre noi, în toate năravurele, să nu ne aducem aminte de răul,
nici că dosădim, sau să ne certăm, căce că rădăcina a toate bunătăţile iaste
dragostea, şi toate vrăjmăşiile şi pierzăturile dragostea le biruiaşte, şi le
goneaşte Dumnezeu. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste
mâniei ceaia reaoa. Şi aceasta învaţă pre noi Dumnezeu, să nu ţinem pizmă,
ce-au dat noao învăţătură, ca noi să iertăm fraţilor noştri şi vecinilor
greşalele, că se făgăduiaşte că va ierta şi păcatele noastre. Nemică altă nu
iaste aşa mai urât lu Dumnezeu, decât urâciunile şi când e omul cătră
vecinu-său fără milă şi fără de ruşine. Derept aceaia cum văm face noi
fraţilor noştri şi vecinilor, aşa va face şi noao Dumnezeu. Iară să văm lăsa
noi fraţilor şi vecinilor noştri greşalele ce greşesc ei noao, noi încă văm
dobândi de la Dumnezeu dar de iertăciunea greşalelor. Şi noi amu
trebuiaşte înşine aşa să lăsăm şi să facem şi să iertăm. Că lu Dumnezeu nu-i
trebuie iertare, ce noi amu să iertăm fraţilor şi soţilor, că Dumnezeu tuturor
iartă. Noi amu vinovaţi sântem lu Dumnezeu mii şi untunearece de păcate,
iară Dumnezeu iaste fără de păcate. Derept aceaia noi trebuiaşte să iertăm
greşalele fraţilor noştri, şi să lepădăm tot răul şi hitleniia de la
inema noastră, şi să îmblăm cum se cade creştinilor, carei ne chemăm pre
numele lu Hristos. Să nu zicem că mult am iertat fraţilor, ei iară greşiră
noao. Adecă amu şi noi să avem a auzi de la Dumnezeu, căce şi noi încă
mult greşim lu Dumnezeu! Pentru aceaia să nu zicem noi că mare greşală
au greşit noao vecinii, sau mult rău ne-au făcut fraţii noştri, ş-au asuprit pre
noi, ş-au obidit noi, ce nu putem ierta pre ei. Că oarecâte văm ierta fraţilor
noştri, atâta mai multe ierta-va noao nezlobivul Dumnezeu, derep ce amu
că mai multe şi mai greale sânt păcatele noastre. Iară de văm lăsa, el va lăsa
şi noao, şi de văm ierta, el va ierta şi noao; iară să văm ţinea pizmă spre
fraţii noştri, ţinea-va şi Dumnezeu spre noi; iară să ne văm mâniia pre ei,
mâniia-se-va şi Dumnezeu spre noi; şi cum văm măsura, aşa se va măsura
şi noao. Auziţi şi prorocul Zaharia, ce grăiaşte: "Răul ce-au făcut fratele tău
şi ţi-au greşit, să nu-l pomeneşti întru inema ta!" Şi cineş cu cuget rău să n-
aibă spre vecinul său şi întru inema sa, că tot amu pomenitoriul de rău, fără
leage iaste; şi cine ascunde vrajba, el strânge hitlenşug. De toată
nedereptatea, nu pomeni de rău vecinului tău, ce, de va fi vrăjmaşul tău
flămând, tu satură pre el, şi de e setos, tu-l adapă, şi lasă toată greşala
vecinului tău, şi atunce, de te veri ruga, păcatele tale slobozi-ţi-se-vor. Şi
iară grăiaşte: "Omul de om păzeaşte mânie, şi de la Dumnezeu caută
vindecare". Fiind însuş trup, el păzeaşte vrajba. Dară cine va curăţi păcatele
lui? Adu-ţi aminte, o ome, de moartea ta, şi te opreaşte de vrajbă, şi te lasă
de ceartă; atunce veri împuţina păcatele tale. Cine i-e frică de
Dumnezeu, acela uraşte realele şi dosada şi trufa şi căile cealea hitleanele.
Nu zice tu că "în ce chip fu el cătră mine, aşa voiu fi şi eu cătră el" ce tu,
ome, rabdă în Domnul, ca să-ţi ajute. Că de veri îmbla în calea derepţilor,
viaţă veţi avea; iară pre calea celora ce cugetă rău, spre moarte te va duce.
Că dumnezeiescul apostol Pavel încă zice: "Părăsiţi toată spurcăciunea şi
tot răul; ce blândeaţele luaţi şi ascultaţi cuvintele meale, şi putea-veţi spăsi
sufletete voastre. Nu fiţi în minte de cocon, ce în răul să fiţi coconi". Să
fugim amu, fraţilor, de păcatele cealea realele şi de cugete reale, ca să nu
delunge pre noi den drăznirea lu Dumnezeu. Că nu poate amu nimea
îndrăzni cătră Dumnezeu, cine are această neputinţă (ce se zice, cuget rău).
Ce să stai înaintea lu Dumnezeu cu inemă curată şi rugăciune bună, că ne
apără amu şi ne învaţă grăind: "Când veri aduce darul tău la besearecă, şi
acolo de-ţi veri aduce aminte că are ceva pizmă fratele tău spre tine, lasă tu
acolo darul tău înaintea beseareciei, şi pasă mainte de te împacă, cu fratele
tău, şi atunce vino de du darul tău în besearecă".
(Evanghelie) Ce cându te posteşti, ome, nu fiţi ca faţarnicii mâhniţi ce-ş
strămutează faţa lor, ca să se ivească oamenilor ce se postesc. De-adevăr
grăiesc voao, că-ş vor piiade aceia plata lor!
(Tâlc) Învaţă pre noi acicea Dumnezeu, cine ne greşaşte, să iertăm noi
greşalele lor, şi păcatele şi măriia ceia deşarta, ca spurcăciunea sufletului să
o spălăm. Aşa ne zice şi ne învaţă, ca nu numai să ne arătăm şi a drăzni,
când ne postim noi, ce mai vârtos să ne nevoim noi într-ascunsul să ne
postim şi fără făţărie. Că mulţi amu oameni au fost făcut bunătăţi şi
nemica d-insele n-au avut folos, c-au fost făcând tot în laudă şi în trufă. Să
nu vă pare voao, fraţilor, căce nu le-au folosit bunătăţile lor, ce pentru
aceaia, că n-au făcut cum se cade. Că nu poţi zice că e bună ceaia ce nu e
bună. Şi iară, dereptul dereptatea goneaşte (ce se zice, milosteniia ceaia
buna), iară cela ce face milostenie şi strigă şi arată oamenilor că face,
nemica acela de milosteniia lui nu i-e folos. Şi rugăciunea mare armă iaste
cela ce o ţine; ce iară când se preamăreaşte, acela se protiveaşte celui
fariseiu, deci-ş piiarde rugăciunea lui. Aşa iaste şi lucrul postului, că cela
ce-l va ţinea postul cum se cade şi fără făţărie, mare folos va avea acela de
la Dumnezeu; iară cela ce va posti în făţărie, nici un folos nu iaste lui.
(Evanghelie, când amu zice:) Postindu-vă, nu fiţi ca şi ceia făţarnicii, de se
întrista şi-ş strămuta faţa lor, ca să se ivească oamenilor că se postesc.
Adevăr grăiesc voao, că-ş vor piiarde plata lor.
(Tâlc) Că era întru jidovi unii aşa, era îngăduitoriu oamenilor, ce numai
pentru lauda oamenilor ei se postiia. Cu minciuni şi cu bârfeale ei se arăta
oamenilor, şi faţa loru-ş strămuta şi se întrista şi îmbla mâhniţi, ca să-i vază
alalţi că se postesc. Făţarnic amu iaste acela ce, de cumu i-e obrazul, elu-l
strămutează într-alt chip (ce se zice, să iaste neştine sărac şi are faţă
frumoasă spre el pusă, elu-ş strămutează faţa, derept să-l miluiască). Aşa
făcea şi ei; când se postiia, ei-ş strămuta faţa, derept să-i laude oamenii, şi
se arăta postitori. Ce noi să nu facem ca ei. Că iată că zice Dumnezeu să nu
postim noi pentru să ne laude oamenii, ce pentru folosul cela ce
văm să avem de la Dumnezeu. Postul iaste, nu numai de carne a nu mânca,
ce şi de reale a te lăsa, şi câte puţin a mânca, nu a doa zi să mâncăm, ce să
nu mâncăm bucate în toate chipure. Postul iaste, ca o masă când o vezi
tocmită cu bucate; postul iaste, să nu spui nemunuia, ce când e vreamea, să
aşteapte. Postul adeverit iaste nu numai să topim trupul, ce de ce mâncăm
noi să împărţim şi altora să mănânce, să dăm mişeilor, ca să priimească
hrană de la noi, să se sature. Şi ruga-se-vor derept noi, şi priimit va fi de
Dumnezeu postul nostru. Că zice: "Când te posteşti, frânge pâinea sa
flămânzilor". Proroc Ioil grăiaşte: "Sfinţiţi postul, propoveduiţi cu ogodire
şi strigaţi: vai de noi, vaide, că aproape e zioa Domnului". Şi iară:
"Întoarceţi-vă cătră mine, cu toată inema voastră, cu post şi cu plângere şi
cu suspini. Şi înfrângeţi inema voastră, nu veşmintele voastre şi vă
întoarceţi cătră Domnul nostru, că milostiv şi ieftin iaste şi îndelung
răbdătoriu şi mult milostiv, şi căiaşte-se de realele noastre". Şi sfânt David
grăiaşte: "Eu amu, când aceia dodeiia-mi îmbrăca-mă în saci şi smeriia cu
postul sufletul mieu. Genuchele meale slăbiia de post, şi trupul mieu
schimba-se derept untul". Şi al nostru dulcele Dumnezeu va cu lucru să
înveaţe pre noi, că mai nainte însuş postise. Şi de cel om ce era drăcit, grăi
Hristos: "Această rudă cu nemică nu poate ieşi, fără de cu rugăciune şi cu
post". Şi sfinţii lui ucenici şi apostoli cu trudă şi cu post şi cu rugăciune
trupurile lor învaţără, şi seamne mari şi ciudese făcură. De-aciia şi
de Dumnezeu văzătoriu Moisi patruzeci de zile se posti, leagea luo. Şi
proroc Iliia atâtea zile posti, şi ceriul încuie. Trei coconi cu postul stinseră
cuptoriul de foc, şi muncitoriul fără-leage biruiră. Şi prorociţa Anna cu
postul şi cu rugăciunea cu Samuil purcease, şi împutarea fără de feciori
slobozi. Postul den început în rai au fost dat. Întâi, porâncă Adam o au luat,
den pomul ce ştie binele şi răul să nu mănânce. Iată că, zise Dumnezeu lu
Adam şi Evei să nu mănânce den cel pom; şi aşa tocmi şi învăţă, să
postească, de acel pom să nu mănânce. Şi de-ară fi postit ei, şi de-ară fi
ţinut, să nu mănânce, acmu n-ară trebui noao a posti; ce derep ce n-au
postit ei atunce, noi toţe-am fost căzuţi den dulceaţa raiului. Ce noi să ne
postim, fraţilor, ca iarăş în rai să ne întoarcem. Capul amu vieţiei raiului
postul iaste. Că nu era amu în rai vin, nici junghiare de dobitoc, nici
mâncare de carne, ce după potop au fost vin, şi după potop au fost de toate
bucatele. Cum au fost zisă noao, de toate legumile să mâncăm; iară când se
cunosc sfârşitul, atunce iertată fu să mâncăm de toată dulceaţa.
(Evanghelie) E tu, când te posteşti, unge capul tău, şi faţa ta o spală, ca
să nu te iveşti oamenilor că te posteşti, ce tatălui tău întru ascuns; şi tatăl
vedea-ţ-va ascunsul da-ţ-va ţie aiavea.
(Tâlc) Că oamenii dentâiu semn de bucurie avea de se ungea cu unt
după ce se îmbăia. Şi noi amu aşa să ne ivim, bucurându-ne, să ne spălăm
toţi şi să ne curăţim cu numele Domnului nostru, lu Isus Hristos, şi cu
duhul Dumnezeului nostru. Den strămoşiia amu păcatelor cu sfânta
botejune slobozitu-ne-am, den păcate ce-am fost după aceaia, cu pocaniia
slobozitu-ne-am. Iară untul să înţeleageţi că e milosteniia, iară capul nostru
iaste Hristos ce se cade să se ungă cu milosteniia, şi feaţele noastre, ce sânt
firea, să le spălăm cu lacrăme. Postul iaste nu numai să ne ţinem de bucate,
ce de toate păcatele să ne ferim. Grăiaşte amu Dumnezeu cătră Isaia proroc:
"N-am ales eu acest post aşa?" Ce iată cum iaste postul: "Să rumpi legătura
fără-legiei, dezlegătura, călcătura; slobozeaşte ceia carei pat năpaste, şi tot
tarul dezrupe. Flămândului frânge pâinea ta; mişeii şi striinii ia-i în casa ta;
când veţi vedea golul sau dezbrăcatul, îmbracă-l şi coapere pre el; şi ruda ta
să nu urăşti", zise Domnul, "că atunce de demâneaţă va lumina lumina ta, şi
ranele tale curând se vor vindeca, (ce se zice, păcatele ierta-ţi-se-vor), şi va
mearge dereptatea ta înaintea ta, şi slava lu Dumnezeu acoperi-te-va". De
veri amu vărsa lacrămi pre faţa ta, sufletul tău curăţi-veri den păcate; şi cu
milostenie de veri mângâia săracii, aceaia iaste unsura capului tău (ce se
zice, Hristos); atunce veni-va, ca lumina, dereptatea ta, şi putearea lu
Dumnezeu păzi-te-va. Trei tării are sufletul: una urgiia, alta iaste pohta, alta
iaste cuvântul. Împrotiva acestor tării ale sufletului, şi învăţătură dat-au
noao Dumnezeu: milosteniia şi postul şi cuvânt de rugăciune. Că cu
milosteniia întâi urgiia sufletului domoli-o-veri; iară cu postul pohta
trupului slăbi-o-veri; iară cu cuvântul rugăciuniei firea-ţi veri curăţi şi
mintea-ţi veri lumina, şi spre căutarea ceaia adeverita tocmi-te-va a
căuta. După aceaia iară zice Hristos:
(Evanghelie) Nu strângereţi voao comoară în pământ, unde viermii o
răzbesc şi putredeaşte şi unde furii o sapă şi o fură, ce vă strângeţi comoară
în ceriu, unde viermii nu o răzbăscu, nici putredeaşte, şi unde furii nu o
sapă, nici o fură.
(Tâlc) Aicea învaţă Domnul Dumnezeu pre noi să nu ne mărim în deşert
cu strânsura de avuţie, ce în ceriu să tremeatem avuţiia noastră (ce se zice,
să împărţim săracilor), pentru căce că oamenii, pentru măriia deşartă ei se
nevoiesc în tot chipul şi se muncesc ca să strângă avuţie multă şi argint.
Iară dragostea argintului mare neputinţă iaste şi pagubă sufletului, că nu se
poate apropiia de Dumnezeu cela ce lăcomeaşte spre avuţie. Că cum nu se
poate sătura marea ce-i vin toate râurele întru ea, aşa şi cela lacomul şi
iubitoriul de argint nu se poate sătura de avuţie. Că lacomii şi iubitorii de
argint nevoiescu-se cum vor strânge comoară pre pământ, iară oamenii ceia
bunii nu lăcomesc strânsura avuţiei de pre pământ nici se nădăjduiesc întru
ea, ce împart mişeilor, şi-ş gătesc comoară în ceriu viaţa veacilor ceaia
nesfârşita, ce va să fie în vecie. Scris iaste că lacomii şi iubitorii de avuţie
nu se pot derepta; că nu iaste alta mai fărăleage, decât iubitorii de avuţie.
Pentru aceaia fericat iaste omul cela ce se află nevinovat şi nu îmblă după
pohta avuţiei, că zice şi a lu Dumnezeu sfânt Iacov apostol: "Aurul vostru
şi argintul rugini-va, şi rugina lui fi-va pâră sufletelor voastre, şi va mânca
trupurele voastre ca focul". Şi iară: "Acmu, bogaţilor, plângeţi-vă şi vă
rugaţi de chinurele voastre ce vin spre voi". Şi proroc Avvacum
încă, grăiaşte: "Amar celuia ce-ş înmulţeaşte avuţiia cu nedereptate!". Şi
David proroc încă grăiaşte: "Mai bine iaste dereptului cu puţinel, decât
păcătosului cu avuţie multă". Că mărturiseaşte şi dumnezeiescul apostol
Pavel că rădăcina a tuturor realelor iaste cela ce iubeaşte avuţiia. Şi sânt
aceia, de nu le e milă, şi fără de milostivnicie. Nu adunareţi voao comoară
în pământ, unde-s viermi şi putredeaşte, de piiare, şi unde furii o sapă şi o
fură. Acicea arată Dumnezeu şi spune că de avuţiia cestui pământ nici un
folos nu iaste, că viermii şi putrejunea piiarde şi bucatele şi veşmintele;
furii sânt, şi rugina aurului şi argintului. Derept aceia să nu zică cineva că
are folos de la avuţie, nici să se laude cu ea. Alegând, folos va avea cela ce-
ş va da avuţie în mâna săracilor. Că omul, când se grijaşte de avuţie şi de
grija aceştii lumi, atunce pre Dumnezeu uită. Dară aceluia cumu-i poate fi
folos de avuţie? Că atunce iaste acela vinovat munciei de vecie. Derept
aceaia să înţeleagem toţi, fraţi dragi, că în deşert şi în cinste ne nevoim toţi
oamenii; macară de ce să ne văm usteni pentru dulceaţa ceştii lumi
trecătoare, tot în deşertu ne iaste. Şi să înţeleagem, cum firea vremilor
treace frunza şi florile: întâi se arată frumoase, mai apoi pier. Aşa şi noi, cu
grija ceştii lumi, întru un ceas treacem, şi ne se împlu zilele şi sfârşeniia ne
iaste moartea. Pentru aceaia zice Hristos în ceastă evanghelie că: "Unde
sânt comoarăle voastre, acolo sânt şi inimile voastre". Acicea învaţă pre noi
Hristos, nu numai spre dare şi spre pace şi spre dragoste îndeamnă pre noi
Dumnezeu, ce încă şi ceastă lume cu dulceaţa ei, zice, să o urâm, şi
dulceaţa împărăţiei ceriului să îndrăgim. Cine seamănă amu trupeaşte, el
adună pre pământ. Derept aceaia şi piiare. Iară carele seamănă pre duhul şi
poartă chipul ceriului, şi viaţă acolo are, că în ceriu au adunat comoara, şi
în vecie se va veseli. Derep ce că ne-am învăţat, fraţilor, de Domnul nostru
Isus Hristos, să lăsăm păcatele fraţilor noştri, şi postul nu faceţi în ivirea
oamenilor; ce pre ogodirea lu Dumnezeu toate să facem, şi să nu strângem
pre pământ, ce în ceriu. Derept aceaia să ne nevoim, să nu auzim numai cu
urechile învăţăturile lu Dumnezeu, ce şi în inimile noastre să le scriem, şi
spre lucrul lui să le scoatem, şi cătră fraţi vrajba şi pizma ceaia reaoa să o
spargem. Şi câţi au obidit pre noi, toţi aceia noi să-i iertăm, şi să ne aducem
aminte şi de păcatele noastre. Şi nu derept lauda omenească să facem să ne
postim, ce să ogodim lu Dumnezeu. Nici pre pământ comoară să adunăm,
ce în ceriu, ca cea neputredă bunătate să dobândim în Hristos Isus,
Domnului nostru, că lui e slava în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia
mearse Isus în Capernaum, prespre câteva zile, şi auzit fu că în casă iaste.
Şi aciia se adunară mulţi, că nu putea încăpea nece pre porţi; şi grăi lor
cuvânt. Şi vineră cătr-însul, purta slăbitul; purta-l patr-înşi. Şi nu se putea
apropiia cătr-însul, derept nărodul. Descoperiră coperimântul casei unde
era; săpară şi lăsară patul cu funi pr-insul slăbitul zăcea. Văzu Isus credinţa
lor, grăi slăbitului: "Fiiu, lasă-ţi-se păcatele tale!". Era unii den cărtulari
aciia şezând şi cugeta întru inimile lor: "Ce acesta aşa grăiaşte hule? Cine
poate lăsa păcatele, fără unul Dumnezeu?". Şi aciiaş înţelease Isus,
cu duhul lui, că aşa aceia cugetă întru ei, zise lor: "Ce aceasta cugetaţi în
inimile voastre? Ce iaste mai iuşor, a zice slăbitului: lasă-ţi-se păcatele, sau
a zice: scoală şi ia patul tău şi îmblă? Ce, să ştiţi, că puteare are fiiul
omenesc pre pământ a lăsa păcatele!". Şi grăi slăbitului: "Ţie grăiesc,
scoală, şi ia patul tău, şi te du în casa ta!". Şi se sculă aciia, şi luo patul, şi
ieşi înaintea tuturor. Şi se mirară toţi şi slăviră Dumnezeu, grăind că "nici
dinioră n-am văzut aşa".
A sfântului post, ce e de patruzeci de zile vreamea, fraţilor, de prespre
tot anul şi vreamea iaste tocmită. Că se cade să fie vreo adăpostituri fără
bură şi fără valuri şi lină, ca când văm fugi cătr-însa, linie sufletească să
priimim. Că cum e altă mare, aşa, iaste şi viaţa noastră. Şi toţi oamenii
aflămu-ne ca întru o corabie întraţi (ce se zice, întru trupul acesta putredul).
Şi înotăm, neprecepându-ne, până la o vreame şi an cu soroc, cum şi ceia ce
înoată pre mare cu precepătură. Şi ei încă, aorea înoată, când vreamea au
fără valuri şi lin, iară aorea stau în lăuntrul adăpostului, cându văd bure şi
turbureale. Şi când va să vie vânt, ei au şi voroavă. Iară noi pururea înotăm,
şi în toată vreamea, zioa şi noaptea, şi în bure, şi în voroave şi în necături.
Şi în valurile pământului sântem pururea, şi undele cealea ce sânt, cu multă
frică, înotăm şi cu grije, şi cu reale năpăşti, şi foarte îndelung. Că atâta amu
iaste lungimea măriei aceasta a vieţiei, câtă iaste şi lungimea vremiei
vieţiei noastră toată. Şi câte valuri şi bure şi năpăşti vin noao de la
dracii cei cu duhurele de curvie, după aceaia şi de la oamenii ce urăsc şi
luptă pre noi, cât nu iaste puteare a le socoti şi a le spune! Că ascuns amu şi
aiavea nu mai înceată turburând pre noi şi murguindu-ne. Derept aceaia cu
multă rugă trebuiaşte noao, fraţilor, şi cu multe lacrămi, şi cu multă
umilenie, şi cu înfrângerea inimiei, şi ispovedire de ce-am greşit, ca să
putem sufletele noastre mântui de bure şi de potopire şi de valurile vieţiei
aceştiia deşarta, şi cătră linul adăpost şi fără-voroavă. Şi spăsitoriul să
ajungem. Ce după aceaste toate cu mândrie tocmi şi socoti Dumnezeul
nostru întru ceastă vreame de post: ca un adăpost dată iaste noao, ca să ne
nevoim cu acesta cu pace şi fără voroavă, şi alaltă vreame a vieţiei noastre
să treacem, şi la cea bucurie ce va să fie să ajungem, şi la fericita viaţă şi
dulceaţă şi întru moşteniia neluată să meargem, unde iaste lumina lu
Dumnezeu şi slava, unde e lăcuita şi răpausul derepţilor, şi de reaoa viaţa
aceasta şi mângâiare. Însă să auzim de-aciia şi ale evangheliei cuvinte ce
dumnezeiescul glăsitoriu Marco astăzi răspunde:
(Evanghelie) În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum, prespre
câteva zile, şi auzit fu că în casă iaste. Şi aciia adunară-se mulţi, cât nu
putea încăpea nece pre porţi; şi grăi lor cuvânt. Şi vineră cătr-însul, purta
slăbitul; purta-l patr-înşi. Şi nu se putea apropiia cătr-însul, derept nărodul.
Descoperiră coperimântul casei unde era; săpară, pogorâră patul cu funi pr-
insul slăbitul zăcea. Văzu Isus credinţa lor, grăi slăbitului: "Fii, lasă-ţi-se
păcatele tale!"
(Tâlc) Mult şi mare rău aduce păcatul, şi sufletul piiarde-l
foarte! Şi când se înmulţesc de multe ori păcatele, şi de trup încă se apropie
răul păcatelor. Şi sufletului încă i se mulţesc realele, că fără minte şi fără
fire mulţi lăcuim. Şi când avăm în trup vreo nevoie, noi în toate chipurele
cugetăm a întări el. Şi de ce se întristează de vreo neputinţă, noi ne nevoim
cum văm face să-l slobozim să-i dăruim sănătate. Derept aceaia de a
noastră spăsenie, în multe chipuri cugetă şi Dumnezeu, şi lasă trupul a
cădea în neputinţe şi în boale, încă şi în rane a se jivini tocmeaşte-l, ca de
ce se săblăzneaşte sau greşaşte sufletul, e pentru ranele trupului, şi boalele
sufletului să se spăsească şi să se slobozească. Cu cât omul den nafară
boleaşte şi e în neputinţe, atâta el den lăuntru se înoeaşte şi se vindecă de
păcate. Iară după vindecarea ce vindecă omul de duhul necurat Domnul, şi
deaca vindecă soacra lu Pătru, încă şi alţii, de multe neputinţe, gonind
dracii, şi după ce vindecă stricatul, aiavea fură ciudele lui, şi ştiură gloatele
că el iaste Hristos. După aceaia nu vrea aiavea să între în cetate, ce lăcuiia
afară în loc pustii. Atunce vineră de multe părţi cătr-însul: de boale a se
mântui cerea de la Hristos. Iară el întră, după zile, iară în Capernaum; şi
acolo, mergând pre cale, de multă cinste ce-l cinstiia oamenii, şi de slavă, el
nu vrea aiavea să se arate. Şi pre noi învaţă aicea, nemică aiavea să nu
facem cu trufă înaintea oamenilor. Ce însă întră întru o casă, iară aciiaş ieşi
veaste pretutindinea de el, că nu se putea ascunde în lumina ceaia marea a
înţeleptului, soarelui derept, întru o casă mică, sau să se acoapere. 
Derept aceaia şi auzit fu că în casă iaste, şi aciia strânseră-se iară, cât nu
putea încăpea pre porţi năroadele. Şi grăi lor cuvântul de spăsenie, şi
propoveduiia cuvântul evangheliei, paceei şi a dulceţiei. Nu multă vreamea
în mijloc fu, şi după tocmeala cuvântului, şi lucruri întăriia.
(Evanghelie) Că aduseră cătr-însul un bolnav de-l purta patr-înşi.
(Tâlc) Capernaum cetatea lu Hristos chema-se. Vitleemul aduse pre el;
Nazeretul crescu-l pre el; iară Capernaum avea-l pre el, că lăcuiia pururea
în el. Multe chipure de boale au vindecat Hristos, cum iaste scris. Ce de
acest bolnav evanghelistul Marco grăiaşte, iară alt bolnav scrie Ioan
evanghelist. Acela bolnav la Lacul-oiei au luat vindecare, la pridvoarăle lu
Solomon, când grăi cătră Hristos, de zise: "Doamne, n-am om, când se
turbură apa, să mă arunce în lac!" Iară acesta ce scrie Marco, patr-înşi-l
fusease purtând. Cel bolnav de la lac întru iudei au fost, şi 38 de ai au fost
zăcut, şi grăi lui Hristos: "Iată sănătos fuseşi, de acmu să nu mai greşeşti!"
Iară cestuia den Capernaum zise-i: "Fiiu, lasă-ţi-se ţie păcatele tale". Cel
bolnav de la lac întru o zi de sâmbătă vindecă-l Hristos, iară acesta den
Capernaum într-altă zi. Derept aceaia fariseii, rânjitorii şi neînţelegătorii, ei
tăcură; iară de cela ce-l vindecă sâmbătă, la lac, foarte mult rânjiră. Şi
aceluia întâi trupulu-i întări, după aceaia-i zise: "Iată sănătos eşti, de acmu
să nu mai greşeşti!" Iară acestuia den Capernaum, sufletulu-i vindecă
înainte (că-i zize: "Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale!") după aceaia-i
vindecă slăbiia trupului şi-i zise: "Ia-ţi patul". Aiavea amu iaste, că
amândoi bolnavii dentru păcate avuse ei neputinţă şi boală, nu de vreo vătămătură a trupului. Că şi den începuta veacului, den păcate întră boală
în trupul lu Cain. Că după ce ucise frate-său, el se bolnăvi trupul lui. Că de
ce-i tremura lui trupul, nu era lui nemică de alta, ce de acea bolnăvie. Şi
vârtute nu avea nemică, că fu luată tăriia lui de Dumnezeu. Şi de-aciia
pururea tremura trupul lui şi nu avea tărie den vârtutea lui, ce suspinare
avea pururea, şi i se cutremura trupul. Iară cându-i începea a-i tremura
trupul, nici bucate nu-ş putea duce la gura lui, nici beare, că hitleanele
mânile lui nu le putea duce, pentru lucru necuvios ce făcuse, nici alalt trup
nu-i era lui de folos sau să-i lucreaze ceva. Că Dumnezeu nu numai la
judecată aşteaptă să dea osândă derept păcate, ce încă şi până e omul viu în
ceastă lume, dă-i Dumnezeu rane şi boale, în multe chipure, pentru aceale
greşale. Iară noi, fraţilor, să ne mirăm de credinţa cestui bolnav şi cumu-l
vindecă pre el Hristos. Cum vedem, că văzu Hristos credinţa lui, pentru
aceaia zice lui: "Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale!". Iară credinţa celora ce-l
purta şi-l sloboziră cu patul mai mare era decât a bolnavului. Pentru aceaia
şi acmu, pentru credinţa unuia şi pentru rugăciunea altora, poate dobândi şi
altul vindecare şi iertăciune de păcate, ca şi fata ceii muieri den Hananeia
dobândi vindecare pentru credinţa mâni-sa. Aşa şi cel sutaş, pentru credinţa
lui învise fata lui. Şi iară cea slugă altui sutaş încă dobândi vindecare
pentru credinţa sutaşului. Iară aicea de aceasta n-avăm a zice, că şi
bolnavul încă avu credinţă bună fără de păreare. Că fiind el bolnav, el răbdă
de-l suiră şi-l lăsară cu funi, cu patul, unde şedea Hristos. Că cu mare
nevoie e a răbda bolnavul cându-l duci dentru un loc într-altul, sau
a-l scoate den casa lui, să-l porţi să-l vază şi unii şi alţii. Că mulţi vrea a
mai muri întru boala lor, decât boala să-ş descoapere. Iară acest bolnav n-
au făcut aşa, ce şi pren târg trecu. Şi toate alalte, câte zisem, răbdat-au şi
aştepta, pentru credinţa ce avea cătră Hristos. Şi nu numai dentr-aceasta
cunoştea-se credinţa lui, ce şi den cuvintele Domnului, că după ce duseră
pre el, elu-i grăi Hristos: "Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale". El deaca auzi
aceasta, nu tânji, nici se întristă, nice zise el cătră vraciul cela dulcele: "Ce
iaste aceasta, Doamne, că eu viiu să mă vindec de betejala trupului, iară tu
altele vindeci. Şi păcatele nevăzute ierţi?" El aceastea nici le cugetă, nici le
grăi, ce aşteptă cu nădeajde şi cu lungă răbdare şi cu credinţa dulcelui
vraciu vindecare cu milă şi dereptare. Iară Hristos grăi cătr-însul:
"Îndrăzneaşte, fiiule, că se iartă ţie păcatele tale!". Prea înţelept şi meşter
iaste Dumnezeu, fraţilor! Că fariseilor urât le era Hristos, şi iară râvniia la
lucrul lui, căce ei nu putea face aşa. Pentru aceaia aiavea feace ciudă
înaintea lor, şi-i ruşină şi-i oblici de gândul lor cel rău. Că năravul vracilor
iaste întâi să întreabe pre bolnavul cum i-e boala şi de unde-i iaste rădăcina
boaleei şi a dureriei. Aşa şi Domnul nostru Isus Hristos mainte opreaşte
izvorul boaleei; că izvorul şi rădăcina truturor realelor iaste păcatul. Că
păcatul slăbeaşte trupul, şi păcatul aduce toate neputinţele. Şi aduce şi
piiardere, şi are puteare a vătăma şi trupul şi sufletul. Pentru aceaia ne
cercetează câte puţintel Dumnezeu, când facem păcate, ca de ce greşim şi
facem păcate, el ne aduce aminte şi ne dosădeaşte cu boalele sau cu
alte pagube; şi ne învaţă ca să ne izbăvim de păcate şi să ne întoarcem cătră
el, cu credinţă. Aşa e milostea lu Dumnezeu cătră toţi oamenii. Şi ne învaţă,
şi ne caută şi ne întoarce, ca un păstoriu turma sa. Pentru aceaia grăiaşte
Dumnezeu: "Îndrăzneaşte, fiiule, lasară-ţi-se ţie păcatele tale". Toate
neputinţele pentru păcate şi pentru greşalele vin spre noi. Derept aceaia să
ne ferim de păcate, fraţilor, şi de greşale. Că unora le vine neputinţa den
saţiu şi den beţie; altora pentru curviia; altora pentru tâlhăriia şi pentru
furtişagul; altora căce mărturisesc strâmb, sau jură strâmb (că toate
năpăştile şi realele şi neputinţele pentru aceastea vin); altora pentru păcatul
ce-au făcut de demult şi nu vor să se pocăiască, (alţii aciiaş fac păcatul,
aciiaşi-i ajunge şi osânda, cu boală sau cu pagubă sau moarte grozavă). Pre
alţi-i ispiteaşte Dumnezeu pentru credinţa, să vază cumu-i vor mulţemi şi
cumu-l vor ruga. Cum şi pre Iov, bogatul, cându-l deade Dumnezeu în
mâna vrăjmaşului, de-i pierdu toată avuţiia lui şi toate dobitoacele lui, încă
şi feciorii-i omorî, după aceaia şi trupulu-i deade spre rane şi-l împlu de
viermi, - şi Iov nemică nu împută lu Dumnezeu, ce mai vârtos mulţemiia şi
nu-ş pre niminea prepunea el, numai pre păcatele lui. Iară nebunii ce nu
înţeleg a lu Dumnezeu mândrie şi tocmeală, că de greşală au ceartă, iară ei,
sau pre Dumnezeu fac vinovat, sau pre oameni de al lor rău. Că cum i-e
folos inimiei de cela ce gustă neşte pelin amar, aşa e amu şi celor cu
năravul rău: cade-le-se rău a se chinui. Aceia amu sănătoşi-i fac cu
vrăciuirea, e acesta face-i de să se pocăiască. Şi întru boale fără de voie,
mila lu Dumnezeu minunată ascunde-se. Iară cela ce rabdă la pocaianie-l
 trage şi-l izbăveaşte den munca veacilor.
(Evanghelie) Că era unii den farisei acolo; şedea şi cugeta întru inimile
lor: "Ce grăiaşte acesta aşa hule? Cine poate lăsa păcatele, fără unul
Dumnezeu?"
(Tâlc) Pentru căce lăsă păcatele celui om, iară fariseii cu hulele vrea să-l
facă mincinos, şi gândiră să-l ruşineaze, sau să-l osândească pre el,
aducându-ş ei aminte de cuvântul lu Moisi, unde zice: "Cine va grăi hulă
spre Dumnezeu, să-l omoară!" scrie. Iară Domnul nostru Isus Hristos aciiaş
aduse la mijloc cugetul lor şi grăi lor: "Derep ce cugetaţi şi vă aduceţi
aminte hitlenşug întru inimile voastre?"
(Evanghelie) Că aciiaş înţelease Isus cu duhul său că aşa cugetă aceia
întru eiş şi zise lor: "Derep ce aceasta cugetaţi voi întru inimile voastre? Ce
amu mai iuşor iaste a zice: lasă-ţi-se păcatele, sau a zice: scoală şi îmblă?"
(Tâlc) Dumnezeu se arată pre sineş Hristos cu ştiutura gândurilor. Că
unul e numai ce Dumnezeu, de ştie cealea neştiutele. "Că eu amu", zice
Dumnezeu, "ispitesc inimile şi pântecii". Cum zice şi David: "Dumnezeu
sparge sfeaturile limbilor şi leapădă cugetele oamenilor". Şi iară zice:
"Făcut-ai tu unul inimile lor!" Alt proroc zice: "Tu ştii inimile singur". Şi
iară zice: "Omul caută în faţă, Dumnezeu într-înimă". Şi iară zice David
proroc: "Dumnezeu judecă oamenilor, ispiteaşte inimile şi zgăurile". Aşa
oblici Dumnezeu inimile fariseilor şi grăi: "Pentru ce cugetaţi hitlenşug
întru inimile voastre, o farisei, şi vă pare voao că sânt hulitoriu, căce mă
făgăduii păcatele a lăsa? Au pare-vă-se voao că cătră aceaia alerg eu, cătră
hulă? Ce nu veţi oblici nemică, o fariseilor, că eu pentru credinţa dau
trupului vindecare şi sănătate sufletească şi cu tărie arăta-voiu
lăsarea păcatelor".
(Evanghelie) Mai vârtos, să ştiţi, că puteare are fiiul omenesc pre
pământ a lăsa păcatele! Atunce grăi bolnavului: "Scoală, şi ia patul tău, şi
pasă în casa ta!" Şi se sculă, şi se duse în casa lui.
(Tâlc) O, mare cuvânt cu puteare, fraţilor! Că adevăr glas cu tărie, glasul
Domnului! Cum zice sfântul David: "Acesta dă glasul său, glas cu tărie!"
Aceasta şi acmu zise Hristos bolnavului: "Scoală!" şi aciiaş învăţătura lucru
fu. Că împreună priimi cuvântul şi se sculă şi îmbla bolnavul. Aşa grăiaşte
şi noao Hristos, carei sântem slabi de suflet: "Sculaţi-vă şi îmblaţi! Aceasta
zice, că nu iaste destul numai să ne sculăm, sau să ne dereptăm den
căzătură (ce se zice, den păcate), ce şi toate lucrurile lu Dumnezeu cealea
bunele să lucrăm, şi aşa să săvârşim sufleteaşte curărea noastră.
(Evanghelie) Văzură năroadele şi se mirară, şi proslăviră Dumnezeu ce
deade aşa puteare oamenilor.
(Tâlc) Acmu nimică nu se păru năroadelor că e vreo nălucă sau vreo
păreare, ce văzură toţi oamenii şi se mirară, şi slăviră pre Dumnezeu de
acea puteare ce se arătă atunce, unde zise cu un cuvânt numai Isus
bolnavului să-ş ia patul. Însă lor le părea că numai om iaste Isus, dăruit cu
puteare mai mare şi mai bună de la Dumnezeu decât alalţi oameni, însă nu
ştiia ei, nici credea, că el e însuş fiiul lu Dumnezeu şi ispăsitoriul nostru
Isus Hristos. Iară noi, fraţilor, de ce au fost pre acest bolnav, noi am
înţelegut, că câţi facem greşale multe şi sântem păcătoşi şi nu ne dă
Dumnezeu muncă sau boală pre ceastă lume, - atunce mai vârtos trebuiaşte
a ne teame şi a ne cutremura, că tot ne se înmulţeaşte atunce chinul şi munca de vecie. Nu se va munci acolo cela ce va răbda aicea pentru
Hristos, ce ceia carei de reale nu se mai lasă, nici se pocăiesc nici dinioară.
Iară bine iaste, fraţii miei, a ne dojăni aicea şi să ne curăţim, până trăim în
lumea aceasta, de toate păcatele, ca să nu fim daţi în munca veacului, că
atunce vreamea de judecată iaste, nu e de pocaianie. Că acolo nu foloseaşte
pocaiania şi lacrămele, ce acicea. Că nu iaste rău sau chin care se
munceaşte acicea, ce care va fi aruncat în cea muncă de vecie, că de acolo
nu va mai ieşi. Derept aceaia rogu-mă voao, fraţilor, să nu ne pare rău, nici
să ne mâniem de ce se tâmplă noao greu sau greaţă sau dosadă. Să nu
împutăm lu Dumnezeu, ce cu mare mulţemită toate să răbdăm de ce vine
noao de la Dumnezeu, şi să îmblăm întru toată înţelepţiia ceaia buna. Că
Dumnezeu ştie că toate le tocmeaşte spre spăsenie şi spre folosul nostru,
macară ce boală sau rău ce lasă spre noi. Căce că după ce dă noao bună
dulceaţă, şi cu mult bine ne dăruiaşte, ca pururea cătr-însul să căutăm şi să-i
mulţemim şi să slăvim şi să mărim numele sfânt al lui. Iară noi pentru
leanea şi pentru lăcomiia, noi nu mulţemim lu Dumnezeu, nici ne
ispovedim lui, şi nu luom noi aminte darea lui ceaia buna şi darurile cealea
nenumăratele ce luom noi de la el, ce încă urâm a lui dumnezeiască vreare
şi învăţătura lui, şi ne prea-înălţăm şi ne mărim şi îmblăm pre voia inimilor
noastre. Şi greşind şi făcând păcate fără de greaţă şi fără ruşine înaintea lui,
şi prea amărâm şi mâniem pre Dumnezeu. Derept aceaia dă noao rane şi
boale. Şi derept aceaia ispiteaşte pre noi cu năpăşti în multe chipure şi cu
prade şi cu griji şi cu scârbe, ca să luom aminte şi să alergăm cătr-
însul, şi să ne nădăjduim spre spăseniia lui şi spre putearea şi spre mulţimea
dulceţiei lui, şi să căutăm pururea dereptatea şi împărăţiia lui, şi credinţă să
avăm că are a dărui noao de destul toată dulceaţa şi spăsenie. Că nu numai
dăruind iaste dulce Dumnezeu şi iubitoriu de oameni, ce şi muncind. Aşa,
iaste dulce şi darul şi munca ce dăruiaşte el noao în ceastă lume, şi mare
dulceaţi şi cinste sânt aceastea de la Dumnezeu. După aceaia amu şi
vraciul: nu numai cu ierbi şi cu flori frumoase de grădini, nici când bagă
aceale flori în baie şi în scăldătura apei, atunce iaste dulce şi bun, ce şi când
opreaşte, de se flămânzeaşte bolnavul, şi cându-l taie, şi cându-i dă vreo
iarbă amară, şi atunce iaste vraci bun, că a lui iaste de oameni iubire. Arată
mai vârtos, că Dumnezeu dulce fire are şi e dătătoriu de toate bunătăţile, şi
năravulu-i iaste a căuta şi a cugeta pururea de lumea lui. Iată câtă dulceaţă
şi bine dărui celui bolnav! Aşa să ne nevoim şi noi să alergăm cătr-însul cu
toată inema şi cu mare credinţă, şi să cearem să ne dezleage den păcate, şi
de ce vine spre noi greaţă şi năpăşti să ne scumpere şi să ne iarte, şi să
auzim de la Hristos glas dulce să ne zică: "Iertară-vă-se voao păcatele
voastre, şi credinţa voastră spăsi pre voi!" Şi să rugăm pre el, să vindece şi
să întărească sufletele şi trupurele noastre ce sânt slăbite în păcate, şi firea
noastră să o derepteaze şi să o pleace spre lucrurile cealea bunele şi spre
tocmeala evangheliei, să întărească viaţa noastră şi să ne învârtoaşă. Că nu
se cade noao să ne sculăm den păcate numai, sau a înţeleage numai că
greşim, ce patul să purtăm (ce se zice, trupul să-l nevoim spre lucrul
cela bunul şi spre faptele bune). Atunce şi cugetele noastre vedea-vor şi
înţeleage-vor cu duhul, că pentru noi multe şi mari minuni fapt-au
făcătoriul şi Dumnezeul nostru. Şi dentr-aceaia înţelegătură şi vedeare,
ajunge-văm şi noi şi văm proslăvi Dumnezeu cela ce feace aceaste ciudese,
că lui se cuvine toată slava şi putearea şi cinste şi închinăciune, până în
veacii veacilor, amin! Zise Domnul: Cine va vrea după mine să meargă, să
se leapede de sine şi să ia crucea lui şi după mine să vie. Cine amu să ară
vrea sufletul lui să-l mântuiască, piiarde-l-va el; iară cine va piiarde sufletul
lui derept mine şi ievangheliei, acela mântui-l-va. Ce folos e omului, să ară
dobândi toată lumea şi va piiarde sufletul lui? Sau ce dă omul schimb
pentru sufletul lui? Şi amu, oarecui va fi ruşine de mine şi de cuvintele
meale în ruda aceasta curvarnica şi păcătoasă, şi fiiul omenesc ruşina-va el
când va veni în slava părintelui lui, cu îngerii sfinţii. Şi grăi lor: Adevăr
grăiesc voao, că sânt unii de stau acicea, ce n-au a gusta moarte, până vor
vedea împărăţia lu Dumnezeu viind în tărie.
Ascultaţi, fraţi dragi, den învăţătura aceştii evanghelii de astăzi! Că întâi
au chipuit ş-au semnat dumnezeiescul sfânt proroc Moisi cinstita cruce
dumnezeiască. Că cu toiagul Marea Roşie lovi curmeziş, şi jidovii fără de
grije trecu-i, şi nu se udară, că ca un păreate stătu apa, şi den sus, şi den jos.
Şi deaca-i trecu, cu toiagul iară lovi marea, şi iară se adună şi se împreună
apa, şi pre Faraon, cu toată oastea lui, valurile măriei coperi-i. Şi
iară Moisi cu toiagul cea apă amară ce era în pustie el o îndulci, şi den
piatră uscată, apă prea bună izvorî, şi acel nărod elu-l adăpă şi-i sătură.
Cătră aceastea ciudese, Moisi eghipteanii cu toiagul munci-i, că feace apele
sânge. Şi multe şi mari ciudese de noi feace. S-au fost acel toiag chip
numai şi umbră, însă cu el crucea au semnat, şi cu acel toiag au făcut atâtea
ciude. Să amu atunce semnată s-au fost crucea de Moisi, iară acmu
adeverită iaste şi scrisă, că înşine o vedem şi ne închinăm şi o cinstim.
Însăş această dumnezeiască crucea pre Faraon, vrăjmaşul nostru, făcătoriul
de rău, în multe munci l-au dat, şi văzuţii şi nevăzuţii draci piiarde-i şi-i
potopeaşte, carei se rădică şi se-au rădicat spre noi, de se luptă şi smintesc
pre noi. Că însăş această cinstită cruce, toate chinurele măriei neudaţi şi
fără de frică tocmeaşte-ne a treace, şi oarece valure se rădică spre noi, şi
undele domoleaştele, şi lin face; încă şi viaţa aceasta a noastră o mângâie şi
o îmblânzeaşte cu lin, şi toată viaţa noastră spodobeaşte cu pace să o
obârşim. Că această cinstită cruce, toate amărăciunile şi boala şi năpăştile şi
grija noastră, şi toate nevoile ce ne vin spre noi, potoleaşte-le şi le stinge. Şi
mai vârtos decât miiarea şi untul îndulceaşte şi mângâie sufletele şi
trupurele noastre, şi seatea noastră o stâmpără, ca mai mult de acmu să nu
însetoşăm. Cine va bea amu dentru el n-are a se însetoşa în vecie, ce şi râuri
cură-vor den inema lui ape vii, cum însuş aceasta zice însuş adeveritul
Hristos, Domnul nostru. Derept aceaia şi noi, fraţilor, să cearem de la
Dumnezeu tărie, cum cu sfânta cruce să putem birui dracii şi
vrăjmaşii noştri. Şi acest sfânt post încă să ne nevoim cu cinste să-l
petreacem, şi toate pohtele trupului şi năravurile lumiei şi sămeţiile să le
răstignim şi să le omorâm. Şi după leagea şi după învăţătura lu Dumnezeu
să ne nevoim să îmblăm, cu dragoste multă şi cu voie bună, ca şi
dumnezeiescul glăsitoriu Marco, evanghelistul, învăţătură noao astăzi ne
pune. Aşa grăiaşte: Zise Domnul ucenicilor lui: "Cine va vrea după mine să
meargă, să se leapede de sine, şi să ia crucea lui şi după mine să vie. Cine
amu să ară vrea sufletul lui să mântuiscă, piiarde-l-va el; iară cine va
piiarde sufletul lui derept mine şi ievangheliei, acela mântui-l-va el. Ce
folos e omului, să ară dobândi toată lumea şi va piiarde sufletul lui? Sau ce
dă omul schimb pentru sufletul lui?". Marele apostol, sfântul Pătru, auzi pre
Hristos grăind că se cade fiiului omenesc mult a se chinui şi bătjocurit a fi
de bătrâni şi de mai marii preţi şi de cărtulari, şi ucis a fi, şi a treia zi învie-
va - că Petru apostol era tutindinea mai îndrăzneţ decât alalţi ucenici, şi
acicea încă se arătă aşa - grăiia lu Hristos: "Milosârd eşti tu, Doamne, n-are
a fi ţie aceasta". Hristos zise lui: "Pasă după mine, satano, că săblaznă mi-
eşti. Că nu cugeţi cealea ce sânt ale lu Dumnezeu, ce omeneştile". Pentru
aceaia cheamă pre Pătru Hristos, ca să auză toţi şi de-aciia mai vârtos de
toţi tindea-se, grăind: "Tu amu, o Petre, opreşti-mi şi aperi-mi, căce spre
cruce voi să priimesc moarte cu ponos. Iară eu grăiesc ţie că nici tu, nici
altcineva, de nu va muri pentru binele şi adevărului şi pentru dereptatea, nu
se va spăsi!". Derept aceaia de văm muri pentru dereptatea, arată
noao că ne va face soţi şi moşteani împărăţiei ceriului. Iată că nu zice
Hristos că "oare să veţi vrea, oare să nu veţi vrea, voi să faceţi aceasta, să
vă munciţi". Grăiaşte şi: "Nu nevoiesc să vie după mine, numai cine va
vrea cu voie să vie, acela să vie cătră mine; că nu-l voi sili", zice, "nici-l voi
nevoi, ce pre toţi-i las în voia lor". Iară Dumnezeu spre bine cheamă
oamenii a veni la împărăţiia ceriului şi la răpausul cela nesfârşitul: "Cine va
vrea - ori bărbat ori muiare, oare bogat oare sărac, ori mai mare ori mai
mic, - pre acea cale bună, să vie după mine! Iară cine nu va vrea, nici e
destoinic să vie după mine!". Nu nevoiaşte cuvântul lu Dumnezeu ceia ce
nu vor să meargă după el. Derept aceaia noi, creştinilor, înşine să ne
nevoim, că nu ne cheamă pre noi Hristos la rău sau la piiarderea sufletului,
ce la viaţa şi la lăcuita fără moarte. Că iată că nu ne sileaşte fără voia
noastră, ce după voie. Că de-am priimi noi cu nevoie sau cu sila (ce se zice,
cuvântul şi leagea), atunce n-am ţinea bine şi tare, nici o am păzi. Pentru
aceaia nu nevoiaşte Hristos pre noi, ce, cine va vrea să meargă după el, pre
acela cheamă şi-l priimeaşte. Că aşa zice Hristos: "Cine va vrea, să vie
după mine!". Şi lu Isaia zice: "De veţi asculta pre mine, dulceaţa
pământului mânca-veţi!". Mai nainte amu iaste să ne fie cu voie, după
aceaia a asculta. Iară de nu ne va fi cu voie, nici putem asculta. Volnici
sântem, că toate bunătăţile şi realele la voia noastră sânt: cine va vrea să
facă, veri bine, veri rău, slobod e. Derept aceaia, cine va face rău, rea
muncă i se va găti în vecie; iară cine va asculta şi va face bine, mult bine i
se găteaşte în împărăţiia ceriului: dulceaţa în vecie. Că unde zice Hristos să
meargem după el, aceasta spune să creadem în cela ce ne cheamă
pre noi, Domnul Isus Hristos; iară unde zice "să veniţi după mine", iaste
lucrul legiei lui şi păzirea. Însă aceasta amu iaste adevăr: cine va mearge
după Hristos, nu numai a creade întru el, ce şi a ne chinui pentru el, şi şi
într-alte lucrure bune să ne nevoim. Că a lui viaţă mântuitoriul nostru pusu-
o-au chip şi arătare vieţiei celora bunilor ce ascultă pre el. Derept aceaia
grăiaşte: "Cine va sluji mie, după mine să meargă!". Meargerea grăiaşte-se:
viaţă cu frică şi cu cinste. Şi cineş cu tăriia trupului să ne închipuim, cum
zice: "Să se leapede de sineş, şi să ia crucea şi pre urma mea să meargă!".
Trei cuvinte sânt acicea: unul zice să ne lepădăm de sine; şi iară "să iai
crucea sa"; după aceaia "să vie după mine". A se lepăda de sine iaste: fără
de milă pre noiş să ne dăm năpăştilor, şi nemică să n-avem împreună cu
sineş, ce ca când ară munci pre alt cinevaş, aşa să ne pare noao când ne
văm munci pentru Hristos. Ca când se leapădă cineva de un soţ, de-l veade
şi ucigându-l şi trăgându-l sau şi pre moarte ducându-l, şi nu-i ajută lui, nici
stă derept el, nici-l doare de el, - aşa va şi noi Dumnezeu, să ne văm răni şi
ne văm arde, sau s-am şi muri, să nu ne lepădăm de Hristos, nici să miluim
pre sine, ce, ca când n-ară avea împreunare nemică trupul cu sufletul, aşa să
ne dăm pre noi năpăştilor şi grijilor şi tuturor muncilor, pentru mărturisitura
lu Hristos şi pentru dereptate şi pentru adevărul. A se lepăda de sine iaste:
să uităm toate aceastea ce trec den ceastă lume, şi lăsarea vrerilor noastre,
şi să omorâm trupurile noastre ceaste de pâmânt, şi să fim râvnitori şi gata a
ne da spre toate nevoile şi şi spre moarte pentru Hristos. Încă iară să
se leapede cine va fi viat în ceastă lume viaţa lui, mainte, rău, întru păcate,
cu pocaianie şi cu destoinicie să se întoarcă şi să se derepteaze (ce se zice,
ceia ce curvesc sau fac alt rău, să leapede de la sine, să nu mai curvească,
nici să mai facă alt rău, ce să se înţelepţească) şi cine-a fost mainte
nederept, şi se leapădă den nedereptate, de face dereptate; că aceia
împreună vor lua iertăciune de păcate, că lepădarea lor după Hristos duce-i.
Ca să n-aibă a ne părea, că până la rane şi dosade şi până la ocăr a ne
lepăda pre sine zice Hristos! Ce-au adaus şi "crucea să ia", şi arată până cât
a ne lepăda de sine cade-se: că şi până la moarte aceii morţi cu ruşine. Şi nu
numai bucatele şi avuţiia şi măriia să lăsăm pentru Hristos, ce şi până la
sânge a ne protivi, şi toate să le răbdăm bărbăteaşte şi bucurându-ne. Iară
"cine-ş va lua crucea lui" iaste: să nu se lipească lângă păcatele vieţiei
aceştiia. Şi moartea încă să nu o socoteşti, nici să te nădăjduieşti ceştii
lumi, ce, cum zice apostolul, "să fim morţi păcatului şi să fim vii lu
Hristos". Aceasta poate fi cându se striinează oarecine de aceaste firi ce-s
den nafară (ce se zice, strânsura bogătăţiei) şi de măriia ceaia deşarta şi de
toate lucrurile cealea ce-s fără de folos, cum şi sfinţii apostoli feaceră şi
învăţară, şi arătară noao calea spăseniei. Că ei lăsară tot, şi mearseră după
Hristos -nu numai apostolii, ce şi mucenicii şi preapodobnicii şi toţi
derepţii, bărbaţi şi muieri - şi-ş deaderă pre sine spre untunearece de
chinure şi se răstigniră pentru Hristos. Că altă moarte nu era mai spurcată şi
mai fără de cinste decât răstignitura, că în ovreaii nu era mai fără-
cinste decât moartea cruciei, că aşa era scris în leage: proclet să fie tot omul
carele spânzură pre lemn. Aceasta socotiră jidovii şi arhiereii lor atunce,
cum să leapede ei şi pre Hristos într-acel blăstem. Pentru aceaia luo Hristos
de voie moarte pre cruce, cum toată lumea să slobozească den păcate şi den
blăstemul legiei. Pentru aceaia nu zice Hristos "să iai crucea", aşaş numai,
ce "crucea sa" grăiaşte (ce se zice, datoriia morţiei) ce sânt toţi datori în
toate zile a săvârşi aceaia, cum grăiaşte apostolul că "în toate zile a ne
omorî noi va Dumnezeu, purtând crucea" (ce se zice, să ne trezvim cu
mintea şi la nălţimea bunătăţilor a sta). Ce iaste "să nu te deştingi den
cruce"? Aceasta zice să ne ferim de reale până văm curăţi mintea noastră
den păcate şi de grija lumiei; de-aciia să ne sculăm nebiruiţi, căce că crucea
iaste rupere tuturor păcatelor. Derept aceaia să ne răstignim cineş pre sineş,
fraţilor, de lucrurile lumiei trecătoare. Nici să ne atingem de eale, nici să ne
legăm cu eale. Pentru aceia nu ne zace noao înainte răstignirea şi moartea
ceaia grozava, ce să ne răstignim ca să omorâm păcatele şi să putem birui
cel război ce iaste cu vrăjmaşul nostru, dracul cela nevăzutul. Că aşa se
cade tuturor creştinilor carei cred întru Hristos, ca să fie toţi cu puteare a
grăi: "mie lumea se-au răstignit, şi eu lumiei". Acicea arată aceaste cuvinte,
că amu "mie lumea se-au răstignit", ce se zice: sloboziia de lucrul
păcatelor; iară "eu lumiei", arată cugetul ceştii lumi fără de chin şi fără
socotinţă. Lumea amu cheamă-se râvnirea lumiei: cine lăcuiaşte
dumnezeiaşte, trebuiaşte să-ş răstignească sine şi toate pohtele să le
omoară şi de nemică să le arate. Cine nu poate birui aceastea, şi spre
facerea păcatelor duce-l, şi acela omoară-se cătră pohta aceştii lumi (ce se
zice, că n-au îmblat spre aceasta râvnire a lu Hristos). Aşa va fi şi cela ce
va chinui-se şi nu mearge după Hristos, că în deşert se munceaşte cine nu
se munceaşte pentru Hristos. Aşa-s şi făcătorii de rău, că în multe chipure
pat muncă, ceia ce sapă casele şi groapele, fărmăcătorii şi otrăvitorii,
ucigătorii, furii şi tâlharii, şi curvarii aşijderea. Nici unuia de aceia, nici
nimunuia să nu le pare că se muncesc spre spăsenie, că n-au zis Dumnezeu
să se muncească pentru acealea, ce-a zis "cine va mearge după mine", că
arată că pentru el unul cade-se a răbdă toate muncile. Încă nu numai se cade
numai răbdarea şi hrăboria ce iaste de Hristos să arătăm la nevoie, ce şi
înţelepţie şi blândeaţe a avea, şi toate învăţăturile a face. Aceasta iaste
"meargerea după el": când se nevoiaşte spre toate lucrurile ceale bunele,
când se leapădă cineva de sineş şi-ş împarte toată avuţiia sa câtă are, oare
domn să va fi, ori împărat, şi se leapădă de mândriia trupului (deci: "ia
crucea"), şi tot gândulu-i va fi acolo şi nemică spre lucrurile lumiei nu se
întoarce, că mearge după Hristos. Şi cine dentru bună firea a sa face
aceasta, nu pentru măriia vreunii deregătorii sau pentru altă ceva păreare
omenească, acesta amu pre adevăr mearge după Hristos şi după viaţa
aceluia mearge. După urma lu Hristos cine va mearge, cunună va dobândi,
iară cine se schimbă, şi în dereapta şi în stânga şi se întoarce, sau i se şi
pare că mearge după Hristos, ce nu mearge cu adevăr, cum se cade, în
deşertu se munceaşte. Că zice Hristos, că "cine-ş va vrea sufletul
său să-ş spăsească, piiarde-l-va, iară cine-ş va piiarde sufletul său pentru
mine şi ievangheliei, acela spăsi-şi-l-va". Dulce iaste lumea aceasta! Ce nu
tuturor oamenilor ce se răstignesc ei, ce legătura iaste şi învăţătura: să
căutăm ceaia lumea ce va să fie, că aceaia ne scoate la slobozie, zice
Dumnezeu. Încă spune şi de gonire şi de dosadă, ce se cade să ia
credincioşii creştinii, în toate părţile şi în toate cetăţile, pentru cuvântul lui.
Şi zice: "Cine-ş va cruţa sufletul său atunce, şi nu-l va da pentru Hristos,
acela iaste carele caută să-ş spăsească sufletul, şi acela şi-l piiarde în veacul
cela ce va să fie" (ce se zice, în munca de vecie tremis va fi). Că pierzarea
sufletului iaste nu ca să piară şi de-aciia să nu mai fie, ce pururea neîncetat
munci-se-va în vecie. Şi toţi carei-ş vor căuta într-acest chip sufletul să-ş
spăsească toţi-l vor piiarde. Iară cine nu-ş va milui sufletul său, spăsi-şi-l-
va. Că zice şi preamândru Solomon: "De-ţi veri bate feciorul tău cu toiagul,
n-are a muri, ce sufletul lui den moarte izbăvi-l-veri". Şi iarăş cine-ş va
netezi feciorul lui (ce se zice, de-l va răsfăţa) şi-i va lega ranele lui, iaste
aceasta ca şi o oaste, când ş-ară milui un împărat voinicii săi, să zacă
înlăuntru în casă fără strajă şi fără grijă; aşa împreună va peri şi împăratul
şi oastea lui. Iară de nu-ş va cruţa voinicii, la vreamea de oaste, ce-i va
învăţa să se străjuiască zioa şi noaptea, pre sineş va mântui de vrăjmaşii lui,
şi oastea încă nu-i va peri. Derept aceaia, aşa ne învaţă şi pre noi Domnul
nostru Isus Hristos să păzim şi să nu ne lenim, ce să ne preveghem şi să ne
străjuim de ceasul morţiei şi de moarte de năprasnă. Şi zice să fim
pururea gata. Iară cine se leapădă de Hristos şi nu va să ia moarte pentru el,
ce pentru pohta ceştii lumi şi pentru puţinea dulceaţă, a vieţiei den ceastă
lume, săblăzneaşte-se de el şi va să-ş spăsească sufletul dentr-acea moarte
pentru dragostea ceştii lumi. Iară atunce mai lesne-l va piiarde; şi piiarderea
iaste focul nestins şi viermii neadurmiţi. Şi untunearecul cela cremenitul
chirdosi-l-va pre acela suflet. Spăsenia amu cheamă-o Domnul dragostea
vieţiei, şi de grija ceştii lumi şi de pohta ei a te feri şi a fugi. Iară cine-ş va
da sufletul său nevoiei şi morţiei pentru Hristos şi pentru adevăr şi pentru
dereptate, şi cine şi-l va piiarde într-acel chip, bună iaste şi adevărată acea
pierzare. Şi acela cu adevăr spăsi-şi-l-va şi-l va duce la viaţa ceaia buna, că
pierzarea sufletului grăiaşte-se: cându-ş desparte cinevaş sufletul den trup
pentru Hristos şi săvârşaşte învăţătura lui. Şi pentru aceasta cine nu va
socoti ranele morţiei, acela nu-ş va piiarde sufletul său, ce mai tare spăsi-l-
va. Iară cine va lăsa ce e de Hristos mărturisitura, învăţăturile lui, şi va vrea
sufletul său fără grije şi fără moarte, peirea de vecie dobândeaşte-ş lui. Ce,
derept aceaia, mulţi în multe chipure de multe ori sufletele-ş pierd: sau
tâlhărind, sau ucigând, sau furând, sau groape săpând, sau alte necuviinţe
făcând. Iară Hristos zice: "Pentru mine şi evangheliei cine-ş va piiarde
sufletul, spăsi-l-va, iară cine nu-ş va pierde sufletul său pentru mine şi
evangheliei, nu şi-l va spăsi". Iară adevăr fericit iaste omul cela ce
pentru Hristos şi evangheliei sufletulu-ş piiarde. Acela amu, adevăr amu
spăseaşte-şi-l. Derept aceaia fericit iaste tot omul cela ce lasă şi supune
înapoi toată firea şi năravul ceştii lumi, şi socoteaşte lucrul spăseniei după
cuvântul Domnului, şi-ş dă sine spre moarte pentru Hristos şi pentru
evanghelia, şi-ş desparte sufletul den trup cu multă nevoie şi chin. Că acela
suflet spăsit e, şi acea moarte lăudată fi-va, că pentru acea moarte poate
viaţă şi dulceaţă priimi. Că Dumnezeu gătit-au cununi, să cunune pre toţi
carei-ş omoară trupurele pentru el şi pentru evangheliia.
(Evanghelie) Că iară zice Hristos: "Ce folos iaste omului s-ară dobândi
toată lumea, iară sufletul său-ş va piiarde? Sau ce va da omul schimb derept
sufletul lui?"
(Tâlc) Că sufletului celuia necuviosul amară-i iaste pierzarea. Că când
amu caută cineva, spre dulceaţa lumiei aceştiia şi se leapădă a nu răbda
pentru Hristos şi pentru adevăr şi pentru dereptate, de iubeaşte a lăcui
frumos cu slavă şi cu cinste în lumea aceasta, iară, căce are el bogăţie şi
mărie sau avuţie de aur şi de argint sau de altă strânsură multă, ce folosu-i
iaste lui de acealea, şi sufletul i-e pierdut, că treace chipul veacului
acestuia, şi ca o umbră dulce toate trec! Şi bogăţiia, de la ceia ce o au, încă
zboară! Că avuţiia nu poate ajuta celora păcătoşilor, iară dereptatea poate
izbăvi omul den moarte.
Derept aceaia cine va vrea să lăcuiască pre dereptate, ale trupului
asupriciuni şi cametele şi mândriia ceştii lumi şi pohta ei, cade-i-se să le
lase. Că pierzare sânt trupului şi sufletului acealea, că mândriia
trupului vrăjmăşie iaste lu Dumnezeu. Şi cine se mândreaşte lumiei (ce se
zice, cine iubeaşte năravurile ceştii lumi), vrăjmaş lui Dumnezeu fi-va.
Derept aceia grăiaşte: "Ce folos e omului să va şi toată lumea dobândi şi
sufletulu-ş piiarde?" Otrinde, o ome, deaca îmbogăţeşti, nu grăi c-"am
scăpat den grije şi den nevoie şi mii-am spăsit eu sufletul, că am destul, de
pociu face în tot chipul". Au nu ştii tu că s-ai dobândi cu trupul toată
lumea, nici un folos nu-ţi va fi, de-ţi veri piiarde sufletul, când lui nu i-e
toată lumea vreadnică? Că ce folos e împăratului când aşteaptă o peire, iară
slugile-i beau şi mănâncă şi se îngraşă, şi de grija împăratului nu socotesc?
Ce folos i-e lui de împărăţie? Aşa iaste şi omul când dobândeaşte avuţie şi-
ş satură maţele de-ş îngraşă trupul, iară de suflet nu gândeaşte. Nici un
folos nu i-e lui, nici o spăsenie, când el aşteaptă munca de vecie. Au doară
pre aur iaste spăsenia să schimbe? Că de-ară fi aşa, iară ceia ce dobândesc
lumea şi-ş pierd sufletele, ei ară da aur, de se-ară plăti de para de foc, şi se-
ară izbăvi şi se-ară scumpăra dentr-acea muncă de vecie. Ce nu iaste atunce
a da schimb derept suflet, ce-i iaste plată munca ceaia nesfârşita, în vecie!
S-ară fi oarecine şi împărat prespre toată lumea, şi s-ară birui toată avuţiia
pământului, nu-ş poate scumpăra sufletul lui, macară s-ară da toată avuţiia
şi toată lumea. Nemică nu-ş va putea face răpaus, nici odihnă sufletului,
când el se va munci în vecie. Ce acicea, în ceastă viaţă, dă omul pocaianie
şi se pocăiaşte, şi ispoveadanie şi se ispovedeaşte, şi poate plânge
cu lacrămi şi cu suspini cătră Dumnezeu. Şi acicea poate da omul
milostenie şi-ş poate derepta calea spăseniei. Că iată, vrăjmaşul sufletelor
noastre, diavolul, pururea înşală pre noi cu dulceaţa ceştii lumi şi ne fură cu
puţinel lucru şi grăiaşte: "Dă-mi tu mie astăzi, iară lu Dumnezeu i veri da
mâine". Şi iară zice diavolul: "Dă-mi ceasta de acmu, iară lu Dumnezeu
veri da ceaia ce va să fie". Acest cuvânt aşa să înţeleageţi: Fă rău şi păcate,
iară deaca veri îmbătrâni, tu te veri pocăi. Aşa ne amegeaşte şi ne
zăboveaşte diavolul de cătră pocaianie, până vine de năprasnă moartea şi
răpeaşte pre noi nedereptaţi şi nepocăiţi. Şi de-aciia nu te veri izbăvi, nici te
poţi spăsi, că omul nu poate da nemică schimb derept sufletul lui. Iară
Dumnezeu au dat schimb pentru spăseniia noastră cinstit şi curatul sânge al
fiiului său unul născut! Derept aceaia rog pre voi, fraţilor şi surorilor, toate
alalte să le lăsăm, numai de suflet să ne grijim şi să ne nevoim, că de toate
ce-s întru noi, sufletul iaste mai bun şi mai scump.
(Evanghelie) Că iară zice Hristos: "Cine-i va fi ruşine de mine şi de
cuvintele meale, în ruda aceasta curvarnica şi păcătoasa, şi fiiul omenesc
ruşina-va pre el, când va veni în slava părintelui, cu îngerii sfinţi".
(Tâlc) Acicea zice că nu ne se cade cu cugetul numai a creade, ce şi cu
gura datori sântem a mărturisi pre Hristos aşijderea, şi întrebaţi sântem. Că
mare iaste omul, mare iaste şi sfinţitura. Că se sfinţeaşte sufletul cu
credinţa, iară trupul se sfinţeaşte cu mărturisitura, cum şi apostolul
grăiaşte şi zice: "Inema amu creade în dereptate, iară gura mărturiseşte
întru spăsenie". Şi cine-i va fi ruşine şi se va ruşina a creade în Hristos
răstignitul, şi a-l mărturisi că i-e Dumnezeu Hristos, şi se va ruşina şi de
cuvintele evangheliei lui, pre acela ruşina-l-va Dumnezeu şi-l va judeca ca
pre o slugă hitleană, când va veni la al doilea venit al lui cu puteare şi cu
slavă multă, cu sfinţii îngeri ai lui.
(Evanghelie) Că iară zice Hristos acicea: "Adevăr grăiesc voao, că sânt
unii de aceştea ce stau acicea, ce n-au a gusta moarte, până vor vedea
împărăţiia lu Dumnezu, viind în tărie".
(Tâlc) De Pătru şi de Iacov şi de Ioan grăiaşte aşa: că "n-au a muri",
zice, "până voiu arăta lor preaobrajeniia, ca să vază cu ce slavă voiu să viiu
la a dooa venire". Că preaobrajeniia lu Hristos, arătare era şi spunere
venitului lui al doilea. Că cum se-au luminat atunce ca soarele faţa
Domnului şi ispăsitoriului nostru, lu Isus Hristos, şi cum au fost veşmintele
lui albe ca lumina, într-acel chip va veni den ceriu, ca fulgerul, cu tărie şi
cu slavă multă, a judeca toată lumea. Că cum se-au aflat cu nusul atunce
Pătru şi Iacov şi Ioan, într-acea măgură sfântă, aşa şi atunce afla-se-vor cu
nusul toţi sfinţii şi derepţii şi toţi aleşii, priimind arătarea lu Dumnezeu şi
nespusa şi negrăita a lui bucurie şi veselie. Aceasta ştiind, fraţilor, să ne
lepădăm şi noi de sine, pentru Dumnezeu. Nemică să nu ne pare mai bun
decât el, nici bogăţiia, nici bucatele, nici măriia, nici dulceaţa trupului, nici
însăş această viaţă a noastră. Ce adecă, aceastea toate să le părăsim 
şi să meargem după Hristos, Domnul nostru, şi crucea lui a umăr să luom,
şi ale trupului pohte şi trufe să le omorâm, şi morţiei lu Hristos să ne
chipuim, ca să putem şi noi zice după dumnezeiescul apostol Pavel:
"Lăcuim de acmu nu noi, ce întru noi Hristos lăcuiaşte". Şi noi să nu ne
lăudăm, ce numai de crucea Domnului. Şi toate învăţăturile lui cu drag să le
săvârşim, ca să putem şi noi goni de la noi văzuţii şi nevăzuţii draci şi
vrăjmaşi, ceia ce ne învăluiesc pre noi în toate zilele şi ne scârbesc şi ne
murguiesc şi de leagea şi de învăţătura Domnului ei ne apără să nu facem.
Iară eu rog pre voi, fraţi dragi, să nu ne slăbim, nici să ne muiem, nici să ne
dăm noi să ne birţuiască şi să ne lupte ei, ce cu tărie şi cu hrăborie şi cu
minte întreagă să ne protivim lor şi să-i gonim de la noi, ca şi viaţa ceaia
nesfârşită şi ceaia buna să o dobândim, de la Hristos Isus, Domnul nostru,
că a lui e slava şi putearea în veciia veacului, amin. În vreamea aceaia, om
neştine vine cătră Isus, închină-se lui şi grăi: "Învăţătoare! Aduş fiiul mieu
ţie, are duh mut; şi unde să ară fi, află-l el, ucide-se el; şi-i cură spumele, şi
scrâşneaşte cu dinţii lui, şi se usucă. Şi ziş ucenicilor tăi de să-l scoaţă el, şi
nu putură". El răspunse lui, grăi: "O, rudă necredincioasă! Până când voiu
fi întru voi, până când vă voiu răbda? Aduceţi el cătră mine". Şi aduseră el
cătr-însul. Şi văzu el, aciia duhul tremură el. Şi căzu la pământ, tăvăliia-se,
cura-i spumele. Şi întrebă tatăl lui: "Câţi ani sânt, de când aceasta fu lui?"
El zise: "De cocon. Şi de multe ori el şi în focu-l aruncă şi în apă, să
piarză el. Ce, de ce poţi, ajută noao, milostiveaşte-te de noi". Isus zise lui:
"Însă ce de poţi creade, toate se pot credinciosului!" Şi aciia strigă tatăl
feciorului, cu lacrăme grăi: "Crez, Doamne! Ajută a mea necredinţă". Văzu
Isus că se adună nărodul, opri duhul necurat, grăi lui: "Duh mut şi surd, eu
ţie zic: Ieşi dentr-însul şi de acmu să nu întri întru el". Şi strigă şi mult
tremura. Ieşi, şi fu ca un mort, aşa cum mulţi grăiră c-au murit. E Isus
prinse el de mână, rădică el, şi se sculă. Şi mearse el în casă. Ucenicii lui
întrebară el, usebi: "Căce noi nu putum goni el?" Şi zise lor: "Această rudă
cu nemică nu poate ieşi, numai cu rugăciuni şi cu post". Şi de-aciia ieşind şi
mergea pren Galileiu; şi nu vrea de să-l ştie cineva. Învăţa amu ucenicii lui,
şi grăiia lor că "fiiul omenesc vândut va fi în mânile oamenilor, şi ucide-vor
el; când va fi ucis, a treia zi va învie".
Să ne nevoim a petreace adâncul postului; şi şi spre alalte lucrure bune
să ne nevoim, ca să putem ajunge în răpausul spăseniei noastre, cu
bunătăţile şi cu lucrurile dumnezeieşti, şi cu nevoinţele noastre. Că tot
omul, când înceape oare cuvânt, oare lucru, dentâiu are grije şi scârbă, iară
la săvârşitul lucrului bucură-se şi se veseleaşte şi dulceaţă sufletului vine-i.
Că plugariul cu multă trudă ară, şi seamănă cu nevoinţă şi cu lacrăme, iară
când dospeaşte, cu mare bucurie seaceră şi cu veselie, cum iaste scris că
"cine va semănă cu lacrămi, cu veselie secera-va". Voinicul, când
mearge la războiu, el se teame şi e întru grije multă, iară deaca biruiaşte şi
se slobozeaşte den războiu, el se întoarce veasel şi cu bucurie. Neguţătoriul
bagă-ş toată avuţiia sa în negoţul ce face şi mult se şi împrumutează de
multe ori, şi se duce în ţăr departe, şi-ş părăseaşte moşiia, şi-ş lasă feciorii
şi muiarea şi casa şi tot cât are, şi se luptă cu grijile şi cu nevoile şi în
cărările cealea cu grija. Şi când pesteaşte şi face târg bun şi se întoarce cu
dobândă, de-aciia nu-ş mai aduce aminte de cea grije şi de cea usteneală, ce
se bucură şi se îndulceaşte; şi se răpausă cu ai lui cu toţi, şi se uspetează şi
lăcuiaşte fără grijă, şi se veseleaşte şi mulţemeaşte lu Dumnezeu. Derept
aceaia şi noi, fraţilor, la sfârşitul postului să căutăm, şi de acmu să nu ne
mai aducem aminte de ce ne-am nevoit, ce să ne bucurăm şi să ne veselim
de ceaia ce vine. Şi să slăvim şi să mărim iubitoriul de oameni şi milostivul
Domnul şi despuitoriul nostru Dumnezeu, şi să ne nevoim şi într-alalte
nevoinţe cu lucrure bune şi cu ajutoriu să fie noao dulcele şi iubitoriul de
oameni Dumnezeu, ca şi luminata zioa sfântă, învierea lu Hristos, să ne
spodobim a o vedea. Şi sufleteaşte veselindu-ne şi lăudând pre el, să auzim
şi al evangheliei cuvânt, cum grăiaşte de Dumnezeu glăsitoriu Marco şi
răspunde astăzi.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, un omu neştine vine cătră Isus, închină-
se lui şi grăi: "Învăţătoare! Aduş fiiul mieu cătră tine, are duh mut; şi
oareunde-l ajunge, trânteaşte-l; şi-i cură spumele, şi scrâşneaşte cu dinţii
săi, şi suspină. Şi ziş ucenicilor tăi să-l scoaţă, şi nu-l putură.
(Tâlc) Tot omul când cade în vreo scârbă şi în vreo boală, şi nu
se poate vindeca, atunce multă grije are, şi foarte mult se mâhneaşte şi se
ohileaşte. Şi iaste plin de toate voile reale şi de frică şi de cutremur, să iaste
şi un tată de-ş veade fiiu-său într-atâta chin şi nevoie (ce se zice, întru
nevoie şi întru boală grea). Şi deaca cu nemică nu-i poate ajuta, sau a-l
mângăia, atunce el în mai mare grije iaste, şi el încă se topeaşte, şi foarte i
se rupe inema de fecioru-i. Aşa era şi acest om, întru boale şi întru scârbă
ţinut, unde-ş vedea fiiu-său muncindu-se cu acel duh hitlean şi într-acea
boală nevindecată. Derept aceaia mearse cătră Hristos şi acea boală a fiiu-
său o spunea. Şi tot amăruntul spuse lu Hristos, de ce rău se chinuiia, şi se
munciia fiiu-său. Şi spuse el de tot vraciului celuia milostivului şi dulcele,
cum se chinuiaşte feciorul lui, şi grăiia că "boală de lună chinuiaşte aşa rău
feciorul mieu; şi oareunde-l ajunge, trânteaşte-l; şi-i cură spumele, şi-şi
scrâşneaşte dinţii lui, şi suspină; şi acel rău şi zdrobitură tot rabdă". Iară ea
nu iaste acea boală den lună, ce hitleanul dracul oarece în schimbatul luniei
socoteaşte şi spre acel om beteag cade, ca să zică oamenii că chinuiaşte de
lună, ca să hulească pre Dumnezeu, cela ce-au făcut luna. Şi acestui om ce
mearse la Hristos încă i se părea aşa, şi nu ştiia ce zicea că chinuiaşte
feciorul lui de lună. Şi pre apostoli încă-i făcea vinovaţi, şi-i ocărâia, căce
nu putură vindeca, boala acelui fecior al lui ce era cu duhul necurat. Iară
Dumnezeu arată, că pentru necredinţa lui nu-l vindecară, ce se apărară şi se
întristară ucenicii. Şi înaintea tuturora, împută-i, şi cu adevăr oblici
pre el şi-i zise că "necredincios eşti tu, şi aceasta ţi-au fost vina de nu se-au
vindecat feciorul tău. Că mult au fost părearea şi necredinţa inimiei tale şi
prea ai învâncut ucenicii miei cu necredinţa ta!". Nu numai acelui om grăiia
aceasta Hristos, ce împreună tuturora zicea, că toţi jidovii ocărâia cu
necredinţa lor pre ucenici. Şi nevoinţă amu era atunce a mulţi ce sta aciia
înainte a se săblăzni, şi zicea ucenicilor, căce nu vindecară cel om drăcit, să
nu mai cugete bine de Hristos. Pentru aceaia pre toţi-i obliciia şi le împuta
şi le zicea: "O, rudă necredincioasă şi întoarsă! Până când voi fi întru voi,
până când vă voi răbda? Aduceţi el cătră mine!" Şi-l aduseră el cătr-însul.
Şi-l văzu el aciiaş duhul, tremură el. Şi căzu la pământ, tăvăliia-se şi-i cura
spumele. Şi întrebă pre tatăl lui: "Câţi ani sânt, de când aceasta fu lui?". El
zise: "De cocon. Şi de multe ori în focu-l aruncă şi în apă, să-l piarză. Ce,
de ce poţi, ajută noao, milostiveaşte-te de noi!" Isus zise lui: "Însă de poţi
creade, totu se poate a credinciosului!" Şi aciiaş strigă tatăl feciorului, cu
lacrămi, şi grăiia: "Crez, Doamne! Ajută necredinţeei meale!". Că zice
Domnul "rudă întoarsă", căce era îndărătnici, că nu înţelegea dereptul şi
dereptatea. Acest cuvânt ce grăi Hristos de zise: "O, rudă necredincioasă şi
întoarsă! Până când voiu fi cu voi, până când vă voiu răbda pre voi?" acicea
arată că pohtiia el moarte, a se duce el den lumea aceasta. Tânjiia el
aceasta, încă şi de chinul cruciei, şi căce nu se putea vindeca ei, pentru
necredinţa lor. Şi tânjiia şi pentru rânjiturile lor şi pentru ocărâle lor. Pentru aceaia grăi: "Până când voiu fi cu voi?". Aceasta zice: amârâi-
mă şi mi se dodei cu voi, necredincioşii, lăcuind; şi până când voiu vie cu
voi în hule reale, rânjind şi împutând şi întărâtându-se pre ucenicii lui, şi
grăind că nu se putură protivi duhului hitlean? Că cu putearea lu Hristos şi
cu bunătatea lui, tărie luase ei a scoate şi a goni duhurele necurate şi a
vindeca toate neputinţele şi toate boalele. Iară ei, fariseii şi jidovii, spre
tăriia lu Hristos huliia ei mai tare şi spre bunătatea lui, căce nu putură
scoate ucenicii duhul necurat. Derept aceaia tânjiia Hristos şi le împuta,
căce făcea pre sfinţii apostoli înşelători. Iară sfinţii apostoli şi
propoveduitori, cuvânt luase şi preuţiţi fură, şi lumina ceaia adeverita şi
înţelepciunea dumnezeiască, pretutindenea o lumina celora ce credea derept
şi îmbla bine şi asculta învăţătura lor. Că nici den început n-au fostu ei
urâţi. Derept aceaia tânjaşte aceasta Hristos de ucenici. Şi încă trecu el şi
aceastea, şi le lăsă şi răbdă, ca un milostiv şi ieftin şi iubitoriu de oameni
Dumnezeu, şi vindecă bolnavul. Însă nu aiavea, nici pentru lauda oamenilor
adause el vindecare, ce cu înţelepţie şi cu smerenie multă feace el aceasta.
Că şi pentru credinţa tatălui, feciorului deade vindecare, nu numai cu
putearea lui. Pentru aceaia grăiia: "Să poţi creade, că toată putearea iaste a
credinciosului". Şi tatăl feciorului cu lacrămi strigă şi zise: "Crez, Doamne!
Ajută necredinţeei meale". Aceasta zicea: Cât nu iaste de destul credinţa
mea, iară cu putearea ta şi cu dulceaţa ta, tu o împle, dulce Doamne!
(Evanghelie) Atunce văzu Isus că se strânse nărod mult. Şi opri duhul
 necurat şi grăi lui: "Duh mut şi surd, zicu-ţi: ieşi dentr-însul!". Şi fu
ca un mort. Încă ziseră mulţi c-au murit. Iară Isus prinse-l de mână şi-l
rădică, şi se sculă.
(Tâlc) Că zice Hristos să aducă drăcitul cătr-însul, ca toţi să vază
putearea lui, ca să vază toţi că nu e şi el neputincios. Că năroadelor părea-le
că iaste şi el neputincios, ca şi ucenicii lui, şi nu va putea vindeca drăcitul.
Iară, iată, deaca se strânseră năroadele, văzu Isus nărod mult împrejur
stând, şi opri duhului necurat, şi cu multă tărie grăi-i: "Eu te opresc,
despuitoriul Domn şi învăţătoriu, nu ucenicii! Eu, Dumnezeu, zicu-ţi cu
tărie şi cu puteare multă a mea: Duhule necurat şi surd şi mut, ieş dintr-
acest om, şi de acmu", zise, "să nu mai întri întru el". Căce zise aşa, că şi
adoara se vrea întoarce într-însul, că încă nu era întărit, nici era îngrădit cu
credinţă. Însă întâiul foarte turbură iute acel duh (nu pre iuşor vru să iasă),
ca bine să cunoască pre drăcitul, şi încă să le pare şi mort că iaste (nu căce
că-l vrea putea da acel duh necurat pre moarte, fiind acolea viaţa, Hristos,
că cu dumnezeiasca bunătate a lui apărat era). Şi de mână-l ţinu şi-l rădică.
Aşa-ş arătă Hristos a sa mare frâmseaţe şi dumnezeiasca puteare şi slava.
Că unii zic că se cheamă boală den luna. Iară acea boală iaste când i se
întărâtă omului mocrota (ce se chiamă, apa, udătura) den tocmeala ei, derep
ce că luna, cându i-e lumina plină, fire are lumina ce iase den ea să turbure
udăturile trupului; şi se turbură atunce şi se strică aceale tocmeale. Şi dentr-
aceaia şi alalt focu întărâtă-se iute şi cu rău, întră şi clătea şte crierii
şi-i turbură, şi întoarce omul şi-l izmeneaşte. Şi aşa se bolnăveaşte den
lună, de se cheamă boală den lună. Aceasta zicea unii că iaste şi acelui
fecior, şi aşa credea ei că-i iaste. Ce n-au fost cu adevăr aşa, şi învăţătura lu
Dumnezeu nu ne lasă pre noi să creadem noi aşa aceasta. Că nu zice, nici
au zis, că "voi să te vindeci", ce-au zis: "Duh mut şi surd, eu ţie zic, ieşi
dentr-însul şi de acmu să nu mai întri într-însul". Duhul ce era, era însuş
dracul, de-l cutremura. De i se-ară fi tâmplat neputinţă den turburatul ceii
mestecături rea a trupului, n-ară fi zis Hristos "eu-ţi zic, ieş dentr-însul!"
Acest cuvânt cătră toţi grăiaşte-se a şti, că boala nu iaste faţă, şi zicere să-i
zici şi să o opreaşti, şi încă să-i zici ei "ieş, şi acmu să nu mai întri într-
îns!". Ce încă şi mai chear arată că n-au fost boală aşaş, ce muncă
drăcească. Că omul, când boleaşte de vreo boală, iară-i treace, că boala nici
întră, nici iase, ce den lăuntru are ea pildă şi tocmeală, iară nu întră ea den
nafară. Şi când se tâmplă omului de cea boală, de cea betejală cu
mestecătură rea, ce-i zic de lună, aceaia încă înceată, ce nu iase den trup.
Derept aceaia nu iaste a opri boala cu vreun lucru, şi iară nici den nafară nu
întră ea, nici den lăuntru nu mai iase, ce cându pleacă pre sănătate, şi dă
Dumnezeu vindec, atunce scade ea, şi tocmealele şi firile trupului se
întăresc şi se sănătoşesc. Aşa e tocmită boala în trup. Derept aceaia,
fraţilor, aşa vor fi toţi oamenii carei nu spun, nici ascultă cuvintele
dumnezeieşti. Aceaia de dracul, hitleanul, cuprinş sânt şi ţinuţi. Şi aruncă
pre ei dracul aorea în foc cu urgiia şi cu pohtele cealea realele, aorea
în cea apă turburată şi cu valuri şi cu betejale, şi încă şi într-alalte în toate
chinurile. După aceaia zice iară evanghelistul că:
(Evanghelie) Întră Isus în casă. Ucenicii lui întrebară el, usebi, grăind:
"Căce noi nu putum goni el?" Şi zise lor: "Aceasta rudă cu nemică nu poate
ieşi, numai cu rugăciunea şi cu postul".
(Tâlc) Temură-se ucenicii, au doară cumva pierdură ei bunătatea ce
dedease lor Dumnezeu, de pentru aceaia nu putură goni dracul? Ce se
apropiară cătr-însul cu frică multă şi cu smerenie şi cu bună înţelepţie, şi de
eluş întrebară pre el, ca să afle de acel lucru. Şi de acea neştiutură mare ei
vrea să ştie. Iară Hristos zice: "Această rudă (ce se zice, de lună, însă mai
vârtos zice, toată ruda drăcească) nu iase într-alt chip, numai cu rugăciunea
şi cu postitura". Cade-se amu şi bolnavului să se postească şi şi celuia ce va
vrea să-l vindece, că amândurora le iaste să se postească. Mai vârtos
bolnavului, că postul va cuvânt, cade-se amu nu numai a se posti, ce şi a se
ruga. Aşa amu rugăciunea adeverită săvârşeaşte, să va fi şi cu postul
înjugat. Nu se îngreoiază, nici se slăbeşte postindu-se de tăriia bucatelor.
Iară când face rugăciune, neînşelat iaste şi neîngreoiat; ce şi cătră ceriu
înalţă-l. Că rugăciunea foarte înfricoşată iaste spre draci. Că rugăciunea
întăreaşte şi dă puteare postului. Că cine nu lăcomeaşte spre saţiu, ce-ş
slăbeaşte tăriile trupului şi nu lasă, den cea tărie ce iaste, a-i turbura crierii
şi a-i cebălui mintea (ce se zice, cu voroava), atunce alalt trup bine se
întăreaşte, şi mintea nu se cebăluiaşte (ce se zice, că fără voroavă ajută-i).
Că înfricoşată arată-se ruga. Mai vârtos şi mai iute şi decât focul
iase şi se înalţă. Derept aceaia cade-se tuturora pururea să fie înjugaţi cu
aceaste doao bunătăţi, cu postul şi cu ruga. Iară carei lucrează pântecelui cu
saţiul şi nu va nici dinioară să-ş flămânzească maţele, atunce dentr-acea
nebunie drăcească nu poate lesne a se dezbate sau a scăpa, ce tutindinea
iaste neputincios. Iară cine se roagă şi se posteaşte, nu-i trebuiaşte mult.
Celuia ce nu-i trebuiaşte mult, acela nu poate fi lacom, nici iubitoriu de
avuţie. Cine nu lăcomeaşte şi nu iubeaşte avuţia, spre milostenie foarte
cuvios fi-va şi milostiv şi îndurătoriu. Milosteniia, mestecată cu postul, şi
den moarte izbăveaşte omul. Cine-ş flămânzeaşte pântecele, smereaşte-ş
inema, şi mintea înţelepţeaşte-ş. Cu postul cându-ş bolnăveaşte şi-ş
slăbeaşte omul trupul, spare-ş cugetele, că cu postul adauge-ş sănătate şi
tărie. Iară den neţineare, boala şi neputinţa apropie-se, încă şi moartea.
(Evanghelie) Şi de-aciia ieşind, şi mergea pren Galilei, şi nu vrea de să-l
ştie cineva. Învăţa amu ucenicii lui, şi grăi lor că "fiiul omenesc vândut va
fi în mâinile oamenilor, şi ucide-vor el; când va fi ucis, a treia zi va învie".
(Tâlc) Acicea iară, după minune ce feace Hristos, ieşind de-aciia, şi de
munca sa spunea şi învăţa ucenicii săi şi le arăta, ca să nu le se arate lor şi
să le pare că pentru neputinţa se chinuiaşte ca un neputincios. Pren Galilei
îmbla, căce că de munca lui auzind ucenicii, nu-ş vrea nici Ierusalimul să
vază ei; mai vârtos se şi feriia şi se despărţiia de alţi. Că ei numai vrea
Hristos să ştie ce vrea să se tâmple lui, ca să nu se spământează ei în
vreamea chinului lui şi să cugete şi să grăiască ei întru sineş aşa şi
să zică: "Cât era el de putearnic, când şi morţii scula-i cu tărie şi cu o
frâmseaţe dumnezeiască! Şi cela ce marea şi duhurelor necurate opriia, şi
cu cuvântul zdrobiia dracii, cum acmu prins fu şi căzu în clucsele
pierzătoriului şi nepriitoriului?". Pentru aceaia grăiia Hristos ce vrea să se
tâmple lui. Şi aiavea de toate spunea ucenicilor, ca, când va veni vreamea
chinului, să n-aibă a zice vreunul dentr-înşii că n-au ştiut că are a cădea în
mâinile vrăjmaşilor. Ce-i tocmi, ca să ştie şi să înţeleagă, că de nimea nu e
nevoit, ce de bună voia lui mers-au spre muncă. Ce-i vrea fi lui a fugi şi a
se apăra de ce spunea el că va să se tâmple lui, sau să se leapede a nu se
chinui? Ce, ca să spăsească toată lumea de supt ceriu, deade-ş sineş spre
moarte, Hristos. C-au deştins den ceriu pentru nenumărată milosârdiia lui,
cum şi aiurea învaţă şi grăiaşte Hristos: "Nimea nu va lua sufletul mieu de
la mine, ce eu pune-l-voiu de mineş. Şi puteare am a pune el, şi puteare
amu iară a lua el!" Şi spuse ucenicilor scârbă şi tristă, că iaste a-l ucide şi a-
l răstigni. Şi-i văzu trişti şi scârbiţi. Derept aceaia şi în bucurie aduse-i, că
zise că a treia zi va învie şi nu va fi mult în moarte. Pentru aceaia învaţă şi
pre noi şi ne mângâie, că pururea vine după scârbă şi bucurie. Că nu iaste în
deşert noao suspinarea de scârbă, că aşteaptă şi dulceaţă sufletului, şi
bucurie. Când ne cuprinde vreo năpaste fără de nădeajde, atunce ne
nădăjduim şi spre dulceaţă mare; şi iară, când săvârşim tot lucrul nostru,
nădăjduimu-ne şi dobândei. Pentru aceaia, să ne nevoim, fraţilor, cu postul
şi cu rugăciunea, cum însuş Hristos zis-au, ca pre cei draci ce se bat cu ispită spre noi a ne turbura şi a ne chinui pre noi, departe să-i gonim de
la noi. Că cine se posteaşte, iuşor iaste şi deşteptat. Şi rugăciunea treazvă
mai bune arepi are decât însuş vântul, şi mai iuşoare arepi au aceastea şi
bunătăţi. Că de aceaste arepi şi dumnezeiescul David proroc ruga să i se
dea lui, când grăiia: "Cine-m va da arepi ca porumbilor, şi să zbor, să
răpaus?" Iară oarecine de nu va avea aceaste arepi, nu se poate rădica de
lucrurile pământului, să ajungă la cel răpaos fără de moarte. Derept aceaia
şi sfinţii apostoli pururea se postiia şi rugăciune făcea. Aşa şi noi, postul şi
rugăciunea să iubim, ca în scârbe să nu cădem, ce să ne nădăjduim spre
dulceaţă mai vârtos. Şi de dulceţi şi de frâmseţi să nu ne preaînălţăm şi să
lăcuim fără grije, ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu, ca de
acmu să fim întregi în mândrie şi înţelepţi şi blânzi şi smeriţi, ca să putem
şi noi a derepta toate lucrurile cealea bunele, şi cea dulceaţă ce va să fie să
o putem dobândi de la Hristos Isus, Domnul nostru. Că lui se cuvine toată
slava şi cinstea şi închinăciunea, acmu şi pururea şi în veacii de veac,
amin ! În vreamea aceaia luo Isus doisprăzeace ucenici. Începu lor a grăi ce
vrea lui să fie, că "iată, ieşim întru Ierusalim, şi fiiul omenesc vândut va fi
mai-marilor preuţi şi cărtularilor. Şi judeca-vor el spre moarte, şi da-vor el
pagânilor; şi bătjocuri-vor el, şi vor răni el, şi scuipi-vor el, şi ucide-vor el;
şi a treia zi învie-va". Şi naintea lui mergea Iacov şi Ioan, fiii lu Zevedei,
grăiră: "Învăţătoare! Vrea-veri de ce te vrem ceare să faci noao?" Ei
ziseră lui: "Dă noao, unul de-a dereapta ta, şi unul de-a stânga ta să şedem
întru slava ta!" E Isus zise lor: "Nu ştiţi ce ceareţi voi. Putea-veţi bea
păharul ce eu am a bea, şi cu botejunea cu ce voi fi eu botezat să vă
botezaţi?". Ei ziseră lui: "Putea-văm!". Isus zise lor: "Păharul amu ce eu am
a bea, bea-l-veţi, şi cu botejunea ce eu m-am botezat, botezatu-v-aţi. Iară ce
să şază de-a dereapta mea şi de-a stânga, nu mi-e să dau voao, ce cui iaste
gătită!". Şi auziră zeace, începură a nu ogodi de Iacov şi de Ioan. E Isus
chemă ei, grăi lor: "Voi ştiţi că domnii lumiei domnesc şi marii au puteare.
Nu aşa să fie între voi, ce, cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao
slugă. Şi cine va vrea să fie întru voi întâiu, să fie voao rob. Şi amu fiiul
omenesc n-au venit să-i slujască lui, ce să slujască, şi să dea sufletul lui
izbăvire derept mulţi!"
Iată amu, fraţilor, că trecu iarna, şi primăvara înceape-se. Şi vedem toate
făpturile de pre lume întregindu-se, şi pomii înflurind şi toate leamnele
dumbrăvilor, şi pământului răsărindu-i iarbă, şi pasările toate cântând, şi
alalte toate înnoindu-se. Şi de aceastea bucurămu-ne şi ne veselim. Şi să
slăvim şi mărim şi ne mirăm prea bunului şi meşterului Dumnezeu, cela ce
adauge şi întoarce toată lumea spre noire. Ce, cum vedem aceastea toate
înnoindu-se, aşa şi noi, până vreame avăm, a noastră viaţă să o noim. Şi noi
să ne curăţim, rogu-mă, şi întru minte să ne venim, şi noiţi să fim în loc de
vechi. Şi să ne socotim pre noi pentru pilda lumiei. Că noirea
lumiei pururea are vreame de iarnă. Că de n-ară fi luată lumea ploi şi zăpăzi
şi vânture, n-ară fi venită la noire. Că de nu se-ară adăpa pământul de multe
ori cu ploaia ce deştinge den ceriu, n-ară fi răsărită ierbi, şi să crească, şi să
facă seminţe întru eale, şi să dea mai mult rod, şi să ia lucrătorii
blagoslovenie de la Dumnezeu. Că noire are şi sufletul pururea, cu ierni
reale, cu ispite şi cu năpăşti. Că sufletul, de nu se va înălbi mainte şi să se
zăpădească cu scârbele şi cu strimturile şi cu năpăştile şi cu toate grijile, nu
se poate înfluri şi roduri de lucrure bune a aduce şi a veni spre noirea
sufleteştiei frâmseţi. Pentru aceaia rog pre voi, fraţi dragi, toate ispitele să
răbdăm, şi toate scârbele să purtăm şi strimturile, flămânzind şi însetoşind,
şi în toate năravurile tescuindu-ne, ca şi alaltă vreamea a postului să
petreacem, ca de la Dumnezeu blagoslovenie să priimim şi rod sufletesc să
aducem: dragoste, bucurie, pace, răbdare, dulceaţă, blândeaţe, miluire,
milostenie, ţineare şi dereptate. Dentr-acealea să ne îndulcim, şi striinul să-l
priimim, pre Dumnezeul nostru Isus Hristos, cela ce satură toată lumea cu
de destul. Fericit amu omul cela ce satură pre Hristos cu lucrure bune şi cu
nevoinţe, că de acela el încă sătura-se-va cu dulceaţa veacilor ! Fericit amu
iaste cela ce priimeaşte striinul Hristos, cu păzirea învăţăturiei sfântă a lui,
că de el priimit va fi în împărăţiia ceriului ! Derept aceaia să nu pestim,
fraţilor, nici să ne lenim, că vreamea postului treace, ceasul pocaianiei
venit-au, judecata de spăsenie socoteaşte-se, şi nevoinţa de folosul
sufletului răsfiră-se, şi de cununi dătătoriul, mirele Hristos, apropie-
se. Că aproape sânt Paştile, fraţilor, partea ceaia dulcea şi buna apropie-se,
şi ceia ce se-au nevoit, înainte le se pun cununile. Derept aceaia şi noi să ne
deşteptăm şi să ne nevoim, ca să nu ne afle pre noi mirele adurmiţi şi
lenindu-ne, şi să ne se închiză uşile şi să rămânem necununaţi. Să auzim
Domnul Dumnezeul nostru, cum de munca lui grăiaşte cătră ai săi ucenici
şi apostolilor, de chin şi de muncă ce vrea să ia el pentru toată lumea; şi-i
învaţă să facă cum se cade, şi pre ei şi pre noi încă ne învaţă aşa şi
tocmeaşte, cum sfântul evanghelist grăiaşte şi răspunde:
(Evanghelie) Luo Isus cei doisprăzeace ucenici, şi începu lor a grăi ce
vrea lui să fie, că "iată, ieşim întru Ierusalim, şi fiiul omenesc vândut va fi
mai-marilor preuţi şi cărtularilor. Şi judeca-vor el spre moarte, şi da-vor el
păgânilor; şi bătjocuri-vor el, şi vor răni el, şi scuipi-vor el, şi ucide-vor el,
şi a treia zi învie-va".
(Tâlc) Întâi spuse Hristos ucenicilor săi ce vrea să fie lui, ca să
îmblânzească, şi să întărească inimile lor, ca să nu se spământeaze în
vreamea munciei şi chinului lui, cum ce mai de nainte au auzit ş-au ştiut,
mai pre iuşor să poarte ce vrea să se tâmple, şi cu tărie să poată răbdă toate
scârbele, ca să nu auză ei acea muncă şi acel lucru de pripă şi de năprasnă,
şi să se mire şi să se spământeaze, ce să ştie foarte bine că de voie se
munceaşte Domnul nostru Isus Hristos. Că propoveduiia ce vrea să fie lui,
şi spunea ucenicilor că vrea putea scăpa el de acea muncă, ce nu vrea să
fugă. Că aiavea iaste aceasta, că se-au de voie dat el pre muncă şi spre
moarte. Că ucenicii, de nu vrea fi ştiut, doară ei se vrea fi şi săblăznit şi se
vrea fi schimbat. Pentru aceaia le spunea Hristos ce vrea lui să fie,
ca când se va tâmpla a fi aceaia, să nu se săblăznească nici unul d-inşii. Că
de eiş luo el ucenicii şi cu ei singuri numai ce grăi, şi ce vrea să fie a lui
taină descoperi lor şi arătă. Acea taină era chinul, şi lor se cădea a
descoperi taina, că pururea era cu nusul. Derept aceaia pre toţi ucenicii
despărţi-i dentr-alalt nărod, ca într-ascuns să le spuie şi să le arate taina, ca
să vază toţi câţi mergea pre cale, că de voie vrea să meargă spre muncă, şi
nefugind de spăsenie lumiei, şi a muri de moarte ocărâtă. Iară după scârbe
şi triste ce-i întristă şi oscârbi cu aceale cuvinte ce le spuse ucenicilor, încă
şi bucurie spuse lor pentru scârbă şi o mângâiare deade lor, că zise că a
treia zi învie-va.
(Evanghelie) Şi înaintea lui mergea Iacov şi Ioan, fiii lu Zevedeiu,
grăiră: "Învăţătoare, vrea-veri de ce te vrem ceare să faci noao?" El zise lor:
"Ce veţi de să fac voao?" Ei ziseră lui: "Dă noao, unul de-a dereapta ta, şi
unul de-a stânga ta să şedem întru slava ta". E Isus zise lor: "Nu ştiţi ce
ceareţi voi. Putea-veţi bea păharul ce eu am a bea, şi cu botejunea cu ce voi
fi eu botezat să vă botezaţi?" Ei ziseră lui: "Putea-văm".
(Tâlc) Părea-le ucenicilor că, căce mergea el în Ierusălim, pentru
împărăţiia mearge, a se împărăţi împărăţiei depre pământ. Şi după
împăraţie, atunce vândut va fi şi judecat, şi va răbda câte grăi cătră ei a
chinui. Aşa amu cugetând ucenicii Iacov şi Ioan, ei cerşură în a dereapta şi
în a stânga scaune să şază. Pentru aceaia şi Hristos împuta şi opriia şi certa
pre ei, că fără minte cerea ei acel lucru. Pentru aceaia zise că "nu ştiţi ce
ceareţi! Voao vă pare, o ucenici, că pre lume iaste împărăţiia mea. Pentru
aceaia şi scaun pre ceastă lume ceareţi voi. Ce nu e aceasta, ce
aceastea toate câte-am zis, mai vârtos de mintea şi de cuvântul omului sânt
(ce se zice, că nu le poate omul nici cu inema gândi, nici cu limba a spune).
Iară a şedea de-a dereapta mea şi de-a stânga mea, mare lucru iaste, şi
cinurele îngereşti încungiură-o. E voi amu, spre slava a ceştii lumi
trecătoare căutaţi, iară eu spre grije şi scârbă şi spre moarte chem pre voi,
ca ceii slave den vecie soţi să vă fac". Că păharul şi botejunea cruce se
cheamă. Păharul amu iaste moartea, ce pre ea ca un somn o trecu Hristos, şi
ca o dulceaţă bună priimi aceasta Hristos pentru seatea spăseniei noastre. Şi
botejunea curăţie feace şi spălare păcatelor noastre. Iară ucenicii nu ştiia ce
grăiesc, ce se făgăduiia şi păharul a bea, şi cu botejunea a se boteza. Că le
părea lor că de păharul ceştii lumi, ce se bea de seate, grăiaşte el, şi de
botejunea ce se boteza jidovii când se spăla ei mai nainte de mâncare.
(Evanghelie) Iară Isus zise lor: " Păharul amu ce eu am a bea, bea-l-veţi,
şi cu botejunea ce eu m-am botezat, botezatu-v-aţi. Iară ce să şază de-a
dereapta mea şi de-a stânga, nu mi-e să dau voao, ce cui iaste gătită".
(Tâlc) "Păharul amu şi botejunea", zice că "aveţi a priimi, o ucenici. Şi
aveţi şi a muri pentru adevărul şi dereptatea. Iară a şedea de-a dereapta mea
şi de-a stânga, nu e a mea dare!" Într-aceaste cuvinte oarece doao lucruri
arată-se. Una amu: cui gătită iaste şi dată iaste de la Dumnezeu, cu alt-
oarece, a şedea de-a dereapta şi de-a stânga lu Hristos; alta zice, să şi însuş
acesta ce e prespre toţi despuitoriu şi Domn, nu poate scaunul acesta să dea
ucenicilor lui carei-l cerea el, ce zice că nimea a şedea de-a dereapta şi de-a
stânga. Ce să şi în scriptură auzim acicea de şederi, nu se cade
şedearea a înţeleage, ce cinstea ceaia marea şi buna. Iară de ce grăişte "că
nu e a mea dare", aşa are înţeles: "n-ară fi judecată dereaptă aceasta, de-aş
da eu voao aşaş darul şi cinstea. Că de voiu da eu în cinste darul şi acea
cinste, eu n-aş fi derept. Ce celora ce se vor nevoi şi vor derepta toate
lucrurile cealea bunele, acelora gătită iaste aceaia cinste". Că cum ară fi un
împărat derept, să şază întru un loc al lui, şi înaintea lui împunge-se-ară
unii: care va birui, să ia cunună de la el (ce se zice, deregătorie), iară alţii,
ai lui iubiţi, ară mearge cătră el şi ară ceare să dea lor acea cunună, - ştiu c-
ară zice împăratul că "nu iaste aşa această dare a mea, ce cui se va mai
nevoi şi va birui, aceluia gătită iaste cununa". Aşa şi acicea grăiaşte Hristos
şi zice: "Voi amu, feciorii lu Zevedeiu, a mărturisi aveţi pentru mine, şi
pentru dereptate aveţi a muri. Iară cine se va afla pre muncă şi vor avea şi
de alte lucrure mai vârtos de voi, acela are a lua mainte cinstea!"
(Evanghelie) Şi auziră zeace, începură a nu ogodi de Iacov şi de Ioan. E
Isus chemă ei, grăi lor: "Voi ştiţi că domnii lumiei domnesc şi marii au
puteare. Nu aşa să fie între voi, ce, cine va vrea să fie mare între voi, să fie
voao slugă, şi cine va vrea să fie întru voi mai mare, să fie voao rob. Şi amu
fiiul omenesc n-au venit să-i slujască lui, ce să slujască, şi să dea sufletul
lui izbăvire derept mulţi".
(Tâlc) După aceaia, omenească înţelegătură avea ucenicii şi cu pizmă
ţinuţi era. Pentru aceaia împutară acelor doi fraţi, că văzură pre ei că nu-i
priimi Dumnezeu de ce vrea ei. Că şi mai de nainte tânjiia ucenicii de
aceasta, unde vedea Iacov şi pre Ioan cinstindu-i. Însă aceaia o
răbda ei. Ce după aceaia acicea încă şi înşiş cerea cinste. Pentru aceasta şi
mai mult tânjiră alalţi ucenici şi apostoli, şi nu răbdară atâta îndrăznire a
acelor doi fraţi. Că atunce aşa era, nesfârşiţi, ucenicii; ce mai apoi toţi
înţeleaseră şi văzură, că toţi luară măriia duhului sfânt, întocma unul ca şi
alalt, că Hristosu-i vindecă şi-i mângâie. Mainte îmblânzise-i şi-i
mângâiase pre ei cu apropiiarea ce se apropiară aproape cătr-însul, că
aceasta arată unde grăiaşte că "chemă pre ei". După aceaia-i şi smereaşte,
spuind lor că cine va să răpească cinstea şi pohteaşte măriia, lucru păgânesc
iaste. "Că cei domni ai limbilor, ei se bat şi se cumplu după aceaia, iară voi,
ai miei ucenici, nu aşa, ce cine va vrea să fie întru voi mare, tuturor să
slujască!" Că şi aceasta mărie şi tărie iaste sufletului, lucrul: "Când toate le
rabdă şi tuturor slujaşte şi lucrează, acela se va apropiia de acea cinste",
zice Hristos.
(Evanghelie) "Că şi fiiul omenesc n-au venit să-i slujască lui, ce să
slujască, şi să dea sufletul lui izbăvire derept mulţi".
(Tâlc) Iară cine nu numai slujaşte, ce şi moare pentru slujba, - ce iaste
mai mare decât aceasta şi mai bună şi mai minunată şi mai pre sus şi mai
slăvită? Însă această slujbă, nălţime şi slavă în ceriu şi în pământ, mai
nainte de împeliţare, fiiul lu Dumnezeu şi cuvântul, îngerii numai cunoştea-
se. Iară de când fu el om pentru noi, şi se răstigni cu trupul, nu numai acea
slavă den ceriu are, ce şi alta au luat. Că şi pre totu pământul împărăţeaşte-
se. Cum Hristos nu se cruţă a deştinge şi a se smeri până la chip de slugă,
 şi pentru noi a se da şi până la moarte cu moartea cruciei, aşa şi noi
să nu urâm smericiunea ceaia înţeleapta pentru Hristos şi pogorârea. Că
Hristos amu deştinse supt fundul pământului şi se sui mai pre desupra de
toate ceriurele, şi nemică nu-i strică lui acea smerenie, la nălţime. Aşa şi
noi, de ne văm smeri, înălţa-ne-văm şi ne văm spăsi. Pentru aceaia feace
Hristos aşa, ca să ne arate şi noao calea nălţimei şi a paceei ceaia adeverita.
Acest chip şi scriptură însuş tuturora fost-au spre spăsenie, ca să împle
toate cu trupul sfinţiei lui şi cu lucrul. Cu dumnezeiia amu şi mai den nainte
împlea, că pretutindinea fiind şi toate împlundu-le. Că acesta amu dărui
oamenilor unora apostoli a fi, alţii proroci, alţii evanghelisti, alţii păstori şi
învăţători a fi, spre dereptare credincioşilor spre lucrul slujbeei, spre zidirea
trupului beseareciei lui. Aşa cugetă de noi Hristos şi pentru noi nu se
lepădă ca şi până supt fundul pământului a deştinge. Însă nu aşa prost dat-
au noao împărţirea darurilor ce pre cu mândrie şi cu folos tocmit-au toate,
după mare frâmseaţea slaveei lui şi după mila şi miluirea bunătăţiei lui.
Derept aceaia toţi amu, fraţilor carei au luat dar să derepteaze pre alalţi,
toate să slujască, toate să lucreaze, şi să se nevoiască de zidirea trupului
beseareciei lu Hristos, şi cineş de noi săvârşitul credinţeei să facă. Pentru
aceaia să păzim toţi foarte cu cinste carei au luat darure, ca şi alţi să zidim.
Să nu pizmim şi să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi, şi alţii
încă, văm surpa în peire. Nici să ne arătăm noi dulci şi buni, şi nu facem
cum se cade. Pildă înainte le zace celora ce vor să greşască. Derept
aceaia, să va fi luat altul şi dar mai mare spre dereptarea credinţeei şi spre
ziditură, acela şi usteneala lui mai mare iaste, şi mai cu grije şi mai cu frică
şi cu mai multă slujbă. Iară de vor greşi aceia, vina încă le e mai mare şi
munca. Cum nu iaste lucrul satanei, când ară urî acea dereptătură şi ziditură
a trupului lu Hristos? Că lu Dumnezeu protivire iaste şi striinare beseareciei
lui, acel lucru. Derept aceaia, tuturora amu ce-au luat darure şi bunătate de
la Dumnezeu, mult le se cade a se trudi şi a se zidui şi a sluji şi a lucra, şi
nu mult a ispiti şi a-ntreba şi a vedea de ce i-e darul de la Dumnezeu, ce să
se pleace şi să se cutremure, şi a se teame de sfinţiia lui şi de învăţătura lui,
şi legăturile dragostei să le păzească nesparte şi nevătămate. Dragostea amu
Dumnezeu iaste. Şi cine o va avea, cu adevăr, den dragoste toate le
înmulţim. Pentru aceasta însuş adeveritul Hristos, Domnul nostru, ce iaste
capul tuturor şi despuitoriu Domn! După aceaia amu, aceastea toate le
auzim şi văzum. Derept aceaia, mainte de toate lucrurile cealea bunele, să
ne nevoim să dobândim smerenie. Că însuş Hristos zice: "Tot, amu, cineş
va smeri sine, înălţa-se-va, iară cine se va înălţa, de sineş pleca-se-va!"
Cine se va înţelepţi cu smereniia, înălţa-va el Domnul cu slavă. Iară cine
iaste întru noi mai bun de alalţi, să nu se ţie mare şi să nu se preaînalţe spre
ceia mai micii şi mai slabii, şi să nu se mânie spre alalţi fraţi, că toţi ne sem
fraţi dentru unul singur Domnul şi părintele Dumnezeu, mai vârtos câţi den
muma ceaia sfânta ce iaste însăş scăldătura băiei a dooa născută cu noirea
duhului sfânt, şi un învăţătoriu având şi o credinţă şi o botejune şi
unul domn Isus Hristos, macară s-ară fi mai cu bunătate unul decât alalt şi
mai pre desupra. Niminea amu de ceia ce se postesc şi cu această nevoinţă
bine se-au nevoit, ei pre ceia lenivoşii să nu ocărască, ce toţi să ştie că şi de
astăzi de se va deştepta cela ce-au fost lenivos, până acmu, şi de se va însoţi
cu ceia ce se-au nevoit şi se va îndemna şi va lăsa leanea, macară să va fi şi
mai mult trecut, putearnic iaste Dumnezeu a întări pre el, numai să va vrea
el să se nevoiască. Pentru aceaia rogu-mă voao să ne smerim, fraţilor, ca să
ne înălţăm, că smereniia amu uşe iaste împărăţiei ceriului. Fericit amu omul
ce are viaţă în înălţime şi minte şi mândrie smerită! Că necurat amu iaste
înaintea lu Dumnezeu toţi ceia trufaşii şi măreţii. Că zice Solomon:
"Dumnezeu trufaşilor protiveaşte-se, iară smeriţilor dă-le bunătate". De
acmu, fraţilor, să nu ne mai trufim carei ne-am cu aceaia mărit şi ne-am
trufit, că aceaia iaste nebuniia şi preaînălţrea. Că nu ne amu adauge aceasta
vreun bine noao, ce şi ce avăm răsipeaşte şi piiarde. Iară smereniia ceaia
buna, nu numai cicea dulceaţa şi treaba agoniseaşte, ce şi în ceaia lume
găteaşte şi agoniseaşte dulceaţă. Aceştiia să râvnim şi să căutăm, fraţilor, ca
şi în ceaia viaţă, să ne îndulcim, şi acea slavă ce va să fie să o dobândim cu
dulceaţa iubitoriului de oameni, Domnului nostru, lu Isus Hristos, că a lui e
slava şi ţinearea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin! În vreamea
aceaia, era unu de boliia, Lazar den Vitaniia den oraş; Mariia şi Marta,
surorile lui . Era Mariia de unsease Domnul cu mir şi ştersease
picioarele lui cu părul ei; al ei frate, Lazar, boliia. Tremease amu soru-sa
cătr-însul, grăi: "Doamne, iată, cela ce iubiiai, boleaşte!" Auzi Isus, zise:
"Aceasta boală nu e cătră moarte, ce de slava lu Dumnezeu, de să se
proslăvească fiiul lu Dumnezeu derept ea". Iubiia Isus Marta şi sora ei şi
Lazar. Când auzi că boleaşte, atunce fu până la el. Era loc de doao zile.
După aceaia grăi ucenicilor: "Păsăm întru iudei iară!" Grăiră lui ucenicii:
"Învăţătoare, acmu caută tine cu pietri să te ucigă iudeii, şi iarăş mergi
acolo?" Răspunse Isus: "Nu doasprăzeace ceasure sânt în zi? Cine va îmbla
zioa, nu se va poticni, că lumina lumiei aceştiia veade; iară cine va îmbla
noaptea, poticni-se-va, că lumină nu iaste întru el". Aceasta zise, şi după
aceasta grăi lor: "Lazar, soţul nostru, au adurmit. Ce merg, să deştept el".
Ziseră ucenicii lui: "Doamne, de va durmi, mântuit va fi". Zise Isus de
moartea lui; ei le părea că de adurmitul somnului grăiia. Atunce amu zise
lor Isus: "Nu mă sfiesc, Lazar au murit; şi mă bucur derept voi, să creadeţi,
că n-am fost acolo. Ce, păsăm cătr-însul!" Zise Toma, ce-l chema
geamănul, ucenicilor: "Păsăm şi noi să murim cu nusul". Mearse Isus, află
el de patru zile încă având în mormânt. Era Vitaniia aproape de Ierusalim,
ca doasprăzeace mile; şi mulţi den iudei era veniţi cătră Marta şi Mariia, să
mângâie eale de fratele lor. E Marta, când auzi că Isus vine, timpină el.
Mariia şedea acasă. Zise Marta cătră Isus: "Doamne, de-ai fi fost cicea,
fratele mieu n-ară fi murit. Ce şi acmu, ştiu, că cât să ai ceare de la
Dumnezeu, dă-ţi ţie Dumnezeu". Grăi ei Isus: "Învie-va fratele tău". Grăi
lui Marta: "Ştiu că va învie întru zilele de apoi". Zise ei Isus: "Eu
sânt înviere şi viaţă. Cine va creade întru mine, să ară şi muri, învie-va. Şi
toţi viii cine cred întru mine, nu vor muri în veaci. Iai credinţa aceasta?"
Grăi lui: "Adevăr, Doamne, eu crez că tu eşti Hristos, fiiul lu Dumnezeu, şi
în lume ai venit". Şi aceasta zise, mearse şi strigă Mariia soru-sa, în taină,
zise: "Învăţătoriul viitoriu iaste, şi te cheamă". Ea, ca auzi, sculă-se curând
şi se duse cătr-însul. Nu amu era venit Isus în oraş, ce era la locul unde
timpină el Marta. Iudeii amu era cu nusa în casă şi mângâia ea. Văzură
Mariia că curând se sculă şi ieşi, după ea duseră-se; grăiră că mearge la
mormânt, să plângă acolo. E Mariia vine unde era Isus, văzu el, căzu-i lui
la picioarele, grăi lui: "Doamne, de-ai fi fost cicea, n-ară fi murit fratele
mieu!". Isus ca văzu ea plângându-se, şi mergea cu nusa iudeii plângea-se,
opri sufletul şi se opri însuş şi zise: "Unde-aţi pus el?" Grăiră lui: "Doamne,
vino şi vezi!" Lăcrămă-se Isus. Grăiră amu jidovii: "Vezi cum iubeaşte el".
Unii dentr-înşii ziseră: "Nu poate acesta, deşchide ochii orbului să facă de
acesta să nu moară?" Isus iară opri întru eluş, vine cătră mormânt. Era
peştere, şi piatra zăcea spr-insa. Grăi Isus: "Luaţi piatra!" Grăi lui sora
mortului, Marta: "Doamne, că va puţi; a patra zi iaste!" Grăi ei Isus: "N-am
zis ţie că de veri creade, vedea-veri slava lu Dumnezeu?" Luară piatra unde
era mortul zăcând. Isus rădică ochii lui sus şi zise: "Părinte, laudă ţie dau,
că mă auzi. Eu ştiu că pururea asculţi pre mine. Ce, derept nărodul ce stă
împrejur, zic, ca credinţă să aibă că tu m-ai tremes". Şi aceasta zise, cu glas
mare strigă: "Lazare, vino afară". Şi ieşi mortul, legat mâinile şi picioarele,
şi faţa lui cu pomisealnic legată. Grăi lor Isus: "Dezlegaţi el şi-l
lăsaţi să se ducă!" Mulţi amu den iudei mersease cătră Mariia şi văzură ce
făcu Isus, crezură întru el.
Domnul şi ispăsitoriul nostru Isus Hristos, pre pământ îmblând, pentru
spăseniia seminţeei noastre, atunce şi Lazar, dereptul, cu dragoste
împreună-se lui. Şi spre împreunare adause-se nu numai Lazar, ce şi
surorile lui, Marta şi Mariia. Că amu şi al spăsitoriului Domn Isus Hristos
chinul şi munca i se apropiia! Pentru aceaia se cădea şi taina sfinteei înviere
aiavea şi cu cinste a se adevăra şi a se spune şi a se arăta. Era amu atunce
Domnul Hristos de ceaia parte de Iordan îmblând. Însă mai denainte era
feciorul lu Air şi feciorul văduoi învis den moarte. Iară iubitul Lazar, de
grea boală ce era ţinut el, şi muri. Şi Isus nefiind acolo, însă ca un văzătoriu
şi ştiutoriu de toate, grăi ucenicilor:
(Evanghelie) "Lazar soţul nostru, adurmit-au". Şi iară puţinel tăcu, şi
grăi: "Nu mă sfiesc, Lazar au murit!"
(Tâlc) Vine Hristos în Vitaniia, Iordanul lăsă. De Mariia şi Marta ştiut
fu. Den Ierusalim până în Vitaniia sânt cincisprăzeace pistreale, ce sânt
doao mile şi jumătate.
(Evanghelie) Şi timpinară el surori lu Lazar, grăind: "Doamne, de-ai fi
fost cicea, n-ară fi murit fratele nostru. Ce şi acmu de veri vrea, scula-veri
el". Întrebă Hristos năroadele: "Unde-aţi pus el?" Şi aciiaş toţi-l petrecură
până la mormânt şi luară piiatra. Iară Marta zise lui: "Doamne, că va puţi,
că a patra zi iaste". Iară Hristos se rugă, lăcrămă; şi cu glas mare strigă:
"Lazare, vino afară!" Şi aciiaş ieşi mortul; şi dezlegat fu, şi mearse în casa
sa.
(Tâlc) O, minunată ciudă, că spre pizmă rădicară-se oamenii 
jidoveşti, şi spre Hristos turburară-se, şi se nebuniră. Iară Hristos mearse în
pustie. Cu aceaia învaţă noi, ca nici noi să nu dăm loc mâniei. Iară arhiereii
cu mare pizmă rădicară-se, şi pre Lazar încă cugetară să ucigă, derep ce că
mulţi văzând pre el, credea în Hristos. Iară Lazar ştiu sfeatul lor, şi în
ostrovul Chiprului fugi, şi acolo lăcuiia. Iară apostolii şi ucenicii lu Hristos
mai apoi-l aflară, şi piscup puseră-l în cetatea Chiteiului. Şi foarte bine
lăcui, după voia lu Dumnezeu. După învierea lui, lăcui treizeci de aii, şi
iară muri. Şi acolo îngrupat fu. Şi multe ciudese făcu. Grăiaşte-se, după
învierea lui nemică nu mânca, fără de o dulceaţă oarece. Că şi veşmintele
lui însuş preacurata muma Domnului cu mâinile ei făcuse-le şi le dărui lui.
Acest sfânt şi dulce cinstit trup a lu Lazar, preaînţeleptul Lăv împărat, cu o
arătare dumnezeiască, de acolo-l aduse şi întru o sfântă besearecă a lui
puse-l, cu mare cinste, ce era zidită în numele lui. Şi acolo deaca-l puseră,
multă blagouhanie avea şi miroseală, şi multe vindecări şi seamne făcea.
De acest Lazar şi de minune ce feace Dumnezeu cu el, evanghelistul Ioan
numai ce scrie, iară de alalţi evanghelisti lăsat fu, căce că încă au fost viu şi
încă lăcuiia până atunce, şi-l vedea. Grăit iaste că numai pentru aceaste
ciudese scrise Ioan Bogoslov şi alaltă evanghelie, şi căce că alalţi apostoli
nemică de fără de începutul lu Hristos nu ziseră. Aceasta era foarte bine a
se adevăra, că fiiul lu Dumnezeu şi Dumnezeu era Hristos. Şi deaca învise,
el e şi înviere morţilor, că mai vârtos se învierea adeveri şi încredinţă şi
pentru Lazar. Iară Lazar nemică de-ale iadului nu spuse. Sau n-au fost lăsat
de toate să vază ce-au fost acolo, sau şi văzut încă, învăţătură i-au fost dată,
să tacă. Derept aceaia şi acmu tot omul ce moare, Lazar se
cheamă, şi îngrupătură văşmântul; aşijderea şi somnul lu Lazar cheamă-se.
Acicea arată cuvântul, ca de Lazar întâi să ne aducem aminte, că cum au
murit el şi l-au învis Hristos, aşa şi pre noi va învie la vreamea de apoi. Că
zice Hristos: "Cine va creade întru mine, n-are a muri în vecie". Şi iară
zice: "Cine va creade întru mine, să va şi muri, viu va fi". Şi aiurea grăiaşte
că "cine va păzi cuvintele meale, moarte n-are a vedea în vecie". Cuvântul
lu Dumnezeu primescu-l şi dracii şi oamenii ceia hitleanii întru urechi; ce
nu ascultă cuvântul, şi deşartă le e spăseniia lor. Nici se cade a şti numai că
aceasta iaste viaţă, ce a-l păzi şi a-l face cine-l aude. Că zice Hristos:
"Ferice de ceia ce aud cuvântul lu Dumnezeu şi-l păzesc!" Derept aceaia şi
dereptul Lazar şi în vecie viu va fi căce-au păzit ş-au ţinut leagea şi
învăţătura lu Hristos. Şi zice şi Solomon: "Derepţii în vecie viază; şi de la
Dumnezeu plata lor, şi grija lor de la cel de sus". Şi moarte, grăiaşte
Dumnezeu, nu vor vedea în vecie carei foarte cu cinste păzesc cuvintele lui
şi învăţătura lui. Nu grăiaşte că nu va muri trupul. Că cine e mort, să nu vă
pare că e mort; că ca o nemică i-e lui moartea, cum şi fi-va; cum şi den ce
n-au fost, rădicat-au să fie, şi putrejiciunea însă şi mai lesne o va învie. E,
să zice Domnul că moarte n-au a vedea derepţii, aceasta zice, că cu Hristos
vie-vor în veacul ce va să fie, cela ce iaste adeverit veac şi sfârşenie n-are,
nu căce că va muri cineva după înviere. Că se-au dezlegat toţi den moarte,
cu moartea lu Hristos. Iară moartea se cheamă, cine în veac munceaşte-se,
şi păcătoşilor gătit e chinul şi munca. Pentru aceaia zice: moarte a
nu vedea în veacul cela ce va să fie carei au păzit cuvântul sfânt al lui. Iară
moartea, adevăr, înlăuntrul inimiei ascunsă iaste; şi den lăuntru omul
omorât iaste; şi moartea rea iaste, că cu adevăr den păcate născută iaste
moartea. Iară cine treace den moarte la viaţă, după taină, acela amu în vecie
vie-va şi nu va muri. Că aceştii moarte zice Domnul, a nu muri celora ce
cred în el: "Viii", amu zice, "şi carei cred în mine, n-au a muri în vecie".
Însă să şi trupurile derepţilor răsipescu-se cu vreame, ce iară se vor scula în
slavă, că sfinţite sânt. Somn amu şi adurmire dulce, grăiaşte moartea
bunilor. Că de-ară fi fost omul fără moarte şi trupul neputred, vedear-ară
acea ciudă slăvită oamenii ce-s în ceastă lume, că nu putredesc trupurile
creştineşti fără voie şi cu nevoie. Nu de voie ară fi veniţi oamenii la bine,
ce după voie arată-se să fie toţi înşiş volnici, cum şi dentâi dat-au
Dumnezeu omului. Derept aceaia, după tocmeală toate lucrurile tocmescu-
se. Şi va fi răsipire trupurilor, şi va fi omul şi înjumătăţat a se adauge, oare
spre bine, oare spre rău; nici amu să fie desfârşit spre rău, nice adâncat în
păcate. Ce, cineş va face sineş vas diavolului, tot de el biruit va fi; ce,
pentru vreo nevoie cine se leagă, el are mai apoi şi slobozire, numai de va
vrea să se facă şi vas ales vieţiei. Că nici ceia plinii de dumnezeie, şi
adăpaţii şi legaţii duhului sfânt, nu cu vreo silă şi nevoie ţinuţi sânt, ce şi
aceia au volnicie lor a se întoarce ei şi să facă ce vor vrea în veacul acesta.
Că, ca întru împărăţie întunecată, şi păcatul ascu nde-se în suflet,
până la zioa învierei, când şi înseş trupurile păcătoşilor cealea întunecatele
descoperite fi-vor, cealea ce sânt ascunse acmu în suflete; aşijderea şi
împărăţiia luminată ce iaste chipul ceriului, Domnul nostru Isus Hristos în
taină acmu sfinţeaşte, şi luminează sufletele şi împărăţeaşte întru sufletele
derepţilor. Încă iaste ascuns den ochii oamenilor spăsitoriul nostru
Dumnezeu; ce numai cu ochii sufletului cu adevăr văzut va fi, până la zioa
de înviere (când şi înseş trupurele sfinţilor fi-vor acoperite cu slavă
dumnezeiască) şi adeverita lumină ce va fi întru oameni, ce acmu întru
suflete e ascunsă. Că înseş trupurile împreună împărăţi-vor cu sufletele,
ceia ce de acmu vor lua împărăţiia lu Hristos şi răposând şi cu
dumnezeiasca lumină luminaţi. Derept aceaia, fraţilor, cine cât se va înnoi
cu credinţa sa şi cu nevoinţa şi cu usteneala, şi duhului sfânt şi slaveei
ceriului părtaş va fi; şi cumu-ş va înfrâmseţa sufletul său acicea cu lucrure
bune, atâta la zioa aceaia are a se spodobi, şi trupul lui a se proslăvi. Că ce
e ascuns acicea înlăuntru, aceaia va ieşi atunce afară. Ca şi când ară fi o
iarnă, deci leamnele toate înlăuntru, în mugur, ţin plodul ascuns, şi acel rod
încă când e vreamea dospitului şi a seceratului iveaşte-se, aşa şi sufletul,
aceale ploduri ce se-au nevoit de-au strâns acicea, acealea aşa are a le arăta
afară de trup atunce. Că în sfinţie şi în vedeare dumnezeiască şi sufletească
şi în chipul ceriului arăta-vor atunce derepţii (ce se zice, ca îngerii şi mai
luminaţi decât soarele) ce acmu den lăuntru închipuiaşte-se (ce se spune, că
întru taină e sfinţiia şi luminarea trupului în ceastă lume), cum
însuş Hristos zice, că "împărăţiia ceriului înlăuntru, în voi, iaste". Iară
atunce şi trupul luminat va fi, şi ca îngerii fi-va. Şi va fi şi el văzătoriu de
Dumnezeu, că den afară are a se face aceastea atunce. Iară nedestoinicii,
întunecaţi şi cu duhul lumiei acoperite le vor fi sufletele, căce că vor fi
acoperiţi şi întunecaţi pentru lucrurile lor cealea realele şi hitleanele ce-au
lucrat ş-au făcut fără ruşine şi fără frâmseaţe în veacul acesta şi în lumea
aceasta. Şi trupul încă va fi întunecat şi fără de chip şi plin de ruşine într-
acea zi că den lăuntru arătate fi-vor şi vor ieşi acoperind sufletul. Că cum
luo Adam învăţătura lu Dumnezeu să nu mănânce den cel pom den
mijlocul raiului - şi-i zise că "în ce zi veţi mânca, cu moarte veţi muri" - şi
ei călcară învăţătura lu Dumnezeu şi mâncară, şi pentru acea călcare moarte
priimiră. Şi aceasta întâi fu spre sufletul strămoşului, lu Adam, cum fu el cu
cuget bun fără moarte, şi den darul cela dulcele şi de firea ceriului şi a
duhului sfânt el se striină şi se omorî, şi firea lui cu mare untunearec
acoperită fu; după acealea mai apoi şi trupului moarte, după ce trecură noao
sute şi treizeci de ai. Şi după aceaia iară Domnul Dumnezeu el se milostivi
de firea omenească şi tremise fiiul său unul născut, şi se întrupă, şi moartea
cruciei pentru spăsenia noastră el o răbdă cu bună voie, pentru nemăsurata
şi nespusa mila a sa. Şi toţi câţi-au crezut cu inemă adeverită şi cu
toată tăriia lor, şi vor face a lui sfântă învăţătură şi leage, aceaia şi cu trupul
încă fiind, duce-i-va întru nespusa a lui taină şi la dobânda luminiei
ceriului, şi va scumpăra ei de untunearec şi den coperemântul chinului de
vecie, şi la împreunarea duhului sfânt, şi toată firea cugetelor lumina-le-va
cu dumnezeisca lumină. Cu această dulceaţă curăţi-va ei şi-i va înfrâmseţa.
Şi cu aceastea va mearge la înviere şi trupul, la cea viaţă slăvită şi fericită,
neputredă şi fără de moarte. Atunce amu cu mare frâmseaţe şi cu lumina
ceriului îmbrăca-se-va trupul, şi în veacii ceia dulcii, împreună cu sufletul,
îndulci-se-va în veciia ceaia nesfârşita. Să înţeleagem amu, fraţilor, şi noi,
că datori sântem, cineş de noi, a ne nevoi şi a ne trudi şi prespre an. Şi să ne
nevoim într-această neşchită, vreame cu credinţa ceaia curata şi luminata, şi
lucrând sfinteei a Domnului învăţătură. Şi comoara ceriului den ceastă
lume trebuiaşte să o strângem până sântem vii, ca derept aceaia den
chinurele realelor şi păcatele toate până în sfârşit mântuire să lom. Şi toate
învăţăturile lu Dumnezeu şi lucrurile cu drag să le obârşim, ca întunecatul
acoperimântul sufletelor noastre descoperire să priimim, şi aşa, la zioa
ceaia ce va să fie de înviere, şi trupurile noastre împreună să se
proslăvească cu cela ce le-au proslăvit sufletele de acmu, cu luminarea şi cu
împreunarea duhului sfânt, şi cu frâmseaţea ceriului să ne înfrâmseţem, şi
cu Hristos împreună să împărăţim, cu sufletul împreună şi trupul, în Isus
Hristos, Domnul nostru, că a lui e slava, şi ţinearea, întru
nesfârşiţii veacii veacilor, amin. Mainte cu şase zile de Paşti, vine Isus în
Vitaniia, unde era Lazar mort, ce elu-l învise den moarte. Făcură lui cină
aciia, şi Marta slujiia; e Lazar era unul den şezători cu nusul. Mariia luo o
litră de mir de nardos mestecat, de mult preţ, unse picioarele lu Isus şi
ştergea cu părul ei picioarele lui; casa împlu-se de miroseala mirului. Grăi
lui unul den ucenicii lui, Iuda a lu Simon den Iscariot, ce vrea el să-l vânză:
"Derep ce mirul acesta nu vândut să fie la trei sute de bani şi să se dea
mişeilor?" Aceasta zise, nu că se grjiia de mişei, ce ca un fur era, şi punga
avea, şi cealea ce le da, el purta. Zise Isus: "Nu muncireţi ea; den zioa de
îngrupătoarea mea au ţinut el; mişeii amu pururea aveţi cu voi, e mine nu
pururea aveţi". Înţeleaseră nărod mult den iudei că aciia iaste, şi vineră, nu
derept Isus numai, ce ca şi Lazar să vază, ce elu-l învisease den moarte.
Sfătuiră-se mai marii preţi ca şi Lazar să ucigă, că mulţi derept el mergea
den iudei şi credea întru Isus. A dooa zi demâneaţa, nărod mult mersease în
praznic, auziră că Isus vine în Ierusalim, luară stâlpări de finic, şi ieşiră în
timpinatul lui, şi striga: "Osana, blagaslovit, vine în numele Domnului,
împăratul izraililor!". Află Isus un asin, şezu spr-insul, cum iaste scris: Nu
vă teameţi, featele Sionului! Iată împăratul tău vine, şade spre mânzişor de
asin. Aceasta nu înţeleaseră ucenicii lui mainte; ce când se proslăvi Isus,
atunce pomeniră că aceaia era de el scrisă, şi aceasta făcură lui. Mărturisi
nărodul ce era cu nusul când strigă Lazar den mormânt şi-l învise
el den moarte. Derept aceaia-l timpină el nărodul, că auzise el că făcuse
acest semn.
Fraţii miei, astăzi amu noao den învăţătura evangheliei cură izvor şi ape
multe şi bogate şi izvor nesfârşit; cât amu să l-am zlei, atâta amu mai vârtos
împlea-se-va şi limpezi-se-va şi de destul vărsa-se-va şi nesfârşit pururea
fi-va şi nescăzut. Veniţi amu, câţi sânteţi setoşi, la spăseniia aceştii ape
limpede, şi împleţi şi beaţi de vă veseliţi, şi de ce e noao nevoie, de seatea
sufletului, să ne stâmpărăm. Cine va bea dentru această apă dumnezeiască,
ce iaste învăţătura dumnezeiască, acela nu se va însetoşa în vecie. Că însuş
adeveritul Hristos zice că "râure den zgăul lui cură-vor ape vii". Şi cum
dulce vesteaşte acicea sfântul Ioan evanghelist zice aşa, că:
(Evanghelie) A doao zi demâneaţa, mult nărod mersease în prazdnic; şi
auziră că Isus vine în Ierusalim, luară stâlpări de finic, şi ieşiră în
timpinatul lui, şi striga: "Osana, blagoslovit, vine în numele Domnului,
împăratul izraililor!".
(Tâlc) De multe ori amu atunce veniia Hristos în Ierusalim, şi nici
dinioară cu atâta slavă n-au venit, cum au venit acmu. Mainte, când veniia,
ascundea-se aorea, pentru pizma arhiereilor şi a fariseilor şi a cărtularilor;
iară acmu, căce că şi vreamea chinului lui dospi şi ajunse, cum însuşi se
făgăduise, derept aceaia mai cu mare frâmseaţe vine şi mai chear, ca, de
vor vrea arhiereii şi bătrânii omeneşti şi cărtularii să înţeleagă putearea lui
şi slava lui, şi să cunoască de ce se săvârşaşte spre el prorociile, şi să crează
că iaste adeverit Dumnezeu, şi să se închine lui, şi iară, de nu vor vrea să înţeleagă, şi mai mare osândă să fie lor. Iară ei nice această ciudă
mare nu crezură, pizmaşii şi neînţelepţii, nice vrură să se pleace şi să se
închine lui. Iară despuitoriul şi ispăsitoriul nostru cu toată înţelepţiia şi
mândriia şi cu mare minune tocmi-se, ş-au deştins la noi pentru mare mila a
sa ceaia nesfârşita. Iară să ştiţi şi să înţeleageţi de munca şi de chinul lu
Hristos. Că învise amu pre Lazar Domnul şi feace ciudă mai mare şi mai
minunată de cât toate ciudesele. Că mai apoi păzi el aceasta să arate. Şi
dentr-această ciudesă mulţi se adunară şi crezură. Iară pentru căce credea
aşa mulţi, iară pizma ovreailor mai tare se întărâta şi se aprindea. Şi dentr-
aceaia ei se şi sfătuiră, pre cruce a-l răstigni şi să-l omoară. Iară năroadele
auziră că Isus vine, şi timpinară pre el cu mare slavă (că ştiia de minune ce
feace cu Lazar), însă aşa numai ca unui om i da cinste. Iară de-aciia nici ca
un proroc nu-l ţinea ei pre el, ce mai mare de toţi şi mai bun. Carele amu
den proroci cinstiră vreodinioară aşa părinţii lor, ca pre el? Că atunce
începură şi a grăi: "Osana, blagoslovit, vine în numele Domnului!" Iară
osana, ca o cântare aduseră lui, în loc amu de "spăseaşte-ne!" Aceasta
grăiia, că de acmu zis i fu "Doamne, spăseaşte-ne!" Şi unul Dumnezeu iaste
numai spăsitoriu, şi spre acela unul spăsenie arată scriptura. "Blagoslovitul
vine în numele Domnului". "A veni", grăieşte-se, "Domnul", că aşteptat era
den iudei a veni. Aşa amu şi Ioan preaditece grăiaşte, când tremise cei doi
ucenici ai lui să zică: "Tu eşti cela ce va să vie", în loc a zice "aşteptăm a
veni în numele Domnului". Aceasta zice: den Domnul blagoslovit vine, den
Dumnezeu blagoslovit, tremis den Dumnezeu. Iară Marco
evanghelist mai adaus-au şi "blagoslovită vine împărăţiia, în numele
Domnului, părintele nostru David". (Părea-le amu feciorilor jidovilor că se
rădică scaunul căzut al împărăţiei lu David. De aceaia bucurându-se grăiia:
"Blagoslovită vine împărăţie părintelui nostru David, în numele
Domnului", ce se zice "den Dumnezeu"). Iară blagoslov Ioan grăiaşte:
"Blagoslovit vine, în numele Domnului, împăratul izraililor", cum ai zice:
"în slava Domnului chip împărătesc, osana, fiiul lu David", cum ai zice că
aceasta iaste ce-au fost făgăduinţa lu David. Iară unde zice "vine", aceasta
iaste, că de sus venit-au, că Dumnezeu acesta, fiiul, întru o fire cu tatăl, şi
fu om. "Vine" şi "în numele Domnului" chemăm, şi "blagoslovit" cheamă-
se (ce se zice, slavă slăvim, pace pre pământ şi slavă în înălţime, împărat
acesta celor de sus şi celor de jos, ceriului şi pământului). Şi în numele
Domnului vine, şi a toată lumea Domn acesta, şi împăcă ai ceriului cu ai
pământului, şi supuse jos duhurile hitleane şi pre însuş satana, că a lu
Hristos fu slava în înălţime. Că, frumos se grăiaşte "blagoslovit vine", însă
nu adus, că de ară fi adus aceasta chip de slugă iaste, iară ce vine, chip
domnesc iaste. Derept aceaia Hristos n-au venit în nume de slugă, ce în
numele Domnului au venit, cela ce Dumnezeu adeverit iaste, - şi nu e
protivnic lu Dumnezeu. În numele tatălui venit-au Domnul, cum şi însuş
zis-au că "eu venii în numele părintelui mieu"; iară altul vine în numele
său. Că împărat izraililor chema pre Hristos, timpinând pre el; şi ceia ce i se
închina lui, părea-le lor că cu împărăţie de pre ceastă lume va el să
împărăţească spre ei, că aştepta să se scoale un împărat mai bun şi mai
mare. Aşa le părea lor de Domnul Hristos, că va după firea
omenească să le ajute lor; gândiia ei că de supt mâinile şi ţinutul
rimleanilor va scumpăra pre ei şi le va dărui slobozie. Că află Isus un asin,
şezu spr-insul, cum iaste scris: Nu vă teameţi, featele Sionului! Iată
împăratul tău vine, şade spre mânzişor de asin. Aceasta nu înţeleasără
ucenicii lui mainte; ce când se proslăvi Isus, atunce pomeniră că aceaia era
de el scrisă, şi aceasta făcură lui. Şezu spre mânzişor Domnul, după
prorociia Zahariei, ce-au zis: "Nu vă teameţi, featele Sionului! Iată
împăratul tău vine, şade spre mânzişor de asin". Derept aceaia, mulţi ce
împărăţiia întru Ierusalim, nederepţi era şi asupritori. Grăiia prorocul: "Nu
te teame, Sione, că de cel împărat, ce eu prorocesc, el nu iaste aşa ca aceia,
ce blând şi preaînţelepţit şi smerit cu mândrie; şi nici o trufă nu arată". Şi
aceasta aiavea e, c-au venit spre mânzişor de asin şezând, şi neavând cu
sineş vreo oaste întrând în Ierusalim Domnul; ce şezând spre mânzişor de
asin nici slugi avea, nici înarmaţi, nici dărăbanţi, ce cu multe blândeaţe şi
smericiune multă întră. Chip şi împărţire puse noao şi dereptare, ca să nu
căutăm nici noi spre mai mult de cât ne trebuiaşte, ce să avem minte
smerită, şi să nu ne pizmim, nici să ne rânjim sau să ne certăm. Era şi semn
acel mânzişor de asin, ce vrea să şază Domnul spr-insul, că necurat iaste în
leage dobitocul asin. Semnul ce iaste acesta, iaste nărodul păgân, limbile,
ce spr-insul şade cuvântul lu Dumnezeu Isus, să pleace neplecaţii şi
nesocotiţii, ca asinii (ce se zice, aceşti oameni noi). Şi scoase aceştea la
adeveritul Ierusalimului, şi-i puse supt mâna sa, şi-i feace să se pleace şi să
se închine lui. Şi amu, carei crezură den limbi, den păgâni, rădică-i
Dumnezeu la ceriu, oameni ai lui să fie propoveduitori. Iară finicul semna
să fie biruitoriu spre moarte Domnul, că învise pre Lazar. Finicul amu la
războaie da-l celor ce biruiia. Semnează-se, că al ceriului au fost fiind
Hristos proslăvit, şi de sus deştinse. Că singur finicul, mai vârtos de toate
leamnele alalte, înalţă-se la ceriu (cum zice, că creaşte înalt) şi stâlpări are
în vârh (sânt albe); iară pre mijloc de stâlpări, până în vârh, scorţos iaste şi
derept, şi e rău a te sui, de stâlpări uscate ce are. Aşa amu şi la
înţelepciunea lu Hristos cine va vrea să se suie, străminoasă şi colţuroasă
are a afla calea, şi cu grea trudă să îmble pre toate bunătăţile, la nălţimea ei
sui-se-va. Cât iaste omului putearea, are a dobândi prea luminata a lu
Dumnezeu lumină şi descoperire cealea neştiutele, ca finicul mugurii ceia
marii. Grăiaşte-se finic şi Domnul nostru Hristos, ce derept noi de pre
pământ înălţă-se mai pre desupra de ceriure, ce şi den putredirea firei
noastre au crescut. Pădure fi-va leamnelor ce se înrădăcinează spr-insa cu
credinţă şi se înmulţesc: "ce în casa lu Dumnezeu sădiţi fost-au beseareciei,
în curţile lu Dumnezeu înfluri-vor". Aceasta zice: întru a veacilor lăcuire,
ce întru ea ceia dulcii ce-au nădăjduit spre acea înflurire, şi arătaţi fi-vor în
cela veac ce va să fie, că închipui-se-vor lu Hristos şi derepţii. Derept
aceaia grăit iaste de David proroc că "dereptul ca finicul înflureaşte" (ce se
zice, ca şi Hristos adeverit derept). Că finicul nu i-e lesne a-i fura furii
poamele lui, căce că stau sus, nu aproape de pământ; aşa-s şi sfinţii, că la
ceriu fac comoară, unde furii nu o sapă, nici o fură. Aceasta amu
nu o înţeleaseră ucenicii lui mai de nainte, ce când se proslăvi Isus. Iară
slava, grăiaşte, după răstignire şi după muncă şi după văznesenie; atunce
amu ştiură toţi apostolii, la venitul duhului sfânt, că vine cu dulceaţă.
(Evanghelie) Derept aceaia mărturisi nărodul ce era cu nusul când strigă
Lazar den groapă şi-l învise el den moarte. Derept aceaia-l timpină el
nărodul, că auzise el că făcuse acel semn. Derept aceaia şi timpinară pre el
cu slavă credincioşii şi blagoslovenie având de el. Că de n-ară fi crezuţi, nu
se-ară fi aşa curând adauş; că nu numai câţi credea timpinară pre Hristos,
ce încă şi alţii, mulţi. Aceasta amu, fraţilor, crezând şi mărind şi proslăvind
Hristos, adeveritul Domnul nostru, să-l timpinăm şi să ne închinăm lui, şi
stâlpări de lucrure bune să aducem lui. Să aştearnem şi noi veşmintele
noastre (ce se zice, trupurile noastre), că haine şi coperişe sânt sufletelor
trupurele noastre; d-unde plecăm aceasta duhului, de omul cela vechiul să
ne dezbrăcăm. Carei sânt destoinici a cânta lu Isus şi despuitoriului, lu
Dumnezeu, însuş să se pleace şi să se aştearnă, ca desupra lui să calce
Domnul şi să sfinţească el, ca de acmu să nu se mai scoale trupul spre
suflet, ce să putem cânta şi a grăi, cineş plecându-se Domnului, şi să se
roage lui. Aşa să aştearnem dereptarea vieţiei noastre, tăind den lemn
stâlpări (ce se zice, în vieaţa sfinţilor să ne chipuim). Şi de acmu să o
înainte apucăm, şi pre urma lu Hristos mergând cu lucrurile noastre, ca lu
Hristos adeveritul, al nostru Domn, toată slava să fie. Că unii întâi în viaţa
lor bună începătură arătară, iară până în viaţa lor de apoi nu săvârşiră aşa, nici în slava lu Dumnezeu nu se săvârşiră, nici cinstiră
venitul Domnului nostru, lu Isus Hristos, cela ce noi toţi-l aşteptăm în toate
zile, la a dooa înfricoşată a lui venire. Derept aceaia se cade tuturor
creştinilor, câţi sântem credincioş, de creadem în Dumnezeu, pururea să
aşteptăm sfârşeniia şi pururea să aşteptăm Domnul cela ce va să vie cu
slavă şi cu îngeri slujitori lui. Aceasta să înţeleagem şi să ne gătim, că vine,
să ştiţi, viitoriul, şi vine şi nu va pesti, şi are a plăti noao tuturora, cuiş după
lucrul lui. Pentru aceaia să ne gătim lucrurile noastre mainte, derep ce
atunce va veni Domnul nostru când noi nu văm şti. Derept aceaia să ne
nevoim, fraţilor, cu toate bunătăţile să ne deşteptăm, şi să ne teamem de
Dumnezeu şi de judecata înfricoşată, şi să ne înţelepţim, şi să nu fim până
în sfârşit neisprăviţi şi nedereptaţi. Iară să văm orbi noi de ceaia lume, şi
nevăzându-o o urâm, şi viaţa noastră cu leane şi cu nesocotinţă o
petreacem, încai pre ceastă lume să ne sfiim şi să ne ruşinăm! Iară de nu ne
văm ruşina noi în această lume de oameni, nici de Dumnezeu nu ne văm
teame. Ce folos e noao când de ceaia lume ne lăsăm, şi pre ceastă lume
sântem tot în ruşine? Crez, de nu văm nici ceaia nici ceasta socoti, acicea
noi văm fi ocărâţi şi bătjocoriţi, iară acolo noi văm plânge şi văm fi în
suspini, în veacii nesfârşiţi. Pentru aceaia rog pre voi, fraţilor, de să păziţi şi
să socotiţi, să nu aşteptaţi a vă pocăi de păcate când vine la voi ceasul şi
moartea (când numai de ceasul morţiei şi de munca de vecie ce cugetaţi
atunce), ce acicea să ne pocăim până lăcuim, şi să nu îmblăm pre voia
trupului şi pre calea ceaia larga ce ne duce spre moarte. Că cine
îmblă acicea pre calea ceaia larga (ce se zice, fără grije şi fără frica lu
Dumnezeu şi fără de ruşine), acolo, în ceaia lume, elu-ş strânge şi-ş
găteaşte chin şi munca de vecie ceaia osândita. Iară cine va îmbla acicea
pre calea ceaia îngusta (ce se zice, să lăcuim cu răbdare multă), de să
răbdăm scârbele şi ocărâle, şi să ne teamem de Dumnezeu şi să nu
îngăduim pohtei trupului, ce să ne ispovedim păcatele noastre de să ne
pocăim, ca cea fericită dulceaţă ce se găteaşte bunilor să se îndulcească,
aceiia să ne spodobim şi toţi să o putem dobândi, carei vor bine-lăcui
acicea şi cum place lu Hristos, adeveritului Dumnezeu, ispăsitoriul nostru,
că lui se cuvine toată slava şi cinstea şi închinăciunea, şi acmu şi pururea
până în veacii veacilor, amin.
ÎNVĂŢĂTURA DE PREACINSTITA TAINĂ, CE SE ZICE DE
TRUPUL ŞI DE SÂNGELE LU HRISTOS, VARE DE CÂTE ORI
CREŞTINII CREDINCIOŞII GĂTESCU-SE A LUA SFÂNTA
CUMINECĂTURĂ, TRUPUL LU HRISTOS
(Iară preutul tot iaste datori cu învăţătură a învăţa întâi, mainte de
cuminecare, ca nemunui să le pare că e pâine proastă şi vin prost, sfânta
cuminecătură)
Veniţi fraţilor, veniţi părinţilor, şi de toată vârsta, mici şi mari, tinerii şi
bătrânii, feciorii şi featele, de ascultaţi toţi carei vor să priimească şi să ia
sfânta cuminecătură, care-au zis Domnul nostru Isus Hristos că iaste sfânt
trup şi sânge al lui, celuia ce toate silele ceriului slujescu-i, heruvimii şi
serafimii, şi toate tăriile ceriului cu frică şi cu cutremur, ceia ce rădică
jărtvele sufleteşti sus la ceriu. Şi într-acela obraz şi chip sânt şi
preuţii ceia derepţii şi bunii, carei cu frică şi cu credinţă stau şi slujesc
înaintea sfinteei mease ceaia înfricoşata, ceaia ce spre ea înainte-i zace
trupul şi sângele fiiului lu Dumnezeu, ispăsitoriul Isus Hristos, cela ce el
arătă şi chipui pre sineş, cum zice sfânt Matei evanghelist, şi Marco şi Luca
şi Pavel apostol. Domnul Dumnezeu, Isus Hristos, când şezu cu ucenicii săi
la cină, cu cei doisprăzeace, luo pită şi blagosovi, şi laudă deade lu
Dumnezeu, părintelui său. Şi frâmse şi deade ucenicilor săi, şi grăi: "Luaţi
şi mâncaţi, că acesta iaste trupul mieu ce se deade şi se frâmse derept voi şi
derept mulţi în iertăciunea păcatelor. Aceasta faceţi când veţi face pomeana
mea". Aşijderea şi păhar luo după cină şi blagoslovi şi deade ucenicilor săi,
şi zise: "Acest păhar leage noao iaste", şi "beaţi dentr-acesta toţi, că acesta
iaste sângele mieu ce se varsă derept voi, şi derept mulţi în iertăciunea
păcatelor. Aceasta faceţi pururea când veţi face pomeana mea!" Aceasta
toţi, bine să o înţeleagem, fraţilor, că nu iaste zisă numai cătră singuri
apostoli, ce cătră toţi carei cred în el şi ţin leagea lui. Şi iară zice Pavel
apostol: "De câte ori veţi mânca pita aceasta şi beaţi dentr-acela păhar,
moartea Domnului să adevăraţi, până el va veni". Aşijderea: "Cine va
mânca pita aceasta fiind nedestoinic, vinovat fi-va trupului şi sângelui
Domnului. Întâi să-ş ispitească omul sineş, şi aşa să mănânce dentr-această
pită şi dentr-acela păhar să bea. Că cela ce mănâncă şi bea nedestoinic
fiind, osând luiş mânâncă, ca să nu desparţă trupul Domnului". Derept
aceaia, fraţilor, întâi să lepădăm de la sine toate răotăţile şi toate
pizmele şi toate mâniile şi toate hulele şi toate lucrurile nedereapte, şi toate
gândurile nedereapte de la inemă să le lepădăm, cum zice Hristos: "Să
spălăm sticla şi blidul den lăuntru întâi" (ce se zice, de toate necurăţiile
întâi den lăuntru să ne curăţim) Şi cu credinţa ceaia buna să ne întărim, şi
cu toate lucrurile cealea bunele să ne îmbrăcăm şi cu poamele duhului, cum
zice apostol Pavel, că "poama duhului iaste dragostea, veseliia, pacele,
răbdarea, dulceaţa, bunătatea, credinţa, smericiunea, curăţie, blândeaţele,
postul; cătră acealea leage nu e" (ce se zice, că cine nu are de aceastea
bunătăţi, leage n-are). Derept aceaia, fraţilor, noi întâi cu aceastea să ne
nevoim de să ne înveştim, şi de toate lucrurile cealea cu ruşinea să fim
feriţi, şi aşa să ne apropiem şi să luom cinstitul şi curatul trupul lu Hristos
şi sfântul al lui sânge. Şi mare nădeajde având spre acela ce al lui trup
mâncăm, cum al lui sfânt trup să fie noao de iertarea păcatelor şi de curăţie
trupului şi sufletului în viaţa veacilor, şi să fim împreunaţi cu sfinţii
apostoli, ca şi noi cu nuşii să moştenim împărăţiei ceriului. Pentru aceaia,
fraţilor, nimea dentru voi să fie în doao cugete ca Iuda, că el cu Hristos
cina, şi spre vânzare cugeta, şi cu apostolii lăcuiia, iară cătră jidovi
clevetiia-i. Derept aceaia bine să vă socotiţi, ca nimea dentru voi să nu
priimească fără socotinţă trupul lu Hristos, ca nu, deaca veţi mânca şi veţi
bea, să cădeţi întru păcate. Că nu iaste proastă pită şi vin această mâncare,
ce adeveritul trup a lu Hristos şi sângele lui. Însă Domnul nostru, Isus
Hristos, ştiind neputinţa seminţeei noastre, că nu vrea putea nimea
carnea trupului său crudă a mânca, sau aşa sângele lui a-l bea, ce schimbă
trupul său şi-l adause în pâine, şi sfântul sânge în vin, cum însuş zice:
"Acesta e trupul mieu şi sângele mieu". Şi însuş deade noao de să mâncăm
şi să bem acest ce el au zis că e trupul lui. Ce foloseaşte şi ajută omului
mâncarea şi băutura aceasta? Foloseaşte-ne şi ne slobozeaşte den păcate,
cum noao mărturisesc cuvintele aceastea, că zice: "Derept voi datu-se-au şi
se-au vărsat, să vă se iarte păcatele!" Aceaste cuvinte noao au dat în
cuminecătură, să ne se iarte păcatele, şi milă şi viaţă şi spăsenie pren ceaste
cuvinte dat-au noao. Şi unde iaste iertatul păcatelor, acolo iaste şi viaţă, şi
spăsenie. Însă această pită şi acest vin n-ară putea face acest lucru mare.
Adevăr, pita e pită, şi vinul încă e vin numai; iară slujba şi cuvintele ce-au
zis Hristos: "Luaţi şi mâncaţi, că acesta e trupul mieu, ce se dă şi se frânge
derept voi şi derept mulţi, în iertăciunea păcatelor", - acesta sfinţeaşte pita
şi vinul, şi face cuminecătura trupul lu Hristos. Că aceaste cuvinte sânt
lângă pită şi lângă vin, şi făgăduita ceaia mai marea în cuminecătură iaste,
şi capul de iertarea păcatelor. Şi aiurea încă zice: "De nu veţi mânca trupul
fiiului omenesc şi să beaţi sângele lui, viaţă nu veţi avea întru voi. Iară cine
va mânca trupul mieu şi va bea sângele mieu, avea-va viaţa veacilor". Şi
iară zice că "cine va mânca trupul mieu şi va bea sângele mieu, acela întru
mine va lăcui, şi eu întru el". În cuminecătură şi într-aceaste cuvinte cine
bine va creade, acela el va putea dobândi şi va priimi ce făgăduiaşte
Dumnezeu într-aceaste cuvinte: iertăciunea păcatelor. Derept aceaia, fraţilor, să nu ne apropiem noi ca la un lucru prost, nepocăiţi sau
neispitiţi în credinţă, sau învrăjbiţi fiind, ce aşa să vă apropiiaţi cu mare
credinţă şi luminaţi în curăţie, şi dragoste având unul cătră alalt, că mai
bună de aceasta nu iaste. Că nu face omul aceasta, ce însuş Dumnezeu, cu a
sa înfricată socotinţă şi cu mâna ceaia tarea a lui, fapt-au taina aceasta, şi
pre noi soţi ne-au făcut sfinţiei lui. Şi aşa, cine o va lua întru el cu curăţie şi
cu credinţă, acela iertăciune păcatelor dobândi-va, şi va moşteni împărăţiia
ceriului în vecie. Iară cine fără socotinţă şi fără de credinţă şi necuraţi se
vor apropiia de trupul lu Hristos, nedestoinici fiind nice a căuta spre el,
necum să-l ia ei în gura lor (cum feace şi Iuda), aceia în boala şi în durearea
ceaia nevindecata cădea-vor, şi munciei şi focului de vecie vinovaţi fi-vor,
şi acolo se vor munci în vecie. Pentru aceaia rog pre voi, fraţilor, şi vă
îndemn, să nu facem noi aceasta fără de socotinţă, sau fără de credinţă,
fiind nedestoinici şi ne protivim lu Dumnezeu, ce mainte, în toate zilele şi
nopţile, să ne învăţăm să facem ce place lu Dumnezeu; şi să ne delungăm
de greşale şi de păcate, şi să ne curăţim cu postul şi cu rugăciunea. Că de
văm face aşa şi văm lăcui pre aceastea învăţături, când va fi la judeţul cela
înfricatul, noi încă ne văm afla în a dereapta scaunului lu Dumnezeu. Iară
de văm fi fără credinţă şi fără de socotinţă şi ne văm pururea tăvăli în
necurăţie şi în spurcăciune, şi mai apoi ne facem ca credincioşii, de ne
apropiem cu ei a ne cumineca cu cinstitul trup a lu Hristos, iară atunce
înşine rădicăm noi mâniia lu Dumnezeu spre noi. Şi încă, iară ne
se cuvine a înţeleage acicea: ce om ară cuteza cu neşte mâini întinate şi
scârnave a se apropiia de un împărat sau de alt domn de pre cest pământ,
să-l pipăie şi să-l apuce, sau a săruta pre el, când el tot e întinat? Iată, acela
fiind om de pre pământ, şi n-ară nimea cuteza aşa să se apropie; dară cătră
împăratul ceriului, cum am cuteza să ne apropiem, sau de trupul lui şi de
sângele lui să ne atingem cine den păcate nu se-au curăţit, cu postul şi cu
rugăciunea şi cu lacrăme, încă mai vârtos cu milosteniia, ce cu ea vor toţi
milostivii să priimească milă de la Dumnezeu?
Derept aceaia, fraţilor, aceasta noao ne se cade a vă grăi şi a vă învăţa.
Iară voi încă vă nevoiţi, că noao ne se cuvine neîncetat să vă spunem şi să
vă învăţăm, până doară vă veţi derepta şi vă veţi face buni. Că voi înşivă
ştiţi acicea că cineş a lui sarcină poartă, şi cine ce va semăna, aceaia va
secera, şi cineş al său răspuns va să dea înaintea lu Dumnezeu, de toate
lucrurile ce va fi lucrat pre ceastă lume, oare cu cuvântul, oare cu lucrul. Şi
atunce oare se va proslăvi, oare se va ruşina; că sau va mearge în împărăţiia
ceriului, sau în munca de vecie. Că acolo toţi văm sta împreună la zioa
ceaia a judeţului înfricat: şi robii, şi slobozii, şi împăraţii, şi domnii, şi
boiarii, şi deregătorii, şi bogaţii, şi săracii, şi toţi judecătorii, bărbaţii şi
muierile, feciorii şi featele, tinerii şi bătrânii, şi de toate vârstele, toţi văm
sta împreună, şi toţi văm lua plată, cineş după lucrul său, de la judeţul cela
nefăţarnicul ce nu judecă pre mită, nici-i trebuiaşte mărturie, ce
însuş iaste şi judecătoriu şi mărturie. Iară noi să ne nevoim acicea cu
lucrurele cealea bunele cu toate, cealea ce plac lu Dumnezeu, ca de la
sfinţiia lui să dobândim milă acicea, acmu, şi încă şi în veciia ce va să fie.
Toţi carei se priceştuiesc cu sfânta a lui taină şi sfintele Paşti, învierea lu
Isus Hristos încă veaseli şi cu bucurie să ajungem, slăvind sfânta troiţă,
tatăl şi fiiul şi duhul sfânt, acmu şi pururea şi în veacii veacilor, amin. 
ÎNVĂŢĂTURĂ ÎNTRU SFÂNTA ŞI MAREA DUMINECA
PAŞTILOR (Scrisă e de sfântul Ioan Zlatoust). Astăzi e zi de bucurie şi de
veselie, fraţilor, zioa veseliei şi spăseniei, zioa lumineei şi a curăţiei, zioa
pacelor şi a împăcăriei, zioa ce iară va să fie şi înnoirea sufletelor noastre,
zioa adeverită, mare şi luminată şi minunată. Acesta e praznicelor praznic
şi sărbătoare. Aceasta iaste cinstită şi sfântă a purtătoriului de lumină zioa
învierei lu Hristos. Într-această zi rădică pre noi Hristos carei eram aruncaţi
în păcate, într-această zi învie pre noi carei eram morţi în păcate. Într-
această zi raiul deşchise să ne îndulcim noi de cel pom al vieţiei, cela ce
iaste curat şi de viaţă făcătoriu al lui trup şi sânge, ce pentru el curăţimu-ne
şi ne luminăm şi ne sfinţim şi ne înnoim. Derept aceaia, rogu-mă voao,
fraţilor, să-ş ispitească toţi sine, şi aşa trupul lu Hristos să mănânce şi den
sângele lui să bea. Că cine mănâncă şi bea nedestoinic fiind, păcat luiş
mănâncă şi bea. Să nu osândească trupul şi sângele Domnului nostru, Isus
Hristos ! Însă cine va spune tăriile Domnului, auzite face-va toate laudele
lui? Sau cine ară putea spune de destul şi a arăta cum se-ară cădea
bunătatea aceştii zile, şi a cânta şi a se mira puteriei acestuia şi măriei? Că neispitite sânt judecările Domnului nostru, şi neajunse cărările lui.
Ieri eram întunecaţi, iară astăzi luminaţi; ieri întru suspini şi în plângeri,
iară astăzi întru veseliie şi în bucurie; ieri eram în neşchit suflet, iară astăzi
întru suflet dulce! Că, adevăr, nespusă iaste, fraţilor, măriia şi bunătatea
aceştii zi! Că nimea nu poate spune darul aceştii taine! Că încă nu se poate
spune cu adevăr preaînmulţimea măriei lu Dumnezeu şi ce e cătră noi
dragoste şi mila lui şi ieşirea! Că izbăvire dat-au Hristos pre sine pentru
noi, pentru toţi, şi ne-au adus pre noi den moarte la viaţă, şi den untunearec
la lumină, şi den robie la scumpărare, şi den vrajbă la dragoste. Că ne-au
scumpărat pre noi den blăstemul păcatelor (ce-au fost pentru noi blăstemul)
ca să fim feciori, ca de acmu să nu mai fim robi, ce slobozi, şi să nu mai
fim de acmu în muncă, ce fără de muncă, de acmu nu iubitori de lume, ce
de Dumnezeu iubitori, şi de acmu nu după trup îmblând, ce după duh. Că
zice Pavel apostol că "cine îmblă după trup, trupeaşte se grijaşte, iară cine
îmblă după duh, de duh se grijaşte". Ş-au dat noao sufleteaşte să prăznuim
şi sufleteaşte a îmbla; c-au dat noao prea cu cuviinţă şi cu dereptate a lăcui,
cu dragoste şi cu împreunare, cu blândeaţe şi cu pace, cu lungă răbdare şi
cu dulceaţă; că ne-au sfinţit şi ne-au proslăvit pre noi cu duhul sfânt, ca în
noirea vieţiei să îmblăm. Dară noi ce vrem da lu Dumnezeu de toate de
aceastea ce-au dat el noao? Ce văm da noi cu destoinicie frâmseţiei lu
Dumnezeu şi slăvitei împărăţiei lui? Ce văm da noi împrotivă şi tocma
preaînmulţitului darului lui şi dulceţiei lui? Ce, lu Dumnezeu să
mulţemim, iubiţilor, să-i mulţemim şi să-l proslăvim, pentru acea miloste
mare ce are el spre noi: Să-i mulţemim şi să cădem Domnului şi să ne
închinăm lui, şi să-i aducem lui, în loc de mir, daruri de cântare cu frică şi
cu bună mândrie. Că iubitoriu de oameni iaste şi bun şi dulce despuitoriul
Dumnezeu şi toate le priimeaşte, macară şi camai sărăceşti şi mai mici să
sânt darurele noastre. Derept aceaia să iubim şi noi, fraţilor, pre cela ce-au
iubit noi cu dulceaţă, şi să murim şi noi pentru cela ce-au murit pentru noi
în cinste, şi să meargem după sfânta învăţătura lui. Să curăţim pre noi de
toate spurcăciunile trupului şi ale sufletului, şi să aducem Dumnezeului
nostru lucrure bune: credinţa, dragostea, nădeajdea, răbdarea, înfrângerea
inimiei, milcuire şi lacrămi, şi cuget curat, şi omorâre acestui trup de
pământ de curvie şi de toate lucrurele necurate, de pohte reale şi de camete.
Să lucrăm lu Dumnezeu cu înţelepţie şi cu bună slujbă, cu răbdare şi cu
rugăciune, şi să luom întru sânul nostru dragostea adeveritului Dumnezeu,
spăsitoriul nostru. Şi să cântăm lui cântece noao, cum zice şi David proroc:
"Şi toţi împreună să cântăm lui, şi să plăsem cu mâinile, şi să strigăm lu
Dumnezeu în glas de veselie, că Domnul de sus înfricat e şi împărat prespre
tot pământul". "Că mare e Domnul şi lăudat foarte! Mare e Domnul, şi
măriei lui nu e sfârşenie! Mare e Domnul şi mare e tăria lui!" Că deşertă şi
zdrobi preaînălţatul şi trufaşul vrăjmaşul nostru, diavolul, şi moartea călcă
şi toţi-i învise, şi viaţa veacilor noao dărui. Ieri amu îngrupămu-ne lu
Hristos, iară astăzi ne rădicăm, ieri ne răstigniiam, iară astăzi ne
proslăvim! Derept aceaia să ne şi îndulcim toţi, fraţilor, cu bune mulţemite,
acestui praznic bun şi luminat, şi să întrăm bucurându-ne în bucuriia
Domnului nostru, ca slugile cealea bunele şi înţeleaptele. Împăraţii şi
arhierei şi domnii şi judecii şi toţi carei sânt pre deregătorii, preuţii şi
diaconii, călugării şi mireanii, voinicii şi proştii, bătrânii cu tinerii, bărbaţii
şi muierile, bogaţii şi measerii, robii şi slobozii, toţi să proslăviţi şi să
măriţi Domnul Dumnezeul nostru întru această zi luminată şi de praznic,
toţi să cântaţi şi să vă miraţi şi să cinstiţi! Cine se-au postit şi se-au ustenit,
veniţi bucurându-vă şi priimiţi argintul! Câţi den ceasul dentâi lucrat-aţi,
priimiţi astăzi ce vă se cade plata; câţi după al treilea ceas aţi venit,
mulţemind şi veselindu-vă să prăznuiţi; câţi după al şaselea ceas aţi ajuns,
nemică să vă sfiiţi; iară carei aţi pestit până la al noaole ceas, apropiiaţi-vă
şi nemica ruşinându-vă; şi câţi şi până la al unsprăzeacelea ceas aţi pestit şi
ajunset, să nu vă teameţi căce-aţi pestit, şi derept aceaia să nu vă mâhniţi!
Că iubitoriu şi cinstitoriu iaste Dumnezeu, că e dulce şi milostiv, şi
priimeaşte ceia de apoi ca şi ceia dentâi, şi răpausă ceia ce-au lucrat den al
unsprăzeacelea ceas, ca şi ceia den ceasul dentâi, şi răpausă cela ce-au
lucrat. Cela de apoi miluiaşte-l, şi cela dentâi îndulceaşte-l; acestuia-i dă,
iară celalaltu-l dăruiaşte, şi înţelepciunea lui sărută, şi lucrulu-i cinsteaşte;
şi cu dragoste-i priimeaşte, şi cu vrearea-i laudă, şi ruga le priimeaşte, şi cu
dragu-i iubeaşte. Pentru aceaia vă apropiiaţi toţi cătr-însul şi vă
luminaţi! Şi ceia dentâi, şi ceia den mijloc, şi ceia de apoi, toţi împreună
plată să priimiţi, bogaţii şi measerii, unul cu alalt să prăznuiţi, neîndurătorii
şi leaneşii zioa aceasta să o cinstiţi! Cine se-au postit şi cine nu se-au postit,
veseliţi-vă astăzi, că masa plină iaste; nimea să iasă flămând sau lipsit, ce
toţi să vă îndulciţi aceştii bogăţie dulce. Că Paştile noastre, pentru noi se
junghe Hristos. Toţi să împleţi den nescăzutul şi nedeşertatul izvor ce iaste
Dumnezeu, ispăsitoriul nostru. Veseliţi-vă şi gustaţi, şi să ştiţi că e dulce
Dumnezeu. Că Domnul Dumnezeu ivi-se noao, nimea să nu se plângă de
meserătate, că se arătă împărăţie depreună; nimea să nu plângă de păcate,
că, iertăciunea păcatelor den mormânt au luminat; şi nimea să nu se teamă
de moarte, că ne-au scumpărat mântuitoriul nostru den moarte! Derept
aceaia, fraţilor, să ne dezlegăm toate vrajbele unul de la alalt, şi pizma
ceaia reaoa, şi să iertăm toţi pentru învierea. Şi să zicem celora ce urăsc pre
noi că "fraţii noştri sânteţi", şi aceştea cu dragoste să-i cuprindem. Că
Hristos iaste pacea noastră, cela ce pământul cu ceriul împăcat-au, ş-au
împreunat toţi într-o împreunare, şi păreţii ceii cetăţi de vrajbă spart-au cu
trupul său. Pace dat-au apostolilor şi ucenicilor săi, pace lăsat-au lor, şi pre
ei şi pre noi ai paceei şi ai dragostei faptu-ne-au feciori. Zice Hristos:
"Îndrăzniţi, că eu biruii lumea şi pre ţiitoriul lumiei, cela ce aducea păcatele
în lume, diavolul". Că ne-au spăsit pre noi Hristos, Domnul nostru, şi den
iad ne-au scos, ş-au izbăvit pre noi den silniciia diavolului, şi den robiia lui
scumpăratu-ne-au. Amărî-se iadul, că gustă cinstitul şi sfântul trup
al Domnului, cum Isaia proroceaşte: "Amărî-se iadul, că timpină tine
josul". Amărî-se amu, derep ce se deşertă. Amărî-se amu, căce bătjocurit
fu. Amărî-se amu, că legat fu; că priimi trup şi Dumnezeu află; că priimi ce
văzu, şi căzu în ce nu ştiu, înghiţi pre cela ce nu-l ştiia moartea. Înghiţi-l, şi
cunoscu el pre trup. Înghiţi viaţa, şi călcat fu de viaţă. Înghiţi ca unul den
toţi şi se deşertă de toţi. Şi pre el singur răpi-l ca un leu, ce-ş sfărâmă şi-ş
frâmse dinţii săi. Că pentru păcate moarte biruiia. Ce întru Hristos păcat nu
află, şi se deşertă de-aciia veninul morţiei. Că păcate Hristos nu feace, nice
se află hitleşug întru rostul lui. Că vreamea iaste acmu cum se cade a zice:
"Unde ţi-e, moarte, tăriia? Unde ţi-e, iadule, biruirea?" Învise Hristos, iară
tu te supuseş. Invise Hristos, şi se bucurară îngerii. Învise Hristos, şi căzură
dracii. Învise Hristos, şi morţii sloboziră-se. Învise Hristos, şi den putrejune
slobozimu-ne. Învise Hristos, şi den blăstem dezlegatu-ne-am. Învise
Hristos, şi noi încă înviemu-ne. Învise Hristos, şi noi cu nusul învisem.
Învise Hristos den moarte, începătoriu morţilor fu că a lui e slava şi
ţinearea, şi cinstea şi închinăciunea, şi frâmseaţea ceaia marea, acmu şi
pururea şi în veacii veacilor, amin.
ÎNVĂŢĂTURĂ, LUNI, A DOOA ZI DE PAŞTI. (Cuvântul sfântului,
lu apostol Pavel). Ascultaţi, creştinilor, cum leanea noastră rădică-o sfântul
şi dumnezeiescul apostol, unde grăiaşte şi zice: "Fraţilor, veseliţi-vă în
Domnul în toată vreamea, şi iară zic, veseliţi-vă ! Şi blândeaţele voastre să
fie înţelegute tuturor oamenilor. Că Domnul iaste aproape. Nu grijiţi
nemica, ce în toate rândurele să rugaţi în rugă. Şi să fim cu
mulţemită, prinosul vostru să se arate înaintea Domnului". Şi iară zice: "De
pururea să vă bucuraţi, şi neîncetat să vă rugaţi, şi de toate să mulţemiţi!"
Întru aceaste trei lucrure, fraţilor, (ce zice, de pururea să ne bucurăm, şi,
iară, rugăciune a face neîncetat, şi, iară, de toate a mulţemi), spăseniei
noastre fi-va. Ce iaste de pururile a se bucura? Să-ş fie tot omul în
dereptatea sa, de care dereptate iaste bucuriia şi tăriia şi dereptarea şi
săvârşeniia. Dereptatea amu grăiaşte: toate lucrurile cealea bunele
împreună. Când lucrează sufletul lucrure bune, şi dereptatea săvârşaşte. Că
cine săvârşaşte dereptatea, să ştie că va cădea întru nevoie şi în gonire şi în
grije şi în năpăşti. Ce de acealea mai vârtos să se bucure şi să se
îndulcească, şi să se veselească, pentru nădeajde spăseniei şi pentru
fericirea dereptăţiei, că de la Dumnezeu încă va lua mângâiarea. "Fericiţi,
amu", zice, "goniţii pentru dereptatea, că a celora e împărăţiia ceriului". Nu
aşa prost zis-au apostolul să ne bucurăm noi, ce de Domnul să ne bucurăm.
S-am fi şi goniţi de nescare oameni necredincioşi, să ne-ară şi spânzura, şi
să ne-ară şi sparge cu moarte grozavă, s-am fi şi uciş, şi să ne-ară munci în
toate chinurele cealea realele, pentru dumnezeiasca credinţă, iară noi de
acealea să nu ne întristăm, ce mai vârtos să ne bucurăm. Că zice Luca, la
deaanie, că se întoarseră amu şi apostolii bucurându-se, derep ce le se
tâmplă ocărâţi a fi pentru numele Domnului. Iară unde zice "neîncetat să ne
rugăm", să nu-ş dea loc diavolului cineva spre sineş a înşela pre noi şi a
săblăzni cu pohtele trupului şi a lucra păcatului, ca să cădem noi în ispi tă şi în năpaste pentru acealea sau în scârbă, sau în grije şi în
amărăciune. Că şi Hristos pentru aceaia grăiaşte: "Prevegheaţi-vă şi vă
rugaţi să nu cădeţi în năpaste". Şi apostolul grăiaşte: "Dumnezeu nu iaste
ispititoriu rău, şi nu ispiteaşte pre nimea, ce cineş ispiteaşte sineş, de a lui
pohtire e tras şi prilăstit". Iară când rugăciune facem, fraţilor, să ne ştim şi
preveghea şi să ne trezvim. Preveghindu-ne şi rugându-ne, scăpa-văm şi
văm birui năpăştile. Iară unde zice "de toate să mulţemim, tutindinea
arătată iaste curat ce e cătră Dumnezeu dragoste. Că când iubeaşte oarecine
ceva, atunce şi mulţemeaşte. Că iubeaşte şi mulţemeaşte lu Dumnezeu
sufletul când se slobozeaşte den moarte, şi mai pre desupra fi-va de grija
vieţiei şi de voroava lumiei. Atunce amu vedea-va curat, şi atunce va
mulţemi de toate, şi de toate scârbele a se bucura, de ce i se vor fi tâmplat
lui, că mult şi mare folos priimi-va pentru acealea scârbe şi năpăşti! Că cine
se chinuiaşte pentru Dumnezeu şi se munceaşte şi cade în ispite, nu pentru
greşalele lui, cu bucurie mai vârtos se va bucura, şi nu va socoti de
năpăştile şi de scârbele cealea iuţile, de mare bucurie, ce priimeaşte de la
Dumnezeu veselie sufletească şi dumnezeiască, şi cu îndrăznirea cugetului
ce-au avut. Că zice şi Ioan: "Să inimile noastre nu vor întărâta noi,
îndrăznire avea-văm cătră Dumnezeu şi varece văm ceare, priimi-văm de la
el, căce învăţăturile lui păzim". Derept aceaia să ne deşteptăm, fraţilor, să
ne nevoim întru rugă şi în rugăciune, şi cu mulţemită toate prinoasele
noastre să fie cătră Dumnezeu. Să nu ne slăbim de suflet, rogu-mă, fraţilor,
nici să ne lenim, nici să ne mâhnim, ce cu multă răbdare toate să
facem, cu frică si cu bună mândrie lucrând lu Dumnezeu, ca credincioşii şi
ca tocmitorii ceia bunii ai bunătăţiei ceaia noao, ca să ne bucurăm pururea,
cum au zis apostolul. Şi să ne întărim şi să ne îmbărbătăm spre lucrul
spăseniei, şi a ajuta sufletele noastre, prăznuind acest mare şi luminat şi
îmfrâmseţat praznic, ce iaste adeverită zi, învierea lu Hristos, şi sărutând
unul pre alaltu, şi priimindu-ne, şi să spargem toate vrajbele ce sânt întru
noi şi pizmele cealea realele şi cugetele. Derept aceaia să iertăm toţi pentru
învierea şi să zicem celora ce urăsc noi că "fraţii noştri sânteţi", şi aceia cu
dragoste să-i cuprindem. Că Hristos iaste pacea noastră, cela ce pământul
cu ceriul au împăcat şi pace dat-au noao şi pace lăsat-au noao. "Pacea sa",
zice, "las voao, şi pacea mea dau voao. Şi de aceasta cunoaşte-vor toţi că ai
miei ucenici sânteţi, să veţi avea dragoste unul cătră alalt". Nu numai
ucenicilor săi, apostolilor, dragoste şi pace dat-au Dumnezeu, ce şi aceii
dragoste şi pace feciori ne-au făcut. Această pace şi dragoste, fraţilor, ca o
învăţătură ceare de la noi Dumnezeu. Pentru aceaia datori sântem cu pace a
lăcui şi cu glasuri sufleteşti a prăznui şi şi sufleteaşte a îmbla cu cuviinţă şi
cu dereptate, cu dragoste şi cu împreunare şi cu blândeaţe şi cu înţelepciune
smerită; cu lungă răbdare şi cu dulceaţă şi cu duhul sfânt. Că nu e în deşert
sau deşertată tocmeala Domnului nostru, lu Isus Hristos, ce înşine noao
arătat-au. Pentru aceaia datori sântem, fraţilor, de toată lumea să ne rugăm
şi să grijim, rugă şi rugăciune să aducem lu Dumnezeu. Că aceasta ne
învaţă şi spune dumnezeiescul sfânt Pavel apostol, să facem rugă şi rugăciune şi mulţemită derept toţi oamenii şi de împăraţi şi de toţi carei
sânt mai mari, ca cu blândeaţe şi fără voroavă viaţa să viem întru toată
credinţa ceaia buna, şi cu curăţie. Aşa să facem şi aşa să lăcuim, cinstitele
praznice dumnezeieşti prăznuind, şi aşa văm fi priimiţi lu Dumnezeu. Iară
noi, cum amu putea prăznui fiind noi ţinuţi în reale şi în păcate? Cum văm
putea lucra lu Dumnezeu cu maţele tot pline, mâncăriei, beţiei slujind?
Cum am putea prăznui cu iubirea dulceţiei şi cu pohtele trupului aprinş
fiind? Cum am putea prăznui în reale şi în urâciuni şi în râvniri întărâtaţi?
Cum am putea prăznui ceia cu iubirea argintului şi luând camete şi
asuprind cu nedereptate şi afundaţi în răpiciuni? Cum am putea prăznui,
când ceştii slave deşarte şi trufei şi preaînălţimeei slujind? Cum am putea
prăznui, când am fi ţinuţi în toate pohtele şi în reale, şi când văm fi în toate
spurcăciunile cealea necuvioasele întinaţi ? Că cum nu iaste lesne cui e
ţinut de un foc cu boală a se răposa, şi celuia ce se chinuiaşte întru o
necătură a înota bine, şi cum nu iaste lesne mortului a sufla, aşa e şi cela ce
se întunecază cu realele lucrând păcatelor: nu i-e lesne a se lumina şi nu i-e
lesne a prăznui sufleteaşte! Am nădeajde si nădăjduiesc, fraţilor, ca mai
buna şi aproapea spăsenie întru voi să fie lucrată şi preacumpărată. Nu iaste
altceva viaţa, noastră, carei ne chemăm pre numele lu Hristos, câţi în
domnie şi în deregătorie sânteţi den duhul sfânt, şi câţi întru beseareci
slujitori, călugări şi preuţi, diaconi şi cântători, şi de-aciia alaţi toţi, să ştie
că nu iaste alta nici una, ce e gătirea şi tocmeala praznicului. Că praznicul amu grăiaşte-se: la sfânta besearecă rugăciune să facem şi să ne
trezvim pe toate lucrurile şi să ne îndemnăm spre cântări dumnezeieşte şi să
ne preveghem în slujba lu Dumnezeu, în bdeanii şi în curăţie dereaptă, nu
de nevoie sau cu leane, ce cu voie bună şi fără de leane; şi îndemnare
neînşelătoare (ce se zice, milostenie) a face, a da săracilor hrană, a încălţa
desculţii, a îmbrăca golii; a sparge vrajbele de la inimi, a ne împăca unul cu
alalt de toate pizmele şi a fi cătră toţi cu inemă bună şi cu pace şi cu curăţie
şi cu dragoste nefăţarnică; şi bucuroş a asculta cuvântul lu Dumnezeu,
sfânta evanghelie, şi alalte toate sfintele scripturi, carele-s noao de folos
sufletului, să le cetim şi să le ascultăm. Nu în mâncări asuprite, sau în beţii,
sau în jocure drăceşti, sau în dvorbe şezând, sau în cearte, sau în sfade, sau
în pâră, sau în vânzări, în precupii, sau datoare a ceare, sau să ne clevetim,
ce cum iaste scris de Dumnezeu, în pace şi în ascultarea cuvântului său, şi
în rugă şi în rugăciune a face cu nevoinţă, derept toţi oamenii şi derept
păcatele noastre, şi bărbaţii şi muierile, şi feciorii, şi fetele, şi slugile, şi
slujnicele, toţi dintr-aceale vreri reale să ne deşertăm şi într-aceastea bunele
să ne îmbrăcăm, şi să ne împlem de toate cugetele cealea bunele ce-s cătră
Dumnezeu. Că cine ascultă cuvântul lu Dumnezeu şi-l face, şi e cu
rugăciune împreunat, acealea, eale ne împreunează cu Dumnezeu şi mai sus
de ceriu înalţă-ne. Aceasta amu iaste adevăr bună şi lăudată şi a spăseniei
viaţă. Aceasta amu iaste fericită viaţă, şi bine tocmită pre plăcearea lu
Dumnezeu. Aceastea sânt Paştile cealea cinstitele şi iubitele şi 
curatele. Aceastea sânt în vecie şi netrecutele Paşti, de unde au fugit boala
şi suspinile. Aceastea sânt Paştile de bucurie şi de veselie şi a veacilor
bunătate sufletească. Aceastea sânt Paştile, ce întru eale iaste fericitele
bucate dumnezeieşti, trupul lu Hristos, şi iaste plină masa de dulceaţa
veacilor. Aceastea sânt Paştile, ce întru eale e glas de prăznuire şi
împreunare de veselie şi căutarea luminiei ceaia de pururea. Aceastea sânt
Paştile, ce întru eale e bearea noao, ce de ea Hristos zice: "N-am a bea de
acmu de rodul viţeei aceştiia, ce când o voiu bea noao cu voi, întru
împărăţiia părintelui mieu!" Însă n-au zis numai aceasta apostolilor Hristos,
ce de noi, de toţi grăiaşte aşa. Că Hristos iară grăiaşte: "Nu numai de
aceştea rogu-mă, ce de toţi carei cred întru mine". Pentru cuvintele
aceastea, acest praznic să prăznuim noi, fraţilor, neîncetat rugându-ne şi
mulţemind lu Dumnezeu, ca pururea să ne bucurăm îmblând după
învăţătura sfântă a lu Hristos, şi să ne îndemnăm cu nevoinţă a săvârşi
aceastea, ca să ajungem la adeveritele şi fericitele Paşti, unde iaste viaţa
ceaia dulcea şi îmfrâmseţata. Aceasta amu Hristos spăseniia şi învierea
noastră iaste. Şi nu numai pre cest veac şi pre ceastă lume găteaşte el
trebuinţă bună, ca să dea cu prilej celor ce lucrează lui, ce dă şi în ceaia
lume dulceaţa ceaia făgăduita, şi şi ale veacilor şi ale ceriului Paşti el are a
dărui. Derept aceaia şi noi să ne nevoim să ne spodobim a ne cumineca cu
acealea Paşti de la Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea,
în veacii veacilor, amin. Era după aceaia într-acea zi, întru una den
sâmbete, şi uşile încuiate unde era ucenicii adunaţi, derept frica iudeilor,
vine Isus, şi stătu în mijlocul lor şi grăi lor: "Pace voao!" Şi aceasta zise,
arătă lor mânile şi coastele sale. Bucurară-se ucenicii deaca văzură
Domnul. Zise lor iară: "Pace voao! Cum m-au tremes părintele, şi eu tremeţ
voi". Şi aceasta zise, suflă, şi grăi lor: "Priimiţi duhul sfânt. Cui veţi lăsa
păcatele, lăsate vor fi lor; cui le veţi ţinea, ţinute vor fi". Iară Toma, unul
den doisprăzeace, ce-l chema geamănul, nu era cu nuşii când vine Isus.
Grăiră lui alalţi ucenici: "Văzut-am Domnul". El zise lor: "De nu voiu
vedea la mânile lui ranele piroaielor şi să bag deagetul mieu în rana
piroaielor şi să bag mâna mea în coastele lui, nu voiu creade!" Şi după a
opta zi, iară era în lăuntru ucenicii lui, şi Toma cu nuşii. Vine Isus, uşile
încuiate fiind, şi stătu în mijloc de ei, şi zise: "Pace voao!" După aceaia grăi
Tomei: "Adu-ţi deagetul tău încoace şi vezi mânile meale, şi adu mâna ta şi
bagă în coastele meale; şi nu fii necredincios, ce credincios!" Şi răspunse
Toma, şi zise lui: "Domnul mieu şi Dumnezeul mieu!" Grăi lui Isus: "Ca
mă văzuş, Tomo, crezuş; fericaţi de ceaia ce n-au văzut, ş-au crezut!" Multe
amu şi alte seamne făcu Isus înaintea ucenicilor lui ce nu sânt scrise în
cartea aceasta. E aceastea scrise sânt, să creadeţi că Isus iaste fiiul lu
Dumnezeu, şi crezând, viaţă avea-veţi întru numele lui! CUVÂNT DE
De această purtătoare de lumină săptămână şi de cin stita zi a
învierei şi de biruirea spăsitoriului, Domnului nostru, prăznuitu-se-au cu
luminare, şi cu glasuri de bucurie laudă comândatu-se-au. Şi cântecele
biruirei cântară-se, şi tuturora de pretutindinea toate iertară-se, şi unul cu
alaltu se priimiră şi se cinstiră, şi toate zilele den săptămână, una ca alaltă
toate se petrecură şi se prăznuiră. Iară astăzi, însăş învierea iară înnoim,
Duminecei noao chemăm praznicul adaus având. Iară Dumineca noao
cheamă-se, căce că în săptămâna luminată şi zioa învierei începutul luat-au
a se chema Duminecă, iară într-această Duminecă de astăzi începătură a
prăznuirei luat-au. Cum şi o besearecă, întâi se zideaşte, iară după aceaia se
osfinţeaşte, aşa şi această zi, ce se cheamă a lu Dumnezeu, mainte au fost
cum şi iaste, şi după aceaia se înnoi. Grăiaşte-se şi aimintrea Duminecă
noao, derep ce că-ntr-aceasta vor să se înnoiască trupurile morţilor. Iaste
amu împreună a opta cu cea dentâi: a opta den a slăvitei a lu Hristos
înviere, întâia după chipul aceştiia, ca şi după al şaptele număr al veacului
acestuia, al optul împreună ca şi cel dentâi, ca o zi neîmpărţită, chipul
veacului ce va să fie. Că acea luminată Duminecă ce-au trecut, Hristos den
moarte învise, începătoriu neputred morţilor fu; într-această Duminecă
noao, prăznuim căce vor să fie toate firile şi făpturile omeneşti neputrede.
Ceaia Duminecă luminata, întâiul venit al lu Hristos seamnă, iară într-
această Duminecă noao, al doilea venit a lu Hristos aiavea-l arată, întâia
arătare a lu Hristos cătră ucenici. Toma ce-l chema geamănul, nu
fiind acolo, nici crezu. Iară întru a doa arătare şi Toma fu acolo, şi ale
mânilor seamne deaca văzu, necredinţa spre credinţă o adause.
(Evanghelie) Fiind seară, grăiaşte bogoslov Ioan, în zioa aceaia, într-una
den sâmbătă, şi uşile încuiate fiind unde era ucenicii lui adunaţi, derept
frica jidovilor, vine Isus, şi stătu în mijloc de ei, şi grăi lor: "Pace voao!".
(Tâlc) Întâi amu, Mariia Magdalina spuse ucenicilor că învise Domnul
(că aiavea e, că ea-l văzu întâi învis den moarte). Şi vedearea lui spuse, şi
cuvântul bucuriei vesti. Destul era aceasta ucenicilor a se mângâia, ce cu
nevoie era lor a nu creade, ca o muiare. Sau, să şi credea, cu scârbă lă era
căce nu se tâmplă şi lor vedearea lu Hristos. Pentru aceaia, într-aceaiaş zi
când se arătă şi grăi cu Mariia, într-acea zi şi acelor sfinţi apostoli arătă-se
Domnul. Această zi "una den sâmbătă" cheamă-o evanghelistul. Sâmbătă
amu, toate zilele săptămâniei cheamă jidovii, e "una den sâmbătă", zioa
dentâi (ce se zice duminecă) sâmbătă o cheamă. Arătă-se ucenicilor Hristos
seară fiind, căce că aştepta ca să se toţi strângă, că era răsipiţi, pentru frica
jidovilor. De pripă şi prea slăvit se arătă, şi uşile fiind încuiate. Şi fără de
nădeajde în mijloc de ucenici stătu, ca să arate că e Dumnezeu, că toate
câte vrea, cu tărie făcea şi cu puteare. Iară unde vine prea slăvit şi de pripă,
uşile fiind încuiate, arată că Dumnezeu iaste cu firea şi toate poate câte va
vrea. Şi descoperi coastele trupului, şi seamnele piroaielor arătă. Şi spuse
tuturor că cum au fost răstignit în cruce, beseareca trupului rădică Hristos
(cum au zis că poate sparge beseareca, şi a treia zi o va zidi).
Aceasta de trupul său grăiia, şi foarte cu adevăr şi cu blândeaţe ivirea sa
arătă ucenicilor. Şi cu glasul său mângâie inimile ucenicilor săi şi şi
spământarea lor tocmi, că zise: "Pace voao!". Aceasta zice: nu vă
spământareţi, nici vă teameţi, o ucenici, ce îndrăzniţi, că eu biruii lumea şi
ţietoriul lumiei (ce se zice, vrăjmaşul), cela ce aducea păcatele în lume, şi
moartea deşertatu-se-au, şi viaţa veacilor datu-se-au voao ! Aceasta amu şi
mainte de răstignire grăiia lor: "Pace las voao, şi de mine pace să aveţi!"
Nu numai cu cuvântul paceei potoli Hristos spământarea şi frica ce avea
apostolii, ce şi cu arătarea ce arătă lor seamnele cruciei. Şi spuse lor den
moarte înviere. Ca şi un voivodă ce se întoarce de la războiu şi cu ranele
biruirea arată-ş, şi nu se ruşinează el pentru acealea, derep ce că lauda mai
mare-i iaste şi stema mai vârtos i se luminează, aşa şi spăsitoriul nostru
Hristos, rane pentru toţi şi pentru spăseniia tuturor priimit-au, şi nu-ş
ascunde el chinul, ce-l descoapere, ca să-ş arate a sa bărbăţie şi puteare
Domnul, şi nespusa a lui ce e cătră noi deştingere şi milă. Iară în mijloc
stând, văzut fu tuturor ucenicilor Hristos, pace dând lor şi fără-voroavă,
toate până în sfârşit să rabde fără frică. Pentru aceaia şi noi, de văm vrea,
fraţilor, să vie şi cătră noi Domnul, ca şi cătră ucenici şi şi apostoli, cu uşile
încuiate, iară noi să ne nevoim a închide uşile (ce se zice, toate firile
noastre). Gura amu cu tărie şi cu bună tăceare, derep ce că de tot cuvântul
cela deşertul ce grăiesc oamenii, răspuns au a da de el la judeţul înfricat. Iară ochii a-i ţinea, ca cu hitlenie şi cu ispită a nu căuta, ce cu bună
smerenie şi cu mândrie şi cu dulce govire. Căce că cine caută spre muiare
cu pohtă, curvie face cu ea întru inima Iui. Iară auzul urechilor a-l apăra de
cuvintele putrede, şi urât să ne fie a le asculta. Şi să nu lăsăm auzul nostru
spre ascultarea limbiei ceaia mincinoasa şi clevetitoarea spre fraţi, ce mai
vârtos să opriţi lor, ca mai mult cu ei să nu ne adaugem să greşim. Iară când
auzim noi pre altul clevetind şi hulind, şi nu-l dereptăm nici-l apărăm,
atunce şi noi încă ne învăţăm spre rău şi spre hitlenşug. Că cela mincinosul
şi clevetitoriul, ca o nemică lui înaintea ochilor paru-i minciunile şi
clevetele şi de ce se bucură, de ucideri şi de rău. Mânile, iarăş, curate şi
nespurcate a avea şi tinse cătră Dumnezeu şi spre lucrure dereapte şi bune,
să nu fie grăbitoare şi răpitoare pre a striinilor, ce acoperite cu dereptate; şi
aşa să ne nevoim. Iară picioarele a le derepta spre calea de pace şi spre
săvârşirea dumnezeieştiei învăţătură a lu Hristos, iară nu dârze şi sprintene
a alerga spre reale şi spre vărsare de sânge, ce să fie sprintene a alerga la
besearecă şi la cuvântul propoveadaniei lu Hristos. Şi tot trupul să-l
întoarcem den pohte şi den răvnirile lumiei, că atunce nevăzut va veni şi
întru noi Domnul, şi ne va arăta a sa dumnezeie, şi ne va împlea de bucurie.
(Evanghelie) Şi aceasta zise, arătă lor mânile şi coastele sale. Bucurară-
se ucenicii deaca văzură Domnul.
(Tâlc) Arătă Hristos ucenicilor săi mânile şi coastele sale, încredinţa-i
mai vârtos şi le arăta să pipăiască, ca să nu le se pare lor că e vreo nălucă,
ce adevăr trup, acesta fiind şi văzut. Că acesta însuş iaste adevăr
cel ce se-au răstignit şi se-au omorât şi, cum au prorocit el, şi învise, cum
mainte de răstignire grăiia, că "iară voiu căuta spre voi şi se vor bucura
inimile voastre!". Aceaste acmu aiavea se săvârşaşte, că bucurie feace
ucenicilor şi întări pre ei spre credinţa ceaia adeverita. După aceaia, grije şi
frică nemângâiată şi ca un războiu avea cătră jidovi ucenicii şi apostolii lu
Hristos. Şi iară grăi lor: "Pace voao!" Împrotiva grijiei şi războiului
mângâiare deade lor. Cum şi celor muieri zise Domnul: "Bucuraţi-vă voi",
căce că întru scârbă era ruda muierească, pentru înşelăciunea strămoaşăei
ceaia ce-au fost oarecând în rai. Pentru aceaia iară de ruda muierească se
tâmplă întâi de luo bucurie de la Hristos, ca de acea scârbă dentâi să se
slobozească. Aşa şi ucenicilor pace deade-le, pentru grija şi războiul ce
avea cătră sine şi ce vrea să aibă şi după aceaia toţi pentru propoveadaniia.
El le deade şi mai multă blagoslovenie şi puteare, Hristos, că vrea să-i puie
şi să-i întărească în darurile bunătăţilor, cum fu zis şi spre Avraam: "Cu
blagoslovenie blagoslovescu-te şi mulţime înmulţescu-te". Şi într-acelaş
nărav iară sărută pre ei cu cuvântul, grăi lor: "Pace voao", ca când ară pune
o leage feciorilor beseareciei, ce iaste a ne împăca noi unul cătră alalt cătră
Dumnezeu. Că ca un izvor iaste pacele şi dragostea, şi iaste începătura
tuturor bunătăţilor. Că nemică nu iaste alta mai bună, decât pacele şi
dragostele, şi mai sus şi mai dulce. Şi nu iaste alta mai de folos şi mai
înfrâmseţată, ca dragostea ceaia nefăţarnica şi împreunarea ceaia buna. Că
dragostea ceaia nefăţarnica şi dumnezeiasca, însăş aceasta
Dumnezeu cheamă-se şi iaste. Şi ale lu Dumnezeu sânt pacele şi toată
mintea, cine o are şi o am luat. Mângâia-i Hristos ucenicii, şi îndrăznitori-i
feace pre ei, şi le grăiia: "Cum m-au tremis mine părintele, şi eu tremiţ pre
voi. Şi acest lucru al mieu să vă priimească, o ucenicii. Derept aceaia
îndrăzniţi, că cu voi fi-voiu împreună până în vecie", zise Hristos. "Şi nici
de o vătămătură nu veţi avea a vă vătăma, ce cum eu feci toate câte-s
oamenilor spre spăsenie, mai apoi eu mă muncii pentru ei cum vrui, şi
moartea iadului eu o sparş, - aşa şi voao vă se cade spre propoveadanie
tremiş să fiţi şi toată lumea să încungiuraţi, şi tuturor oamenilor această
dulceaţă să o propoveduiţi şi să o dulce-vestiţi, şi încă până la moarte de
aceasta să vă îmbărbătaţi şi să vă nevoiţi".
(Evanghelie) Şi aceasta zise, suflă, şi zise lor: "Priimiţi duhul sfânt.
Oarecui veţi lăsa păcatele, lăsate să fie lor; iară cui le veţi ţinea, ţinute să fie
lor!"
(Tâlc) Luminaţi făcu Domnul ucenicii săi cu mare cinste şi cu puteare
apostolească şi cu dumnezeiască taină şi cu tocmeală, şi mari preuţi şi
propoveduitori feace-i. Şi-i sfinţi ei aciiş, şi deade lor duhul sfânt aiavea,
după ce suflă. Cu cuviinţă făcu ei spre luatul sfântului duh, şi puteare deade
lor, nu ca morţii să învie, sau alte ceva să facă, ce păcatele să lase. Iară
după ce se sui Domnul în ceriu, iară duhul sfânt însuş deştinse cu tăriia şi
cu firea cu toată, de deade lor. După ce le deade Hristos, arătă că aceasta
iaste a noastrei fire făcătoriu. Că grăiaşte şi Moisi: "Feace Dumnezeu omul.
Ţărână luo den pământ, şi suflă spre faţa lui cu duhul vieţiei". Iară pentru
 neascultarea, spre moartea căzu omul acela Adam. Şi dentr-acea
cinste de demult lunecă şi căzu, iară Hristos după aceaia iară-l înnoi cu
moartea trupului său, că deşertă moartea. Şi după suflare, iară la acea cinste
dentâi scoase-l şi-l puse, şi când grăi Domnul aceastea.
(Evanghelie) Iară Toma, unul den doisprăzeace, ce-l chema geamănul,
nu era cu nuşii când vine Isus. Grăiră lui alalţi ucenici: "Văzut-am
Domnul". El zise lor: "De nu voiu vedea la mânile lui ranele piroanelor, şi
să bag deagetul mieu în rana piroanelor, şi să bag mâna mea în coastele lui,
nu voiu creade".
(Tâlc) Domnul şi despuietoriul Hristos vine; iară Toma ucenicul nu se
află. Pace ucenicilor dedease; iară acest ucenic n-au fost cu nuşii. Ei amu
scârba sufletului supuseră şi o lepădară, iară Toma mai vârtos ţinut era de
scârba inimiei, că alalţi toţi strânşi era, iară dentru ei Toma nu fu. Şi era
rămas şi lăsat, dentru fugirea şi răsipirea ce-au fost atunce spre apostoli,
pentru frica iudeilor, şi nu putuse ajunge a se întoarce Toma. Însă fu şi
aceasta un lucru şi o tocmeală a lu Dumnezeu, că nu în deşert lăsat fu
Toma, ce pentru necredinţa lui, mai bine şi mai cu credinţă şi mai cu tărie
să se arate taina învierei Domnului, lu Hristos. Că de-ară fi fost şi Toma cu
nuşii, nu i se-au vrut părea, nici ară fi căutat să pipăiască; că de n-ară fi
pipăit, n-ară fi nici crezut, şi deaca n-ară fi crezut, n-ară fi propoveduit, nici
ară fi învăţat oamenii a creade. Pentru aceaia necredinţa Tomei, arătare
noao spre credinţă fost-au.
(Evanghelie) Şi iară, când fu după opt zile, iară era înlăuntru ucenicii
lui, şi şi Toma cu nuşii. Vine Isus, uşile încuiiate fiind, şi stătu în
mijloc de ei şi zise: "Pace voao". După aceaia grăi Tomei: "Adu-ţi deagetul
tău încoace şi vezi mânile meale, şi adu mâna ta şi bagă în coastete meale;
şi nu fii necredincios, ce credincios!"
(Tâlc) Iară străluci şi lumină ucenicilor prea slăvit Domnul. Şi întră
fiind uşile încuiate, şi în mijloc stătu şi pace deade lor. De-aciia alalţi
ucenici toţi-i lăsă, ce ca un părinte dulce şi iubitoriu de feciori, cătră cela
necredinciosul Toma mearse a-i spune lui ce vrea, den moarte a sa sfânta
înviere. Adevăr, mare iaste a Domnului iubirea de oameni, cum pentru un
suflet arătă-ş ale sale rane ce avea, şi vine a spăsi un ucenic necredincios!
Vru să arate derep ce că, ca Dumnezeu, ştiia toată necredinţa Tomei, câte
zise el cătră ucenici, deaca-i spuseră. Hristos toate le ştiia, necum să fie
auzit el nainte de cineva, ce însuş milostivul întâi arătă ce vrea Toma. Că
aciiaşi-i zise: "Adu-ţi deagetul tău încoace şi vezi mânile meale, şi adu
mâna ta de o bagă în coastele meale". După aceaia amu, "nu crezi", zise, "o
Tomo; veri să pipăi, şi cu o fire numai ce veri să ţi se spuie credinţa.
Aceasta-ţi grăiesc, nu-mi iaste într-ascuns. Ce te atinge cu mâna şi pipăi şi
ispiteaşte, şi să ştii şi să înţelegi că eu sânt însumi Hristos; şi nu fi
necredincios!" Ce însă a zice are cineva: cum în neputredul trup a lu
Hristos ale putrejuniei seamne arătară-se (ce se zice, rane) Iară noi grăim că
trupul Domnului neputred învise, adevăr, cum şi prorocise lor, şi nu-i
trebuiia lui mâncare sau beare, ce pentru nespusa a lui tocmeală, ca să se
încredinţeaze învierea, mâncă şi bău şi arătă Tomei seamnele piroaielor şi
rana coastelor. Şi pipăi şi văzu.
(Evanghelie) Şi răspunse Toma şi zise lui: "Domnul mieu!
Dumnezeul mieu!" Grăi lui Isus: "Ca mă văzuş, Toma, tu crezuş; fericit
carei n-au văzut, şi cred!"
(Tâlc) Auzi Toma cuvântul Domnului şi cu pipăirea duhului sfânt
împreună împlu-se de bucurie, şi necredinţa o adause întru credinţă. Şi
părearea necredinţeei el o lepădă, şi părăsi mâhnirea, şi strâgă grăind:
"Domnul mieu şi Dumnezeul mieu!" Iară ce zise "Dumnezeul mieu", firea
dumnezeiască arată. Unul acesta fiind Domn şi Dumnezeu mărturisi Toma
că iaste: Domn cu vedearea, iară Dumnezeu cu cugetarea. Că se cădea
Tomei şi zicerea lu David să împlă, unde zice: "Cu mânile meale
Dumnezeu ispitiiu, şi nu mă înşelai". Însă zice: "Fericiţi carei n-au văzut, şi
cred!" Credinţa amu iaste chipul nădejdiei şi lucrurilor cealea nevăzutelor
arătătoare. Acicea nu numai pre ucenici fericează Hristos, ce şi pre toţi
oamenii ceia ce vor creade după aceaia. Derep ce că scris iaste că "fericiţi
ochii ce văzură Domnul". Iară acicea arată Hristos că acesta mai fericit
iaste a creade celuia ce nu veade, decât celuia ce-au văzut.
(Evanghelie) Multe amu şi alte seamne făcu Isus înaintea ucenicilor lui,
ce nu sânt scrise în cartea aceasta. E aceastea scrise sânt, să creadeţi că Isus
iaste fiiul lu Dumnezeu, şi crezând, viaţă avea-veţi întru numele lui!
(Tâlc) După aceaia, acest evanghelist Ioan bogoslov mai puţine au zis
de cât alalţi apostoli. Derept aceaia grăiaşte că unii den alalţi apostoli toate
le ziseră. Ce, câte fură de destul spre credinţa celora ce vor vrea să crează,
atâta scrise şi el. Că cine n-ară creade cuvânt puţin, nice mai mult n-ară
priimi, nici ară creade. Că cine va creade aceastea şi le va priimi, nemică
altă nu-i mai trebuiaşte spre credinţă a ispiti. Că acicea se arată că
nu grăiaşte evanghelistul de ceale seamne ce-au fost mai nainte de cruce, ce
de ce-au fost după înviere, derept aceaia înaintea ucenicilor săi. Câte-au
fost mainte de răstignire, nu numai înaintea ucenicilor arătatu-se-au că iaste
Hristos, ce înaintea a toate năroadelor. Ce numai el singur arătatu-se-au
ucenicilor. În patruzeci de zile, seamnele-ş arătă. De unsprăzece ori aiavea
arătă-se lor. Ca mainte amu arătă-se Mariei la mormânt şi alăltor muieri;
de-aciia se arătă lu Pătru; după aceaia lu Cleop şi Lucăi pre cale, mergând
ei întru Emaus, întru frângerea pâiniei; după aceaia a unsprăzeace, fiind ei
cu uşile încuiate şi nefiind Toma; şi iarăş acelor unsprăzeace şi Toma fiind
cu nuşii; de-aciia se-au arătat împreună la a cinci sute de fraţi, singur, cum
grăiaşte Pavel; de-aciia se arătă lu Iacov (şi de aceasta răspunde Pavel); de-
aciia celor şapte la marea Tiveriadului; după aceaia celor şaptezeci ; de-
aciia la codrul Eleonului, când au fost văzneseniia la Ispas, când se-au suit
în ceriu. Derept aceaia, fraţilor, să ne nevoim cu veselie şi cu cântări, să
prăznuim noirea praznicului acestuia, şi această vreame de primăvară! Şi să
ne arătăm toţi învierei lu Hristos bucurându-ne, şi ca neşte jigănii omorâte
de iarnă ce-ş leapădă mâhnirea unde văd toate făpturile întregindu-se, şi
iară învie, cum vedem şi pământului răsărindu-i iarbă, şi pomii înflurind, şi
toate jâganiile jucând, marea făcându-se lină, şi toată lumea premenindu-se
şi spre bine adăogându-se şi înnoindu-se. Şi iată, acealea să sânt fără suflet
şi fără graiu, şi aşa se bucură: şi se veselesc şi se luminează învierei lu
Hristos, cu cât mai vârtos noi, oamenii, ce sântem în cuvântul şi în
chipul lu Dumnezeu cinstiţi, datori sântem a ne curăţi cineş sineaş, şi a ne
lumina şi a ne îndeletnici în veselie dumnezeiască, şi a ne îndemna spre
calea vieţiei ceaia buna, şi să ne înnoim şi să ne împlem de miroseniia şi
dulceaţa duhului sfânt! Şi să ne luminăm, fraţi dragi, şi să ne curăţim de
toate scârnăviile şi de păcate, şi întru minte să ne venim, şi cu înţelepţiia să
ne trezvim, şi să fim noi în loc de vechi. Că pentru aceaia muri şi Hristos şi
învise, ca şi noi păcatelor să nu murim, ce întru înnoitura vieţiei să îmblăm,
mărind şi mulţemind lu Hristos, adeveritului Dumnezeului nostru, cela ce-
au toate tocmit spre folosul sufletelor şi trupurilor noastre, că lui se cuvine
toată slava şi ţineare, şi cinstea şi închinăciunea, în veacii de veac, amin. În
vreamea aceaia mearse Iosif (ce e den Arimatei cu dulce obraz sfeatnic, ce
şi acela era de aştepta împărăţiia lu Dumnezeu), îndrăzni, întră cătră Pilat,
şi cerşu trupul lu Isus. Pilat se miră de însă au murit, şi chemă vătahul,
întrebă el de de mult au murit. Şi deaca ştiu den vătahul, deade trupul lu
Iosif. Şi cumpără pânză, şi puse el în mormânt, ce era tăiat în piatră, şi
prăvăli piatra spre uşa mormântului. E Maria Magdalena şi Mariia lu Iosie,
căutară unde-l puseră. Trecu sâmbăta, Mariia Magdalina şi Maria lu Iacov
şi Salomiia cumpărară mir, ca să meargă să ungă Isus. Şi foarte de
demâneaţă, întru una de sâmbete, vineră la mormânt, luminând soarele. Şi
grăiră cătră ealeş: "Cine va răsturna noao piatra despre uşa mormântului?"
Şi căutară, văzură că răsturnată era piatra; era amu vârtos mare. Şi
întrară în mormânt, văzură un tânăr şezând de a dereapta, îmbrăcat în
veşminte albe; şi se spământară. El grăi lor: "Nu vă spământareţi; pre Isus
căutaţi, nazareaninul, răstignitul; sculatu-se-au, nu iaste cicea; iată-i locul
unde puseră el. Ce vă duceţi, spuneţi ucenicilor lui şi lu Pătru, că va mearge
înaintea voastră în Galilei; acolo el vedea-veţi, cum au zis voao. Iară eale
ieşiră, fugiră de la mormânt; luo-le eale un cutremur şi un teamăt, şi
nemunuia nemică nu ziseră, temea-se.
Întru această zi de astăzi, ce iaste sfântă Duminecă, învăţătură avăm a ne
închina Domnului şi a învăţa învăţătura sfântă a lui. Că întru această
Duminecă a Domnului nostru, lu Isus Hristos, dumnezeiasca muncă
pomenind întru sine, chinului lui să ne milcuim şi sufleteaşte să ne veselim,
că unul născut, fiiul lu Dumnezeu, de voie, spre chin însuş vine şi se deade
pre sine, curăţie şi spăsenie a toată lumea. Derept noi blăstemul fu, ca pre
noi den blăstem şi den păcate să ne slobozească, preadulcele Dumnezeul
nostru, Hristos. Spre lemnul cruciei înălţă-se şi se tinse, şi se răstigni fiind
fără păcate, - însă lemnul de viaţă dat-au noao şi iară raiul au deşchis, ce l-
au închis strămoşu-nostru Adam cu neascultarea şi cu călcarea. Şi-ş deade
sufletul său în mânile nevăzutului părinte, şi mort arătă-se, - ce morţii sculă
spre credinţa celora de apoi şi învierei a tuturora. Îngrupă-se, - ce se iară
sculă, ca un tare şi putearnic, şi sparse cu moartea lui moartea. Întru iad
deştinse, şi scoase sufletele şi le slobozi ei den cea amărâtă osândă şi de
untunearec şi den cea le gătură nedezlegată a muncitoriului
diavolului. În ceriu se sui, şi iară va veni cu slavă, să judece viilor şi
morţilor, şi să dea cuiş după lucrul lui. Aceastea toate, pre o învăţătură a lu
Dumnezeu, fu derept noi şi vindecarea boalelor noastre: cel vechiu Adam
să-l scoaţă de unde căzuse şi spre cea dumnezeiască viaţă de sus să-l scoaţă
şi să-l spăsească. Că cu munca lu Hristos înnoitu-ne-am toţi şi spăseniei
vieţiei spodobitu-ne-am, şi tainei dumnezeiască soţi fum, şi cu darul
ceriului şi duhului îndulcitu-ne-am. Ce să proslăvim şi să mărim ce e spre
noi marea şi prea multa milostea sa, şi milosârdia lui nespusă e şi fără
sfârşit.
(Evanghelie) În vreama aceaia, zise evanghelist Marcu, mearse Iosif (ce
e den Arimatei cu dulce obraz sfeatnic, ce şi acela era de aştepta împărăţiia
lu Dumnezeu), îndrăzni, întră cătră Pilat, şi cerşu trupul lu Isus. Pilat se
miră de însă au murit, şi chemă vătahul, întrebă el, de de mult au murit. Şi
deaca ştiu den vătahul, deade trupul lu Iosif. Şi cumpără pânză, şi
dezgvozdi el, şi-l puse jos, învăli-l cu pânza, şi puse el în mormânt, ce era
tăiat în steană de piatră, şi privăli piatră mare spre uşa mormântului,
desupra lui.
(Tâlc) Fericitul Iosif, unul era den sfeatul iudeilor. Şi foarte era nărocit
şi bogat. Şi legiei slujiia; de-aciia şi lu Hristos ucenic fu. Şi crezu întru el
cu toată voia neivit, şi cu cuget curat. Derept aceaia şi după moartea lu
Hristos, în ceaia de apoi, slujbă învăţătoriului făcu mai vârtos cu bună
înţelepţie şi cu cucerire şi cu credinţă curată. Vine cătră Pilat şi se rugă lui
de mortul şi pârâtul de vrăjmaşi şi osândit şi răstignit. Că de ucenici şi soţii
lui lăsat fu şi uitat. În vreamea amu de muncă, căce era ţinuţi de
frică, şi de teamăt - şi aceia era lui ca o fămeaie - ei toţi se răsipiră. Numai
singur Iosif (şi mai den nainte într-ascuns fusease ucenic lu Hristos), el fără
teamă se află şi cu îndrăznire (cum zice, că dereptul ca un leu nădăjduiaşte-
se îmblând, derept aceaia şi cu îndrăznire lăuduroşilor şi minunaţilor
îndrăzneaşte). Nu zise el întru sine, acest bărbat bun şi cinstit şi înţelept şi
cu dulce obraz, Iosif, că "sânt bogat sau preamărit; de voiu ceare trupul
muncitului şi osânditului, lu Hristos răstignitul, că voiu cădea den slava
bogăţiei, sau mă vor lepăda den cinste, sau voiu fi pârât de jidovi, de voiu fi
lepădat den săbor", ce aceastea toate întru nemică le socoti şi alalte toate le
părăsi, încă şi însuş trupul lui ca un striinu-l socoti. Pentru dragostea şi
pentru mărturisitura, şi pentru credinţa lu Hristos ce avea întru el, cerşu
trupul lu Isus. Derep ce că după al treilea ceas au murit (că ştiia amu că
niminilea aşa curând nu muriia den răstigniţi, că-i părea lu Pilat că va
chinui în cruce ca şi tâlharii), pentru aceaia chemă vătahul şi întrebă pre el:
"însă murit-au?". Şi spuse vătahul c-au murit. Şi ascultă Pilat cu blândeaţe,
de ce cerea Iosif cu bună cinste, şi dărui lui trupul lu Hristos. Că numai
dulceaţa şi bunătatea lu Dumnezeu ajuta lu Iosif, de îmblânziia şi muiia
năravul cela iutele a lu Pilat.
(Evanghelie) Şi luo trupul Iosif, cumpără pânză, şi-l deştinse el den
cruce, şi învăli el cu pânza, împreună şi Nicodim, că şi acela încă era
ucenic lu Hristos, însă era şi acela într-ascuns ucenic, pentru frica jidovilor.
Şi acel trup cinstit şi preacurat al Domnului şi despuitoriul, cu mare cinste
şi cu bună înţelepţie şi cu frică îngrupară-l.
(Tâlc) Sveatnic năroadelor era Iosif, cum fu zis. Ce mai vârtos ce avea
el slujbă împreună, că avea şi greul cetăţiei. Că cine are acest lucru aşa, el
se nevoiaşte şi cugetă cum va tocmi târgul şi nărodul, iară lucrurele cealea
bunele şi dulci le uită. Şi mulţi de multe ori cădea întru năpăşti, pentru ceva
lucru rău ce făcea în târg şi în gloate. Iară pentru greimea aceii vine, iară
Iosif nemică nu se vătăma, el den lucrurile cealea bunele cu sfeatul
deregătoriei, nici greimea, nici ţinearea a cetăţiei. Şi nemică nu-i strică lui,
acelui om mare, fericit şi cinstit, acel lucru bun: îngroparea lu Hristos.
Derept aceaia să auză cade-se toţi bogaţii şi deregătorii, cum mai bine de
toate lucrurile împărăteşti să se deşarte şi să le lase înapoi, iară de lucrurile
cealea bunele şi de judecata ceaia dereapta şi nefăţarnica până la moarte să
nu se lase, cum feace şi Iosif.
(Evanghelie) Că puse cinstitul şi luminatul trup al Domnului în groapa
ce era tăiată în piatră, şi răsturnă piatra mare desupra mormântului. E
Mariia Magdalina şi Mariia lu Iacov şi Salomiia cumpărară mir, ca să
meargă să ungă pre Isus.
(Tâlc) Că cu nevoie era şi muierilor a fi şi a aştepta să vază şi să ştie
unde vor pune pre Hristos, ca să meargă să spuie ucenicilor şi să aducă
veaste bună şi bucurie de învierea lu Hristos. Că sămânţa muierească au
fost mai tare osândită în rai, pentru înşelăciunea şarpelui; pentru aceaia se
nevoiia aceastea mai naintea să priimească dulceaţă şi vedeare de înviere.
Că era şi alte muieri den Galilei ce slujiia lui, ce mai bărbăteaşte şi mai tare
Mariia Magdalina şi muma Domnului, ce se zice Mariia lu Iacov, şi muma
feciorilor lu Zevedeu, ce era Salomiia. Aceastea mai multă slujbă
feaceră, şi mare hrăboriia a lor şi răbdare arătară-ş în vreamea chinului, şi
la îngruparea lu Hristos, când toţi ucenicii alalţi, ceia dragii şi ştiuţii, fugiră.
Iară aceaste muieri cu multă răbdare şi cu frică şi cu multă usârdie aştepta
toate să vază de Hristos. E când trecu sâmbăta şi neapărate fură de leage (că
sâmbătă nu da leagea, nici lăsa să lucreaze ceva, ce gătiră mir) şi vineră la
mormânt, să ungă pre Isus, încă nu-l cugeta muierile în nălţime şi în mărie
pre Isus Domnul, nici destoinic dumnezeiei dumnezeiască. Derept aceaia
şăzură lângă mormânt - şi cumpărase mir - şi aştepta ca deaca va mai înceta
şi se va potoli nebuniia acelor bărbaţi fără-de-leage, jidovi, eale să ungă pre
Hristos. Şi, după cum era năravul jidovilor, vrea să ungă trupul lui, ca cu
miroseală bună să fie şi neputred, că mirul are oarece tărie şi usucă şi
răveneala trupului suge-o şi-l păzeaşte şi-l ţine neputred. Cu aceastea se
nevoiia muierile pentru Hristos. Şi foarte de demâneaţă, într-una de
sâmbete (ce se zice, în zioa dentâi de zilele săptămânei, că sâmbătă toată
săptămâna şi toate zilele chema-le jidovii, iară una den sâmbete, întâia zi,
aceasta se zice duminecă), şi se sculară muierile şi mearseră la mormânt. Şi
cugeta întru sineş: cine va răsturna noao piatra de pre uşa mormâtului? Şi
cugetând eale aceasta, însuş îngerul răsturnă piatra.
(Evanghelie) Şi zise muierilor: "Nu vă teamereţi; ştiu că Isus
nazareaninul căutaţi, răstignitul; sculatu-se-au, nu iaste acicea; şi iată locul
unde zăcu Domnul".
(Tâlc) Mainte le amu izbăvi de cea frică multă ce avea; după aceaia le
spuse veaste bună de înviere. Că nici îngerul nu se ruşină căce fu
Hristos răstignit, ca nimea de cruce să nu se ruşineaze, derep ce că aceasta
iaste spăseniia oamenilor şi cap tuturor bunătăţilor. Zise acel înger:
"Sculatu-se-au, nu iaste acicea Domnul. Şi de veţi să vă încredinţaţi, iată-i
locul unde puseră el". Derept aceaia răsturnă îngerul piatra, ca să arate lor
şi să le spuie.
(Evanghelie) Şi le zise: "Păsaţi de spuneţi ucenicilor lui şi lu Pătru, că
vă aşteaptă pre voi în Galilei; şi acolo vedea-l-veţi, cum au zis lor". Şi
ieşind, eale fugiră de la mormânt, că le prinse eale un cutremur şi o spaimă,
şi nemunuia nemică nu spuseră că se temea.
(Tâlc) Iată că dentr-alalţi ucenici despărţi Domnul pre Pătru. Că de vrea
fi mers muierile şi de vrea fi zis aşa prost, că "ne-au zis noao să spunem
apostolilor numai", iară Pătru au vrut fi zis, că "eu m-am lepădat, şi cu
alalţi nu sânt eu ucenic lui de-acmu, că m-au lepădat şi m-au urât mine
Domnul!" Derept aceaia adauge şi Pătru, de-i zice pre nume, ca să nu se
blăznească, nice să se întristeaze Pătru, că nu se spodobise cuvântului de la
Domnul. Şi acesta, derep ce că se lepădase, derept aceaia nu se număra el
cu ucenicii, să fie zis că "sânt destoinic". În Galilei tremease Domnul
ucenicii, ca den voroavă şi den multă frica iudeilor să scoaţă ei şi să-i
slobozească de toată frica şi de toată spaima. E muierile era ţinute de frică
şi de spaimă (ce se zice, de minune şi de vedearea îngerului al înfricateei
înviere), şi nemunuia nemică nu spuseră, că se temea. Şi jidovii se temea de
muieri. Unde era de acea vedeare înfricoşată ţinute, mintea-ş pierduse. Şi
derept aceaia nemunuia nemică nu spuseră, că uitase eale oarece ce
auzise de la înger. Iară noi, fraţi, să ascultăm aceasta, şi cu tărie şi cu curată
credinţă să socotim. Întru lăuntrul cugetelor inimilor noastre să punem,
neuitat să ne nevoim, ca şi altora să propoveduim învierea lu Hristos. Şi să
ne închinăm şi să proslăvim învierei lu Hristos, Dumnezeul nostru. Să
mulţemim că se-au muncit derept noi şi se-au îngrupat şi înviere noao
dăruit-au. Să mulţemim c-au purtat neputinţele noastre ş-au izbăvit noi de
munca ceaia amărâta a diavolului şi de sfeatul lui şi de răimea lui. Să
mulţemim c-au grijit ş-au căutat pururea de a noastră spăsenie şi de
isprăvire. Să ogodim lu Dumnezeu cu credinţă curată şi cu lucrure bune, cu
pocaianie şi cu ispovedire, că de multe ori amu şi cu pocaianie singur
priimeaşte noi Domnul, cum în multe scripturi aceasta au arătat. Să ne
pocăim, că ne va ierta, că scrie-se amu de carei se postesc şi se pocăiesc:
"Şi văzu Dumnezeu că se-au întors şi se căiesc, cineş den realele sale, şi se
delungă den calea sa ceaia hitleana, şi se întoarce Domnul de ce rău vrea să
facă lor". Derept păcatele noastre dat-au pre noi Dumnezeu şi de oameni
iubitoriu şi derept judecătoriu, de ne-au dat vrăjmaşului nostru, nu spre
piiardere, ce spre învăţătură şi spre isprăvire, cum grăiaşte şi Ieremia
proroc: "Îndrăzniţi, oamenii miei, pomeana izraililor, că daţi fi-veţi
păgânilor, nu spre piiardere, derep ce c-aţi mâniiat pre Dumnezeu, şi daţi
fuset vrăjmaşilor, că întărâtat am pre cela ce vă amărî pre voi". Isaia iară
grăiaşte: "Cine deade spre răsipire Iacov al mieu Izrail vrăjmaşilor lui? Că
Dumnezeu-l deade, că lui greşise, că nu vrură în calea lui să îmble,
nici a asculta leagea lui. Şi aduse spre ei mânie şi urgiia sa şi se întări spr-
inşii războiu". Derept aceaia datori sântem să ştiţi că derept păcatele
noastre daţi fi-văm în mânile vrăjmaşilor fără-leage şi chinuiţi fi-văm d-
inşii, şi nemică de ce se tâmplă noao scârbe şi nevoi, că vin fără dereptate
spre noi, ce toate pre derept, cu judecata lu Dumnezeu. Şi nedereptăţile
noastre aduc noao toate realele, derep ce că de la Dumnezeu toate cu derept
sânt. Că volnici sântem cu a noastră spăsenie şi piiarderei, cumu-se scrie.
Că Dumnezeu den începută făcu omul, şi lăsă lui în mâni sfeatul lui, şi
înaintea oamenilor viaţă şi moarte. Că den început amu, bunilor bine să le
se facă, iară hitleanilor cu hitlenie şi cu rău. Că şi Adam şi Eva, strămoşii
noştri, derep ce călcară zisa lu Dumnezeu, surpaţi fură den moşteniia
raiului. Şi câţi ispitiră şi mâniiară Dumnezeu, urâţi fură şi periră derept
fără-de-legile lor cu a lu Dumnezeu dereaptă judecată, că le va plăti cuiş
după lucrul său. Că grăiaşte Domnul, că "cum veţi face, aşa va fi şi voao.
Plata voastră plăti-se-va spre capetele voastre". Şi noi amu, de văm greşi,
fraţilor, derept acealea şi munciţi fi-văm. Bine iaste amu noao de n-am
greşi nemică şi să nu călcăm zisa lu Dumnezeu, ce cu credinţă dereaptă şi
cu viaţă curată să ogodim lui. Derep ce amu că aceasta nu iaste, încaile amu
cu pocaianie şi cu ispoveadanie să isprăvim curând păcatele noastre,
căindu-ne în toate ceasurele, şi den calea noastră ceaia reaoa să ne
delungăm, să scăpăm cătră iubitoriul de oameni Dumnezeu şi milostiei lui.
Şi să suspinăm den adâncul inimiei cătră cela ce poate spăsi pre noi,
Domnul Isus Hristos. Şi să ne rugăm pururea, cu lacrăme fierbinţi,
ca să iarte ale noastre greşale, şi de chinul vrăjmaşului şi de sfeatu-i să ne
izbăvească şi să slobozească noi. Că acesta amu iaste slobozitoriu şi
mântuitoriu sufletelor noastre, şi voroveaşte de noi lu Dumnezeu şi tatălui,
cel ce-au dăruit noao în viaţa aceasta dulceaţă şi folos, iară în veacii ceia ce
vor să fie, împărăţiia sa ceaia nesfârşita şi fericata. Ce să ne tâmplăm să ne
spodobim toţi în Hristos Dumnezeul nostru, că lui e slava şi ţinearea în
veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, duse-se Isus în Ierusalim. Iaste
întru Ierusalim la Lacul-oiei, ce se cheamă ovreiaşte Vitezda, cinci
pridvoare având. Într-acealea zăcea mulţi bolnavi: orbi, ologi, uscaţi;
aştepta clătitul apeei. Îngerul amu al Domnului deştingea întru vreamea la
lac, şi clătiia-se apa. Şi cine deştingea după clătitul apeei, sănătoşiia-se de
toate boalele ce era ţinut. Era un om acolo, treizeci şi opt de ani avea întru
boala sa. Acesta văzu-l Isus zăcând şi înţelease că amu multă vreame are,
grăi lui: "Vreare-ai să fii sănătos?" Răspunse lui bolnavul: "Doamne, om n-
am, cum, când se turbură apa, să mă bage în lac; e când merg eu, altul
mainte de mine au deştins". Grăi lui Isus: "Scoală, ia-ţi patul tău şi îmblă!"
Şi aciia sănătos fu omul, şi luo patul şi îmbla. Era sâmbătă într-acea zi.
Grăiră jidovii vindecatului: "Sâmbătă iaste, şi nu ţi se cade să iai patul tău".
Răspunse lor: "Cine m-au făcut sănătos, acela mi-au zis: ia-ţi patul tău şi
îmblă". Întrebară amu el: "Cine iaste acela om, ce zise ţie: ia-ţi patul tău şi
îmblă?" Vindecatul nu ştiia cine iaste; Isus amu ascunse-se de
nărod, ce era la loc. După aceaia află el Isus în besearecă, şi zise lui: "Iată,
sănătos fuseşi; de acmu să nu mai greşeşti, să nu fie ţie mai rău". Duse-se
omul şi spuse iudeilor, că Isus iaste de l-au făcut el sănătos.
Mult şi mare rău aduce păcatul, şi sufletul piiarde-l foarte. Şi când se
înmulţesc de multe ori păcatele, şi de trup încă se apropie răul păcatelor, şi
sufletul încă i se mulţesc realele. Că fără minte şi fără fire mulţi lăcuim, şi
când avăm în trup vreo nevoie, noi toate chipurele cugetăm a întări el. Şi de
ce se întristează de vreo neputinţă, noi nevoim cum văm face să-l slobozim,
să-i dăruim sănătate. Derept aceaia de a noastră spăsenie în multe chipuri
cugetă şi Dumnezeu, şi lasă trupul a cădea în neputinţe şi în boale, încă şi
în rane a se jivini tocmeaşte-l, ca de ce se săblăzneaşte sau greşaşte sufletul,
e pentru ranele trupului şi boalele, sufletul să se spăsească şi să se
slobozească. Că cu cât omul den nafară boleaşte şi e în neputinţe, atâta el
den lăuntru se înnoiaşte şi se vindecă de păcate. Că zice Pavel apostol, la
Corint, că "dă Dumnezeu omul cela răul în mânile Satanei, ca să-i betejască
trupul, ca să-ş spăsească sufletul". Şi mai la amărâtă betejală şi muncă
duce-l, ca mai tare să roage Dumnezeu să se spăsească. Că şi vracii ceaia
bunii încă vindecă de toate boalele, ce cu nevoie le vindecă; cu dureare şi
cu nevoie, încă şi cu tăiare vindecă-le. Că amu aşa iaste, şi adeverite le sânt
graiurele. Derept aceaia trebuiaşte a şti şi a se arăta şi de cuvintele
evangheliei astăzi, de lucrul vraciului celuia marelui, lu Hristos. Că aşa
grăiaşte evanghelistul Ioan bogoslov:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, duse-se Isus în Ierusalim. Iaste
întru Ierusalim la Lacul-oiei, ce se cheamă ovreiaşte Vitezda, cinci
pvridvoară având. Într-acealea zăcea mulţi bolnavi: orbi, ologi, uscaţi;
aştepta clătitul apeei. Îngerul amu al Domnului deştingea întru vreamea la
lac, şi clătiia-se apa. Şi cine deştingea după clătitul apeei, sănătoşiia-se de
toate boalele ce era ţinut.
(Tâlc) Trei praznice prăznuiia iudeii. Întâiu, praznicul Paştilor, în luna
lu marţi, de pomenirea ieşitului den Eghipet şi de slobozirea lor şi derept
treacerea Măriei Neagre. Iară al doilea praznic, cincizeci de zile den Paşti,
în luna lu prier, de pomeniia când le se deade leagea, derep ce că se
izbăviră din cea muncă, den pustie şi în ţara ceaia făgăduita vineră; şi
atunce gustară de toate rodurele întâi. Iară al treilea praznic, de facerea
sciniei prăznuiia, în luna lu răpciuni, şi scinii făcură-ş (ce se zice, colibi)
pren satele loruş îmblând. Şi atunce făcură tocitori de aduna rodurile, de le
împlea, şi de aceastea se bucura şi se veseliia şi pomeniia de viaţa den
pustie, derep ce amu că patruzeci de ani făcuse acolo, pren colibi lăcuind.
Şi în multe chipure tocmiia-se ei lu Dumnezeu. Iară în praznicul Rusaliilor,
duse-se Isus în Ierusalim. Duse-se amu, ca să nu se arate că se protiveaşte
legiei (că acesta iaste dătătoriu de leage), ca mai mulţi de ei cu seamnele şi
cu învăţătura să aducă. Întru praznic amu avea ei nărav de să se adune toţi
ceia ce lăcuiia pren cetăţi şi pren sate, şi den toate părţile şi ceia ce lucra cu
mânile, că într-aceastea zile toţi era opriţi să nu lucreaze cu mânile. Iară
Lacul-oiei se cheamă, derep ce că acolea strângea oile cealea ce vrea să fie
de jărtvă, şi în lăuntru în lac le spăla. Şi îngerul veniia la acea apă, 
că era aleasă, că ciude făcea întru ea, că a lu Dumnezeu mândrie cale făcu
iudeilor de departe să-i aducă spre credinţa lu Hristos. Deade amu lor apa
să se curăţeaze de spurcăciuni, deade lacul acesta chip derept luarea
botejunei. Derept aceaia, îngerul lu Dumnezeu în toţi anii deştingea şi
clătina apa şi băga într-aceasta tărie de vindecare. Că nu era den firea apei,
însăş dentru eaş să facă vindecare (că de-ară fi făcut apa dentru eaş, pururea
ară fi făcut vindecare), ce tot pre tocmeala îngerului era. Aşa amu şi întru
noi sfânta apă a botejunei. Că apa iaste proastă, ce priimeaşte sfinţie şi
dăruire den sfântul duh, şi cu rugăciunea preuţească ale sufletului boale
toate le slobozeaşte. Şi atunce amu, cu neputinţă, betejiia mulţi den
vindecarea boalei, e acmu, deaca ne botezăm, nici o vătămătură avea-văm.
Nici amu numai câte unul vindeca-ne-văm, iară alalţi fără de vindecare să
rămâie, ce să se-ară strânge toată lumea, încă nu va scădea dulceaţa lu
Dumnezeu, că de destul iaste şi nescăzută va fi şi vărsa-se-va de destul:
pururea e curătoare, şi nici dinioară nu scade.
(Evanghelie) Era un om acolo, treizeci şi opt de ani avea întru boala sa.
Acesta văzu-l Isus zăcând şi înţelease că amu multă vreame are, grăi lui:
"Vreare-i să fii sănătos?" Răspunse lui bolnavul: "Doamne, om n-am, cum,
când se turbură apa, să mă bage în lac; e când merg eu, altul mainte de
mine au băgat".
(Tâlc) Multă amu şi mare răbdare arătă-se de acest bolnav. Că avea
treizeci şi opt de ani de când zăcea în boală, şi în toţi anii aştepta, să se
vindece de boală; ce nu se putea, de alalţi silnici. Însă nu se delunga el de
acolea, nici se mâhniia. Derept aceaia şi Domnul întrebă pre el, că vru să
arate noao răbdarea a celui om (nu căce că nu ştiia, vrea să
întreabe el, că toate ştiia, ca Dumnezeu ce e, ştiutoriu de toate). Iară acel
bolnav răspunse cu multă blânzie şi cu smerenie: "Adevăr, Doamne,
vreare-aş amu să mă vindec, ce n-am om, să mă poată duce în apă". Nu huli
el, nece certă pre Hristos căce întrebă pre el, nici blăstemă pre zioa ceaia
ce-au născut, cum fac mulţi şi în boale mărunte, ce smerit şi cu dulce
răspundea, şi încă, nu ştiia cine e acela ce întreba pre el, că înţelease numai,
că va să ajute lui Hristos şi să-l ducă în lac. Hristos nu zise lui "vrea-veri să
vindec tine?", ca să nu se arate lăudându-se şi mărindu-se.
(Evanghelie) Şi grăi lui Isus: "Scoală, ia-ţi patul tău şi îmblă!" Şi aciia,
sănătos fu omul; şi luo patul lui şi îmbla.
(Tâlc) O, zisa lui cu mare tărie! Adevăr amu, glas cu tărie, glasul lu
Dumnezeu! Pre cuvântul sfântului, lu David, că "adecă, deade glasului său
glas cu tărie". Adecă, acmu zise Hristos bolnavului: "Scoală!", şi aciia
lucrat fu zicerei, împreună amu priimind tăriia cuvântului. Şi aciia, se sculă
şi îmbla bolnavul. Că grăiaşte şi noao Hristos, slăbiţilor de suflete, fraţilor:
"Sculaţi-vă şi îmblaţi!" Ce se zice, că nu vă iaste voao cu destul numai a vă
scula den cădeare, ce alergând de pripă spre bunătăţi, sfârşind curărea
bunătăţilor.
(Evanghelie) Era sâmbătă într-acea zi. Grăiră jidovii vindecatului:
"Sâmbătă iaste, şi nu ţi se cade să iai patul tău".
(Tâlc) Că vrea Hristos să o încredinţeaze această ciudă, zice bolnavului
să-ş ia patul, şi aciia se închegară nodurile lui şi se întăriră, şi-ş purta patul
lui şi îmbla. Zise şi acmu Hristos, de grăiaşte: "Ome, că ieri erai aruncat în
pat, zăceai bolnav şi n-aveai om, ca când se va clăti apa, şi să mă arunce în
lac, - astăzi aflat-ai om; acesta e şi Dumnezeu. Sculatu-te-ai den pat, însă,
mai vârtos, tu ai luat patul şi ai arătat darul cela bunul ce-ţi dărui
Dumnezeu. Să nu te iară în pat răstorni, cu greşale reale răposându-ţi trupul
şi slăbindu-te cu dulceaţa lumiei, ce, cu câtă puteare ai, pasă, şi să-ţi aduci
aminte de învăţătură, că iată, sănătos eşti. De acmu să nu mai greşeşti, ca să
nu-ţi fie ţie mai amar". Iară el cu rău se arătă după acest lucru bun ce-i
dărui Dumnezeu, cu vindecare. Că în sâmbătă făcu Hristos vindecarea, ca
să se înveaţe toţi oamenii, ca nici dinioară să nu sărbeaze, nici să se
contenească a nu face bine şi a dărui. Iară jidovii grăiră bolnavului:
(Evanghelie) "Nu ţi se cade a-ţi lua patul tău sâmbăta". El răspunse lor:
"Cine mă feace sănătos, elu-mi zise: ia-ţi patul tău şi îmblă". (Iară bolnavul
nu-ş ştiia el, cine-l vindecase cine iaste, că Isus amu ascunse-se de nărod ce
era la loc).
(Tâlc) Iară bolnavul cu multă îndrăznire propoveduiia pre făcătoriul de
bine şi grăiia: "Cine mă feace sănătos, elu-mi zise: ia-ţi patul şi îmblă". Iară
jidovii nu vrură nici să-l întreabe "cine iaste cela ce te făcu sănătos?", că, de
pizmă ce era ei amărâţi, nu vrură nici să caute spre acel lucru bun. Şi cu
nederept se protiviia ei, că le părea lor că sparge leagea şi calcă sâmbăta.
Că îmbla ei şi în sus şi în jos să-l poată ocărî şi să osândească pre Hristos.
Iară Isus ascunse-se întru o parte de nărod, ca să nu fie însuş mărturie
ciudeseei ce feace şi ca să nu-l laude în făţiş pre el oamenii şi să-i
mulţemească. Ce pre cel om ce vindecă, pre acela lăsă lucrul, ca pre el să
întreabe jidovii, şi el însuş să mărturisească adevărul, ca de ce vor ocărî şi
vor bătjocuri jidovii, şi mai auzită şi mai arătată să fie acea minune ce feace
Hristos.
(Evanghelie) După aceaia află Hristos pre acel om în besearecă; şi-i zise
lui: "Iată, sănătos eşti; de acmu să nu mai greşeşti!".
(Tâlc) Derept aceaia să cunoaştem, fraţilor, că întâi den greşale
şi den păcate vine omului şi naşte boala şi neputinţa. Că toate neputinţele
den păcate le află omul şi-l nemeresc. Că unora le vine neputinţa den saţiu
şi den lenie, altora pentru curviia, altora pentru tâlhăriia şi pentru furtişagul,
altora căce mărturisesc strâmb sau jură strâmb (că toate năpăştile şi realele
şi neputinţele, pentru aceastea vin), altora pentru păcatul ce-au făcut de
demult şi nu vor să se pocăiască. Alţii aciiaş fac păcatul, aciiaşi-i ajunge şi
osânda, cu boală sau cu pagubă sau cu moarte grozavă. Pre alţii ispiteaşte
Dumnezeu pentru credinţa, să vază cumu-i vor mulţemi şi cumu-l vor ruga,
cum şi pre Iov, bogatul, cându-l deade Dumnezeu în mâna vrăjmaşului, de-
i pierdu toată avuţiia lui şi toate dobitoacele lui, încă şi feciori-i omorî,
după aceaia şi trupulu-i deade spre rane şi-l împlu de viermi, - şi Iov
nemică nu împută lu Dumnezeu, ce mai vârtos mulţemiia, şi nu-ş pre
niminea prepunea el, numai pre păcatele lui. Derept aceaia şi noi, fraţilor,
datori sântem de toate a mulţemi lu Dumnezeu, cum şi Iov, şi pre nimea să
nu ne prepunem, numai pre păcatele noastre. Că acea răbdare spre
pocaianie ne aduce şi ne izbăveaşte şi de munca veacului. Iară cine se
hrăneaşte cu bucate reale şi nedereapte, acela pelin amar amistuiaşte, amar
folos foloseaşte. Şi cine e într-aceastea năravuri reale şi nedereapte, de va
cădea el în boală şi în betejală rea, cu folosu-i iaste. Că unora le sănătoşază
trupul, iară alţii spre pocaianie se întorc şi se pocăiesc. Şi această vindecare
şi fără voia vârtutei, den mila lu Dumnezeu, cu minune ascunsă e. Şi cine
va răbda cu cinste şi va boli cu mulţemită cătră Dumnezeu, acela
sufletulu-ş pocăiaşte şi de munca de vecie izbăveaşte-se. Şi aceasta ştie-se,
că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvânt şi de munca ce va să
fie, că acea muncă de pururea iaste nesfârşită. Iară ceia ce grăiesc şi se
laudă, de zic că "ce am fapt noi curvie întru o zi şi n-am păzit leagea, dară
cum fără moarte să fim munciţi?", aceaia înşişi se înşală, şi obliciţi fi-vor.
Că şi acest bolnav de acmu, n-au fost el greşit într-atâţia ani în câţi fu
muncit cu boala, că toată viaţa acest om, cu acea boală îndelungată a lui, el
o petrecu. Că nu vor fi fără de vreame judecate păcatele de Dumnezeu, ce
însă după firea păcatelor şi după voia lucrătorilor nederepţi fi-va şi chinul.
Derept aceaia să ştim şi aceasta, că de văm priimi noi o boală rea şi un chin
de ceale păcate ce-am avut întâi, după aceaia iară de văm cădea întru
acealea păcate, atunce mai amar iarăş văm fi munciţi şi mai amar chin văm
priimi. Că cine nu se dereptează den boală, nici se pocăiaşte, nici se
înţelepţeaşte în leagea şi învăţătura lu Dumnezeu şi în cearta lui, mai iute şi
mai mare amar şi chinu-i vine lui, ca unui nesocotitoriu fără de minte. Iară
să văm vedea şi destui oameni răi îmbogăţindu-se şi veselindu-se şi
sănătoşi fiind şi mărindu-se cu mărie, şi mărindu-i şi alţii, şi lărgindu-se şi
de nici o boală sau de altceva chinuind sau bolind în ceastă lume, datori
sântem să ştim de aceasta, că cine nu boleaşte, nici priimeaşte chin de boală
aicea, sau de altceva rău sau năpaste sau muncă, aceluia se găteaşte mai
mare muncă. Şi munca ceaia iutea şi ceaia amara ce iaste în vecie, aceluia
om cruţă-se, şi va să o priimească în ceaia lume. Derept aceaia şi
dumnezeiescul Pavel grăiaşte, că când ne dosădeaşte Dumnezeu, învăţămu-
ne, ca cu altă lume să nu fim osândiţi acolo. De văm fi acicea osândiţi de
Dumnezeu şi certaţi, neosândiţi văm fi acolo cu alaltă lume şi nu văm fi
tremeş acolo în muncă. Că amu, carei sânt dosădiţi, învăţătură le iaste, iară
osânda de acolo, chin iaste şi munca de vecie şi nesfârşită. Iară câţi greşim
acicea şi nu ne învăţăm în veacul acesta, mai vârtos să ne teamem şi să ne
cutremurăm datoriu sântem, derep ce că se înmulţeaşte noao chinul şi
munca, nu derept munca, ce de lungă răbdarea lu Dumnezeu. Iară noao
bine iaste, fraţilor, să ne învăţăm acmu şi să ne curăţim în viaţa aceasta, ca
să nu fim noi tremeş într-aceaia muncă. Că când va fi vreamea de judecată,
nu se va putea curăţi omul de păcate. Că nu iaste rău cine se va munci
acicea, ce va fi acolo rău cine se va munci într-aceaia muncă a veacului.
Derept aceaia, să nu ne pare rău de nemică, de ce ne se tâmplă noao greaţă
şi reale, să nu împutăm noi lu Dumnezeu, ce cu bună mulţemită toate să le
răbdăm şi cu minte bună să fim întru toate câte vin noao de la Dumnezeu.
Că aceastea amu toate spre folos ne-au tocmit, şi spre ispravă lasă nevoia şi
greaţa spre noi Dumnezeu a fi. Derep ce, când ne dă Dumnezeu noao rău,
iară noi să slăvim şi să mărim sfânt numele lui. E noi-l urâm şi zăcem
leaneş, de ce ară trebui a-i mulţemi şi a ne ispovedi lui! Şi nu înţeleagem
dulceaţa lui şi darul nenumărat ce-am luat, ce urâm dumnezeiasca
învăţătură şi leagea, şi ne prearădicăm şi ne înălţăm şi îmblăm după voia
inimiei noastre, şi greşim înaintea lui, fără cinste şi fără ruşine, şi
foarte amărâm şi mâniem Dumnezeu. Pentru aceaia tremeate spre noi
nevoie şi boale, că cu aceaia ne dosădeaşte pre noi, şi cu alte ispite, în
multe chipure, şi prade şi năpăşti şi greaţă, până de abiia ne luom aminte şi
alergăm cătr-însul şi nădăjduim spre spăseniia lui şi spre putearea lui şi
spre multă dulceaţa lui şi spre cugetul lui, şi căutăm împărăţiia lui şi
dereptatea, şi atunce creadem tare că e dulce întru toate şi ispăsitoriu şi are
a ne da noao de destul. Nu numai amu, când dă Dumnezeu dulceaţa, atunce
numai iaste dulce şi iubitoriu de oameni, ce şi munca şi chinul ce dă el
noao, cu mare cinste cade-se să mulţemim lui, derep ce că şi vraciul, nu
numai când scoate el cu ierbile sau cu florile nevoile, nici numai când întru
baie şi în scăldătura apei aduce vindecare, numai atunce să fie el dulce, ce
şi când fără de bucate învaţă să lăcuiască omul când e beteag; şi şi când
taie, şi şi când adapă cu o beare amară omul, el şi atunce iaste vraciu: aşa a
lui dragoste arată şi mai bine. Iară dulcele Dumnezeu, cu firea iaste dulce,
şi bunii ştie-i. Şi îndurătoriu fi-va dentru a lui fire Domnul nostru bunilor,
şi le va folosi. Şi cugeta-va lucrul lui, şi ca un vraci al sufletului şi trupului
nostru va să arate noao nespusă milostea a lui, miluirea şi bunătatea, şi să
izbăvească noi den mânie ce stă spre noi şi de nevoia ceaia înfricata şi de
moartea de vecie şi de prădare şi scârbă, pace şi adăpostitură să dăruiască
noao ce ne-am cufundat şi ne chinuim în năpăştile vrăjmaşului şi în
alcamurile lui, ce iaste spre noi îmbletul lui cu rău şi cu nedereptate, şi de
ce ne chinuim, să le întoarcă Dumnezeu de la noi. Că unul acela
numai, milostivul şi iubitoriul de oameni, putearnic iaste cu lucrul a izbăvi
pre noi dentr-acealea reale şi den nevoie şi den grije, şi den orbitura noastră
poate-ne vindeca, ca cătră acela să scăpăm şi să cădem şi să ne plângem
fiind noi beteagi. Şi în adâncul realelor zăcând, rugăciuni şi rugă cade-ne-se
să aducem lui, că el ştie şi va tinde mâna spre ajutoriu, şi va înviia pre noi
den păcate. Şi spre voia dumnezeiască a lui învăţătură să derepteaze noi a
îmbla, şi spre calea nelunecoasă să întărească pre noi la nesfârşita a lui
împărăţie să curăm, şi dulceaţa de vecie să dobândim, că aceluia se cuvine
toată putearea şi slava, adeveritului Dumnezeu, spăsitoriul nostru, acmu şi
pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, vine Isus în cetatea
Samariei, cheamă-se Sihar, aproape de oraş, ce deade Iacov lu Iosif, fiiu-
său. Era acolo puţul lui Iacov. Iară Isus usteni-se de cale, şedea aşa la puţ;
ceasul era ca la şase. Vine o muiare den Samariia să-ş scoaţă apă. Grăi ei
Isus: "Dă-mi apă să beau". Ucenicii lui era tremişi în cetate să cumpere
bucate. Grăi lui muiarea samareanina: "Cum tu, jidov fiind, de la mine ceri
să beai, eu muiare samareanină fiind? Nu se apropie jidovii de
samareanini". Răspunse Isus, zise ei: "De-ai fi ştiind darul lu Dumnezeu, şi
cine iaste de-ţi grăiaşte ţie: "dă-mi apă să beau" tu ai ceare de la el, şi ţi-ară
fi dat apă vie". Grăi lui muiarea: "Doamne, n-ai cu ce să scoţi, şi puţul iaste
adânc. De unde amu ai apă vie? Au doară tu mai bun eşti de părintele
nostru Iacov, ce-au dat noao puţul? Şi acesta dentr-însul au băut, şi
feciorii lui, şi dobitocul lui". Răspunse Isus şi zise ei: "Toţi cine vor bea de
apa aceasta, însetoşa-se-va iară; iară de va bea de apa ce eu da-voiu lui, nu
se va însetoşa în veaci, ce apa ce eu da-voiu lui, fi-va întru el izvor de apă
curătoriu în viaţa de veaci". Grăi cătr-însul muiarea: "Doamne, dă-mi acea
apă, să nu-mi fie seate, nece să viiu încoace să scoţ!" Grăi ei Isus: "Du-te
de cheamă bărbatul tău, şi vino încoace!" Răspunse muiarea şi zise: "N-am
bărbat". Grăi ei Isus: "Bine zici că bărbat n-am. Cinci bărbaţi ai avut şi
acmu cela ce ai nu ţi-e bărbat; adecă adevăr spuseşi!". Grăi lui muiarea:
"Doamne, văz că proroc eşti tu. Părinţii noştri în codrul acesta închinară-se,
şi voi grăiţi că în Ierusalim iaste loc, unde cade-se să se închine". Grăi ei
Isus: "Muiare, creade-mă, că va veni ceasul, când nece în codrul acesta,
nece în Ierusalim închina-se-vor părintelui. Tatăl ca acealea caută să se
închine. Duhul iaste Dumnezeu, şi cine se închină lui, în duhul şi
adevărului cade-se să se închine". Grăi lui muiarea: "Ştiu că Mesia va veni,
ce se grăiaşte Hristos. Când acela va veni, spune-va noao toate". Grăi ei
Isus: "Eu sânt, care grăiesc cu tine!". Şi atunce vineră ucenicii lui, şi se
mirară că cu muiarea grăiia; nimea amu zise lui, sau ce grăiaşte cu nusa.
Lăsă amu vasul ei muiarea, şi se duse în cetate, şi grăi oamenilor: "Veniţi
de vedeţi omul ce-m zise toate câte am făcut. Au doară acesta iaste
Hristos?". Ieşiră den cetate şi mergea cătr-însul. Între aceia ruga el ucenicii
lui, grăiră: "Învăţătoare, mănâncă". El zise lor: "Eu mâncare am a mânca,
ce voi nu ştiţi". Grăiră ucenicii cătră eiş: "Au doară cineva aduse
lui a mânca?". Grăi lor Isus: "A mea mâncare iaste, de să fac voia celuia ce
m-au tremes şi să sfârşesc lucrul lui. Au nu voi grăiţi că încă patru luni
sânt, şi seacerea va veni? Iată, grăiesc voao: "Rădicaţi ochii voştri şi căutaţi
pământurile, că sânt plăviţe, spre seceriş sânt. Şi cela ce seaceră, preţ va
lua, şi adună rodul întru viaţa de vecie. Şi cela ce seamănă împreună
bucura-se-va ca şi cela ce seaceră. De acest amu cuvânt iaste adeverit, că
altul iaste de seamănă, şi altul iaste de seaceră. Eu vă tremiţ să seceraţi,
unde voi n-aţi ustenit; alţii se-au ustenit, şi voi în usteneala lor întraţi". Den
cetatea aceasta, mulţi crezură întru el den samareanini, derept cuvântul
muieriei ce mărturisi că-"m zise toate câte-am făcut". Când vineră cătr-
însul samareaninii, rugară el de să fie într-înşii. Şi fu aciia doao zile. Şi
mult mai vârtos crezură derept cuvântul lui. E muieriei grăiră că "nu derept
cuvântul tău creadem; înşine amu auzit-am, şi ştim că acesta iaste adevăr
mântuitoriul lumiei, Hristos".
Astăzi amu noao den învăţătura evangheliei cură izvor şi ape multe şi
bogate; şi izvor nesfârşit, cât amu să l-am zlei, atâta amu mai vârtos
împlea-se-va şi limpezi-se-va, şi de destul vărsa-se-va, şi nesfârşit pururea
şi nescăzut fi-va. Veniţi amu, câţi sânteţi setoş, la spăseniia aceştii ape
limpede şi împleţi şi beaţi de vă veseliţi! Şi de ce ne e noao nevoie, de
seatea sufletului, să ne stâmpărăm. Cine va bea dentru această apă
dumnezeiască, ce iaste învăţătura dumnezeiească, nu se va însetoşa în
vecie. Că însuş adeveritul Hristos zice că "râure den zgăul lui cură-vor ape
vii". Gustaţi şi vedeţi cât e dulce Domnul! Cu dulceaţă amu şi fără moarte
şi nescăzută adâncatul aceştii ape dulci şi vie săritoare şi preacurătoare şi
preaplină, beaţi toţi dentr-însă carei creadeţi, şi viaţă priimiţi. Şi în ce chip
jeluiaşte cerbul setos la izvorul apeei, aşa şi noi să jeluim datori sântem,
fraţilor, să însetoşăm de această dumnezeiască apă şi de învăţătura
mântuitoriului nostru şi Dumnezeu, şi dragoste să avăm năsăţioasă cătr-
însul. Să amu însetoşarem, să luom, nemică să ne oprim, că văm tot avea,
de vrem bea.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, vine Isus în cetatea Samariei, ce
cheamă-se Sihar, aproape de oraş, ce deade Iacov lu Iosif, fiiu-său. Era
acolo puţul lu Iacov.
(Tâlc) Cei iudei amu, ce lăcuiia mai de nainte în Samariia, nu se chema
samareani, ce izrailteani. Ce luase acest nume poreclă, de le zicea lor
samareani, derept acea vină, că acea pădure chema-se Somor, pre numele
oarecui, cine o câştigase, cum grăiaşte Isaia: "Capul samareanilor Efrem".
Că se protiviră lu Dumnezeu izrailteanii, şi daţi fură siriianilor. Iară după o
vreame, în multe chipuri apoi sfătuiia-se să fugă de la siriiani. Ce se rădică
şi mearse spr-inşii împăratul siriianinilor, de-i strică şi munci ei şi-i prădă şi
nu-i lăsă ei slobozi să lăcuiască pren sate, ce în Vaviloniia şi în Midiia duse
pre ei şi-i robi. Şi den toate locurele strânse limbi, şi-i puse de să lăcuiască
ei în Samariia. Însă vru Dumnezeu să arate acelor varvari, că nu derept
neputinţa şi fără-de-tăriia deade lor iudei, ce pentru păcatele lor. Şi
tremease lei întru Samariia, de-i pierdea şi-i mânca carei lăcuiia acolo
varvari. Înţelease aceasta împăratul siriianilor, şi întrebă neşte bătrâni de
cei prădaţi, ca să ştie vreo tocmeală spre mângâiare, de ce era perirea
varvarilor. Şi spuseră bătrânii şi grăiră împratului, că Dumnezeul izraililor
păzeaşte acel loc, şi nu va, nici va să rabde să lăcuiască acolo carii nu ştiu
leagea lui. "Şi de veri vrea, împărate, să se slobozească de acea piiardere a
leilor şi de acel rău, carei sânt acolo varvari, tremeate preuţii lu Dumnezeu
iudeieşti, să dea lor leagea lu Dumnezeu, şi aşa se va milostivi Dumnezeu".
Ascultă amu împăratul de bătrâni, şi tremease un preut oarecine să dea lor
leagea lu Dumnezeu. Iară varvarii toate cărţile lu Moisi priimiră: bitiia,
ishod, levita, cisla, vtorozacon. Ce nici atunce dentr-acea credinţă rea a lor
nu se întoarseră. Iară aceaia de apoi, den idoli şi den credinţa ceaia reaoa
întoarseră-se şi cinstiia pre Dumnezeu. Iară iudeii oarecând den prădare
întoarseră-se în Samariia, şi cu pizmă pururea era spre varvari, că
asiriianilor era ruda şi striini de ruda lor, că ţinea moşteniia lor. Derept
aceaia şi pre numele pădurei, Somorei, samareani zicea lor. Iară ai lu
Avraam şi ai lu Iacov nepoţi chema-se pre ei iudei. Avraam amu haldeanin
era, iară Iacov, derept puţul ce era acolo, că al lor părea-le-se a fi. Că de
Iacov iaste săpat acel puţ. Iară satul şi acel loc era a lu Sichim, unde era
feciorii lu Iacov: Simeon şi Levie. Multă şi mare ucidere făcură, derep ce
că făcuse silă suroriei lor şi nevoie, domnul sichemeiesc, Selhem. Şi periră
sichimleanii atunce, şi cetatea pustii. E cetatea ce pustiise, deade-o
Iacov ocină lu Iosif, fiiu-său. Că acei patriarşi derepţi, pentru credinţa ce
avea ei cătră Dumnezeu, dobândiră aceale cetăţi şi locuri. Iar nepoţii
acelora, derept necredinţa ceaia reaoa, pierdură aceale cetăţi şi locuri. Şi
noi amu să nu mâniem Dumnezeu, nici să împutăm lui, nici să uităm
dumnezeiasca a lui învăţătură. Că pentru aceastea departe amu făcutu-ne-
am a fi den partea derepţilor părinţilor noştri. Şi de ceia ce urăsc pre noi şi
ne biruiesc vrăjmaşii, prinşi sântem d-inşii, şi în răsipirea acestora fum,
pentru păcatele noastre. Ce să ne întoarcem iarăş, fraţilor, şi să ne plângem
înaintea Domnului cela ce-au făcut noi, şi să strigăm lui cu inimi înfrâmte:
"Greşit-am, Doamne, şi ispovedim păcatele noastre ţie! Fără-de-legiuit-am,
nici ne-am dereptat înaintea ta: derep ce că zisa ta am călcat şi zisa ta am
uitat; derep ce că uitat-am leagea şi judecatele tale; derep ce c-am îmblat
după pohta noastră şi pre cugetele noastre îmblăm; derep ce că cu
nedestoinicie pre numele nostru făgăduitei viat-am; derep ce că milosârdia
ta încuiat-am; derep ce că iubirea ta de oameni îngrupat-am, cu fără-de-
legile realelor noastre, ce într-însele am crescut. Ce nu da pre noi până în
sfârşit, derept numele tău, nici sparge leagea ta, nice lăsa milostea ta de noi.
Derept ieftiniia ta, şi derept milosârdia a dulcelui al tău părinte, şi derept
milostea a sfântului tău duh, pomeneaşte, Doamne, mulţimea ieftiniei tale.
Pomeneaşte, Doamne, de ciudesele tale cealea den veac, şi nu pomeni fără-
de-legile noastre cealea dentâi, ce neputinţele noastre şi chinuri
pomeneaşte, Doamne. Caută den ceriu şi vezi, şi cercetează pre
noi. Cearcetă viiia sa aceasta, moşteniia ta, şi dereptează ce-au prisădit
dereapta ta, şi dăruiaşte noao pace, dătătoriu de pace, dulce Doamne. Şi
derept cinstitul şi sfântul sânge al tău, ce derept viaţa şi derept spăsenia a
toată lumea vărsatu-l-ai, dăruiaşte, şi derept preacurata şi preasfânta a ta
maică, ce iaste a tuturor împreună mare nădeajde şi tuturor ajutătoare şi
dvoreaşte cătră Dumnezeu de noi de toţi, şi derept botezătoriul tău
preaditece şi derept sfinţii apostolii tăi, şi derept sfinţii măcenici ai tăi, ce
derept numele tău cel sfânt sângele-ş vărsară, şi derept sfinţii prorocii tăi, şi
derept sfinţii oteţi şi patriarşi şi învăţători, ce până la sânge junghearei
nevoiră-se, ogodind ţie şi milostivului părintelui tău şi mângâitoriul şi
sfântului al tău duh. Nu spre dereptatea noastră nădăjduim, ce spre mila ta
şi ieftenşugului tău, derep ce amu că altul fără de tine nu ştim; numele tău
rugăm, şi de la tine aşteptăm ajutoriu. Aşa se cade să ne ispovedim, cineş
păcatele sale, lu Dumnezeu, şi la acela să scăpăm şi să nădăjduim spre
milostea lui ceaia nespusa. Că să ştiţi, că va da cu mâna ajutoriu şi va învie
pre noi den păcate Domnul, şi va slobozi noi de toată mâniia şi de nevoie,
şi de prădare şi de scârbe. Însă iară să ne întoarcem la cuvântul evangheliei.
(Evanghelie) Domnul Isus amu usteni-se de cale, şădea aşa la puţ;
ceasul era ca la şase. Vine o muiare den Samariia să-ş scoaţă apă. Grăi ei
Isus: "Dă-mi apă să beau". Ucenicii lui era tremişi în cetate, să cumpere
bucate.
(Tâlc) De îmblarea calei ustenise-se Hristos, grăiaşte evanghelistul, ca să arate noao netrufa lui şi nemăriia. Nici amu vrea să aibă măşcoi
derept îmbletul căiei, ce pedestru îmbla; nici fără negrije îmbla sau cu
leane, ce curând şi tare. Că învaţă pre noi ca nu ne trebuiască mult, şi cu
sârguit şi cu pază să facem lucrul lu Dumnezeu. Că şedea Hristos nu spre
scaun, ce pre pământ, de-ş răposa trupul şi odihniia lângă puţ. Ceasul era ca
la şase. Că era întru vreame ce toţi oamenii răpausă depreună, după
mâncare. Iară ucenicii tremişi era să cumpere bucate, ca şi ceasul să se
catinză derept răpausul şi pre odihnire ce trebuiia Domnului.
(Evanghelie) Cerşu el să bea apă. Şi grăi lui samareanina: "Cum tu,
jidov fiind, şi de la mine ceri să beai apă, fiind muiare samareanină? Că nu
se ating, nici se apropie jidovii de samareani". Răspunse Isus, zise ei: "De-
ai fi ştiind darul lu Dumnezeu, şi cine iaste de-ţi grăiaşte ţie: "dă-mi apă să
beau", tu ai ceare de la el, şi ţi-ară fi dat apă vie". Grăi lui muiarea: "N-ai
nici cu ce să scoţi, şi puţul iaste adânc. De unde amu ai apă vie?"
(Tâlc) Pre chip amu şi pre veşminte şi pre tocmeala trupului şi pre
cuvinte precepu Samareanina că jidov iaste Domnul. Derept aceaia şi grăi
câtr-însul: "Cum tu, jidov fiind, ceri apă să beai de la mine, muiare
samareanină fiind eu?" Nu zise că samareanii cu jidovii nu se meastecă, ce
jidovii de samareani nu se apropie: după aceaia arătă-se muiarea că
înţeleaptă era şi cu chip, şi de ştirea legiei avea. Derept aceaia şi Hristos
începu a grăi cu nusa sus şi dumnezeiaşte, arată-ş sineaş şi o descoperi. Zise-i "de-ai fi amu ştiind darul lu Dumnezeu (ce se zice, de-ai fi
ştiind cum e, şi cu cât dăruiaşte Dumnezeu, că în vecie sânt şi neputrede),
fire-ai ştiind şi mine, că Dumnezeu acesta poate da ţie aceaia. Tu de-ai fi
cerşut, o muiare, fire-ai luat apă vie. Apă vie zice-se Hristos; apă învăţătura
lui. Apă amu cheamă-se, derep-ce că apa curăţeaşte spurcăciunea păcatelor
şi stinge văpaia greşalelor şi vindecă uscăciunea necredinţei fără rod; iară
apă vie, că pururea iaste şi pururea curătoare e. Că apa vie iaste ceaia ce se
varsă, şi cură, apă vie, dulceaţa duhului sfânt. Că în toate chipurile cheamă-
se, după căce în multe chipuri lucrează. Acmu amu cheamă-se apă, aorea
foc. Apa amu, derep ce că apa den ceriu deştinge, de înviiază şi hrăneaşte.
Şi întru un chip fiind, iară ea în multe chipure lucrează: că înălbeaşte
florile, pre altele ruşaşte, pre altele învineţeaşte, altele mohoraşte;
îndulceaşte pre smochini, amăraşte pre pelin. Aşijderea şi dumnezeiescul
duh, den ceriu deştinge, de înviiază şi hrăneaşte sufletul; şi unul iaste
acesta, spre multe chipuri firea împarte-ş, cu dulceaţă şi cu tărie. Iară focul
cheamă-se sfântul duh, derep ce amu că focul întru o vedeare iaste, iară el
în toate chipurele lucrează, că încălzeaşte şi arde, şi luminează şi
curăţeaşte. Aşa şi dulceaţa duhului sfânt luminează carei cred, şi cu bună
sufleţie mult le dă carei priimesc el, şi pururea le ajută sufletului spre
lucrurile cealea bunele să facă, şi le adauge pururea să îmble bine. Hristos
amu aşa zice, iară muiarea şi aimintrea înţelease de apă.
(Evanghelie) Derept aceaia şi grăi: "Au doară tu mai mare eşti de
părintele nostru Iacov, ce-au dat noao puţul? Şi acesta dentr-însul
au băut, şi feciorii lui, şi dobitocul lui". Răspunse Isus şi zise ei: " Toţi cine
vor bea de apa aceasta, însetoşa-se-va; iară cine va bea de apa ce eu da-voiu
lui, nu se va însetoşa în veaci, ce apa ce eu da-voiu lui, fi-va întru el izvor
de apă curătoriu în viaţa de veaci. Grăi cătr-însul muiarea: "Doamne, dă-mi
acea apă, să nu-m fie seate, nece să viiu încoace să împlu".
(Tâlc) Întru ruda ceaia buna a iudeilor aduce-se samareaninii pre ei;
tată-ş făcea Iacov. Derept aceaia şi grăiaşte: "Au doară tu mai mare eşti de
părintele nostru Iacov?" Iară Domnul nu grăi aiavea că "mai mare sânt", ca
să nu se arate lăudându-se şi mărindu-se. Că-ş coperiia chipul cuvintelor, că
zise: "Cine va bea den apa aceasta, însetoşa-va iară", ce se zice: de te miri
de Iacov, o muiare, unde v-au dat această apă, mai mult şi mai vârtos de
mine cade-ţi-se să te miri. Dând eu această apă, mai vârtos e bună, şi vieţiei
de vecie îmblătoare. Că apa ce eu dau, fi-va izvor de apă, şi pururea
curătoriu. Nu amu cât au luat sfinţii de la Dumnezeu, atâta şi până la sfârşit
să se afle, ce sămânţa amu începătură priimeaşte den dulceaţă, de se
îndulceaşte aceaia şi creaşte şi sporeaşte pre toate lucrurile cealea bunele.
Că zice amu, că cine va avea mai mult, şi mai mult i se va da şi i se va
adauge. Iară această muiare, deaca auzi aceaste cuvinte, ea începu a uita
puţul lu Iacov. "De zici amu, Doamne, că ai apă vie, dă-mi-o, să nu-m mai
fie seate, nici să viiu încoace să împlu!"
(Evanghelie) Grăi ei Isus: "Du-te de cheamă bărbatul tău şi vino
încoace!" Răspunse muiarea şi zise: "N-am bărbat". Grăi ei Isus: "Bine zici
că bărbat n-am. Cinci amu bărbaţi ai avut, şi acmu ce ai, nu ţi-e bărbat; adecă adevăr spuseşi!" Grăi lui muiarea: "Văz că proroc eşti tu.
Părinţii noştri în codrul acesta închinară-se, şi voi grăiţi că în Ierusalim
cade-se să se închine". Grăi ei Isus: "Muiare, creade-mă, că va veni ceasul,
când nece în codrul acesta, nece în Ierusalim închina-se-vor părintelui. Voi
vă închinaţi, ce el nu ştiţi, iară noi ne închinăm că el ştim, că mântuirea den
iudei iaste".
(Tâlc) Că vru Hristos să arate, ca şi bărbatul aceii muieri cade-se să fie
soţ acelui lucru bun. Şi vru Hristos să afle taina aceii muieri, şi grăi ei:
"Pasă, de cheamă bărbatul tău". Iară ea împreună priimi cuvântul, împreună
şi să se ascunză nevoiia-se, şi grăiia că "n-am bărbat". Iară Dumnezeu, el e
văzătoriu şi ştiutoriu de toate. Şi cu a lui tărie descoperi şi arătă, şi
împreună şi cei bărbaţi dentâi numără-i, şi cesta de acmu, ascunsul al ei
bărbat oblici. Însă muiarea nu se lepădă, nici se scârbi deaca auzi aceastea,
nici lăsă Hristos şi să fugă, ce mai vârtos se miră şi preamărturisi şi mai
mult grăiia: "Doamne, văz că proroc eşti tu". Şi de isprăvirea dumnezeiei
aciiaş pre Hristos întrebă, şi de ce e credinţă în Dumnezeu şi de
închinăciune. Nu de viaţa ceştii lumi şi de lucruri întrebă pre Hristos
această samareanină (ce se zice, de sănătatea trupului şi de avuţie), ce de
credinţa lu Dumnezeu şi de cinstea ceaia buna. Că aşa era amu această
muiare preamândră de suflet şi gata spre bunătăţi. Derept aceaia grăi că
"părinţii noştri în codrul acesta închinară-se". Câţi ca Avraam au fost, de
aceia pomeniia şi de credinţa lor ceaia buna şi ceaia curata ce-au fost având
cătră Dumnezeu. Că cu bună minte şi cu ascultare acolo se grăiaşte, că se
duse Avraam de rădică fiiu-său Isaac spre jungheare, când fu ispitit de
Dumnezeu. Ce Iacov puse jărtăvnicul acolo, şi se închină lu Dumnezeu.
(Evanghelie) "Că va veni vreamea, când nici în codrul acesta, nece
Ierusalim închina-vă-veţi părintelui".
(Tâlc) Aceasta grăi Domnul, spunea de perirea samareaninilor şi a
jidovilor împreună, de ce vrea ei să paţă şi să piară împreună de rimleani,
după uciderea lu Hristos. "Voi vă închinaţi, ce el nu ştiţi". E să amu şi
aceluiaş Dumnezeu închinară-se, că crezură samareanii şi iudeii, însă
samareanii nu ştiia că a tuturor limbilor iaste domn Dumnezeu. Că le părea
că pre samareani şi pre iudei numai că va birui, iară iudeii ştiia că tot-
ţiitoriu iaste Dumnezeu. Derept aceaia şi cătră samareani zice Domnul că
"voi vă închinaţi, ce el nu-l ştiţi" (ce se zice, că "nu ştiţi putearea lu
Dumnezeu, că iaste domn prespre toată lumea)". Şi pre eluşi se meastecă cu
iudeii Domnul, de grăiaşte că "noi ne închinăm, că el ştim", derep ce că den
iudei şi den ruda lor cu trup crescu. Şi samareanilor părea-le-se că sânt
iudei. Iară mântuirea, zise, den iudei că va fi, derep ce că de la aceia
învăţară-se samareaninii a cunoaşte pre Dumnezeu, iară idolii uitară. Însă
mântuirea dentru iudei ieşi, că den ruda lor amu Hristos luo trup de om.
(Evanghelie) "Ce va veni ceasul, şi acmu iaste, când adeveriţii
închinători închina-se-vor părintelui, duhului şi adevărului. Duhul e
Dumnezeu şi cine se vor închina lui, duhului şi adevărului cade-le-se să se
închine".
(Tâlc) "Veni-va ceasul", grăiaşte Hristos, "mai vârtos, şi acmu iaste, în
vreamea de a mea venire, când adeveriţii închinătorii, nici ca samareanii
întru un loc închina-se-vor, nici ca întru Ierusalim iudeii închină-se şi a
legiei umbră jărtvă aduc lu Dunznezeu". Iară nemică cine nu avea umbră,
acei închinători caută Dumnezeu, derep ce că duhul iaste al sufletelor, şi
adevărul iaste al adeveriţilor. "Veni-va ceasul, când adeveriţii
închinători închina-se-vor părintelui, duhului şi adevărului". Că priimi
Domnul, mai vârtos decât samareanii, iudeii, e acmu priimeaşte iară mai
vârtos decât jidovii, creştinii. Că adeveriţii închinători" grăiaşte carei cred
întru el (ce se zice, carei sânt ai beseareciei) noao arată, că adeverit cinstesc
pre Dumnezeu, nu se închină ei umbreei, ca iudeii şi ca samareanii. Că
toată amu jărtva iudeiască umbră era şi ca o arătătură adevărului. Iară
închinătorii ceia adeveriţii, închină-se părintelui nu cu trupul, ce cu duhul
(ce se zice, nu cu trupească jărtvă, ce cu sufletească), şi nu umbreei şi
arătarei, ce adevărului, şi nu într-un loc, cum au scris, de închinăciune să se
închine, ca samareanii şi ca iudeii, ce în tot locul, blagodarind Dumnezeu,
acei închinători caută Dumnezeu, să se închine lui.
Că arată şi de aceasta, că nu va Dumnezeu a legiei jărtve, şi derept
aceia, nu cu deştingerea, legiui ea oarecând, şi lăsă până atunce, derept a
jidovilor neputinţă şi greime. Duh e Dumnezeu; duh, ce se zice, fără de
trup. Derept aceaia, cine se va închina lui, sufleteaşte cade-i-se să se
închine, şi nu umbreei, ce adevărului. Aceasta amu iaste cu podoabă şi cu
cinste închinăciune. Că sufleteasca jărtvă iaste smereniia cu mândrie şi
ruga. "Jărtva amu lu Dumnezeu" zice "duh înfrâmt". Şi iară: "Junghe lu
Dumnezeu jărtvă cu lăudare şi împreună cu toată a sufletului bunătate". Că
jărtva şi închinăciunea sufletească iaste. "Atunce amu vruseşi", zice, "jărtvă
dereaptă". De toate, derept aceaste bunătăţi, dereptează-se omul şi cu
mântuire se spodobeaşte, şi împărăţiei ceriului moştean fi-va.
Derep ce că dereptatea grăiaşte-se împreună cu toate bunătăţile, şi
adeverita închinăciune iaste, şi lu Dumnezeu cu podoabă, cum
iaste creştineasca dereptate; mai mare iaste, şi mai pre sus, mai vârtos de
elineasca şi de jidoveasca. Că elineasca amu dereptate, trupească e şi
rătăcită, iară iudeiasca, adevărată e amu, însă, şi aceasta e trupească.
Creştineasca, a elineştiei protivitoare e, iară de a jidoveasca prea mai pre
sus şi mai vârtos e cu mult număr şi mai cinstită. Că nu iaste năravul
jărtveei noastre cu a oilor şi cu a viţeilor ardere şi afumare, ce cu sufletul
duhului, cum şi Hristos grăiaşte că "duhului şi adevărului cade-se să se
închine". Că adeveriţii închinători nu pre locure tocmesc jărtvă, ce cu
sufletul ogodesc lu Dumnezeu, cum şi dumnezeiescul Pavel grăiaşte:
"Mulţemesc lu Dumnezeu, ce lui mă închin cu duhul mieu". Iară când
grăiaşte că "duh e Dumnezeu", fără de trup arată. Cade-se amu celuia ce e
fără de trup şi jărtva aşa să-i fie, şi să se aducă sufleteaşte şi cu minte
curată, nu dobitoc să junghe şi trup a aduce, ce cugetele cealea hitleanele a
întoarce, şi a feri sine, şi necuvioasa şi fără de cuvinte pohtă să o ucidem şi
să o junghem. Iară cui i pare că lu Dumnezeu se închină, deci a şădea întru
un loc trupeaşte dumnezeiia înţeleg, aceia amu numai cu glasul pre
Dumnezeu cinstesc şi altui oarecui închină-se, nu lu Dumnezeu, şi fără
folos jărtva lor fi-va. Nescrisă amu să înţeleajem dumnezeiia a fi, ce întru a
sa fire că iaste Dumnezeu, şi pretutindinea a fi şi cătră toţi a veni, şi de
nimea apărându-se. Duh e Dumnezeu, în numele duhului arătă Domnul,
neîntrupatul părinte, şi adause, că duhului şi adevărului cade-se lui a se
închina. Că cum amu întru fiiul închinăciune grăim, că cum în
chipul lui, Dumnezeu părintelui, aşa şi în duhul, că întru sine arată
dumnezeiasca dumnezeie. Derept aceaia şi întru închinăciune neîmpărţit să
fie, den tatăl şi fiiul, duhul sfânt. Şi acestora să ne închinăm, că nu
făpturilor cade-se a se închina, ce închinându-ne Domnului, făpturilor cade-
se a ne închina. Iară Hristos nu se desparte, ce acela ce grăiia cătră muiare
unul era, Domnul Isus Hristos. Închinatul ce e dentru oameni, şi acelui, ca
lu Dumnezeu, a se închina tocmeală nespusă e. Că cela ce se închina,
împreună cu noi omeneaşte, şi închinat era ca Dumnezeu, nu la pământ
numai, ce şi în ceriu. Cum şi iudeaninul samareaninei grăiia, unde grăiaşte
că ne închinăm, şi pre sineş socotiia-se ca un om cela ce ca Dumnezeu tatăl
închinat e. Că derep ce amu luo Domnul chip omenesc şi de slugă, şi slujbă
în chipul omului şi robului să săvârşi, nu era pierdut, ce era Dumnezeu şi
Domn, ce şi închinat lăcuiaşte, vare să au fost şi om. Să fim şi noi, fraţilor,
sufleteaşte, şi adeveriţi în toate. Şi să ne închinăm şi să creadem cu tot
sufletul şi tot cugetul şi cu toată tăriia noastră. Şi cu duh adeverit să slăvim
şi să ne închinăm Domnului. Şi să grăim cu adevăr cineş cătră vecinul său.
Şi să nu minţim înaintea lu Dumnezeu şi oamenilor, unele să grăim, iară
altele să avăm întru inimile noastre, să nu perim, că piiarde Dumnezeu toţi
carei grăiesc minciuni. Că minciuna amu de la vrăjmaş iaste. Şi cum se
curăţeaşte gura nehitleană den adeveritul Hristos, Dumnezeu nostru, aşa şi
gura ceaia mincinoasa spurcă-se de la tată-său, diavolul. Că cine iubeaşte
adevărul, pre Dumnezeu iubeaşte; şi cine se bucură de minciuni, voia
diavolului iubeaşte. Şi să nu mărturiseşti minciuni spre vecinul
tău, că mărturisetoriul mincinos, grăiaşte leagea, şi de toţi carei grăiesc cu
hitlenie, delungă. Că gura ceaia mincinoasa, ucidere e sufletului; sparge
mărturisitoriul nederept, de-l tremite osândă pre mijloc de fraţi. Isaia
grăiaşte că "pusem în minciună nădeajdea noastră, şi cu minciuni, nu cu
adevăr, întări-se pre pământ". Grăiaşte Ieremiia: "Fiii striini învechiră şi
şchiupară den cărările sale". Cum şi sfântul David grăiaşte: "Viu Domnul şi
blagoslovit Dumnezeu! E vrăjmaşii Domnului minţiră lui; şi fi-va vreamea
lor în veac". Şi urât-ai toţi făcătorii fără-de-leage, şi minţiră nedereptate în
eiş. Usnele înşelătorilor întru inimi; şi întru inimile loruş grăiră rău. Urâte
sânt lu Dumnezeu usnele hitleanilor, şi limba mincinoasă uraşte adevărul.
Şi carei se întăresc spre minciuni, aceia pasc vânturile. Şi mărturisitoriul
mincinos nu va fi fără de muncă, că cine va ponoslui derept, nu va fi spăsit.
Mărturisitoriul mincinos cu spurcăciunea şi cu hitleniia minciunilor lui
piiarde oamenii. Şi apostolul grăiaşte: "Nu vă lăudaţi şi nu minţireţi spre
adevăr". Iară Domnul grăiaşte de diavolul: Când grăiaşte minciună, de eluş
grăiaşte, derep ce că iaste mincinos, ca şi tată-său. Iară noi amu, cu adevăr
şi cu curăţie să ne apropiem cătră Dumnezeu (că acesta iaste adevărul şi
viaţa), ca şi noi vii să fim, aceii adeverite şi vie apă să ne săturăm, şi seatea
ce arde întru noi să o stâmpărăm, şi de realele aceştii lumi să ne slobozim,
şi vieţiei ceaia dulcea să ne spodobim cu dulceaţa adeveritului Dumnezeu şi
mântuitoriul nostru Isus Hristos, că lui se cuvine toată cinstea şi
închinăciunea întru veacii de veac, amin! În vreamea aceaia,
mergând Isus, văzu om orb den născută. Şi întrebară el ucenicii lui, grăiră:
"Învăţătoare, ce-au greşit acesta, sau părinţii lui, de-au născut orb?".
Răspunse Isus: "Nece acesta au greşit, nece părinţii lui, ce să se ivească
lucrul lu Dumnezeu spr-insul. Mie mi se cade a lucra lucrul celuia ce m-au
tremes, până iaste zio. Veni-va noaptea, când nimea nu poate lucra. Când
întru lume sânt, lumină sânt lumiei". Aceasta zise, scuipi la pământ, şi făcu
tină de scuipit, şi unse ochii orbului. Şi zise: "Du-te de te spală în fântâna
Siluamului (ce se spune "tremes")". Duse-se şi se spălă, şi vine, văzu.
Vecinii lui văzură el mainte că era orb, grăiră: "Nu iaste acesta ce şedea de
cerea?". Aceştea grăiră că "acesta iaste", iară alţii că "iaste de seamănă lui".
El grăi că "eu sânt". Grăiră lui: "Cum ţi se-au deşchis ochii tăi?" Răspunse
acela şi zise: "Un om, ce-l cheamă Isus, tină făcu şi unse ochii miei, şi zise:
"Du-te în fântâna Siluamului şi te spală. Duşu-mă de mă spălai, văz".
Ziseră lui: "Unde iaste acela?". Grăi: "Nu ştiu". Duseră-l el cătră farisei, ce
era mai de nainte orb. Era sâmbătă, când făcu tină Isus şi deşchise ochii lui.
Iară întrebară el fariseii: "Cum vezi?". El zise lor: "Tină puse mie la ochii
miei, şi mă spălai, şi văz". Grăiră amu unii den farisei: "Acest om nu e de la
Dumnezeu, că sâmbăta nu păzeaşte". Alţii grăiră: "Cum poate om păcătos
aceaste seamne să facă?". Şi pâră era întru ei. Grăiră amu orbului iară: "Tu
ce grăieşti de el, cum deşchise ochii tăi?". El zise că "proroc iaste". Nu
crezură amu iudeii de el, că orb era şi veade, până chemară părinţii aceluia
ce vedea şi întrebară ei, grăiră: "Acesta iaste fiiul vostru, ce voi grăiţi c-au
născut orb? Cum amu acmu veade?". Răspunseră lor părinţii lui şi
ziseră: "Ştim că acesta iaste fiiul nostru, şi orb au născut; cum acmu veade,
nu ştim, sau cine i-au deşchis lui ochii, noi nu ştim. Însuş crescut are, însuş
de eluş să grăiască". Aceasta ziseră părinţii lui, că se temea de jidovi, că aşa
băgase jidovii, cine va ispovedi Hristos, lepădat să fie de besearecă. Derept
aceaia părinţii lui ziseră că "însuş crescut are, însuşi-l întrebaţi!" Strigară
amu adoara omului ce-au fost orb, ziseră lui: "Dă slavă lu Dumnezeu! Noi
ştim că omul acesta păcătos iaste". Răspunse acela şi zise: "De iaste
păcătos, nu ştiu; una ştiu, că orb era, acmu văz!". Ziseră lui iară: "Ce făcu
ţie? Cum deşchise ochii tăi?" Răspunse lor: "Spuş voao, şi nu auzit. Ce iară
veţi să auziţi? Au doară şi voi ucenici lui veţi să fiţi?" Ocărâră el şi ziseră:
"Tu ucenic eşti aceluia, noi lu Moisi sântem ucenici. Noi ştim că Moisi au
grăit cu Dumnezeu; acesta nu ştim de unde iaste". Răspunse omul şi zise
lor: "De aceasta amu minune iaste, că voi nu ştiţi de unde iaste, şi deşchise
ochii miei. Ştiu că păcătoşii Dumnezeu nu-i ascultă, ce cine iaste lu
Dumnezeu čătitoriu şi voia lui face, acela ascultă. Den veac nu iaste auzită
că cine deşchise ochii orbului den născută. De n-ară fi acesta fiind de la
Dumnezeu, n-ară putea face nemică. Răspunseră şi ziseră lui: "Întru păcate
tu născut eşti tot, şi tu ne veri învăţa?" Şi scoaseră el afară. Auzi Isus că
scoaseră el afară, şi află el, zise lui: "Tu creade-veri în fiiul lu Dumnezeu?".
Răspunse acesta şi zise: "Şi cine iaste, Doamne, de să crez întru el?". Zise
lui Isus: "Şi-l vezi, şi grăiaşte cu tine; acesta iaste!" El zise: "Crez,
Doamne, şi mă închin lui".
Domnul Dumnezeu şi mântuitoriul nostru Isus Hristos grăind
iudeilor, şi sineşi se arăta tocma cu Dumnezeu tatăl şi grăiia că "mai de
nainte, până Avraam n-au fost, eu sânt". Şi cu îndrăznire fariseii obliciia, şi
cărtularii împreună, iară ei cu urgie şi cu mânie împlură-se, şi dârji arătară-
se, şi turburară-se, şi luară pietri să arunce într-însul. Iară Hristos feri-se de
acolo, şi pre mijloc de ei nevăzut ieşi den besearecă, aşa prost; nici o
năpaste avea de cei ce goniia pre el, iudeii. Că spre vindecarea orbului
veniia, ca să se încredinţeaze ce era grăită de el, ca a fariseilor şi a
cărtularilor graiure să le moaie, şi iuţimea lor şi necredinţa, cu această
znamenie. Iară ucenicii fură spământaţi, că nu ştiia de vedearea orbului, ce
întreba:
(Evanghelie) "Doamne, ce-au greşit acesta, sau părinţii lui, de-au născut
orb?"
(Tâlc) Că auzise amu pre Hristos cătră cel bolnav grăind: "Iată că eşti
sănătos, şi de acmu să nu mai greşeşti!" Că văzură orbul, şi ştiia că aş-au
născut. Mira-se şi pururea ispitiia să înţeleagă. Iară Domnul desfăcu lor
neştiinţa, răspunse şi zise: "Nici acesta au greşit", -că den născută amu era
orb, şi cum iaste să poată să greşască încă nenăscut? - "nice părinţii lui n-au
greşit", - ca derept aceaia orb să se nască. Feciorii amu derept părinţii nu
iau osândă, că nederept iaste, unii să greşască, iară alţii să ia osânda. Şi
feciorii, nemică greşind, şi să puie greşalele părinţilor pr-inşii, nu iaste
derept. Că grăiaşte prorocul Iezechiil: "Nu va fi de acmu împreunare
cuvintelor, ca părinţii să mănânce mearele, şi dinţii feciorilor să
strepezească. Ce, viu Domnul, şi viu sufletul mieu, că de acmu n-are a fi
aceasta, unii să greşască, iară alţii să fie munciţi, ce cela ce greşaşte, acela va fi muncit". Şi lu Moisi puse Dumnezeu leage, grăi că
"n-are a muri părintele derept feciori, ce sufletul ce-au greşit, acela are a
muri".
(Evanghelie) "Ce să se ivească lucrul lu Dumnezeu spre el".
(Tâlc) Acest cuvânt al evangheliei, nu după vina aceasta grăiaşte-se aşa,
ce arată, că nici amu derept aceasta acel om născu-se orb, ce să se ivească
lucrul lu Dumnezeu spr-insul. Ce cu făptura lucrului aşa se tâmplă că cu
vindecarea amu, a orbului, proslăvi-se Dumnezeu, şi se iviră lucrurile lui.
Despre sineş zise aceasta Hristos, nu de Dumnezeu tatăl, că a aceluia slavă
ivită era. Derept aceaia şi grăiaşte:
(Evanghelie) "Mie mi se cade să lucrez lucrul celuia ce m-au tremes".
(Tâlc) Nu iaste amu mărie puţină, ca ziditoriul cunoscut să fie, pentru
unul fecior, fiiul şi cuvântul lu Dumnezeu, şi lucrul să lucreaze celuia ce l-
au tremes, cela ce cu el e întru o fire şi nevăzutul părinte.
(Evanghelie) "Până iaste zio, ca va veni noaptea, când nimea nu va
putea lucra".
(Tâlc) Până stă amu aceasta viaţă, lucrat-au derept noi Domnul. Cu
seamne şi cu ciude sânt lucrurele lui, ca şi noi să creadem întru el, şi viaţă
să avăm în numele lui. Că va veni noaptea, oprirea lucrului (ce se zice,
sfârşitul vieţiei fieş-căruia de noi), şi va veni acel veac ce va să fie, când
nici credinţa va birui, nici lucrul. Acicea amu iaste lucrurele a toate
znameniile şi credinţei şi cugetelor şi nevoinţa spăseniei noastre, iară acolo
numai răspunderea a dereptului judeţ, de va grăi: "Veniţi, blagosloviţii de
părintele mieu, de moşteniţi ce e gătită voao împăraţie, şi a veacilor
dulceaţă!" şi va zice: "Duceţi-vă, blăstemaţilor, în focul de vecie şi întru
nesfârşită muncă şi chin!".
(Evanghelie) "Când întru lume sânt, lumină sânt lumiei".
(Tâlc) Lumină a fi pre eluş grăiaşte Hristos, derep ce luminează cu
cugetul inimilor credincioşilor, şi lumină ochilor oamenilor dăruiaşte.
(Evanghelie) Aceasta zise, scuipi la pământ, şi făcu tină de scuipit, şi
unse cu tina ochii orbului, şi zise lui: "Du-te de te spală în fântâna
Siluamului".
(Tâlc) Ţărână luo den pământ Hristos, de zidi, nefiind ochii orbului.
Arată şi iveaşte că a sufletului tărie acesta iaste, de dă cu fire. Şi acesta
iaste ce dentâi au zidit omul den ţărână. N-au mestecat cu apa, ce cu
scuipit, ca să se cunoască că dulceaţa toată den scuipirea preacuratului şi
dumnezeiesc rost au fost. Tremease-l şi în fântâna Siluamului, ca să arate
prostiia şi bună mintea orbului, cu vrearea acestuia şi nu cu vreo păreare, ca
să aibă mulţi spre mărturiia vindecareei, că mulţi timpinară orbul, ducându-
se la Siluam: ochii era unşi cu tină. Această fântână a Siluamului, afară de
cetatea Ierusalimului era. Şi de această spunere, aşa spun: Oarecând,
prorocul Isaia boliia şi era cu puţin suflet. Rugă-se să bea apă, şi aciiaş
tremeasă fu lui apă de la Dumnezeu. Fu aceasta în zilele lu Iezechia
împărat, că încungiurase păgânii cetatea Ierusalimului, şi oamenii iudeieşti
periia de scădearea apei. Iară prorocul rugă-se, şi ieşi apă. Când mergea
jidovii tremeşi de prorocul, ieşiia apa, iară când mergea păgânii, nu se afla
apă nemică. Şi muri Isaia prorocul. Îngrupară el jidovii acolo, ca derept
ruga lui, apa să nu scază.
(Evanghelie) Vecinii vedea pre el că mai de nainte era orb, grăiră: "Au
nu iaste acesta cela ce şedea de cerea?" Alţii grăiră că "acesta iaste", iară
alţii grăiră: "Ba, ce iaste de seamănă lui". Iară el grăi că "eu sânt!".
(Tâlc) Ştiia pre orbul şi chipul obrazului lui, cum era mai den
nainte, şi-ş aducea aminte. Ochii lui acmu văzură deşchişi, şi nu crezură că
iaste el. Preaslăvită e această ciudă, şi spre necredinţă purta pre ei. Şi
vecinilor amu aşa le se părea. Atunce orbul acesta darul cela bunul nu
ascunse, ce cu îndrăznire grăiia că "eu sânt!" şi vindecarea aiavea
propoveduiia.
(Evanghelie) Întrebară el, grăiră: "Cum ţi se-au deşchis ochii?"
Răspunse acela şi zise: "Un om, ce-l cheamă Isus, tină făcu şi unse ochii
miei, şi-mi zise: "Du-te în fântâna Siluamului şi te spală. Şi merş de mă
spălai, şi văz".
(Tâlc) Mirară-se iudeii şi se spământară auzind orbul. Şi cu adevăr
întrebară el, ce grăieşte de acel om ce-au lucrat aşa. Iară el cu adevăr
mărturisi, cu îndrăznire, adevăr zise. Om pre glas şi pre ţărână ce unse,
părea-i-se că va fi. "Ce, cumu-m zise, eu şi făcui, şi iacătă că văz!".
(Evanghelie) Ziseră lui: "Unde iaste acela?" Şi grăi: "Nu ştiu". Şi-l
duseră el cătră farisei atunce, orbul. Era sâmbătă, când făcu tină şi deşchise
ochii lui.
(Tâlc) Că urâse iudeii pre Hristos, şi iară râvniia de bun dar ce dăruise
orbul şi de ciudese ce era spr-insul. Căuta pre el să-l afle şi cătră arhierei
să-l ducă. Ce nu aflară el, derep ce că Hristos nu vrea să fie aproape de cei
ce vindeca, să se afle. Că nu era iubitoriu de slavă, nici iubiia să-l
cinstească, ce tutindinea, întru toate, cu mândrie se arăta. Dusără acesta, ce
era oarecând orb, cătră farisei, şi întrebară el fariseii: "Cum vezi?" Iară el
cătră ceia ce auzise mai den nainte, curând iară grăi: "Tină puse spre ochii
miei, şi mă spălai, şi văz". Fariseii ziseră: "Vedeţi Isus, ce lucrează
sâmbăta! Cu tină unge, ca orbul să vindece". Nu cugeta fariseii,
derep ce făcu tină; judecă-l şi-l osândesc, cu fără-minte şi cu nederept urăsc
pre el.
(Evanghelie) Grăiră unii den farisei: "Acest om nu iaste de la
Dumnezeu, că sâmbăta nu păzeaşte". Alţii grăiia: "Cum poate om păcătos
aceaste ciudese să facă ?". Şi sfară era într-înşii.
(Tâlc) Şi de pâră ce era între ei, nimea nu cuteza aiavea să zică ce va
vrea. Şi spre orbul iară se adunară, şi întrebară el câţi bună-slăvire în
Hristos avea: "Tu ce grăieşti de tineş, c-au deşchis ochii tăi?" El zise că
"proroc iaste". Acest nume întru iudei cinstit era.
(Evanghelie) Nu crezură iudeii de el, c-au fost orb şi veade, până
chemară părinţii lui, şi întrebară ei, grăiră: "Acesta iaste feciorul vostru, ce
voi grăiiaţi c-au născut orb? Cum amu acmu veade?".
(Tâlc) Iară nu crezură fariseii că orb au fost şi vindecare lui Hristos
dăruise. Şi părinţii lui întrebară; nu crezură pre vecini. Mai vârtos vrea ei să
ascunză ciuda; ce mai mult o iviia. Şi părinţii aiavea spunea-le. Nu ziseră
fariseii cătră părinţii lui, că "acesta iaste feciorul vostru, cela ce voi grăiiaţi
că voi l-aţi făcut orb. Şi până acmu aţi spus cuvântul acesta, şi cum acmu
veade?" Că făcea mincinoşi pre părinţii orbului, înşela-i şi nevoiia pre ei să
se leapede de fecioru-ş şi să nu grăiască că, "veade acmu feciorul nostru".
Minciuna amu vrea fi aiavea, că "orb era întâi", răspunseră părinţii lui şi
ziseră.
(Evanghelie) Ştim că iaste feciorul nostru, şi orb au născut; cum acmu
veade, nu ştim, sau cine-au deşchis ochii lui, noi nu ştim. Şi crescut are
acesta, însuşi-l întrebaţi, însuş de el să răspunză. Aceasta ziseră părinţii lui,
că se temea de iudei. Că mai denainte sfătui-se iudeii, că cine va
ispovedi el că e Hristos, den besearecă să fie lepădat. Derept aceaia părinţii
lui ziseră că "crescut are, însuşi-l întrebaţi".
(Tâlc) Trei întrebări întrebară iudeii părinţii orbului: de iaste feciorul
lor, şi se-au născut orb, şi cum veade? Iară părinţii doao întrebări spuseră,
că feciorul lor iaste şi orb au născut. "Cum veade, nu ştim" grăiră, ce
feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. Ziseră: "Cum veade?
Au doară iaste tânăr sau nesfârşit" ziseră, "să nu înţeleagă cum se-au
vindecat?".
(Evanghelie) Chemară adoara omul ce era orb, şi ziseră lui: "Dă slavă lu
Dumnezeu! Noi ştim că om păcătos iaste".
(Tâlc) Aiavea şi fără ruşine nu grăiră orbului să se leapede că Hristos
pre el vindecă; pre ascuns aceasta feaceră. Cu bună cinste şi cu obraz curat
ziseră: "Dă slavă lu Dumnezeu", grăiia (ce se zice, "spune că nemică nu
făcu Hristos pre mine!"). Iară orbul atunce, cu multă îndrăznire răspunse şi
zise: "Să iaste păcătos, nu ştiu, nici acmu ispiti-vă-voiu, nici voiu răspunde
de aceaia. Una ştiu, că orb era, e acmu văz! Şi cu ciudă spre mine lucră, că
den veac nimea n-au făcut aşa". Acest lucru însuş întru sine să socotească,
şi să înveaţe voi cu adevăr. În multe, în toate chipurile începură a acoperi
acea ciudă; ce însăş aceasta adeverit den el pare-mi-se şi alţii să se
sfătuiască; dentru aceastea mai vârtos cu tărie fi-vor şi curat lumina-vor.
(Evanghelie) Ziseră lui iară: "Ce făcu ţie? Cum deşchise ochii tăi?" Şi
răspunse lor: "Spus-am voao, şi încă n-aţi auzit. Ce iară veţi să auziţi ? Au
doară şi voi veţi ucenici să fiţi lui?" Ei ocărâră pre el şi ziseră: "Tu ucenic
eşti aceluia, noi lu Moisi sântem ucenici, şi noi ştim că lu Moisi au 
grăit Dumnezeu. E acesta nu ştim de unde iaste".
(Tâlc) Şi de aceasta mânt iudeii. Că pre Moisi amu nu văzuse, ce den
strămoş auzise; iară de Hristos nu auzise, ce văzură. Că cu ochii amu carii
văd, mai credincioşi sânt decât ceia ce aud. Şi de-ară fi fost lu Moisi
ucenici, şi lu Hristos ară fi fost, cum şi însuş grăi lor: "De-aţi fi crezut lu
Moisi, fi-vreaţi crezut şi mie".
(Evanghelie) Răspunse omul ce era mai den nainte orb şi zise lor: "Una
amu aceasta mare minune iaste, că voi nu ştiţi de unde iaste, şi deşchise
ochii miei. Ştim că păcătosul nu-l aude Dumnezeu, ce cine va fi cinstitoriu
de Dumnezeu şi voia lui face, pre acela ascultă. Că den veac nu iaste auzită,
ca să deşchiză cineva ochii orbului den născută. De n-ară fi acesta de la
Dumnezeu, n-ară fi putut nemică să facă". Răspunseră şi ziseră lui: "Întru
păcate tu născut eşti tot, şi tu ne veri învăţa?" Şi scoaseră el afară.
(Tâlc) Părea-le că se va lepăda, şi întrebară el. Şi că nu se lepădă, ce mai
vârtos propoveduiia şi obliciia pre ei, atunce osândiră el de orbiciune-i, şi
împutară lui, şi-l scoaseră afară. Că-l urâră, unde oblici pre ei întru porţi, şi
cuvântul derept urât le fu, şi nu putură să rabde a mişelului şi a săracului
oblicire, că se arătă cu îndrăznire pentru adevăr. Ce se ruşinară de cuvinte
ce grăiră. Aşa e mare adeveritului tăriia, ca şi minciuni multe îngrupate şi
neîndrăznite.
(Evanghelie) Auzi Isus că scoaseră el afară, şi află el, şi zise lui: "Tu
creade-veri în fiiul lu Dumnezeu?". Răspunse acela şi zise: "Cine iaste,
Doamne, de să crez într-însul?". Şi zise Isus: "Şi-l vezi pre el, şi grăiaşte cu
tine; acela iaste!". El zise: "Crez, Doamne, şi mă închin lui".
(Tâlc) Aşa amu întrebă Hristos pre orbul, ca şi carei vor fi cu
nusul să priimească cuvântul den el, iudeii, derep ce amu ziseră lui iudeii:
"Dă slavă lu Dumnezeu". Şi aşa de aceasta el tăcu. Şi lăudă pre el Hristos,
şi-l priimi. Derept aceaia nu zise lui cum nu deade slavă lu Dumnezeu, ce-i
grăi: "Tu creade-veri în fiiul lu Dumnezeu?", ca să ne învăţăm toţi, ca, cine
va creade în fiiul lu Dumnezeu, acesta iaste ce dă slavă lu Dumnezeu;
tocma cu cinste cine va cinsti fiiul, acela iaste de cinsteaşte şi părintele. Să
creadem şi noi, fraţi, întru ziditoriul şi lucrătoriul şi Domn. Şi să ne
închinăm lui, că dentru untunearec şi den rătăcire şi den blăstem pre noi au
slobozit, ş-au luminat sufletele şi trupurele noastre. Că această lumină întru
lume venit-au, să lucrăm lucru luminat la vreamea, până iaste zio să
lucrăm. Iară lucrurile întunecate să le urâm, şi să luom întru minte judecata
ceaia ce va să fie. Că va veni noaptea (ce se zice, moartea), când nimea nu
poate lucra. Că nu iaste întru iad ispoveadanie, nici iaste acolo pocaianie,
nice iaste de-aciia spăsenie, ce de acicea iaste să câştigăm. Acmu e
vreamea de-a lucrarea şi de-a semănarea, şi să neguţăm până stă târgul. Şi
acmu, cu bună nevoinţă să ne nevoim, cu multă trudă şi cu postul. Să
semănăm cu toată inema, ca după aceasta să ne răposăm, cu veselie să
secerăm. Că adunare iaste într-aceaia vreame, nu de-a lucrarea. Că cine va
semăna acicea, acela va avea a secera întru veacii ceia ce vor să fie. Să
semănăm sufletului sămânţă sufletească, să semănăm cu inimi milostivnice
blânzie şi umilenie, dragoste şi lungă răbdare, îndrăgirea oamenilor cu
dulce milostenie şi miluirea, pace, bucurie şi sfinţie. Că fără de
aceastea, nimea nu va avea a vedea Dumnezeu. Să nu ne lenim, ce să
învăţăm pre toţi. Şi la lumină să dereptaţi ceia ce-au orbit, spre lucrurele
cealea bunele şi spre adeveritură şi spre creştinătate, şi mai vârtos spre
această slujbă sufletească să-i tocmiţi. Că datori sânteţi să daţi răspuns lu
Dumnezeu şi pururea să lucraţi lucrul lu Dumnezeu. Şi de ce cui ce
trebuiaşte, să daţi pururea, şi să cugetaţi de ce nu le soseaşte, şi să miluiţi
pre ei. Şi cu tot lucrul cela bunul să ogodim lu Dumnezeu şi să facem, şi de
realele amu cealea multele să ne ferim. Pururea amu să ne învăţăm de ceale
bune, ca realelor să nu ne învăţăm, ca mintea să nu răpause, ce pururea să
fie rădicată. Şi datori sântem, tot bine să lucrăm. Marele apostol Pavel aşa
ne zice: "Cela ce nu va lucra, să nu mănânce". Iară de ne va afla noi
Domnul pururea lucrând bine, şi văm îndrăzni spre adevăr, să ştiţi că văm fi
priimiţi şi va ajuta noao şi va izbăvi pre noi de năpăşti şi de cuvintele ceale
realele şi de cei ce ne dosădesc şi urăsc pre noi, văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi.
Şi la judecată da-va noao frâmseaţea lui ceaia neputreda. Şi întru
dumnezeiescul răpaus duce-va noi, şi cu a lui împărăţie şi dulceaţă dărui-va
noi. Ce lui să ne spodobim toţi noi, şi destoinici să fim, cu dulceaţă şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, cu nusul părintele
împreună şi sfântul duh, slava şi ţinearea şi închinăciune, şi acmu şi
pururea şi întru veacii de veac, amin. Vino acmu cu duhul, luminate
proroce Zaharie! Începutul cuvântului dă noao, dentr-a ta prorocie, de
suirea la ceriu a Domnului şi mântuitoriului nostru, lu Isus Hristos, nu cu
pildă, ce aiavea de ce-ai spus noao grăind: "Adecă, Dumnezeul
nostru vine întru slavă den războiu, den stolul lui, şi toţi sfinţii lui cu nusul.
Şi sta-vor picioarele lui spre codrul Eleonului, derept Ierusalim, spre
răsărit". Văm de-aciia de la tine să ştim; iară de războaie ce-au fost spre
dracul diavolul de la Isaiia văzătoriul de serafimi să înţeleagem că însuş
Domnul Dumnezeul nostru, Isus Hristos, singur îngloti-se spre toate tăriile
drăceşti şi puterile untunearecului surpă. Că "călcai", zice, "în mâniia mea,
şi stricai eale întru mâniia mea, şi toate veşmintele meale cruntai cu
biruirea. Deştinş şi până în vistiiariul vrăjmaşului mieu, şi cu toată tăriia
izbăvii-i cu braţul mieu; dară nu oamenii miei, aceia sânt feciorii miei!"
Aceastea toate de munca Domnului şi deştingerea lui întru iad zise-au fost,
că acolo birui putearea untunearecului cu crucea şi scoase tot nărodul a lu
Adam, cu toate, moşiia limbilor. Că oamenii, cheamă-se toate limbile,
derept păcatele lor surpaţi în iad, iară feciorii, cheamă-se carei întru leage
sfârşitu-se-au, ce prespre toţi se era împărăţit păcatul, cu putearea morţiei,
de la Adam până la Hristos. Surpă ei întru fundul iadului, de-i puse ei cu
ferecăciunea sărăciei şi a fiarălor. Că pentru fără-legile lor smeriră-se. Ce
sfărâmă uşa iadului Hristos, şi den nevoia lor izbăvi pre ei, şi legăturile lor
rupse. Scoase-i den untunearec şi den umbra morţiei. Şi de patruzeci de zile
aceasta împărţit-au, pentru dobânda, bucuriia sa. "Bucuraţi-vă", zice, "cu
mine, că aflai scula ceaia pierduta" (ce se zice, sufletele a tot omul). După
moşiia-ş limbilor, şi în locul cela frumosul ale lui lăcuite băgă-i: unii in rai
 cu razboinicul, e alţii cu Adam în piştea Edemului, iară alţii cu
Avraam, întru viaţa lăcuirei de vecie. Şi toate limbile întru a lui lumină, la
apa de răpaus sălăşui-i. Pentru toţi carei cu trupul au căzut înşelăciunei
şarpelui, derept aceştea, trupulu-ş Isus munci. Iară după lucru, fiecăruiş în
zioa de apoi va plăti, când va veni să judece toată lumea. Aceastea de înger
cătră apostoli, la codrul Eleonului, zise fură, că zise: "Bărbaţii Galileiului,
ce staţi de căutaţi la ceriu? Şi acesta iară va veni întru slava dumnezeiei
sale, să judece a toată lumea şi să plătească cuiş după lucrul lui". Iară sfinţii
proroci şi preapodobnicii şi derepţii, cu eluş la ceriu, întru sfânta cetate,
duce-i-va. Şi ce-am scos, dentru a lu Dumnezeu carte spunem, că noi nu
sântem făcători de cuvânt, ce după al prorocescului şi apostolescului cuvânt
meargem, ceia ce-au slujit Dumnezeului cela viul. Că lor duhul sfânt întru
scriptură aşa le-au zis, credincioşilor spre spăsenie, iară necredincioşilor
spre piiardere. Să meargem şi noi, fraţilor, la codrul Eleonul, cu mintea, şi
să vedem toate preaslăvitele câte se-au făcut spre el, că spre acel codru
însuş Hristos, Dumnezeul nostru, venit-au astăzi. Şi toate sfintele cinuri
acolo adunatu-se-au săboruri de preaoteţi, mulţime de patriarşi, stoluri de
proroci, stoluri de apostoli şi credincioşi tari, cu şaptezeci de ucenici ai lu
Hristos. Că de ei zice Pavel: "Mai mulţi de a cinci sute de fraţi arătă-se
Domnul". Aceasta se-au grăit ce-au fost la codrul Eleonului, înaintea lor
sui-se Domnul, iară ceia ce-i scoase la ceriu Hristos, în Ierusalimul de sus,
auzi Matei ce grăiaşte de aceia: "Şi multe trupuri răposate ale
sfinţilor sculară-se şi întrară după înviere întru sfânta cetate" (ce se zice,
întru al ceriului Sion). Văzătoriu acelor fost-au Pavel, când până la al
treilea ceriu răpit au fost. Ce acealea să lăsăm, ce de văznesenie să grăim şi
de ce-au fost la codrul Eleonului. Acolo amu îngereştile tării şi voinicamea
arhanghielilor, unii nuori, cu arepile vânturi aduce la rădicarea de pre
pământ a lu Hristos, Dumnezeul nostru, iară alţii scaunul de heruvimi
gătiia. Dumnezeu tatăl aştepta-l, cela ce elu-l avea mai de nainte întru sine
cu eluş. Iară duhul sfânt zicea tuturor îngerilor lui: "Luaţi uşa ceriului, de să
între împăratul slaveei. Ceriul să se bucure, a saş lumină înfrâmseţându-ş,
de să se blagoslovească de al său făcătoriu, cu trupul pren lăuntrul aceii uşi
spre nuori suind". Pământul să se bucure văzând spre el aiavea Dumnezeu
îmblând, şi toată lumea să se înfrâmseţeaze, de ai Eleonului codri
luminându-se. Că spre acela îngerii cu sfinţii apostoli, pre zisa lu
Dumnezeu tatăl împreunară-se, de aştepta a fiiului venire. Derept aceaia,
acest praznic mai vârtos de alalte cinstit fu noao, şi acest codru mai luminat
fu decât codrii Sinaiei. Că spre acela amu nevăzut deştinse, iară spre acesta
aiavea se arătă. Că pre al Sinaiei când deştinse, pre toţi-i spăre, derep ce că
codrul tot ardea cu foc, cu fulgere şi cu tunete. Cine se apropiia cătră codru,
el muriia; numai cu unul singur, Moisi, grăiia Dumnezeu. Iară spre al
Eleonului, cu untunearece de sfinţi deştinse Hristos, toţi-i sfinţi, şi pre toţi
mângâia. Că se lumină Eleonul ca soarele. Sfintele cinuri spre ei Hristos
avea. Şi într-aceale tunete şi fulgere, glasurile proroceşti auziia-se, şi cu
bucurie cânta, grăind: "Înalţi-te cu tăriia ta, Doamne! Cântăm şi
preacântăm slava ta!" Îngerii toţi ascuţiră-se grăind: "Strigaţi lu Dumnezeu
tot pământul! Cântaţi şi preacântaţi numelui lui!". Patriarşii încep cântare:
"Adecă, Dumnezeul nostru înălţă-se, că împăcă amândoi într-una, şi
împreună amândoi, pământul cu ceriul!" Iară preapodobnicii strigă: "Înalţă-
te la ceriu, Doamne, şi prespre tot pământul slava ta!" Derepţii, cu mare
glas, striga: "Înalţă-te, judecătoriul pământului, ca şi noi în lumina feaţeei
tale să îmblăm!" Iară David, ca un mai bătrân, tocmeaşte cinurele,
cântările, cuvintele, grăiaşte: "Toate limbile bateţi cu mânile, strigaţi lu
Dumnezeu cu glas de bucurie", ca să se înalţe întru strigări Domnul, şi
glasuri de buciune! Toate glasurile săvârşaşte-le Pavel, grăind: "Cine sui la
ceriu, pre Hristos să deştingă!". Ce acesta iaste ce-au deştins, şi iară se sui
desupra tuturor ceriurelor, că acolo era beseareca limbilor, ce se obricise lu
Hristos. Şi acela acmu suindu-se la ceriu cine-l văzură, scârbiia şi suspina
de la inimă cu a lu Solomon strigare: "Rănită iaste dragosteei tale, ginere al
ceriului. Nu mă ustenii după tine, şi zile de răpaus nu iubii. Şi ca un adus
drag strig să mă sărute den sărutarea rostului lui". Cu nuşii şi apostolii, câţi
căuta spre al lor învăţătoriu şi Domnului, ca feciorii beseareciei, cu jale
grăia: "Doamne Dumnezeu, nu lăsa noi săraci, ceia ce-ai iubit, ca un
milostiv, ce tremite, cum te-ai făgăduit noao, preasfântul al tău duh!" Cătr-
înşii răspunse Isus, cu milă mângâia-i: "Şădeţi în Ierusalim, că eu mă duc
cătră părintele mieu şi Dumnezeul vostru, şi voiu tremite, cum m-am
făgăduit voao, alt mângâitoriu, duhul mieu şi al părintelui. Şi
rădică mânile şi blagoslovi ei. Şi aceasta zise, înălţă-se la ceriu, şi aceia
închinară-se lui. Şi nuor luminat luo pre el den ochii lor. Sui-se amu, zice,
spre heruvimi, şi zbura spre arepile vântului. Că avea cu el Domnul şi
suflete omeneşti, de le sui la ceriu în dar părintelui său. Şi în Ierusalimul-
de-sus sălăşui-i. Aceastea den ale Ieremiei înţeleage-văm, grăind:
"Sufletele cealea ce dracul dusease-le întru fâră-fund, acealea Domnul la
ceriu scoase-le". Zise: "Sculaţi-vă, să ne suim la Sionul-de-sus". (Acesta
iaste al ceriului Ierusalim). E înainte-i cura tăriia îngerească, cu frică şi cu
bucurie vrea să deşchiză uşa ceriului. Ce uşarii de sus apărară, strigând:
"Aceasta e uşa Domnului, ca nimea de pre pământ să nu vie acicea, că noao
au pus Dumnezeu, ca să nu treacă. Iară acmu ne mirăm văzând om spre
scaunul heruvimesc şezând, şi mainte de serafimi". Sârguiia-se această uşă
să treacă. Iară îngerii spuseră a fiiului lu Dumnezău tăriia şi cinstea, cu trup
omenesc îmbrăcat, şi: "Să nu porecliţi voiei lu Dumnezeu! Toate cu
mândrie-le au fost, când au deştins pre pământ". Ziseră: "Nemică n-am
sâmţit. Şi adecă, că poartă chip de rob de se suie", aceia ziseră; "nu văm fi
plecaţi, de nu văm auzi cuvântul lu Dumnezeu". Atunce strigă Hristos:
"Deşchideţi mie uşa dereptăţiei, şi să întru pren ea, să spui părintelui mieu
de ce-am lucrat pre pământ ş-am chinuit". Şi cunoscură toate tăriile ceriului
glasul Domnului, căzură de se închinară, grăiră: "De nu te-am văzut,
Doamne, pre tine deştingând, acmu ne închinăm suindu-te întru slavă!". Şi
duhul sfânt ieşi la timpinare, petrecând sineş întocma fiiu lu
Dumnezeu. Şi cinste-i făcu, grăi: "Să se închine lui toţi îngerii lu
Dumnezeu!" Iară însuş Dumnezeu tatăl strigă celui ce veniia cu trup: "Fiiul
mieu eşti tu. Şezi de-a dereapta mea". Adecă, scaunul tău, Dumnezeu în
veaci de veac. Ale tale sânt ceriurile şi al tău e pământul lumiei, şi sfârşitul
ei tu întemeiaş". Şi-l puse în scaun părintele, şi cu a sa dereaptă, cunună-l,
cântând heruvimii aşa: "Pus-ai în capul lui cunună de pietrile cealea bunele,
cu slavă şi cu cinste cununaş el, slavă şi mare frâmseaţe puseşi spr-insul".
După aceaia săvârşaşte: "Unse-te cu untul fireei dumnezeieşti", cum zice şi
slujaşte David: "Derept aceaia unse-te, Doamne, Dumnezeul tău cu untul
bucuriei, mai vârtos de soţii tăi". Pre adevăr, acest praznic plin e de bucurie
şi de veselie: bucurie la ceriu, suindu-se Hristos cătră tatăl; pre pământ
veselie a toate făpturile, că se înnoiră den putrejune. Aşijderea şi noi,
fraţilor, veniţi, să ne bucurăm Domnului, înălţatului la ceriul ceriurilor, la
răsărit, şezând el a dereapta tatălui. Să ne închinăm, c-au priimit toată
putearea în ceriu şi pre pământ, să ne rugăm împărăţitoriului cu tatăl, să-i
aducem credinţă ca darurile, să nu ne arătăm înaintea lui deşărţi în zioa de
praznic, ca să priimim dulceaţa lu Dumnezeu. Astăzi amu Hristos al său
tuturora împarte, daruri dând tatălui, aducând lui întru jărtvă trupu-şul,
trimeţind apostolilor sfântul duh, ducând sufletele sfinţilor proroci întru
împărăţie ceriului, împărăţind ucenicilor a susului cetate sălaşuri,
deşchizând derepţilor raiul, cununând ceia ce se-au muncit legiuitorii,
tremeţind răbdătorilor de muncă dulceaţă, dând arhiereilor ce cerea
de al sufletului folos. Şi lasă păcătoşilor păcatele, miluiaşte toţi carei fac
voia lui şi păzesc învăţătura lui, tremeate domnilor noştri sănătate
trupurelor şi sufletelor spăsenie şi spre vrăjmaşi biruire, întăreaşte
besearecile, înmulţeaşte ai besearecei, cinste face căror slujăsc ei şi
preuţilor şi diaconilor, osfinţeaşte mănăstirele şi proslăveaşte egumenii, şi
întăreaşte spre răbdare monahii, blagosloveaşte creştinii, micii şi marii,
measerii cu bogaţii, robii şi slobozii, bătrânii cu tinerii şi muierile cu
featele. Să venim şi noi, fraţilor, întru sfânta besearecă, să mărim Hristos,
Dumnezeul nostru, cela ce dă noao viaţă, să-l proslăvim! Şi după acealea
ne-au făgăduit împărăţiia ceriului. Să înălăţm numele lui împreună, ca să
tremeaţă noao sfântul al său duh, că aceluia amu sântem robi, şi aceluia
slava şi cinstea şi închinăciune să-i tremitem, cu tatăl şi preasfântul dulcelui
şi de viaţă făcătoriu duhului, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. În
vreamea aceaia, rădică Isus ochii lui la ceriu şi zise: "Părinte, vine ceasul;
proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul să te proslăvească. Că ai dat lui puteare a
toate trupurile, de toate ce-ai dat lui, dă lor viaţa de veaci. Aceasta iaste
viaţa de veaci, de să ştie tine unul adeverit Dumnezeu şi acela ce-ai tremes,
Isus Hristos. Eu te proslăvesc la pământ, lucrul sfârşii ce-ai dat mie de să
fac. Şi acmu proslăveaşte-mă tu, părinte, la tine însuţi, cu slava ce am la
tine, mai de nainte, până lumea n-au fost. Arătai numele tău
oamenilor ce-ai dat mie den lume. Ai tăi era şi mie i i-ai dat, şi cuvântul tău
păziră. Acmu înţeleaseră că toate câte-ai dat mie, de la tine sânt. Că
graiurele ce-ai dat mie, dau lor; şi aceştea priimiră, şi înţeleaseră adevăr că
de la tine ieşii, şi crezură că tu m-ai tremes. Eu de aceştea rog; nu de lume
rog, ce de aceştea ce-ai dat mie, că ai tăi sânt. Şi ale meale toate, ale tale
sânt, şi ale tale, ale meale. Şi mă proslăvii întru ei. Şi de acmu nu sânt întru
lume, şi aceştea în lume sânt, şi eu cătră tine vii. Părinte sfinte! Păzeaşte ei
în numele tău, ce-ai dat mie. Păzii şi nimea dentr-înşii nu peri, numai fiiul
pierdură, ca scriptura să se izbândească. E acmu cătră tine vii, şi aceasta
grăiesc în lume, ca să aibă bucuriia mea împlută întru eiş".
După praznic preaslăvitul văzneseniei Domnului nostru Isus Hristos,
pametea să prăznuim întru această duminecă sfinţilor şi de Dumnezeu
purtători părinţi ai noştri, 318, ce-au fost în zilele lu Constandin cela
Marele, împărat creştinesc, de se-au adunat spre Aria cela răul; fost-au
preut în Alexandria, de huliia fiiul lu Dumnezeu, Domnul nostru Isus
Hristos, adeveritul Dumnezeu. Că e făcut, grăiia necuratul Aria, nu întru o
fire cu Dumnezeu şi tatăl, şi cum au fost atunce şi când n-au fost. De acolo,
ca un vrăjmaş adeverit, împreună carei ascultase de el, sfântul sobor
procleţiră-i şi-i lepădară. Mai nainte de aceştea, procleţise pre el sfânt
Pătru, arhiepiscopul Alexandriei măcenic. Şi nemica nu vrea să
priimească el, nici în vreamea de munca lui. Mulţi amu pleca genuchele la
sfântul, iară sfântul Pătru măcenic grăi că "mi se-au ivit Domnul, de purta o
cămaşe spartă şi-l întrebai: cine ţi-au spart cămaşa? E domnul zise: Aria
mi-o au spart; ce să te păzeşti, să nu priimeşti el, că spurcat iaste", grăiia "şi
în cest veac şi în cela ce va să fie. Şi tuturor zic să se întoarcă de la el. Şi să
nu aveţi nici o împreunare cu nusul".
Ruşină amu pre aceasta sfântul săbor, şi-l procleţiră, şi toţi carei asculta
de el. E dereapta credinţă creştinească învârtoşară şi întăriră. Întru o fire
tatăl fiiul propoveduiră, şi făcătoriul a toate, nu făcut, ce Dumnezeu
adeverit, ce mai den nainte de veac den tatăl născutu-se-au, însă nefăcut,
dumnezeu şi Domn, cumu e sfântul semn al credincioşilor dereapteei
credinţe, de ispovedescu ce iaste ... . Aceşti sfinţi şi Dumnezeu-purtători
300 şi 18, cu suflarea sfântului duh grăiră. Patriarşii carei era purtători
sfântului săbor a toată lumea era aceştea: Silivestru, papa den Roma,
Alexandru den cetatea lu Costandin, Alexandru den Alexandrie, Evstatie
den Antiohie, Macarie den Ierusalim. Acest amu praznic prăznuiaşte
beseareca lu Dumnezeu astăzi, şi derepţii sfinţi oteţi, că derept creştinătatea
nevoiră-se. Şi de dereapta şi sfintei credinţe pomeană să aibă în veaci, că
curat şi cu mulţemită proslăviră. Iară Aria şi Savelia şi Fotina, şi toţi
depreună ereticii, procleţiră-i şi-i lepădară, ca să ştie ereticii, că de însuşi
cuvântul Domnului grăise-se, că striinaţi făcură-se de fiiul lu Dumnezeu. Despărţiră-se şi se tăiară şi se lăpădară de sfântul trup beseareciei
lu Hristos ca neşte şodolane împuţite şi urâte. Derept aceaia şi cuvintele
ceştii evanghelii cetescu-se astăzi.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, rădică Isus ochii lui la ceriu şi zise;
"Părinte, vine ceasul; proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul tău să te
proslăvească!".
(Tâlc) Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeu, mergând la muncă, ale
îngrupăturiei cuvinte răspunde, şi cătră dragi ucenicii lui grăiaşte că "în
lume scârbă veţi avea; ce îndrăzniţi, că eu biruii lumea". Multe şi alte grăi
lor şi cătră nevoia lor învăţă-i să se nevoiască, şi-i îmbărbătă să
îndrăznească şi tare să rabde de ce va veni nevoie spr-inşii, şi la rugă să vie,
după învăţătură să înveaţe noi, întru năpăşti toate să le lase şi cătră
Dumnezeu a alerga. Rădică ochii lui la ceriu, de învăţă şi pre noi aşa să
facem şi să căutăm acolo de toate realele dezlegătură şi slobozenie.
(Evanghelie) "Părinte, vine ceasul; proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul tău
să te proslăvească!".
(Tâlc) Nu caută să ia slavă de la Dumnezeu tatăl preaslăvitul fiiul şi
Dumnezeu, cel ce cu tatăl într-una-l slăvim, întru o cinste şi întru un scaun.
Că are pururea toate ale tatălui şi tuturor de toate are a dărui, nu pre vremi
şi pre ceasuri, că iaste veacilor făcătoriu şi vremile şi anii întru a lui puteare
puse, ce "ceasul" zice cuviinţa vreamiei, ce întru ea socoti să se muncească,
şi cu a lui muncă să omorască moartea, şi morţii să învie cu învierea lui
ceaia den moarte. "Vine ceasul", grăiaşte, "vreamea iaste, părinte, să-mi vii
 la muncă", şi "proslăveaşte fiiul tău!" Slavă el se cheamă crucea şi
învierea. Că rădică ochii la ceriu şi aşa grăiia, blânzie această făcea. Pre
apostoli omeneaşte-i mângâia, derep ce amu că zise lor: "Întru lume scârbă
veţi avea". Şi tremura inema lor, şi rădică pre ei iară cu ruga. Că învaţă şi
pre noi să nu ne slăbim de suflet întru năpăşti şi în nevoi, ce să alergăm
cătră Dumnezeu, şi de la el să cearem ajutoriu şi puteare. Că de voie să se
amu munci despuitoriul - şi, ca lu Dumnezeu, nu-i trebuiia ajutoriu, ce ca
un om făcu aceasta - chip au dat noao şi dereptate, să-i biruim cu ruga carei
scârbesc şi obidesc pre noi, văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi. Că veni amu
Hristos nu numai sine să arate, ce şi pre noi să înveaţe în toate lucrurile
cealea bunele. Şi cine învaţă, nu numai cuvânt să înveaţe datoriu iaste, ce şi
cu lucrul.
(Evanghelie) "Proslăveaşte fiiul tău, ca şi fiiul tău să proslăvească tine".
(Tâlc) Ce se zice: Descoapere şi arată, părinte, oamenilor, carei nu ştiu
şi nu cred întru mine, şi arată lor slava ceaia ce am, şi pururea o am de la
tine, ca un fiiu adeverit şi Dumnezeu den Dumnezeu adeverit şi den tatăl,
ca şi fiiul tău să proslăvească tine, ca să fac şi eu oamenii să crează şi să
cunoască, că aşa iaste tatăl mieu şi Dumnezeu, cum sânt şi eu, unul născut
fiiul tău şi Dumnezeu, întru o fire şi întru o cinste şi întru slavă, că cine-au
văzut amu fiiul, văzut-au părintele. Eu amu proslăviiu-mă, că fiiul tău
cunoscui-mă; e tu iară proslăvişti-te, că părintele mieu crezuşi-te. Slava
adeverită părintelui iaste, să se crează fiiul lui; iară fiiului iarăş
slavă, să fie cunoscut părintelui lui".
(Evanghelie) "Şi cum ai dat lui puteare spre toate trupurile, ca de toate
ce-ai dat lui, deade lor viaţa de veaci".
(Tâlc) Slava lu Dumnezeu iaste ceaia ce tuturora şi pururea bunătate dă-
le. Nu numai amu întru iudei veni propoveadaniia, ce prespre toată lumea.
Derept aceaia grăiaşte şi "puteare spre toate trupurile", că propoveadaniia
evangheliei spre tot omul arată-se cu dar bun. Şi dentr-aceasta fi-va viaţă şi
spăsenie în vecie. Şi iară, să nu crezură toţi, cu a lor vreare ţinură-se şi
întoarseră-se.
(Evanghelie) "Aceasta iaste viaţa de veaci, de să ştie tine unul adeverit
Dumnezeu şi acela ce-au tremes, Isus Hristos".
(Tâlc) "Adeveritul Dumnezeu" grăiaşte, derep ce amu că ceia ce se
închina idolilor, dumnezei se chema aceia, de minţiia, ce dumnezei nu era,
ce hitleanilor şi oamenilor celora răilor şi a drăceascăi oblicire. Iară "unul
adeverit Dumnezeu", zic, părintele grăiaşte. A lu Dumnezeu şi a părintelui
cunoaştere nu o priimiră niminea, ce numai a fiiului. Cunoaşterea adeverită
iaste lucrurele bune şi credinţa, iară credinţa derepţilor, cunoaştere lu
Dumnezeu fi-va.
(Evanghelie) "Cu tine proslăvii la pământ, lucrul sfârşii ce-ai dat mie de
să fac".
(Tâlc) Pre pământ, zice, proslăvit-au părintele Hristos, derep ce amu că
în ceriu proslăvit era şi de îngeri închinat. Iară această slavă, grăiaşte, ce e
den oameni slujbă şi închinăciunea ce va fi să aducă lui.
(Evanghelie) "Şi acmu proslăveaşte-mă tu, părinte, de la tine însuţi, cu
slava ce am la tine până lumea n-au fost."
(Tâlc) Ca să arate noao Hristos taina tocmealei trupului lui, slavă cerşu
de la Dumnezeu şi părinte. Că încă firea trupului nu se era
proslăvită, nici neputredire era luată, nici scaunul împărătesc nu se era
împreunat; ce după înviere şi după ce se înălţă în ceriu, şi slavei şi
neputredului scaunului împărătesc împreună-se, şi-l luo. Şi toată lumea
închină-se lui. Arătai numele tău oamenilor: eu de tine spus arătat tuturor
oamenilor făcui, şi nici unui om pizmit-am de să nu spuiu învăţătura. Iară
să n-au crezut toţi, nu iaste den mine vina, ce pre vrearea celora ce n-au
crezut.
(Evanghelie) "Ce-ai dat mie den lume, ai tăi era şi mie i-ai dat, şi
cuvântul tău păziră".
(Tâlc) Spre vestire şi tărie grăi ucenicilor aceasta. Arată că cine se va
ruga cătră el cu adevăr, şi vor creade derept, şi vor săvârşi sfânta a lui
învăţătură, ai lui pururea i va avea, şi părintele îndrăgi-va pre ei şi-i va
milui şi va griji d-inşii. Că toate amu ale fiiului, ale tatălui sânt; aşijderea
ale tatălui, ale fiiului sânt. Nu amu acmu le-au luat aceastea fiiul, ce tatăl
avutu-le-au şi ale fiiului era. Că ivii amu numele tău oamenilor: că arătă
amu numele tatălui fiiul, derep ce amu că să şi ştiia el, ce nu ca tatăl ştiia,
ce ca făcătoriul numai. Şi jidovii numai ştiia pre el; ce nici aceia toţi. Iară
unul născut fiiul şi cuvântul lu Dumnezeu, tatălui, pre pământ deaca se ivi,
pre tatăl lui arătă, şi cuvintele şi lucrurile a cunoaşte pre el oamenilor feace.
Că pre eluşi se arătă că e fiiul lu Dumnezeu, aiavea amu şi tatăl arăta.
(Evanghelie) "Eu de aceştea", zice, "rogu-mă; nu de lume rog, ce de
aceştea ce-ai dat mie, că ai tăi sânt. Şi ale meale toate ale tale sânt,
şi ale tale, ale meale. Şi mă proslăvii întru ei".
(Tâlc) Iarăş de ucenici grăiaşte. Multe şi în toate chipurile pre aceştea
mângâie ca să cunoască şi dragostea ce are spr-inşii. Nu numai de aceştea
aceasta grăiaşte, ce de toţi carei cred în el şi întru învăţătura ucenicilor lui.
Lumea se cheamă oamenii necredincioşi, ce nu sânt dumnezei. "Că se
striinară", zice, "păcătoşii den maţe. Nu mă rog de aceştea, ce se-au înşelat
aceştii lumi, ce de ceştea ce mi i-ai dat", ca să nu le pare unora, că curând
dată fu lui domnia şi putearea, să grăiască că "ai tăi era şi ai miei era, ale
tale amu toate ale meale sânt, că şi eu am pre ei, şi tu ai, şi neluaţi vor fi, că
ale meale toate ale tale sânt". Cine va vedea ceva întru tatăl, aceaia va
vedea şi întru fiiul, nu pre luatul fireei, ce după fire, că cui e tăriia tocma,
tocmaş ştie şi firea. Hristos e amu tăriia lu Dumnezeu şi a lu Dumnezeu
mândrie. "Părinte sfinte, păzeaşte ei în numele său" (ce se zice, "cu al tău
ajutoriu şi cu firea dumnezeiască păziţi să fie)" Ce-ai dat mie păzii, şi
nimea dentr-înşii nu peri, numai fiiul pierdură". "Câţe-au fost după mine",
grăiaşte Hristos, "nemică nu scăzui, ce păzii pre ei, şi în toate chipurele
nevoitu-m-am de a lor tărie. Iară s-au dentru ei perit Iuda, şi alţii mulţi după
aceaia, ce se-au lepădat spre piiardere, nimică aceasta până la mine. Nu de
mine amu goniţi sânt, şi să-i las delungaţi să fie de calea ceia dereapta. Ce
mi se cădea amu să fac întru ei şi nu feci? Cu sila nu trag ei, nici nevoiesc!
Iară cine va veni cătră mine cu voia lui, nu-l voiu scoate afară, nici-l voiu
împinge, nici-l voiu lăsa carele va lăcui bine întru învăţăturile
meale. Iară răii şi hitleanii lăsa-i-voiu să îmble înşiş în voia lor.
(Evanghelie) "E acmu cătră tine vii, şi aceasta grăiesc în lume, ca să
aibă bucuriia mea împlută întru ei. (Ca de suflatulu-i duhului sfânt să fie în
lume ucenicii fără frică şi fără grije, aceasta grăiesc întru lume, spre
mângâiarea acestora, ca să aibă bucuriia mea împlută întru ei)".
(Tâlc) Aceasta amu bucurie şi veselie să avăm, fraţilor, întru noi, în
toate chipurele să ne nevoim. Şi ce e întru noi de se drăceaşte şi se
nebuneaşte dracul, să-l surpăm, cum şi aceşti sfinţi şi de Dumnezeu purtaţi
oteţi, pre Aria şi Savelia, şi carei ajuta acestora. Să păzim tare, fraţilor, ce
sfinţii oteţi aceştea sfătuit-au dumnezeiasca dereapta slăvită învăţătură, şi
de aceştea ce-au osândit pre ceia ce-au hulit şi i-au lepădat, să ne întoarcem
de la ei, şi sa-i urâm. Aceasta iaste viaţa veacilor, ca cu sufletul să
înţeleagem şi cu inema să creadem şi cu gura să ispovedim unul adeveritul
Domnul nostru Isus Hristos, ce noi, pentru el, Dumnezeu şi tatăl cunoscum,
şi de viaţă făcătoriul duhul sfânt cătră noi vine. Părinte sfinte, păzeaşte ei,
în numele iubitului fiiului tău, cela ce-ai dat noao, şi cu dulceaţa viului
făcătoriu şi prea sfântul al tău duh. Şi nici unul den noi să piară, den
adeveriţii tăi închinători sfintei preaputernică troiţă întru o fire, ce dracii
noştri ceia neadurmiţii şi vrăjmaşii ceia iuţii supt picioarele noastre
neputincioşi să cază, ca scriptura legiei tale şi porâncile întru noi să
lucreaze şi să se sfârşască. Iară den munca diavolului şi den presurarea şi
de cei ce urăsc noi, vrăjmaşii, izbăvim. Şi nevătămaţi să viem, şi
în tine să ne întărim. Şi aşa vieţuind, avea-văm bucuriia ta împlută întru
noi, şi de aceasta împlea-ne-văm. Fără de năpaste şi multă grije aceştii lumi
să-i treacem aduncul, şi la al tău răpaus lin să venim, că de la tine dau-se
toate bunătăţile şi spăsenie, şi ţie slavă dăm, tatălui şi fiiului şi sfântului
duh, şi acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. În zioa de apoi, mare
praznic, stătu Isus şi strigă grăind: "Cine va fi însetoşat, să vie cătră mine,
să bea. Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, râuri den zgăul lui
cură-vor ape vii". (Aceasta zise de duhul, cine vrea să priimească cine
credea întru el. Nu era amu duhul sfânt, că Isus nu era proslăvit). Mulţi amu
den nărod auziră cuvântul, grăind: "Acesta iaste adeverit proroc!". Unii
grăiră: "Acesta iaste Hristos!". Alţii grăiră: "Au doară den Galilei Hristos
va veni? Dară nu grăiaşte scriptura că den sămânţa lu David şi den oraşul
Vitleaemului, unde era David, Hristos va veni?". Sfară fu întru nărod derept
el. Unii dentr-înşii vrea să prinză el, ce nimea nu puse mânile spr-insul.
Vineră slugile cătră mai marii preuţi şi fariseii, şi ziseră lor aceia: "Pentru
ce nu l-aţi adus el?". Răspunseră slugile: "Nece un om iaste să grăiască aşa
ca acest om". Răspunseră amu lor fariseii: "Au doară şi voi sânteţi
prilăstiţi? Doară cineva creade den judeci întru el, sau den farisei? Ce
nărodul acesta, ce nu ştie leagea, blăstemaţi sânt". Grăi Nicodim cătr-înşii,
ce venise noaptea cătră el, unul acesta dentr-înşii: "Au doară leagea noastră
judeca-va omul de nu va fi auzit mai den nainte, şi să înţeleagă ce
va face". Răspunseră şi ziseră: "Au şi tu den Galilei eşti? Ispiteaşte şi vezi
că proroc den Galilei nu se va scula". Iarăş zise lor Isus, grăi: "Eu sânt
lumina lumiei: Cine va veni după mine n-are a mearge întru untunearec, ce
avea-vor lumina veacilor".
În zioa de apoi, mare praznic, stătu Isus, striga şi grăiia: "Cine va fi
însetoşat să vie cătră mine şi să bea. Cine va creade în mine, cum zice
scriptura, râuri den zgăul lui cură-vor ape vii". (Aceasta zise de duhul, cine
vrea să priimească crezând întru el. Că încă nu era dat duhul sfânt, derep ce
că Isus nu era încă proslăvit).
(Tâlc) Trei praznice prăznuiia iudeii: praznicul Paştilor, de pomenirea
ieşitului den Eghipet şi de slobozirea lor, când trecură Marea Neagră şi nu
se udară, şi cându-şi făcură căşcioare de pomenirea lăcuirei den pustie şi de
acea muncă a lor de acolo. Întru căşcioare amu lăcuiia atunce, ce se cheamă
colibi; patruzeci de ani făcură acolo. Iară acest praznic al Rusaliilor, de
pomenirea când luară leagea, şi venirea în ţara ceaia ce le era făgăduită.
Derep ce că atunce gustară de rodul grâului şi vin şi de alalte, că în pustii
amu nearat şi fără sămânţă pâine mânca, că deştingea den ceriu, şi cu
mânile lua, aducea den pământuri la praznic, derept aceaia amu acest
praznic cheamă-se rod nou şi cu mâna luat. Iară după Paşti, şapte săptămâni
număra iudeii, şi acest praznic făcea cu mâna luat ce sânt Rusaliile. După
ce trecuse Marea Neagră, cincizeci de zile trecuse, dată fu lor leagea de la
Dumnezeu. Derept aceaia grăiesc, şi se aduna toţi în besearecă
întru aceaste trei praznice (că leagea le zisease lor aşa, să se adune), ca şi
dumnezeiasca şi marea taină a lu Dumnezeu să pomenească, şi întru
împreunare şi cu dragoste unul cu alalt să se împreuneaze. Întru acest
praznic ivi-se şi Domnul nostru Isus Hristos. Adună-se cu nuşii împreună
să prăznuiască, să se arate că se protiveaşte legiei (că acesta iaste dătătoriu
de leage), ca mai mulţi de ei cu seamnele şi cu învăţătura să aducă. Stătu
amu Isus Hristos şi Dumnezeul nostru şi strigă, grăi: "Cine va fi însetoşat
să vie cătră mine şi să bea". Niminilea de nevoia sau cu sila trage Hristos,
ce cine are usârdie multă şi tare, pre acela cheamă şi pre acela va să adape;
iară cine nu va vrea, nu-l va nevoi, nici-l va sili, ce "cine va fi însetoşat să
vie cătră mine şi să bea!". Acesta amu iaste mândriia lu Dumnezeu şi tăriia,
ce cu al lui vin împle păharele lui şi zice cu lin: "să bea cine va vrea".
Acesta iaste den vecie şi pururea cu fire cuvântul tatălui, ce şi atunce şi
acmu stă şi la beare setoşii cheamă. Acesta iaste domn a toate făpturile, şi
iaste a toată dulceaţa şi voia ceaia buna beare adeverită, vie şi curătoare,
mare şi adeverită, şi pururea râu curătoriu, Isus, preaslăvitul Dumnezeul
nostru; dentr-însul toate râurele şi toată dulceaţa a măriei şi izvoarăle şi
iazerele şi fântânile cură. Să gustăm amu, fraţilor, să gustăm şi să
cunoaştem şi să vedem, că dulce e Domnul! Dulceţiei lui iaste fără fund şi
fără moarte şi nescăzută adâncătura. Apă dulce şi vie şi curătoare, şi
preaîmple-se şi preavarsă-se: cine va bea aceasta apă nu se va însetoşa în
veaci. Toţi setoşii veniţi la această apă şi adăpaţi-vă şi viaţă priimiţi! Cum
jeluiaşte cerbul setos la ieşitul apeei, aşa amu şi noi să jeluim.
Datori sântem să însetoşem de aceasta dumnezeiască apă: de învăţătura
mântuitoriului nostru şi Dumnezeu. Şi dragoste nesăţioasă să avăm cătr-
însul, cum să grăim cineş de noi după părintele lu Dumnezeu, sfântul
David: "Doamne, Dumnezeul mieu, cătră tine mânecai, însetoşă cătră tine
sufletul mieu!". Setosul amu, când apucă păharul în mână şi e plin, cu toată
inima acela tragem şi bea de se veseleaşte. Aşa şi cine aude cuvintele
dumnezeieşti, să e setos, priimeaşte; până-l va bea, nemică nu se opreaşte.
Că zice amu: "Fericaţi flămânzii şi însetoşaţii, că aceia sătura-se-vor!".
"Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, râuri vor cură den maţele
lui ape vii". Maţele amu acicea inemă se grăiaşte (ce se zice, cugetele
cuvintelor sufletului), ca şi într-alt psalom, grăiaşte: "Leagea ta pre mijloc
de maţele meale". Den maţele amu celora ce cred derept, zice scriptura, apă
vie, grăiaşte Hristos, că le cură (ce se zice, sufletească învăţătură), că adapă
sufletele celora ce ascultă. Şi mult şi de destul dulceaţa darului, apă
cheamă-se (ce se zice, că pururea e lucrătoare). Apă vie iaste, picătură,
învăţătura lu Hristos, derep ce că apa curăţeaşte spurcăciunea păcatelor şi
stinge văpaia realelor şi fără-credinţa şi uscăciunea, şi ceia fără plod
vindecă-i. Apă vie iaste dulceaţa sfântului duh. În toate chipurele cheamă-
se, pre chip şi pre firea ei, acmu apă cheamă-se, aorea foc. Însă apă se
cheamă, derep ce că apa den ceriu deştinge, de hrăneaşte şi adapă. Şi întru
o vedeare fiind, şi în multe chipure are firi, că înălbeaşte şi negreaşte,
ruşaşte şi mohoraşte, îndulceaşte şi amăraşte. Aşa şi sfântul duh, den ce riu deştinge, adapă şi hrăneaşte sufletul; şi într-una fiind, şi iară în
multe chipure se desparte, cu dulceaţă şi cu tărie. Iară focul încă se cheamă
duhul sfânt, că focul întru un chip se veade, iară el în multe chipure
lucrează, că încălzeaşte şi arde, luminează şi curăţeaşte. Aşa şi duhul sfânt,
împărţite i sânt amu daruri, după apostol: "Dentr-acelaş duh împărţirea
slujbelor sânt". Acestaş Domn lucrează tot şi întru toate; şi împărţirea
firilor sânt dentr-acelaş Dumnezeu. Fiecăruia dă-se arătarea duhului sfânt
spre folos: unuia amu duhul datu i-e cuvânt de mândrie; altuia cuvânt cu
înţelegătură dentr-acelaş duh; altuia credinţa dentr-acelaş duh; altuia dar de
vindecare dentr-acela duh; altuia ciude a face; altuia prorocitura; altuia
duhure a despărţi; altu e în multe limbi a înţeleage. Toate acealea lucrează
într-una şi într-acela duh: împarte spre puteri cuiş cum va el. Că iaste
lumină şi viaţă şi izvor viu cugetelor duh preamândru, duh înţelept, bun,
derept, cugetătoriu, domnitoriu, curăţează păcatele, Dumnezeu şi
Dumnezeu-făcătoriu, foc den foc scoate, grăiaşte cu fire, împarte daruri.
Dulceaţa amu duhului sfânt, când întru curate inimi vine şi întru eale loc
află, mai vârtos de toate izvoarăle mai mult cură; nici se opreaşte nici
dinioară, şi nici dinioară stă. Aceasta ştim că cu pază era întru apostoli, că
nu se temea apostolii a învăţa şi bine să vestuiască cuvântul lu Dumnezeu,
ce a muncitorilor rădicarea şi sfeaturile, pren multe cetăţi, şi urgiia
nărodului întărâtat întru nemică o avea. Şi râuri curseră, a învăţăturiei ape
vii. Aceasta dulceaţa duhului sfânt era, cum grăiaşte evanghelistul. Aceasta
zice de duh, cine vrea să priimească carei credea întru el. Că încă
amu nu era duhul sfânt dat, derep ce că Isus încă nu se era proslăvit, nici
mai nainte de cruce şi de muncă şi de sculare. Că bunătate de demult luat-
am, ce aceaia pentru călcarea pierdumu-o. Că den începută omul neputred
fost-au făcut; ce călcă zisa şi cu alalte daruri şi de sfântul duh luo lipsă. Că
grăiaşte dumnezeiescul Moisi: "Zidi Dumnezeu omul; ţărână luo den
pământ şi suflă spre faţa lui cu suflarea vieţiei". Derept aceaia cătră moarte
căzu, derept călcarea, şi acea cinste de demult pierdu. Iară Hristos iară
înnoi pre el şi la cinstea ceaia dentâi duse-l. Că cu suflarea vru să noiască
iară pre toţi, ca un ziditoriu a toate şi domn şi părinte. Derept aceaia, cu toţi
alalţi fagădui-se să dea ucenicilor duhul sfânt, ce-l şi deade. Că după
înviere suflă, şi zise lor: "Priimiţi duhul sfânt!". De trei ori fu dat duhul
ucenicilor de Hristos. Mai den nainte de răstignire foarte nu aiavea, e după
înviere, după suflare-i, ivi-se; iară după ce se sui în ceriu, el tremease şi mai
cu fire, mai vârtos însuş acest duh sfânt deştinse, desfârşit lumină pre ei şi-i
sfinţi. Era amu şi mai den nainte întru proroci luminare dumnezeiască şi
bogată a duhului sfânt. Învăţa şi derepta aceştea spre ceaia ce va să fie viaţa
ceaia buna, să o ajungă. Oprită fu bunătatea de pre pământ dentr-acealea
zile de ce fusease zis: "Adecă, că se vor lăsa casele voastre pustii". De-aciia
nu era prorocie întru iudei, nici pre aceaia sfinţie căuta. Însă şi apostolii mai
den nainte de răstignire draci-i goniia şi vindecare a toţi oamenii făcea cu
ajutoriul duhului sfânt şi dulceaţa. Mai mai de apoi, după înviere, cu
bogăţie vărsă-se dulceaţa sfântului duh, şi nu numai întru apostoli
fire făcea, ce mii şi untunearece de aceaia împlură-se, derep ce amu că
aceasta dulceaţă vrea să priimească carei credea. Încă amu nu era dată
dulceaţa. Derept aceaia zice că nu era dat duhul sfânt, că Isus încă nu se era
proslăvit. Slava amu cruce cheamă-se şi învierea că încă nu era dat duhul
sfânt ucenicilor şi cine crezuse într-însul. Slava cruce cheamă-se derep ce
că întru toţi ponos era şi fără cinste crucea. Că a păcatelor cealea marile şi a
legiei, a singur Hristos slavă fu. Că dragostea ceaia marea cătră noi
îmblătoare iaste, cine amu va avea de pomeana sufletului. Auzit-aţi bine de
toată cinstea: atâta ruşine priimi Hristos, nu-ş proslăvi nenumărata a lui
milă şi îmbletele. Mai den nainte de răstignire nu deade Hristos duhul
ucenicilor, ce puteare spre duhurile necurate, ca să gonească eale şi să
vindece toate nevoile şi toate boalele. După răstignire-i şi după înviere-i
duhul sfânt dărui lor nu ca morţii să învie, sau alte ceva să facă, ce păcatele
să lase. Suflă amu, zise şi grăi lor: "Priimiţi duhul sfânt! Şi cui veţi lăsa
păcatele, lăsate vor fi lor; cui le veţi ţinea, ţinute vor fi!". După ce amu
greşisem, vătămămu-ne şi vrăjmaşi fum lu Dumnezeu. Iară dulceaţa
duhului sfânt dar iaste, şi darul celora dragilor dă-se. Cade-se amu mai
nainte să aducem jărtvă, ce e derept noi împăcare şi spargerea vrăjmăşiei
( ce era junghearea a mielului lu Dumnezeu, moartea lu Hristos). Şi atunce,
după aceasta, dată fu dulceaţa. Iară după suirea, de destul vărsă-se dulceaţa
duhului sfânt, ca şi celora ce crezusem în Hristos, şi cu învăţătura lui să ne
curăţim. Nu ca o zare sau ca o luminare iaste aşa prost duhul, ce însuş
acesta duh sfânt lăcuitoriu să creadem, cum au zis că "voiu lăcui întru ei şi voiu îmbla, că împărăţiia ceriului înlăuntru de voi iaste". Că
împărăţiia ceriului slava duhului sfânt grăiaşte, că se sălăşuiaşte întru noi
duh de credinţă. Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, râuri cură-
vor den maţele lui. După aceaia, mulţi crezuse ciudesele. Derept aceaia
grăiaşte Hristos "cum zice scriptura", ca să ne învăţăm că isprava credinţeei
den scriptură iaste, nu den ciudese, şi aşa amu cade-se a creade. Că den
scriptură mărturiseaşte scriptura, că unul născut fiiu a lu Dumnezeu iaste
Hristos şi ca un făcătoriu şi despuitoriu, ca domn tuturora şi de dulceaţa
dătătoriu, şi mântuitoriu al lumiei, şi scumpărătoriu. Mulţi li se păru că
cred, ce nu derept, nici cum zice scriptura, căce că aceia după ale sale
eresure îmblară. Derept aceaia şi periră. "Nu amu toţi care-mi grăiesc:
Doamne, Doamne", zice că "vor întra în împărăţiia ceriului, cu carei fac
voia părintelui mieu al ceriului". Şi iară: "Mulţi-mi vor zice în zioa aceaia:
Doamne, Doamne, au nu cu numele tău prorociiam, şi cu numele tău dracii
scoteam, şi cu numele tău multe tării făceam? Şi spune-voiu lor că nici
dinioară cunoscut-am voi, delungaţi-vă de mine toţi făcătorii fără-leage!".
Aceaia amu sânt toţi ereticii. Mulţi amu mincinoşi proroci şi mincinoşi
învăţători arăta-se a fi oi, şi lupi era: ei omorâia cu cuvintele cealea
mincinoasele turma lui Hristos. De aceştea de toţi leapădă-se Domnul şi
grăiaşte: "Nu ştiu pre voi, delungaţi-vă de la mine toţi lucrătorii
nederepţi!". Mulţi amu den nărod auziră acest cuvânt, grăiră: "Acesta iaste
adeverit proroc!". De aceasta Moisi scrise că "proroc voao va rădica
Dumnezeu!". Şi adevăr că acesta era. Ei, prorocul părea-le că va fi prost, ca
şi Moisi, nu ca Dumnezeu. Alţii grăiră că "acesta era", ce aceia
grăiia aceasta, că le părea că va fi om prost. E alţii grăiia: "Au den Galilei
Hristos va veni?" Ce însă acesta nici în Galilei născuse-se, nici în Vitleem".
Dară nu zice scriptura că den sămânţa lu David şi den satul Vitleemului,
unde era David, şi Hrisots va veni? Amu şi Hristos de acolo era, den
sămânţa lu David şi den satul Vitleemului. Întru acest amu sat născu el,
Nazaret hrăni pre el, iară Capernaum avea pre el întru el de lăcuiia pururea.
E cărtularii şi fariseii cu rea vreare moşiia lui Hristos grăiia Nazaret, de
unde era muma şi tată-său, părea-le-se. Iară den Vitleem de-ară fi menind
pre Hristos, crezut ară fi, derept prorocirea. Că zice prorocul Mihea: "Şi tu,
Vitleeme, pământul Iudei, că de acmu sărac nu veri mai fi întru domniia
Iudei! Den tine amu ieşi-va purtătoriu ce va paşte oamenii săi, Izrailii".
Împărţire fu între nărod derept el (cineş întru partea luiş împărţiia-se). Iară
unii dentr-înşii vrea să prinză el (ca un prilăstitoriu şi călcătoriu legiei), ce
nimea nu puse spr-insul mânile. (Că-i ţinea ei nevăzut şi apăra, derep ce
amu încă nu vrea Hristos să se dea). Vineră slugile cătră arhierei şi cătră
farisei, şi ziseră lor aceia: "Pentru ce nu l-aţi adus pre el?". Răspunseră
slugile: "Nici un om aşa n-au grăit ca acest om". Duseră-se amu slugile să
leage pre Hristos. Ei se întoarseră, aceia legaţi fiind de ciudesele cuvintelor
lui. Şi ceia ce-i era tremeşi ei, arhiereii şi cărtularii şi fariseii, multe cuvinte
auziră ale lu Hristos şi multe ciudese văzură, şi ce era de el prorociia cetiia-
se; şi ei se ţinea preamândri şi nemică nu înţelegea, că se întunecară cu
realele lor şi cu pizma. Iară ceia ce era tremişi, ei se aflară că nu avea cuget
făţarnic, şi aceştea nu avură pizmă ca alalţi. Ce să nu ne mirăm noi
numai de înţelepciunea acestor slugi, ce şi de îndrăznirea lor. Nu ziseră ei
amu că "nu face Hristos voroavă întru oameni, pentru aceaia l-am lăsat",
nici ascunseră ei vreun sfeat sau vreun cuvânt a lu Hristos, ce aceaste slugi
adevăr grăiia şi spunea preamarea mândrie şi putearea lu Hristos. Ziseră lor
fariseii: "Au şi voi v-aţi prilăstit?" Căutaţi amu ce pizmă şi nebunie şi
hitlenie! Că nu-ş vrură nici să întreabe ce cuvinte au grăit Hristos, ce şi
prinseră a-i şutili, ca altora să nu mai spuie aşa cu hrăborie. Că se temea
fariseii să nu cumva crează toţi în Hristos. Ziseră fariseii: "Au cineva den
boiari crezură în el, sau den farisei?". Ce nărodul acesta, ce nu ştiia ei
leagea, procleţiră fariseii. Ce mai mare osândă şi mai vârtos era fariseilor şi
arhiereilor şi cărtularilor aceasta, căce credea năroadele în Hristos, ei nu
credea. E leagea grăiaşte acicea, în toată scriptura împreună: "ce nărodul
acesta ce nu ştie leagea procleţi sânt!". Şi de leage procleţi sânt carei calcă
leagea. Iară arhiereii jidoveşti şi cărtularii şi fariseii procleţi sânt, că ei
călcară leagea, că nu crezură în Hristos. Nărodul nu fu proclet, că păziră
leagea, crezând în Hristos. Că leagea învaţă să creadem în Dumnezeu. Grăi
Nicodim, cel ce mersease noaptea la Hristos, cătră farisei, zise: "Au doară
leagea noastră ară judeca omul de n-ară fi auzit mai den nainte, şi să
înţeleagă ce face?". Unul den boiari era şi Nicodim. Nu căce ziseră ei că
nimea den boiari creade în el, precepu pre ei Nicodim că sânt călcători
legiei. Şi arătă lor, însă cu coperimânt şi cu mălcomişare. Să amu, cumu i
se cădea lu Nicodim să grăiască nu îndrăzniia, şi el leagea nu osândiia, că
mainte auzise şi înţeleguse, că dentru eiş fariseii judeca pre Hristos încă
până nu-ş luase ei aminte cuvântul lui Hristos sau înţelesul lui. Pentru
aceaia precepu Nicodim că ei calcă leagea. Şi ziseră lui fariseii:
"Au şi tu den Galilei eşti? Sau ţi-e şi ţie moşiia de acolo, de pentru aceaia
ajuţi lui? Caută şi vezi, că proroc den Galilei nu se-au sculat!". Şi cu mânie
şi cu urgie ziseră lui aceasta. Însă nu zise Nicodim că "proroc iaste", ce zise
să nu-l judece fără de întrebare, cum nu se cade. Iară ei cu ocară grăiră:
"Ispiteaşte şi vezi, să nu ştii scriptura!". Iară de n-ară fi ştiut Nicodim
scriptura, cum ară fi preceput că calcă ei leagea? Ce bine grăiaşte cartea
pildei: "Nu ispiti răii, să nu te urască pre tine, ce ispiteaşte înţeleptul, şi te
va îndrăgi". Dă înţeleptului învăţătură, şi înţelept va fi, învaţă cela dereptul
şi cu dulce va priimi. Iarăş Isus zise lor, grăiaşte: "Eu sânt lumina lumiei,
cine va veni după mine n-are a mearge în untunearec". După aceaia şi sus şi
jos întoarcea-se galileanii şi iudeii, şi proroc meniia a fi Hristos. Iară acesta
izbăviia greşalele ce se părea lor, şi alăltor arăta-ş slava aiavea, cum el nu
iaste unul den proroci, şi cum lor le se părea, ce el iaste prespre toată
despuietoriu, cum grăiia că "eu sânt lumina lumiei, nu galileilor numai sau
jidovilor, ce prespre toată lumea sânt lumină!". Că Hristos cheamă-se pre
sineş lumina lumiei, semnând luminata dumnezeiasca mărie şi ca a
luminaţilor înţelepciune curăţie. Că sufleteaşte luminând celora
întunecaţilor, neştiutorilor celora ce le era inimile întunecate, el era
luminătoriu. Că lumină iaste Hristos şi sufletelor luminătoriu, ce şi viaţa
noastră cu cuvântul lui curăţimu-ne. Să sântem şi întunecaţi în păcatele
neînţelease, luminătoriu ştim că iaste a înţelepciunei şi a vieţiei,
după Dumnezeu fiind. Lumina cheamă-se Hristos, că luminează toată
mintea spre ştiutură neştiitorilor şi arătătoriu iaste celor cu inimă curată
această taină ce vedem c-au fost. Dumnezeu iaste soarele cela dereptul cum
iaste scris, că tuturora blând luminează lumină cu dulceaţă, pre pohta
sufletului. Ca neşte ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca
neşte lut moale cându-l pleci în voia ta, aşa să ne plecăm noi pre învăţătura
lu Dumnezeu. Că lumea aceasta ca neşte lut iaste, muiat după fire, ce
soarele-l usucă. Aşa amu şi toate sufletele cealea ce iubesc plecarea şi sânt
iubitoare de dragoste, de la Dumnezeu sânt învăţate. Că inima omului, ca
lutul, după vreare iaste în chip să se moaie. Că de te veri iuţi şi te veri
înălţa, cădea-veri în perire, ca şi Faraon cu iuţimea şi cu măriia lui. Iară
sufletele cealea ce iubesc dulceaţa, ca ceara muaie-se, priimind învăţătura
dumnezeiască, şi vor fi casa duhului sfânt, a lu Dumnezeu. Că iară zice
Hristos: "Cine va veni după mine n-are a mearge în întunearec, ce avea-va
lumina de viaţă ( ce se zice, n-are a lăcui întru rătăcire şi în păcate, şi n-are
a mearge în întunearec, ce în lumina vieţiei şi în adevăr şi în dereptate).
Cine iaste cela ce mearge după Hristos? Sânt ceia ce lăcuiesc cu dereptate
şi cu bună cinste şi cu bună fire pre învăţătură lu Dumnezeu, ca în zioa
ceaia cinstita.
Şi noi, fraţilor, cu bună cinste cade-ne-se şi cu dereptate şi nevinovaţi să
lăcuim şi să îmblăm în năravul cela bunul. După lumină să meargem, cu
credinţă, după învăţătura lu Hristos, să nu fără de lumină întru
untunearecul neluminat şi întru întuneareculu-i păcatelor şi al realelor să nu
fim rătăciţi, ce să aveţi lumina veacilor şi viaţa neîntunecată şi nepierdută.
Şi spre toate bunătăţile să ne tindem, fraţilor, şi cu tărie să curăm, să ne
deşteptăm den slăbiciune şi den răpaus, spre trudă să meargem. Destul amu
prăznuit-am bucurie, şi cu închinăciuni şi cu trudă şi cu altă viaţă iute; iară
răpaos am aflat în prăznuirea zilei de înviere, iară într-această zi, nici să
suspinăm, nici să facem închinăciuni, zice noao, derep ce amu că Domnul
Hristos trupulu ş-au muncit cu voie, derept noi, ca un om, Domnul
Dumnezeu, şi învise den mormânt a treia zi, şi noi, ce-am fost muriţi în
păcate, cu nusul ne-au înviat. Aşa vrăjmaşii noştri, dracii, surpară-se. Aceia
împiedecaţi fură şi căzură; iară noi sculămu-ne, şi iertaţi fum! Sfârşind
această zi a Rusaliilor, ce cu limbi de foc preasfântul duh noao se-au ivit,
genuchele să închinăm toţi. Aceştii vedeare să nu îndrăznim a răbda,
arătând ca cu duhul sfânt. În troiţă desfârşită închinăciune învăţămu-ne, că
duh iaste Dumnezeu, şi cine se va închina lui, duhului şi adevărului cade-i-
se să se închine. În genuchele închinând cu inima curată, şi închinându-ne
sfintei şi viaţă-făcătoriu şi neîmpărţitei troiţă, cu bărbăţie amu şi mai des
datori sântem după această duminecă să alergăm şi să ne adunăm întru
dumnezeiasca şi sfinţita besearecă şi cu pază şi cu nevoinţă dumnezeiasca
cântare şi ceteniia să ascultăm. De rodul acestora folosi-ne-vom, că
cuvintele Domnului sânt cuvinte curate, mai dragi decât aurul şi de argintul
şi de pietrile ceale scumpele, şi sânt mai dulci decât miearea şi srediia. Să
ne învăţăm amu, fraţilor, den dumnezeiasca scriptură, ceia
nemilostivii să fim milostivi, ceia nepostitorii să fim postitori, ceia curvarii
să nu fie curvari, ceia ce sânt mânioşi să fie blânzi, ceia ce sânt cu puţin
suflet, îndelung să fie răbdători, ceia ce iubesc argintul, avuţiei să nu se
blăznească, ceia ce se ţin mari, să fie plecaţi. Toate aceastea den
dumnezeieştile scripturi să ne învăţăm, că câtu-s de folos şi câtu-s spre
spăseniia sufletelor noastre. Şi să ne plecăm supt tarea mâna lu Dumnezeu,
ca să nu curăm în deşert, ce cu frică şi cu cutremur, şi cu lacrămi şi cu
suspini să rugăm pre milostivul şi lung-răbdătoriul Dumnezeu. Şi să văm
vedea pre el că se mânie pre noi şi ne răneaşte de pururea şi rane spre rane
pune-ne, atunce va să ne mândrească şi să ne facă întregi. Să nu ne pizmim,
fraţilor, nici cu leane să ne adaugem. Iară de nu ne văm întoarce, temu-mă
şi mă fricoşez că ne văm păgubi în toată piiarderea şi osândiţi fi-văm. Ce să
ne pocăim de acmu, rogu-vă. Şi să ne nevoim să facem bine, ca de cea
mânie ce e gătită spre noi, mâniia să o întoarcem, şi de munca veacului să
putem scăpa. Şi să ne dea Dumnezeu să putem dobândi dulceaţa de vecie,
în Hristos Isus, Domnul nostru. Că a lui e slava şi ţinearea, cinstea şi
închinăciunea cu împreună cu tatăl şi cu duhul sfânt, şi acmu şi pururea şi
în veacii de veac, amin. Zise Domnul ucenicilor lui: "Toţi amu ce mă
mărturisesc înaintea oamenilor, mărturisi-voiu el şi eu înaintea tatălui mieu
ce e în ceriure. Iară cine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepăda-
mă-voiu de el şi eu înaintea tatălui mieu ce e în ceriure. Cine iubeaşte tatăl
sau muma mai vârtos de mine nu e mie destoinic; cine iubeaşte
feciorul sau fata mai vârtos de mine nu e mie destoinic. Atunce răspunse
Pătru, zise lui: "Adecă, noi lăsat-am tot şi pre urma ta meargem. Ce va amu
fi noao? Isus zise lor: "Adevăr grăiesc voao, că voi mergătorii pre urmă-mi
într-altă fire, când va şedea fiiul omenesc spre scaunul slaveei lui, şădea-
veţi şi voi spre doaosprăzeace scaune. Şedea-veţi a judeca doaosprăzeace
rude ale izraililor. Şi toţi cei ce vor lăsa casele-ş sau fraţii, sau surorile, sau
tatăl, sau muma, sau muiarea, sau satele, derept numele mieu, cu o sută de
ori va priimi şi viaţa de veac dobândi-va. Mulţi vor fi întâii apoii şi apoii
întâii".
Zise Domnul: "Toţi amu ce mă mărturisesc înaintea oamenilor,
mărturisi-voiu el şi eu înaintea tatălui mieu ce e în ceriure.
(Tâlc) Spre muncă acicea îmbărbătează ucenicii lui Hristos. Şi inema lor
ascute-o şi-i îmbărbătează de toate de ce le se va tâmpla lor, să se pleace de
ce le va veni reale şi nevoi, griji şi ocări, de venirea ce va veni: de toate
scârbile şi nevoile. Încă şi spre moarte învaţă-i să se pleace, şi-i învaţă şi-i
întăreaşte grăind:
(Evanghelie) "Nu vă teameţi de ceia ce ucig trupul, că sufletul nu-l pot
piiarde! Iată că eu tremeţ voi, ca oile, pren mijlocul lupilor".
(Tâlc) În toate chipurile găteaşte-i, ca cu neşte arme-i încinge, spre
năpăşti a mearge. Şi de toate de ce le se vor tâmpla lor spunea-le şi grăiia
(când vor propovedui de aceastea de toate, să se mângâie, când vor vrea să
se muncească): "Eu amu, Hristos, tare şi slăvit şi de toate ştiutoriu, tremeţ
pre voi. Derept aceaia îndrăzniţi, ca neşte tari şi neclătiţi. Şi prinde-vă-vor;
ce mai vârtos vă gătiţi a răbda tare scârbile şi nevoile. Că cum nu pot oile a
treace pren mijlocul lupilor, şi să nu le vatăme, aşa şi voi, pren
mijlocul necredincioşilor şi vrăjmaşilor voştri, nemunciţi nu veţi fi. Ce, să
vă veţi şi munci, fiţi şi gata a nu vrăjmăşi, nici a vă slăbi sufletele. Ce ca
neşte oi blânde şi lini să fiţi, voiu. Şi aşa amu mai tare veţi putea birui
vrăjmaşii voştri, s-ară fi şi trupurile voastre ucise; ce sufletele voastre vii
vor fi, în vecie în veselie şi în bucurie veselindu-se!".
(Evanghelie) "Fiţi înţelepţi ca şarpele şi întregi ca porumbii!".
(Tâlc) Înţelepţi-i va Hristos să fie ucenicii, întru toată înţelepţiia şi
mândriia să îmble, ca să nu ia pildă vrăjmaşii voştri de voi. De acmu cade-
ne-se să ştim, să fim şi noi blânzi ca oile, cum învaţă şi Hristos pre apostoli,
şi să fim răbdători şi nemăreţi, şi înţelepţi şi noi, creştinii. Că derept aceaia
zice că mândri cade-ne-se a fi, şi a şti cumu se cade a vie pre mijloc de
vrăjmaşi mulţi, necredincioşi. Ce, ca şi şarpele ce-ş dă tot trupul să-l ucigă,
iară capulu-ş păzeaşte cât s-ară putea, şi se nevoiaşte în tot chipul să şi-l
păzească, aşa şi creştinul, tot al lui să-ş dea, aurul şi strânsura, şi măriia, şi
după aceaia şi trupul încă să dea pre rane, iară capul său, ce iaste Hristos,
să-l păzească cu toată tăriia pentru dragostea credinţei lui. Şi ca şarpele,
când treace prentru o gaură strimtă şi se prinde de se despoaie de cea piiale
veache, aşa şi noi, în cărările cealea îngustele să îmblăm, şi de omul cela
vechiul să ne dezbrăcăm (ce sânt păcatele), şi cu Hristos să ne îmbrăcăm.
Că după aceaia, şarpele veninat iaste şi îmblă a omorî oamenii de multe ori.
Pentru aceaia ne învaţă Hristos să fim întregi (ce se zice, proşti şi
nehitleani), şi să nu fim veninaţi şi răi ca şarpele, ce să fim întregi mai
vârtos decât porumbii. Că lor, când le iai puii lor, ei se izgonesc şi iară se
 întorc cătră domnu-său. Aşa să fim şi noi, fraţilor, mândri ca
şarpele, nerâzători şi neprepuşi în viaţa aceasta. Ce toate ce-s dentru noi,
curate să fie şi nevinovate şi fără de greaţă. Să ne păzim în toate chipurele
şi să ne nevoim şi spre tăriia altora, şi să fim ca porumbii (ce se zice, proşti
şi neînşelători), şi nemunuia rău derept rău să nu dăm!
(Evanghelie) "Păziţi-vă de oameni", zice, "că da-vă-vor la săboară şi în
gloate, şi vor răni pre voi. Şi vă vor duce înaintea domnilor şi a împăraţilor;
duş veţi fi pentru mine, spre mărturiia lor şi a toate limbile!".
(Tâlc) Nu numai cătră jidovi tremease Dumnezeu apostolii, ce şi
limbilor. Pentru aceaia grăiaşte "spre mărturie lor şi limbilor" (ce se zice,
spre oblicirea lor, celora ce nu credea). Să se păzească, învaţă Domnul
ucenicii lui, şi să nu dea pildă celora ce vrea să-i vatăme, ce cu mândrie să
tocmească şi să dereagă ce e d-inşii. "S-ară vrea aur de la voi ceia ce vor
goni, daţi cât aveţi, tot, şi nu căutareţi; să vor vrea cinste de la voi, daţi lor.
Iară de se vor nevoi să vă leapede den credinţă, voi vă păziţi în tot chipul
capul, ce iaste credinţa voastră! Că toţi ceia ce vor mărturisi de mine,
mărturisi-voiu şi eu de ei înaintea părintelui mieu den ceriu". Nu numai cu
sufletul va Hristos să creadem, ce şi den gură mărturisitură ispiteaşte. Că
inema amu, zice că creade în dereptate, iară gura mărturiseaşte întru
spăsenie. Nu zice că "cela ce va mărturisi mine", ce "cu mine" (ce se zice, a
mea puteare şi dulceaţă). Şi cu ajutoriul de sus şi cu lucrurile cealea bunele
îmblăm să spunem. Că ceia ce spun cu ajutoriul Domnului, îndrăznire au şi
ajutoriu, toţi ceia ce vor creade derept. "Şi voiu mărturisi şi eu de ei" (ce se
zice, cine mă va mărturisi cu credinţă şi cu nevoinţă, aceale lucrure bune ale lor şi îndrăznirile lor ce-au îndrăznit ş-au grăit de mine cătră ceia
ce-i gonesc, mărturisi-voiu şi eu) grăiaşte Hristos. Că fără putearea lu
Dumnezeu şi ajutoriu, nu putem nici întru un chip să ne dereptăm. Nici
Dumnezeu fără nevoinţa noastră şi voia nu ne ajută noao. Trebuiaşte şi
noao, mainte de toate, a lu Dumnezeu ajutoriu şi tăriia. Că fără acela
nemică nu putem noi săvârşi. Că Dumnezeu întreabă şi de nevoinţa noastră.
Să noi amu nu văm vrea să ne nevoim, nici Dumnezeu nu ne va ajuta. Iară
de văm ispovedi noi întru Dumnezeu (ce se zice, ajutoriu şi lucru bun),
acela încă va fi întru noi, că a noastră usârdie aiavea iaste şi nevoinţa şi
credinţa curată. E să nu văm da noi lu Dumnezeu pildă, nici văm mărturisi,
nici Dumnezeu n-are a mărturisi de noi, ce mai vârtos ne va lepăda. Zice:
"Cine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepăda-mă-voiu şi eu de el
înaintea părintelui mieu den ceriu!". Cine se va lepăda şi va urî pre
Dumnezeu, lepădaţi vor fi şi de el, cum vor auzi ei. Zice-va: "Cum aţi
făcut, aşa va fi voao şi plata voastră; plăti-se-va voao spre capetele
voastre!". Că va zice Hristos: "Delungaţi-vă de mine, toţi lucrătorii
nederepţi şi fără-de-leage, că nu ştiu pre voi!". Lucrătorii fără-leage întâi
sânt carei de credinţă lepădară-se şi de Hristos leapădă-se în vreame de
nevoie şi de gonire. După aceaia şi toţi ereticii sânt lucrători fără-leage. Aşa
amu şi acei carei se leapădă de Hristos, nu zice numai "cela ce se va lepăda
de mine", ce şi de "mărturisitură" zice, derep ce că nu cu putearea lu
Dumnezeu leapădă-se, ce den putearea lu Dumnezeu şi de dulceaţă lăsat va
fi cela ce se leapădă. Să, amu, n-ară fi destoinic pre sine făcut, iară
ajutoriul lu Dumnezeu nu ară fi lăsat de Dumnezeu să se leapede el.
Aceasta amu nu numai cătră ucenici grăiaşte Hristos, ce împreună cătră toţi
credincioşii; camai la multă îndrăznire îndeamnă-ne, şi la mai mare
dragoste nevoiaşte pre noi, şi mari face-ne, şi tocmeaşte pre noi să fim tari
şi hrăbori în credinţă a sta. Că toţi carei vor ispovedi înaintea oamenilor că
Hristos iaste Dumnezeu, şi carei vor urî toate grijile aceştii lumi şi vor
răbda năpăştile prentru dragostea lui şi pentru credinţa, aceia au aflat pre
Hristos mărturisind lu Dumnezeu, părintelui, că "de pururea au fost aceasta
slugă bună" -aşa va zice Hristos cătră tatăl, şi priimi-va pre el în răpausul
de vecie, şi va fi tot în veselie. Iară ceia ce se vor lepăda, aşa vor auzi: că
"nu ştiu pre voi! Păsaţi de la mine, în lumina focului vostru şi în văpaia
ceaia ce v-aţi aprins!". Şi vor mearge aceia în munca veacilor.
(Evanghelie) "Aduceţi-vă aminte", zice Hristos, "că n-am venit să bag
pace pre pământ, ce spată, a împărţi feciorul de tată-său şi fată de mumă-sa,
şi noru de soacră-sa, şi vrăjmaşii omului căsătoriei lui!".
(Tâlc) Nu iaste amu pretutindinea împreunarea bună, ce va fi aorea şi
despărţirea bună. Nici de toată pacea ceaia buna iaste laudă, ce va fi de
multe ori pacea spre vătămătură. Şi departe dumnezeiasca dragoste de
gonitori, când amu împăcămu-ne de spargerea adevărului, prea greşit iaste
şi necuvios foarte. Că aceaia amu pace n-au venit Hristos să bage, ce mai
vârtos protivire. Că va pre noi unul de cătră alalt, pentru binele, să ne
desparţă. Că nu e toată pacea şi împreunarea bună, ce va fi când e pâră şi
împărţire lucru mare şi a lu Dumnezeu. Nimea amu în cest chip să se
apropie cu dragoste cătră hitleanul, nici pace să avăm cu nuşii, ce
să ţi-ară fi şi tată şi mumă macară, feciorii macară să ţi-ară fi, şi fraţi, deaca
se află pizmaşi legiei lu Hristos, să ne protivim şi noi lor, ca unor vrăjmaşi
adeveriţi.
(Evanghelie) Că zice Hristos: "Cine va iubi tată-său sau muma mai
vârtos de mine, nu e mie destoinic. Şi cine nu-ş va lua lui crucea sa şi să vie
după mine nu e mie destoinic".
(Tâlc) Nu de cătră rude striinare si uriciune aduce Domnul acest cuvânt,
nici părinţii, nici feciorii sau fraţii să ne urâm învaţă Dumnezeu, ce să nu
iubim pre ei mai vârtos decât pre Dumnezeu. Că zice Dumnezeu: "Cine va
veni cătră mine, şi nu va urî tată-său şi muma şi muiarea şi feciorii şi fraţii,
nu poate fi mie ucenic". Nu învaţă amu Hristos aceasta pre toţi să urâm,
căce că aceasta încă foarte iaste un lucru tare, ce numai să nu iubim pre ei
mai mult decât pre Hristos. Ce, de vor fi părinţii necredincioşi şi ne vor
munci ca să ne desparţă de Hristos, atunce ne se cade să-i urâm. Când amu
văm iubi părinţii şi feciorii mai vârtos decât Hristos, întru nevoi pre noi va
duce, şi întru adâncul piiarderei. Nu zice amu "cine nu va iubi mine mai
vârtos decât tată-său sau mumă-sa", ce "cine va iubi pre ei mai vârtos de
mine, nu e mie destoinic". După aceaia amu, nu tânjireţi de aceastea, voi
părinţilor sau voi feciorilor, auzind aceastea! Că şi mai bine grăiaşte că
"cine nu va lua crucea sa, şi după mine nu va veni, nu e mie destoinic". Că
mai vârtos de sufletul, n-are alta mai depururea omul, că zice: "De nu-ş vor
urî oamenii şi sufletele sale pentru mine, sau să le împarţă şi cu moarte, sau
cu viaţă grea şi cu grije, nu pot fi mie ucenici!" Cine amu nu se va lepădă
de viaţa aceasta, şi să se dea spre ucidere şi spre dosadă, şi spre jungheare să-ş vearse sângele, şi spre moarte cu nevoie pentru Hristos, acela
nu iaste slugă bună, nici va fi destoinic ucenic lui. Ce pentru aceaia mulţi
se-au dat cu trupurele spre moarte, ca şi furii şi ca tâlharii. Ce adauge
Hristos şi zice: "Cine va veni după mine (ce se zice, cine va lăcui după
învăţătura mea), cade-se amu nu numai în goniri a spune cu bărbăţie
cuvântul, ce şi înţelepciune întreagă şi blândeaţe s-aibă; şi toate alalte
lucrure bune să le lucreaze". Cine nu va îmbla pre urma marelui Domn şi
ispăsitoriului nostru Isus Hristos, cum iaste scris, afară de împărăţie gonit
va fi şi în focul de vecie osândit va fi.
(Evanghelie) "Că cine va vrea să-ş afle sufletul său, piiarde-l-va el; iară
cela ce-ş va piiarde sufletul său pentru mine dobândi-şi-l-va".
(Tâlc) Cine-ş tocmeaşte viaţa trupului, pare-i-se că-ş află sufletul; iară
acela mai vârtosu-l piiarde şi munciei de veac şi chinului dă-l. Iară cine-ş
va piiarde sufletul său şi-l va omorî, nu ca tâlharii şi ca furii sau ca făcătorii
de rău, sau ca ceia ce se omoară înşiş, ce pentru Hristos, aceia sânt carei-ş
spăsesc sufletele lor.
(Evanghelie) "Că cine va priimi pre voi, mine priimi-va; iară cine va
priimi, priimi-va cela ce m-au tremes. Cine va priimi prorocul în nume de
proroc, plată de proroc priimi-va. Şi cine va priimi dereptul în nume de
derept, plata dereptului va priimi".
(Tâlc) Nevoiaşte pre noi Hristos, ca sa priimim aleşii şi învăţători spre a
noastră sufletească certare, cugetătură şi grije. Că cine va cinsti amu
ucenicii, pre Hristos cinsteaşte, şi cine va cinsti acesta, pre Dumnezeu tatăl
cinsteaşte. Cade-ne-se amu noao a cinsti derepţii în nume de derept (ce se
zice că închipuiţi sânt şi oamenii lu Dumnezeu), ce derept o călcare
şi o stare den nainte, ce au de împăratul. Ce să ară avea chip de derept
numai, iară lucru nu vor avea, noi ca derepţii să-i priimim pre ei, şi
Dumnezeu va plăti noao. Că s-am fi priimit dereptul cu adevăr, aceasta
amu semnează grăind că "plata dereptului va priimi", şi aimintrea amu mai
vârtos să înţeleageţi, că derept se cheamă acela. Cine va priimi dereptul şi
plată priimi-va, că dereptul au priimit. Şi cine va adăpa unul de aceşti mici
cu un păhar de apa reace, în nume de ucenic, adevăr grăiesc voao, nu-ş va
piiarde plata lui. Sărăciia şi meserătate sa nu o punem înainte, pentru aceaia
grăiaşte Dumnezeu. Să văm amu şi păhar de apă reace da, ca ucenicii lu
Hristos aceia fi-vor. Pentru aceaia văm avea a lua şi plata. Păhar de apa
reace dă şi cela ce învaţă cu tăriia duhului lu Dumnezeu pre ceia setoşii şi
aprinşii în lucrurile cealea realele şi pohtele cealea realele, şi face pre ei
ucenici lu Hristos. Nu-ş va piiarde nici acela plata sa, căce că întoarce
păcătosul cătră Hristos şi necredincioşii cătră credinţă. Aceasta amu auzind,
fraţii miei, să meargem după învăţătura Domnului, şi cu năravuri bune să
ne înfrâmseţăm, şi cu toate bunătăţile cu cinste să ne nevoim. Să fugim de a
trupului pohtire şi de lucrul lumiei aceştiia trecătoare! Să fugim de
tocmealele înşălătoriului, şi să-l urâm den tot sufletul! Tare şi bărbăteaşte
să ne protivim spre ferecătura şi spre sfeatul al răului începătoriu, dracul!
Până avăm vreame, bine să lucrăm. De lucru amu iaste vreamea aceasta,
iară în ceaia lume, plata. Ce ca întru o zi luminată să îmblăm, ca feciorii
luminei şi ai zilei să fim, şi după slobozitul vieţiei aceştiia şi ale
trupului pohte să părăsim. Cătră cea dumnezeiască pururea ce iaste lumină
să meargem, în Hristos Isus, Domnul nostru, că lui se cade toată slava,
cinstea şi închinăciune, tatălui şi fiiului şi sfântului duh, şi acmu şi pururea
şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceia îmbla Isus pre marea
Galileiului, văzu doi fraţi, Simon, ce se chema Pătru şi Andrei, fratele lui,
aruncând mreaja în mare (era amu păscari). Şi zise lor: "Păsaţi după mine,
şi face-voiu pre voi vânători de oameni". Ei amu lăsară mreaja, după el
mearseră. Şi trecu de aciia, văzu alţi doi fraţi, Iacov a lu Zevedeiu şi Ioan,
fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legând mreaja lor; şi chemă ei.
Ei amu lăsară corabiia şi tatăl lor, după el mearseră. Şi îmbla toată Galileia,
învăţa în gloatele lor şi propoveduiia evangheliia împărăţiei, şi vindeca
toate neputinţele şi toate boalele întru oameni.
După ce amu de dumnezeiasca şi ceaia dentâi şi fericita viaţă despărţitu-
ne-am, derept greşala strămoşu-nostru lepădaţi fum întru viaţă fără de
cinste şi morţiei osândiţi fum. Iubireei de dulceaţă şi păcatelor trupului,
vrăjmaşul diavolului, învăţară-se. Derept aceaia trebuiia, Dumnezeu să se
întrupească, că nu vru să-i piară zidirea mânilor lui şi să-i vază pierduţi. Că
dentru el zidire avut-am, dentr-însul şi noire priimim. Derept
aceaia unul născut fiiul lu Dumnezeu, şi cuvânt, depururea fiind, cu
părintele lăcuind, fără de ai acesta, derept a lui milă a noastră fire milui, ce
se lunecase den dulceaţă, şi spre piiardere se surpă şi, derept greşala lui
Adam, în propăstii deştinse-se. Că vru şi-i fu voia pre a noastră fire să fie
oarecând, şi la sfârşitul ailor să vie, şi de tot noao să se închipuiască fără de
păcate. De-aciia şi în pântecele feateei încăpuse neîncăputul, şi cu trup
scrise-se nescrisul, şi sărăci împreunăriei luând trup. Derept aceaia cu
venirea a trupului său, Domnul Dumnezeul nostru lucră tuturor spăsenie.
Că se cădea amu să aibă şi mărturii nespuseei şi dumnezeieştiei tocmeale,
şi soţi taineei şi învăţăturiei, şi lucrului tocmitori şi propoveadnici. Ca cu
aceaia a tot nărodul să le dea întoarcere, îmbla amu pre pământ împreună şi
pre mare. Că nu se cădea amu celuia ce era deştins den ceriu şi derept noi
om fu, întru un loc să şază, ce pământul şi marea să sfinţească cu îmbletul
picioarelor lui; derept aceaia şi la marea Galileiului mearse. Aleagere vrea
să facă ucenicilor săi şi apostolilor, cum răspunde dumnezeiescul glăsitoriu
Matei astăzi:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, îmblând Isus pre lângă marea
Galileiului, văzu doi fraţi, Simon, ce-l chema Petru, şi Andrei, fratele lui,
băgând mreaja în mare (că era păscari). Şi grăi lor: "Veniţi după mine, şi să
fac pre voi vânători de oameni". Iară ei aciiaş lăsară mreaja, de mearseră
după el.
(Tâlc) Marele apostol Petru şi Andrei, fratele lui, rudă de jidovi
amu era. Pre locul Palestinei lăcuiia, întru Galilei. Şi moşiia lor, Vitsaida,
era o cetate săracă şi micşoară, iară tatăl lor Iona (nu cela ce fu izbăvit den
chit, ce altul, mai apoi, şi derept apostol mai vârtos de feciorii lui, de la
vrăjmaşul, chitul şi fiara, diavolul scoase mulţi). Petru amu luo fata lu
Aristovul, fratele Varnavei, apostolul. Născu dentru ea un fecior şi o fată.
Şi era acesta bărbat şi sprinten şi de hrana vieţiei grijiia-se. Că şi cu muiare
era, şi de feciori-ş încă grijiia, şi pre bătrânul tată-său hrăniia. Iară Andrei,
fără de avuţie şi fără dă muiare avea viata-ş, şi lu Ioan preaditece era
ucenic, propoveduind de pocaianie şi botejune. Şi de la el auzi "iată mielul
lu Dumnezeu", pre Hristos cu deagetul arătă-l. Îmbla după el cu alalţi
ucenici. Şi când întrebă pre el grăind: "Învăţătoare, unde lăcuiaşti?" iară
Isus zise lor: "Veniţi şi vedeţi!". Şi într-acea zi fură la el. După aceaia şi
frate-sau Petru aduse Andrei cătră Hristos. Şi pre el deaca-l văzu Hristos,
zise-i: "Tu eşti Simon, tu te chemi Chifa, ce se zice Petru". Tăriia minţiei
lui acest nume arătă-i Domnul. Aşa amu mearseră după Hristos dentâi
aceşti apostoli, Andrei şi Petru, şi ştiuţi lui fură; ce încă că nu fură priimiţi
atunce ca ucenicii de Hristos. După prinsoarea botezătoriului, lu Ioan, în
temniţă, Andrei se întoarse întru al lui meşterşug iarăşi, şi cu frate-său
Petru făcea vânătoare. Află iară pre aceştea Hristos, chemă pre ei grăind:
"Veniţi după mine şi să fac pre voi vânători de oameni". După aceaia, ca
ştiuţi era lui, pentru aceaia mai denainte de ce zise lor Hristos, gata lui fură a mearge după el. Şi ascultare şi bună-minte multă arătară.
(Evanghelie) Şi trecând de aciia, văzu alţi doi fraţi, Iacov a lu Zevedei,
şi Ioan, frate-său, cu Zevedei, tatăl lor, deregându-ş mreaja sa.
(Tâlc) Şi aceasta amu să ştiţi, că mare bunătate iaste carei-ş hrănesc tată-
său bătrân, şi dentr-a loruş muncă a lăcui! Şi era săraci cât nu-ş putea
cumpăra mreaje noao, cea veache o cosea. Iară ei lăsară mreaja şi pre tată-
sau, şi după Hristos mearseră. Zevedei acesta, tatăl acestor apostoli, lu
Iacov şi lu Ioan, arată-se că nu crezu lu Hristos. Derept aceaia lăsară pre el.
Că când se drăceaşte spre bunatăţi şi creştinătăţiei, ori tatăl, ori muma, sau
feciorii, sau fraţii, sau şi soţii, atunce se cade să lase pre ei. Şi nu numai să-i
lase, ce să-i şi urască ca neşte vrăjmaşi ai adevarului, şi ca neşte protivitori
legiei lu Hristos. Moşiia amu lu Petru şi a lu Andrei, Vitsaida. Era şi
aceştea feciori lu Zevedei, Iacov şi Ioan. Şi văzură Petru şi Andrei mergând
după el. Deci fură gata şi aceştea a mearge după el, să se închipuiască lor.
(Evanghelie) Şi îmblând Isus prespre toata Galileia, învăţând pren
gloatele lor, şi vindeca toate boalele şi toate nevoile dentru oameni.
(Tâlc) Ca să arate Hristos că nu iaste protivitoriu legiei, că acesta iaste
dătătoriu de leage, îmbla întru gloatele iudeilor şi învăţa întru ei, şi ciudese
începu a face spre credinţa lor. Derept aceştea făcea, şi învăţa. Boala amu
iaste în multă vreame chinuire, iară betejala în puţinea vreame e slăbire
trupului.
(Evanghelie) Ieşi auzirea lui prespre toată Siriia. Şi aduseră lui
toţi ce se munciia cu de toate betejalele, şi de chinuri ţinuţii, şi ceia ce se
luniia, şi răslăbiţii.
(Tâlc) Nu întreba Hristos, nici căuta de cine e adus bolnavul şi carii
mergea cătr-însul cu credinţă, derep-ce că numai aceasta putea fi credinţă:
carii veniia de departe, că cu credinţă veniia. Iară ceia ce se lunesc, spune-
se că se drăceaşte, că va dracul să seamene întru oameni, să zică că sânt
steale de fac rău, că păziia luna când e plină, şi atunce împresura pre cela
ce-l drăciia, ca să arate pre luna că e vinovată boaleei şi betejaleei, şi să fie
ocărâtă zidirea lu Dumnezeu, ca şi unii manihiiani, ce se prilăstiră, de
căzură întru propastea piiarderei, ca aceia aşa credea şi slăviia.
(Evanghelie) Şi mergea după el nărod mult den Galileia şi den
Decapoliia, şi ierusalimleanii şi iudeii, şi ceia ce era den ceaia parte de
Iordan. Văzură-l nărodul suindu-se în codru. Şi şezu el, şi se apropiară cătră
el ucenicii lui. Şi-ş deşchise gura sa, învăţa pre ei.
(Tâlc) Nărodul văzura Hristos în codru suind. Că învaţă pre noi nu în
ivire cevaş să facem şi derept ogoada oamenilor. Derep ce amu că vrea să şi
înveaţe pre noi den mijloc şi den voroava să ne ferim, când învăţăm.
Nărodul amu mergea, derept ciudesele, iară ucenicii derept învăţătura.
După facerea ciudeselor şi vindecările trupului, vindeca şi sufletul cu
învăţătura. Că nu zice aşa prost evanghelistul c-au deşchis gura sa învăţând
ei, derep ce că şi nu deşchizând învăţa pre toţi Hristos, cu viaţa şi cu
ciudesele. Aşijderea şi pre noi, pentru apostoli, evangheliei ne
cheamă şi ne trage Domnul grăind: "Veniţi după mine!". Nu în putredire şi
în ceaia ce treace să rămânem, fraţilor, nici lumiei aceştiia ce e până la o
vreame să fim biruiţi, ce cătră ceaia ce va să fie în veaci să ne răstignim.
Iară de aceştii vieţi voroavă să ne ferim, şi să fugim de chinuri şi de multe
griji ale măriei vieţiei aceştiia, temându-ne de valure-i ce-s întru ea, de ne
vine pre urmă făcătoarea de moarte, potopirea. Să lăsăm amu mulţimea
păcatelor vieţiei aceştiia şi grijile turburealei şi vorovile. Şi ca altă mare,
iubirea celor cugete cu dulceaţă împletite şi cu gândure hitleane, ca o
mreajă să le descurcăm. Că cu aceai schimb de
a a noastră minte ca peştii o vânează hitleanul şi începătoriul realelor,
vrăjmaşul nostru, diavolul. Ce ale noastre cugete ale trupului, ca o cârma de
corabie să o socotim; şi Hristos chemându-ne, gata să fim pre urma
învăţăturiei lui să meargem. Că aşa amu văm face, nu Galileia şi Iudeia
încungiura-văm cu nusul, ce toate cetăţile cu bunătăţi şi cu bună cinste
cerceta-văm, şi văm lăcui întru eale, cum iaste pre ogoada lu Dumnezeu. Şi
nu numai noi, lucrători evangheliei fi-văm, ce şi altora văm fi dereptători şi
învăţători, şi pre a noastră râvnire rădica-văm.
Să înţeleagem, fraţilor, răutatea şi prădarea şi putrejunea şi piiarderea
ceaia ce o au luat şi o iau, după slobozirea lu Dumnezeu derept păcatele
noastre, şi ce e spre noi vrăjmaşul nostru, cu pornire şi cu răotate.
Acea vătămătură să ne o aducem aminte şi nu cu leanea şi cu mâhnirea de
acmu să ne mai adaugem, ce să ne rădicăm şi să ne nevoim, şi realele
noastre şi păcatele noastre să desfacem, şi cu lacrămi şi cu suspini să rugăm
bunul, milostivul şi în-lung-răbdătoriul Domnul, şi în toate năravurile să
isprăvim noiş şi să ne gătim spre protivitoriul vrăjmaşul nostru. Că de nu ne
văm pocăi, şi de nu ne văm delunga de hitleniile noastre şi de nedereptăţi,
şi bunătăţile nu ne văm nevoi să le facem, avăm a peri dereptului
judecătoriu şi mâniei lu Dumnezeu. Dumnezeu mânie-se şi opreaşte noao,
derep ce că greşim şi uităm învăţătura lui. Iară de ne văm întoarce, nu va
aduce spre noi munca şi realele. Şi aceasta prorocul Ieremiia spune grăind:
"La sfârşit voiu grăi limbilor şi împăraţilor, şi să-i scoţ şi să-i las. Şi de se
vor întoarce aceale limbi den realele sale, am a mă întoarce şi eu de rău ce-
am cugetat să fac lor". Aşijderea şi bunătate făgăduit-au Domnul, carei se
roagă şi lucrează lui. Iară de nu se vor întoarce şi nedestoinici fi-vor, lua-va
aceasta de la ei. Iară grăiaşte acel proroc: "La sfârşit grăi-voiu spre limbi, şi
împărăţiia să zidească şi să sădească. Şi de veţi face hitlenie înaintea mea,
de să nu auziţi glasul mieu, întoarce-mă-voiu şi eu de bunătăţi, de ce-am
grăit să fac". Că acestaş nărav păzeaşte Dumnezeu şi de buni. Că de va zice
că va zidi, iară ei nedestoinici sine arăta-se-vor făgăduitei, de-aciia nu va
face. Ca nu osânditei munci să se mâhnească, că mai amar va fi, nici
făgăduinţei ceaia buna îndărătnicitori să fie! Că amândoao le
vindecă şi scurtează cu cuvintele de mainte Domnul ce grăiaşte: "Să opresc,
nu vă mâhnireţi! Că poate cine se pocăi şi a dezlega judecata mea. Iară de
voi făgădui vreun bine, să nu fiţi fără grije pentru făgăduinţa. Că de vă veţi
arăta nedestoinici, nu va veni spre voi făgăduinţa mea, ce mai vârtos am a
vă munci. Că eu celora ce-ş destoinici făgăduiesc, iară păcătoşilor aduc
muncă şi chin". Să ne teamem amu, fraţilor, şi să ne cutremurăm auzind
aceasta, şi să ne nevoim să păzim zisa lu Dumnezeu. Şi carei sântem întru
reale, să ne întoarcem, iară carei sântem întru bunătăţi şi în dereptate stând,
să nu ne lenim, nici să zăcem, ca de aceaste reale şi nevoi şi scârbi şi de ce
ne vine de la vrăjmaşul nostru să ne izbăvim. Şi cu a veacilor bunătate să
ne spodobim, cu dulceaţa adeveritului Dumnezeu şi mântuitoriul nostru
Isus Hristos, că lui se cuvine toată slava şi cinstea întru veacii de veac,
amin. Zise Domnul: "Lumina trupului iaste ochiul. Să amu ochiul tău prost
fi-va, tot trupul tău luminat va fi; e să ochiul tău hitlean fi-va, tot trupul tău
întunecat va fi. E să amu lumina ce e întru tine întunecată iaste, aciia
întunearecul cu cât e! Nimea nu poate a doi domni lucra: că să unul va iubi,
iară alaltul va urî, şi unul va ţinea, iară altul a nu-l socoti va înceape. Nu
puteţi lu Dumnezeu lucra şi lu Mamon. Derept aceaia grăiesc voao: Nu vă
grijireţi sufletele voastre ce vor mânca sau ce vor bea; nece
trupurele voastre în ce vă veţi îmbrăca. Au nu sufletul mai bunu e de hrană,
şi trupul de veşmintele? Căutaţi spre pasările ceriului, că nu seamănă, nece
seaceră, nece adună în jitniţe, şi tatăl vostru den ceri hrăneaşte eale! Au nu
seţi voi mai bune de eale? Cine de voi grijindu-se poate-ş adauge crescutul
lui un cot? Şi de veşminte ce vă grijiţi? Socotiţi crinul satelor cum creaşte
neustenindu-se, nece toarce! Grăiesc voao, că nece Solomon, întru toată
slava lui, înveşti-se ca unul de acealea. E să fânul seliştilor - astăzi fiind, e
demâneaţă în cuptori aruncă-se - Dumnezeu aşa-l înveaşte, cu cât mai
vârtos voao, puţină credinţă? Nu vă câştigareţi amu grăind: ce vrem
mânca? Sau: ce vrem bea? Sau: în ce ne vem îmbrăca? Toate amu acealea
limbile cer; ştie tatăl vostru den ceriu că trebuiaşte-vă de acealea. Ceareţi
mainte împărăţiia Domnului şi dereptatea lui, şi acealea toate adauge-se-
vor voao.
Mai vârtos de iubirea argintului nemică nu iaste alta mai rea, şi de
iubirea avuţiei nemic mai iute nu iaste. Că multe case pierdu şi cetăţi den
temeiu le sparse, şi multe războaie mari rădică, şi fraţi unul pre alalt mânie,
şi tatăl spre fecior rădică, şi blânziia firei omenească sălbătăceaşte-o, şi mii
şi de alte reale face. Iubirea argintului, marele Pavel zice-i, că e rădăcina a
tuturor realelor, şi a doa slujire de idoli meneaşte-o, că face oamenii spre
avuţie să nădăjduiască, nu spre dumnezeiasca nădeajde să se nădăjduiască.
Ca şi închinătorii de idoli, de se închină făpturilor, nu lu Dumnezeu, aşijderea şi iubitorii de argint spre aur nădăjduiescu-se, nu
spre Dumnezeu. Ce însă, fraţilor, să ne nevoim de acea neputinţă, ca o
rădăcină a tuturor realelor, den rădăcină să o tăiem den sufletele noastre, ca
şi dentru viaţa aceasta, de toate ce-au crescut reale, dentru ea să putem
scăpa, şi de ale veacilor ce vor să fie chinuri şi munci să ne izbăvim. Că
dentr-această iubire de argint, şi de toate ce-s dentr-aceasta reale, va să ne
izbăvească pre noi Domnul. Şi în ceaste cuvinte ce zac înainte, pune
aceastea:
(Evanghelie) Zise Domnul: Lumina trupului iaste ochiul. De va fi ochiul
tău luminat, tot trupul tău luminat va fi; iară de iaste ochiul tău hitlean, tot
trupul tău întunecat va fi. Să amu lumina ce e întru tine întunecată iaste,
aciia întunearecul cu câtu e!
(Tâlc) Va Domnul să slobozească pre noi den păcatele iubirei de argint,
mai vârtos den nedereptate şi ce e dentr-aceaia păcate. Şi de nestrânsură
cuvânt învaţă şi de multe pricăjiciuni pre credincioşi, să-i aducă spre
ascultarea cuvintelor şi plecăriei, c-au zis mai denainte: "Să nu adunaţi
voaoş comoară în pământ, ce să vă adunaţi comoară la ceriu!" Că arată amu
că ceaia ce e la ceriu comoară, iaste neputredă şi nesfârşită, şi de pururea
iaste; iară comoara ceaia den pământ întru puţinu e ivită, şi putreditoare şi
peritoare. După aceaia şi altă pildă aduce, grăind că "lumina trupului iaste
ochiul". Că cum iaste ochiul în trup, aşa iaste şi mintea întru suflet. Că de
iaste ochiul sănătos, luminează trupul, iară de e beteag, întunecă-l.
Aşa şi mintea, de iaste curată, şi spre una dumnezeie şi dereptate caută şi de
pururea se trezveaşte cătră acealea să lăcuiască, şi sufletul ce e întru el
luminare priimeaşte, de se luminează şi se curăţeaşte. Iară de se va întoarce
mintea spre hitlenie şi spre grija avuţiei, sau de pohtele păcatelor de va fi
ţinut şi se va răstigni lor, orbeaşte-se şi se întunecă. Iară de va fi mintea
întunecată, şi sufletul întunecat va fi, mai vârtos şi mai mult decât a
trupului. Că cine ş-va piiarde mintea cu grija lumiei, şi pohtelor păcatelor
întuneca-o-va, toate ale sale lucruri ce-s în viaţa aceasta întuneca-le-va şi le
va stinge, şi de-aciia şi de alalte în deşert face-ş spăseniia sa de pururea.
Derept aceaia grăiaşte Hristos: "Să amu lumina ce e întru tine întunecată
iaste, aciia întunearecul cu câtu e mai vârtos?" (Ce se zice, că să va zice
mintea că luminează sufletul tău, şi trupul întunecat va fi cu grija avuţiei şi
pohtelor necuvioase ale păcatelor orbit, cu cât mai vârtos are a se întuneca
sufletul şi trupul, cându se va stinge luminarea a sufletului şi a trupului, ce
se zice mintea?). De-aciia amu cu ce nădeajde şi spăsenie fi-va? Că lumină
amu sânt şi minte curată şi carei-s întru puteri şi mai marii sufleteşti. Şi
mireanilor tocmitori întru lume datori sânt să fie, ca să lumineaze şi să
derepteaze oamenii spre bunătăţi şi spăseniei, şi să-i ferească şi să păzească
pre ei de toată vătămătura şi de ce vin spre ei şi reale. Iară aceştea de se vor
bucura de nedereptate şi de răpiri, şi cametei şi asupriciunilor vor
lucra, şi cu leane şi cu negrije adauge-se-vor de ce sânt datori, ce chin au a
se chinui oamenii carei vor fi supt ei!? Iară noi, şi cine va veni spre bine şi
la mai mare dereptare, şi bunelor şi vieţiei ceaia dereapta şi domnilor şi
putearnicilor păstoriu şi învăţătoriu iaste. Că aşa şi sfinţii şi dumnezeieştii
apostoli, ochi şi lumini a toată lumea puş fură. Derept aceaia învaţă
Domnul grăind cătr-înşii: "De veţi amu voi sta şi nu vă veţi schimba,
lumină fiind trupului (aceasta iaste a tot trupul lumiei), luminat fi-va. Iară
voi fiind sare, de vă veţi împuţi, şi lumină fiind, întuneca-vă-veţi,
întunearecul cu cât mai vârtos fi-va, ce iaste lumea?". Marele Grigorie
bogoslov, părintele nostru după Dumnezeu, aşa grăiaşte de preuţii lu
Dumnezeu: "Voao amu mai vârtos grăiesc ce sânteţi ai beseareciei: ochiul
să vă fie nu cu untunearec împlut, nici să ne arătăm învăţători răi".
(Evanghelie) Să amu lumina e întunecată, mai vârtos întunearecul cu
câtu e! Nimea nu poate a doi domni sluji: sau amu unul va iubi, iară altul va
urî, sau unuia se va pleca, iară altul nu va socoti. Că nu puteţi lu Dumnezeu
să lucraţi şi lu Mamon.
(Tâlc) A doi domni protivire, zice-le-se, că nimea nu poate sluji. Ce pre
unul să îndrăgească şi acestuia voia să o săvârşască, că altul, să ştie, că are
a-l părăsi, şi unul a-l iubi. De nu va urî pre alalt, nu va nici putea are lu
Dumnezeu a sluji şi avuţiei. Derep ce că iubirea aurului nu numai de
Dumnezeu desparte pre noi, ce şi lu Mamon învaţă pre noi, că Mamon iaste
toată nedereptatea, că den nedereptate amu mai vârtos adună-se avuţiia; derept aceaia nu iaste puteare a sluji lu Dumnezeu şi nedereptăţiei. Că
nedereptatea amu pohteaşte să răpească marha striinului şi caută să
curvească şi prea să curvească, să se îmbeate şi să se sature şi dulceaţa
lumiei să pohtească, şi iubeaşte ceastă neşchită vreame, iară Dumnezeu şi
cealea ce sânt ale noastre şi al nostru, zice să le dăm celora ce le trebuiaşte.
Şi învaţă pre noi să ne facem întregi de minte şi să părăsim saţiul pântecelui
şi ceastă lume toată să o urâm, să iubim şi să cinstim şi să slujim
dereptăţilor. Derept aceaia nu iaste puteare, fiind noi prinşi păcatelor şi
adăugându-ne lucrului dracului, să ne lipim atunce de Dumnezeu. Însă amu
până văm sluji păcatelor şi nedereptăţiei, şi iubirei de aur şi fără-cinstei
văm lucra, protivitoriu lu Dumnezeu şi vrăjmaşi fi-i-văm. Să lepădăm amu,
fraţilor, rogu-mă voao, greimea cametei şi asupriciunei, şi nedereptatea şi
iubirea argintului, şi păcatele să le urâm. Să împărţim bogăţie de cât ne e
putearea şi să dăm mişeilor, ca dereptatea noastră să fie întru veaci. Domn
zis-au lu Mamon. Ce nu pre acea fire fiind aşa, ce derept plecarea carei se
lipesc lucrului hitleanului dracului şi carei slujesc lui şi pântecele
Dumnezeu-l menesc. Nu căce că are vreo fire dumnezeiască, ce derep ce că
carii lucrează pântecelui şi se satură, ca lu Dumnezeu acestuia pleacă-se şi-i
slujesc. Că unde amu pohta să va trage pre omul la fiece lucru, şi cu inima
cărui se va lega, acela iaste aceluia Dumnezeu.
(Evanghelie) Derept aceaia grăiesc voao: Nu grijireţi de sufletele
voastre, ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupuri, în ce vă veţi îmbrăca.
(Tâlc) Derep ce amu că avuţiia desparte pre noi de Dumnezeu,
derept aceaia grăiaşte noao Domnul să nu ne grijim, nici grijiei iubirei de
aur şi pohteei să ne topim, că sufletul nu mănâncă. Iară după nărav
împreună grăiaşte aceasta, că cu bucatele strânge-se trupul şi întru el ţine-se
sufletul: aiavea e amu, că nu iaste puteare sufletului în trup a se ţinea, de nu
se va hrăni trupul. Nă vă grijireţi de sufletele voastre, ce veţi mânca şi să
beaţi! Aiavea amu iaste, că fără suflet nu iaste puteare omului a se hrăni, că
trupul mort îmbracă-se numai, nu se hrăneaşte; când iaste viu, hrăneaşte-se.
Că nu numai aur şi de toată dulceaţa aceştii lumi cade-se să lăsăm, ce nici
de acea hrană cu nevoie să te grijeşti. Că nu ne goneaşte pre noi, nici ne
apără de-a lucrarea (că "în deşert amu a mânca" nu zice sfântul apostol, ce:
"să nu vă daţi până în sfârşit spre grije" şi a părăsi Dumnezeu, aceasta
apără) că se cade noao a lucra împrotiva puteriei: ce de spăseniia sufletelor
noastre să grijim cu toată nevoinţa şi cu bărbăţiia, şi cătră unul Dumnezeu
să căutăm cel ce dă hrană flămânzilor şi ne satură cu dulceaţă viaţa noastră.
(Evanghelie) Au nu sufletul mai bunu e de hrană, şi trupul de
veşmintele?
(Tâlc) Ce se zice: cel ce dă mai mult şi trupului şi sufletului ce l-au
făcut, dară nu va da hrană şi veşminte.
(Evanghelie) Căutaţi, zice, spre pasările ceriului! Că nici seamănă, nici
seaceră, nici adună în jitniţă, şi tatăl vostru den ceriu hrăneaşte eale. Au nu
seţi voi mai buni de eale?
(Tâlc) Pasările pomeneaşte Domnul, ca să ne arate, că şi decât acealea
fără de minte sântem; şi ruşinează pre noi. De-aciia iară ce au şi pasările
pre fire-ş, de nu se grijesc, iară aceasta noi cu vrearea noastră
strângem. De amu şi de ceale pasări mici grijaşte-se, cu cât mai vârtos de
cinstiţii oameni are a griji! Derept aceaia aduce aminte noao Domnul de
acea viaţă dentâi, când hrăniia Dumnezeu pre Adam în rai. Nu semăna;
pământul dedease lui de hrană. Pasările hrăneaşte Dumnezeu; fire cu înţeles
dat-au lor spre adunarea hranei, spre tocmeala loruş.
(Evanghelie) Cine de voi grijind, putea-va adauge crescutul său de un
cot?
(Tâlc) Că arată amu Hristos, că trupul ce creaşte, nu den hrană creaşte,
ce cu tocmeala lui şi dulceaţa-i. Nici poate cineva să-ş adaugă crescutul
trupului, nici de hrană să-l grijască, ce numai Dumnezeu întru ei să ne se
pare să lucreaze toate; şi cum va, aşa să săvârşaşte. Că cui câtu i-e dat parte
de la Dumnezeu, nimea nu o poate să adaugă sau să scază. Că nu mâncarea
multă creaşte trupul, ce şi neputincios mai vârtos face-l. De iaste amu de o
zi greu a te griji şi rău, dară cum amu de mai multe să nu fie cu greu?
Adevăr amu cu reale şi boale şi cu trude şi chinure împlute-s aceale zile.
Aşijderea amu de te şi grijeşti, ome, şi să şi socoteşti, nemică nu veri face,
deaca nu va vrea Dumnezeu. Ce amu în deşertu te munceşti şi te sfărâmi
pre tine mai mult, întru neputinţe şi în necuviinţe răsipindu-ţi viaţa ta!
(Evanghelie) Şi de veşminte ce vă grijiţi? (Că cela ce-au dat bună
frâmseaţe şi mărie trupului, acela şi de veşminte-l grijaşte). Socotiţi florile
câmpilor cum cresc netrudindu-se, nici torc! Grăiesc voao, că nici Solomon
îmbrăca-se întru toată slava lui, ca una de acealea.
(Tâlc) Nu numai cu pasările ruşinează pre noi Domnul, ce şi cu florile
ce veştejăsc. Că să amu acealea Dumnezeu înfrâmseţatu-le-au, de
nici o treabă fiind, cu cât mai vârtos de trebuinţa nostră şi de veşminte au n-
are a săvârşi? Iară noi, cât să ne văm griji de mult, fraţilor, încă nu ne văm
putea înfrâmseţa ca florile. Că şi preamândrul Solomon multu se hrăniia şi
se păziia întru toată împărăţiia sa, şi nu se putea să se îmbrace ca într-unele
de acealea.
(Evanghelie) E să fânul seliştilor - astăzi fiind, e demâneaţa în cupturi
aruncată e - Dumnezeu aşa înveaşte, cu cât mai vârtos voao, puţină
credinţă?
(Tâlc) De aceasta amu noi să ne înţelepţim, că nu ne se cade noao să ne
grijim de bune frâmseţi. Că aceasta amu ca o floare în neşchită vreame
iaste. Derept aceaia tot omulu e ca iarba şi toată slava omenească ca
floarea. Şi seacă iarba şi floarea-i cade. Iară noao cu cuvântul iaste-ne zis,
cela ce sufletul şi trupul au zidit, să nu ne înfrâmseţăm trupeaşte, ce
sufleteaşte prea să ne înfrâmseţăm, că trupeaşte carei se înfrâmseţează,
trupeaşte se mândresc, iară carei pre duh, sufleteaşte. Că cei cu puţină
credinţă, sânt toţi carei se grijesc. Că de-ară avea credinţă desăvârşit cătră
Dumnezeu, n-ară fi aşa grijindu-se neîncetat. Derept aceaia zice: "Nu vă
grijireţi grăind: ce văm mânca? sau: ce văm bea? sau: în ce ne văm
îmbrăca? Aceastea amu toate păgânii cer". Iară de-a mâncarea şi de-a
bearea şi a ne îmbrăca noao nu apără Domnul; iară a grăi de aceastea şi a
griji, aceaia apără. Că de multe ori grăiesc bogaţii: "Ce avăm a mânca
demâneaţa?". Că aiavea e amu, că preamâncarea şi dosada apără, şi ce den
acealea griji şi voroave.
(Evanghelie) Că ştie părintele vostru al ceriului, că vă trebuiesc acealea
toate. Căutaţi mai nainte împărăţiia ceriului şi dereptatea lui, şi
acealea toate se vor adauge.
(Tâlc) Împărăţiia ceriului dulceaţă bunilor iaste, că acea împărăţie
pentru dereptatea dobândeaşte-se. Cine o va căuta sufleteaşte, adauge-se lui
şi trupeasca cu cinstea ceaia draga a lu Dumnezeu. Nu vă grijireţi amu
demâneţiei! Că demâneţiei ai a te griji de al tăuş; destulu-ţi amu iaste
realele aceii zile. Răul zileei zdrobitură grăiaşte-se şi amărăciune, ce avăm
noi oamenii încleştitură, de ce ne vine noao de la nepriitoriul. Destul amu
iaste noao că ne grijim de a zileei de astăzi. Că de ne văm griji şi de a
demâneţiei, dară când văm avea a ne deşerta cătră Dumnezeu, când văm
avea a lucra lui? Când, de pururea zdrobindu-ne şi grijindu-ne de ale
trupului? Ce însă să ne rădicăm, fraţilor, şi să ne nevoim şi să ne trudim
spre sfârşirea învăţăturiei Domnului. Şi să ne grijim de spăseniia sufletelor
noastre. Să ne întoarcem de a lumiei şi de lucrurile hitleane, şi spre lucrarea
lucrurilor ceale bunele să ne rădicăm, ca cea bunătate ce e făgăduită să
dobândim de la Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui slava şi putearea întru
veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, întră Isus în Capernaum, apropie-
se cătră el sutaşul, ruga el, grăiia: "Doamne, coconul mieu zace în casă slab
iute foarte". Grăi lui Isus: "Eu voiu veni şi-l voiu vindeca". Şi răspunse
sutaşul, zise: "Doamne, nu sânt destoinic, ca supt coperimântul mieu să
mergi. Ce zi cu cuvântul, şi se va vindeca coconul mieu. Că amu eu om
sânt supt despus, am supt mine voinici, şi grăiesc unuia să meargă,
şi mearge, şi altuia să vie, şi vine, şi robul mieu să facă aceasta, şi face".
Auzi Isus şi se miră, şi zise mărgătorilor după el: "De-adevăr grăiesc voao,
că nece în Izraili atâta credinţă aflai. Grăiesc voao, că mulţi den răsărit şi de
la apus veni-vor şi vor răposa cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov întru
împărăţiia ceriului. E fiii împărăţiei goniţi vor fi în întunearecul de afară;
aciia va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor". Şi zise Isus sutaşului: "Pasă, şi ca
crezi, fie ţie". Şi vindecă coconul lui în acela ceas.
Nemică amu nu iaste mai tare şi mai vârtos decât credinţa curată şi fără
păreare, nici upovăinţa de cătră Dumnezeu, nici nădeajde ce e cătr-însul,
mai tare. Că carele creade derept, multă îndrăznire are cătră Dumnezeu. Şi
cu îndrăznire cine se va apropiia cătr-însul, afla-va cât să va ceare spre
folos. Întru credinţă viu derepţii, cum prorocul grăiaşte: "Dereptul amu
derept credinţa viu va fi", că fără credinţă nu iaste puteare bine să ogodim
lu Dumnezeu. Credinţa amu ce e cătră Dumnezeu, mumă se cheamă
bunătăţilor şi începutului săvârşit. Că pentru credinţă strămoşu-nostru,
patriarhul Avraam, dereptă-se, cumu se grăiaşte că: "Crezu Avraam lu
Dumnezeu şi se socoti lui în dereptate". Pentru credinţa însuş acesta
Avraam întru adâncul bătrâneaţelor den pântece fără plod născu pre Isaac şi
părinte a multe limbi fu, după dumnezeieasca prorocire. Ana neroditoarea
cu credinţă vine cătră Dumnezeu şi tare pre acesta ruga. Al ei pântece
neroditoriu mult plod arătă, şi den cea ruşine dentâi izbăvi-se. Şi
împutăciunea de fără feciori lepădă-o şi plod frumos priimi, pre Samuil. Şi
după făgăduită dar aduse pre el, de-l deade lu Dumnezeu. Că cine va căuta
cu credinţă pre milostivul Dumnezeu, are a-l afla. "Iară de iaste amu cineva
făcând judecată, şi va căuta cu credinţă, milostiv fi-voiu lui " grăiaşte
Domnul. Aceasta amu şi noi, fraţilor, să ne nevoim a strânge, şi să ne
închipuim, rogu-mă voao, celora ce-au ogodit lu Dumnezeu cu credinţă şi i-
au slujit, ca şi noao Dumnezeu să ajute. Că cine va creade, zice, lu
Dumnezeu, şi Dumnezeu ajutoriu fi-i-va, şi nu-l va numai proslăvi
Dumnezeu pre cela ce i-au slujit bine, ce şi viaţa de veaci da-i-va. Şi de
toate câte să văm ceare, pre iuşor avea-văm a priimi, însă de văm mearge
cu credinţă cătră Dumnezeu, şi mai vârtos amu cu destoinicie ce e pre voia
lu Dumnezeu să cearem şi ceastă lume să o uităm. "Că ceareţi amu", zice,
"şi nu veţi priimi, derep ce că rău ceareţi". Şi iară: "Ceareţi şi da-se-va
voao; căutaţi, şi veţi afla; bateţi, şi deşchide-se-va voao. Că cine ce va
căuta, afla-va; şi cine va ceare, priimi-va; şi bătătorilor deşchide-le-se-va".
Derept aceaia cu credinţă să meargem, fraţilor, şi dereptatea şi folosul să
cearem de la Dumnezeu, şi nu văm avea a greşi de cearerea noastră. Cu
aceastea să vă înveaţe voi şi cel sătnic ce mearse cătră Isus cu credinţă fără
de păreare, cela ce nu numai cu cearerea nu greşi, ce şi de la însuş Domnul
lăudare dobândi, cum astăzi ale evangheliei cuvinte cetescu-se, că au a se
pune înainte-ne mai arătate, aşa grăiesc:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, mergând Isus în
Capernaum, vine cătr-însul sutaşul, ruga-se lui şi grăiia: "Feciorul mieu
zace în casă slăbit foarte".
(Tâlc) Vrea să înveaţe ucenicii Hristos, că în codru se duse. Învaţă şi
noi, den mijlocul voroaveei să ieşim când învăţăm. Iară derept să nu vatămi
cu învăţătura pre ceia ce avea beteagi, nu-i ducea ei Domnului în codru.
Iară după învăţătura ucenicilor, ce le deade lor dumnezeiasca frâmseaţe a sa
învăţătură şi-i învăţă minunata şi preaciudată a sa taină, şi nărodului punea
înainte cuviinţă şi spăsenie.
(Evanghelie) Timpină stricatul pre el, deştingând el den codru, şi zise:
"Doamne, de-ai vrea tu, putea-m-ai curăţi". Hristos zise lui: "Voiu,
curăţeaşte-te!". Şi aciiş curăţi-se stricăciunea de spre el. Mergând el în
Capernaum, sutaşul vine, ruga-se lui de un adeverit şi credincios slugă a
lui. Că cu grea boală şi iute munciia-se şi se chinuiia, încă şi până la uşa
morţiei apropiiase-se. Cu rugă şi cu multă mândrie şi cu smerenie şi cu
bună govire de bolnav lu Hristos spunea şi foarte tare cerea vindecare, că
nici se socoti a fi derept sutaşul. Derept aceaia, aciiaş şi bunul vraci lângă
uşă fiind, nici cu tăiare, nici cu ardere, nici cu iarbă să adape, să vindece
pre el, ce cu cuvântul numai vindecare-i deade, ca să nu se mai roage de
acea slugă ce o avea de pururea şi credincioasă a lui, ce aşa rău ce boliia şi
se chinuiia. Auziţi câţi sânteţi domni şi slugi, cum acest sutaş cătră a sa
slugă nevoiia-se, şi sluga cătră al lui domn cu câtă bună-înţelepţie arătă-se,
şi încă cu necredincioşii fiind, nece neplecaţi legiei lu Hristos! Şi
câţi amu biruitori sânteţi, acestui sutaş să vă închipuiţi; şi câţi sânteţi slugi,
aceştii slugi a lui să râvniţi! Că nu zise sutaşul că "vino, Doamne, curând",
nici zise: "vindecă-mi sluga mea", ce numai ce pomeni, cu multă bună-
govire şi cu credinţă grăi: "Sluga mea răsturnat iaste în casă, slăbit şi iute
muncit". Derept aceaia şi Hristos grăi lui: "Eu voiu veni şi voiu vindeca el".
Ce Domnul nici dinioară mainte făcuse, aceasta acicea făcu. Că
pretutindinea arată-se că era pre voia celor ce se ruga şi mergea după el.
Iară acicea amu, şi înainte apucă şi se făgăduiaşte nu numai să vindece, ce
şi în casă a mearge. Că făcu aceasta, că vrea să arate credinţa sutaşului şi
bunătăţile-i. Că de nu se vrea fi făgăduitu-se Domnul, că vrea fi zis că: "te
du, că e vindecat feciorul tău", n-am fi ştiut credinţa sutaşului. Derept
aceaia se făgădui Domnul a mearge să sfinţească casa lui şi să vindece şi
chinuitul şi muncitul feciorul pentru acea cearere şi credinţă a aceluia. Că
blăstemul Domnului, zice, spre casele necuraţilor, iară derepţilor nu numai
casele, ce şi curţile blagoslovite sânt. Că văzu ca un preavăzătoriu
Dumnezeu inema ceaia buna şi deşchisa a sutaşului de slugă-i, şi lărgi ca
un milostiv ziditoriu uşile milosârdiei sale. Că derept aceaia venise, ca
neputinţele noastre şi nevoile să poarte cu bună milă. Unde iaste amu cu
derept vreun protivitoriu sutaşului, ca de sănătatea slugiei să se roage şi să i
se facă milă? Iară bunul cu firea şi iubitoriul de oameni Domnul, şi
făcătoriul a toate, au nu se va rădica spre miluire şi milostivnicie? Şi de-
aciia şi grăi că "voiu veni şi voiu vindeca el". Nu amu că nu ştiia
cearerea sutaşului grăiaşte aşa Hristos, ce şi loc să dea lui derept acea
cearere cu bună-înţelepţiia-i, şi pre voia inimiei sănătate slugiei, celuia ce
cerea, de departe vrea să-i dea. Aşa sânt amu ale lui Hristos, blândului
Domnului nostru, spăsitoriului, lu Isus ciudesele, că mai mare minune iaste
tuturor de aceasta, decât de vindecarea neputinţei.
(Evanghelie) Şi răspunse sutaşul, zise: "Doamne, nu sânt destoinic, ca
supt coperitul mieu să întri. Ce zi cu cuvântul, şi se va vindeca feciorul
mieu".
(Tâlc) Nedestoinic pre eluş meneaşte sutaşul de a Domnului venire. Ce
den cuvânt cerea dulceaţă, că se temea de a Domnului venire: "Zi amu cu
cuvântul, şi se va vindeca feciorul mieu, că nu sânt destoinic, ca supt
coperitul mieu să întri". Aşa era şi a lu Simon Petru răspunsul când zise:
"Ieşi de la mine, Doamne, că bărbat greşit sânt". Nu zise lu Hristos sutaşul:
"Roagă-te" sau "roagă", ce numai "ce zi". Că domn şi împărat precepu că e
Domnul: nu să ceară şi să priimească, de ce-i trebuiia, ce avut şi putearnic a
da; şi învăţătoriu, nu de-a-l învăţarea. Derept aceaia-i grăi: "Destulu-mi
iaste un cuvânt al tău, Doamne, că te ştiu că cu un cuvânt stricatului
stricăciunea-i curăţiş, orbilor vederile luminaşi, surzilor urechile destupaşi,
şi mii de alte boale ce nu era pre lesne să se vindece şi nevindecaţii numai
cu un cuvânt vindecaş. De amu aceale multe şi nevindecate boale plecară-
se ţie, Domn a toate, cu cât mai vârtos aceştii neşchită şi mai mică? Zi amu
cu cuvântul, şi se va vindecă feciorul mieu. Că al tău cuvânt cu tărie e,
Doamne. Că apa în vin schimbaşi-o la nuntă, şi cinci pâini
blagoslovişi şi mulţime fără număr săturaş. Dară cum şi feciorul mieu cu
cuvântul tău să nu se scoale? Că cât veri, tu faci, şi al tău cuvânt lucru fi-va,
şi cuvântului lucrul ajută. Că Dumnezeu te propoveduiesc, de seamne şi
ciudese ce faci". (Şi de zisa cu puteare Domnul şi făcătoriul arătă-l). "De
amu sânt acealea aşa, destul iaste a şti un cuvânt spre vindecarea feciorului
mieu". Să auzim şi noi, fraţilor, câţi văm vrea Hristos să priimim (că
puteare amu iaste şi acmu a priimi el), să auzim şi să râvnim, şi cu multă
nevoinţă şi credinţă să priimim el. Că când văm priimi mişelul şi golul, pre
însuş acela Hristos priimi-văm. Şi iară, când văm priimi trupul şi sângele lu
Hristos, acela însuş Hristos priimi-văm. Derept aceaia să ne teamem şi să
ne cutremurăm câţi nedestoinici pre el priimim. Că de ceia ce priimesc pre
el cu nedestoinicie dumnezeiescul apostol grăiaşte: "Derept aceaia întru noi
mulţi neputincioşi şi necredinioşi, şi dorm destul", şi iară: "cela ce e
nedestoinic şi mănâncă trupul şi sângele lu Dumnezeu, întru păcat luiş
mănâncă şi bea". Grăiască amu şi den voi cineva, până încă nu e curăţit (ce
iaste încă sutaş, întru multe reale ţinut şi se voiniceaşte lu chesariu celuia ce
ţine lumea), întru cealea de jos târându-se, să zică: "Nu sânt destoinic ca
supt coperitul mieu să întri!". Tărie amu ispitiia, iară de venire-i lepăda-se,
derept frica laudei, că nu va încăpea în coperemântul lui dumnezeiasca
slavă şi mărie, cu ochiul amu neputinţeei soarele să arate, sau a sufletului
nesănătate, îmbletul lui: că unora le va fi lumină, e altora foc, cuiş
cum i-e lucrul pre ceastă lume şi bunătatea. Derept aceaia vă curăţiţi mai
nainte, de aciia curatului să grăiţi, aceasta zice sutaşul. Că să temu să nu
cumva pentru nedestoiniciia lui să se întoarcă Domnul, adause şi aceasta:
(Evanghelie) Şi eu amu sânt om supt deregătorie, am supt mine voinici,
şi grăiesc cestuia "du-te", şi se duce, şi altuia "vino", şi vine şi robilor miei
să facă aceasta, şi fac.
(Tâlc) Dentr-a lui arătare şi den nărav şi deregătorie feace sutaşul
arătare, că şi cu cuvântul numai poate Hristos. Că zice lui că "zi cu un
cuvânt numai, şi se va vindecă feciorul mieu". Atunce grăi că "eu încă sânt
om supt deregătoriia lui voivodă, sau rob împărătesc şi lu chesar, de am
supt mine voinici şi robi. Deci fiecăruiş de ce grăiesc, fără răspuns face. E
să sânt eu om fiind supt deregătorie, sau sluga ceaia mai marea derept
cealea micile, şi den deregătorie numai să pociu cu cuvântul, cu cât mai
mult şi mai vârtos tu, fiind Dumnezeu şi a toate biruitoriu şi prespre toate
putearnic şi prea mare! Şi de-ai zice morţiei să se ducă, ştiu că se-ară duce;
iară de veri zice să vie, ea are a veni. Că nu iaste numai ascultătoriu, ce şi
rob, că carele iaste mai mare, el i se ascultă".
(Evanghelie) Auzi Isus, miră-se şi zise celora ce mergea după el:
"Adevăr grăiesc voao, că nici întru izraili atâta credinţa aflai!".
(Tâlc) Miră-se amu Hristos, că nefiind sutaşul izrailtean, nici scriptura
jidovească de el ştiind, şi pre iuşor aşa crezu. Şi nu numai aşa se
miră, ce şi credinţa sutaşului propovedui, ca şi alţii acestuia să râvnească.
Derept aceaia grăiaşte că "nici întru izrailteani atâta credinţă aflai, ce cetesc
prespre toate zilele ce e de mine scriptura mărturiei".
(Evanghelie) "Grăiesc voao că mulţi de la răsărit şi de la apus veni-vor
şi vor răposa în poala lu Avraam".
(Tâlc) "Mulţi amu aşa, ca şi acest sutaş, au a creade întru mine: de la
răsărit şi de la apus veni-vor şi vor răposa în poala lu Avraam". Că răsăritul
şi apusul toate locurile lumiei arăta, iară poala lu Avraam grăiaşte
îndulcirea şi răpausul derepţilor şi ce e cu nuşii viaţa şi împreunare. Iară de
împărăţiia ceriului grăiaşte (ca şi cătră izrailteani) carei vor creade după
venitul lu Hristos (că mulţi sânt păgâni de-au crezut, şi vor răposa cu
Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov întru împărăţiia ceriului), ca să se arate amu
Domnul că nu se protiveaşte vieţiei ceaia veachea. Că pre Avraam pomeni,
derep ce amu că şi den păgâni credincioşii lu Avraam zicu-i părinte şi pre
credinţa lui închipuiescu-se. Derept aceaia îndulciriei şi cinsteei lui au a se
împreuna, iară fiii împărăţiei aruncaţi vor fi întru untunearecul cremenit.
Acolo iaste plângere şi scrâşnirea dinţilor. Fiii împărăţiei chema-se jidovii,
derep ce că dentâi zisu-i fu Izrail, cum grăiaşte prorocul şi derept făgăduita
părinţilor, că dentru ei fu Hristos cu trup. Iară unii grăiesc că nu cătră
oamenii izrailteani făcu Hristos a sutaşului pildă întru cuvânt ce e de
credinţă. Că ce credinţă au fost întru oamenii izraililor de să ia pietri spre
Domnul şi să dosădească lui? Şi mâncătoriu şi beţiţ şi samareanin
şi drăcit zicea-i! Nu socoti pre sutaşul Hristos cătră oameni izrailteani, ce
Izrail zise acela şi Iacov, că credincios era acesta şi mare den Avraam. Şi
toţi amu carei cu mintea văd pre Dumnezeu, izraili cheamă-se. Ce el, Izrail,
s-au fost şi credincios, ce însă când văzu scara, el se miră şi zise: "Că iaste
Dumnezeu spre locul acesta, eu n-am ştiut". Că în moşiia lui numai părea-i
că va fi Dumnezeu, nu pretutindinea. Iară acest sutaş pretutindinea credea a
fi, şi cu un cuvânt toate a le săvârşi, că crezu foarte. Că iudeii părea-le-se
fiii că sânt şi nu crezură că vor să cază den împaraţiia ceriului, şi vor să fie
cu derepţii şi cu patriarşii, cum zice Domnul: "dulceaţa ceaia ce va să fie
credincioşilor; iară ceaia ce va să fie cu rău afla-o-vor necredincioşii". Ca
neşte lepădaţi fi-vor şi goniţii derept necredinţa lor întru untunearecul de
afară. Că untunearecul de afară iaste locul al muncilor cealea prea iuţile,
iară munca nesfârşită şi de pururea şi fără moarte a sufletelor necuraţilor şi
necredincioşilor! Ce ară fi lor mai bine să nu fie neputrezi, decât munciţi să
fie în focul nestins şi întunearecul de afară, şi scrâşnitului dinţilor şi
viermilor şi nesfârşitului chin, şi să nu moară de răul lor, şi sfârşit neavând
a lua! Aceasta zise Domnul, împresură trufa iudeiască, trufindu-se derep ce
că se ţinea de ruda lu Avraam. Şi mângâia carei era den păgâni şi cătră a lui
credinţă trăgea-i. Că mergea amu mulţi după el fiind den păgâni, derept ciudesele şi znameniile ce făcea. Şi acelor amu şi altora tocmi-le
folos, şi de spăsenie le cugeta, ca nici aceia să se nădăjduiască ceştii lumi,
şi nici ei să se mâhnească zăcând.
(Evanghelie) Şi zise Domnul sutaşului: "Pasă şi cum crezi să fie ţie".
(Tâlc) Arătă Domnul, derep ce că cu cuvântul vindecă feciorul, că după
lepădarea iudeiască să fie adusă păgânilor să adevereaze că acesta iaste cale
şi adevăr şi viaţă. Derept aceaia mai nainte aceştea chemă, atunce răslăbitul
rob al sutaşului sculă, ca ceaia ce e sa fie den ceasta ce iaste să
încredinţeaze.
Că nu puţină credinţă aduse sutaşul de vindecarea feciorului. Că acesta
crezu, iară robul vindecare dobândi. Nu numai trupul feciorului dereptă
Hristos, ce şi sufletul sutaşului mai spre multă credinţă, derept ciudesele,
aduse-l. Şi vindecă robul lui într-acel ceas, ca şi stricatul. Că şi stricatul
aciiaş curăţi-se. Aşa şi feciorul sutaşului într-acel ceas vindecă-l. Că nu
numai preaminunate făcea Hristos, ce şi întru ceastă neşchită vreame
luminată a sa tărie şi de oameni iubire arată. Că acesta e sufletului şi
trupului vraci, Domnul nostru Isus Hristos, ce arată întru noi prea multă
milostivnicie a sa şi dulceaţă. Şi de ce zace spre sufletele noastre den
păcate stricăciune să rază şi să ne curăţească cu al său totputearnic glas să
zică: "Voiu, curăţeaşte-te!" şi să izbăvească noi de toată mâniia şi de prade
şi de scârbe. Şi pace şi mângâiare să ne dea care se cufundă, şi chinuiţii de
ale vrăjmaşului năpăşti şi de alcamuri-i, şi de ce e spre noi mâniia şi răul să
întoarcă, şi de betejală ce ne chinuim. Că una amu de oameni
iubirea a lu Dumnezeu şi tăriia şi milostea lucru iaste, a ne izbăvi de atâta
rău şi de nevoi şi de scârbe. Şi să vom să ne vindece de ale noastre
întunecări, noi cătr-însul să alergăm şi să cădem şi să plângem. Şi răslăbiţi
fiind şi întru adâncul realelor zăcând, cu credinţă multă, ca şi sutaşul, şi cu
smerenie şi cu înfrângere şi rugă, şi rugăciuni a aduce lui să ne spodobim.
Şi să ştiţi că cu mâna are a ajuta şi cu bună milosârdie. Şi va veni de va
vindeca pre noi şi ne va învie den păcate Domnul. Şi pre voia
dumnezeieştiei a lui învăţătură derepta-ne-va a îmbla şi spre cărările lui
cealea nelunecoasele. Şi neajunsei împărăţiei lui pre noi va întări a alerga,
şi cu a veacilor dulceaţă spodobi-ne-va, ca prea un dulce şi în lung
răbdătoriu. Că acestuia se cade slava şi ţinearea, lu Hristos adeveritului
Dumnezeului nostru, cu tatăl şi cu duhul sfânt, acmu şi pururea şi în veacii
de veac, amin. În vreamea aceaia, şi trecu Isus în aceaia parte în laturea
Gherghesinului. Şi timpinară el doi draci; den mormânt ieşiră iuţi foarte, că
nu putea nimea treace pre calea aceaia. Şi iată, strigară grăind: "Ce e noao
şi ţie, Isuse, fiiul Domnului? Venit-ai încoace, ainte de vreame a munci
noi?" Era departe de ei o turmă de porci mulţi, păştea. E dracii se ruga lui,
grăiia: "Să ne goneşti, zi noao să meargem în cea turmă de porci!". Şi zise
lor: "Păsaţi!". Ei se duseră şi întrară în turma porcilor. Şi aciia se porni
turma toată den ţărmure în mare şi se afundară într-apă. E păstorii fugiră şi
mearseră în cetate, spuseră tot, şi de draci. Şi iată, toată cetatea ieşiră în timpinatul lu Isus. Şi văzură el şi ziseră să fii trecut de hotarul lor.
Şi întră Isus în corabie, trecu, şi vine întru a lui cetate.
Izvor sufletesc şi spăsitoriu izvoraşte noao, fraţilor, al evangheliei izvor,
apă dulce, iarăş izvoraşte noao. Nu seate, să o laş şi să o stâmperi, ce seate
mai vârtos aprinsă. Şi cătră această pută pururea să ne tindem. Şi cum
pohtim noi să mâncăm când sântem flămânzi, aşa amu şi noi datori sântem
a asculta cuvântul lu Dumnezeu. Că den ascultare folosi-ne-văm şi mare
dobândă priimi-văm. Şi de sântem negrijnici, să părăsim negrija. Şi să
sântem fără usârdie, să fim cu usârdie. Şi de-aciia să lărgim brazdele
inimiei noastre şi să priimim întru aceastea de viaţă purtătoare şi
spăsitoarea apă a sfinteei scripturi să adăpăm inimile noastre, ca să crească
şi să rodească dereptăţi şi adeverite roduri. Şi să adunăm aceastea întru a
ceriului comoară, şi să ne hrănim acolo cu hrană nesfârşită, şi de foamea
veacilor să scăpăm. Că cumu-s amu trupurele noastre în toată vreamea, de
aduce pământul rodurile-ş de pururea şi de toată hrana, de le întăreaşte şi le
îngraşă, aşa şi sufletele noastre de cuvintele sufleteşti hrănescu-se şi cu
veselie şi cu dulceaţă împlu-se. Însă a trupului hrană sfârşaşte-se şi întru
putredire mearge, iară hrana sufletului (ce se zice, învăţătura sfinteei
scripturi şi dojana) nesfârşită are veselie, şi în neputredire duce pre noi şi în
viaţa de veaci şi în bunătate.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, mergând Isus în partea
Gadarinului, timpinară pre el doi drăciţi; den mormânt ieşise iuţi
foarte, cât nu putea niminilea treace pre acea cale.
(Tâlc) În vreamea aceaia, grăiaşte evanghelistul, după ce ai săi ucenini
Hristos, potopindu-se în mare şi chinuindu-se de voroave şi de nevoie
izbăvi-i, întră el, zise, în corabie. Mergea după el ucenicii lui. Şi adecă,
cutremur mare fu pre mare, cât corabiia acoperită era cu valurile. El
durmiia. Singuri numai ucenicii săi lăsă Hristos să vie după el şi să vază
ciudesa ce vrea să facă potopindu-se ei. Ca să înţeleagă ucenicii ispita şi
năpastea, şi ca şi dentr-această znamenie mai mult să crează, lăsă pre ei să
se învăluiască. Durmiia Hristos, ca să se spământeaze apostolii, să-şi
înţeleagă a lor neputinţă şi să se roage lui, să-i slobozească şi să mântuiască
pre ei den nevoie. Derept aceaia şi veniră ucenicii, sculară pre el grăind:
"Doamne, mântuiaşte noi, că perim!" şi zise lor: "Pentru ce sânteţi spăreaţi,
puţină credinţă?" Nu zise ucenicilor săi Hristos "necredincioşi", ce "puţin
credincioşi", că ca ziseră "Doamne, mântuiaşte-ne !", credinţă arătară, iară
ce ziseră că "perim", nu era credinţă. Înotând amu cu nuşii Hristos, nu le se
cădea lor să se teamă şi să se înfricoşaze. Derept aceaia şi împută lor
Hristos, ca unor fricoşi, şi le arătă că frica şi puţina credinţa a lor aduse-le
nevoi şi scârbi şi năpăşti. Că mai nainte potoleaşte voroava sufletelor
noastre, după aceaia slobozeaşte potopirea şi vreava vântului şi a măriei. Că
se sculă amu, zice, de opri vântului şi măriei; şi fu linie mare. Iară oamenii
se mirară grăind: "Ce om iaste acest om, că şi marea şi vântul ascultă pre
el?". Pre vedeare amu om arăta-se, iară lucrul însuş al putearnicului
Dumnezeu. Că de acesta grăiaşte prorocul David: "Tu biruieşti
ţinearea măriei, bura valurilor ei tu îmblânzeşti!" Şi iară zice: "Şi stătu
duhul buriei şi se înălţară valurile ei". Spământară-se ucenicii şi se
cutremurară. Şi toată mândriia lor peri (ce se zice, meşterşugul lor al
măriei). Derept aceaia şi strigară cătră Domnul. Şi den nevoia lor scoase
pre ei. Zise vântului, şi stătu întru lin şi se potoliră valurile măriei. Şi se
veseliră ucenicii, derep ce că încetă. Şi dereptă pre ei Hristos spre
dereptarea vreriei lui. Să înţeleagem şi noi, fraţilor, că corabie iaste şi
beseareca lu Hristos întru marea vieţiei ceştii lumi aflându-se, având
cârmaşi preuţii şi credincioşii ceia ce de pururea au Hristos fiind cu nuşii.
Însă şi pre aceaia de multe ori cad vremi iuţi şi bure. Şi mii de valuri şi
nevoi protivitoare spre această sfântă corabie cad şi, ca picăturile fără de
număr, nevoi şi năpăşti. Şi duhul vrăjmaşului cel iute scoală-se, cătră însăş
frica morţiei duce-i. Iară Hristos împreună se află cu ceia ce-l cunosc şi
cred întru el, însă lasă pre ei de multe ori să se chinuiască: cu tocmeala
iubireei de oameni a sa ca în chip de durmitare închipuiaşte-se: Iară când
prea multă voroavă pre adevăr fi-va şi la sfârşitul năpăştilor şi realelor
caută, şi de-aciia înotătorilor nu le e a răbda potopirea, atunce amu cade-ne-
se noao cătră mare putearnicul şi milostivul Domn cu rugăciune să ne
adaugem, şi cu lacrămi fierbinţi să strigăm cătr-însul şi să grăim: "Scoală!
Derep ce dormi, Doamne? Învii şi nu ne surpa până în sfârşit! Derep ce faţa
ta întorci şi sărăciia noastră şi scârba noastră uiţi?". Că ştiu că are a se scula
Dumnezeu gata, şi toată frica are a goni până în sfârşit, şi are a opri
năpăstuitorilor. Şi va schimba plângerea spre bunăvoie şi va tinde
noao lina şi fără voroavă şi fără de nevoie. Şi nici dinioară mila lui n-are a
uita despre ceia ce nădăjduiesc spr-insul. Că aceasta zice prorocului:
"Cheamă-mă în zi de grija ta, şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-mă-veri". Că
nimea aşa pre eluş cruţă-se, cum Dumnezeu pre noi toţi. Şi de multe ori
preaslăvită şi spăsenie face, de ne dereptează spre iubirea de oameni, cu a
lui tocmeală mângâie-ne.
(Evanghelie) Viind el amu în ceaia parte, zice, în laturea
Gherghesinului, timpinară el doi drăciţi.
(Tâlc) După aceaia amu grăiră iudeii, că văzură de ce se lucră în mare:
"Cum iaste acesta, că şi vânturile şi marea ascultă pre el?" Că o tocmeală
fu, dracii să îmble, să spuie şi să propoveduiască dumnezeiia şi putearea, şi
fiiul lu Dumnezeu zicea-i lui. Cu aceasta şi mai la înţelesul de sus aduse
ucenicii şi mai mult aceia spre credinţă-i întări. Însuş cu vrearea-ş vine
Hristos cătră ceia ce se drăcise, derep ce amu că groaznici era aceia şi
sireapi foarte. Nimea nu cuteza cătră Hristos să aducă pre ei. Că în
morminte amu era lăcuind şi nu putea nimea pre acea cale să treacă.
Învăţătură vrea să puie dracii, ca că zică că sufletele celora ce mor că sânt
draci. Derept aceaia în morminte lăcuiia, că vrea să-ş tocmească minciunile
lor şi prilăstiturile şi blăzniile. Iară aceasta nu iaste nici va fi, nici să cugete
cineva aceasta, că sufletele deaca ies den trupuri nu se mai înşală în ceastă
lume, ce ale derepţilor suflete-s în mâna lu Dumnezeu. Că "ale derepţilor
suflete", zice, "în mâna lu Dumnezeu sânt, şi nu se atinge lor munca". Că se
ivi înainea ochilor omul a muri. Şi se socoti răotate ieşirea lui, şi
ce e den noi ieşire, înfrângere. Iară ei sânt întru pace. Şi amu să înaintea
ochilor omeneşti să ară fi şi munciţi, nădeajdea lor fără de moarte e
împlută. Şi puţin cin-se va munci, mari daruri priimi-vor, că Dumnezeu
ispiti pre ei, şi află ei destoinici luiş. Ca un aur vărsat ispiti pre ei, şi ca o
jărtvă cu de toate rodurile priimi ei, şi în vreamea de cercetatul lor lumină-
le. Aşijderea şi sufletele coconilor cei nezlobivi, ce nu se-au spurcat după
botejune, în mâna lu Dumnezeu sânt. Că sufletele amu ce se împart den
trupuri, de se vor afla cu credinţă şi dragoste având cătră Dumnezeu, în
poala lui lăcuiesc fără de moarte. Că în vreamea de ger, para gerului raza
soarelui trage-le, de vine cătr-înşii. Iară ale păcătoşilor suflete duse sânt şi
acealea ca şi cel bogat, în locul de muncă. Că fără de moarte sânt toate
sufletele, şi ale necuraţilor: ce le-ară fi mai bine să nu fie fără de putredire!
Că munciţi amu sânt focului nestins şi chinuiţi fără de sfârşit muncilor, şi
nemurind, spre amarul lor, şi sfârşit n-au a lua.
(Evanghelie) Şi iată, strigară grăind: "Ce e noao şi ţie Isuse, fiiul lu
Dumnezeu? Venit-ai cicea, mainte de vreame să munceşti noi?"
(Tâlc) Fără de vrearea lor spun dracii nebiruita tăriia a Domnului şi
cuvântul lu Dumnezeu. Că de ce grăiră ei: "ce e noao şi ţie", a spaimei şi a
fără-de-ruşine iaste semn; iară de ce ziseră "c-ai venit mainte de vreame să
munceşti noi", de muncire şi de teamere iaste semn. Că se protiviia dracii,
însă se şi temea; porniia-se, însă şi tremura. Şi căce nu-ş nici vrea dracii
puteare Hristos să aibă, ei-l şi propoveduiia şi se cutremura de el, cădea şi
cinstiia grăind: "Venit-ai cicea mainte de vreame să munceşti noi?" Că a zice ei că "nu sântem greşiţi", nu putea să zică. Ce se ruga şi
cădea, ca nu mainte de vreame munciţi să fie şi să priimească osândă de
greşalele lor. Că le părea dracilor că nu va aştepta Hristos vreamea
munciei, ce mai nainte acesta munci-va pre ei. Şi le părea că nu va răbda
preamulţimea realelor de ce lucrează ei spre oameni. Aceasta amu nu iaste,
că până la sfârşenie, fraţilor, lăsaţi sânt dracii de Dumnezeu să lupte pre
noi. Că şi aceştea, vrăjmaşii noştri, încă au munci, de ce nu le e lăsat de la
Hristos să dosădească noao cum vor ei.
(Evanghelie) Era d-inşii departe o trumă de porci mulţi, de păştea. Iară
dracii ruga pre el grăind: "De scoţi pre noi, zi noao să întrăm în turma
porcilor". Şi zise lor: "Duceţi-vă!" Ei ieşiră de întrară în turma porcilor.
(Tâlc) Dracii amu cerşură de la Hristos să se ducă în turma porcilor, ca
aceaia să-i neace, să strice şi să scârbească inimile stăpânilor lor, ca să nu
priimească pre Hristos. Iară Hristos lăsă şi grăi lor: "Duceţi-vă!". Că arătă
câtă răotate şi amărăciune avut-au dracii spre oameni. Şi încă de vrea fi
avut puteare dracii, şi nu vrea fi apăraţi de Dumnezeu, mai mare rău fi-vrea
făcut noao, decât atunce porcilor. Iară Hristos păziia cei ce se drăcise, ca să
nu se ucigă, sau şi slobozi ei den piiardere de ce le veniia de la hitleanii
draci, ca să ştie de ce muncă şi chinuire şi de ce reale izbăviţi sânt. Cătră
aceştea să şi înţeleagem, că nici spre porci n-ară fi avut dracii puteare, de
nu-i vrea fi lăsat Dumnezeu lor. Că multă iaste a lu Dumnezeu grija de noi,
şi nu iaste nemică nesocotit şi uitat de la Dumnezeu, ce toate socoteaşte cu
neadurmit ochiu, tuturor de nainte le stă, de le dă fiecăruiş spăsenie. Şi nu
iaste niminea să nu-i priimească socotirea lui şi dulceaţa, şi
fiecăruiş şi folosire şi socotire arată de oameni iubitoriu Dumnezeu.
(Evanghelie) Şi iată că se porni toată turma porcilor den ţărmurile
măriei şi muriră într-apă. Iară păstorii fugiră şi se duseră în cetate, spuseră
tuturora, şi de cei drăciţi. Şi iată, toată cetatea ieşi la timpinatul lu Isus. Şi-l
văzură, rugară el ca să treacă el den hotarul lor.
(Tâlc) A păstorilor fugire şi spunere, deala spăseniei, zăcea-le înainte
ghergheseanilor; iară ei nu înţelegea, nici crezură. Că cu necuratul nărav al
vreamiei ţinuţi fură, că leagea păzită era lor. Însă nevoia pagubei mult făcu
pre ei să vie cătră Hristos şi să se roage lui. Că de vrea fi fără de pagubă
fiind, nu vrea fi timpinat pre el, nici rugat. Că aşa amu de multe ori face
nărodul omenesc socotitoriul nostru, Domnul Isus Hristos. Că cu pierderea
amu avuţiei şi şi alte năpăşti, cătră el trage pre noi, şi să n-am vrea noi,
dulcele Dumnezeul nostru şi Domn. Mai mult nemică nu ştie alta a întoarce
cătră Dumnezeu oamenii, ca scârba şi ca năpastea. Că ca o vătămătură
ascuţită vine de la Dumnezeu spre oameni, scârbi şi piiardere, ca ceia ce
sânt întru negrije den leane să-i rădice. Derept aceaia Isaia au grăit:
"Doamne, întru grije pomenit-am tine!". Şi Domnul însuş grăiaşte: "Cu
multe scârbi cade-se noao a întra în împărăţiia ceriului". Iară ghergheseanii
nici aşa nu fură dereptaţi. Că nu iaste puteare să fie lesne năravul cel de
demult întru puţinea vreame a slobozi. Că se întristară şi le părea că cu alt
rău şi mai mare după aceasta au a se chinui. Deci se rugară lu Hristos să
treacă den hotarul lor. Că după ce-ş pierdură porcii, tremură-se să nu
cumva şi cu altă vătămătură să se chinuiască. Şi derept frica aceştii vremi şi derept acea pagubă, de a veacilor bunătate ei se lăsară, şi
piiarderei nesfârşite osândiţi fură. Iară el lăsă pre ceia ce se izbăvise de
draci şi ceia ce păscuse porcii să grăiască şi să propoveduiască ciudesa
ceaia ce fu. Să ne învăţăm şi noi, zice, că unde e viaţa porcească şi cu
putoare şi întinătură, Hristos nu iaste acolo.
(Evanghelie) Şi întră el în corabie, trecu, şi vine întru a lui cetate.
(Tâlc) Cetatea amu a lui Capernaum chema-se. Că acolo lăcuiia Hristos.
Vitleemul aduse pre el, e Nazaret crescu pre el. Că Capernaum de pururea
avea pre el, că lăcuiia întru el. Ce însă, fraţilor, iată că înţeleasem, cât rău şi
cât chin chinuiesc de draci carei se pleacă lor şi-s prinşi d-inşii. Încai noi să
ne nevoim să nu fim prinşi de acel chin, ca să nu mai cu amar şi noi decât
cei drăciţi să ne muncim. Iară cu ce nu-i va fi mai rău decât celora ce se
drăcesc, carii cu pohta necuvioasă şi în aprinderea curviei nebunescu-se şi
spre toată spurcăciunea sălbătăcescu-se? Că gol amu şi acela îmblă, ca şi
cela ce se drăceaşte. Însă nu de veşmântul trupului iaste lipsit, cel den
nafară, carele greşaşte, ce de dumnezeiescul veşmânt şi de luminata a lui
slavă. Şi de cinste gol şi descoperit află-se. Şi mai vârtos şi mai rău de ceia
ce se drăcesc află-se goli curvarii şi iubitorii păcatelor, derep ce că trupul
mai mic iaste decât sufletul. Că trupul, de e şi gol, de multe ori şi
nevătămat fi-va, iară sufletul de va fi gol, foarte vătămat fi-va. Că de nu se
va întoarce, lăsat va fi de Dumnezeu şi spre piiarderea propăstiei surpa-se-
va. Că nu se ucig cu pietri carii greşăsc, ce cu păcatele cu mult mai mult
decât cu pietrile şi mai iute ucigu-se. Şi nu în mormintele amu
morţilor lăcuiesc carii nu vieţuiesc cu minte întreagă, ce de pururea în
păcatele curviei lăcuiesc ceia ce în multe putrejuciuni şi cu împuţiciuni
împluţi sânt. Încă şi alalţi toţi câţi cu alte păcate prinşi sânt şi vinovaţi, aşa
şi în chipul acelora chinuiescu-se. Iară noi amu, fraţilor, să meargem pre
urma învăţăturiei Domnului şi cu bunele năravuri să ne înfrâmseţăm. Şi cu
toate bunătăţile cealea cinstitele să ne nevoim, să ne curăţim, şi să fugim de
ale a trupului pohte şi de lucrul fără de dumnezeie. Să fugim de ceaia ce ne
apropie cătră înşelăciunea lumiei şi cătră dragoste-i, şi să o urâm den tot
sufletul. Şi tare şi bărbăteaşte împrotivă să stăm măiestriilor ce vin de la
începătoriul de rău, dracul, până vreame avăm să lucrăm bine. Că de lucru
iaste vreamea aceasta, iară ceaia ce va să fie, de plată. Şi cu chip bun ca
întru zua ceaia luminata să îmblăm, şi ca feciorii lumineei şi ai zileei să
fim. Şi după sfărâmirea legătureei lumiei aceştiia, şi după părăsirea greimei
trupului cătră cea lumină fericită şi dumnezeiască să meargem, în Hristos
Isus, Domnul nostru. Că lui e slava şi cinstea întru veacii de veac, amin. În
vreamea aceaia întră Isus în corabie, trecu şi vine întru a lui cetate. Şi
aduseră lui slăbitul de vine în pat zăcând. Şi văzu Isus credinţa lor şi zise
slăbitului: "Îndrăzneaşte, fiiu! Lasă-ţi-se păcatele tale". Şi iată, alţii den
cărtulari ziseră întru ei: "Acesta huleaşte!". Şi văzu Isus cugetul lor, zise:
"Derep ce voi cugetaţi hitleanind în inimile voastre? Ce amu iaste
pre lesne a zice: "Să ţi se lase păcatele" sau a zice: "Scoală-te şi îmblă"? Ce
să ştiţi că puteare are fiiul omenesc spre pământ a lăsa păcatele!". Atunce
grăi slăbitului: "Scoală şi ia patul tău şi pasă în casa ta!". Şi se sculă de luo
patul şi se duse la casa lui. Văzură gloatele, mirară-se, slăviră Dumnezeu,
că deade aşa puteare oamenilor.
Câţi amu tocmealei lu Dumnezeu cu dragoste nevoiescu-se, trudei ceaia
draga a albinelor închipuiescu-se. Că cum zboară acealea pre câmpure şi
den toate ierbile şi den toate florile adună carea e cu frâmseaţe şi cu folos,
aşa şi aceştea cu dulceaţa dumnezeieştilor cuvinte îndulcesc sufletul. Den
toate cuviinţele şi cu folos adună: dentr-unii amu mândrie întreagă flori
adună, iară dentr-alţii dereptate, e dentr-alţii mândrie, iară de la alţii
bărbăţie, e dentr-alţii milostenie şi cătră vecini de oameni iubire, blândeaţe
şi mâlcomişare, iară dentr-alţii răbdare şi întru nevoi iuţi aşteptare, - să
zicem mai prost, den toţi de toate ce-s spre spăseniia sufletului cu adaus, ca
neşte flori adunând. Şi în lăuntrul inimiei pun aceastea şi, ce e mai vârtos
de miiarea şi de fagurul şi de mierea ceaia dulcea, bunătăţi lucrează şi
rodurile veciei adună. Acelor amu şi noi, fraţilor, să ne închipuim, când
amu cătră dumnezeiescul şi frâmseţatului acestui adăpost al beseareciei
venim. Nu derept dumele să dumăim unul cu alalt să meargem, ce să
socotim cuvintele dumnezeieşti, cealea ce derept spăseniia noastră cetescu-
se, şi ce e dentr-acealea ale sufletului folosuri să căutăm cu pază, cu grija
inimiei ispitind sfătuindu-ne. Că când amu văm lăcui aşa, aorea
amu de aceaste bunătăţi învăţa-ne-văm, aorea şi pre alalţi învăţa-i-văm,
aorea şi de alte grăind şi de pururea de aceastea învăţându-ne şi fericindu-
ne, putea-văm şi înşine bunătăţile isprăvi. Şi ce dentr-aceastea naşte-se-vor
întru sufletele noastre îndulcire şi luminare ca şi un fagur de miiare avăm a
aduce cătră Dumnezeu. Că pururea amu dumnezeiasca scriptură de
dragostea lu Dumnezeu şi de spăsenie învaţă şi pune înainte-ne. Că nu iaste
nemica alta mai bună de aceasta cătră ale sufletului folosuri. Derept aceaia
amu aceastea aşa sânt, că şi den al evangheliei cuvânt de astăzi înţeleagem
cât iaste de rău păcatul. Că şi sufletul betejaşte-l foarte, şi ale trupului boale
dentr-acesta de multe ori vină fi-i-va. Că are pusă înainte aşa:
(Evanghelie) În vreamea aceaia întră Isus în corabie, trecu şi întră întru
a lui cetate. Şi adecă, aduseră lui răslăbitul în pat zăcând.
(Tâlc) Ieşi amu Domnul den hotarul Gherghesinului, că de aceia rugat
fu. Că se temură ghergheseanii, deaca-ş pierdură porcii lor, să nu cumva şi
cu altă vătămătură să-i betejască. Derept aceaia se rugară lu Hristos şi-l
cerşură să se ducă de pre hotarul lor. Că nici destoinici fură învăţăturiei
Domnului. Iară Hristos nu se protivi, ce ieşi cu toată blânziia şi
mâlcomişarea, că unde e viaţă porcească şi putoare şi întinătură şi părăsire
lucrurilor cealea bunele, Hristos nu lăcuiaşte acolo. Însă lăsă acolo cei ce se
izbăvise de draci şi păstorii porcilor, să grăiască şi să propoveduiască, de
cea ciudesă ce fusease.
(Evanghelie) Şi adecă, aduseră lui răslăbitul în pat răsturnat.
(Tâlc) Derep ce amu că de a bolnavului betejală al vracilor meşterşug
neputincios arătă-se. Ce cătră cela de sus şi al ceriului vraciu,
Domnul nostru, lu Isus Hristos de ale lui rude adus fu acest răslăbit. De
unul de acest răslăbit, a mulţi se pare, că de el grăiesc toţi patru
evanghelistii: pare-le amu celor ce cetesc numai aşa prost dumnezeiasca
scriptură, fără de întrebare şi fără de socotinţa. Şi împută unii
evanghelistilor că se-au protivit unul alăltui şi nu se-au sfătuit. Ce nu iaste
aceaia, nici va fi. Că într-una amu iaste ce e întru ei firea ceaia buna,
dulceaţa dată a sfântului duh. Şi unde e dulceaţa duhului sfânt, acolo iaste
dragostea şi bucuriia şi pacea. Şi unde e pacea, de acolo toată cearta şi
protivirea goneaşte-se, şi toată părearea şi nesfătuirea piiare. Că locul şi
vreamea şi zioa, şi lucrul vindecăriei, şi una şi alta arată, cine va socoti cu
pază, că altul iaste acest bolnav, iară altul iaste de cela ce grăiaşte Ioan
bogoslov şi ievanglielist. Că acel bolnav întru Ierusalim vindecat au fost,
iară acesta în Capernaum. Acela lângă lac, e acesta întru o casă, cum şi
Luca şi Marco grăiesc, că acel om bolnav în praznic vindecare luo, iară
acesta nu în praznic. Acela, amu treizeci şi opt de ai avea întru boală, iară
de acesta nemică nu grăiaşte evanghelistul. Acela amu întru o sâmbătă
vindecat fu, e acesta nu în sâmbătă. Că de vrea fi în sâmbătă acesta
vindecat, nu vrea fi tăcut de acesta evanghelistul, nici Iudei fără voroavă fi-
vrea. Că acest bolnav cătră Hristos adus fu purtându-l, iară cătră cela alalt
însuş Hristos mearse. Şi aceluia bolnav nu era nimea să-i ajute, că grăiia:
"Doamne, om n-am", iară acesta mulţi avea ai lui, ceia ce-l purta şi-l
aduseră. Însă vindecarea lor amândurora schimbare arătă-se. Că aceluia
amu trupulu-i vindecă Hristos mainte, că bolnăviia lui mainte întări-i, şi
atunce-i grăi: "Iată că eşti sănătos. De acmu să nu mai greşeşti!"
Iară aicea nu aşa, ce mai nainte sufletulu-i vindecă, că zise: "Lăsară-ţi-se
păcatele tale", şi atunce slăbirea trupului vindecă-i. Şi de acest bolnav
cărtularii şi fariseii tăcură, iară de cela alalt începură a goni pre el, şi
bătjocuriia. Că alt bolnav iaste aceasta, iară acela iaste altul, că dentr-
aceastea toate aiavea şi curat arătă-se.
(Evanghelie) Şi văzu Isus credinţa lor, zise slăbitului.
(Tâlc) Priimită amu, adevăr, fu credinţa celora ce aduseră răslăbitul
cătră bunul vraci şi mântuitoriul nostru, cela ce căuta inima lor. Iară unii
grăiesc că văzu Domnul credinţa celora ce-l aduseră, nu a răslăbitului. Că
va fi şi aceasta, că unii derept alalţi, derept credinţa, vindecare priimesc: ca
şi la botejune ce se dă tinerilor, că cei ce aduc, părinţii, credinţa lucrează;
ca şi Hananeia, că derept credinţa ei, fata ei vindecare luo; şi sutaşul deaca
crezu, feciorul lui se sculă. Aşa amu şi acicea grăiaşte, că derept credinţa
celor ce-l aduseră, iară răslăbitul vindecare luo. Însă nu iaste numai aşa. Că
văzu, zice, credinţa lor, nu numai a celora ce-l aducea, ce şi a răslăbitului.
Că nu amu să crează unul, altul să se spăsească, fără, cum am zis de tineri,
că-s fără crescut şi fără vreame, sau derept boalele ce-s a-vreami, carii sânt
întru boală fără de minţi ţinuţi. Pentru acea boală nu le iaste lor puteare a
creade, ca şi fata Hananeiei, că grăi aceaia că "fata mea rău se drăceaşte, şi
aorea cade în apă, iară aorea în foc drăcindu-se", şi nu-ş mai putea fi în
minte. Şi nici dinioară aşa cineva să poată creade. Aşijderea şi sutaşul. În
casă feciorul zăcând era, nici ştiia acesta pre Hristos, cine iaste, nici
dinioară. Cum vrea putea întru cela ce nu-l ştiia să crează? Pentru
aceasta şi unii derept credinţa altora spăsescu-se. Iară acicea nu iaste
aceasta a zice, că şi răslăbitul fără de păreare crezu. Şi aceasta aiavea iaste
de mulţi. Să înţeleagem amu, cât iaste fiecărui bolnav atâta a chinui şi a
răbda. Că ştiu că ştiţi că atâta e slăbiciunea şi răul cui e prins de boală, cât
şi spre aşternut de-i iaste vindecarea, el o goneaşte şi o pinge, şi de multe
ori pare-i că i-e mai bine boala şi durearea a răbda, decât a răbda nevoia
beriei de vindecare şi dulceaţa. Iară acest răslăbit şi den casa lui vru să iasă,
şi pre mijlocul târgului purtându-l să-l treacă răbda, şi tuturor pre eluş a se
arăta nu se feriia. Că şi acest nărav au bolnavii, că nu vor niminea să aibă
mărturie de boala lor. Şi mulţi mai vârtos ară vrea întru boala lor să moară,
decât a lor nevoie să o descoapere să o arate. Iară acest răslăbit nu aşa, ce
nici cătră ceia ce purta pre el nu zise cu răstit: "Ce iaste aceasta?" sau "ce
voroviţi?", sau "ce vă înşiraţi?", sau să zică: "Să răbdăm şi să aşteptăm,
nărodul să se răsipească, şi atunce de noiş să ne apropiem cătră vraciul şi să
spunem lui de această boală iute a mea". Nici zise el că "ce-m va folosi,
fiind toţi împreună prevind?", sau "înaintea tuturor să-mi puie nevoia
mea?". Ce de aceastea amu nemică nu zise el, ce frâmseaţe şi bunătate
părea-i-se lui de atâtea mărturie ce era neputinţei lui şi vindecare ce vrea
să-i facă. Nu dentr-aceasta numai iaste a şti credinţa răslăbitului, ce şi den
înseş aceale cuvinte ale lu Hristos. Derep ce că deaca fu adus şi zise lui
Hristos: "Fiiule, lasă-ţi-se ţie păcatele tale", nu împută acesta, nici se scârbi
nemic. Că nice zise cătră bunul vraci: "Ce iaste aceasta, Doamne?" Că eu
venii de alte chinuri să mă vindec, iară tu alte le vindeci. O
tocmeală iaste aceasta şi o păreare şi neputinţeei acoperire, că păcate ce-s
nevăzute laşi". Nemică de aceaste acela nu zise, nici grăi, nici cugetă. Ce
aştepta şi lăsa pre vraciul şi spăsitoriul den mila lui şi den iubirea lui de
oameni să-l vindece. Iară Domnul arătă că peirea păcatului credinţa iaste,
că strigă răslăbitului: "Îndrăzneaşte, fiiule, că ţi se lăsară ţie păcatele tale!".
Nu aciiaş amu spre vindecarea răslăbitului, ce cealea ce ştiia mai de nainte
vindecă (ce se zice, că ale sufletului păcate lăsă-i Domnul. E căce spăsi
slăbitul, de aceaia nici laudă multă aducea, nici vrea în ivire şi derept
ogoada oamenilor să facă cevaş. Că mai nainte amu lasă bolnavului
păcatele, după aceaia-i vindecă şi trupul. Că învaţă şi arată, că mai multe
boale den păcat răsar. Şi acealea se cade pururea mai nainte a vindeca. Şi se
arată că Dumnezeu iaste şi de toate face cum va. Însă vindecători a vindeca
ale trupului boale şi sfinţii era, iară de a lăsarea păcatele unul Dumnezeu
iaste. Derept aceaia şi celuia ce era la lac, răslăbitului, aşa-i grăi: "Iată că
eşti sănătos! De acmu să nu mai greşeşti ca mai rău ţie ceva să nu-ţi fie!"
Că izvorul şi rădăcina şi muma a tuturor realelor păcatul iaste. Că acesta
amu trupurile noastre răslăbeaşte, şi acesta amu boala aduce. Şi aceasta
arătă Domnul răslăbitului, grăiia: "Lasă-ţi-se ţie păcatele tale". Iară celuia
ce zăcuse în treizeci şi opt de ai grăi-i: "Iată că eşti sănătos! De acmu să nu
mai greşeşti!" Că den începutul lumiei den păcat boala întră în trupul lu
Cain. Că după uciderea frăţini-său, el se răslăbi trupul aceluia. Şi era
suspinând şi tremura pre pământ. Şi de ce-i tremura, nemică nu era
alta, ce răslăbire. Că când amu tărie vieţiei ce iaste tocmită slăbeaşte, de-
aciia nu poate tot trupul să-ş poarte, ce-ş lasă aceştea toate grijile lor pustii.
Aşa şi trupul, cui va fi răslăbit, cutremură-se şi se ticăiaşte. Aceasta şi
dumnezeiescul apostol Pavel arată, că derept păcatele unora împută cătră
corinteani şi grăiia: "Derept aceaia-s în voi mulţi neputincioşi şi nesănătoşi,
şi dorm mult". Şi Hristos derept aceaia zise: "Lăsară-ţi-se ţie păcatele tale",
ca să înţeleagem că cu tăceare şi fără preceapere ca Dumnezeu cearcetă
omeneştile şi caută fieşcărui calea vieţiei. Că iaste scris că înaintea ochilor
Domnului sânt căile bărbatului. Spre toate cărările lui caută, că bun e acesta
şi toţi va să-i spăsească. Şi ca Dumnezeu de multe ori lasă în boală a cădea
oamenii, ca să se şteargă şi să se curăţească de păcate, de ce păcate sânt
ţinuţi. Aşa amu şi glasul Ieremiei proroc grăiaşte: "Cu boală şi cu rane
pedepsi-te-veri, Ierusalime". Şi pritcee ceteniia grăiaşte: "Fiiule, nu te slăbi
de învăţăturile Domnului, nici te răslăbi de ce eşti oblicit de el! Că cine-l
iubeaşte Domnul, pre acela-l dosădeaşte, că toţi-ş bat feciorul pre carele-l
priimeaşte şi i-e drag". Că a chinului rădăcină (ce se zice, al păcatului)
mainte-l rupse Hristos, carele se înrădăcinează nainte într-îns. Că cu nevoie
iaste amu boala împreună cu păcatele să se dezrădăcineaze. Că "fiiule",
zise, "lăsară-se ţie păcatele tale". Că sculă amu a răslăbitului mândrie, sculă
vătămătura sufletului lui. Că cuvântul amu lucru fu, şi întru minte-ş vine.
Că de însuş sufletulu-i atinse-se şi toată frica goni-i. Nemică altă nu face ca
frica ştiinţa păcatului, şi nemica iarăş aşa dulceaţă dă. Şi iară a
nădăjdui nemic nu face, ca când întru nemică cinevaş pre sineş socoteaşte.
Iară fiiu meni Domnul pre răslăbitul, sau după zidire acest cuvânt, sau căce
crezu, sau derept căce păcatelor lui vrea să le dea lăsare, că acolea e nume
de fiiu. Aşa amu şi noi, fraţilor, nu putem mai nainte să chemăm noao
părinte Dumnezeu, până nu ne văm scălda cu botejunea, şi cu pocaianiia
păcatele să spălăm. Iară când de acolo văm ieşi, şi acea sarcină hitleană o
văm fi şi scuturat. Atunce să şi grăim: "Tatăl nostru ce eşti în ceri".
(Evanghelie) Şi iată, unii den cărtulari ziseră întru eiş: "Acesta hulă
grăiaşte".
(Tâlc) Blăzniia-se cărtularii şi se turbura, şi de pizmă şi de râvnire
topiia-se. Că de multe ori vedea pre Hristos cu puteare boalele vindecând şi
dracii gonind şi vântului şi măriei oprind. Şi aceastea toate făcea-le mai
vârtos de omul. Însă aceia cu chinurile lor chinuri învrăjbiia, - neplecaţii şi
nebunii! - părea-le că lu Dumnezeu vrăjbesc încă şi alalte daruri îngrupând,
turburându-se şi împutând aceştea, răpştind şi cu hulă bătjocurind pre
mântuitoriul şi Domnul.
(Evanghelie) Văzu Isus cugetele lor, zise: "Pentru ce voi cugetaţi
hitlenind întru inimile voastre?"
(Tâlc) Adecă amu şi acicea fără de răspuns şi ivită ciuda arătă Hristos cu
a sa dumnezeie şi ce-i era cătră părintele întocmirea. Că cel ce ştie cugetele
inimiei, unul Dumnezeu iaste. Aşijderea şi de a lăsarea păcatelor, că scris
iaste: "Tu unul ştii inimile", şi iară: "Ispiteşti inima şi zgăul, Doamne". Şi şi
aiurea grăiaşte că "omul caută în faţă, iară Dumnezeu caută într-înimă".
Iară cărtularii, derept căce lăsa păcatele, ca un neputincios lor arătă-se şi
nu-l priimiia. De-aciia grăi şi aceasta Hristos, că fără de răspuns
era: "Derep ce cugetaţi hitlenşug întru inimile voastre?". Cu aceasta şi pre
aceia încredinţa-i şi-i întăriia, şi cu un nărav grăiia cătră cărtulari, că adevăr
nimea nu poate lăsa păcatele, fără singur cela ce ştie cugetele omeneşti.
(Evanghelie) Ce amu iaste mai iuşor decât a zice: "lasă-ţi-se ţie păcatele
tale", sau a zice: "scoală şi îmblă?"
(Tâlc) "Derep ce amu hulnic arătai-mă voao, o cărtularilor? Căce las
păcatele, şi căce mă fac tocma lu Dumnezeu? Răspundeţi-mi: Ce iaste mai
iuşor şi mai cu sârg, a face de aceasta, sau a zice scoală şi îmblă?". Că era
şi amândoao aceastea de ce întreba pre ei. Că lu Dumnezeu i-e puteare, iară
omului nu i-e puteare. Că cela ce lasă păcatele, Dumnezeu unul iaste. Aşa
şi cela ce cu puteare rădică şi scoală şi întăreaşte răslăbitura, a lu
Dumnezeu puteare iaste, ce munceaşte robul ce-au greşit. Iară muncind
Dumnezeu, mai vârtos iarăş cătră iubirea de oameni, iarăş mângâie a lăsa
den rane. Iară carele e lăsat den rane să ştie că e lăsat de păcate, că derept
aceaia rana lăsată fu. Că de va vindeca Hristos, să ştie că de acela pedepsit
iaste. Iară să pedepseaşte, aiavea iaste că puteare are pedepsa şi a dezlega.
Iară să aceasta ştiind, şi păcatele şi pedepsa de e de el lăsată, mai vârtos să
ştiţi, că puteare are fiiul omenesc pre pământ a lăsa păcatele. Ca să
cunoaşteţi, zice, că voao e văzut ca un om, iară puteare are ca Dumnezeu,
căutaţi şi înţeleageţi fără-de-ştiinţa şi nevăzătura de acest arătat. Că a lu
Dumnezeu e cuvânt acesta: "Om fuiu pentru tocmeala, şi pre pământ lăcuii
şi îmblu, şi lăsare păcatelor dau cărora cred întru mine". Derept aceaia zice
că pre pământ arătă-se Dumnezeu pre fire. De acmu înţeleagem că
pre pământ lasă-se păcatele, şi până sântem pre pământ putem curăţi
păcatele noastre, fraţilor, iară când ne pristăvim de acicea, de-aciia nu văm
putea eale spăla cu ispoveadaniia, că se-au încuiat uşile.
(Evanghelie) Atunce zise răslăbitului: "Scoală, ia-ţi patul tău şi pasă în
casa ta!" Sculă-se şi mearse în casa sa.
(Tâlc) După aceaia amu, ce e a lăsa păcatele nevăzută arătare avea. Iară
cu putearea a rădicarea bolnavul, ivită arăta trebuinţa. Şi feace Hristos ivită
znameniia şi arătarea. Derept aceaia ivită spune arătarea şi de alaltă. Şi cum
are puteare de aceasta, aşa are puteare şi de alaltă. Iară pentru credinţa şi
pentru veastea tăriei trupului răslăbitului zise să-şi ia patul, ca să nu se arate
că de o păreare au fost ce-au fost. Tremise răslăbitul în casa sa Domnul,
una amu, ca nu carei au fost acolo şi l-au văzut laudă să aducă lui, iară alta
iară, ca să aibă mărturii şi de aceaia şi de pildă lor să fie a creade.
(Evanghelie) Văzură năroadele, mirară-se şi proslăviră Dumnezeu, ce
deade aşa puteare oamenilor.
(Tâlc) Mirară-se amu năroadele, derep ce că ca Dumnezeu seamne făcu,
însă om le părea lor a fi, având puteare mai vârtos de omul. Şi noi amu,
fraţilor, răslăbiţi fiind şi ale sufletului tării fără de fire bună având, noi încă
ne putem vindeca şi derepta, numai de văm vrea şi ne va fi voia. Că iaste şi
acmu Hristos în cetatea lui, în Capernaum, ce se cheamă casă de mângâiare
(ce se zice în besearecă, că casa mângâitoriului beseareca iaste). Că sântem
şi noi răslăbiţi cu sufletele, fără de firi şi nerădicate spre bine sufletele
având. Ce însă de văm fi rădicaţi cu pocaianie şi cu ispoveadanie, şi ne văm
aduce cătră Hristos, atunce avea-văm a auzi glasul cela dulcele al
aceluia ce e prespre toate putearnic grăind: "Fiilor, lăsară-se voao păcatele
voastre". Şi atunce feciori lu Dumnezeu fi-văm, când cătr-însul ne văm
întoarce cu pocaianie curată şi cu ispoveadanie. Atunce amu aciiaş avăm a
ne vindeca. Şi să luom patul nostru (ce se zice, trupul nostru) spre lucrarea
învăţăturiei nevoindu-ne. Că nu se cade noao numai a ne scula den păcate,
sau să înţeleagem numai că greşim, ce patul să purtăm (ce se zice, trupul să
rădicăm), şi să purceadem spre lucrarea celor lucrure bune. Că atunce şi
cugetele ce-s întru noi vedea-vor şi vor înţeleage sufleteaşte cât de mult
derept noi au lucrat făcătoriul de toate, despuietoriul Dumnezeu. Şi spre
acea vedeare cine va ajunge, proslăvi-va Dumnezeu ce-au făcut aceastea
ciudese. Că aceluia se cade slava şi ţinearea, acmu şi pururea şi în veacii
veciilor amin.
În vreamea aceaia trecu de-aciia Isus; după el mergea doi orbi chemând
şi grăiia: "Miluiaşte-ne, Doamne, fiiul lu David!" Venitul lui în casă,
apropiiară-se cătr-însul orbii. Şi grăi lor Isus: "Creadeţi că pociu aceasta
face?". Grăiră lui: "Adevăr, Doamne!". Atunce se pipăi de ochii lor şi grăi:
"După credinţa voastră fie voao!". Şi deşchiseră-se ochii lor. Şi zise lor Isus
şi grăi: "Feriţi-vă, nimea să nu ştie!" Ei se duseră şi spuseră el prespre tot
pământul acela. Aceia ieşiră, adecă aduseră cătr-însul om mut şi turbat. Şi
goni turbatul, a grăi mutul. Şi mirară-se năroadele şi grăiră că nece dinioară
nu se-au ivit aşa în izraili. Fariseii grăiia: "De judecii dracilor goneaşte
dracii". Şi îmblând Isus în cetăţile toate şi oraşele, învăţă în gloatele lor, şi
mărturisiia evanghelie împărăţiei, şi vendeca toate boalele şi toate
durerile den oameni.
În vreamea aceaia mergând Isus, mergea după el doi orbi strigând şi
grăind: "Miluiaşte-ne, Doamne, fiiul lu David!"
(Tâlc) Ştiură orbii de ciudese ce făcu Domnul şi crezură că acesta iaste
cela ce aştepta, Hristos; că de el de multe ori auziia grăind leagea şi
prorocii de el. Că întru iudei şi aceia crescuse. Şi auziră şi vineră şi mergea
după el strigând şi grăind: "Miluiaşte noi, fiiul lu David" (ce se zice,
"vindecă şi mângâie chinuirea şi bolnăviia noastră, putearnice Doamne").
Fiiul lu David pre acesta zicea-i, derep ce că acest nume cinste mare avea.
Că de multe ori amu proroci şi împăraţi carei vrea să fie, aşa le zicea şi cu
acel nume proslăviia-i. Că întru împăraţi, întâi David bine-ogodi lu
Dumnezeu, şi făgăduita priimi că den sămânţa lui are a se scula Hristos.
Derept aceaia orbii, spre cinstea aceaia, numele acesta grăiia, derep ce amu
că întru jidovi cinstit era acest nume. Şi de tot amu putearnicului, lu
Hristos, crezură orbii, cum iaste el şi Dumnezeu, ce încă nu se domiriia.
Derept aceaia şi cu frâmseaţe omenească cinstiia pre el, ca şi alţi mulţi.
(Evanghelie) Şi mearse el în casă, vineră cătră el orbii.
(Tâlc) Trase pre ei Domnul şi-i aduse în casă, ca să nu se ivească
pizmaşilor şi cu ponos cinstiţilor, iudeilor, că îndrăzneaşte spre facerea
ciudeselor, ca un ogoditoriu de oameni şi iubitoriu de slavă. Iară toate cu
preamândrie şi cu minune tocmiia-le Domnul, că le lua şi le tăia toată vina
şi împutarea şi răpştirea. A unui om credincios era acea casă, ce întru ea
întră Domnul. Că nu avea lăcaş, cum însuş aceasta grăiaşte aiurea, că
"vulpile au viezuini şi pasările ceriului cuibure, iară fiiul omenesc
n-are unde-ş pleca capul". Că mearse cătr-însul oarecând un cărtulari şi
grăi: "Învăţătoare, mearge-voiu după tine unde s-ai mearge". Iară Domnul
arătă că şi de vulpile şi de pasările mai sărac iaste. E acesta iubitoriu de aur
şi cărtulariul, părea-i că den ciudese aur mult adună Hristos. Şi-i părea că,
de va fi ca unul den ucenicii lui, să meargă după el, are a aduna bogăţie
multă. Iară Isus înţelease ce cugeta şi împrotiva socotinţeei lui răspunse
grăind: "Vulpile viezuini au şi pasările ceriului cuiburi, iară eu lăcaş nu
amu, nici cât să-mi plec odinioară capul. Aşa voiu să fie şi ai miei, carele
va veni după mine. Iară de aceaia amu în deşert pare-ţi-se, ome, şi spre
deşert nădăjduit-ai bogăţie putredă a aduna. Că carele va mearge după
mine, cu voie să se sărăcească şi sărăciia să fericeaze". Aşa amu cu asupră
folosi-l pre el Hristos. Arătă-i că ştie neştiinţa inimiei lui, că în deşert se
grijaşte căutând bogăţie ca aceaia. Nu oblici pre el aiavea, ce numai această
oblicire-i puse, ca şi de o ajungere să fugă. Sau iară, de va vrea să se
derepteaze, el să meargă sufleteaşte după el. Aceasta amu zise Domnul, nu
apără lui a mearge după el, ce învăţă că n-are a afla folos de ce caută, că
cine mearge după el, de iubirea sărăciei învăţa-i. El amu de-aciia înţelease
că cunoscut fu şi greşi foarte, de ce căuta, că tăcu. Iară unii grăiră că-l
spuse pre el Hristos că nu e numai iubireei de argint învăţat, ce şi altor
păcate. Cu măiestrie-i răspunse. Vulpile şi pasările dracii cheamă-se derept
hitleniia lor şi derep ce că pierd sămânţa şi rodurile bunătăţiei, cum grăiaşte
că "dracii au întru tine viezuini şi cuiburi, iară eu nici neşchit
răpaus nu aflai întru al tău suflet". Că cuiburile şi viezuinile dracilor
păcatele sânt; întru eale ascundu-se şi răpausă. Iară fiiul omenesc pre sine
cheamă-se Domnul; încredinţază că adevăr trup au luat, nu cu vreo păreare,
cum se păru unora. Iară om grăiaşte acmu şi pururea al feateei şi
preablagosloviteei maicăi sale. Om amu cheamă-se nu numai bărbat, ce şi
muiare.
(Evanghelie) Mearse el în casă, zice, vineră cătr-însul orbii. Şi grăi lor
Isus: "Creadeţi că pociu aceasta să fac?"
(Tâlc) Nu căce că nu ştiia, Domnul întreba pre orbi grăind: "Creadeţi că
pociu aceasta să fac?" (ce se zice: "ce ceareţi şi ce căutaţi?"), că ştiia amu
că de vor creade aceaia, puteare iaste lui. Cum amu mergând după el rugat
vrea fi, de nu vrea fi crezut? Însă-i întrebă Domnul, ca şi credinţa acelora să
arate, şi aduş să fie derept aceştea şi alţii. Că ciudesele nu numai derept
ceia ce se chinuiia făcea, ce mai mult derept ceia ce priviia şi auziia făcea
Hristos. Grăiră lui: "Adevăr, Doamne!". De-aciia nu fiiul lu David, ce
Domn şi Dumnezeu chema-l orbii pre Hristos. Că den întrebarea lui
încredinţară-se că să iaste o credinţă, ea se şi măreaşte şi micşurează den
vedeare şi den nevedeare, că decât credinţa fără păreare, nimica alta nu e
mai tare. Şi cine va căuta aceasta, milostiv afla-va pre Domnul. "Iară amu
de iaste cineva", zice, "să facă judecată şi caută credinţa, milostiv fi-voiu
lui", grăiaşte Domnul. Atunce se atinse de ochii lor, grăi: "După credinţa
voastră fie voao!" Şi se deşchiseră ochii lor. Spre credinţa lor vindecare
pune Hristos, cum şi pre aiurea au făcut, de-i îmbărbăta şi-i pleca şi alţii pre credinţă. Atingea-se cu mâna, de arătă că şi preasfânt trupul lui
viaţă şi lumină dă. Că acesta iaste dătătoriu de viaţă şi lumină, şi comoara
bunătăţilor. Mare împutăciune jidovilor iaste, derep ce că orbii de o auzire
crezură întru Hristos, iară aceia şi ciudese văzând nu crezură lui, văzându-l
amu, nu cunoscură fiiul lu David. Iară orbii cunoscură pre el, ca să se
săvârşacă ce e zis de el: "Că eu spre păcatul lumiei venii, ca ceia ce nu văd
să vază şi orbii să prevească". Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi
avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? Şi
opri lor Hristos, grăi: "Căutaţi ca nimea să nu ştie!". Opri, zice, ca în loc de
mânie, că căută spr-inşii împăinjină-ş geanele şi clăti capul, cum au avut
nărav a face. Că opriia de multe ori unora de păzirea tainei.
(Evanghelie) Iară ei ieşiră, propoveduiră pre el prespre toată ţara.
(Tâlc) Derept smereniia zise Domnul orbilor, nemunuia să spuie. Că nu
vrea nici să grăiască de vindecarea lor ce fu, că e de el, ce văzută numai să
fie tuturor. Iară aceaia, nu ca ascultătorii, ce blagodărind vraciul
propoveduiia cuvântul, să şi însuş nu vrea. E aiurea să se şi arătă Domnul,
de grăiia vindecatului: "Pasă şi spune slava lu Dumnezeu", nu iaste nemică
protivire. Şi va noi de aceaia nemică a grăi, nici-i trebuiaşte bunătatea
noastră, cel ce e preaîmplut cu dulceaţă, Dumnezeu. Iară carei au luat
dăruirea, nu va să tacă, de vor întru slava lu Dumnezeu rădica cuvântul.
Iară cu ce învaţă mântuitoriul pre noi nemică, orbilor zise nemunuia să
spuie ce fu. Că nu i-era lu Dumnezeu mărie şi laudă, pre adevăr a se grăi de
el. Iară să va şi grăi aşa de sineş şi va mărturisi că are puteare, nici
o mărie nu-i iaste, nici lăudare. Derept aceaia şi vindecaţilor de spunerea
vindecareei nu aduse lor păcatu, ce înţelepţiia ceaia buna mărturisi. Că de
n-are cineva pre fire de să poată, ce den bunătate priimeaşte a grăi că "nu
pociu", aceaia e mărie şi laudă. "Ce amu ai, ce n-ai luat?" grăiaşte
dumnezeiescul apostol. "Iară s-ai luat, ce te lauzi că n-ai luat?" Că se arată
amu că fuge de ce e de a oamenilor lăudare Hristos, derept să înveaţe pre
ceia ce fac bine să urască dragostea cinstei. Ştiia el bine că n-au a tăcea
orbii, ce chear mai vârtos pre dătătoriul de bine au a-l propovedui, însă a lui
săvârşi şi zise nemunuia să spuie ce fu. Că se cade amu făcătoriului de bine
să înveaţe să tacă pentru smereniia mândriei. Iară ceia ce iau bunătate,
pentru înţelepţiia ceaia buna să propoveduiască dătătoriul cela bunul şi să
nu ascunză dăruirea. Nu numai deşchise ochii orbilor Domnul, ce înlăuntrul
sufletului mai vârtos. Derept aceaia-l propoveduiră şi-l proslăviră
pretutindinea de această ciudesă mare. Şi tuturor oamenilor lumină de
înţeleagerea lu Dumnezeu a dărui venise Hristos, derep ce că învăţa şi
ciudese făcea cu puteare, ca un putearnic de toate. Că prorocii câte ciudese
făcea, ruga-se lu Dumnezeu şi de la el ajutoriu cerea; de-aciia preaslăvite
seamne făcea. Aşijderea şi apostolii mai apoi închina-ş genuchele la
pământ şi pre Dumnezeu ruga, şi semnul lui Dumnezeu făcea. Iară Hristos,
însuş Dumnezeu acesta şi domn prespre toate, toate făpturile opriia-le:
aorea amu cătră mare grăiia: "Înceată mâlcom!"; iară aorea cătră stricatul:
"Voiu, curăţeaşte-te!". Şi necuratului dracului opriia-i şi zicea: "Şi
ţie grăiesc, ieş din omul acesta!" Şi acmu cât amerinţă cu tăriia-ş, toate câte
să va el, lucrează. Şi orbilor dăruiia, cum am zis, şi lumina fireei şi lumina
înţelegutului şi adevărului. Şi den aceasta aiavea fu, că acesta iaste firea
începutului lumiei, cela ce-au despărţit întunearecul den lumină şi feace
lumină, cum însuş au grăit Domnul nostru Isus Hristos, însuş adeveritul:
"Eu lumină venii în lume", şi iară: "Eu sânt lumină lumiei". Că sufletelor a
da a sa frâmseaţe arăta-se, câţi se făcea pre ei destoinici aceii dumnezeieşti
lumine şi frâmseaţe. Iară carii de ai trupului ochii să era şi lipsiţi şi de
vedearea lumiei aceştiia, ca un ziditoriu şi făcătoriu lumină da-le. Derept
aceaia mainte credinţa ispiteaşte, şi când veade pre cineva că are credinţă,
atunce ca un iubitoriu de oameni vindecă-l. Iară carii nu credea şi nu se
ruga, nu-i vindeca, ca să nu se arate că derept iubirea cinsteei şi derept
ogoada oamenilor că face. Şi noi amu, fraţilor, crezând întru ziditoriul şi
făcătoriul şi tocmitoriul şi Domnul, cum den untunearec şi den înşelăciune
şi den blăstem pre noi au scumpărat ş-au luminat sufletele noastre, şi cum
lumină însuş întru lume venit iaste, lucru luminat să lucrăm, iară lucrul
întunecat să-l urâm. Şi să luom întru minte judecata ceaia ce va să fie, că
vine amu şi se apropie moartea, când nimea nu poate lucra. Că nu iaste în
iad ispovedire, şi nu e spăsenie celor ce acicea nu o câştigă. "Că în vreamea
priimită auzi-te-voiu", grăiaşte Domnul "şi în zioa de spăsenie ajuta-voiu
ţie". Că întru această vreame ce stă şi în viaţa noastră aceasta
priimi-va pre noi Dumnezeu, şi auzi-va noi şi va spăsi pre noi, scăpând
cătr-însul şi sfârşind învăţătura lui şi vrearea-i. Iară în ceaia lume, ceaia ce
va să fie înfricoşata judecata lui, n-are cine a asculta, nici a spăsi, nici va
ajuta noao, carii am urât acicea învăţătura lui şi lucruri reale am lucrat.
Bine amu să ne nevoim să facem în toate năravurile, rogu-mă voao, în
vreamea aceasta, ca pre iuşor să dobândim noao cea lume ce e acolo şi a
derepţilor viaţa de veaci, şi la chemarea nunteei ceaia de sus. Că acmu e
vreamea lucrăriei şi semănarea şi târgulu-i stă. Acmu cu multă nevoinţă, şi
apoi să semănăm cu usârdie, ca după aceasta răpaus şi veselie să secerăm.
Că strânsoare iaste în ceaia lume ce va să fie, nu lucrare; şi cine ce va
semăna acicea, aceaia are şi a secera în ceia veaci ce vor să fie. Ce noi să
semănăm spre duh seminţe sufleteşti, şi să semănăm a inimiei ceaia buna
ieftiniia, blândeaţele, mălcomişare, lungă răbdare, de oameni iubire, bună
milostivnicie, milostenie, miluire, pace, bucurie, dragoste, ţineare şi sfinţie,
că fără de aceastea n-are nimea a vedea pre Domnul. Şi pururea să ne
învăţăm bunătăţilor, ca realelor să nu ne învăţăm. Că mintea nici cât e mai
puţin nu va să stea, ce pururea nevoită iaste, şi bine a lucra datoare iaste. Şi
de ne va afla noi Domnul aşa făcând, să ştiţi că are a ne priimi. Şi va ajuta
noao, şi va izbăvi noi dentru întunearecul păcatelor şi de ispită şi de
voroavă şi de cei ce luptă pre noi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi. Şi la
adunare da-ne-va frâmseaţe şi fără-de-moarte. Şi va lumina sufletele
noastre şi cătră dumnezeiescul sălaş duce-ne-va, şi cu dulcea a lui
împărăţie dărui-ne-va. Aceaia să fie tuturor noao să o dobândim cu dulceaţa
şi de oameni iubirea a Domnului nostru, lu Isus Hristos. Cu nusul tatălui
împreună şi sfântului duh cuvine-se slava şi ţinearea în veacii veacului,
amin. În vreamea aceaia văzu Isus mult nărod, şi se milostivi d-inşii şi
vindecă nevoile lor. După aceaia fu, apropiară-se cătră el ucenicii lui,
grăiră: "Pustii iaste locul, şi ceasul acmu treace; lasă gloatele să meargă
împrejurul satelor, să cumpere lor hrană". Isus zise lor: "Nu trebuiaşte să se
ducă; daţi-le lor voi mâncare!". Ei grăiră lui: "Nu avem acicea, numai cinci
pite şi doi peşti". El zise: "Aduceţi-le încoace!". Şi zise gloatelor să şază
spre iarbă, şi luo ceale cinci pite şi amândoi peştii, şi căută în ceriu şi
blagoslovi şi le frâmse, şi deade ucenicilor pitele, e ucenicii gloatelor. Şi
mâncară toţi şi se săturară, şi luară den rămăşiţele bucatelor 12 coşure
pline. Mâncători era ca cinci mie de bărbaţi, fără muieri şi feciori. Aciia
îndemnă Isus ucenicii lui să între în corabie şi să treacă în ceaia parte, până
când lăsă gloatele.
Ce e de a noastră spăsenie grijaşte-se, şi altă cugetă Domnul, şi multe şi
în toate chipurele noao de a sufletului învăţătură mease de pururea tinde
înainte-ne. Şi cătră aceastea pre toţi strigă cu al evangheliei şi
dumnezeiescul glas. Şi carii vor, elu-i cheamă la uspăţ. Şi cu bogăţie şi cu
de destul, cu de ce e pus înainte, satură pre ceia bunii. Însă de cei ce vin
puţini-s, şi ceia ce se nevoiesc şi să alearge, lesne a-i număra. Că mulţi sânt chemaţi, mai vârtos că şi toţi sânt chemaţi, derep ce amu că tot
omul cheamă spre spăsenie derept a lui dulceaţă milostivul şi de oameni
iubitoriu Domnul, şi puţinei sânt carei ascultă şi de a lor spăsenie grijăscu-
se. Şi aceasta amu cu lacrămi multe şi cu suspinare cade-se, că derept
leanea şi negrija acea dulceaţă o uităm şi de a noastră spăsenie nici un
cuvânt nu facem; iară cătră aceasta nici dureare nici trudă trebuiaşte-ne,
fraţilor. Nici de îmblare multă întrebaţi sântem, ca la această sufletească
masă să venim, nici sântem nevoiţi să aducem aur, de să scumpărăm cea
mai de folos, ce fără trudă şi durearea, a toţi carei vor vrea, puteare le iaste
sufletului uspăţ să se îndulcească, şi fără de aur spodobi-se-vor darului.
Însă de văm fi întrebaţi şi de usteneale şi de trude şi de avuţie, nici aşa nu
se cade noao a ne leni şi a nu griji, ce toate a face şi a răbda, ca să săturăm
sufletele noastre de dumnezeiasca pâine, cu blagosloveniia lu Hristos,
Dumnezeul nostru. E acmu nici unul nu sântem aşa, că uităm şi nu grijim şi
ne protivim, şi de a sufletului pişte pentru leanea lipsimu-ne. Ce încai să fie
leniia nu până la sfârşit, ce oarecând să ştim şi folosul şi cea leane multă să
o lepădăm, şi dumnezeiasca şi spăsitoarea pişte să pohtim. Şi această
bunătate cine va vrea să o ia, cu multă usârdie şi cu credinţă şi cu fierbinte
pohtire şi cu dragoste nesăţioasă cade-se. Însă acmu cu usărdie şi cu
nevoinţă celor ce-au venit şi se-au adunat, şi noi cu multă usârdie şi cu
sfătuire astăzi al evangheliei cuvânt punem înainte masă. Deci cel ce dă
hrană flămânzilor, Domnul Dumnezeul nostru, să-l chemăm şi cu
fierbinţeală să-l rugăm, ca să hrănească şi să sature sufletele noastre, ca şi
ceale cinci mii oarecând cu cinci pite hrăni şi sătură.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, văzu Isus nărod mult, şi se
milostivi de ei şi vindecă bolnavii lor.
(Tâlc) Ştiu amu Hristos că lui Ioan Botezătoriul tăiatu-i fu capul, şi Irod
auzi de însuş de acel Hristos şi zise că "Ioan cela ce-l tăiai eu, acela iaste
sculat den moarte, şi derept aceaia tării făcuse întru el". Şi se duse de-aciia
în corabie întru un loc pustii de eluş. Duse-se amu tot-putearnicul Domnul
pentru spurcata uciderea a lu Irod, de învaţă şi pre noi să nu ne aruncăm pre
noiş întru năpăşti aiavea; după aceaia, să n-aibă a ne se arăta că vreo
nălucitură întrupitu-se-au de-au fost om. Că de vrea fi pre el prins Irod,
început-ară-fi a ucide pre el acel nederept şi bezaconic. Iară de-l vrea
înceape a-l ucide, şi să vrea şi fi den mijlocul năpăştiei răpit pre sineş
Domnul, derep ce că nu vrea fi ajuns vreamea munciei lui, fi-le-se-vrea
părut amu că o nălucitură iaste, nu pre adevăr trupul nostru luat-au. Derept
aceaia deaca auzi, el se duse, Hristos, cu frâmseaţe omenească, şi-ş tocmiia
ce e de al luiş, că ca Dumnezeu amu ştiia toate şi nu-i trebuiia să fugă.
Derept aceaia duse-se Hristos şi nu mearse în cetate, ce în pustie, ca
niminilea să meargă după el. Iară nărodul nici aşa nu se delungară de el, ce
cu multă dragoste mergea după el. Şi moartea lu Ioan nemică nu spărea pre
ei. Derep ce amu că aceaia credinţă arătară năroadele şi aşa mergea după
Hristos, derept aceaia plată credinţeei lor priimiră vindecarea bolnavilor lor
şi a neputincioşilor. Că a mearge pedestri după el şi fără bucate a
răbda atâta, multă şi mare credinţă era. Pentru aceaia se şi milostivi d-inşii
preamilostivul Domnul şi bolnavii lor vindecă.
(Evanghelie) În deseară fiind, apropiiară-se cătră el ucenicii lui, grăiră
"Pustii iaste locul şi vreamea încă treace; lasă năroadele să meargă pren
oraşe, să-ş cumpere bucate". Iară Isus zise lor: "Nu trebuiaşte să se ducă; ce
le daţi voi lor să mănânce".
(Tâlc) Grijia-se apostolii să miluiască năroadele, ca milostivii şi iubitorii
de oameni şi ai milostivului şi de oameni iubitoriului ai lu Hristos ucenici,
şi nu vrură flămânzi să fie aceia. Derept aceaia grăiră lu Hristos: "Lasă
năroadele, derep ce că vreamea vine ca să-ş cumpere loruş bucate". Zioa
amu începea a se pleca, e nărodul era flămând şi cu dragostea ascultarei
nevoiia-se să biruiască nevoia foameei. Iară Hristos derept aceaia vrea prea
cu ciudă să sature pre ei, însă aştepta de alţii de acea vină să priimească.
Derept aceaia ucenicii căutară şi se grijiia de nărod. Grăi cătr-înşii Hristos:
"Daţi-le voi lor să mănânce". Zice aceasta, nu căce că nu ştiia câtă lipsă şi
scădeare avea apostolii, ce ca zisără aceia că "nu avăm", arătă-se nevoindu-
l să vie la facerea ciudeei. Nu pre iubirea de slavă şi pre ogodirea oamenilor
arătă-se aceasta să facă, că nu zise că "eu voiu sătura pre ei". Că aceasta
părea-le-se-vrea că iaste o nălucitură. Ce ucenicilor zise: "Daţi-le voi lor să
mănânce", ca să le puie înainte acelora neaveare. De-aciia atunce pre el
nevoi-ş a face al său lucru.
(Evanghelie) Ei ziseră lui: "Nu avăm acicea fără cinci pite şi doi peşti".
Şi zise lor: "Aduceţi-mi acealea cicea". Şi zise nărodului să şază pre iarbă,
şi luo cinci pite şi doi peşti, căută la ceriu, blagoslovi.
(Tâlc) Zise Isus ucenicilor: "Aduceţi pitele acicea". Ei cu multă usârdie
şi cu bună înţelepţie ascultară, că ştiia amu (că mai denainte
învăţaţi era de Hristos) folosul ce e de iubirea stranicilor. Aşa era uitate
apostolilor ce era ale trupului, şi a sufletului mai vârtos să priimească, că
acei doisprăzeace numai ce vrea să se sature cu aceale cinci pite. Şi cu
această învăţătură să ne învăţăm şi noi de acest lucru, că s-am avea şi puţin,
a împărţi den aceasta datori sântem derept iubirea striinilor şi pentru
ogodirea cui trebuiaşte. Că şi apostolii puţin având şi nici lor înşiş dedestul
fiindu-le, ei deaderă nărodului tot. Însă amu cum se-au înmulţit acolo den
puţinel, aşa şi al vostru, să ară fi şi puţinel, are a se înmulţi cu a lu
Dumnezeu blagoslovenie şi cu dulceaţa-i. Că puse Domnul nărodul pre
iarbă, de învaţă pre noi smereniei şi sărăciei, ca nu în pature şi în
aşternuturi a căuta să ne răposăm de pururea, ce şi pre pământ şi cum ne va
aduce şi pre noi vreamea aceasta şi locul şi ceasul. Căută la ceriu şi
blagoslovi pitele Hristos, ca să se încredinţeaze şi să arate că nu iaste
protivitoriu lu Dumnezeu, ce den părintele vine şi den ceriu, şi ca să înveaţe
pre noi, apropiindu-ne de masă, să blagodarim şi să blagoslovim
Dumnezeu, dătătoriul de pişte, şi den ceriu a chema blagoslovenie la sine şi
aşa a mânca.
(Evanghelie) Deade-le ucenicilor pitele Hristos, iară ucenicii nărodului.
Şi mâncară toţi şi se săturară, şi luară ce rămăsease fărâme, doaosprăzeace
coşure pline. Mâncători era bărbaţi ca la cinci mii, fără muierile şi feciorii.
(Tâlc) Deade ucenicilor pitele Domnul, că aceştea socotiia că sânt ai lui,
alta iarăş, ca să nu uite ciuda ce slujise cu mânile lor. Şi mâncară toţi şi se
săturară. Mainte cu sufletească pişte sătură pre ei Hristos, învăţa-i
şi grăiia lor de împărăţiia lu Dumnezeu, e acmu sătură ei şi de a trupului
pişte. Şi nu numai aceasta, ce şi învăţă pre ei de şedearea ce e de pre iarbă
să se mândrească cu smereniia. Şi mai mult de pită şi peaşte nemică altă nu
deade, că de post învăţa. Iară tuturor aşijderea să împarţă, de tocmeală
învaţă.
(Evanghelie) Şi luară ce rămăsease sfărămituri, 12 coşuri pline.
(Tâlc) Cinci pite amu sfărămi, de deade Hristos aceale sfărămituri în
mânile ucenicilor. Înmulţiră-se, şi e ciudă mare! Că nu stătură până se va
sătura nărodul, ce şi mai mult înmulţiră-se. Şi de rămăşiţe 12 coşure era
pline, ca 12 apostoli să poarte coşurile. Cum avea mânile mărturii, aşa şi
umerele lor avea slugi şi mărturie ciudeseei. Împărţi lor şi doi peşti. Şi
dentr-aceaia aşijderea luară apostolii rămăşiţe. E mâncători era ca la cinci
mii, fără muierile şi feciorii. Aceasta amu şi înmulţirea ciudeseei iaste, şi
nărodului laudă, că cu muierile şi cu feciorii mergea după el şi derep ce că
toţi căsătorii era cu toată casa. Şi bunătatea priimiră, să aibă să-ş aducă
aminte ucenicii de ciudesă şi să nu uite şi să gonească aceasta den cugetele
saleş. Deade lor pitele lui Hristos, şi se înmulţiră pitele, ca să nu se arate ca
o păreare ciuda ce făcu. Că doaosprăzeace coşure împlute fură, ca şi Iuda să
poarte şi să nu se pornească spre vindere, ce să-ş aducă aminte de această
ciudă. Însă el uită, şi pre Domnul vându, nemulţumitoriul şi nebunul şi
nedereptul. Nu numai pitele înmulţi Domnul şi Dumnezeu, ce şi peştii, ca
să arate că acesta iaste pământului şi măriei ziditoriu. Şi cât mâncăm în
toate zilele, acesta dă şi dăruiaşte de mâncăm. Şi de el înmulţescu-se şi mai mult fi-va, ca să ne săturăm de destul şi să mulţemim lui. În
pustie făcu Hristos ciudesa, ca să n-aibă a le se părea vreunora că de cetate
aproape au fost, de-au cumpărat pite ş-au săturat atâta mulţime. Pustii era
acel loc şi departe de toate cetăţile delungat. Cum au ieşit nărodul acela
dentru ale lor cetăţi şi mergea după Hristos mergând în pustie, să ieşim şi
noi, fraţilor, den mijlocul vorovilor, şi de rău şi de năravul cela hitleanul să
ne lăsăm, şi mândriile trupului sufletului să le plecăm. Că tot trupul, zice,
ca iarba. Ce să ne nevoim amu, ca trupul să omorâm, şi, omorându-se, în
locul cela bunul veseli-ne-văm şi văm mânca pite cu blagosloveniia lu
Dumnezeu: slobozire de mulţimea păcatelor noastre cealea iuţile priimi-
văm. Că de n-ară fi lăsat acel nărod cetăţile sau casele şi pren pustie să
îmble, nu vrea fi dobândit vindecare şi sănătate bolnavilor loruş şi
blagosloveniia piteei. Datori amu sântem şi noi cătră masă ca aceasta să ne
apropiem, şi multă socotire a arăta, şi sufleteasca învăţătură a asculta cu
multă usârdie, şi a alerga de pururea şi a lăcui în beseareca lu Dumnezeu cu
tot sufletul şi cu toată inima şi cu vreare şi cu voie, căutând şi pohtind şi
nevoindu-ne şi îndemnându-ne, ca a noastră rugăciune şi răbdare să vază
Domnul, să se milostivească de noi şi nesănătatea noastră şi boala să
vindece, nu numai a trupului, ce şi a sufletului, ca un Domn şi vraci
sufletului şi trupului nostru. Şi acmu amu da-va noao bucatele noastre în
bună vreame dătătoriul de pişte a tot trupul şi va izbăvi pre noi de toate
nevoile, şi den năpăşti şi de mânie şi de scârbă; şi în veacii ceia ce
vor să fie viaţa veacilor ceaia neputreda dărui-va noao şi îndulcirea
bunătăţiei ceaia neputreda, ce să o dobândim toţi de Hristos Isus, Domnul
nostru, că a lui e slava, şi ţinearea întru nesfârşiţii veaci, amin. În vreamea
aceaia îndemna Isus ucenicii lui să între în corabie şi să treacă în ceaia
parte până când va lăsa gloatele. Şi deaca lăsă gloatele, sui-se în codru
însuş a se ruga. După aceaia fu, însuş era aciia. E corabiia era în mijlocul
măriei, învăluiia-se cu undele; era amu împrotiva vântului. În a patra straje
ce e de noapte mearse cătr-înşii Isus, îmbla pre mare. Şi văzură el ucenicii
pre mare îmblând, spământară-se grăind că nălucitură iaste, şi de frică
strigară. E aciiaş zise lor Isus şi grăi: "Îndrăzniţi, eu sânt, nu vă teamereţi!".
Răspunse Pătru, zise: "Doamne, să eşti tu, zi-mi să viiu cătră tine prespre
apă". El zise: "Vino!". Şi ieşi den corabie Pătru şi îmbla pre apă, să vie
cătră Isus. Văzu vânt mare, temu-se, şi începu a se afunda; strigă, grăi:
"Doamne, mântuiaşte-mă". Şi aciia tinse mâna Isus, luo el şi grăi lui:
"Puţină credinţă, derep ce te spăreaş?" Şi întrară ei în corabie, stătu vântul.
Cine era în corabie vineră, închinară-se lui, grăiră: "Adevăr, Domnului fiiu
eşti". Şi trecură, vineră în pământul Ghenisaretului.
Câţi amu iubitori sânt de al lor trup, de vor să-l hrănească şi trupească
lor a-ş tinde masă, nu întru un chip au bucate, ce în multe chipure şi de
toate. Şi acea pohtă a trupului spre gustare nevoiescu-se, că a mulţi nu le se
arată dulci un chip de bucate. Iară să e a trupului aşa, cu cât mai vârtos şi mai mult a sufletului cade-se aceasta a-i face şi masă de
învăţături sufleteşti a tocmi, masă, nu de pururea una sau aceaiaş învăţătură
a pune înainte, ce şi altele, schimbând, spre mai multă pohtă de ale
sufletului sfătuiri rădicând. Însă în masa trupească să şi bucate multe în
multe chipure sânt, ce den ceale dentâi şi de al doilea rând ei se satură, carii
şăd, iară cătră alalte de-acii mai nu se tind cu dulce. Şi acealea le se par a fi
mai dulci şi mai bune, iară căce nu mai pot mânca, acel saţiu vrăjmaş iaste
dulceţiei acelor. Iară la uspăţul sufletesc nu iaste aşa ce cât amu de multe în
toate chipuri înţelegături fi-vor şi multe înţelegute sânt, cu atâta se mai
rădică pohta şi încă de-aciia mai pohteaşte. Nici poate priimi saţiu de
sufleteasca masă cine va să se sature. Acolo amu la masa trupească saţiul
goneaşte dulceaţa, iară acicea cât se va sufletul de piştea sufletească, mai
mult încă va jălui. Şi acolo iară să şi bucate multe şi în multe chipure să
sânt, însă puţin stau înainte, iară mai apoi scad. Iară la masa sufletească
varecâte să vor fi puse, mai mult nu ajung, că nu scade neci dinioară
înţeleagerea aceii mease, ce cu mult mai mult se înmulţesc şi cresc. Şi
pururea darurile-i şi darea-i şi destul nu scade, că nescăzută amu iaste
bunătătea, şi de ce o zleieşti, atâta se mai înmulţeaşte, şi de ce varsă, în tot
mai sporeaşte, şi nici dinioară scădea-va.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, zise, îndemnă Isus ucenicii săi să între
în corabie şi să aşteapte pre el în ceaia parte, până va lăsa nărodul. Sui-se în
codru însuş să se roage.
(Tâlc) Îndemnă ucenicii Hristos, derep ce că nu vrea să se delunge de el,
şi să între în corabie, şi să-l aşteapte el de ceaia parte. Că le părea
amu că va lăsa nărodul, e acesta încă mai vârtos vrea în codru să se suie. Şi
aceasta amu făcea, de învăţa pre noi, nici cu nărodul să ne mestecăm de
pururi, nici să fugim pururea de oameni, ce amândoao să le păzim cu
vreame şi spre folos să le facem. Că lăsă nărodul Domnul, în codru sui-se
însuş să se roage, ca să ştim că iaste bună şi pustiia şi singurătatea când
văm vrea să ne rugăm lu Dumnezeu. Derept aceaia de pururea mergea
Domnul în pustie şi mânea noaptea de multe ori rugându-se acolo, de
învaţă pre noi, şi den vreamea şi den loc, fără-de-voroava şi singurătatea în
vreamea de rugă să iubim şi să căutăm. Că fără-voroaveei muma-i iaste
pustiia şi liniia şi adăpostul, că de toată voroava şi grija izbăveaşte şi
slobozeaşte noi. Rugă-se Hristos, nu că-i trebuiia ceva, ce ca un arhiereu
derept şi mare, ce de noi rugă face, că grăiaşte marele apostol: "Avăm Isus
Hristos, dereptul, rugătoriu şi mângâitoriu cătră tatăl, şi acesta iaste
curăţitoriu de păcatele noastre". Şi iară ca un milostiv iaste şi credincios
arhiereu, şi cătră Dumnezeu spre curăţirea păcatelor a oamenilor şi întru
eluş amu chinui şi însuşi se ispiti, că poate şi celor ce se muncesc a ajuta.
Până seara rugă făcea Domnul, ca să arate noao că nu se cade noao cu leane
şi cu negrije să ne adaugem cătră rugăciune, ce răbdare şi aşteptare a arăta.
Însă mainte învăţă şi sătură nărodul, şi de-aciia la rugă se ducea. Că arată şi
aceasta, că unde iaste de trebuiaşte, cade-se mainte ce e de folos a grăi şi a
învăţa pre toţi împreună carei se vor tâmpla, şi după aceaia la rugă să se
ducă. Că şi după mâncare cade-se a rădica mânile spre rugăciune
şi spre blagodarenie.
(Evanghelie) Seară amu fu, şi singur era. E corabiia era în mijlocul
măriei chinuindu-se de valuri, că era împrotiva vântului.
(Tâlc) Domnul amu până noaptea rugă făcea. Învaţă pre noi nu curând
de la rugă să ne ducem, ce încă mai vârtos noaptea să facem aceasta, că
atunce iaste fără voroavă şi cu mâlcomişare mult. Iară ucenicii iară învăluiţi
de bură chinuiia-se, şi vorovă făcând ca şi mainte. Însă atunce era Hristos
în corabie, şi aşa se chinuiia. E acmu de eiş fiind singuri învăluiia-se şi se
turbura, ca să se înveaţe cu tărie să rabde ce le se va tâmpla şi să fie
răbdători.
(Evanghelie) Iară în a patra strajă de noapte mearse cătr-înşii Isus, îmbla
pre mare. Şi văzură pre el ucenicii îmblând pre mare, şi se spământară
grăind că nălucitură iaste, şi de frică ei striga.
(Tâlc) Nu aciiaş cercetă şi ajută ucenicilor Hristos, nici curând dezleagă
el greaţa şi voroava şi turbureala ce avea, ce în a patra strajă de noapte vine
cătr-înşii, să înveaţe pre ei, ca să nu caute ei curând slobozie de iuţimi şi de
venitul răului, ce să rabde tare şi foarte ce le se va tâmpla. Vru să-i aducă
pre ei ca să-ş aducă şi aminte de ce-au fost darul de la el iară în mare mai
denainte, cum amu, chinuindu-se şi potopindu-se, iară cu un cuvânt mântui
pre ei. Că den grija amu ceaia marea şi jelanie multă creaşte ca den grijă a
se izbăvi. Şi de multă vreamea trage scârbe, şi nu numai ce e cu puţin mai
denainte curând aduce aminte, ce şi cealea ce-au fost mai de mult darure
dulci înnoiaşte-le cu pametea (ce se zice, cu ce aduce aminte). Că aşa iaste
mintea omenească, că în bucurie scârba o uită, şi iară întru scârbe cealea
ce-au fost în bucurie multu le aduce aminte. Derept aceaia nu în
deşărt fi-vor venite năpăştile, ce ca o săgetare sânt, ce împung ascuţit şi
lenivoşii den nesocotinţă rădică. Nu aciiaş amu vine cătră ucenici Hristos,
ce a patra straje de noapte. Iară a patra strajă, grăiaşte 3 ceasure ce-s după
al noaole ceas de noapte. Că nărav au în cetăţi, pentru săpătorii de case şi
de groape şi pentru furii şi ucigătorii, să străjuiască, şi pren oşti pentru
împresurarea vrăjmaşilor să preveaghe noaptea, şi straja să păzească
schimbându-se. Că în patru părţi împart noaptea străjuitorii. Unii amu
întâia strajă de noapte (ce se zice, ceale trei ceasuri dentâi) preveaghe şi
îmblă ocolind cetatea sau oastea, alţii iară în a 2-a strajă de noapte (ce se
zice, ce e după aceaia alte 3 ceasure) iară alţii în a treia strajă, iară alţii în a
patra; şi fiecare de strajă are trei ceasure. Iară după al noaole ceas de noapte
vine Hristos cătră ucenici îmblând pre mare, cela ce îmblă spre arepile
vântului. Că lu Dumnezeu aşternu-i-se lui marea şi îmbla pre desupra apei,
ca să înţeleagă ucenicii cătră cine sânt datori să-ş rădice ochii şi de acolo
ajutoriu să ceară de toate nevoile şi năpăştile. De-aciia să şi ştie că poate
învăţătoriul lor şi în mare şi pre pământ a face ciude. Şi acesta iaste ce de
cela ce-i zice David: "Tu biruieşti ţinutul măriei, şi turburarea undelor ei tu
îmblânzeşti". Că Domnul amu aşa vine cătră ucenici, iară ucenicii, derept
premenirea lui, nălucitură părea-le că iaste. Părea-le că iaste un duh de
văzduh. Nici amu pre vedeare cunoscură el, împreună amu şi derept
noaptea, împreună şi de frică ce avea de bura vântului. Însă uitară şi bura
vântului şi frica de ce era ţinuţi, ce mai mult se spăreară şi se
rădicară atâta, cât şi strigară. Când amu aştepta să se mântuiască şi să se
slobozească, atunce se mai adause lor frica.
(Evanghelie) Iară Isus aciiaş zise lor grăind: "Îndrăzniţi, eu sânt, nu vă
teamereţi!"
(Tâlc) Derep ce amu că pre vedeare nu cunoscură ucenicii pre Hristos, şi
derept preaslăvita-i îmblare, şi derept vreamea nopţiei, arătă-ş el glasul, de
zise: "Îndrăzniţi, nu vă teamereţi, că eu sânt". Şi cu glasul frica lor goni şi a
drăzni pre ei făcu-i. Şi dece amu zise "îndrăzniţ", credinţa le ispiti, ce
pentru ea fiecarele spăseaşte-se carii cred chear şi curat întru Hristos. De-
aciia aduse de zise că "eu sânt" ca de toată frica să slobozească şi să
gonească. Şi cu aceasta arătă-se (grăind că "eu sânt") cela ce poate toate a
face şi a schimba ca Dumnezeu, cel ce-au pus măriei hotar năsipul şi uşilor
aceştiia cu zisa aceasta îngrădi, când născu den maţele mumâniei sale,
ieşiia şi-i puse îmbrăcământ nuor şi cu negură învălii ea, şi puse ei cheaie şi
uşi zicând ei: "Până cicea veni-veri şi nu veri mai treace; şi îns întru tine fi-
vor zdrobite valurile tale". "Eu sânt, ce mai nainte puţin cu voi îmblai.
Acestuia zic: taci şi te închide! Şi de pripă întru lină schimbai şi mântuii
pre voi".
(Evanghelie) Răspunse lui Petru şi zise: "Doamne, de eşti tu, zi-mi să vii
cătră tine pre apă". El zise: "Vino!". Şi ieşi den corabie Petru şi mergea pre
apă, să vie cătră Isus.
(Tâlc) Aceasta amu zise Petru, ca să se slobozească părearea lui şi să
cunoască tare că nu iaste nălucitură, ce însuş Hristos iaste cel ce poate
îmbla pre apă şi şi altora aceasta a face dăruiia. Că derept aceaia şi grăiia:
"Zi-mi să vii cătră tine pre apă". Că pohtiia mai vârtos şi mai curând să se
afle lângă Hristos, mainte de alalţi, Petru. Aceasta amu şi după
înviere făcu. Mai cu inimă fierbinte fiind el, nu vrea cu alalţi să meargă, ce
mai nainte. Derept aceaia şi Domnul zise lui să vie şi-i tinse lui marea, de
arătă lui dumnezeiasca-ş frâmseaţe şi mare tăriia sa. Iară Petru îndrăzni de a
Domnului zisă, ieşi den corabie, mergea cătr-însul. Văzu vânt tare şi se
temu. Ce e mai mare birui Petru, iară de mai ticălosul chinuiia-se. Că el la
mare îndrăznire luo, e de vânt se temu. Că aşa iaste firea omenească, că de
multe ori cealea mai mari biruiaşte, iară cu cealea micile obliceaşte-se şi se
iveaşte. Încă fiindu-ş valurile silnice, Petru îndrăzni de ieşi spre apă, iară
cătră bura vântului de-aciia nu mai putu să stea, şi fiind aproape de Hristos.
Însă aşa iaste folos aproape de Hristos a fi, cu necredinţă aproape a fi. Că şi
fericitul Petru până se pomeniia şi căuta cătră Hristos, elu-l ţinea marea -
după aceaia el avea şi trup greu, - că biruiia tăriia cuvântului firea greimei
trupului. Că când amu cătră vânt întorcea-şi ochii, atunce - e amu şi puţinel
- cufundat de tot fi-vrea, de nu vrea iarăş căuta şi să roage pre Hristos.
Aceasta şi acesta pre însuş Petru făcu-l cu smerenie să înţelepţească şi şi
alalţi ucenici mângâie-i. Iară să amu de cei doi fraţi să tânjiră aceştea, de
Ioan şi de Iacov, măriia cea mai mare cerând, cu cât vârtos mai mult de
aceasta? Că încă-ş avea pizmă apostolii unul spre alalt, că încă duhului
sfânt nu se era spodobiţi. Iară după aceasta pretutindinea măriia lu Petru o
deade şi de-a răspunderea înainte nărodului pre acesta puse. Că era şi mai
prost mai vârtos de cât alalţi. Iară Isus aciiaş tinse mâna de apucă pre el şi
zise lui: "Puţină credinţă, derep ce te spăreaş?" Nu opri amu
Hristos atunceş vântul să stea, ce însuş tinse mâna de apucă pre Petru,
derep ce că credinţa aceluia cuveniia-se de aceasta. Că când cuviinţa nu
aducem, şi dumnezeiia pesteaşte şi se opreaşte. Arată amu Hristos că nu a
vântului sunet şi vreava iaste vina necăturiei lu Petru, ce neputinţa şi cea
puţină credinţă aceluia însuş schimbare făcu, că nu putu marea să poarte a
neputinciosului necredinţa. Că nu opri vântului, ce neputinciosului, lu
Petru, împută derept credinţă puţină. Că-i zise: "Puţină credinţă, pentru ce
te spăreaş?". Că de-i vrea fi credinţa nescăzută, şi împrotiva vântului pre
lesne vrea fi stătut Petru, şi nice o frică nu vrea prins el. Derept aceaia, şi
deaca-l apucă el de mâna lui, Hristos, şi-l scoase de-l puse desupra apeei, e
vântul lăsă să-ş sufle, ca să arate că nu-i strică acestuia vântul, ce
necredinţa afundă-l. Că când amu iaste credinţă închegată şi tare şi
vârtoasă, nici unul nu va putea beteji pre noi, de ce ne vin reale şi nevoi
iuţi. Iară aceasta amu, ce se tâmplă lu Pătru în mare, lepădarea lui, de-aciia
şi întoarcerea şi pocaianiia semna. Că cum acolo grăi cu trufă că "n-am a
mă lepăda de tine", aşa şi acicea zice: "Zi-mi să vii cătră tine pre apă". Că
cum atunce lăsat fu să se leapede, aşa şi acmu lăsat fu să se afunde; acicea
amu mâna deade Hristos lui şi nu-l lăsă pre el să se afunde, iară acolo cu
pocaianiia lui den adâncul lepădăriei scoase-l.
(Evanghelie) Şi întrând ei în corabie, stătu vântul. Iară carei era în
corabiia, vineră de se închinară lui grăind: "Adevăr, fiiul lu Dumnezeu eşti
tu". Şi trecură în pământul Ghenisaretului.
(Tâlc) Nu numai amu Petru den frică lăsat fu, ce şi ceia ce era
în corabie, şi aceaia den vreavă şi den bură şi den frică lăsaţi fură, că opri,
zice, vântul şi cunoscură pre Isus. Mai vârtos şi de toate de ce-au fost,
adevărată şi curată luară arătarea, că de ce i se plecă lui vântul şi de ce
îmbla el pre mare, spune dumnezeiia lui. Şi se închinară lui ca lu
Dumnezeu. Că nu iaste om cela ce îmblă pre mare, ce Dumnezeu, cum şi
David au grăit: "Întru mare căile tale, şi cărările tale întru ape multe". Că şi
mai de nainte de aceasta grăiră: "Cumu-i iaste acest om, că şi vântul şi
marea ascultă de el?". Că ca un om amu părea-le atunce că e Hristos, având
puteare mai vârtos de omul. Iară acum nu aşa; carei era în corabie, zice,
vineră de se închinară lui grăind: "Adevăr, fiiul lu Dumnezeu eşti tu". Aşa
amu câte puţinel spre mai sus de toate aducea-i Domnul, ca şi pre mare să
îmble. Şi unde zise lui Petru aceasta să facă, şi de chinuire mântui-l. Multă
era credinţa de-aciia alăltor, că atunce amu opri măriei. E acmu nu
opreaşte, ce amintrilea-ş tăriia sa arată mai mare. Derept aceaia şi grăiră:
"Adevăr, fiiul lu Dumnezeu eşti tu". Aceasta când grăiia, nu opriia lor
Hristos, nici-i apăra, ce mai vârtosu-i priimi şi-i întări. Trecură amu, zice, şi
vineră în pământul Ghenisaretului, unde amu cu multă puteare carii mergea
bolnavii vindecă. De-aciia şi noi, fraţilor, să venim şi ceastă mare sărată şi
amărâtă şi cu multă grije, viaţa aceasta, să treacem. Şi întru întunearec fiind
noi, să ne venim în minte; şi întru păcate fiind afundaţi şi întru amărăciunea
gustărei păcatelor chinuind a ne neca să nu ne delungăm şi de rugă 
şi de rugăciune ce e de cătră Hristos. Şi de ce sânt de la dracul şi de la
hitleanele duhurile bure rădicate (şi cu acelea ispitescu-se a clătină şi a
întoarce pre noi), de acealea amu să nu, cu leanea, pre noiş să ne afundăm.
Ce să va fi şi până la a patra strajă, ce iaste iuţimea sfârşitului vieţiei
noastre de se tinde, cu nădeajde să opovăim, că n-are a ne lăsa pre noi
ispitiţi a fi mai vârtos neputinţeei noastre milostivul şi de oameni iubitoriu
Dumnezeu, ce are a face împreună cu ispitele şi scoatere. Şi de văm putea
răbda, atunce avea-văm a auzi strigându-ne şi grăindu-ne: "Îndrăzniţi, eu
sânt, nu vă teamereţi!" Şi cine amu de iaste aşa, şi acea înţeleagere are, cum
spaimă ce va fi şi iuţimea, că va treace. Şi va fi, şi se va şi lua. "Derept
aceaia nu vă teamereţi de ce treace şi se răsipeaşte, că eu sânt (ce se zice,
de pururea lăcuind şi ca Dumnezeu eu sânt acesta), derep ce că ceaia ce
iaste acicea înfricoşată şi iute, în puţină vreame e şi pre adevăr ca când n-
ară fi fost, iară eu sânt de puţină vreame e şi pre adevăr ca când n-ară fi
fost, iară eu sânt, cum am zis, de pururea lăcuind, şi adevăr sânt, şi nici
dinioară nu voiu treace. Deci nu vă slăbiţi de ce e de cătră mine credinţa",
zice, "şi dragostea, pentru această lume ce stă şi până la o vreame". Iară de
se va şi după acesta glas rădica ispita şi năpastea şi duhul hitleanului, şi să
şi foarte suflă cu turbureală, şi ceia ce scârbesc de se sirepesc şi se de
pururea turbă, deci şi noi amu cevaş puţinel de sirepiia, lor de ne turburăm,
iară acea puţină credinţă a noastră are a o purta Domnul şi mâna are a tinde.
Şi toată adăpostitura până în sfârşit da-ne-va noao şi varece să văm pohti a
dobândi sufletului împreună şi trupului. Însă nu de toate vânturile ce-s de
năpaste să ne ivim de toate turburaţi, ce viaţa măriei aceştiia să
ştim, fie-de-ce grije şi de toate realele ce rădică, şi a ne răstigni. Iară ce e
cătră Dumnezeu credinţă şi nădeajde, să nu o lăsăm nice dinioară. Iară
mintea noastră în glasul lu Pătru chear să fie strigătoare, să strigăm:
"Doamne, spăseaşte noi". Iară să văm vrea în corabiia noastră să luom pre
Hristos (ce se zice, să se sălăşuiască Hristos întru inimile noastre), aciiaş
avăm a ne afla în pământul cela ce cătră el sârguimu-ne. Care pământ iaste
acela? Să ştiţi că e pământul făgăduit şi ceriul, pământul blânzilor carei se-
au împăcat de toate realele. Cu nuşii şi noi să ne spodobim la acela să suim
şi moşteani dulceţiei aceiia să fim în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e
slava şi putearea în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, apropie-se
cătră el om neştine şi se închină lui, şi grăi: "Doamne, miluiaşte fiiul mieu,
că în lună noao drăceaşte-se, rău chinuind: de multe ori cade în foc şi de
multe ori într-apă. Şi aduş el la ucenicii tăi, şi nu putură el vindeca".
Răspunse Isus, zise: "O, rudă necredincioasă şi răzvrătită! Până când voiu
fi cu voi? Până când răbda-voiu voi? Aduceţi-mi el încoace!" Şi conteni lui
Isus, şi ieşi den el drac, şi se vindecă feciorul den ceasul acela. Atunce
mearseră ucenicii cătră Isus, însuş ziseră lui: "Derep ce noi nu putum goni
el?". Isus zise lor: "Derept necredinţa voastră. Derept grăiesc voao, de-aţi
avea credinţă cât un grăunţ de muştariu, zicere-aţi codrului acestui: treci de
acicea încolo, şi ară treace; şi nemică n-ară fi voao să nu se poată. Această
rudă nu iase, numai cu rugăciuni şi cu post". Lăcuind ei în Galilei, zise lor
Isus: "Vândut are a fi fiiul omenesc în mânile oamenilor, şi ucide-
vor el, şi a treia zi scula-se-va".
De spăseniia sufletelor voastre datori sântem a ne nevoi, fraţilor, şi spre
nevoinţa aceasta a ne rădica de câtu ne e putearea. Că şi astăzi a năravului
învăţură facem învăţând împreună şi înainte puind ale părinţilor. Deci nu cu
greu, nici în nălucitură, dumnezeieştile cuvinte să ascultăm. Nici numai
deşert ascultarea cuvintelor să treacă, ce să le înţeleagem în lăuntrul
auzitului inimilor noastre, şi, ce ne stă înainte, cu socotire a le întreba şi în
adâncul cugetelor a le socoti cu pază şi cu usârdie tare şi cu grija
înţelesului. Derept aceaia şi dumnezeiescul David de multe ori în psalomii
lui înainte pune-ne, şi pune ce e de înţeleagere, şi iară grăiaşte: "Descoaperi
ochilor miei, şi să înţeleg ciudesele den leagea ta". Preamândrul Solomon
ca argintul şi aurul să căutăm mândriia zice, şi ca de o comoară de aceasta
a-ntreba. Şi Domnul pre iudei învăţa grăind a căuta scriptura. Nemica alta
să ştii că nu se arată şi că semnează, fără cât că nu e putearea şi aşa pre
iuşor aceaia a ajunge. Că ceaia ce zace a mijloc şi aiavea, nimea n-au vrut
întreba nici dininoară, iară de ceaia ce e acoperită, cu multă căutare aflămu-
o şi mult cuget şi cu tocmeală treabă are. Că de unde şi comoară ascunsă
dumnezeiasca scriptură meneaşte-se cade-se spre căutarea aceiia cu multă
dragoste să ne nevoim. Şi după aceaia amu şi aceastea sânt aşa, carea e
astăzi ceteniia a evangheliei. Încă în mijloc puindu-o să o întrebăm şi cu
socotinţă să o ispitim, ca nemica noao să nu scape de ce zace întru adâncul
scriptureei. De-aciia, mă rog voao, să ascultaţi şi cuvintele să
înţeleageţi.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, un om apropie-se cătră Isus, genuchele
plecă lui, grăi: "Doamne, miluiaşte feciorul mieu, că se luneaşte, şi rău
chinuiaşte. Că de multe ori cade în foc şi de multe ori într-apă. Şi aduş el
cătră ucenicii tăi, şi nu putură vindeca pre el". Răspunse Isus, zise: "O rudă
necredincioasă şi întoarsă! Până când voiu fi cu voi? Până când voiu răbda
pre voi? Aduceţi-mi el încoace". Şi opri lui Isus, şi ieşi den el drac, şi
vindecă feciorul într-acel ceas. Tot amu sufletul iaste în scârbă nevindecată,
carele cade în chinuri şi în nevoie. Teame-se şi ohileaşte, şi cu frica şi cu
cutremurul şi în cebăluitură de tot va fi. E să e şi vreun tată, de-ş veade un
fecior vreo nevoie iute tâmplându-i-se şi n-are nimea să-i poată ajuta şi
ceva odihnă a-i da, cu mult mai vârtos boleaşte şi den lăuntru el se înfrânge
şi-ş răneaşte inima. Cu acea scârbă şi inimă rea era ţinut şi acel om ce-ş
vedea fiiul său cu hitleanul drac necându-se şi fără vindecare chinuind.
Pentru aceaia şi vine cătră Hristos şi acea boală nerăbdată a feciorului-ş
spunea. Şi spuse pre-a-mărunt de acea boală iute ce se chinuiia, şi spunea
chinul, ca spre milostivnicie şi milostivul vraci să tragă. Şi grăiia amu că se
luneaşte feciorul lui şi foarte se chinuiaşte, că de multe ori în foc cade şi de
multe ori într-apă şi toată zdrobitura răului rabdă. Iară pre apostolii ucărâia
şi-i vinuiia că nu putură să vindece boala. Iară nu iaste acea boală den lună,
ce dracul hitleanul socoteaşte oarece împlearea luniei şi spre cela ce se
chinuiaşte cade, ca hulit să fie cela ce-au făcut luna, Dumnezeu.
Că se înşela tatăl celuia ce se luniia, că "se luneaşte feciorul mieu", că
necredincios era foarte şi cu multă păreare vine cătră ucenici. Derept aceaia
nu luo pre tocmeală vindecare de la apostoli şi ucenicii lu Hristos acela ce
se drăciia, pentru fără-multa-necredinţă a ucenicilor lui şi pentru fără-
necredinţa celor ce-l aduseră. Că de multe ori pentru dulceaţa sfinţilor
tocmiia. Că acesta ale sale greşale şi ne-a-credinţeei el o lăsă, şi ucenicilor
împuta şi ocărâia pre ei, înaintea tuturora, că nu putură să vindece. Derept
aceaia şi Domnul, pentru că împută înaintea nărodului ucenicilor, înaintea
tuturora acelora oblici-le fără-necredinţa lor, că zise: "O, rudă
necredincioasă şi întoarsă!". Împreună tuturor împută, nu numai celui tată
ce i se luniia feciorul, ce şi celui nărod ce sta înainte-i de nu credea. Că şi
mii ca aceastea văzură, nu numai de Hristos, ce şi de ucenicii lui ciude
făcându-se. Iară "rudă întoarsă" (ce se zice, rudă hitleană) şi nu înţelegea
dereptul şi dereptatea. Că zise: "Până când voiu fi cu voi?", arată că pohtiia
răstignirea şi munca şi ce e ieşire-i den trup. Că i se supărase de aceia şi
cerea moarte, derept căce era nevindecaţi fără-credinţeei. "Până când amu",
zice, "împreună lăcui-voiu cu voi, aşa dosădindu-mi şi necrezându-mi?".
Iară ca un milostiv acesta, fiind şi de oameni iubitoriu, iarăş grăiia:
"Aduceţi-mi-l el acicea!". Ca să nu se arate şi acesta neputincios, să aducă"
zise, drăcitul, ca să fie arătată tăriia lui. Că le se părea el că va fi în chipul
ucenicilor, de nu va putea vindeca boala.
(Evanghelie) Opri lui Isus, şi ieşi dentr-însul drac, şi vindecă 
feciorul într-acela ceas.
(Tâlc) Marco amu şi Luca grăiesc că opri duhului necurat, iară cicea,
acestuia ce se luniia grăiaşte Matei că opri. Însă şi amândurora opri
Domnul: drăcitului amu, să se întregească de minte, iară dracului, să fugă.
Că arătă amu că derept păcatele ce se chinuiia opreaşte, ca să priimească
învăţătură să ajute spre ieşirea dracului. Şi deaca ieşi, aciiaş dentr-acela
ceas vindecă-se. Nu numai amu vindeca Hristos, ce şi minune preaslăvită,
cât e vreamea unii certe, făcea dumnezeiasca frâmseaţe şi marea tărie a sa.
Iară unii zic că lunie o boală iaste, tocmită den stricarea sângelui, derep ce
că luna, când i-e lumina plină, fire are, ce e de acolo tremeasă, e zarea, a
turbura ce-s în trup udăturile. Deci se turbură atunce, şi acealea, de-aciia
pară iute dentr-aceale udături ieşind, clătesc crierii capului şi întorc omul.
Deci aşa se boleaşte den lună, de se cheamă boală den lună. Şi aceasta
zicea unii cu adevăr drăcitului că-i iaste, ce n-au fost cu adevăr. Că a lu
Dumnezeu oprire nu lasă pre noi să priimim aceasta, că nu zise: "Voiu,
vindecat fii!" - ce după Matei amu opri lui Isus, şi ieşi dentr-însul drac, iară
după Marco "duhule", zice, "mut şi surd, eu-ţi zic, ieşi dentr-însul şi de
acmu să nu întri întru el!". Duhul amu zice-se drac, că aiavea era arătat că
el turbura acela. Că de i se-ară fi tâmplat neputinţă den turburatul ceii
mestecături rea a mocrotelor, n-ară fi zis Domnul: "Eu-ţi opresc". Aceasta
amu la faţă a şti grăiaşte-se, iară boala nu iaste faţă. Şi zisa învăţătoriului să
o puie înainte. Iară după unde zice să iasă şi de-aciia să nu mai între într-
însul, încă şi mai curat încredinţează că nu era boala aşa, ce o
ispită drăcească. Că boala amu să va şi fi, ea şi înceată. Că nici întră, nici
iase, că den lăuntru are tocmeală, de nu întră den afară. Şi şi ce e den
hitleanul putrejunea mocrotelor, de se tâmplă neputinţă, încă înceată, ce nu
iase. Iară o betejală, oarecarea iaste, de întră den nafară în lăuntru, şi iară
iase. Ce scădearea-i pre firea năravului iaste şi sănătatea. Că de dracul ţinut
iaste, fraţilor, tot omul cela ce nu ascultă, nici dumnezeieştile cuvinte
grăiaşte. Şi-l aruncă pre el dracul aorea în foc, aorea într-apa mâniei şi a
pohteei, aorea într-apa turburealei şi bureei, încă şi a altor chinuri.
(Evanghelie) Atunce vineră ucenicii şi de eiş ziseră lu Isus: "Pentru ce
noi nu putum vindeca pre el?" Iară Isus zise lor: "Derept necredinţa
voastră".
(Tâlc) Întrebară ucenicii, derep ce că den lucru mare şi neştiut întrebară.
Că se temură, au doară cumva pierdură ce luase puteare şi lucru bun, spre
duhuri necurate a goni. Iară Hristos înaintea năroadelor fără-de-credinţa
celui tată ce-ş aduse feciorul, vina-i arătă; că pre singuri ucenicii fără-de-
credinţă-i vinuiia şi ca unor nesăvârşiţi împuta lor. Însă se ruşină, căce-ş
tinse sine spre săvârşitul credinţeei. Că ucenicii amu, mainte de ce începură
dracul a goni, nu crezură că vor putea şi nu se încredea spre vindecarea
drăcitului. Şi mai mulţi, fără acesta, vindeca ei. Derept aceaia şi după
înceapere nu putură să scoaţă el. Iară Hristos bine şi prea cu mândrie,
înaintea tuturora, tatălui celuia ce se luniia şi nărodului jidovesc necredinţa
le oblici şi împută. Iară ucenicilor lui de eiş împută-le, că nu vrea Domnul
înaintea a mulţi ruşinaţi să fie învăţătorii ce-s împreună a toată lumea.
(Evanghelie) "Adevăr amu grăiesc voao", zise, "că de-aţi avea
credinţă ca o grăunţă de muştari, avea-reaţi a zice codrului acestuia: treci de
acicea în ceaia parte, ş-ară treace".
(Tâlc) Credinţă grăiaşte acicea Hristos, nu ca să crează întru el fără
păreare şi cu adevăr Dumnezeu să-l ştie, ce credinţă zice a face ciudese.
"Că de-aţi avea amu credinţă", zice, "aşa iute şi întreagă şi tare ca o grăunţă
de muştari" (că aceiia aşa-i iaste grăsimea) şi care iaste credincios fără
părearea, că are a face znamenie. Şi tărie priimiţi sânt atâta, ca şi codrii
înşiş, de vor vrea, că-i vor muta. Cine va avea credinţă ca aceasta, arată-se
amu şi mai pre iuşoru că-i iaste, şi mai nalt foarte, şi alte multe ce nu-s pre
lesne a le isprăvi. Că credinţa ca aceasta, ea se naşte den îndrăznire ce e
cătră Dumnezeu, iară această îndrăznire iarăş den cea bună ogodirea ce va
fi cătră Dumnezeu. Iară cu mare nevoinţă treaba iaste, dragii miei, ca cu
buna ogodire a strânge aceaia îndrăznire ce e cătră Dumnezeu, şi iară a
creade cu tărie că are a da de toată cearerea: "Ceareţi", zice, "şi da-se-va
voao". Iară şi să nu mutară hotarăle şi munţii apostolii, nu e minune. Nu
amu căce că nu putură, ce căce nu vrură. Că ca o nemică nu fu lor treabă ca
aceaia. Iară, după aceia şi oarecare sfinţi, cu mult mai ticăloşi decât
apostolii şi mai săraci, după treabă mearseră, şi mutară şi codrii după
despuitoriul dumnezeiescul glas. Că se cheamă şi diavolul munte pentru
prea înălţarea trufei lui. Şi acest pre iuşor sfinţii mută-l când vor. "Şi
nemică n-ară fi, să nu se poată voao". "Nu numai codrii aveţi a muta",
grăiaşte Domnulu, "ce şi de alta nemică să fie, să nu se poată voao, o soţi şi
ucenici". "Că această rudă nu iase, fără de cu rugă şi cu post".
Ruda drăcească a toată, zice Domnul, nu iase într-alt nărav, fără de cu ruga
şi cu postirea. Nu numai cela ce vindecă să se postească, ce şi celuia ce va
să se vindece beteagul. Că ruga amu foarte înfricoşată iaste dracilor. Şi
aceasta învârtoaşă şi întăreaşte foarte postul, că nu lasă saţiul bucatelor să
răsipească tăriia trupului, nici aprinderea ce dentr-aceasta lasă să turbure
crierii capului şi să-i čăbăluiască mintea. Şi trupul amu fiind tare într-
aceastea, şi mintea fără voroavă lucrând aceastea, mai vârtos de focul şi
mai înfricoşată de toată înalţă-se ruga. Derept aceaia se şi cade înjugaţi să
fim de pururea acestor doao bunătăţi. Iară carele se satură şi slujaşte
pântecelui, aceluia a se izbăvi de nebuniia dracului nu-i iaste iuşor, şi tot cu
rău adausu e de toate. Iară cine se roagă şi se posteaşte, nu-i trebuiaşte
mult. Şi cui nu trebuiaşte mult, nu poate fi iubitoriu de aur. Iară cătră rugă
foarte e îndemnos, că ruga mestecată cu postul den moarte izbăveaşte omul.
Că cine-ş întristează pântecele, smereaşte-ş inima, iară cine ogodeaşte
pântecelui, sălbătăceaşte-se cu cugetele. Şi postul amu aduce sănătate şi
tărie, iară nepostul neputinţă şi boală aduce, încă şi moarte apropie.
(Evanghelie) Întorcându-se amu el în Galilei, zise lor Isus: "Va fiiul
omenesc vândut să fie în mânile oamenilor, şi să ucigă pre el, şi a treia zi să
învie". Şi se întristară foarte.
(Tâlc) Acicea iară, după minune ce feace Hristos, ieşind de-aciia şi de
munca sa spunea, şi învăţa ucenicii săi şi le arăta, ca să nu le se arate lor şi
să le pare că pentru neputinţa se chinuiaşte ca un neputincios. Pren Galilei îmbla, căce că de munca lui auzind ucenicii, nu-ş vrea nici
Ierusalimul să vază ei; mai vârtos se şi feriia şi se despărţiia de alţi. Că ei
numai vrea Hristos să ştie ce vrea să se tâmple lui, ca să nu se spământează
ei în vreamea chinului lui, şi să cugete şi să grăiască ei întru sineş aşa şi să
zică: "Cât era el de putearnic, când şi morţii scula-i cu tărie şi cu frâmseaţe
dumnezeiască! Şi cela ce marea şi duhurelor necurate opriia şi cu cuvântul
zdrobiia dracii, cum acmu prins fu şi căzu în clucsele pierzătoriului şi
nepriitoriului!". Pentru aceaia grăiia Hristos ce vrea să se tâmple lui, şi
aiavea de toate spunea ucenicilor, ca când va veni vreamea chinului, să n-
aibă a zice vreunul dentr-înşii, că n-au ştiut că are a cădea în mânile
vrăjmaşilor. Ce-i tocmi, ca să ştie şi să înţeleagă că de nimea nu e nevoit,
ce de bună voia lui mers-au spre muncă. Ce-i vrea fi lui a fugi şi a se apăra?
De ce spunea el că va să se tâmple lui? Sau să se leapede a nu se chinui? Ce
ca să spăsească toată lumea de supt ceriu, deade-ş sineş spre moarte
Hristos. C-au deştins den ceriu pentru nenumărată milosârdiia lui, cum şi
aiurea învaţă şi grăiaşte Hristos: "Nimea nu va lua sufletul mieu de la mine,
ce eu pune-l-voiu de mineş. Şi puteare am a pune el, şi puteare am iară a
lua el". Şi spuse ucenicilor scârbă şi tristă, că iaste a-l ucide şi a-l răstigni.
Şi-i văzu trişti şi scârbiţi. Derept aceaia şi în bucurie aduse-i, că zise că a
treia zi va învie şi nu va fi mult în moarte. Pentru aceaia învaţă şi pre noi şi
ne mângâie, că pururea vine după scârbă şi bucurie. Că nu iaste în deşert
noao suspinarea de scârbă. Că aşteptă şi dulceaţă sufletului şi bucurie. Când
ne cuprinde vreo năpaste fără de nădeajde, atunce ne nădăjduim şi
spre dulceaţă mare. Şi iară când săvârşim tot lucrul nostru, nădăjduimu-ne
şi dobândei. Pentru aceaia să ne nevoim, fraţilor, cu postul şi cu
rugăciunea, cum însuş Hristos zis-au, ca pre cei draci ce se bat cu ispită
spre noi a ne turbura şi a chinui pre noi departe să-i gonim de la noi. Că
cine se posteaşte, iuşor iaste şi deşteptat. Şi şi rugăciunea treazvă mai bune
arepi are decât însuş vântul. Şi mai iuşoare arepi au aceastea şi bunătăţi. Că
de aceaste arepi şi dumnezeiescul David-proroc ruga să i se dea lui, când
grăiia: "Cine-m va da arepi ca porumbilor, şi să zbor să răpaus?". Iară
oarecine de nu va avea aceaste arepi, nu se poate rădica de lucrurile
pământului să ajungă la cel răpaos fără de moarte. Derept aceaia şi sfinţii
apostoli pururea se postiia şi rugăciune făcea. Aşa şi noi postul şi
rugăciunea să iubim, ca în scârbe să nu cădem, ce să ne nădăjduim spre
dulceaţă mai vârtos, şi de dulceţi şi de frâmseţi să nu ne prea înălţăm, şi să
lăcuim fără grije. Ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu, ca
de acmu să fim întregi în mândrie şi înţelepţi şi blânzi şi smeriţi, ca să
putem şi noi a derepta toate lucrurile cealea bunele, şi cea dulceaţă ce va să
fie să o putem dobândi de la Hristos, Domnul nostru. Că lui se cuvine toată
slava şi cinstea şi închinăciunea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin.
Zise Domnul pilda aceasta: Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului
împărat ce vru a se întreba în cuvinte cu robii lui. Începu el a se întreba,
aduseră lui un datornic untunearec de talanţi. Nu avu el să plătească, zise
domnul să vânză şi muiarea şi feciorii şi tot cât avea, şi să dea lui.
Căzu amu robul acela, închină-se lui, grăi: "Doamne, rabdă mie, şi tot ţie
voiu da". Milostivi-se domnul robului acelui, iertă lui, şi datoriul lăsă lui.
Duse-se robul acela, află unul de megiiaşi ai lui ce era datoriu lui o sută de
bani, şi-l prinse şi-l suguşă el, grăiia: "Dă-mi câtu-mi eşti datoriu!" Căzu
amu megiiaşul lui la picioarele lui, ruga-se şi grăiia: "Rabdă mie, şi tot da-
ţ-voiu". El nu vru, ce-l duse şi-l băgă el în temniţă până când deade datoriul
lui. Văzură megiiaşii lui ce fu şi se jelui vârtos. Şi vineră, spuseră domnului
tot ce fu. Atunce-l chemă domnul lui, grăi lui: "Rob hitlean! Tot datoriul
lăsai ţie, derept că mă rugaşi. Nu ţi se cade şi ţie a milui megiiaşului tău, ca
eu tine miluiiu?" Şi se mânie domnul lui, deade el muncitorilor, până când
deade tot datoriul lui. Aşa şi tatăl mieu den ceri face voao, să nu lăsaretu,
cineş cu fratele lui, din inima voastră greşalele lor.
Aorea amu aiavea au grăit întru evanghelie Domnul nostru Isus Hristos,
aorea în pildă, e aorea cu dojană şi cu poveaste învăţa. Face aceasta, ca
mintea ascultătorilor să rădice, şi înainte a pune lucruri şi mai cinstite, şi
de-a aducerea aminte de ce au grăit, să bage întru suflet de pururea să
lăcuiască, ca den dojana cuvântului mai arătată şi mai cinstită să facă
învăţătura, şi lenivoşii şi ceia ce zac să-i rădice mai vârtos spre ascultare,
cum şi astăzi ceteaşte-se această evanghelie: Zise Domnul pilda aceasta:
Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului împărat ce vrea să facă
întrebare cu robii lui. Începu el a face, adus fu un datornic de o mie de
talanţi. Şi nu avea el să plătească, zise lui domnu-său să vânză şi muiarea şi
feciorii şi tot cât avea, să plătească.
(Tâlc) Înfricoşată amu iaste adevăr, fraţilor, pilda aceasta, înfricoşate-s
şi cuvintele ei, înfricoşată-i iaste şi răspunderea. Că înfricoşată şi
cutremurată e celora ce calcă leagea lu Dumnezeu. Iară carei o păzesc
aceasta, şi dulce le iaste, şi cu bunătate împlut. Însă să cunoaştem den pilda
aceasta, să iertăm celor ce se întărâtă, fraţilor, ce e cătră noi datoriul lor. Că
de văm lăsa datornicilor noştri, şi Dumnezeu are a lăsa noao greşalele
noastre. Iară de nu văm lăsa, nici văm ierta lor, cu mult mai vârtos chin şi
muncă înfricoşată aduce-ne-văm noao.
(Evanghelie) Podobeaşte-se împărăţiia ceriului omului împărat.
(Tâlc) Împărăţiia ceriului, omul împărat ce i se podobeaşte, Hristos
iaste. Că i se podobeaşte aceştiia omul împărat, celui ce se întrupi derept
noi şi pre podobie om fu fără păcate, şi derept noi păcătoşii. Iară robii lui
sânt toţi oamenii, mai marii şi începătorii. Şi grăiaşte cu noi nezlobivul
Domn în viaţa aceasta, pren mjloc de îngeri ce e de noi tocmeaşte şi de a
noastră fire judecă noao. Cu oblicire obliceaşte fiecăruiş om cu a lui ştiinţă
şi pre fiecine de ce-au lucrat, oarece lucru. Cu judecată întrebat va fi şi
aminte-i va veni folosul. Iară o mie de talanţi datori-i sântem toţi oamenii,
derep ce că multă dulceaţă luat-am de la Dumnezeu. Şi mult a iubi pre el
datori sântem, iară noi mai vârtos greşim lui. După aceaia şi mai-măriia spre oameni carii o au luat, şi a mulţi oameni grija şi tocmeala,
şi n-au ţinut bine mai-măriia şi puterniciia, aceia mii de talanţi datori sânt.
Că darurile amu cine le-au luat de la Dumnezeu, plată datori sânt să dea lui
cu păzirea dumnezeieştiei învăţătură a lui. Iară ceia ce nu păzesc învăţătura
ziditoriului, ce lucrează lucru necuvios, adevăr întru dureare şi în neştiinţe
sânt pururea, şi întru mii de vine şi nespuselor munci. Că robul cel rău ce ia
de la domnu-său şi al domnu-său elu-l răsipeaşte, pierdut datoriu iaste şi şi
spre vânzare dat iaste să fie de domnu-său, cu muiarea împreună şi cu
feciorii-ş vândut şi altui domn rob a fi. Aceasta arată ce e de Dumnezeu
depărtare, că se grăiaşte muiarea trupul, că împreunat iaste sufletului, iară
feciorii, lucrurile ce sânt lucrate rău sufletului şi trupului. Că zice Domnul
trupul să-l dea satanei spre muncire (ce se zice boalelor sau chinurilor
drăceşti să-l dea), iară feciorii, ce se zice, fireei chinului să se strămuteaze,
ca de-i va fi vreo mână furătoare, să o usuce ea Domnul, sau cu vreun drac
să-l strămuteaze, ca sufletul să i se spăsească, ca de-aciia furtişagul să nu
mai aibă a-l lucra acel om.
(Evanghelie) Căzu, zice, robul acela, închina-se lui, grăiia: "Doamne,
rabdă de mă mai aşteaptă, şi totu-ţi voiu plăti ţie".
(Tâlc) Văzu robul nevoia, că înţelease măriia datoriei. Şi ştiu prea-
înmulţimea datoriului, ce nu avu ce răspunde. Însă cătră cela ce-l dezbătea
curse, căzu de se închină, şi vreame cerea de aşteptare, şi făgădui că va
plăti datoriia.
(Evanghelie) Milostivi-se domnul robului aceluia, şi lăsă pre
el, şi datoriul iertă-i.
(Tâlc) Văzu în-lung-răbdătoriul înfrângerea robului aceluia, şi se
milostivi rugăciuneei datornicului nezlobivul. Slobozi pre el den cea nevoie
iute şi-i lăsă lui datoriul de tot până la sfârşit (ce se zice, o mie de talanţi).
Că cât iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor. Că măsura
i-era de mult preţ de florinţi şi cu mult trăgea mai mult de alalte măsuri. Nu
amu cu nemilostivnicie zise domnul să-i fie plătit de la rob datoriul, ce cu
milă, ca să se teamă acela aceii osânde, să se roage şi să dobândească
iertare. Că de nu vrea fi acesta pentru această judecată zis, nu se vrea fi
rugat şi să cază, şi datoriul să-i lase. Că nu face amu aceasta domnul mainte
de judecată, derep ce că de vrea fi aşa pre iuşor iertare luat acel rob, nu vrea
avea a şti să mulţemească măriei lui şi darului. Derept aceaia amu în nevoie
mare aduse pre el, ca să aibă a-ş aduce aminte mai apoi den ce osândă lăsat
fu, şi să fie învăţat ca să fie milostivnic şi el datornicului său, cine i-e
datori.
(Evanghelie) Ieşi robul ce luase iertare de o sută de talanţi, şi află unul
den soţii lui ce-i era datoriu lui o sută de bani, şi-l prinse el de-l sugruma,
şi-i grăi: "Plăteaşte-mi ce-mi eşti datoriu".
(Tâlc) Multă de oameni iubire a Domnului ce-i fu cătră rob! Şi mare fu
şi presus şi a robului iuţimea şi nemilostivie cătră al său soţ, şi
uitarea-i, şi nemila-i şi fără-de-omenie-i. Că el amu vreamea cu soroc cerşu
numai, iară domnul datoriul iertă lui, şi mai multu-i deade cu mult decât ce
cerşu el rugându-se. De-aciia el ieşi şi aciia şi-ş arătă a lui iuţime: încă nu
era să fie trecută ceva vreame. Ce-i fu amu acelui rob amărât, crezu,
aceasteaş cuvinte-i grăi, cealea ce grăi şi acest fără de milă şi dobândi
iertare.
(Evanghelie) Căzu, zice, la picioarele lui, ruga-se grăind: "Mai aşteaptă
mine, şi-ţi voiu plăti tot". El nu vrea, ce mearse de-l băgă în temniţă, până-i
plăti datoriul.
(Tâlc) De o mie de talanţi rugă-se nebunul şi iertare desfârşit de ce cerea
priimi. Iară soţul lui numai o aşteptare cerşu, şi nici aceasta nu-i deade lui
rău-nărăvitoriul şi nesocotitoriul. Nici de chipul rugăciuniei ruşină-se, de
carea fu şi el miluit, nici de cuvânt se milostivi, de care şi el se rugă şi se
mântui, nici-ş aduse aminte de grija în ce-au fost şi el pentru chipul soţu-
său, ce fu mai rău şi mai fără de milă de toate fierăle. Încă nici datoriul nu
era tocmai al celuia ce se ruga cu al lui. Că acela amu pentru talanţi ruga-
se, iară acesta pentru dinari, acela de o mie de talanţi, iară cesta de o sută de
bani. Şi acela amu domnu-său ruga-se, iară cesta soţu-său. Domnul amu de
totu-i iertă atâta datoriu, iară el nici o aşteptare soţu-său nu deade.
(Evanghelie) Văzură soţii lui ce fu, scârbiră-se foarte. Şi mearseră,
spuseră toate domnu-său. Atunce amu chemă el, zise: "Rob hitlean! Tot
datoriul acesta lăsai ţie, derep ce mă rugaş. Dară nu ţi se cădea şi ţie să
miluieşti soţu-tău, cum şi eu pre tine miluii?".
(Tâlc) Judecă-se cu robul hitlean dulcele Dumnezeu şi împărat,
şi-ş întoarce darul său. Însă nu-l întoarse el, că necăite sânt lu Dumnezeu
darurile lui. Iară acesta, căce nu miluiia soţul său, însuşi-ş întoarse aceasta.
Şi rob hitlean grăi-i. Iară când era datoriu o mie de talanţi, hitlean nu-i zise
lui, nici-l dosădi, ce-l milui. Iară când fu nemilostiv soţu-său, atunce-i grăi
rob hitlean. O, multe-s blândeaţele Domnului, că face cuvânt şi cătră cela
ce nu e destoinic a tot cuvântul! Şi cu lungă răbdare obliceaşte pre cela ce
însuş osânditu-se-au, şi arată că acesta însuş de sineş şi darul întâi întoarse,
şi după aceasta şi muncă câştigă-ş luiş. Iată amu, când nu avu să plătească
datoriul, nu meni pre el hitlean, ce şi mai vârtosu-l milui. Iară când cătră
soţu-ş fu nemilostiv, atunce şi hitlean zise-i şi-l şi meni. Că nemilostiviia
nu numai lu Dumnezeu iaste urâtă, ce nici îngerilor nu e pre ogoadă, nici
oamenilor celora dulcii şi blânzii. Să auzim nemilostivii, şi să ne
spământăm şi să tremurăm, şi să înţeleagem şi să ştim că înşine pre noiş
osândim întorcând ce e spre noi milostea, şi a veacilor munci înşi ni le
tragem. Iani să auzim camatnicii, să auzim câţi sântem cătră soţi şi
vecinilor săi sălbateci şi fără de omenie! Să auzim de a datornicului fără-
de-omenie cametele ispitind. Că rău lucru e şi hitlean, şi camete pre camete
şi asupriciunile prea iaste lucru urât şi spurcat. O nevoia asta, o
nemilostiviia, o fără-de-omeniia! Şi ştiindu-ne chinurile acestor, şi ne
sugrumăm şi necăm. Că ia să auzim învrăjmăşitorii şi pomenitorii de rău,
să ne fricoşăm şi să înţeleagem că cu ale noastre păcate legămu-ne, când ne aducem aminte a face rău, fraţilor! Şi noi sântem ca neşte
oameni în viaţa aceasta, şi întru puţinea vreame întoarcem, fraţilor, şi ne
îngreoiem spre ceia ce puţinel greşăsc noao, şi puţinel datoriu fiind ei noao.
Iară Dumnezeu nu aşa numai, ce mai mult are a munci pre noi. Şi munca
adevăr ne-ncetată iaste şi fără de sfârşit! Aceasta amu bine să înţeleagem,
că ce-s cătră Dumnezeu păcatele noastre, mii sânt, iară greşalele fraţilor
noştri, ce-s cătră noi, o sută sânt. Şi fieşcarele de noi datoriu iaste lu
Dumnezeu mii de talanţi (ce se zice că vinovaţi sântem multului şi marelui
datoriu). Că datori sântem lu Dumnezeu multe şi mari datoare, multe şi de
mari păcate. Iară fieşcine carele au greşit noao, datoriu iaste noao o sută de
bani (ce se zice, puţinea şi micşoară datorie cătră seama miei de talanţi). Ca
şi noi atâta datori sântem lu Dumnezeu, de ne văm arăta nemilostivi şi cătră
cela ce văm noi puţinel datoriu să întoarcem, şi cât au iertat noao
Dumnezeu, de ne-am rugat lui şi-l rugăm, şi de-aciia fără de milă de toate
păcatele judecaţi fi-văm de vină. Că-l deade el, zice, muncitorilor, până va
plăti tot datoriul lui. (Ce se zice, pururea şi fără de sfârşit judecă-l să se
muncească, şi nici dinioară a avea a se plăti, derep ce amu că nu iaste în iad
ispoveadanie). Aşa are a face voao părintele mieu al ceriului, de nu veţi
lăsa cineş vecinului său den inimile voastre greşalele lui. Derept aceaia
cuvintele-ş tocmitu-le-au în pildă toate Hristos şi mântuitoriul nostru, să se
întărească cu pilda, ca mai vârtos iuşor să-i fie. Că şi începutul amu pildeei
 pre sineş zice-ş Domnul împărat şi de cuvânt tocmitoriu, iară după
sfârşit, spre a părintelui puteare puse muncile, ca să nu le se pare că se
laudă el şi se preaînalţă. Şi împreună şi arată că amândoi au o putere şi o
vreare spre noi. Iară ce "den inimile voastre" zice (ce zice den inimă, nu
numai den gură să iertăm fraţilor noştri ce-s cătră noi greşalele lor), doao
ceare acicea Dumnezeu: şi ale noastre greşale să ne căutăm noi, şi altora să
lăsăm greşalele. Că cine-ş înţeleage amu greşalele sale, mai milostiv va fi
vecinului său. Şi nu numai amu aşa să lase den gură caută, ce den inimă
învaţă iertare să se dea. "Aceasta amu", zice că "şi părintele mieu are a face
voao". Nu zice părintele vostru, ce părintele mieu, derep ce că nu era
destoinici părinte să zică milosârdului şi milostivului, hitleani fiind aceia şi
cu pizmă omenească.
Să vedem şi noi, fraţilor, cum sântem şi ce păcătuim, ce-am lucrat şi
câtă bunătate luat-am de la Dumnezeu, cum amu adaugenem prespre toate
zilele leagiei lu Dumnezeu călcând, şi a lui leage uitând şi zisa-i. Toate
vârstele, şi toţi robii şi slobozii, proştii şi voinicii, mai marii şi începătorii,
bărbaţii şi muieri, coconi şi bătrâni, călugări şi mireani, preuţii, arhiereii şi
diaconii, toţi împreună întoarsemu-ne şi netreabnici fum, şi ne stricăm şi
urâţi fum, cineş de a luiş începătură. Şi de pururea greşim dosădind,
obidind, minţind şi nebunindu-ne, asuprind, ocărând, argintul în camătă
dând şi camătă pre camătă cerşind, prea-fără-dumnezeind şi năpaste
vecinilor aducând, lupilor ce mănâncă crud închipuindu-ne, şi 
gadinelor şi corbilor mâncători de stârv semănându-ne, şi a tuturor
dobitoacelor neînţeleapte şi nesăţioase închipuindu-ne, preamâncând şi
îmbătându-ne, şi curvind, preacurvind, cătră săraci de ce le trebuişte fără de
milă arătându-ne. Dară încă ceale cuvintele cu nebunie cine le-ară spune:
spurcăciunea cuvintelor, clevetele, jurământul mincinos şi călcarea
jurământului, fără-de-omeniia, nepurtarea nedereptăţiei, şi cu multe
precupii împluţi fiind şi schimbăriei cu multe jurăminte, şi împluţi fiind de
scriptură. Însă, fraţilor, să ne lăsăm de această nebunie şi în minte înşine să
ne venim. Să plecăm urechile noastre cătră cuvântul rostului Dumnezeului
nostru, şi spre lucrarea acelor cuvinte ale lui să ne nevoim să ne iuşurăm, şi
să cunoaştem Dumnezeu, şi în rugă şi în rugăciune să fim. În casa lu
Dumnezeu să lăcuim, cătră bărbaţii sufleteşti să meargem, şi să lăsăm cel
puţin al vecinilor, unuia amu aur, iară altuia uitarea, iară altuia dosădirea,
iară altuia fieşce, ca mai multă iertare de la Dumnezeu să primiim şi
împărăţiei lui moşteani să fim, să ne spodobim toţi de Hristos Isus Domnul
nostru. Că a lui e slava şi putearea, împreună cu tatăl şi cu sfântul duh,
acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, şi adecă,
unul neştine apropie-se cătră Isus şi zise lui: "Învăţătoare dulce, ce bine
voiu face să aib viiaţa de veac?" El zise lui: "Ce mă grăieşti dulce? Nimea
nu e dulce, numai unul Dumnezeu. Să veri să mergi în viiaţă, păzeaşte
porâncitele". Grăi lui: "Carele?" Isus zise lui: "Nu ucide; nu preaiubire
face, nece fura; nu mărturisi minciuni; cinsteaşte tatăl şi muma, şi iubeaşte
vecinul tău ca însă tine". Grăi lui tânărul: "Toate acealea feresc
den tinereaţele meale; şi ce încă n-am sfârşit?" Zise lui Isus: "Să veri
desfârşit să fii, du-te şi vinde avuţiia ta şi dă mişeilor, şi avuţie veri avea în
vistiiariu în ceriure; şi vino după mine!". Auzi tânărul cuvânt, şi se duse
oscârbit; era amu de avea agonisit mult. Isus zise ucenicilor lui: "Derept
grăiesc voao că nu e lesne a întra bogatul în împărăţiia ceriului. Iară grăiasc
voao, că mai lesn-i iaste cămileei pren lăuntrul urechile acului a treace,
decât bogatul în împărăţiia ceriului întra". Auziră ucenicii lui, mirară-se
foarte şi grăiră: "Cine amu poate mântuit să fie?". Văzu Isus, zise lor: "De
la om ce neputinţă iaste, de la Domnul totu se poate!".
Nemica amu alta aşa nu poate, fraţilor, să turbure cugetele omeneşti, ca
cela ce se apropie ceştii lumi cu tot sufletul, şi cu pohta şi cu iubirea aurului
cine va fi ţinut. Că dentr-aceasta amu mii de reale nascu-se, întâi ce e cătră
vecini urâciune şi cătră iubiţi fărăcredinţă, şi cătră vrăjmaşi neîmpăcare - că
şi însuş acesta firea-ş uraşte, şi în mii de griji slăbeaşte-ş sufletul - şi apoi şi
a sufletului piiardere şi den împărăţiia ceriului cădeare. Că niminea amu,
cine-au luat desfârşit frâmseaţea şi dulceaţa aceştii vieţi ce stă şi lucrează
avuţiei, are puteare oarecând, cu prilej a înceape spre a ceriului dulceaţă şi
acea frâmseaţe de acolo a o dobândi. Că cine se rădică şi se îndeamnă şi se
nevoiaşte spre ale ceştii lumi trecătoare şi putreditoare, iară den ceaia alaltă
dulceaţă a veacilor cade şi se lipseaşte. "Nu puteţi amu", zice,
"lucra lu Dumnezeu şi lu Mamon (ce se zice, nu puteţi lu Dumnezeu lucra
şi nedereptăţiei). Că de te va iubi un domn, iară alalt să ştii că are a te urî; şi
veri fi priimit unul, alalt are a nu te socoti". Acesta amu şi însuş acestui
lucru ispita-i strigă că: ceia ce de pohta avuţiei râdu-ş, aceia amu sânt mai
vârtos de carii iubesc pre Dumnezeu. Iară carii se-au năimit ei, aceia mai
vârtos sânt ceia ce cu negrijă adaugu-se cătră Dumnezeu având. Sufletul
amu, de va fi cu avuţiia aurului ţinut, nici dinioară nu-l lasă nici ceva să
facă, nici zice că va mâniia pre Dumnezeu, de va fi altui domn rob (ce se
zice lu Mamon, cela ce tot învaţă lu Dumnezeu să se protivească).
Dumnezeu amu tuturor oamenilor învaţă să se iubească unul cu alalt şi să
se zdrăvuiască, iară Mamon învaţă, cine se lipeaşte lângă el, să fie tuturor
vrăjmaş. Şi iubitorii lu Mamon de tină mâncaţi sânt; şi cine iaste răstignit
aurului, el nici noaptea nu-l lasă să răpause. Iară Dumnezeu de a
asupriciuniei avuţie, şi de grija fără de folos, să ne izbăvim şi să ne
slobozim învaţă; şi să adunăm va comoară la ceriu, nu dentr-alte
nedereptăţi, ce cineş dentru a luiş dereptate. Şi derep ce aceastea aşa să sânt
să ne întoarcem, fraţilor, den pohta aurului. Că cine va fi ţinut de aceasta,
de toate de alalte desparte-l, şi robi face-şi-i luiş. Că acesta pre Ghieziia, în
loc de ucenic şi de proroc, de stricăciune împlu-l; şi acesta pre Ananiia şi
Samfira pre moarte-i deade; şi acesta şi pre Iuda vânzătoriu-l făcu şi
piiarderei moştenitoriu, şi mai-marii iudeilor strică, şi furilor soţ făcu-l.
Aceasta mii de războaie în lume aduse, cruntă căile, şi plângere şi
cu suspini cetăţile împlu. Aceasta amu şi tânărul ce venise cătră Hristos, şi
în toate învăţăturile legiei ce era întărit a le isprăvi, şi spre sfârşirea vieţei
evangheliei a ajunge, şi după Hristos a mearge, apără-l, cum şi astăzi
ceteniia evangheliia arată aşa grăind:
(Evanghelie) În vreamea aceaia un tânăr oarecine vine cătră Isus,
genuchele plecă lui şi grăi: "Învăţătoare dulce, ce bine să fac, ca să aib a
veacilor viaţă?"
(Tâlc) Tânărul acesta ce vine cătră Hristos ca un acoperit şi hitlean, şi
ispitiia pre Hristos înşelând. Că adevărul nu iaste aşa, ce a iubitoriului de
argint şi a robului avuţiei e. Că de va zice cineva că bine are a zice, acoperit
e şi hitlean. Şi a ispiti nu de tot apucă, că Hristos pre acest iubitoriu de
argint oblici. Iară evanghelist Luca, domn acesta iudeilor grăiaşte; şi
evanghelist Marco grăiaşte că ca văzu pre el Isus, elu-l iubi pre el. Că se
arătă den aceasta că într-altele era bun acest tânăr, şi viaţa veacilor pohtiia,
iară mărăcinii ai iubireei de argint coperiţi i era brazda inimiei lui, de-l
vătăma.
(Evanghelie) El zise lui: "Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, fără
unul Dumnezeu".
(Tâlc) Cu fire amu dulce numai unul Dumnezeu e; cu voie bună unul e.
Şi cu podoabă să-i fie, niminea e: nici care e cu fire, nici fără fire dulce
iaste întru adevăr, ce numai unul Dumnezeu, derep ce amu că Dumnezeu
iaste ce e bun a fi pre fire. Şi derept aceaia nemutat iaste şi tuturor alăltor,
văzutelor şi nevăzutelor, după voie. Şi pentru aceaia schimbă derep ce amu
că acestui tânăr om prost părea-i a fi Hristos, şi dulce-i zicea lui, nu ca
Dumnezeu, ce ca un om şi ca unui învăţătoriu de ai ovreailor. De-aciia şi
Hristos, împrotiva părereei aceluia, ca un om grăi lui: "Pentru ce-
mi zici dulce om a fi pre a ta părearea, iară ca Dumnezeu fără de număr
adâncătură de bunătăţi având? Unul amu adevăr dulce e Dumnezeu".
Aceasta zise Hristos, nu om cu mai multă dulceaţă, ce de dulceaţa ce stă
învăţă. Împreună şi şutilitura lepădă, de învăţă şi pre noi a nu priimi lauda.
(Evanghelie) "De veri să întri în viaţă, păzeaşte porâncile." Grăi lui:
"Carele?" (Părea-i amu că-s alte mai mari învăţături decât ale legiei, de duc
în viaţa veacilor). Iară Isus zise lui: "Nu ucide; nu curvi; nu fura; nu
mărturisi strâmb; cinsteaşte tată-tău şi muma, şi iubeaşte vecinul tău ca
însuţi tine". Grăi lui tânărul: "Toate acealea păzit-am den tinereaţele
meale".
(Tâlc) Ceale porânci mai mari ale legiei puse înaintea tânărului Hristos
cu tocmeală, şi împreună le şi cinsti acealea, ca să nu se arate protivitoriu
legiei. Că împreună şi arătă că întru leage părea-i pre sineş că e desăvărşit,
iară întru începutul a evangheliei leage nesăvârşit iaste. Că ştiia amu, ca
preavăzătoriu Dumnezeu, că aşa are a răspunde, c-au sfârşit porâncile şi le-
au păzit den tinereaţe. Drept aceaia una de a evangheliei porânci puse-i
înainte tânărului Domnul, ce se zice, părăsirea bogăţiei; iubitoriu de argint
oblici pre el a fi. Cu iuşoară pildă şi curată arătă că iubirea argintului toate
bunătăţile vatămă, şi derept aceaia a fugi şi a goni acel chin învăţă. Că
tânărul de vrea fi păzit porâncile legiei, mare lucru vrea fi isprăvit. Iară cum
amu aceasta să poată să isprăvească, de să iubească vecinul său ca şi sineş,
când acesta era bogat, iară vecinul sărac? Că nimea nu iubeaşte vecinul ca
pre sineş, derep ce iubeaşte să fie mai bogat şi mai vârtos decât
vecinu-său. Că toţi oamenii vecini cheamă-se. Şi de vrea fi fost iubit acest
tânăr pre vecinul său, fi-vrea împărţit tot cât avea cu cela ce avea mai
puţinel sau cela ce nemică nu avea. Ce iaste a zice c-au isprăvit tânărul
acestă porâncă şi alalte, câtu-i era putearea atunce a isprăvi aceasta. Că
iubiia amu vecinul ca pre sineş, ca mică vătămătură lui să-i arete, nu ca să
împarţă cu nusul a lui bogăţie. Că aceasta iaste sus şi mai mare şi iudeilor
mai de jos, şi cu pizmă mai pre sus. Să căutăm şi noi, fraţilor, şi mai vârtos
ale evangheliei cuvinte! Că a iubi vecinii ca pre sine şi a împărţi cu toţi de
ce avăm bunătate de la Dumnezeu, puţini sânt, cum mi se pare, a o săvârşi
astăzi această porâncă. E când noi nici această porâncă nu facem, ce şi a
vecinilor aveare răpim, şi obidim şi-i asuprim, şi-i înşelăm şi-i dosădim,
cării munci şi osânde nu sântem atunce destoinici? Ce încă-i lipsise, şi ce
nu-i ajunse să grăiască tânărului, iată că zise şi ivi şi arătă, că mai mare
bunătate pohteaşte şi va.
(Evanghelie) Zise lui Isus: "De veri desfârşit să fie, pasă de vinde
avuţiia ta şi dă mişeilor, şi avea-veri comoară la ceriu; şi vino după mine!".
(Tâlc) Derep ce amu că avuţiia (ce se zice, bogăţiia) vătămătoare era
meargerei după el, ce-i zise Hristos tânărului să vânză aceaia şi să o dea
mişeilor, şi aşa se va slobozi a mearge după el. "Avea-veri avuţiia", zise
tânărului Domnul, de mângâia iubirea de aur a lui şi i se făgădui că are a
dobândi iarăş avuţiia, nu numai aceasta, ce mai mare avuţie. Iară la ceriu
zise a avea avuţie, de-i arătă acestuia şi ceaia ce e lăcuitoare de
pururea a destoinicilor plată şi isprăvire. Iară ce zise: "Vino de pasă după
mine", aceasta zice: "Îmblă după urma vieţiei meale şi pasă pre urma
învăţăturiei meale, că aceasta nu-ţi ajunge ţie, a legiei învăţătură de să
isprăveşti".
(Evanghelie) Auzi tânărul cuvântul, duse-se scârbit; era amu de avea
avuţie multă.
(Tâlc) Cât amu avea de mult tânărul, atâta se mai câştiga, că adaugerea
bogăţiei adaugere face iubiriei de argint. Fu-i amu vinovată scârba şi
neplecarea strânsuriei ceaia multa, derep ce amu că nu putu să meargă după
el că se duse scârbit.
(Evanghelie) Iară Isus zise ucenicilor săi: "Adevăr grăiesc voao, că nu
iaste pre iuşor bogatului în împărăţiia ceriului să între".
(Tâlc) Să amu bogatului de nu i-e lesne şi pre iuşor a întra întru ea, dară
camatnicul cum va întra? Că bogatul de e osândit, căce nu-ş împarte avuţiia
lui, cu cât mai vârtos fi-va osândit cela ce răpeaşte şi de la alalţii.
(Evanghelie) "Iarăş grăiesc voao, mai pre iuşor iaste cămileei pren
urechile acului a treace, decât bogatului în împărăţiia ceriului să între".
(Tâlc) Zise amu Hristos de acest lucru că nu iaste pre iuşor; după aceaia
grăiaşte aceasta că nu i-e puteare, că mai vârtos decât aceaia ce nu i-e
puteare, neputincios e. Că cum nu i-e puteare cămileei pren lăuntrul
urechilor acului a treace, mai neputinţă i iaste aceasta: a întra bogatul întru
împărăţiia ceriului. Iară unii grăiesc cămila a fi funea ceaia mai groasa ce e
la corabie, ceaia ce cu nusa leagă cătuşile de o ţepenesc. Aceasta grăieşte
Hristos; nu ceartă bogăţiia, ce pre cela ce se face rob bogăţiei. Preabună
amu şi minunată iaste pilda aceasta. Cum nu poate încăpea cămila
pren urechile acului derept multă strimtură şi pentru multa grosimea a
cămileei, aşa şi calea ceaia ce duce în viaţă nu poate încăpea pre bogatul
pentru strimtura ei şi pentru multa grăsime a bogatului. Ce se cade amu,
fraţilor, toată grăsimea trupului să lepădăm după dumnezeiescul apostol şi
să ne supţiem cu voie meserătăţiei, ca să putem pre cea cale strimtă să
întrăm întru împărăţiia ceriului. Că cea cale strimtă şi scârbită duce-ne întru
viaţă, şi puţini sânt carei o află ea.
(Evanghelie) Auziră ucenicii lui, minunară-se foarte grăind: "Cine amu
poate să se spăsească?".
(Tâlc) Minunară-se amu (ce se zice că se spământară), însă nu derept
eiş, derep ce că ei era săraci, ce pentru bogaţii. Că începu amu milosârdiia,
şi milostea a priimi pre apostoli şi a-i durea de piiarderea oamenilor,
grăind: "Dară cine amu den bogaţi putea-se-va spăsi?".
(Evanghelie) Caută Isus, zise lor: "De la om aceasta nu e puteare, iară
de la Dumnezeu toate se poate".
(Tâlc) Mainte amu de cugetul ucenicilor, de ce se tem şi se spământă, cu
căutare blândă mângâie-i Hristos. După aceaia zice că de la oameni bogaţi
aceasta nu iaste puteare a se spăsi, legaţi fiind foarte tare cu prădarea
iubirei argintului. Şi puteare nu iaste lor de eiş numai să se slobozească de
acel chin. Iară Dumnezeu nu numai aceia poate spăsi, ce şi alte toate le
poate. Şi are a spăsi Dumnezeu şi bogaţii, de se vor de eiş stăji şi se vor
îndemna să cheame acesta ajutoriu şi ajutătoriu sloboziei lor, şi de-ş vor
deşărta den bogăţie săracilor, şi de-ş vor stinge focul pohteei iubirei de aur.
Aceasta amu învăţatu-ne-am şi înţeleasem, fraţilor, că nu i iaste puteare că se spăsească iubitoriul de argint, de nu-ş va aduce nevoinţa sa
şi să aibă şi pre Dumnezeu ajutoriu de izbăvirea acelor chinure reale. Că
grăiesc unii, că de sânt toate puterile lu Dumnezeu, în putearea lu
Dumnezeu iaste şi răul. Iară grăiaşte cătr-înşii că răului nu i-e să aibă tărie,
ce mai vârtos neputinţă. Derept aceaia şi David păcatele cheamă-le, de zice
că se înmulţiră neputinţele lor. Iară dumnezeiescul apostol Pavel grăiaşte,
fiind noi neputincioşi (ce ce zice, păcătoşi), că Hristos derept păcătoşi au
murit. Şi iară, după de dumnezeiescul glăsitoriul Grigorie, începutul răului
iaste cela ce nu grijaşte de bunătăţi, iară oprirea amu binelui începătoriu
răului fi-va. Cum amu au a se leni de bunătatea aceii dulceţi? Că poate
Dumnezeu de toate, că va binele şi bunătatea lui. Derept aceaia, fraţilor,
totputearnicului, lu Dumnezeu, neputincioşi noi fiind, să ne apropiem
pentru ajutoriul. Şi de nu văm avea avuţie să dăm noi cu frângerea inimiei
să cădem. Şi ce e den bogăţie păcatul, să ne rugăm să ne iuşureaze, ca de
păcate measeri să ne arătăm, şi bogăţiei bunătăţilor să ne îmbogăţim, şi aşa,
îmbogăţindu-ne, în mânile lu Dumnezeu avuţiia să o dăm, în mânile
săracilor aceaia puind. Şi la ceriu de vom strânge, atunce adevăr afla-ne-
văm bogaţi, şi nemică nu ne va strica pizmaşul într-acea nescăzută şi
lăcuitoare bogăţie. Şi dentr-această comoară dulce nescăzuta şi nerăsipita
pişte şi dulceaţă priimi-vom în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava
şi putearea în veciia veacului, amin. Zise Domnul pilda aceasta:
Om neştine era căsătoriu ce-ş sădi viia. Şi cu gard îngrădi, şi săpă într-însa
tocitoare, şi zidi turn. Şi o deade el a lucrători, şi se duse. Când se apropie
vreamea rodului, tremease robii lui cătră lucrători, să ia rodul lui. Şi
prinseră lucrătorii robii lui, bătură-i amu, alţii uciseră, alţii cu pietri-i
uciseră. Iară tremease alţi robi mai mulţi de întăiu, şi feaceră lor aşijderea.
Mai apoi tremease cătră ei fiiul lui, grăi: "Ruşina-se-vor de fiiul mieu".
Lucrătorii văzură fiiul, ziseră întru ei: "Acesta iaste moşteanul; veniţi să
ucidem el, şi vrem ţinea moşteniia lui". Şi prinseră el, şi-l scoaseră afară
den vie, şi-l uciseră. Când amu va veni domnul viei, ce va face lucrătorilor
aceia? Grăiră lui: "Răii rău să piară! Şi viia o va da altor lucrători, ce vor da
lui rod în vreamea sa". Grăi lor Isus: "Au n-aţi cetit nici dinioară în cărţi:
Piatra ce nu în rând feaceră ziditorii, aceaia fu în capul unghiului. De la
Domnul fu aceasta, şi iaste minune între ochii noştri?".
Ce e den învăţătură folos, strânge oamenilor Domnul nostru şi
Dumnezeu în multe năravuri şi în multe chipuri, cuvânt întru evanghelie de
multe ori face. Că aorea amu aiavea au grăit, iară aorea în pildă, şi aorea cu
măiestrii; şi cu certare încă învăţa Domnul. Că feace aceasta, nu numai
derept vindecarea proştilor şi pentru nehitleniia acelui nărod ce se strângea,
ce derept cărtularii şi fariseii, căce că avea în tot chipul înţelepţiia şi înţeles,
şi nu putea răbda curatele şi dereapte ale Domnului cuvinte pentru
oblicirea şi iuţimea şi tăriia cuvântului. Că învăţătura amu aorea are
cuvântul cu mângâiare şi cu învăţătură şi cu sfătuire, iară aorea cu oblicire
şi cu oprire şi cu iuţime. Şi şi aimintrea iară grăiaşte cu pildă Hristos, ca de
certare mintea ascultătorilor să o rădice şi înainte să puie lucruri şi mai
cinstite, şi de-a aducerea aminte de ce le-au grăit să le bage în suflet
ascultătorilor, ca de pururea să lăcuiască. Că cuvintele cu pildă aiavea şi
curată învăţătură fac, şi nesocotitorii şi zăcătorii rădică-i mai vârtos spre
ascultare. Iaste pilda aceasta, cum răspunde dumnezeiescul glăsitoriu Matei
astăzi:
(Evanghelie): Zise Domnul pilda aceasta: Un om oarecine era căsătoriu
ce-ş sădi vie. Şi cu gard o îngrădi, şi săpă într-însa tocitoare, şi zidi stâlp. Şi
o deade lucrătorilor, şi se duse.
(Tâlc) Ziditoriul a toate Domnul, cel ce den ce n-au fost aduse toată
lumea, om pentru iubirea oamenilor cheamă-se, şi ca un ziditoriu de toţi
oamenii; iară domnul casei, ca un biruitoriu că oblăduiaşte lumea; şi
lucrătoriu viei, că mai vârtosu şi mai mult grijiia de oamenii izrailteani
decât de alalţi oameni. Viia amu iaste nărodul iudeiesc, că den Eghipet amu
adus fu şi în ţara făgăduită sădit de Dumnezeu, cum şi sfântul David
grăiaşte: "Viia den Eghipet aduse, şi goni limbile, şi sădi ea". Şi iară aiurea
grăiaşte: "Aduse-i de-i sădi ei în codrul moşteniei lui". Iară gardul viei iaste
leagea lu Moisi, de nu lăsa jidovii să se meastece păgânilor şi să cază întru
necuviinţe. Gardul iaste şi ce era de însuş Dumnezeu întărire, de
apăra limbilor să nu se scoale să biruiască jidovii. Însă pentru fără-de-legile
lor surpă gardul viei Domnul, şi o ciupiia pre ea toţi câţi trecea pre cale (ce
se zice că fu întru răsipire nărodul iudeiesc), şi se răsipiră pren toate
limbile. Iară tocitoarea iaste altariul (ce se zice, loc de jărtvă, unde făcea
jungheare). Iară supt tocitoare era supt-jărtăvnic, ce întru el sângele jărtveei
prijeniia-l. Iară stâlpul e cetatea Ierusalimului şi hramul ce era întru el, de
era mai nărocit şi prea mai înalt întru oameni. Iară lucrătorii dentâi, bătrânii
oamenilor şi arhiereii şi cărtularii, ceia ce le se părea că sânt preamândri şi
legiei învăţători. Ce ei se arătară răi şi hitleani şi ucigători. Acestora viia de
Domnul Savaot dată fu. Iară ducerea domnului viei acasă, vreamea, că nu
se arătă lor în zioa a stâlpului de nuor şi în noaptea stâlpului de foc. Iară
ducerea, dumnezeiasca lungă răbdare şi mila. Căce că nu curând întrebă
jidovii de păcatele munciei şi a plateei, părea-le-se că departe se-au dus şi
doarme Domnul răbdăriei ceaia lunga şi al ogodireei, şi nu va întreba
curând judecătorii nederepţi.
(Evanghelie) E când se apropie vreamea rodului, tremease robii săi cătră
lucrători, să ia rodul de la ei. Şi prinseră lucrătorii robii lui, unii bătură, e
alţii uciseră, alţii cu pietri-i uciseră. Şi iară tremise alţi robi mai mulţi de
întâi, şi făcură lor aşijderea. Mai apoi tremease cătr-înşii fiiul său,
grăi că "au a se ruşina de fiiul mieu". Iară lucrătorii văzură fiiul lui, şi
ziseră întru eiş: "Acesta iaste moşteanul; veniţi să ucidem el, şi să ţinem
moşiia". Şi prinseră el, şi-l scoaseră afară den vie, şi-l uciseră.
(Tâlc) A rodului întrebare, mai vârtos şi a lucrului, iaste a legiei viaţă,
de ascultarea lucrului arătare şi de sfârşitul învăţăturiei sfârşire. Iară
vreamea adunatului şi ascultăriei rodului acestuia, venirea prorocilor iaste.
Că robii dentâi şi ai doilea, vârstele prorocilor sânt, carii era tremiş de
Dumnezeu să ceară rodul (ce se zice, lucrurile omeneşti). Iară ei de acei
lucrători, ce nu se cădea, aceaia păţiră. Că unii amu bătură-i, cum şi pre
Mihea proroc pre falci-l bătu Sedechiia; e alţii uciseră, ca şi pre Zahariia,
fiiul lu Varahiin, între besearecă şi oltariu uciseră-l; iară alţii cu pietri-i
uciseră, ca şi pre alt Zaharie, feciorul lu Ioada arhiereul, şi alţi mulţi. Iară
mai apoi tremes fu fiiul lu Dumnezeu; cu trup arătă-se, şi nu numai că nu
priimiră el iudeii, nici se ruşinară de fiiul lui, ce şi pre moarte-l deaderă, că
afară den vie răstigniră-l.
(Evanghelie) Că văzură amu pre el lucrătorii, şi ziseră: "Acesta iaste
moşteanul; veniţi să ucidem el".
(Tâlc) Că iudeii ceia ce grăiră că acesta iaste Hristos, aceştea-l răstigniră
pre el şi-l scoaseră afară den cetatea Ierusalimului, bătrânii omeneşti şi
arhiereii şi cărtularii şi fariseii, lucrători hitleanii şi călcătorii de leage.
Derept aceaia amu când veni-va domnul viei, ce va face lucrătorilor acelora? Şi zise lui: "Răii rău i va piiarde, şi viia o va da altor
lucrători, ce vor da lui roduri în vreamea lor". Că se sculă Domnul den
moarte şi se sui în ceriu, şi şezu cu Dumnezeu şi tatăl şi cu luarea (ce se
zice, cu trupul ce luo). Şi răii rău i pierdu ca neşte călcători de leage şi
ucigători, lucrătorii hitleani, iudeii. Şi mai nainte amu de munca ce va să fie
osândi pre ei şi-i munci cu pustiirea cetăţiei, cu săpatul hramului şi cu alalte
reale, şi cu răul ce păţiră de rimleani. Că cine i e afară de el Dumnezeu şi
pre Dumnezeu afară de sine-l face; căror amu chinuri şi munci şi osânde nu
i se dostoiaşte, şi în ceastă lume, şi în ceaia ce va să fie? Iară alalţi lucrători,
ce le fu dată după aceaia viia, apostolii sânt, şi ceia ce-s den limbi
învăţători, şi toţi credincioşii, şi arhiereii ceia bunii şi înţelepţii, şi păstorii
ceia ce-au luat viia lu Hristos cu bună ogodire vieţuind. Şi aceasta o grijiră
cu bună vreamea, şi prea multe roduri deaderă.
(Evanghelie) Grăi lor Isus: "Dară n-aţi cetit în scriptură că piatra ceaia
ce nu o socotiră ziditorii, aceaia fu în capul unghiului. De la Domnul fu
aceasta, şi iaste minune între ochii noştri? Derept aceaia grăiesc voao că se
va lua de la voi împărăţiia lu Dumnezeu, şi dată fi-va limbilor carei vor
face rodurile lui. Şi cine va cădea spre piatra aceasta, sparge-se-va, iară
spre cine va cădea, struncina-va pre el.
(Tâlc) Piatra ce nu o socotiră ziditorii, iudeii, fu în capul unghiului spre
adunare şi împreunare amânduror păreţilor, ceia ce se-au răsipit mai
denainte. Acesta iaste Hristos, împăcarea noastră, de-au împreunat
ceia ce se-au răsipit şi adunat amândoi într-una. Căce puse în capul
unghiului (ce se zice, cap beseareciei fu) împreunând jidovii şi păgânii
întru o credinţă. Că cum e piatra în unghiul zidului dedesupt, de ţine
amândoi păreţii, aşa şi Hristos întru o credinţă toţi-i împreună. Iară acest
unghiu minunată iaste şi de la Domnul fu. Că cine ţine pre noi besearecă şi
ne face o credinţă, de la Domnul fu. Şi-i iaste cu minune multă dostoiniciia,
derep ce că bine fu zidită. Şi aimintrea iară iaste minunată derep ce că cu
ciudesele întări-se şi se învârtoşă cuvântul lu Hristos. Că tocmeala
beseareciei minunată, iaste şi mare şi înaltă, că n-are a putea nimea cu rău
spre nevinovata şi curata a noastră credinţă şi spre dereapta învăţătură,
beseareca lui Hristos. Luată fu împărăţiia lu Dumnezeu de la iudei (ce se
zice, împreunarea ce avea cătră Dumnezeu) şi dată fu căror crezură. Că
carei se întărâtară pietriei săblăznindu-se de Hristos, struncinaţi vor fi amu
întru al doilea venit a lu Hristos. Însă şi acicea mai nainte struncinaţi fură
de însuş de acesta Hristos (ce se zice că răsipiţi fură prespre tot pământul),
cumu-i vedem blăstemaţii iudeii răsipiţi şi chinuindu-se nu puţinei. Aceasta
au amu, de le zace înainte lucru şi precepătură, ce-aţi auzit, fraţii miei. Ce
nu numai pre iudeii obliceaşte această pildă, ce şi credincioşii carei nu
socotesc dumnezeiasca învăţătură şi zisa lu Hristos. Că carei greşesc şi le se
pare că Dumnezeu nu veade ce fac ei, şi aceia pre Domnul răstignesc.
Aşijderea amu când va veni întru a doao a lui şi înfricoşată venire să judece
tuturor săditoriu viei şi Domn, răii rău i va piiarde, şi-i va tremite
întru cel întunecat foc nestins şi unde vor fi afară de lumină. Acolo zice că
iaste plângere şi scrâşnitul dinţilor. Ce să nu fie nimea den noi aşa, fraţilor,
ce să ne nevoim în viia lu Hristos să lucrăm, ca în vreamea de judecată, şi
adusul rodului în bună vreame având, să ne aflăm ca un pom prisădit lângă
ieşitul apeei şi rodul nostru şi noi la vreame să-l dăm; şi frunzele noastre
(ce e în Hristos nădeajdea spăseniei noastre) să nu cază, nici ca lemnul fără
rod în adâncul focului tremiş să fim, ce dumnezeieştiei fericire să ne
spodobim, şi în viia ceaia de sus, împărăteasca, să întrăm, şi struguri
frumoşi să culeagem, şi taina aceasta în tocitorile inimilor noastre să
mustim, şi dentr-acea dulceaţă să ne săturăm şi să ne îndulcim, şi noiei şi
fără moartei şi de a adeveritei vie băutură să ne îndulcim. Şi aceasta să fie
noao tuturor să o dobândim de la Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e
slava şi ţinearea, cu tatăl şi cu sfântul duh, acmu şi pururea şi in veacii de
veac, amin. Zise Domnul pilda aceasta: "Podobeaşte-se împărăţiia ceriului
omului împărat ce feace nuntă fiiului său. Şi tremease robii lui a chema la
nuntă; şi nu vrură să vie. Iară tremease alţi robi şi grăi: "Ziceţi chemaţilor:
adecă, prânzul mieu gătiiu, juncii miei ceia hrăniţii jungheaţi, şi totu e gata;
veniţi la nuntă!". Ei nu pristăniră; unii amu la satele lor, e alţii la negoaţe.
Alţii prinseră robii, dosădiră lor şi-i uciseră. Şi auzi împăratul acela, mânie-
se şi tremease voinicii lui, şi pierdură ucigătorii aceia, cetăţile lor arseră.
Atunce grăi robilor lui: "Nunta amu gata iaste, chemaţii nu fură
destoinici. Duceţi-vă amu în ieşitul drumurelor, şi câţi veţi afla, chemaţi-i
la nuntă". Şi ieşiră robii acei în răspântii, adunară toţi câţi aflară, răii şi
bunii. Şi se împlu nunta şezând ei. Şi întră împăratul şi-i văzu şezând, văzu
aciia un om neîmbrăcat în veşminte de nuntă. Şi grăi lui: "Soaţe, cum ai
venit încoace neavând veşminte de nuntă?" El tăcu. Atunce zise împăratul
slugilor: "Legaţi lui mânile şi picioarele, şi-l luaţi el de-l aruncaţi el în
untunearecul de afară. Aciia va fi plângere şi scrâşnire dinţilor. Mulţi sânt
chemaţi, şi puţini aleşi".
(Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Podobeaşte-se împărăţiia
ceriului omului împărat ce feace nuntă fiiului său. Şi tremease robii lui a
chema chemaţii la nuntă; şi nu vrură să vie. Şi iară tremease alţi robi, grăi:
"Ziceţi chemaţilor: adecă, prânzul mieu gătiiu, juncii miei şi graşi înainte-s
puş, şi totu e gata; veniţi la nuntă!" Ei nu pristăniră, ce să duseră unii amu
la satele lor, e alţii la negoaţe. Alţii prinseră robii, dosădiră-i şi-i uciseră.
Auzi împăratul acela, mânie-se şi tremease voinicii lui, şi pierdu ucigătorii
acei, şi cetăţile lor aprinse. Atunce zise robilor lui: "Nunta amu gata iaste,
iară chemaţii nu fură destoinici. Duceţi-vă amu în ieşitul drumurelor, şi câţi
veţi afla, chemaţi-i la nuntă".
(Tâlc) Om şi împărat cheamă-se Dumnezeu şi tatăl, iară ginere fiiul şi
cuvântul lui; nevasta, beseareca lu Dumnezeu, noi oamenii ce ne chemăm
 pre numele lu Hristos, iară nunta, arvuna fiiului cătră besearecă şi
împreunarea, ce derept ea dumnezeieştiei fire soţiţi fum. Iară nunta lucru se
cheamă pentru luminarea şi dragostea ce are cătră noi Dumnezeu. Însă nu
zice nuntă, ce nunte, că multe în multe chipuri beseareci arată cătră fiiul şi
Dumnezeu împreunare şi adunare şi tocmeală. Nu întru un chip amu, ce în
multe chipure ce e cătră Dumnezeu împreunare şi adunare fi-va. Unii amu
cu feţie şi cu curăţie neprepusului ginere, lu Hristos, împreună-se, e alţii cu
bune fapte a mulţi şi cu lină dăruire, iară alţii amu învăţând, e alţii
ascultând; unii amu lucrând, e alţii împăcându-se; unii amu îmblând, iară
alţii deşărtându-se şi fără-voroavei dându-se. Unii amu roduri de o sută
aduc, alţii de şasezeci, iară alţii de treizeci. Că de oameni iubitoriu e acesta
Domn, şi multe cărări dat-au noao spre spăsenie, nu una. Nici zice în pilda
seminţelor că cine nu va face o sută, căzut iaste, ce şi şasezeci carii fac,
spăsi-se-vor; treizeci carii vor aduce rod, spăsenie priimi-vor. Carii sânt cei
ce fac o sută? Sânt ceia ce nu strâng avuţie şi curăţiia de feţie au iubit. Iară
ceia ce-au iubit pre şasezeci, sânt ceia ce cu leage vieţuiesc cu muierile-ş, şi
cu mândrie întreagă, şi jumătate den avuţiia lor împart. Iară cei ce aduc
roduri de treizeci, sânt cei ce dau den avuţiia lor a treia parte săracilor, şi
carii nemica rău n-au făcut. Iară tatăl şi Dumnezeu grăiaşte că feace nuntă
fiului său, ca să n-aibă a zice jidovii că se-au lepădat ca un protivitor lu
Dumnezeu, de nu vor creade lui. Şi tată lor pre acela chema-l, şi li se părea
 o păreare, nepăreare. Unii amu derept a boilor înjugare, iară alţii
derept sate şi de muieri, iară alţii prinseră robii lui, dosădiră-i şi-i uciseră. E
robii ce chema la nuntă, întâii era cei ce întru venirea Domnului apucară,
apostolii, ai doii, după înviere şi suire, după aceaia tocmitorii şi priimitorii
apostolilor şi toţi învăţătorii şi păstorii şi slujitorii cuvântului. Iară chemaţii
sânt iudeii, că mainte fură aceştea chemaţi, nu o dată sau de doao ori, ce de
multe ori, cu legea şi cu prorocii, cum şi Ioan botezătoriul grăiia-le: "Gătiţi
calea Domnului, dereapte faceţi cărările lui!". Şi iară: "Adecă mielul lu
Dumnezeu ce luo păcatele lumiei!". Iară juncii şi grăsimea, înmulţimea
piştei, iaste darurile sufleteşti ce sânt cinstite mai vârtos de toate ale
vremilor şi putredele, cu cuvinte şi preaînaltă hrană, cu învăţătură
dumnezeiască. Iară grăsimea, însuş acesta e viţelul hrănit, şi dulceaţa-i
vedeare sufletească, că e grasă şi preadulce, nu nimoaşte şi răslăbită. Acea
mâncare tot bucate sufleteşti şi pişte cheamă-se, încă şi în a legiei veache şi
în a noiei taine. Că cum juncii, aşa şi grăsimea. În leagea veache junci
arată-se, că dobitoc în jărtvă avea, iară în leagea noao grăsimea, că pite
acmu aducem la oltar; şi căce e den grâu strânsă, ea se cheamă grasă.
Cheamă amu pre noi Dumnezeu, ca să mâncăm a vechiei şi a noiei leage
dulceaţa. Şi de-aciia, când văm vedea cineva spuind aiavea şi curat
dumnezeieştile cuvinte vedem aceasta grasă mâncare dând, când ară
îngrăşa şi să sature proştii, cine învaţă aiavea şi spune dumnezeiasca
scriptură. Satul amu cheamă-se a trupului grije şi mândriia iubirei de
dulceaţă, şi trupeasca toată, şi a lumiei şi a fireei lumiei
vătămătură. Că iubirea avuţiei şi iubirea aurului şi iubirea de slavă, aceastea
iubiră iudeii, iară nunta împărătească nu grijiră, ce şi pre ceia ce-i chemară
ei, dosădiră şi-i uciseră. Derept aceaia şi a lu Dumnezeu mânie luară, că răii
rău cumpliră şi piiarderei daţi fură. Că pre cine cheamă Dumnezeu, nu-i ia
nemică a meni cu podoabă să se leapede. "Că cine va iubi", zice, "tatăl sau
muma mai vârtos de mine, nu iaste mie destoinic". Iară ei nu numai a veni
nu vrură, ce şi pre ceia ce venise pentru ei uciseră. Derept aceaia arse
cetăţile lor Dumnezeu şi oşti tremease de uciseră ei.
(Evanghelie) Că auzi amu, zice, împăratul acela, şi se mânie şi tremease
oastea lui, de pierdu ucigătorii aceia, şi cetăţile lor arse.
(Tâlc) Aceastea grăi Domnul, de arătă mai nainte ce va fi după patruzeci
de ai den a lui suirea, în zilele lu Uespesiian şi lu Titu vrea să fie. Că spuse
aceasta ca când fu, că înaintea lu Dumnezeu şi ceaia ce va să fie, şi încă şi
ceaia ce n-au fost, ca cealea ce-s aciia sânt. Iară această oastea a lu
Dumnezeu, cheamă-se a ceriului voinicame şi îngerii ce-s pre munci, şi şi
aceia înşiş rimleanii ce şi Ierusalimul arseră şi ce era în cetate luară. Că se
mânie, zice, împăratul acela. Că mâniiară pre Dumnezeu şi tatăl nebunii de
ei că fiiului şi lu Dumnezeu nu crezură, ce-l deaderă spre moarte mai
vârtos. Şi încă nu aciiaş după răstignirea lu Hristos au fost prădarea şi
săparea a Ierusalimului, şi a tot nărodul iudeiesc toată pierderea ceaia
reaoa, ce după patruzeci de ai, ca să-ş arate a lui multa în-lungă-răbdare
Dumnezeu. Iară după ce uciseră întâiul măcenic Ştefan, şi după ce uciseră
şi pre Iacov, fratele lu Ioan, cu spata, şi după ce dosădiră apostolii
şi-i goniră, atunce chinuirea şi piiarderea acelora desfârşit lăsată fu. Şi
mărturii fost-au acestor ce-au fost mai apoi, ceia ce-au auzit aceaste mainte,
de Hristos. Încă au fost viu Ioan bogoslov şi alţi mulţi ce-au fost cu Hristos.
Aceştea toţi deaca se săvârşiră, cum proroci Dumnezeu şi Domnul - că
mare e şi nespusă e a lui milă - şi aceastea toate le feace, şi aşa lungă-
răbdarea arătă-ş. Că încă aşteaptă pre nebunii şi nemulţemitorii jidovi să se
întoarcă. Că viia sădi, vreame lor deade-le spre lucrare. Robii lui tremease
să ia rodul în vreame de strânsoare iară de ei fură uciş. Şi tremease alţi robi,
şi de aceaia jungheaţi fură. După aceaia tremease fiiul său, şi şi acesta ucis
fu. Şi iarăş pre aceia la nuntă chemă-i după învierea lui şi înălţarea în ceriu;
şi nici atunce nu vrură să vie. Aşijderea tremease alţi robi; ei şi pre aceia
uciseră. De-aciia atunce pierdu pre ei. Răii cu rău i pierdu şi-i chinui, ca cu
o dureare şi boală fără vindec. Dentr-aceasta să înţeleagem, ca de vor fi şi
nescari nevoi ţiind pre noi, cuviinţă ne iaste a face cinste mai vârtos de
toate duhovnicilor, şi de tremişii de la Dumnezeu, carii-s tocmiţi spre a
noastră sufletească cercetare şi socotire, şi grije a avea şi a-i asculta, şi a ne
pleca, nu să-i rânjim, nici să ne întărâtăm spr-inşii, nici a-i urî sau a-i
dosădi, nici a-i goni sau a-i ucide, ca să nu mâniem pre Dumnezeu şi daţi să
fim piiarderei.
(Evanghelie) Atunce grăi robilor săi: "Adecă, nunta gata iaste, iară
chemaţii nu fură destoinici. Duceţi-vă de-aciia pren răspântiile căilor şi câţi
să aţi afla, chemaţi-i la nuntă".
(Tâlc) De ceia ce se vor tâmpla şi uitaţii chemaţi-i, că nu se strâmtează beseareca lu Dumnezeu, nici auzim noi să zică acmu că nu va
întra moavitean (că nu întră moaviteanii în beseareca lu Dumnezeu), ce mai
vârtos auzim aceasta, de zice "veniţi toţi", unde nu sânt elini, nici iudei, nici
varvari, nici schifini, nici robi, nici slobozi. Şi ieşiră robii (ce se zice,
apostolii) şi de beseareca limbilor carii sânt tocmiţi îngerii, adunară toţi câţi
aflară. Şi vin şi până în zioa de astăzi şi hitleanii şi bunii, şi se spodobesc
taineei şi cu dumnezeieştile daruri îndulcescu-se. Iară pentru să nu numai
spre o credinţă să nădăjduiască limbile şi cu leane şi cu negrije să îmble, şi
de judecată voroveaşte lor Dumnezeu, şi de viaţă şi de lucrure foarte cu
socotinţă face cuvânt.
(Evanghelie) "Soaţe", zice, "cum ai venit acicea neavând veşminte de
nuntă?". El tăcu. Atunce zise împăratul slugilor: "Legaţi-i lui mânile şi
picioarele şi-l luaţi pre el, de-l aruncaţi întru întunearecul de afară".
(Tâlc) Că chemaţi a fi, şi a ne curăţi den bunătate iaste; iară cine fu
chemat şi fu îmbrăcat cu veşminte curate, iaste cela ce lăcuiaşte de pururea
păzindu-se în curăţie; şi spre chemare iaste-i cu voie şi cu nevoinţă. Şi cu
vreare. Iară cu spurcate veşminte omul ce întră la nuntă (ce se zice,
împărăţiia ceriului), necurat avându-ş sufletul, nu i-e puteare. Derept aceaia
se încuie (ce se zice, tăcu), că cine nu are ce răspunde, de eluş osândit iaste.
Derept aceaia cătră neîmputatei şi şi netreabnicei boale şi chinuirei şi
neîncetatei muncă tras iaste şi osândit, unde e plângerea şi scrâşnirea
dinţilor. Că munca amu nu fu pentru omul, ce pentru dracii. Iară împărăţiia
şi îndulcirea şi neputreda dulceaţă den începutul lumiei gătită fu pentru
omul, iară noi ne facem înşine pre noiş osândiţi munciei. Iară încă
mai nainte de îndulcirea nunteei judecă dereptul judecătoriu, ca să se ştie că
destoinicii îndulci-se-vor nunteei, iară nedestoinicii scoş vor fi. Şi de fieşce
lucru, ori osândire, ori dereptare fi-va. Să auzim amu, câţi dumnezeieştiei
taine îndulcitu-ne-am şi la dumnezeiasca nuntă venit-am, cu lucrure
spurcate sufletele îmbrăcate fiindu-ne. Să înţeleagem cu ce chin vor să se
muncească care vor fi îmbrăcaţi cu veşminte spurcate. Şi ne teamem de
tăriia acestui cuvânt, să ne cutremurăm de oprirea şi de neîncetata osândă a
aceştiia. Şi nu numai năiemniciei să ne nedăjduim, că mulţi sânt chemaţi,
iară puţinei-s aleşi. Chemaţi după dulceaţă fum, ce rogu-mă, fraţilor, să fim
şi vreriei aleşi, ca să nu ne arătăm nedestoinici chemăriei. Nece purtând
veşminte spurcate la a despuietoriului masă să îndrăznim, s-am vrea să ne
apropiem, nici să ne aflăm la dumnezeiasca nuntă veşminte de nuntă
neavând, ca să nu zică şi de noi împăratul slugilor: "Legaţi-le lor picioarele
şi mânile, de luaţi pre ei şi-i aruncaţi ei întru întunearecul de afară". Derept
aceaia să ne ruşinăm chemăriei şi de cela ce ne-au chemat la nuntă, ca
nimea de noi să nu fie cu veşminte spurcate îmbrăcat, ce să socotim, cineş
de noiş, înfrâmseţarea sufletului-ş său. Că auzit amu, bărbaţilor şi
muierilor, şi tinerii şi bătrânii, că nu iaste de trebuinţă, noao veşmintele
trupului în multe chipure şi de mult preţ, ce sufletul nostru den lăuntru să
înfrâmseţăm. Că până nu văm avea aceasta, iară acel veşmânt nu-l putem
avea. Că nu e împreună şi sufletul şi trupul să îmfrâmseţăm, că nu
iaste împreună dulceţiei şi păcatelor a lucra şi Hristos a asculta cum se-ară
cădea. Ce să părăsim noi aceaste chinuiri reale, şi spurcatele şi ruşinatele
veşminte să le lepădăm. Carele-s acealea? Iaste curviia şi necurăţiiă, pohta
păcatelor cealea realele şi asupriciunile, cametele, ce iaste a dooa slujire de
idoli. Ce să ne încămătăm nevoinţeei de sus şi împărăţiia să răpim, ca
neputredei dulceţi să ne îndulcim în Hristos Isus, Domnul nostru. Că lui se
cade slava şi cinstea întru veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, un
învăţătoriu de leage apropie-se cătră Isus, ispitiia el şi grăi: "Învăţătoare,
care porâncită mai bună iaste în leage?" Isus zise lui: "Iubeaşte Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta e întâia şi mai mare porâncită. A doa, în chipul ei: Iubeaşte vecinul
tău ca însuţi tine. Spre acealea doao porâncite toată leagea şi prorocii
spânzură". Adunatele fariseilor întrebă Isus, grăi: "Ce se pare voao de
Hristos? Al cui fiiu iaste?". Grăiră lui: "A lu David". Grăi lor Isus: "Cum
amu David cu duhul Domnului chema el şi grăiia: Zise Domnul Domnului
mieu: şezi de-a dereapta mea, până voiu pune toţi vrăjmaşii tăi perină
picioarelor tale?" Sau amu David cu duhul Domnului el chemă, cum fiiul
lui iaste?" Şi nimea nu putu lui răspunde cuvânt, nici cuteza cineva den
aceaia zi să întreabe el de-aciia.
Cei lucrători ce satele omeneşti păzesc şi câţi-s de au întru eale grădini
cu flori frumoase şi cu bună miroseală şi după vreame adună, stăpâniloru-ş sau oaspeţilor iubiţi cu drag aducu-le, iară ei cu bucurie le
priimesc şi mulţemită lucrătorilor dau-le. Iară alt nemică den flori nu
priimesc, numai întru neşchită vedeare îndulcescu-se şi miroseală dentr-
însele mirosesc. Iară noi, lucrătorii şi învăţătorii sufleteşti, cei ce de pururea
înfluritoarea sfintei evanghelie am luat şi a o păzi datori fiind, nu numai
întru o vreame a anului florile primăveriei, cealea ce pre iuşor veştejesc,
aducem oaspeţilor noştri ceia bunii şi iubiţii şi feciorilor depre Dumnezeu,
ce cuvinte sufleteşti şi învăţătură şi dojană în toată vreamea cu frâmseţi şi
cu folosuri, ca dentru o grădină şi dentr-un rai ce de pururea înflureaşte,
florile ce-s de pururea vieţuitoare ale sfinteei evanghelie strângând aducem,
spre buna miroseală a spăseniei sufletelor noastre. Deci cu bucurie de-aciia,
fraţilor, să priimim aceastea, şi cu miroseala şi cu buna miroseniia a
duhului sfânt împuţiciunea ceaia reaoa a păcatelor den sufletele noastre să
gonim şi curaţi să fim, şi beseareci lu Dumnezeu fi-văm şi sălaşuri dulceţiei
lui.
(Evanghelie) În vreamea aceaia, zice, un tânăr oarecine vine cătră Isus şi
zise lui: "Învăţătoare dulce, ce să fac ca să aib viaţa veacilor?" El zise lui:
"Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, numai unul Dumnezeu".
(Tâlc) Tânărul acesta, nu ca să ispitească vine cătră Isus, nici socotiia
aceaia, ce întreba să înţeleagă, că-i părea că alte porânci sânt mai mari, mai
vârtos decât ale legiei, de-i vor putea mai ajuta lui la viaţa veacilor. Iară
Hristos zise lui: "Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, numai unul
Dumnezeu". E amu zice ca unul de învăţătoriu: "De mă chemi dulce, rău
grăieşti", că nimea nu e den oameni pre adevăr dulce, împreună că
şi pre iuşor oamenii pleacă-se den bine spre rău, că împreună şi oamenii ce
se premenesc cătră dumnezeiasca dulceaţă, hitlenie mai vârtos şi zloabă
pare-le-se a fi.
(Evanghelie) "Iară de veri să întri întru viaţă, păzeaşte porâncile". Grăi
lui: "Carele?" Isus zise lui: "Nu ucide, nu preacurvi, nu fura, nu mărturisi
strâmb, cinsteaşte tată-tău şi muma, şi iubeaşte vecinul tău ca însuţi pre
tine".
(Tâlc) La ale legiei porânci tremease pre cel legiuitoriu ce întrebă pre
Domnul, ca să n-aibă a grăi jidovii că treace leagea.
(Evanghelie) Grăi lui: "Aceastea toate păzit-am den tinereaţele meale.
Ce încă-mi lipseaşte?".
(Tâlc) De vrea fi păzit porâncile acest tânăr, cum zise, mare lucru fi-
vrea ştiut c-au isprăvit. Unii amu, ca un măreţ şi ca un trufaş părea-le
acesta. Cum amu isprăvit-au de să iubească vecinul, când acesta era bogat,
iar vecinul sărac? Că nimea nu e să iubească vecinul ca pre eluş, că va să
fie mai bogat decât vecinu-său. (Că toţi oamenii vecini cheamă-se). Unii le
pare că aşa zise tânărul: "Fi-m-va amu, că toate acealea păzit-am, Doamne?
Au ce-mi încă-mi lipseaşte, de nu-mi ajunge?".
(Evanghelie) Şi zise lui Isus: "De veri să fii desfârşit, pasă şi vinde
avuţiia ta şi dă mişeilor, şi să priimeşti avuţie la ceriu, şi vino după mine".
Auzi tânărul cuvântul, şi se duse oscârbit; era de avea avuţie multă.
(Tâlc) "De veri să fii desfârşit, o tânărule" (ce se zice, al mieu să fii şi
creştin adevăr) grăi Domnul, "pasă şi vinde avuţiia ta şi o dă aciia toată
împreună şi nu ţinea nemunuia, ca de pururea milostenie să faci". Nu zise
amu: "Dă-o mişeilor", ce "o dă cu o dată" descoapere, derep ce amu că sânt
unii de miluiesc amu, iară cu de toate spurcăciunile şi realele viaţa împlută
le iaste. Şi derept aceaia grăi Hristos: "Vino de pasă după mine"
(ce se zice, ca şi de alalte bunătăţi, de toate să aibi). Iară el se întristă deaca
auzi aceasta, că jăluiia amu ce i era adânc pământul inimiei lui cătră
sămânţa învăţăturiei, însă mărăcinii bogăţiei şi grijiei neca-l pre el. Că era,
zice, de avea avuţie multă. Că cine are strânsoare şi avuţie puţină, nu iaste
aşa prins şi ţinut de aceaia, iară cine va fi întru multă avuţie şi în strânsoare,
cu mai mare legătură fi-va şi mai tare. Derep ce amu că cătră bogatul şi
iubitoriul de aur grăiia Hristos, că derept aceaia zise lui că "ai a lua
comoară la ceriu". Că cine iubeaşte pre cinevaş, aceluia caută şi pre voie
să-i facă şi-l aude, că zice: "Cine de carele va fi biruit, aceluia-i şi slujaşte".
(Evanghelie) Iară Isus zise ucenicilor săi: "Adevăr grăiesc voao că nu e
pre lesne să între bogatu-n împărăţiia ceriului. Iară grăiesc voao că mai
lesne i iaste cămileei pren lăuntrul urechilor acului a treace, decât bogatul
în împărăţiia lu Dumnezeu să între".
(Tâlc) Că până iaste ţinut bogatul de bogăţie şi însuş el are mult, şi de n-
au nici o nevoie de alţii, n-au a întra întru împărăţiia lu Dumnezeu. Iară
când va lepăda tot de la sineş, atunce bogat iaste şi de-aciia are a întra. Că
era bogat şi Avraam, ce nu-l vătămă bogăţiia, sau pre Iov, sau pre Iacov, şi
alţi în chipul acelora, ce mai vârtosu-i folosi, derep ce că numai cât le
trebuiia şi le era destul ţinea, de-aciia alalt da fiecarele cui trebuiia şi aşa
se-au spăsit. Că nu vatămă amu bogăţiia, ce pohta şi grija bogăţiei. Că
mulţi amu den bogăţie folos aflară, că o băgară în maţele mişeilor. Ce nu
iaste puteare celui ce are mult să între în împărăţiia ceriului, cum şi cămilei
nu i-e puteare pren lăuntrul urechilor acului. (Însă cămila nu o grăiaşte
dobitoc, ce funea ceaia groasa ce iaste în corabie, de leagă cătuşile
ceale de fier ce întăresc corabiia.) Mainte, nu pre iuşor zise Domnul, de-
aciia şi neputinţă puse înainte, că nu e să între bogatul în împărăţiia lu
Dumnezeu. Şi pentru acela e şi certarea şi cuvântul. Iară de iaste aşa
neputeare şi nu e pre iuşor bogatului acolo să între, cu cât mai vârtos
camatnicul şi răpitoriul şi obiditoriul? Că să amu cela ce nu-ş va să-ş
împarţă avuţiia lui, iaste-i vătămătură a întra în împărăţie, dară încă ceia ce
pradă al striinilor şi adună cu nederept? Iani socoteaşte şi înţeleage cât foc
nestins adună-ş asupră, ori să iaste sărac, ori bogat, cel ce a striinului
pohteaşte.
(Evanghelie) Auziră ucenicii lui, mirară-se foarte grăind: "Cine poate să
se spăsească?". Căută Isus, zise lor: "Den om aceasta nu e puteare, de la
Dumnezeu toată putearea e".
(Tâlc) Milostivi era şi de oameni iubitori ucenicii, şi întrebară nu de ei,
ce pentru toţi oamenii. Iară Domnul învaţă că nu e den a noastră neputinţă
să se adaugă spăseniia, ce den dumnezeiasca tărie şi bunătate. Că cine va
înceape a nu lua camătă şi a nu asupri, el are a se îndemna mai mult a
împărţi, şi de unde va înceape dentr-aceaia a se deşerta şi a împărţi, den
nevoie încă ieşi, şi aşa cu dulceaţă spodobit fi-va cu ajutoriul lu Dumnezeu.
Că cine e cu năroc rău şi neputincios, de-i va ajuta Dumnezeu, iară el va fi
cu puteare. Că cum ştie dulceaţa lui şi mila-i şi miluirea-i lui, el unul
grijaşte, ca un ziditoriu şi făcătoriu, de spăseniia noastră. Şi de văm mearge
cătr-însul cu tot sufletul şi ne văm ruga, ajutoriu vom afla, şi neputearea cu
puteare fi-va noao, cu vrearea lui şi cu ajutoriul lui. Aceastea toate
înţelegându-le, fraţilor, şi a Domnului judecată să o pomeniţi de pururea, ce
grăiaşte că nu i-iaste puteare bogatului să între în împărăţiia
ceriului. Să fugim amu de chinul şi de pohta bogăţiei, să ne învăţăm a râvni
pohteei ceiia ce se cuvine. Nu înfrâmseţate ziduri a avea şi case de mult
preţ şi de mult venit al satelor, nici luminaţilor domni şi celor cu bogăţiia
multă să ne închipuim, ce celor ce multă îndrăznire cătră Dumnezeu au,
acestora să râvnim, şi celor ce-au lăsat tot şi după Hristos au mers. Mai
vârtos acestuiaş însuş, fiiului lu Dumnezeu, ce n-au avut unde nici capul să-
ş aciuo, acestuia şi robilor lui râvnitori să fim, şi multeei şi nespuseei
bogăţiei a lui să jeluim întru inimile noastre, pentru a noastră nădeajde şi
credinţă. Nu scârbiţi să fim a ne a vinde avuţiia, cum ne e zis, şi a da
mişeilor, ce mai vârtos să ne bucurăm auzind aceasta şi să sfârşim cu
usârdie şi cu bună înţelepţie. Cătră aceastea să nu nici curvim, nice să nu
ucidem, să nu mărturisim strâmb, şi, după scriptura legiei, mai mult să nu
mai căutăm cu hitlenie, nici cu chipzuială hitleană, spre bunătatea
striinului.
(Evanghelie) Că cine va căuta spre muaire spre pohta ei, zice Domnul că
curveaşte cu ea întru inema lui.
(Tâlc) Să nu ne mâniem pre niminea, că cine se mânie spre fratele său,
vinovat iaste judecatei. Să nu răpim a strinilor, nici al său de cine va fi luat
să nu întrebăm, că zice: "Cine de ce-ţi va lua, nu întreba!". Să nu
mărturisim minciună, nici să grăim cuvinte deşarte, nici să ţinem cuiva
simbriia lui, că cine ţine simbriia năiemnicului, ca şi cela ce varsă sânge
judecă-se. Să cinstim tatăl şi muma, şi mândrii păstori şi părinţii şi
învăţătorii, ce dentr-înşii luom duhul ce e după naştere, şi dereapte slăvite
cuvinte şi criştinătăţiei învăţămu-ne. Şi să nu ne lepădăm, nici să uităm cea
slavă a neputredei viaţă şi adeverita bunătate ce va să fie, că ceastă
lume ce stă, ea ne minte în toate zilele. Să nu ne ascultăm pre noiş că iaste
pre adevăr, ce ca o nemică să o uităm şi ca o trecătoare, şi ceaia ce va să fie
să păzim. Şi necuvioasa şi ce nu se cuvine să nu lucrăm, pentru care toată
lumea nu caută Dumnezeu, nice judecata ce va să fie cu plată. Să ne
teamem, fraţilor, şi să ne ferim de toate realele şi de nedereptate şi de
păcate, şi Dumnezeu să proslăvim, cineş cu ale luiş făpturi, şi pre părinţi ce
ne-au născut să-i cinstim, şi în Domnul să-i ascultăm pre ei, şi den ce avăm
cu de ce le trebuiaşte să le împărţim, că aceasta iaste pre ogoadă lu
Dumnezeu, că zice: "Cinsteaşte tată-tău şi muma, ca bine să fie ţie, şi veri
fi în ai mulţi pre pământ, şi la ceriu dobândi-veri viaţa veacilor. Iubeaşte
vecinul tău ca însuţi pre tine; împarţi avuţiia ta mişeilor, şi aşa veri avea
comoară întru împărăţiia ceaia de sus". Să meargem după urma ucenicilor
şi apostolilor Domnului, lu Hristos, plecându-ne întru toate ziselor şi
învăţăturiei. Să râvnim buneei şi dulciei cale şi viaţa sfinţilor părinţilor şi a
învăţătorilor noştri, ca cu toţi sfinţii şi cu derepţii să ne spodobim să ne
împreunăm, şi de acea neputredă şi nespusă dulceaţă să ne îndulcim, cu
dulceaţa adeveritului Dumnezeu şi mântuitoriul nostru, Isus Hristos, cu
nusul tatăl împreună şi sfântul duh. Slavă şi cinste întru veacii de veac,
amin. Zise Domnul pilda aceasta, om neştine ce se duse de chemă ai lui
robi şi deade lor avuţiia lui. Unuia amu deade cinci talanţi, altuia doi, altuia
unul, cineş împrotiva sileei lui, şi se duse de-aciia. Mearse cela ce
luo cei cinci talanţi, lucră cu nuşii, şi făcu alţi cinci talanţi. Aşa şi cela cu
cei doi, dobândi alţi doi. E cela ce luo unul, duse-se de săpă în pământ şi
ascunse argintul domnului lui. După multă vreame vine domnul robilor
acelor, şi să se întreabe cu nuşii de cuvinte. Şi se apropie cela ce priimi cei
cinci talanţi, grăi: "Doamne, cinci talanţi datu-mi-ai, adecă, alţi cinci talanţi
dobândit-am cu ei. Zise lui domnul lui: "Bun rob şi dulce credincios, spre
puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia domnului
tău!" Mearse şi cela ce priimi doi talanţi, zise: "Doamne, doi talanţi dedeşi-
mi, şi alţi doi talanţi dobândiiu cu ei". Zise lui domnul lui: "Bună slugă şi
dulce credincios, spre puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă
în bucuriia domnului tău!". Mearse şi cela ce priimi un talant, zise:
"Doamne, ştiia-te că rău om eşti; seaceri de unde n-ai semănat, şi aduni de
unde n-ai răsipit. Şi mă temuiu, duşu-mă de ascunş talantul tău în pământ;
şi adecă, al tău!". Răspunse lui domnul, zise lui: "Hitlean rob şi leaniv,
ştiiai-mă că rău om sânt: seacer de unde n-am semănat, şi adun de unde n-
am răsipit. Cuveniia-ţi-se ţie să dai argintul mieu târgarilor, şi să viiu, să-mi
fiu luat al mieu cu asupră. Luaţi amu de la el talantul şi daţi celuia ce are
zeace talanţi!" Avutul amu, da-i-se-va şi i se va preaizbândi, iară de la
neavutul şi ce i pare că are, lua-se-va de la el. Şi ponetreabnicul rob
aruncaţi-l întru întunearecul de afară; aciia va fi plângere şi scrâşnire
dinţilor". Aceaia grăind glăsi: "Cine are urechi de auzire, să
auză!".
Ce e den învăţătură folos strânge oamenilor Domnul nostru şi
Dumnezeu; în multe năravuri şi în multe chipuri, cuvânt întru evanghelie
de multe ori face. Că aorea aiavea au grăit, iară aorea în pildă, şi aorea cu
măiestrii şi cu certare învăţa. Făcu aceasta, ca mintea ascultătorilor să o
rădice, şi înainte să puie lucruri şi mai cinstite, şi de-a aducerea aminte de
ce-au grăit, să le bage în suflet ascultătorilor, de pururea să lăcuiască. Că cu
pilda amu mai aiavea şi mai curată învăţătură face, şi lenivoşii şi zăcătorii
rădică-i mai vârtos spre ascultare. Iaste cuvântul acesta înainte de grăiaşte
aşa:
(Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om neştine duse-se şi
chemă ai lui robi, şi deade lor avuţiia sa. Şi unuia amu deade cinci talanţi,
altuia doi, e altuia unul, cuiuş împrotiva tăriei lui, şi se duse de-aciia.
Mearse cel ce luo cinci talanţi, lucră cu nuşii şi făcu alţi cinci talanţi.
Aşijderea şi cel cu doi. Iară cela ce luase unul, mearse de săpă în pământ şi
ascunse argintul domnului său. Iară după multă vreame vine domnul robilor
acelora şi făcu cu nuşii samă.
(Tâlc) Vru Dumnezeu şi Domnul nostru, Isus Hristos, să arate de
năprasna a lui a dooa venire, de pune înainte această pildă. Şi zise mai
nainte: "Prevegheaţi, că nu ştiţi zioa, nici ceasul, în care va veni fiiul
omenesc". Însă alătură şi aceasta, de grăi că ca un om ce se duce, aşa şi
Domnul amu cheamă ai lui robi. Şi deade lor avuţiia sa şi aşa feace. Iară
ducerea se grăiaşte ce fu derept noi om Hristos. Iară pentru multa răbdare a
lui, nu aciiaş întreabă de lucrul fieşcărui de noi, ce pesteaşte şi
aşteaptă. Ducerea grăiaşte-se ce e, după sfânta învierea, la ceriu suirea lui,
când şi deade ucenicilor a ceriului şi dumnezeiasca taină. Iară robii lui sânt
ai beseareciei învăţători (ce se zice arhiereii, preuţii, diaconii) încredinţaţi
cuvântului întru slujbă, şi dulceaţa duhului carii au luat, unii amu mai mult,
alţii mai puţin. "Că împărţirea darurilor sânt", cum grăiaşte dumnezeiescul
apostol, "acestaş duh iaste de împărţirea slujbelor; acestuiaş Domn
împărţirea lucrurilor sânt; acestaş Dumnezeu lucrează cu firea întru toţi de
toate. Că fieşcăruiş dă-se arătarea duhului sfânt spre folos. Unuia amu
duhul dat i-e cu cuvânt de mândrie, altuia de cuvânt cu înţelegătură dentr-
acelaş duh, altuia credinţa dentr-acelaş duh, altuia dar de vindecare dentr-
acela duh, altuia ciude a face, altuia prorocitura, altuia duhuri a goni, altuia
în multe limbi a înţeleage. Toate acealea lucrează într-una, şi acelaş duh
împarte usebi, spre puteri, cuiş cum va el". Şi iară: "Voi seţi trupul lu
Hristos şi noduri den parte-i, carii puse Dumnezeu în beseareca lui: întâi
apostolii, ai doilea prorocii, ai treilea, învăţătorii, după aceaia ceia ce fac
ciudă, de-aciia darul de vindecare, ajutătoriia, ceia ce domnesc, ceia ce în
multe limbi înţeleg. Au doară sânt ei toţi apostoli? Au doară sânt toţi
proroci? Au doară toţi sânt învăţători? Au doară sânt toţi ciude făcând? Au
doară toţi dar au de vindecare? Au doară toţi grăiesc în multe limbi? Au
doară toţi spun?" Ce cineş împrotiva tăriei lui, priimesc dar (ce se zice, pre
măsura credinţeei şi curăţiei). Că ce vas amu văm da noi lu Dumnezeu, într-acelaş va băga bunătatea sa. E să văm da vas mic, puţinea
bunătate priimi-văm; iară de văm da vas mare, mult văm priimi. Că cela ce
luo cinci talanţi, aciiaş mearse de lucră alţi cinci talanţi. Adevăr amu
îndrăznirea robului acestuia dulce e şi lăudată, derep ce că nu se leni, ce
aciiaş lucră, de plăti ce luase. Că cine nu-ş caută numai luiş folos, sau
numai de eluş cuvânt să aibă, sau bogăţie, sau tărie de la împăratul, sau de
la altul, fieş-cu-ce tărie şi mândrie, ce şi altora va să folosească, acesta amu
iaste de-ş plăteaşte ce e dată lui bunătate. Iară cela ce îngroapă talantul,
iaste cela ce numai de al lui folos grijaşte-se, iară de spăseniia altora nici un
cuvânt nu face. Derept aceaia şi osândit va fi acela, c-au ascuns întru el
bunătatea ce-au luat de la Dumnezeu. Deci şi noi, de văm vedea cineva
limpezit şi om meşter negoaţelor şi precupiei şi hitleniei, şi spre ale
pământului lucrure schimbându-ş mintea, să înţeleagem pre acela c-au
îngrupat talantul în pământ (ce se zice, că spre ale pământului lucrure
întorsu-se-au, nici un folos având). Iară după multă vreame vine Domnul
ce-ş dedease argintul, sau cuvântul său. Că argintul lămurit iaste cuvântul
lu Dumnezeu sau, mai vârtos de toate bunătăţile, şi darul; argintul amu
cheamă-se frâmseaţe, şi preaslăvitu-l face cine-l are el. Şi face cuvânt
Dumnezeu de-ntreabă, şi cuvânt face cătră cei ce-au luat, ca şi plata să-ş ia
de fiecare de ei cu mai mult adaus şi dobândă. Derept aceaia toţi carei au
luat bunătate, datoriu iaste să se nevoiască să-l înduiaze, că îndoirea iaste
ce e cătră vecin folosul. Sau vecinul să se nevoiască să înveaţe,
sau într-alt chip să-l folosească, încă nu-l va folosi pre acela atâta, cât folos
de mult va dobândi luiş. Că şi mai mare dobândă priimi-va.
(Evanghelie) Şi se apropie cela ce priimi cei cinci talanţi, grăi:
"Doamne, cinci talanţi datu-mi-i-ai, adecă, alţi cinci talanţi dobândit-am cu
ei". Zise lui domnul: "Bun rob dulce credincios, spre puţin fuseşi
credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia domnului tău!". Mearse
şi cela ce priimi doi talanţi, zise: "Doamne, doi talanţi dedeşi-mi, şi alţi doi
talanţi dobândii cu ei". Zise lui domnul lui: "Bună slugă şi dulce credincios,
spre puţin fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia
domnului tău!". Mearse şi cela ce priimi un talant, zise: "Doamne, ştiia-te
că om rău eşti: seaceri de unde n-ai semnănat, şi aduni de unde n-ai răsipit.
Şi mă temuiu, duşu-mă de ascunş talantul tău în pământ; şi adecă al tău!".
Răspunse lui domnul, zise lui: "Hitlean rob şi leniv, ştiiai-mă că rău om
sânt: seacer de unde n-am semănat, şi adun de unde n-am răsipit. Cuveniia-
ţi-se ţie să dai argintu mieu târgarilor, şi să viiu, să-mi fiu luat al mieu cu
asupră. Luaţi amu de la el talantul şi daţi celuia ce are zeace talanţi!".
Avutul amu, da-i-se-va şi i se va prea izbândi, iară de la neavutul ce i se
pare că are, lua-se-va de la el. Şi netreabnicul rob aruncaţi-l întru
întunearecul de afară. Aciia va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor.
(Tâlc) Cei robi ce se nevoiră şi dobândiră cu ce le dedease, lăudaţi fură
de Dumnezeu. Şi priimireei amândoi spodobiră-se, şi cela ce luo cinci
talanţi, şi cela ce luo doi, aceaiaş auzire spodobiră-se de la Dumnezeu:
"Dulce rob şi credincios voiu pune. Pasă în bucuriia domnului
tău". "Dulcele" acicea să ştiţi, să-l înţeleagem: cela ce are răspuns bun şi cu
drag şi-ş tinde a sa dulceaţă fără de pizmă vecinilor. Că aceia spre puţin
arătară-se credincioşi, iară spre mult puş fură de Dumnezeu. Nu ca ceia ce
se-au spodobit darului de acicea, că ca o nemică sânt aceastea cătră cealea
dulceţi ce vor să fie. Că bucuriia lu Dumnezeu, neîncetată i-e veseliia, şi
fericirea-i de pururea lăcuitoare, ceaia ce are Dumnezeu de se veseleaşte de
lucrure-ş, şi cu acea veselie veselescu-se sfinţii, de se veselesc de lucrurile
loruş, cum şi păcătoşii scârbescu-se de ale loruş lucrure şi se căiesc. Însă
Domnul se bucură de bogăţie ce au sfinţii, că cei ce iau cinci talanţi şi cei
ce iau doi, unii dulceţi şi unii cinste spodobescu-se. Iară când să va lua
cineva şi mai puţin, iară de ce i-e dat lui să iaste şi mai mic, şi-l va tocmi
bine, întocma va priimi cinstea ca şi ceia ce se-au spodobit a tocmi lucrul
cela mai marele şi mai multul. Că cine ce-au luat, după aceaia şi grije
desfârşit are să isprăveasc. Macară să sânt şi în multe chipuri daruri, iară
cinstea le iaste întocma, derep ce că şi nevoinţa acestora întocma iaste, că
fieşcare de ei ce-au luat ei au înmulţit. Sau iară, şi aimintrea a zice, să sânt
întocma amu lăudaţi şi întocma aduş, în multe chipuri de plate spodobescu-
se, după seama dobândeei. Că alţii sânt robi cu bună înţelepţie ca şi aceia,
şi acelora spodobescu-se; iară cel rob hitlean şi lenivos, aimintrea răspunse,
şi, împrotiva hitleniei lui, iute meni pre despuitoriul, cum şi acmu a mulţi
den învăţători grăiesc că iaste iute a căuta den om ascultare, ce cui n-au
făcut Dumnezeu ascultare, nice-au semănat lor bună plecare.
Aceasta arată, că seaceri de unde n-ai semănat, ce se zice: cui n-ai semănat
bună plecare, de la acela strângi bună plecare. Zicând amu robul
despuietoriului că e iute, pre eluşi se osândeaşte, derep ce amu că de unde
era iute, mai vârtos era el datoriu să poarte grijă, căce avea el domn iute şi
mânios. Şi deaca adună el den avuţiia altuia, cu cât mai vârtos de a sa are a-
ntreba? De unde ţi se cădea a înmulţi şi ţie ce-ai luat, ome, şi a face ucenici.
Şi de la ei ară fi cerşut despuitoriul datoriia, că târgarii cheamă-i ucenici, că
şi au, ispitind şi fără de ispită, arată, cuvânt. Iară cu asupră, ce ceare de la
ucenini arătarea lucrului, iaste, că şi ucenicul ce priimeaşte de la dascalul
său, are şi el, şi dă altuia cuvânt desăvârşit, ca să ia cu aceaia mai mult (ce
se zice, lucru bun). Iară de la hitleanul rob, el se ia, darul. Că cine-au luat
vreun dar să folosească pre alalţii, şi nu grijaşte şi de folosul alăltor, ce
numai de al lui grijaşte şi face, acela-ş piiarde cât au luat. Iară cela ce va
face mai multă nevoinţă şi dobândă cu ce-au luat de la Dumnezeu, şi mai
mult dar lua-va de la el. Că cela ce se va nevoi şi va avea grije, mai multă
fi-i-va bunătatea şi mai cu destul. Iară de la cela ce nu are nevoinţă să se
nevoiască şi darul ce i se pare că are, lua-se-va de la el. Că cine nu are
nevoinţă, nice lucrează, să mai dobândească cătră ce-au luat, acela n-are
dar; ce-i pare numai că are, iară cu leanea el l-au întunecat. Derept aceaia şi
noi, fraţilor, să nu ne lenim, nici să părăsim a lucra noao bine, ce cu mai
asupră să facem aceasta, cineş cu slujba sa. Şi darurile ce-am luat de la
Dumnezeu să nu le ascundem, şi, numai de al nostruş folos
grijindu-ne, să îngrupăm acesta întru noiş, e de spăseniia şi de ajutoriia
fraţilor nici un cuvânt făcând, ca să nu fim osândiţi, ca cel rob ce ascunse
talantul, şi aruncaţi să fim întru întunearecul de afară, unde e plângere şi
scrâşnirea dinţilor. Ce să ne nevoim, rogu-vă, şi să ne sârguim să lucrăm cu
usârdie lu Dumnezeu, cu de ce-au dat noao bogăţie a dumnezeieştiei
dulceaţă. Şi cineş de noi, împrotiva puteriei să înmulţim ce-am luat de la el
dumnezeieştile daruri. Şi unii amu înţelepţie să priimească lucrurilor cealea
bunele, iară altul slujire sfinţită şi frâmseţi să facă, iară cu cuvântul de bună
cinste neînvăţaţii să-i pricestuiască, ca un credincios şi dumnezeieştiei
învăţat. Iară alţii bogăţie să împarţă săracilor, unul amu aur dăruind, şi altul
argint, e altul pâine, iară altul îmbrăcăminte, e altul păhar de apă reace;
unul ajutoriu, iară altul cu ajutoriia cuvântului, de cât va putea; e altul de
slujirea trupului, cineş împrotiva credinţeei ce-au luat de la Dumnezeu. Ca
neşte tocmitori credincioşi bunătăţiei spre mai mult să ne puie pre noi
Domnul, şi fericiteei şi nespusei bucurie să ne spodobească moşteniei ceaia
dulcea a ceriului. Aceaia să o dobândim noi toţi, în Hristos Isus, Domnul
nostru, că lui e slava şi ţinearea, în veciia veacului, amin! În vreamea
aceaia vine Isus în laturea Tirului şi Sidonului. Şi adecă, o muiare den
Hananei den hotarăle acealea ieşi şi strigă cătră el, grăi: "Miluiaşte-mă,
Doamne, fiiul lu David, că fata mea rău se drăceaşte". El nu
răspunse ei cuvânt. Şi se apropiiară ucenicii lui, ruga-l şi grăiia: "Lasă ea,
că strigă pre urma noastră!". El răspunse, zise: "Nu sânt trimes numai cătră
oile ce-s perite den casele israililor". Ea vine şi se închină lui şi grăi:
"Doamne, ajută-mi". El răspunse, zise ei: "Nu e bine să iai pâinea feciorilor
să dai câinilor". Ea zise: "Adevăr, Doamne! Şi însă câinii încă mănâncă de
fărâmele ce cad den measele domnilor lor". Atunce răspunse Isus, zise ei:
"O, muiare, mare credinţa ta! Fie ţie ca veri". Şi se vindecă fata ei dentr-
acela ceas.
Mare bunătate iaste ruga, de va fi cu cuget şi cu bună mulţemită, şi de
ne văm învăţa noiş, nu numai când priimim, ce şi când nu priimim, să
mulţemim lu Dumnezeu. Că aorea dă, iară aorea nu dă. Amândoao-s cu
trebuinţă, oare să priimeşti, oare să nu priimeşti, oare-i luat, oare n-ai luat,
s-ai dobândi, să n-ai dobândi. Şi s-ai dobândit, să n-ai dobândit, fi-va amu
aorea bine şi când nu veri priimi. Că de ne-ară fi spre folos noao de ce-am
vrea să priimim, ştiu că ne-ară da noao; iară folosul iaste pentru greşală ce
ne se va tâmpla. Însă cine va vrea să fie auzit rugându-se, întâi amu să fie
destoinic aceiia ce va să priimească; iară a doa, de va fi ruga pre leagea
dumnezeiască; iară a treia, de ne văm ruga de pururea; a patra, de nu văm
ceare nici una den ale vieţiei aceştiia; iară a cincea, ce e dentru noi, a le
duce toate, şi iară ce e cu folos, să cearem. Că cum dentr-aceastea auziţi fi-
văm, aşijderea şi fără aceastea neauziţi fi-vă-m, să vor fi şi sfinţi şi
derepţi cerşând. Cine amu fu mai derept decât Pavel, ce, derept căce cerşu
ce era fără de folos, neauzit fu? Că de aceasta zice: "De trei ori pre Domnul
rugai, şi-mi zise: "Destulu-ţi ajunge ţie bunătatea mea!" Sau cine fu iară
mai vârtos de Moisi derept ce nici el ascultat era, grăind Dumnezeu:
"Destulu-ţi iaste!" Derep ce că cerea în ţara făgăduită să între, ce fără folos
i era aceaia, pentru aceaia nu-i zise Dumnezeu. Iară după aceastea şi alt
oarece iaste ce face să nu fim ascultaţi: când ne rugăm întru păcate lăcuind.
Cum şi de jidovi grăiia Dumnezeu Ieremiei: "Nu te ruga de aceşti oameni.
Dară nu vezi ce fac, că nu se delungă", zice, "de necurăţie? Iară tu de ei
rugăciuni aduci; ce nu te voiu auzi pre tine!" Şi iarăş, când cearem rău
vrăjmaşiloru-ne, nu numai neascultaţi fi-văm, ce şi pre Dumnezeu mâniem.
Că ruga iaste legătură. Deci, de nu văm şti cum văm dereage legătura, nici
folos nu vom priimi den ea nici dinioară. Deci mă rog tuturor credincioşilor
carei vor să se spăsească, rugăciunea pravilei să nu o uitaţi nici dinioară, ce
oare mâncând, oare bând, oare lucrând, oare cale făcând, oare stând, oare
şezând, sau şi altceva făcând, nepărăsit să strigaţi fieşcare de voi: "Doamne,
Isuse Hristoase, fiiul lu Dumnezeu, miluiaşte noi!". Că grăiaşte apostolul:
"Ne-ncetat să vă rugaţi!", şi Domnul nostru: "Prevegheţi şi vă rugaţi în
toată vreamea!". Că atâta iaste de bună rugăciunea cu adaus şi den toată
inima, cum şi dentr-această muiare Hananeia cunoaşte-văm. Căce cerea
apostolii şi nu-i socoti, e aceasta dobândi şi răbdarea spre lucru-i ieşi. Că şi
de înşine, de noiş vinovaţii, mai va Dumnezeu să fie rugat, decât de alţii
derept noi. Nu căce amu că ne uraşte, nici că se întoarce de noi, de
nu ne ascultă Dumnezeu, ce va ca pururea cătr-insul să scăpăm, că ca neşte
părinţi ce-ş iubesc feciorii face. Că ei încă, neprecepuţii feciori, ce de
pururea le e a le da, cu darea întoarcere meşterşugeşte. Iară de veri fi auzit
de aceasta, mulţemeaşte, derept căce auzit fuseşi; iară de nu veri fi auzit,
aşteaptă până veri fi auzit. Că nu ţi-e cu iscodire trebuinţa, o nici cu multă
alergătură, nici a şutili alţii, ce, de eşti şi pustii, sau şi fără de ajutătoriu, tu
însuţi de tineş roagă pre Dumnezeu, că să ştii că veri dobândi. Că nu va fi
aşa de rugat de alţii Dumnezeu pentru noi, ca cum ne înşine rugăm pentru
noi a ne amerinţa dulceaţa. Şi sânt adeverite aceale cuvinte, cum înseş ale
aceştii evanghelii cuvinte au a arăta grăind aşa: (Evanhgelie) În vreamea
aceaia întră Isus în laturea Tirului şi a Sidonului. Şi iată, o muiare,
Hananeia, den hotarăle aceale ieşi, strigând şi grăind: "Miluiaşte-mă, fiiul
lu David, că fata mea rău se drăceaşte!".
(Tâlc) Ucenicilor apără-le Domnul în calea păgânilor a nu mearge, iară
el însuş în Tir şi în Sidon întru ale păgânilor cetăţi mearse, ca cu aceia să
osândească a jidovilor fără credinţă. Că ştiia amu, ca un preavăzătoriu
Dumnezeu, ce vrea să fie. Derept aceaia şi Hananeia de demult auzise de
preaslăvitele ale Domnului. E acmu, deaca ştiu că mersease el acolo, ea ieşi
strigând: "Miluiaşte-mă, Doamne, fiiul lu David, că fata mea rău se
drăceaşte!". Dentr-aceaste amu cuvinte foarte bine spune credinţa a
Hananeiei. Că osândi şi ruşină pre iudeii cei ce nu credea cuvintelor lu
Hristos. Că "Domn" zise-i lui, ca Dumnezeu, iară "fiiul lu David" pentru
chipul omenesc zise-i, nefiind ea nici legiei, nici prorocilor învăţată. Şi de
la el cerea milă, nu zise: "Vino, Doamne, şi vindecă fata mea!",
ce: "Pre mine miluiaşte!". Că aşa o durea inema pentru boala featei-ş. Şi:
"Cătră tine, Doamne", zise, "alerg; însă fată-mea, aceaia ce se drăceaşte, eu
o lăsai acasă". (Derep ce că, de tot, până în sfârşit, fără de minte era). Şi de
eaş mai vârtos ruga-se, de acea boală fără minte, şi pentru căce se chinuiia
şi mii de reale. El nu răspunse ei cuvânt. Nu că o uita pre ea, de nu-i
răspundea ei Domnul, ce leagea săvârşiia, după aceaia să şi arate că întru
iudeii vine mai nainte, şi să încuie minciunile lor, ca să n-aibă ei mai apoi a
grăi că păgânilor face bine şi calcă leagea. Şi împreună iarăş, ca şi de
pururea să lăcuiască credinţa muieriei arătă şi multa răbdarea ei.
(Evanghelie) Şi mearseră ucenicilor lui, rugară el grăind: "Lasă ei, derep
ce strigă după noi!" El răspunse, zise: "Nu sânt tremes, fără cătră oile
pierdute a casei lu Izrail".
(Tâlc) Îngreoiară-se ucenicii de glasul muieriei, şi rugă pre el să lase pre
ea. Iară Hristos grăi: "Nu fuiu tremes, fără cătră oile pierdute!" (Ce se zice,
cătră iudei, ce era ei oaia pierdută, că afară de leagea lu Dumnezeu şi den
îngrădirea lui afară rămăsease, de reale ce era ţinuţi ei, arhiereii şi preuţii şi
alalţi). Iară cu acest cuvânt mai mult arată credinţa muieriei aceştiia
Domnul, căce nu răspundea ei cuvânt de acea boală, ce mai vârtos tăcea.
Că destulu-i era întru aşteptare să o arunce pre ea. Iară căce răspunse şi
ucenicilor ce se ruga pentru ea aşa, de zice că "nu sânt tremes, fără cătră
oile pierdute caseei lu Izrail", mai mult încă cu mult aşteptare tinse. Ce
feace atunce muiarea, deaca se văzu pre ea că e uitată, şi întorşi şi ceia ce
se ruga pentru dinsa? Şi ea nu se mâhni (multă credinţă şi înţelepţie avea,
însă se fără-de-ruşină cu bună fără-de-ruşine, că lăsă de-a strigarea
ea de departe), ce vine aproape şi să se închine lu Hristos. Iară noi nu facem
aşa, ce când nu dobândim, noi ne întoarcem, şi stăm departe. Iară ne se
cade atunce şi mai aproape să apropiem şi mai cu osârdie a ne rug. Iată
muiarea că vine, zice, de se închină lui şi grăi: "Doamne, ajută-mi!". Însă
până într-acel ceas nu cuteza Hananeia nice împrotiva lu Hristos să iasă,
căce că se judeca, însăş pre eaş că e nedestoinică.
(Evanghelie) El răspunse, zise că "nu e bine să iai pita de la fecior, şi să
o arunci câinilor".
(Tâlc) Cât amu această muiarea tindea-ş cearerea, atâta şi Hristos
întoarcerea. Că pretutindinea arăta a jidovilor împreunare şi ce i-e cătr-înşii
dragostea şi cinstea şi socotirea, şi "feciori" zice lor, ca unii de pururea şi
iubiţi. Iară "câinii" păgânii cheamă-se, ca neşte necuraţi şi spurcaţi, şi întru
crovul jungheriei idolească lăcuind. Iară "pâinea" grăiaşte-se vindecarea, nu
a trupului numai, ce şi a sufletului. Vedeţi înţelepţiia muieriei, că răpi ale lu
Hristos cuvinte, şi den el împletiia-ş ei răspuns:
(Evanghelie) Iară ea zise: "Adevăr, Doamne! Ce şi câinii mănâncă den
fărâme ce cad den measele domnilor săi".
(Tâlc) "Derep ce amu că să sânt câine", zise, "încă nu-s striină sau a
altuia, ce a dumnezeiei tale şi a despuieturiei tale. Derept aceaia neapărată
sânt de fărâme a gusta şi de ce cad dentr-a ta masă! Că cine mănâncă pita,
nu au vreun lucru mare; iară câinii iaste un lucru mare ce au den fărâme
mâncare, derep ce că dentr-acealea se hrănesc". Iară fărâmele să
înţeleageam ce e pre tâmplare vindecarea-i; de ceaia ce nu se delungă
Hananeia. Şi atâta ocărâtă fiind, credinţă era aceiia. Iară de ce se spuse ea a
fi câine, chip de smerenie era. Iară de ce împletiia răspuns den
cuvintele Domnului, înţelepţie era. Derept aceaia nu vrea să i dea Hristos
aciiaş vindecare, ca aceastea toate să fie ivite, ca să arate tuturor mândriia şi
înţelepţiia muieriei, şi ca să se ruşineaze iudeii, căce că cu atâta credinţă şi
cu atâta mândrie smerită biruiţi fură de o muiare păgână, şi să vază aceasta
apostolii, ca să aibă îndrăznire mai apoi, când i va tremite întru păgâni, să
propoveduiască pre Hristos.
(Evanghelie) Atunce răspunse Isus, zise ei: "O, muiare, mare iaste
credinţa ta! Fie ţie cum veri!". Şi vindecă fata dentr-acela ceas.
(Tâlc) Miră-se Hristos şi priimi credinţa muieriei aceaia, şi zise: "fie ţie
cum veri", şi vindecă fata ei dentr-acela ceas. Că împărăteaşte zise, şi
cuvântul lucru fu. Nu cu rugă lucrul făcu, ce cu frâmseaţe dumnezeiască, cu
a lui puteare. Şi vindecă fata ei den ceasul acela, pre voia mumânie ei. Că
ca vine cuvântul, nu pesti lucrul. Că Dumnezeu zise, şi cuvântul lucru fu şi
tărie pretutindinea. Iară noi să socotim cum apostolii rugară-se derept
Hananeia şi nemică nu priimiră, iară ea însăş mai vârtos priimi. Şi dentr-
aceasta să ne învăţăm că va Dumnezeu mai vârtos noi înşine de noiş să ne
rugăm. Ucenicii amu mai mare îndrăznire avea; însă şi muiarea multă
răbdare arătă. Că adevăr iaste, că mult poate ruga cu usârdie! Derept aceaia
ne-ncetat să ne rugăm ca şi acea Hananeia ce grăiia: "Miluiaşte-mă,
Doamne, că fata mea rău se drăceaşte". Aşa şi noi să grăim, cineş de noiş:
"Miluiaşte-mă, Doamne, că sufletul mieu rău drăceaşte-se!". Că mare drac
iaste păcatul! Că drăcitul amu miluit fi-va, iară cela ce greşaşte urât iaste!
"Miluiaşte-mă, Doamne !" mic cuvânt e, iară a lu Dumnezeu iubirea de
oameni multă e. Că unde e milostea, toate bune şi spăsitoare sânt.
Însă întră mulţi în besearecă şi sfârşesc cu limba o mie de stihuri de rugă, şi
când ies ei nu ştiu ce-au zis, că usnele-ş rădică, e cu auzul nu ascultă. Deci
tu însuţi nu asculţi rugăciunea ta, ome, iară Dumnezeu tu veri să o auză. Şi-
ţi închini genunchele şi grăieşti, iară cugetele tale ard trupul tău den
lăuntru, iară voia ta den nafară! Gura ta grăiaşte rugăciune, iară cugetul tău
numără cametele şi schimbarea avuţiei, şi împreunare cu strânsura iubiţilor
să împreunezi precupiia şi hitleaniia! Că diavolul cum e hitlean, el ştie că în
vreamea de rugă mult folos dobândim. Deci atunce cade el şi sileaşte ca de
aceaia deşerţi şi fără de lucru să ne facă, şi fără de folos ruga. Iară de va
avea a ispiti Dumnezeu leniile noastre şi negrija de rugă şi cum stăm
înaintea lui de ne rugăm lui? Nici atâta nu dăm lui cinste cât domnilor robii,
nici cât voinicii voivozilor, nici cât liubovnicii iubiţiloru-ş! Deci au doar-
am putea cineva răspundere să nemerim? Că iubitului de-i grăiaşte cineva,
cu socotire aceaia o face. Iară noi lu Dumnezeu grăind de păcate, şi de
greşale atâta iertare cerşând, şi iertare noi am vrea să dobândim, - şi iară, ne
lenim şi nu grijim. Dară miluire cum să avăm a priimi? Iară pre de
socotinţa vederiei noastre Dumnezeu de-ară întreba şi de pohtele, hitlenie
ce avăm întru inimi, spurcate şi necurate cugete priimind, şi de-ară aduce
Dumnezeu înaintea noastre împutăciunile şi osândele fără vreame ce
osândim vecinii noştri, şi hitleniia ce încurcăm unul spre alalt? Iară noi
acmu deaca vedem fratele, în faţă noi-l lăudămu-l şi ca cu liubovnic grăim; iară deaca se duce el de lângă noi, noi-l clevetim şi
ocărâm pre el. Au doară nu vom avea a lua osândă şi muncă pentru
aceastea? Încă cine poate băga samă de pizme ce pizmim de multe ori cu
bună vreamea lăcuitorilor? Şi nu numai cătră vrăjmaş facem aceasta, ce şi
cătră ceia iubiţii! Şi ne bucurăm de alţii unde se muncesc rău şi ne pare
mângâiare a avea de ale sale reale, pentru chinul ce pătimeaşte cu rău altul.
Iară să de ale ceştii vieţi ce stă de-au zis noao să ne ferim, să nu fim
ocaanici, şi păcătoşii aceasta cerând de la Dumnezeu. Şi de ce iaste zis, s-
amu şi avea, să lepădăm şi iară, nu de credincioşi numai, ce şi de
necredincioşi să ne rugăm, zis-au noao. Să înţeleagem cât de rău iaste
blăstemul vecinilor şi fraţilor săi. "Că om eşti" zice, "deci nu borî venin de
aspidă! Om eşti, nu fii fiiară! Că derept aceaia făcută e ţie gura, nu ca să
muşci, ce să vindeci. Adu-ţi aminte ce te-am învăţat", grăiaşte Domnul, "a
ierta şi a lăsa. Iară tu şi pre mine rogi încetit să-ţi fiu şi întoarcere să fac
ziseei meale, şi-ţi mănânci fratele, şi limba ta o cruntezi!" Ca şi ceia ce se
drăcesc den al luiş trup, rogi-te lu Dumnezeu milostiv să-ţi fie ţie, şi spre
altul cu blăstem rogi-te! Că de nu veri lăsa, nu va fi lăsat ţie! Şi nu numai
amu tu însuţi nu laşi, ce şi Dumnezeu rogi să nu lase. Că de nu laş lui, nu ţi
se vor lăsa. Şi încă deaca roagă şi pre Dumnezeu să nu lase, cum va fi lăsat
lui? Că de iaste când ai vrăjmaşi împutăciunei, dară când te rogi şi cu
blăstem spr-inşii, cât rău iaste, de-am socoti, fraţilor! Iară ţi se cade, ome, a
da răspuns: pentru-ce ai vrăjmaşi, şi tu pre aceaia-i urăşti şi-i ocărăşti? Dară
ce milă veri avea a dobândi tu? Iani zi tu de întreabă: "Dară ce voiu face?
Că mă obidesc, deci mă întristez". De acealea spre diavolul roagă-
te cu urgie, mai vârtos decât spre cela ce obideaşte pre noi, că el naşte
vrăjmaşii şi cugetele hitleane. Iară de te veri ruga spre vrăjmaşi, iară tu te
rogi cea rugăciune ce va diavolul. Iară de veri să te rogi spre vrăjmaşi,
aceaia să o faci spre diavolul. Că acela iaste neîmpăcatul vrăjmaşul nostru
şi protivitoriu, iar omul, oarecât să va face, încă şi-e soţ şi frate. Deci dară,
pentru căce acel vrăjmaş noi-l lăsăm, iară trupurile noastre ne mâncăm. Ce
aceastea toate ştiind, fraţilor, ne nevoim ca pre învăţătura şi pre voia lu
Dumnezeu să lăcuim, ca şi dulceţiei de vecie să ne spodobim, în Hristos
Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea şi cinstea, întru veacii de
veac, amin! În vreamea aceaia sta Isus pre iezerul Ghenisaretului. Şi văzu
doao corabii, sta pre iezer; păscarii era ieşiţi dentr-însele, spăla mreaja.
Întră într-una de corabii, ce era a lu Simon, rugă el de pământ să o delunge
puţinel; şi şezu, învăţa den corabie nărodul. Ca stătu de-a grăi, zise cătră
Simon: "Păsaţi întru adânc şi aruncaţi mreaja voastră în vânătoare!" Şi
răspunse Simon Pătru, zise lui: "Învăţătoare, toată noaptea ne-am muncit,
nemică n-am prins; pre cuvântul tău arunca-văm mreaja". Şi aşa făcură,
prinseră peaşte mult: rupea-se mreaja lor. Şi chemară soţiia-şi ce era într-
altă corabie, să vie, să ajute lor; şi vineră, şi împlură amândoao corabiile,
cât nu se afunda eale. Văzu Simon Pătru, căzu cătră genuchele lu Isus, grăi:
"Ieşi de la mine, că bărbat păcătos sânt, Doamne!" Un teamătu-l ajunse el şi
toţi cine era cu nusul, de vânătoarea peaştelui ce prinseră, aşijderea Iacov şi
Ioan, feciorii lu Zevedei, ce era soţie lu Simon. Şi zise cătră
Simon Isus: "Nu te teame, de acmu vânătoriu de oameni veri fi". Şi
scoaseră amândoao corabiile la pământ, lăsară tot, după el se duseră.
În vreamea aceaia sta Isus pre iazerul Ghenisaretului. Văzu doao corabii
stând spre iazer; iară păscarii era ieşiţi dentr-însele, de-ş spăla mrejile sale.
Şi întră Isus întru una de corabii, ce era a lu Simon, rugă pre el de pământ
să o delunge puţinel; şi şezu, învăţa den corabie nărodul.
(Tâlc) La iazerul Ghenisaretului vine Domnul, ca şi nărodul să înveaţe
şi păscarii cu cuvântul, ca cu o mreajă să-i tragă. Că văzu acolo doao
corabii stând pre iazer, una amu a lu Petru şi a lu Andrei, iară alta a lu
Iacov şi a lu Ioan (că-ş era soţi aceii vânătoare de peaşte). Şi-i află vânând
şi ieşiţi den corabie, şi mrejile spălând, că se mâhnise a vâna desăvârşit.
Întru a lu Pătru corabie întră Domnul, şi puţinel de pământ să o delunge
zise lui, ca să poată fi tuturora bine de pre lângă mare învăţătura să asculte,
de-aciia şi să nu împresoare nărodul pre el, ce toţi să vază şi împreună
împrotiva feaţeei lui să fie, şi nimea dendărătul lui să fie. Şedea de-aciia şi
învăţa nărodul den mare, ca să fie ca un păscari, că tuturor deştinse
Domnul, să-i vineaze şi să-i tragă cei ce era pre pământ cu mreaja, ca dentr-
adânc să scoaţă peaştele cel ce înota întru nestătătoarea şi în sărata undă a
vieţiei, omul. Şi el prea cu slavă, ca un păscariu în mare afla-se, iară peaştii
pre pământ.
(Evanghelie) Iară deaca încetă de-a grăirea, zise cătră Simon: "Pasă
întru adânc şi aruncaţi mreaja voastră în vânătoare!". Şi răspunse
Simon, zise lui: "Năstăvitoriule, întru această noapte tot ne-am trudit, şi
nemica n-am prins; iară pre cuvântul tău arunca-voiu mreaja". Şi aceasta
făcu, adunară mulţime de peaşte mult, cât se rupea mreaja lor. Şi
amerinţară soţii loruş ce era într-altă corabie, ca să vie, să ajute lor; şi
vineră, de împlură amândoao corabiile, cât nu le se afunda.
(Tâlc) Nu numai propoveduiia şi să înveaţe Domnul, ce şi znamenii
arăta: cu seamne da tăriia sa şi cu ciudese aiavea încredinţa ce grăiia. Că
după ce voroviia, cât i era destul cu nărodul, iară se întorcea, cum i era
năravul, de facerea ciudeselor. Şi cu meşterşugul păscăriei vâna ucenici, ca
să înţeleagă că putearea toată o are cu vrearea-ş, şi cu frâmseaţea
dumnezeiasca amerinţarei lui făpturile toate-i slujesc. Şi cum pre vâlsvi cu
steaoa chema-i şi le mergea înainte foarte tare, aşa şi pre ucenicii cu
meşterşugu-i trase. Că vru să facă pre ei vânători de oameni, să-i ştie vâna.
Că iaste scris: "Adecă, eu tremeate-voiu păscari mulţi", grăiaşte Domnul,
"şi să vâneaze ei; şi după aceia voiu tremeate mai mulţi vânători, şi vor
vâna pre ei". (Iară păscarii, grăiaşte sfinţii apostoli şi ucenicii; iară
vânătorii, ce-s după apostoli, pre vremi, dereptătorii beseareciei sfinţi şi
învăţători).
Zise lu Petru Domnul să arunce spre vânare mreaja. El pre zisă-i făcu.
Iară ca adunară mulţime de peşti mulţi şi mreaja spărgea-se de multă
greime, chema-i spre ajutoriu şi ceia ce era întru corabiia mai de aproape.
De-aciia scoaseră peştii, de împlură amândoao ale lor corabii, cât nu se
cufunda cu eale.
(Evanghelie) Iară Simon Petru văzu, şi căzu cătră genuchele lu
Isus, grăi: "Ieşi de la mine, că bărbat păcătos sânt, Doamne!" Că o ciudă
prinse el şi toţi cine era cu nusul, de vânarea peaştelui ce prinseră, aşijderea
şi Iacov şi Ioan, feciorii lu Zevedei, ce era soţi lu Simon.
(Tâlc) Văzu amu Petru că de fără-de-numărul peaştelui mrejile
spărgându-se şi corăbiile afundându-se, înţelease că cu a Domnului zisă
ajutară-se. Şi de-aciia pre eluş nedestoinic se socoti, şi foarte pentru multa
bună-govirea şi smereniia a lui el se lepăda de-a se apropiiarea lu Hristos,
şi păcătos pre eluşi meniia şi nedestoinic a fi cu nusul. Nu numai Petru şi
Andrei prinse-i minune, ce şi pre cei ce era cu nuşii. Că iaste cu nevoie şi
cu neputeare doi inş să vâneaze, ce alţii a avea cu sine. Aşijderea şi Iacov şi
Ioan era de se minuna, că prespre fire şi cu multă minune sânt aceastea
carele-s de la Dumnezeu, şi spre minune scot pre carii văd.
(Evanghelie) Şi zise cătră Simon Isus: "Nu te teame, că de acmu oameni
ai a vâna!".
(Tâlc) Glasul cuvântului lu Dumnezeu de pururea, iaste glas cu tărie,
cum grăiaşte David: "Adecă, deade glasul său, glas cu tărie". Cum şi den
întâia zidire lumină lumina împreună cu zisa, şi împreună vine cu zisa
glasului ceriul, şi şi alalte făpturi aşijderea cu cuvântul făcătoriului
împreună arăta-se, într-acelaş chip şi acmu zise Domnul să arunce mreaja,
şi atâta vânătoare au fost, câtă vru însuş făcătoriul măriei şi al pământului.
De aceastea amu Petru minună-se, şi pre Isus cu multă bună-govire şi
smerenie ruga-l să iasă de la el. Iară Domnul, că arată lu Petru chipul ce fu,
grăi cătr-însul: "Nu te teame, de acmu oameni ai a vâna". Şi cătră toţi
ucenicii: "Veniţi după mine", grăi-le Domnul, "şi voiu face pre voi
vânători de oameni". Galileanii, bărbaţi săraci şi preaproşti era, şi nemica
alta nu ştiia, decât de limba sirineiască. Şi le era şi meşterşugul lor smerit,
că a păscui amu începură. Iară, spăsitoriul nostru făgădui-se vânători de
oameni şi proveduitori învăţăturiei lui a face pre ei. Şi-i făcu amu, nu-ş
întoarse făgăduita. Că a lu Dumnezeu tărie pune înainte cu fire lucrul, şi
toată bunătatea oamenilor împresoară. Iară de vrea fi amu vreunii cu
cuvinte şi preamândri, sau de ceia ce era dentru iudei slăviţi şi bogaţi
bărbaţi adus Hristos, şi aceia de vrea fi avut învăţători cuvintelor lui, părea-
le-se-vrea lucru omenesc a fi. Şi mai mulţi amu dentru oameni ară fi socotit
că se pleacă, sau cu avuţiia de la bogaţi prilăstindu-se, sau cuvântului şi
îmbrăcămintelor, şi cu nălucitura preamândriei înşelându-se, sau de
preamăriia chipului marilor minunându-se. Ce n-au luat ucenici ca aceia
Domnul, ce, de protivă, săraci şi neslăviţi şi preaproşti fiind, cu glasul
sărăcesc şi cu chip smerit şi ticăloşi fiind. Iară cu lucrurile-ş lui însuş arătat
era. Că numai cu o tărie a lu Dumnezeu amerinţa, şi preaslăvite ciude
făcea. Şi iată amu cu un cuvânt numai chemă pre ei, şi după el a mearge
făcu-i. De-aciia el se făgădui vânători de oameni să facă pre ei şi în loc de
mreji ce avea, deade lor den toate cuvintele legiei şi proroceştile, încă şi
den dumnezeiasca învăţătură a lui mreajă împletită, ca să o arunce în marea
vieţiei omenească şi să prinză varecâţi s-ară afla, să-ş împlă ale lor
cuvântătoare mreaji de tot fealiul peşti cuvântători, elini şi varvari, şi să
tragă pre ei den moarte la viaţă. Peştii amu den afund, ceia ce-s
lăcuiţi mai de nainte întru adâncul întunearecului, aceia lumina deaca-i scot
de o văd şi-i suflă vântul, aciiaş pier. Iară câţi dentru oameni de ucenicii lu
Hristos sânt vânaţi şi den întunearecul nevederos scoşi, spre viaţa
dumnezeiască sânt scoşi. Derept aceaia şi aceştea mor ca dentâi, în păcatele
vieţiei. Pentru aceaia ca o vânare de peaşte adause pre ei Domnul vânăriei
omeneşti, şi apostolii vânători de oameni să-i facă făgădui-se. Aceasta amu
cu dumnezeiasca tărie proroci mântuitoriul Domn, aceasta amu cu lucrul
credincios şi adevărat arătă-l Domnul. Că acest părearnic şi vânătoriu sărac,
în loc de vânarea peştilor, mii de oameni vână, cât nu iaste puteare
numărului să-i iai seama. Iară cu vedearea spusul le iaste ce vedem. Şi celor
ce-au vieţuit în cel veac lung, mainte de arătarea lui Dumnezeu, spăsitoriul
nostru, nu arătă, cum au fost şi Moisi, cel ce da jidovilor leagea, şi cum au
fost şi după Moisi prorocii lu Dumnezeu: mult se-au trudit şi nu putură face
ce feace acest galileian sărac şi cu graiu varvaresc, însuş acest Petru. Că
arătarea ce-au făcut atunce Petru, şi până astăzi iaste ceale beseareci ce se
luminează, cealea ce-s în Chesariia Palestineei şi în Antiohiia Siriei şi întru
însăş cetatea Rimului. Că aceale beseareci ce-s dentr-aceastea toate, însuş
acesta Petru pomeneaşte-se că le-au rădicat. Şi cealea ce-s şi pren Eghipet
şi pren însăş Alexandriia, iarăş acestaş; însă nu însuş de eluş, ce cu Marco
ucenicul lui, tocmi eale. Iară acesta însuş, dumnezeiescul Petru, pren Italiia
şi de toate limbile ce era acolo grijiia-se, iară ucenicul său Marco pre
Eghipet învăţătoriu şi vânătoriu puse-l şi pre alalţi ucenic şi
apostol; cum făgădui-se Domnul, vânători de oameni să-i facă, cu lucrul
cuvântul săvârşi. Şi încă şi până acmu acesta însuş lucrează şi-ş face
apostoli şi păstori şi învăţători şi ucenici ai săi prespre toate ţărâle acealea
şi pretutindinea oamenii de pre lume, că acealeaş cuvinte mreajele împle, şi
den toată ruda varvarilor şi a elinilor scoate den adâncul răului şi den
întunearecul fără de dumnezeie sufletele omeneşti, şi scoate aceastea la
lumină cu ce e dentru el dată dumnezeiasca înţelegătură. După aceaia şi
Ioan, fiiul lu Zevedeiu, ce era la vânătoare împreună cu tată-său şi cu frate-
său, de-ş deregea mrejile, văzu-i Domnul, şi de-aciia-i spodobi chemăriei şi
şi făgăduitei. Şi prespre toată lumea luminează-se numele lui şi cuvintele
lui, că sufletele oamenilor luminează cu ce fu dată lui a evangheliei
scriptură. Scoaseră-ş corabiile la pământ, şi lăsară toate, şi mearseră după
el. Ia socotiţi credinţa ucenicilor lu Hristos şi ascultarea! Că ei în mijloc de
lucrure-ş fiind, şi deaca auziră Hristos zicându-le, nu pestiră, nice se
lepădară, nici ziseră: "să ne întoarcem în casele noastre, să ne sfătuim cu ai
noştri şi cu rudele noastre şi cu vecinii", ce lăsară tot, de mearseră după el,
cum feace şi Ielisei după Ilie. Ia ascultaţi alţii, cum acela făgădui-se
dascalului, de se lepădă de lume. Că ara, zice, cu boii, şi doisprăzeace boi
înjugători înaintea lui, şi junghe boii şi fiiarse ei în vasele boilor.
Fierbinţeala usârdiei lui arătă-ş. Nu zise amu: "să vânz vasele boilor, şi cum
mi se va cădea eu voiu face", nice zise: "să fie vândute aceastea, că mai
multă treabă mi-aduc", ce cu de tot spre vrearea învăţătoriului
întoarse-se, şi lăsă toate câte se văd. Că de cumuşi se zmulse, den întâia
sfătuire a se izbăvi de aceastea nevoiia-se, ştiind că întoarcerei şi căirei de
multe ori iaste-i vina. Că şi Domnul bogatului desăvârşire ce e după
Dumnezeu viaţa, nu-i vrea fi pus înainte, să zică să vânză avuţiia şi mişeilor
să o dea, şi nemică lui să lase. Ce ştiia că de aceaia tuturora grija vina le
iaste. Ascultare ca aceasta caută de la noi Hristos, şi nici un ceas a pesti,
macar şi vreo nevoie grea s-ară îngreoia pre noi. Că aşijderea amu şi altuia
oarecui ce venise cătră el şi se ruga să îngroape tatăl său, nici aceaia nu lăsă
Domnul să facă, de arată că, prespre toate, meargerea ce e după el cade-se
mai vârtos a cinsti. Că nemică nu iaste alta cu sârguire lu Hristosu ca
dragostea, că pentru aceaia şi om fu, încă şi până la moarte posluşnic.
Derept aceaia şi întâii chemaţi ucenici cei doi fraţi Petru şi Andrei, şi iară
cei doi fraţi Ioan şi Iacov fost-au, de arătă dentâiş însuş Domnul că toţi
ucenicii săi frăţeaşte va să se împreuneaze. Aşa chemă Hristos uceninii, şi
aşa ucenicii toate ca întru o nemică socotiră, derept să meargă după elu. Că
cu aceale cuvinte ce fură vânaţi, crezură că şi alţii cu acealea vor putea
vâna. Derept aceaia amu şi noi, pentru apostolii, cătră el trage-ne Domnul
grăind: "Veniţi cătră mine!" Deci nu în putrejuni şi în topiciune să fim, nice
întru a pământului grijă, ce cătră ceaia ce va să fie să ne răstignim sineş. Şi
de a vieţiei voroavă să fugim, şi de chinul aceştii mări ce e cu multă sirepie
şi cu multă grijă şi greu. Şi să ne teamem de burele ce-s dentru
aceasta şi de meargerea ceaia ce face moarte, potopirea. Şi să lăsăm cugetul
ce e de dragostea dulceţiei împletit ca o mreaje, cu carea a noastră minte
vânează-o ca un peaşte hitleanul. Şi ale trupului nostru griji, ca pornirea
unii corabie să le lăsăm. Şi aşa Hristos chemându-ne, şi gata vom putea fi
de-a meargerea. Şi aşa după el să meargem, şi aşa amu cu nusul, nu
Galileia şi Iudeii să încungiurăm, ce cetăţile cu bunătăţi să încungiurăm. Şi
nu numai înşine legiei lu Dumnezeu lucrători să fim, ce şi altora să fim
dereptători şi învăţători. Şi spre acea râvnire să rădicăm ei, şi mari atunce
întru împărăţiia ceriului fi-văm. Că zice: "Cine va face şi va învăţa, mare
chema-se-va întru împărăţiia ceriului". Şi aceiia să fim să ne spodobim noi
toţi, în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi putearea, întru veacii
de veac, amin! Zise Domnul: Cum veţi să facă voao oamenii, şi voi faceţi
lor aşijderea. Şi să aţi iubi ceia ce iubesc voi, ce folos iaste voao? Şi amu
păcătoşii iubesc ceia ce-i iubesc. Şi să aţi face bine celora ce fac voao bine
ce folos iaste voao? Şi amu păcătoşii aceaia fac. Şi să aţi împrumuta de la
ceia ce aşteptaţi să luaţi, ce folos iaste voao? Şi amu păcătoşii păcătosul
împrumutează, ca să priimească tocma. Însă iubiţi vrăjmaşii voştri, şi
binefaceţi şi împrumutaţi, nemică nu aşteptaţi! Şi va fi plata voastră multă,
şi fi-veţi fiii de sus. Că acela dulce iaste prespre ceia nedulcii şi răii. Fiţi
amu milosârzi, că tatăl vostru milosârd iaste.
 Den toate bunătăţile, mai mare iaste dragostea, şi pre mai sus.
Că cine are dragoste, el păzeaşte leagea lu Dumnezeu. Că acesta însuş au
grăit: "Cine mă va iubi, leagea mea păzeaşte". Şi iară: "Cine va avea", zice,
"învăţăturile meale şi le va păzi, acela iaste de iubeaşte mine. Şi cine va
iubi", zice, "învăţăturile meale să păziţi! Că aceasta iaste a mea învăţătură:
să vă iubiţi unul cu alalt". Că cine nu iubeaşte vecinul, leagea nu păzeaşte;
iară cine nu iubeaşte leagea, nici Dumnezeu nu poate iubi. Iară cine
iubeaşte pre Dumnezeu, şi vecinul să ştie să iubească. Că lucrul dragostei
iaste ce e cătră vecin den voia inimiei dăruire şi bună înţelepţie şi răbdare.
Că cine iubeaşte pre Dumnezeu, nu scârbeaşte (nici se scârbeaşte) pre
nimea den oameni pentru aceaste până la o vreame lucrure putrede, ce
îngerească viaţă are pre pământ, postindu-se şi preveghind şi rugându-se, şi
cântă, şi de toţi oamenii de pururea bine cugetând. Că cine iubeaşte
Dumnezeu, iubeaşte şi vecinul său; iară de va grăi cineva că iubeaşte pre
Dumnezeu, iară fratele său uraşte, minciună iaste, după dumnezeiescul
apostol: că "cine iubeaşte fratele său ce-l veade, e Dumnezeu, ce nu-l
veade, cum să poată iubi?" Dumnezeu dragoste iaste, şi cine lăcuiaşte în
dragoste, întru Dumnezeu lăcuiaşte, şi Dumnezeu întru el. E cine-ş iubeaşte
fratele său, nici o vătămătură spr-insul să nu cugete, ce şi al său suflet
pentru elu-ş pune. "Că cine-ş iubeaşte soţul", zice, "leagea iaste de
sfârşaşte, şi ce e: să nu curveşti, nu ucide, nu fura, nu mărturisi strâmb, nu
pohti". Încă şi cu altă învăţătură aceaste cuvinte sfârşăscu-se, cu ce zice:
"Să iubeşti vecinul tău ca însuţi tine!". Că sfârşeniia legiei
dragostea e, şi una de ale legiei dragostea toate învăţăturile săvârşaşte-le. Şi
începutul şi sfârşitul legiei iaste dragostea, derep ce amu că şi a răului ferire
şi lucrurilor bune dragostea le dăruiaşte. Că zice: "Să cu limbi omeneşti şi
îngereşti aş grăi, şi dragoste n-aş avea, fire-aş ca o arame sunând, sau ca un
glas de clopot răsunând. Şi s-aş avea prorociia, şi să ştiu ascunsele toate şi
tot înţelesul, şi s-aş avea toată credinţa ca munţii a muta, dragoste nu voiu
avea, întru nemică nu mi-iaste! Şi să mi-aş împărţi toată avuţiia mea
săracilor, şi să mi-i-aş da trupul mieu de să-l arză, dragoste nu voiu avea
nici un folos mi-iaste!". Dragostea îndelung rabdă, fericează; dragostea nu
uraşte; dragostea nu e înşelătoare, nu se măreaşte, nu cu rău arătă-se şi nu
caută ce e al ei, nu se ciumărează, nu cugetă rău şi nu se bucură de
nedereptate, ce se bucură de adevăr; toate le priimeaşte, toate le creade, în
toate are nădeajde şi toate obicneaşte. Dragostea nici dinioară nu cade, că
temeiul şi capul iaste tuturor bunătăţilor dragostea. De aceasta învăţa
ucenicii săi Hristos grăind:
(Evanghelie) Iubiţi vrăjmaşii voştri, binefaceţi celora ce urăsc voi,
blagosloviţi cei ce blastemă pre voi, şi vă rugaţi derept ceia ce năpăstuiesc
pre voi!
(Tâlc) Aceastea toate au zis şi ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den
urâciuni şi den mânii şi den pomenirea de rău să ne slobozească, şi
maimăriei strânsură şi dragostei să ne spodobească, ce aceaia puteare e a o
strânge celui ce va iubi toţi oamenii întocma după chipul lu Dumnezeu, cel
ce va toţi oamenii să-i spăsească şi spre ştiinţa adevărului să vie.
(Evanghelie) "Cine te va lovi, zice, "pre o bucă, întoarce şi
alaltă. Şi de cine-ţi va lua veşmântul tău, şi cămaşa nu-i apăra. De tot ce va
ceare ţie, dă, şi den ce-ţi va lua dentr-al tău, nu întreba".
(Tâlc) Va pre noi fără de mânie şi fără de scârbi şi fără o turbureală să
ne păzească Domnul, şi de ceia ce năpăstuiesc şi turbură noi a-i învăţa cu
nerăul nostru; şi amândoao supt jugul dragostei să le punem. Că Dumnezeu
aceastea toate au învăţat, că nu va noi urâciune să avăm cătră oameni,
scârbă, sau mânie sau pizmă rea, fieş cu ce nărav, sau cu alt fieş-ce lucru ce
e trecătoriu. Că cine va avea urmă de pizmă întru inema lui cătră vecinul
său, fieş de ce lucru, striin fi-va până în sfârşit de a lu Dumnezeu dragoste,
derep ce că dragostea lu Dumnezeu cătră vecin urâciune nu va. Derept
aceaia ne-au datu noao Dumnezeu tuturora casă împreună lumea, şi o
lumină tuturor, de ne luminează împreună soarele, şi împreună un
coperemânt tinse ceriul, şi împreună tuturor o masă puse înainte pământul -
şi nu mai mult bogaţilor şi slăviţilor şi celor de rudă bună şi cinstiţilor
deade, iară săracilor şi neslăviţilor şi ticăloşilor puţinel să le fie dăruit, ce
tuturor întocma datu-le-au - ca mai multă şi nespartă, unul cătră alalt
împreunare şi dragoste să avăm!
(Evanghelie) Iară cum veţi să facă voao oamenii, şi voi faceţi lor
aşijderea.
(Tâlc) De văm amu vrea să nu auzim rău, rău să nu facem, nici să grăim.
Şi de pohtim lăudaţi să fim, de-aciia şi noi să lăudăm pre toţi. Iară de văm
să fim miluiţi, de-aciia să miluim şi noi. Şi iertare de văm să
dobândim, aceaia şi noi să dăm altora. Şi de vom neobidiţi să fim, nici noi
să nu răpim. Aşa amu cătră vecini să fim noi, cum vom şi noi aceia cătră
noi să fie. Că cum sufletul fără trup nu se cheamă om, nici trupul fără
suflet, aşa nici dragostea cătră Dumnezeu, de nu va avea cătră vecinul său
dragoste.
(Evanghelie) Iară să veţi iubi ceia ce iubesc pre voi, ce folos iaste voao?
Că amu păcătoşii încă iubesc pre ceia ce-i iubesc. Şi s-aţi face bine celora
ce fac voao bine, ce folos iaste voao? Că amu şi păcătoşii aşa fac. Şi să aţi
împrumuta de la ceia ce aşteptaţi să luaţi, ce folos iaste voao? Că amu
păcătoşii păcătosul împrumut dau-le, ca să priimească întocma. Ce iubiţi
vrăjmaşii voştri, şi bine să faceţi, împrumut să daţi şi nemică aşteptând! Şi
va fi plata voastră multă, şi fi-veţi fiii susului. Că acela dulce iaste prespre
ceia nedulcii şi răii. Fiţi amu milosârzi, că tatăl vostru den ceriu milosârd
iaste!".
(Tâlc) Derep ce amu că vrea Domnul să tremeaţă ucenicii la
propovedanie, şi aştepta să fie lor văditori mulţi şi muncitori şi gonitori, ca
de goniri şi de năpăştile cu scârbă să se blăznească apostolii, şi vor vrea să-
ş întoarcă spre ceia ce scârbesc pre ei, şi să tacă, să nu înveaţe ale
evangheliei taine, şi aşa să stingă lumina spăseniei, derept aceaia apucă
înainte Domnul, de învaţă şi dojeneaşte, să nu cu plată şi cu rău spre
vrăjmaşi să se rădice, şi să rabde toate cu tărie de ce le va veni, şi să ară
dosădi cineva, şi cum nu se cade vrăjmăşind, sau să i vor şi urî şi bătjocuri,
să nu împute acelora, nici să se scârbească, nici să se răoiaze, ce şi dragoste
 mai vârtos să arate cătră vrăjmaşi şi de ei să se roage. Aşa amu şi
Hristos făcea. Spre cruce grăiia: "Părinte, iartă lor, că nu ştiu ce fac!". Şi ca
să n-aibă ucenicii a zice că cu neputinţă sânt aceale învăţături, şi neiuşor le
e mult şi cu năroc rău să iubească, vrăjmaşii ce şi d-inşii să se roage, arătă
lor Domnul den a fireei urmuire că nu sânt nemică dentr-acealea cu
neputinţă, nici nărav rău. Că zise: "Cât amu să veţi să facă voao oamenii, şi
voi faceţi lor aşijderea!" Aceaia amu ce văm să fie noao, aceaia şi noi altora
să arătăm, şi aşa altora să fim şi noi, cum văm alţii cătră noi să fie. Şi de
văm vrea să nu fie aceia spre noi iuţi şi nemilostivnici şi răi, pizmitori şi
hitleani, să fim şi noi aşa acelora. Iară de văm vrea dulci şi milostivi şi
necugetători-răi să ne fie vrăjmaşii noştri cătră noi, să nu ni se pare că nu e
puteare cu acealea şi noao a fi cătră alalţi. Că şi această fire mai den nainte
încă era întru leage: ce noao ne e urât, nici altuia să nu facem. Că ce văm
semăna fieşcarele de noi, aceaia avăm şi a secera. E de văm să fim dăruiţi
de cineva, să dăruim şi noi împrotiva puteriei alţii, nu numai carei ne
iubesc, ce şi cei ce se adaug cu vrăjmăşie cătră noi. Că nu sânt aceastea
bunătăţi, nici isprăvire, a iubi şi a face bine celor ce ne fac bine şi ne
iubesc, derep ce amu că şi păgânii aşa fac şi tâlharii şi camatnicii şi răpitorii
(ce se zice, împreună toţi, carii nici o urmă de bunătăţi au). Că de văm iubi
vecinii şi cunoscuţii ceia ce ne iubesc, nemică mai mult nu avăm decât
păgânii. Ia să socotim amu cum are a ne fi, când nici cunoscuţii, nici
liubovnicii iubim, ce şi mai vârtosu-i urâm ei, şi ne întoarcem şi-i
clevetim, şi în toate năravurile şi în tot chipul arătăm ca să-i scârbim aceia
şi să-i ocărâm, şi blăstemul a călca prea cu lucru fără leage, ca a noastră
voie numai să săvârşim şi să ne împlem! Iară Dumnezeu va pre toţi să
împreuneaze. Nevoinţă cu aceaia puse întru lucrure, ca întru folosurile
vecinului ale sale folosuri să se împreuneaze. Că lucrătoriul nu seamănă
atâta grâu, cât să fie lui destul să-i ajungă, ce atâta ca şi alţi mulţi să
hrănească. Şi voinicul, nu numai pre eluş să se mântuiască de bate războiu
şi se chinuiaşte, ce şi cetăţile întru tărie să puie. Şi neguţătoriul aşijderea nu
aduce atâta cât numai să fie lui de destul, ce atâta, cât şi altor a mulţi să le
fie. Derep ce amu că într-alt chip nu vrea oamenii folosul vecinului căuta,
de n-ară fi într-aceasta nevoie ajunşi, derept aceaia aşa împreunează
Dumnezeu, şi nu lasă mainte spre al său folos a mearge oamenii. Că de nu
vom pentru folosul striinului face cale, nu e nemănuia puteare spăsit să fie
neavând aceasta. Ce de e şi cu o mândrie mare de se învaţă cineva, iară de
alalţi fraţi ce pier uită-ş, nici o drăznire n-are a strânge cătră Dumnezeu.
Derept aceaia să nu avăm noi ascuns aceasta ce trebuiaşte alăltora, sau ce e
a căuta unul alăltui folosul. Că den nespusa amu preamândriia a lu
Dumnezeu iaste acest lucru, ce e de toate unul alăltui a-i trebui. Că de
trebuim unul alăltui şi cu alte treabe, cu nevoi strânge pre noi în liubov. Că
de-am fi fost de destul fiind, n-am fi fost mai sireapi decât fierile cealea
sălbatecile? Ce cu nevoie şi cu silă au plecat-au pre noi Dumnezeu
unul alăltui. Că în toate zilele ne rânjim şi ne certăm, şi de ară fi luat acest
frâu de la noi, cine amu mai curând fi-vrea vrut a vecinului dragostea şi
pacea? Niminea amu nimănui să nu grăiască că "acesta nu mi-iaste iubit,
nici soţ, nici vecin, nici amu împreunare cu nusul", şi "cum mă voiu
apropiia?" sau "cum voiu avea a-i grăi?". Derept aceaia, câtă apropiiare
cade-se să arătăm liubovnic cătră liubovnic, atâta să ni se cază a avea noao
unul cătră alalt împreunare. Ce cât e nod cătră nod, şi cum nu putem grăi de
unde e împreunarea şi apropiiare cătră nodurile noastre, aşa nici de fraţii
noştri să putem aceasta a zice. Că cum e trupul, zice unul, şi noduri are
multe, iară toate nodurile unui trup să sânt multe, un trup iaste, aşa şi
Hristos, şi amu întru un duh noi toţi sântem. Întru un trup botezatu-ne-am,
să-s ovreai, să-s elini, să-s iudeii, să-s slugi, să-s slobozi, şi toţi întru un duh
adăpatu-ne-am. Şi amu trupul nu e un nod, ce multe. De unde-ară grăi
piciorul că "nu sânt mână, nu sânt den trup", au doară pentru aceaia nu iaste
den ale trupului? Iară să va zice ureachea că "nu sânt ochiu, nu sânt den
trup", au derept aceaia nu iaste den trup? Că de-ară fi tot trupul ochiu, unde
ară fi auzul? Iară de-ară fi tot auz, unde i-ară fi apuţitul? E acmu pus-au
Domnul nodure însuş cuiş întru trupure, cum el au vrut. Că de-ară fi toate
un nod, unde-ară fi trupul? E acmu multe nodure sânt, ce e un trup, şi nu va
putea zice ochiul cătră mână că "tu nu-mi trebuieşti!" sau iară capul
picioarelor, că "voi nu-mi trebuiţi!". Ce mai vârtos mulţi cărora le
se pare den nodurile trupului mai slabe a fi, mai de jos sânt. Iară cealea ce
ne par noao că-s mai fără-de-cinste den nodurile trupului a fi acestora, mai
multă cinste le adaugem, şi cealea ce sânt fără-de-obraz den trupurile
noastre, mai multă cinste au. Că cealea ce-s cu obraz bun în nodurile
noastre, acealea n-au treabă. Că Dumnezeu aş-au mestecat trupul: nodului
cela ce se mai lasă, mai multă cinste-i dea, ca să nu fie despărţeală întru
trup, ca toate nodurile o grije să poarte. Că de chinuiaşte un nod, cu acela
toatele dor, e de se va slăvi un nod, cu nusul bucura-se-vor toate nodurile.
Ce să ne plecăm alţii, şi să împreunăm sineş unul cu alalt! E de va vrea
cineva să ni se apropie, tu nu te sfii, nici cuvântul aceluia cu ruşine să zici,
că "de mă va iubi, iubi-voiu pre el, iară de nu mă va iubi, nu voiu iubi pre
el", ce când nu va vrea să te iubească, atunce mai multu-i arată liubov, ca el
să tragi, derep ce amu nod iaste. Şi nu zice derep ce că iaste beteag, că,
uitându-l, betejală iaste liubovului; însă tu încălzeaşte betejala-i.
Amărâtoriul frate, nu numai când laudă, ce şi când împută, cade-se a-l
derepta. Şi atunce datori sântem a-i iubi. Că cine aşa prost laudă, ori bine
fiind, ori nefiind bine, nu iaste acela iubitori, ce prilăstitoriu şi râzătoriu.
Iară cine laudă cât e de se cade, cu podoabă, şi ceartă de câte greşite sânt,
aceasta iaste cela ce iubeaşte şi socoteaşte lucrul.Vrăjmaşul amu de nu se
cade a priimi, iară iubitul, şi cel ce ocăraşte, a-l priimi, de iaste pre derept;
şi vrăjmaşul să iubeaşte, nu iaste dulce, iară cela iubitul să şi răneaşte, încă
şi e iubit. Destui mai credincioşi sânt. De vătămătura nu va a iubitului, decât ce ne-ară vrea zărvuirea vrăjmaşului. Trei legi sânt: ale
fireei, scripturile, evangheliei. Că fireei amu iaste: "Ce ţie nu place, altuia
să nu faci!", iară a lu Moisi leage: "Să iubeşti Domnul Dumnezeul tău den
tot sufletul tău, şi vecinul tău, ca însuţi tine!", şi iară al evangheliei: "Iubiţi
vrăjmaşii voştri, ca fiii susului să fiţi". De veţi iubi vrăjmaşii voştri,
închipuiţi fi-veţi lu Dumnezeu. Ce însă veţi: închipuiţi a fi păcătoşilor, au
lu Dumnezeu? Că să veţi iubi ce iubesc pre voi, şi păcătoşii fac aşa, şi de-
aciia amu închipuiţi fi-veţi păcătoşilor; ce să vă întoarceţi den nebuniia
voastră a fi fiii celuia de sus. Şi să fim amu milostivi, cum şi părintele
nostru al ceriului milostiv iaste, şi mult liubov spre vrăjmaşii noştri să
arătăm, că cine iubeaşte vrăjmaşii, bunătatea iaste, şi iaste lucru
dumnezeiesc. Iară cei ce iubesc pre ceia ce-i iubesc, omenesc iaste şi
împreună tuturora. Iară să şi cei ce iubesc noi să-i vom urî, nici a fiiarălor
nu iaste nărav. Ce să iubim vrăjmaşii noştri, cum am fost şi noi iubiţi.
Dumnezeu amu, fiindu-i noi vrăjmaşi, el ne-au iubit, şi fiiul său pentru noi
spre moarte-l deade. Să ne închipuim lu Dumnezeu şi să miluim cum am
fost miluiţi, că aşa e adevărul. Ce e după Dumnezeu iubov cunoaşte-se. Şi
nu numai cei ce iubesc pre noi să iubim şi den bunătate ce avăm de la
Dumnezeu să le dăm, ce mai vârtos şi celor ce urăsc pre noi să le dăm şi să
nu întrebăm. Să fugim de nemilosârdie şi ce e cătră vecin uriciune! Să
fugim de luarea cametei şi de asupriciune! Să iubim oamenii, nu argintul,
ca să putem avea partea întru împărăţiia lu Dumnezeu. Că sânt ca
o rudă de şarpe luotorii de camătă. Şi piiardere fi-va celor ce o iau, că-ş
închid uşile împărăţiei şi-ş astupă calea vieţiei. Puţin se îndulcesc, şi a
veciei scârbi dobânditori fi-vor. Că derept meserătatea roagă-se şi cad, de
să ia aceasta, ca să le fim ajutori, iară noi le sântem vrăjmaşi, că adaogem
piiarderea cătră mesărătate, ca şi când ai vrea cu neşte unt să stingi văpaia.
Că nu măngâiem cu împrumutarea meserătatea, ce adaugem mai vârtos şi
năpăşti vecinilor ce vor să-i scumpărăm, cu cugetele cametelor cealea
hitleanele, ce iaste a dooa tâlhărie şi vărsare de sânge şi ucidere, ce şi
leagea şi prorocii leapădă. Şi întru realele cealea marile Iezechiia proroc
pune aceştea, ceia ce iau camătă şi asupresc. Că leagea grăiaşte: "Să nu dai
în camătă fratelui tău şi vecinului tău!". Şi iară: "Înşălăciune spre
înşelăciune, şi camătă spre camătă!". Şi sfântul David: "Argintul său", zice,
"să nu-l dai în camătă". Şi iară, de cetatea ce cu multe reale împle-se: "Nu
va scădea", zice, "den căile lor camăta şi hitlenşug". Şi iară: "Adecă, carii
bolesc nedereptăţiei, încep dureare şi nasc fărălegi". De-aciia şi zălogul
săracului cine nu-l întoarce, urât iaste de Dumnezeu, şi urgie spre acela fi-
va, derep ce amu zice că "striga-vor cătră mine derept căce nu ş-au luat
zălogul său, şi auzi-voiu el, că milostiv amu sânt". Ce noi să dăm
împrumut, fraţilor, şi de la ei să nu nădăjduim a lua, cum au zis Hristos, ca
de la el cu mai multă plată datoriia să priimim, şi a veacilor ce va să fie
dulceaţă. Şi împărăţiei ceriului moşteani fi-văm, de însuş Hristos Domnul
nostru, ce lui e slava cu tatăl şi cu duhul sfânt, acmu şi pururea şi
în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia mergea Isus în cetate ce se
cheamă Nain, şi cu nusul mergea ucenicii lui mulţi şi nărod mult. Şi ca se
apropiiară cătră poarta cetăţiei, şi iată, purta un mort, fecior născut unul
mumâniei lui, şi aceaia era văduo; şi nărodul cetăţiei mult cu ea. Şi văzu ea
Domnul, milă i fu de ea, şi zise ei: "Nu plânge!". Şi se apropie, pipăi-se de
pat, purtătorii stătură, şi zise tânărului: "Ţie grăiesc, scoală!". Şi şezu
mortul şi începu a grăi; şi-l deade el mumâniei lui. Luară frică toţi şi slăviia
Dumnezeu, grăiia că "proroc mare sculă-se întru noi", şi "cercetă
Dumnezeu oamenii lui".
Ce e de înviere, mare taină e, fraţilor! Nu cu atâta cuvânt, cât lucruri de
spăsitoriul nostru şi Dumnezeu învăţămu-ne, şi den porânci şi de
învăţăturile lui şi de facerea ciudeselor. Den cei mai de jos înceape
Domnul, de se suie spre mai marile, şi ca pre neşte treapture den ceale mici
spre cealea mai de susu suie-se. Şi câte puţinel suie nărodul omenesc la
dumnezeiasca slava a sa, şi cu înţeles şi cu cugete. Şi va fi de multe ori
aceasta şi de alţii a afla, şi mai întreg den aceaste lucrure ce ne-s puse noao
înainte. Mai nainte amu celor mâhniţi şi cu grea boală tăriia învierei întâi
arată-o Domnul. Că opri aprinderea focului de friguri, cel iute al soacrei lui
Pătru, ce o aprindea foarte, şi atâta făcu boalei delungare, câtu se tâmplă
de-i şi slujiia, - şi o aştepta preste neşchit să moară. Deci se adaose oarece
puţinel spre tărie, şi spre mai mari ciude ieşi de oameni iubitoriul. 
Că cătră cel fecior al sutaşului ce boliia iute şi era foarte slab şi în odihnirea
ceaia mai de apoi şi cătră uşa iadului apropiiatu-se, chemat fu Domnul,
despuitoriul, şi să vie cătr-însul cu usârdie, cum i era tocmeala. Însă derept
cearerea şi credinţa sutaşului, ce zise lui "Doamne, zi cu cuvântul, şi se va
vindeca feciorul mieu", cu zisa amu a lui împreună-l sculă, şi acela încă
fiind aproape de moarte, că se credea că va muri. El nu se nici apropiiase de
tot cătră loc, ce de departe tremise bolnavului sănătate, şi într-acela ceas ce
fu zisa, şi sluga slobozi-se den boală, şi cătră ceaia dentâi şi mai marea
sănătate şi tocmire ieşi. O, zisa cu tărie, adevăr glas cu tărie, glasul lu
Dumnezeu! Cum grăiaşte David: "Acesta dă glasul său, glas cu tărie!". Că
zise Domnul sutaşului: "Pasă, şi cum crezi, fie ţie", şi boala aciiaş împreună
den fecior ieşi. Aşijderea şi alte mai mari, cu facerea ciudeselor, a sa tărie
Domnul pune-o înainte. Că în cetatea Nainului mearse şi un fecior al unii
văduo murise, şi multe ceasuri era trecute, şi la mormântu-l ducea; prea cu
slavă învise-l şi-l deade mumâniei lui, cum ale evangheliei cuvinte ce-s
puse înainte au a arăta astăzi mai luminat. Şi aşa grăiesc:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, zice de Dumnezeu glăsitoriu Luca,
mergea Isus în cetatea ce se chema Nain, şi mergea cu nusul ucenicii lui
mulţi şi nărod mult. Ca se apropie cătră poarta cetăţiei, adecă, scotea un
bărbat mort, fecior unul născut mumâniei lui, şi aceasta era văduo; şi nărod
den cetate mult cu nusa. Şi o văzu pre ea Isus, şi se milostivi de ea, şi zise
ei: "Nu plânge!". Şi se apropie, atinse-se de trup, iară cei ce-l purta stătură
şi zise: "Voinice, ţie grăiesc, scoală!". Şi şezu prost mortul şi
începu a grăi; şi-l deade mumâniei lui. Şi-i prinse frică pre toţi, şi slăviră
Dumnezeu, grăind că "proroc mare sculă-se întru noi", şi că "cercetă
Dumnezeu oamenii săi".
(Tâlc) Marele lucrătoriu, Dumnezeu, despuitoriul şi Domnul nostru Isus
Hristos, mare ciudă făcu: viaţă. Şi învise învierea, şi mortul învise cătră
îngrupare purtându-l. Şi den ciudese aceasta încredinţează şi spune:
învierea ce aşteptă toată lumea, împreună şi scularea morţilor. Şi a sa
purtătoare de viaţă şi dumnezeiască înviere înainte o arată, şi ce e într-
acesta, mântuirea şi slobozirea noastră şi spăseniia a vieţiei veacilor.
(Evanghelie) Că ca se apropie amu, zice, la poarta cetăţiei, adecă, un
bărbat scos era mort, fecior unul născut.
(Tâlc) Apropie-se cătră poarta cetăţiei Nainului Hristos, Dumnezeul
nostru, uşa vieţiei şi afară-de-morţiei. Şi plângerea dătătoriul de viaţă opri,
că apucă patul mortului de-l timpină Domnul, şi mumâniei celui ce zăcea
zise-i: "Nu plânge, o, muiare, ce dă fărăvoroavă plânsului: eu amu sânt
înviere şi viaţă. Opreaşte-te de plâns şi lasă lacrămele, că ţi se-au slobozit
lacrămile părearei şi ţi se-au schimbat plânsul tău spre bucurie!". Şi se
apropie, atinse-se de coşciug, şi stătură purtătorii minunaţi şi spământaţi. Şi
nu ştiia cine iaste acesta, şi cu ce tocmeală atinse-se de coşciug, însă cu
multă minunare aştepta să vază, ce vrea să fie. Iară Hristos strigă mortului:
"Ţie grăiesc, voinice, scoală!" Şi aşa, cu cuvântul şi cu atinsul, învise
mortul. Aciiş amu, cu tăriia cuvântului şi atingerea, mortul prost şezu, şi
grăi înaintea tuturora. Că putea şi cu un cuvânt să facă ciudesă Hristos, însă
se atinse şi de pat, ca să înţeleagem că trupul lu Hristos, 
Dumnezeul nostru, trup iaste de viaţă şi al fărămorţiei. Şi acesta iaste ce
dentâi cu mânile preacurate, den ţărână, cu zidire dumnezeiască zidi omul
şi cu dumnezeiescul şi socotita suflare însufletă omul şi-l învie. Şi acesta
iarăş la sfârşit cu bucinul firea omenească va să o învie şi să scoale, şi să
plătească cuiş după lucrul lui. Că iaste judecătoriu viilor şi morţilor, şi
acesta iaste calea şi adevărul şi viaţa. Iară de iaste Hristos calea, n-au a le
trebui povaţă mergătorilor după el. Că fericiţi sânt carii ştiu acesta şi cred
cu adevăr; nu le se pare minciună ce e grăit lor. Că să vor şi vieţui, şi să ară
şi muri, vii vor fi carii împlu sfânta învăţătură a lui, cum iară şi aiurea
grăiaşte: "Cine va creade întru mine, să ară muri, viu va fi!".
(Evanghelie) Şi varecine va păzi cuvântul mieu, moarte n-are a vedea în
veaci.
(Tâlc) Priimesc amu întru auz a lu Dumnezeu cuvânt şi dracii, şi
oamenii ceia răii, însă nu întru singură ascultare e numai spăseniia şi den
cuvânt. Nici numai den înţeleagere viia-vor, ce cine va păzi şi cine va
săvârşi ce-au auzit, că moarte n-au a vedea în veaci păzitorii ce-au păzit
tare dumnezeiasca învăţătură şi zisa lu Hristos. Nu amu să ştie să se
leapede a nu muri trupul, ce morţiei mort să fie, să nu se socotească ca
Dumnezeu. Că lu Dumnezeu nu i-e nemică mort (cum iaste şi den ce n-au
fost de-au adus întru ce iaste), şi putrejiciunea pre iuşor i-e a o învie.
Derept aceaia şi grăi: "Voinice, ţie grăiesc şi ţie-ţi zic, scoală! Ţie, mortule,
grăiesc, nu alt suflet derept suflet aducu-ţi, ce îns suflet ce-au ieşit den tine
chemu-l cu a mea dumnezeiască tărie, să se întoarcă şi să se învie,
şi să te scoli!". Zise despuitoriul, şi robul auzi a lu Dumnezeu zicere. Şi se
învie şi se rădică de şezu prost, şi începu a grăi înaintea a tot nărodului, ca
cuiva să n-aibă a i se părea că un duh hitlean întră de rădică trupul, şi cu o
păreare de-aciia şi înşelăciune lucrul să li se arate. Derept aceaia prost şezu
mortul şi grăiia spre spunerea ce e depreună a toată lumea scularea
morţilor. Că acest semn vârtos e şi tare învierei, că trupul fără de suflet nice
poate şedea prost, nici a grăi adevăr. De-aciia-l deade şi mumâniei lui, spre
mai multă încă ştire şi încredinţare. Derept acea amu preaslăvită măriia
aceştii ciudese întru frică şi în minunare carei era acolo atunce aduse-i toţi.
Şi proslăviră Dumnezeu grăind că "mare proroc sculă-se întru noi, că
cercetă Dumnezeu oamenii săi". Încă amu nu avea cuget ca de Dumnezeu
de spăsitoriul Hristos, însă nici aceasta nu era mică, de ce-i grăiia proroc
mare şi vârtos mai mare de alalţi proroci. Şi însuş aceasta, dătătoriul de
leage Moisi părea-le Domnul. Şi câte puţinel pre cale îmblând, spre mai sus
rădica-le-se înţelesul; şi Dumnezeu adeverit a fi crezură el. Şi ieşi cuvântul
ciudeseei întru toată ţara iudeilor şi pren toate părţile. Şi derept aceaia
multe mărturii avea acestui lucru, ca de vor vrea neprecepuţii şi pizmaşii
iudeii a ocărî şi să ascunză ciudesa, să nu poată. Că atâta se de tinse
cuvântul acesta de scularea mortului şi ştire de acest lucrul întru toate
ţinuturile iudeilor fu, cât şi întru auzitul lu Ioan botezătoriul vine, fiind în
pustie. Trei învieri au fost den proroci mainte de venirea lu Hristos,
şi patru den însuş Hristos. Întâia amu înviere feciorul somanteaniniei, de el
Elisei ciudesă făcu. A dooa feciorul văduoei, prorocul Ilie, cu ruga. A treia,
ce şi mort trupul lu Elisei făcu. Cu mai multă bunătate luo Elisei suindu-se
Ilie, derept aceaia şi mort fiind, mortul învise, când fu pus spre trupul lui.
Iară a patra înviere, feciorul acesta ce-au fost întâi de spăsitoriul Hristos.
Ce nu ca Ilie şi ca Elisei, cu ruga şi cu rugăciunile, învise mortul acesta
Hristos, ce domneaşte şi cu zisa. Iară a cincea înviere fata lu Iair. A şasea a
lu Lazar. Iară a şaptea întru munca Domnului, că multe amu trupure atunce
ale sfinţilor sculară-se, de mergea după el. Iară a opta, a Domnului înviere.
Însă împreună den aceale fapte învieri moarte iară au luat, iară a opta mai
pre sus de moarte fu. Că întru al optul veac va să fie învierea morţilor, de-
aciia moartea nu necurmată va fi, ce şi nespartă fi-va şi în veaci. Să ne
nevoim şi noi, fraţilor, să învie şi să ne înviem sufletele noastre ce-s
omorâte în păcate. Să ne apropiem cătră cela ce înviiază morţii şi cătră
făcătoriul de viaţă Domn, şi să cădem cătră el, şi să ne preaplângem. Că
acmu iaste treaba ispoveadaniei întru această viaţă, acmu e vreamea
lacrămelor şi a suspinarei şi a plânsului. Şi să sfărâmim inema noastră pre
Dumnezeu chemând, că acesta iaste izbăvirea scârbei şi bucuriia şi
slobozirea şi viaţă şi înviere. Să proslăvim, fraţilor, Dumnezeu, cela ce-au
aşa iubit noi, că şi sângele său derept noi l-au vărsat şi cu moartea lui de
putrejune şi de moarte pre noi au izbăvit. Să proslăvim Dumnezeu, 
nu cu cuvinte numai şi cu gura, ce şi cu inimă curată, şi afară toate
păcatele, şi cu viaţă bună şi cu lăcuită fără de greaţă, derep ce că "aşa se
proslăveaşte Dumnezeu, ca să vază", zice, "ale voastre lucrure bune, şi să
proslăvească părintele vostru den ceriu", şi toate amu întru slava lu
Dumnezeu să facem. Cu inimă înfrâmtă şi smerită cătră el să strigăm şi să
grăim cineş dentru noi: "Izbăveaşte, Doamne, de armă sufletul mieu, şi den
mânile câinilor unul născutului mieu!". Şi aşa va auzi Domnul, şi nu-ş va
delunga ajutoriul său de noi nezglobivul Dumnezeu, ce va slobozi noi de
toată năpastea şi mâniia, şi den greaţă şi de scârbe, şi ne va izbăvi de muncă
şi de venirea vătămăriei ce vine de la văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşii noştri.
Şi va izbăvi noi de moarte rea şi de păcate, şi părtaşi face-ne-va împărăţiei
lui den ceriu. Că acesta iaste învierea şi viaţa, Hristos, Dumnezeul nostru,
şi acestuia slavă să-i tremeatem, cu tatăl şi sfântului duh, acmu şi pururea şi
în veacii de veac, amin. Zise Domnul pilda aceasta: "Ieşi semănătoriul a
semăna sămânţa lui. Şi când semnănă, una căzu pre cale, şi călcată fu, şi
pasările ceriului ciumeliră ea. Iară alta căzu spre piatră, şi răsări, şi secă,
derep ce nu avu vlagă. Şi alta căzu în mijloc de mărăcini, şi crescură
mărăcinii, necară ea. Şi alta căzu spre pământ bun, şi crescu, făcu rod cu o
sută. Aceasta grăind, glăsi: "Cine are urechi de ascultare, să auză".
Întrebară el ucenicii lui, grăiră: "Ce iaste pilda aceasta?". El zise: "Voao
iaste dată să ştiţi ascunsele împărăţiei lu Dumnezeu; altora în
pildă: de văd, să nu vază, şi aud, nu înţeleg. Iaste aceasta pildă: Sămânţa
iaste cuvântul lu Dumnezeu. Iară ceia de pre cale, sânt ceia ce aud
cuvântul; după aceaia vine diavolul şi ia cuvântul den inima lor, să nu
crează să se spăsească. Iară ceia de pre piatră, şi când aud, cu bucurie
priimesc cuvântul, şi aceia rădăcină n-au, şi în vreame cred, şi în vreame de
năpaste cad. Iară ceaia den mărăcini căzută, aceia sânt ce aud cuvântul, şi
de grija bogăţiei şi în dulceaţa vieţiei îmblă, neacă-se şi nu sfârşesc rodul.
Iară ceaia de pre pământ bun, cei cu inemă bună şi dulce, aud cuvântul şi-l
ţin, şi rod fac în răbdare". Aceasta grăind glăsi: "Cine are urechi de
ascultare, să auză".
Cum amu iaste alt rai, mult înflurit şi cu bună mirosenie, aşa sânt şi
ceteniile cuvintelor dumnezeieşti. Dentr-aceastea amu dobândi-văm
spăsenie sufletului, bunătăţile cu bună mirosenie aduna-văm, şi spre
aducerea sufletească lua-le-văm, şi spre tăriia sufletească aduna-văm, şi
spre mai mare bunătate schimba-ne-văm, şi cu ale cugetului flori
încungiura-ne-văm. Că sufleteasca şi spăsitoarea miiare, stredie face
sufletelor noastre. Domnul ne grăiaşte fiiaşcărui de noi cu dumnezeiescul
David: "Cât e dulce grumazul mieu, cuvintele tale mai vârtos de miiarea şi
strediia!". Că cu cetitul cuvintelor dumnezeieşti, ale sufletului boale dă-le
iarbă de vindecare, şi sufletească sănătate dă. Şi chinul, păcatelor omeneşti
curăţeaşte-le împuţiciunea. Şi atâta vindecare dă, câte neputinţe
păcatul le naşte, cum ai zice că nu sânt alte mai bune den bunătăţi să ne dea
vindecare, ca când căutăm ceteniile cuvintelor dumnezeieşti. Derept aceaia
cu scriptura au învăţat noi Dumnezeu să întrebăm şi să ispitim, ca cu pază
şi cu ispită să cetim, că mult folos dobândim, că cu ruga şi cu cinstea
rugăciuniei mare spăsenie văm afla. Că cine nu se va întări den credinţă, şi
cine nu se va derepta, deaca va priimi cuvântul lu Dumnezeu cu credinţă?
Că cuvântul lu Dumnezeu învaţă pre ceia curvarii să nu curvească, ce să se
înţelepţească, şi pre carei-s fără leage, spre leage bună-i învaţă, înţelepciune
neînţelepţilor, să fie cu mare minte, şi celor slabi de minte împăcare,
trufaşilor bogaţi îndurătură, mulţemită mişeilor, răbdare celora ce se
chinuiesc, ceia ce au avuţie, multă bună avuţie, ceia nemilostivii spre bună
milostivnicie să se schimbe, ceia ce răpesc de iau de la alţii, să răsipească
bine şi cu ce e al lor să se făgăduiască. Cu aceastea bunătăţi, fraţilor, nu ne
văm putea aimintrea curăţi, de nu văm de pururea alerga cătră
dumnezeiasca besearecă spre cinste. Şi întru această adunare lucru cu drag
să avăm, şi nu curând de acolo şi mai nainte de lăsare să ieşim, ce în
besearecă să ne adunăm, de pururea spre cinste şi sufleteştile cuvintele ale
lu Dumnezeu ascultând, că de proroci certaţi sântem şi de apostoli învăţaţi
sem. Şi cineş de noi cu podoabă vindecare să priimim, şi cu bucurie
nespusă să ne întoarcem pren case-ne. Derept aceaia rogu-mă voao, fraţilor,
să nu rămâneţi de dumnezeiescul săbor, şi nemică altă să aveţi mai vârtos
decât aceasta mai cinstit şi mai cu folos. Ce cu tare usârdie şi cu
dragă învăţătură cătră sufletescul uspăţ să meargem, şi să nu ne astupăm
urechile, ascultând cuvintele lu Dumnezeu, ce întru adâncul inimiei să
scriem aceastea, şi nemică să ne treacă. Aşa amu şi mult şi de destul avea-
văm a creaşte şi dumnezeieştiei are fi-văm destoinici. Iară de văm fi acolo
cu trupul numai, e inimile departe vor sta, şi de folosul sufletului slăbi-vă-
veţi, întru voroava lumiei şi în grijă pre voi băgă-vă-veţi şi vă veţi turbura.
Că văz amu şi pre voi, că nemică mai mult nu aveţi decât ceia ce nu merg
în besearecă: şi în chipul acelora fi-veţi osândiţi de Dumnezeu. Că cuvântul
amu al lui şi sămânţa voi o priimiţi, şi nici un rod nu arătaţi, cum şi dentr-
această evanghelie de astăzi mai curat văm înţeleage, aşa grăiind:
(Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: "Ieşi semănătoriul a semăna
sămânţa lui. Şi când semănă, una căzu pre cale, şi călcată fu, şi pasările
ciumeliră ea. Iară alta căzu spre piatră, şi răsări, şi secă, derep ce nu avu
vlagă. Şi alta căzu în mijloc de mărăcini, şi crescură mărăcinii şi necară ea.
Şi alta căzu spre pământ bun, şi crescu, făcu rod cu o sută.
(Tâlc) Cu pilde au grăit Domnul, ca ceia, ce vor asculta, cu socotinţă să-
i facă, şi să rădice mintea lor spre căutarea cuvintelor dumnezeieşti, să le
ispitească şi să le socotească. Că nărav amu avăm noi oamenii, de ceale
cuvinte ce sânt coperite a socoti şi mult a ispiti, iară carele sânt ivite şi
ştiute, noi le lăsăm şi nu întrebăm d-insele. Derep ce amu că pilda are
acoperit înţeles, unele după arătare grăiesc, iară altele după înţeles.
Şi aceasta demult au zis sfântul David de Hristos, că "deşchide-voiu în
pildă rostul mieu şi voiu spune măiestriile meale dentâi". Că pildele amu ca
neşte chipure sânt şi tocmeale lucrurilor nevăzute, minteei mai vârtos şi
sufletelor. Câte nu le putem vedea cu ochii trupului, el ne arată în pildă. Ieşi
semănătoriul a semăna sămânţa lui. Semănătoriul iaste unul-născut fiiul şi
cuvântul lu Dumnezeu. Ş-au ieşit den sânul părintelui, ce de el nici dinioară
nu se despărţi. Şi vine cătră noi, şi pretutindinea iaste acesta, şi toate le-au
împlut. Că era amu întru sânul părintelui mai de nainte de toate veacurile, şi
nu amu când au semănat numai, atunce iaste, nici când se-au născut den
sfânta Mariia, preacurata şi preablagoslovita maica lui, atunce numai
începutul au luat, ce mai nainte de veac născutu-se-au şi în lume era. Şi
lumea aceluia fu, şi lumea lui nu-l cunoscu. Ce ieşi iară, nu den loc şi să se
mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pre alt loc, ca trupul, ce pretutindinea
iaste, însă cu sfeatul şi cu cugetul ce e cătră noi tocmeala, mai aproape de
noi fu cu a trupului îmbrăcâmânt, derep ce că noi n-am putea întra cătră
Dumnezeu, că păcatele noastre oprescu-ne şi ne împart. Ce însuş acesta
venit-au cătră noi, cu venitul trupului, fiiul şi cuvântul lu Dumnezeu şi al
părintelui. Cum amu sânt neşte legaţi de-au greşit cetăţiei împăratului şi
afară den locul împărătesc stau, şi va să-i împace pre ei, ce aceştea nu-i lasă
să între înlăuntru, ce însuş iase şi grăiaşte cu nuşii, până-i face destoinici şi
derepţi, împărătească aşa şi Hristos au făcut, ş-au deştins cătră noi
(ce se zice, că luo trup şi fu nespus, cum şi noi sem). Şi au vorovit ca de o
împărăţie, şi aşa pre noi au adus, ş-au curăţit noi den păcate şi ne-au
împăcat lu Dumnezeu, părintelui. Că ieşi Domnul, nu ca să piarză mărăcinii
pâmântului, plin fiind, sau lucrătorii să muncească, ce să seamene sămânţă
creştinească şi să rodească, spăseniia noastră. Sămânţa amu, acicea,
învăţătură zice, e pământul, inima omenească. Nu zice că "voiu să seamăn",
ce "seamănă", derep ce amu că neîncetat fiiul lu Dumnezeu pururea
seamănă întru sufletele noastre învăţătură cu folos şi spăsitoare, nu atunce
numai când învaţă. Ce şi cu aceaste făpturi, cu ceriul şi şi cu pământul, şi
cu ce e întru noi în toate zilele, seamănă întru inimile noastre sămânţa ceaia
buna a noastră. Iase amu lucrătoriul de multe ori şi derept altele: sau să
înnoiască, sau să plevească de cea pleavilă rea şi să o rupă, sau să taie
mărăcinii şi să curăţească pământul, sau altceva să lucreaze. Iară Hristos
spre semănare ieşi, că era amu den începutu-ş semănătoriu şi făcătoriu a
toate şi Domn. Şi după ce semănă, deade în lăuntru cuvântul, tuturor
oamenilor. Aşijderea semănă, că deade iudeilor a lu Moisi leage; iară mai
apoi, când vru derept a noastră spăsenie să fie om, prespre tot pământul ieşi
semănătura, cuvântul învăţăturiei lui. Prorocii amu mai den nainte au grăit
den duhul sfânt, iară Hristos cuvântul luiş au grăit. Derept aceaia n-au grăit
că "aşa grăiaşte Domnul", ce "eu grăiesc voao", ca să înţeleagem că firea
lui iaste sămânţa şi acesta iaste tuturor dătătoriu de bunătăţi. Iară noi sântem lucrarea lui, şi dentr-însul şi acelora tuturor e rod şi prinos
sufletesc. Şi semănând el nu zice că "voi semăna", ce semănă, derep ce amu
că şi apostolii şi, după aceia, carii fură învăţători şi păstori lăcuiră. Semănă-
ş cuvintele-ş şi învăţătura Domnul. Şi una căzu pre cale. Ce nu zice că
"aceasta o aruncă semănătoriul", ce "căzu ea", derep ce că cela ce seamănă,
seamănă şi învaţă, şi cade cuvântul spre ceia ce aud. Şi aceştea se află sau
cale, sau piatră, sau mărăcini, sau pământ bun. Iată amu că trei părţi,
semănătura piiarde, şi carea spăseaşte una iaste. Trei amu părţi sânt de nu
se sfârşesc, nici dau rod când aud pre Domnul: Unii amu, aciiaş când aud,
părăsesc ce-au auzit; e alţii deaca aud, bucură-se de ce-au auzit, ce iară
rădăcina n-au, ce după la o vreame, de-i găseaşte vreo ispită, ei uită ce-au
auzit; iară alţii şi mai buni sânt decât ceale doao părţi dentâi: ceia ce aud şi
priimesc şi ţin, însă nu aduc roduri, derep ce că nu e slobodă să crească
întru ei sămânţa, ce o neacă cu voroava şi cu grija ceştii lumi. Că pământul,
spre mai mult suflet cuvânt, cheamă-se carei priimesc cuvântul
semănăturiei, cum ne învăţăm acicea den ceastă pildă, derep ce amu că
acealea căzură spre pământ bun că luară priimire de învăţătura lu
Dumnezeu şi spre adusul rodurilor cu derept, iară aceasta alaltă spre
colţuroasa şi protivitoarea, ce şi pustie cheamă-se, că de nu vor avea
înţelepciune şi cuvânt, nici pre dereptate lăcuiesc, nici pre adevăr îmblă.
(Evanghelie) Întrebară pre el ucenicii, grăiră: "Ce iaste această pildă?".
El zise: "Voao iaste dată, să înţeleageţi taina împărăţiei ceriului, iară altora
în pildă, ca să caute, să nu vază, şi auzind, să nu înţeleagă ce iaste
pilda aceasta".
(Tâlc) Jeluiia amu apostolii cu minte să înţeleagă pilda aceasta, şi nu
înaintea tuturora întrebară, ce mearseră când era singur. Domnul zise lor:
"Voao dată iaste, să înţeleageţi taina împărăţiei ceriului" (ce se zice, că
destoinici fură). Şi căuta şi vrea să afle că toţi carei ce cer priimesc, şi cine
caută, el află. Iară alalţi carei-s nedestoinici taineei, şi nice caută, nici vor
să ştie, întunecat le se grăiaşte, şi le pare că caută, şi nu văd, şi aud, şi nu
înţeleg. Ce încă şi aceasta e spre bine lor, ca mai mult să nu fie osândiţi, că
pentru înţelesul tainei pre el ei l-ară urî. Derept aceaia se acoapere lor cu
pildă, că ceia ce înţeleg şi de-aciia se părăsesc, munciei ceiia mai greaoa
destoinici sânt. Însă le spune pre amăruntul, şi le arată pilda Domnul şi aşa
grăiaşte: Sămânţa iaste cuvântul lu Dumnezeu. Iară ceaia de pre cale, sânt
carei aud; aşijderea mearge diavolul şi ia cuvântul den inimile lor, ca să nu
crează spăsiţi să fie. Iară ceaia de pre piatră, cei ce când aud, cu bucurie
priimesc cuvântul, şi aceia rădăcină n-au, şi până la o vreame cred, şi întru
vreamea de năpaste ei delungă
(Tâlc) Trei chipure zice că nu se spăsesc. Şi ceia ce-i cheamă "cale" şi
"pre cale", arată toţi lenivoşii şi toţi iuţii, şi cei nu vor să se pleace, şi toţi
carii nu priimesc cuvântul dumnezeiesc, nici-l ascund el întru inimile. Că
cumu-s amu toate căile-acealea iuţile şi nearate şi călcate, că supt picioarele
tuturor zăcătoare iaste, că nici una den seminţe înlăuntru-i nu se îngroapă,
că zac desupra pământului ivite şi tuturor pasărilor iaste gata spre răsipire-i,
aşa şi ceia ce sânt cu inimile mânioase şi au minte întunecată, şi ca
o bătătură călcată şi iute, şi cale înşiş de voia lor fură necuraţilor draci şi
aceia ce de satana sânt călcaţi, că nemică dumnezeiescul cuvânt nu
priimesc, că nu întră întru ei luminata învăţătură şi dojana şi sfătuirea, de
cât le e putearea, roduri să aducă a bunătăţilor isprăvire. Derept aceaia amu
şi semănătura dentru inimile lor, cea puţină ce e pospită, desupra zace, nu
în adânc ascunsă, şi o iau pasările ceriului cealea ce zboară (ce se zice, ceia
ce sânt pre supt aer dracii) şi o pierd aceaia. Iară "ceriul" acicea văzduhul
cheamă-se. Şi un chip iaste acesta den cealea ce nu se spăsesc, iară altul
ceaia ce e spre piatră. E pietriei chipuiaşte, ceia ce fără păreare priimesc
cuvântul dumnezeiesc întru ei şi-s gata a creade lu Dumnezeu, ce n-au
pământ mult (ce se zice tărie), şi întru eiş aciiaş răsare credinţa, şi nu
ajunge de-aciia până în sfârşit să se rădăcineaze. Derept aceaia şi curând
seacă, derep ce că n-are pământ mult (ce se zice, tare şi vârtoasă
înţelepciune). Că cum e pre piatră pământ puţinel, şi ce e acolo pre ea
sămânţă ascunsă şi curând răsare, e soarele luminează şi, puţinea căldură
viind, aciiaşi se usucă, derept căce n-are rădăcină să o învie, aşa şi aceştea,
deşerţi sânt şi fără rădăcină au ce le e cătră Dumnezeu bunătatea. Şi iară, cu
toată usârdiia sfânta taină cei ce o priimesc şi nu se socotesc, nici se
ispitesc mainte, ce-s cu voie slabă (derept aceaia şi cu puţinea căldură),
năpastea deaca vine, ei seacă şi credinţa-ş pridădesc, cu neputinţă
omenească slăbindu-se.
(Evanghelie) Carii aud, iară de grija bogăţieei şi de dulceaţa
lumiei ei sânt prinşi, şi acelora se închipuiesc şi nu sfârşesc învăţătura lu
Dumnezeu.
(Tâlc) Ceaia ce căzu în mărăcini sămânţa, aceia sânt carei aud cuvântul
lu Dumnezeu şi-l iau întru sufletele lor, şi rădăcină făcând şi puţinel răsare.
Iară pentru grija lumiei şi dulceaţa, noi sântem ca mărăcinii, şi înghimpă
inimile noastre, şi sămânţa lu Dumnezeu neacă-o, şi a se sfârşi şi să crească
nu o lasă. Că aruncă amu sămânţa sufletească să lăcuiască întru sufletele
celor ce o priimesc, ca să se arate că creaşte sămânţa întru ei, şi iară de o
neacă cu dulceaţa lumiei şi în voroava bogăţiei şi în turbureala aceştii lumi,
cum grăiaşte Ieremiia proroc că "vor fi de vor aduna şi cu mânile vor
apuca, şi nu vor avea tărie să-ş facă bucate". Vedeţi cum e ceia ce neacă
sămânţa! Nu zice că cu bogăţiia necaţi sânt, ce cu grija ei. Că nu se betejesc
ei de bogăţie, ce pentru grija ei, derep ce amu că mulţi den bogăţie folosiră-
se, că o aruncară aceasta întru pântecele mişeilor. Însă-i zise "grija lumiei"
şi adause şi "dulceaţa", de arată că doao dulceţi sânt den bogăţie, iubirea de
argint şi bucatele. Şi iubirea de argint cu grija topeaşte sufletul, iară hrana,
dulceţiei slăbiciune face aceasta. Că nu aşa prost hrana şi grija mărăcinii
zice-i, ce derep ce amu că mai mult şi mai vârtos înghimpă decât mărăcinii,
şi pierde sufletul. Că deaca veri apuca mărăcinii de-i veri strânge în mâni,
ei te vor înghimpa şi te veri crunta. Aşa şi hrana şi picioarele şi capul şi
ochii, şi împreună toate nodurile vatămă, şi uscată e, fără rod, ca şi
mărăcinii. Unii amu, ce e sămânţa pre cale, de bogaţi înţelegu-o,
iară ceia de pre piatră, de iubirea aurului, iară ceia ce e den mărăcini, necată
de iubirea dulceţiei. Că de sus şi-e şi de început, întâi, mai rea, iubirea
dulceţiei, că nu lasă nici cuvântul lu Dumnezeu să asculte; a dooa, iubirea
de argint: în neşchit priimeaşte cuvântul, iară în vreame de năpaste, a
delunga den credinţă face omul; a treia iaste rea iubirea dulceţiei, că şi
celora ce le-ară creaşte sămânţa şi spre sfârşit ară fi, ea nu lasă pre noi până
la sfârşit să meargem. Trei sânt şi mari căderi omului: iubirea măriei şi
iubirea de argint şi iubirea de dulceaţă. Că derept aceaia şi îngerul cela
marele căzu; atunce era lumina-i ca un luceafăr, iară acmu iaste întunecat.
Aşa şi Adam, omul dentâi, ruda noastră. Încă şi unul den numărul a
doisprăzeace apostoli. Acesta amu, Satana, derept iubirea de slavă; iară
Adam, derept iubirea de dulceaţă; iară Iuda, pentru iubirea de argint. Spuse
amu chipul piiarderei. Iară ceia ce pun pre pământ bun, nu-i lasă de să se
mâhnească, ce le dă nădeajde de pocaianie, şi arată că putearnic iaste dentr-
aceasta spre ceaia alaltă a se schimba. Şi spune: Iară ceaia de pre pământ
bun, aceştea sânt cei cu inimi bune şi dulci, ce aud cuvântul şi-l ţin, şi
roduri aduc. Pământ bun şi gras şi cu bun rod, şi fâcând roduri cu o sută de
ori! Sufletului iaste bine să-l ferim de toate păcatele cealea necuvioasele, şi
să-l aducem spre rodurile bunătăţilor. Socoteaşte cum de puţini sânt ce se
spăsesc, şi mai mulţi de pier! Trei părţi sânt ale pierduţilor, e una e
spăsiţilor. Că cel ce seamănă, el seamănă tuturora întocma, iară
sămânţa întru unii piiare, e întru alţii mult se înmulţeşte. Aceasta fu, nu
derept firea seminţeei, ce după sfătuirea şi multa a sa dulceaţă, şi învaţă pre
noi să nu ne lenim, derep ce amu că mai mulţi aflăm perind, decât
spăsindu-se. Ce, de pururea să ne venim în minte, să semănăm şi să
propoveduim cuvântul lu Dumnezeu. Evanghelist Matei, capul aceştii
evanghelii, tâlcuiaşte pământului bun; în trei părţi au împărţit. Că cum amu
împărţire au ceia ce pier, aşa şi ceia ce se spăsesc. Unii amu aduc roduri de
treizeci, e alţii de şasezeci, iară alţii de o sută, derep ce amu cineş cu darul
său ce are de la Dumnezeu, unul aşa e, altul aimintrea, şi nu le se află
întocma numărul tocmealeei ceaia buna a sfinţilor, ce unii amu sânt
desfârşit, şi alţii mijlocii, e alţii mai mici. Şi ceia ce aduc roduri de o sută,
aceia sânt ceia ce ş-au păzit sufletul şi trupul întru curăţie, feţiia-ş, şi fără
păcate, şi cu aceastea împreună toată avuţia lor lu Dumnezeu o au dat, şi de
toată strânsoarea, ce e pre tot pământul, lepădatu-se-au, şi tot, până în
sfârşit, spre Dumnezeu nădeajdea ş-au pus şi curat şi neprepus au preuţit ş-
au slujit, sau aimintrea au lucrat lui. Iară ceia cu şasezeci, sânt ceia ce se-au
împreunat cu nuntă şi cu curăţie, şi de tot ale lor lu Dumnezeu n-au dat, ce
întocma cu Hristos au împărţit aceastea, şi soţu-l au pre el, şi jumătate de
avuţie loruş, iară jumătate lu Dumnezeu împart. Iară ceia cu treizeci, ceia se
se-au împreunat cu nuntă şi cu curăţie, aceia nici jumătate de avuţiia lor lu
Dumnezeu nu dau, ce mai puţinel de acestea şi aimintrea iarăş de treizeci,
 de credinţă, înţeleage-se. Că cisla amu acestor zeci, pre troiţă
săvârşescu-se, iară şasezeci se înţeleage de lucrure bune. Că şase lucruri
bune au numărat Hristos întru evanghelie, şi întru eale grăiaşte: "Datu-mi-i-
aţi mâncare, adăpatu-m-aţi, adusu-m-aţi, îmbrăcat-aţi, cercetat-aţi, venit-aţi
cătră mine". Aceaste şase bunătăţi sânt zecile celor şasezeci. Iară a suta,
spre săvârşitul lucrurilor cealea bunele înţeleage-se. Că în zeace zeci cine e
desăvârşit, acest număr mai mult adaus tocmeaşte.
(Evanghelie) Aceasta amu grăi, strigă: "Cine are urechi de auzire, el să
auză".
(Tâlc) Urechile, acicea nu de-ale trupului grăiaşte, nici împreună ale
nodurilor firi, ce minţiei şi cuvintelor sufletului, carele sânt ale sale. Şi de
aceastea grăiaşte prorocul: "Adauge-mi, Doamne, urechiei, să auz!" (ce se
zice, să înţeleg înlăuntrul urechilor inimiei, pren lăuntrul omului). Derept
aceaia, fraţilor, nu înţelegutul auzului nostru să-l astupăm, ca şi aspida ce-ş
astupă auzul urechilor sale, ce cuvântul lu Dumnezeu cu înţeles să-l auzim,
şi cu lărgimea inimiei a ceriului sămânţă să o priimim. Nu cu leanea
aceasta să o pierdem, sau derept nebuniia noastră să o pridădim, sau cu
grija aceştii lumi, sau pentru dulceaţa, sau cu înşelăciunea bogăţiei să o
necăm, ce mai nainte amu de această dumnezeiască sămânţă să ne nevoim
să o priimim, ca să nu fie călcată sau risipită de dracii văzduhului.
Aşijderea să o răsădim într-adânc, să ne nevoim ca să se înrădăcineaze, ca
să nu de alcamurile năpăştilor să se usuce. După aceaia şi grija toată a ceştii
lumi şi dulceaţa dentru noi să o zmulgem, ca să nu fie necată bunătatea şi a
lu Dumnezeu cuvânt şi sămânţa credinţeei, ce aşa amu, ca un
pământ bun, roduri să aducem, cineş împrotiva tăriei lui, sau până în sfârşit,
sau mijlocii, sau mai puţinel, în Hristos Isus, Domnul nostru, că lui e slava
şi ţinearea, cu tatăl şi cu sfântul duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac,
amin. Zise Domnul pilda aceasta: Un om era bogat şi se îmbrăca în cânfi şi
în firure, veseliia-se în toate zile luminat. Un mişel era, numele-i Lazar, ce
zăcea înaintea porţiei lui şi jeluiia să se sature de fărâme ce cădea den masa
bogatului, ce şi câinii lingea puroile lui. Fu de muri mişelul, şi-l duseră
îngerii în poala lu Avraam. Muri şi bogatul, şi îngrupat fu. Şi întru iad
deşchise ochii lui acesta den muncă, văzu Avraam de departe şi Lazar în
poala lui. Şi acesta strigă, zise: "Părinte Avraame, miluiaşte-mă şi tremeate
Lazar să-ş ude cel deaget mai mic într-apă şi să răcească limba mea, că mă
chinuiesc în ceastă văpaie". Zise Avraam: "Fiiule, adu-ţi aminte că ţe-ai
luat tu dulceaţa ta în viaţa ta, e Lazar aşijderea rău; acmu cicea mângâie-se,
tu te munceşti. Şi prespre toate acealea, între noi şi între voi propaste mare
întări-se, că de-ară vrea să vie de acicea cătră voi, nu pot, nici de acolo
cătră noi să vie". Şi acesta strigă: "Rogu-te amu, părinte, să tremiţi el în
casa tatălui mieu, am amu cinci fraţi, ca să le mărturisească, să nu şi aciia
să vie la cest loc cu muncă". Grăi lui Avraam: "Au Moisi şi prorocii; să
asculte de ei!". El zise: "Ba, părinte Avraame; ce de-ară mearge cineva den
morţii cătr-înşii, pocăi-se-ară". Zise lui: "De Moisi şi prorocii nu vor asculta, nece să ară cineva den morţi învie, nu va avea credinţă".
Dulci amu sânt pururea şi de folos dumnezeieştile cuvinte celora ce le
socotesc. Aceaia e mai vârtos de toate şi mai mult minunată şi de folos, că
câte năravuri ale sufletului dereptează, şi spre lucrurile cealea bunele cu
ursârdie şi cu dragoste rădică-le, şi vătămăturilor cealea realele adauge-le
vindecare! Pentru aceaia ne-ncetat Dumnezeu pururea de ce e folos pre noi
învaţă şi ne ceartă ce e spre spăsenie cuviinţă. Şi ne arată şi ceaia ce ne
duce spre pierzare, şi iară ceaia ce spre spăsenie dă-ne; şi câte şi spre
năravuri reale întorcu-ne, ca de amândoao părţile să ne vie spăsenie, şi ca
să nu avăm a grăi că de bine învăţatu-ne-au, iară de ceale reale tăcut-au, şi
pentru aceaia amu căzut întru reale, căce n-am avut ştiutură. Pentru aceaia
amu şi lucrurile cealea bunele şi realele spuse, amândurora puse-le
împrotivă şi de toate. Şi aceastea aşa sânt. Că şi această ce înainte ne iaste
pusă astăzi evanghelie, mai chear arată-ne şi ne spune, a bogatului şi a
mişelului cu cuviinţă învăţând. Şi bogaţilor amu întru saţiu, alta
înşelăciunea vieţiei, de-aciia şi fără-de-omenie a urî învaţă, destul iară şi
dragostea oamenilor a săruta. Iară neavuţii şi mişeii învaţă ca să nu cază
den meserătate în năpastea ceaia nespusa, ce a răbda cu tărie şi cu
mulţemită învaţă-i, şi buna nădeajde şi dulceaţa ce va să fie să aibă
mângâiare. Că iaste pus înainte şi lucrul bogatului şi mişelului, viaţă spuind
în multe chipuri, cestuia cu saţiul ce e cufundat, iară cestuia cu
suspinile de meserătate. Şi amândoi aceştia împrotiva vieţiei priimi-vor
plată, cum înseş ale ceştii evanghelie cuvinte arată aşa şi grăiesc:
(Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om era bogat şi se îmbrăca
în canfe şi firure, veseliia-se în toate zile luminat. Un mişel era, numele-i
Lazar, ce zăcea înaintea porţiei lui plin de puroi, şi jeluiia să se sature de
fărâme ce cădea den masa bogatului.
(Tâlc) Vru Domnul soţi să fim noi şi adeveriţi iubitori şi îndurători, şi
învaţă nemilostivii cum se va tâmpla lor. Şi învaţă iară carei se chinuiesc
rău, ce bunătate au a lua pentru ce vor răbda acicea. Bogatului nemilosârdie
şi multă fărăomenie, şi mişelului neavearea şi multă răbdare pildă noao
întru cinul bunătăţilor şi realele prea cu mândrie scrise. Şi bogatul amu fără
de nume puse-l, ca un nedestoinic că Dumnezeu a-i zice pre nume, cum şi
prorocului au grăit, că "nu va pomeni numele lor rostul mieu", şi iară, că
"va peri pomeana lor cu chiot". Ce numele mişelului cheamă, derep ce amu
că ale derepţilor nume în cartea de viaţă scriu-se. Era întru leagea ovreiască
un Lazar oarecine, întru Ierusalim, în vreamea împeliţarei lu Hristos întru
sărăciia ceaia de apoi lăcuind, ce pre elu-l pomeni Domnul, ca un bun
mulţemitoriu şi răbdătoriu, şi ca lungă răbdare lucrând toată dereptatea şi
bunătăţile. Că zice amu: "Ferice ceia ce se tem de Dumnezeu, că pomeana
lor lăcui-i-va întru veaci". Şi pomeana dereptului cu laudă e, şi pomeanit în
vecie fi-va dereptului. Bogatul amu cu cânfi şi cu firure îmbrăca-
se, iară alţii mulţi era goli şi degerând de ger, şi de răceală îngheţându-se.
Şi acesta însuş, Lazar, înaintea porţiei acestui nederept şi cu nărav rău şi
nemilostiv şi rău la inimă aruncat era, şi împetricit şi gol fiind. Iară acest
bogat în toate zilele veseliia-se înfrâmseţat şi cu multă curvie de destul, şi
de ale pământului şi de ale lumiei dobânde îmbogăţiia-se şi se îndulciia. De
aceasta amu era-i toată nevoinţa bogatului, de a veşmintelor cealea
scumpele şi de mease şi de uspeaţe. Iară Lazar era biruit de sărăcie şi de
boală şi între poarta lui aruncat, şi toate le răbda, nu numai sărăciia, ce şi
boala. Şi jeluiia să se sature de fărâme ce cădea den masa bogatului. Că nu
era amu nimea să-i dea lui, ce zăcea de fierbea de multe puroi, şi mângâiare
de necăirea nu priimii, nici cuvânt de la cineva nu se spodobiia de să auză,
că de boală ţinut era şi de foame era biruit. Iară bogatul, el se uspăta în
toate zilele, şi de curvie şi de beţie se grijiia el: atâta era sălbătăciia şi
sireapiia bogatului. Nici în vreamea vieţiei ceaia mai buna nu era mai bun,
ce lăcuiia el în năravul fierilor. Şi mai rău era el de toate fierile cealea
realele, că şi câinii încă mergea de lingea puroile lui. Că mai milostivi şi de
om iubitori arătară-se câinii mişelului, mai vârtos decât bogatul. Că câinii
amu puroile şi ranele mişelului lingea-le şi nu-l vătăma, nici-l muşca, ce
încă de cea boală ce era întru el, ei i îndulciia, cu limba vătămăturile şi
puroaiele ranelor curăţiia, şi-i mai alina boala, şi i se mai iuşura, iară
bogatul nemilostiv era negrăitoriu. Şi nici cu ochi buni nu căuta el
cătră mişel, nici cuvântu-i da, nici hăinişoare-i arunca, şi nici o grije nu
avea el d-insul, şi nici o fărâmă de pită nu-i da să guste, ce tot în pântecele
lui şi gârtanul lui toate le aduna şi le arunca, ca întru o propastie. Iară
Lazar, săracul, cât era el întru atâta chin şi întru atâta rău, acesta nu huliia,
nici împuta, nici răpştiia, nici ocărî bogatul de bucate, nici cineva den
oameni osândiia, nici voia lu Dumnezeu ocărâia, ce cu multă mândrie
răbda. Derept aceaia şi muri luiş, îngerii luară pre el. Că de vrea fi
răpştitoriu şi hulnic, nu vrea fi întru atâta slavă spodobitu-se, cât şi
îngerească, slujbă a priimi.
(Evanghelie) Fu, zice, de muri mişelul, şi dus fu de îngeri în poala lu
Avraam.
(Tâlc) De câtă atunce de multă voroavă şi de sărăcie şi de boală mişelul
Lazar scăpă, şi la răpausul cela bunul vine! Că cine va avea nădeajde cătră
Dumnezeu, mutare-i va fi şi va scăpa de boale şi de nevoi, deaca va ieşi de
acicea, cum învaţă şi Solomon, grăind: "Sufletele derepţilor în mâna lu
Dumnezeu", şi "n-are a se atinge de ei munca". Că se arătă înaintea ochilor
nebunilor omul a muri, şi le se păru răotate ieşirea lor şi ce e dentru noi
ieşire şi sfărămitură, iară acelora le e în pace, şi nădeajdea lor fără de
moarte împlută. Că se va da lor tocma împrotiva trudei măsură de
mângâiare, încă şi mai mult decât plata trudei, cum grăiaşte amu Hristos, că
"măsură îndesată şi vărsându-se are a se da în poala voastră". Deci şi Lazar
de sfinţii îngeri dus fu în poala lu Avraam. Iară câţi mişei vor fi 
răpştitori şi hulnici şi împutători, şi cu rău vor răbda sărăciia, nu numai
dentr-această slavă a derepţilor cădea-vor şi greşi-vor, ce şi a veacilor
chinuri şi muncilor daţi vor fi. Să auzim noi ceia ce sântem mişei şi rău
chinuindu-ne, şi să nu ne împutăm de sărăciia şi de scârbă, că derept multe
scârbe şi năpăşti cade-ne-se noao să întrăm în împărăţiia ceriului. Iară
bogaţii şi sătuii nu au a întra pre iuşor întru ea, că de nu vor gusta amu
amărăciune şi năpaste şi scârba lumiei aceştiia bogaţii, dumnezeieştiei vieţi
nu vor avea a se împreuna. Fericaţi sânt şi bogaţii ceia ce cad în nevoie şi în
năpaste, şi de ce le se tâmplă lor rău, tare rabdă, şi flămânzind şi setoşind şi
scârbindu-se şi îngreoindu-se, mulţemind de toate. Derep ce amu că nu
sântem destoinici ispititori a fi lucrurilor, nici ştim noi judecata lu
Dumnezeu, ce numai a şti datori sântem că toate spre folos noao de la
Dumnezeu tocmite sânt, şi de nu văm putea răbda sărăciia şi derept aceaia
văm împuta, iani să auzim Domnul grăind: "Căutaţi spre pasările ceriului,
că nici seamănă, nici seaceră, şi tatăl vostru al ceriului hrăneaşte eale!" Că
ştie amu mântuitoriul nostru Dumnezeu că trebuinţă are a fi tuturora, şi spre
folos sufletului aşa şi dă.
(Evanghelie) Muri, zice, şi bogatul, şi îngropat fu.
(Tâlc) Nimea înainte bogatului nu mergea, nici-i slujiia lui nimea, ca lu
Lazar, derep-ce amu că în viaţa aceasta mulţi avea bogatul de-i slujiia şi
ogodiia lui; iară când ajunse la sfârşenie, gol şi pustii de toate află-se. Că
nici cel loc mai mic de acealea nu află el răpaus. Că toată viaţa
aceasta protivitoare e ceiia ce va să fie, şi puţinel va fi, şi întru munca de
veac treace. Socotiţi cum de a bogatului îngrupare, cum fu tocmită, cum
grăiaşte David: "Mormintele lor şi casele sânt întru veaci!". Că moarte amu
iaste acelora ce-s fără de omenie şi dârjilor ceia iuţii şi bogaţilor. Că le se
desparte trupul, şi merg amu den bucate în muncă, den slavă spre necinste,
den lumină întru întunearec. Derept aceaia zice că "ca mormintele arată-
se", că sufletele lor fără fundul şi locul cela întunecatul au dobândit. Însă şi
când era viu bogatul, ca întru un mormânt, în trup îngrupat avea sufletul
său: în loc de mormânt, trupulu-ş purta. Derept aceaia şi fericitul David
grăiaşte: "Nu te teame cându se îmbogăţeaşte omul, sau cându se
înmulţeaşte slava caseei lui, că deaca moare, el nu le ia toate, nici deştinge
cu nusul slava caseei lui, ce acicea amu toate lasă şi gol mearge acolo, şi
muncilor dat va fi". Muri şi bogatul, şi îngrupat fu, iară mişelul sfârşi-se,
grăiaşte că sfârşi vreamea ceaia înşelătoarea şi se schimbă, în loc de viaţă
trupească, în sufletească.
(Evanghelie) Iară bogatul fără credinţă muri, şi se îngrupă. Şi dentru iad
rădică-ş ochii săi, fiind întru muncă, şi văzu Avraam de departe şi Lazar în
poala lui. Şi acesta strigă, zise: "Părinte Avraame, miluiaşte-mă şi tremite
Lazar, ca să-mi ude cu cel deaget mai mic cu apă şi să stâmpere limba mea,
că mă muncesc în ceastă văpaie".
(Tâlc) Lazar amu la nălţime sui-se mai pre desupra, iară bogatul întru
propaste preaadâncă. Nu amu văzu Lazar pre bogatul, ce bogatul pre Lazar,
derep-ce amu că Lazar era întru lumină, - că cei den lumină nu văd pre cei
den untunearec. Pentru aceaia văzu bogatul pre Lazar stând în poala lu
Avraam, ca mai mult şi mai vârtos muncit să fie. Întru nevăzut fu bogatului
şi iute era prăjit. Rugăciune rădică cătră Avraam, de grăi: "Părinte
Avraame, miluiaşte-mă şi tremite pre Lazar, ca să-ş ude cel deaget mai mic
al lui în apă şi să stâmpere limba mea, că mă chinuiesc în ceastă văpaie".
Destul i era lui aceaste cuvinte întru milcuire a aduce pre Avraam, însă nici
aşa folos nu află, că fără vreame era-i rugăciunea. Strigă, zice, cela pentru
împărţirea propastei, iară cesta pentru durearea. Că Avraam zise că
"propaste mare iaste", iară bogatul zise "miluiaşte-mă şi tremeate Lazar
cela mişelul, cela ce eu mainte d-insul mă scârbiia, ce eu lui nici de
fărâmele measeei meale nu-i da; aceluia mă rog". Căutaţi amu, cum smeri
pre el munca, şi cum scârba înţelepţi pre el! Şi când i era Lazar aproape,
elu-l urâia şi nu-l socotiia, nici-l vedea, iară acmu de departe-l cheamă. Şi
el de multe ori ieşiia şi întra şi nu-l socotiia, nici-l vedea, iară acmu, acesta
de departe-l veade şi foarte bine-l previia, şi zise: "Miluiaşte-mă şi tremite
Lazar". Acmu cauţi milă, când vreame de milă nu iaste! Au n-ai auzit
apostolul grăind: "Judeţul, nemilostiv iaste celuia ce nu face milă!"? Acmu
te căieşti, când pocaianie nu iaste? Că nu e în iad ispoveadanie, nici iaste miluire! "Întru iad", amu zice, "cine ţi se va ispovedi ţie?"
Limba amu bogatului muncită iaste: ceaia ce priimiia dulceaţă, picătură de
apă ceare, derep ce că nici un păhăruţ de apă reace setosului n-au dat.
Aceasta iaste împrotivă plata, focul acela şi muncile iadului. Cea limbă
preasătulă, o picătură de apa micşoară jeluiia, şi în locul fluierelor şi
organelor, suspini, în locul ceii beţie fără măsură, pohtiia picătură de apă,
în locul căutăriei de curvie, întunearecul adânc, în loc de nesaţiul somnului,
viermii neadurmiţi!
(Evanghelie) Zise Avraam: "Fiiule, adu-ţi aminte că ţe-ai luat dulceaţa
ta în viaţa ta, şi Lazar aşijderea răul; acmu el se mângâie, iară tu rău
chinuieşti. Ce şi prespre aceastea toate, între noi şi între voi propaste mare e
întărită, ca cine-ară vrea de încoace cătră voi să vie, nu pot, nici dentr-
acodo cătră noi să vie".
(Tâlc) Să înţeleagem a patriarhului, lu Avraam, dulceaţa. Că nu zise lui:
"Neome şi nebune, nu te temi, nu te ruşinezi ce încă iubire de oameni acmu
ţi-aduci aminte, şi de miluire şi de mângâiare?". Ce nici una de aceastea nu-
i zise dereptul Avraam, ce "fiiule" zise-i, şi sufletul smerit nu turbură. Că
grăiaşte preamândrul Solomon: "Destul i iaste lui chinul munciei!". Derept
aceaia şi el "fiiule" grăi lui, "adu-ţi aminte amu că tu ţe-ai luat dulceaţa ta,
iară Lazar aşijderea răul". Nu zise "bunătatea", ce "toată dulceaţa ta"(ce se
zice, "ceaia ce-ţi părea ţie că e aceaia bunătate"), că dulceaţa ceştii lumi
zicea-i el bunătate, cum şi acmu mulţi grăiesc că "multă bunătate avut-am".
"Iară Lazar aşijderea", zice, "răul". Ce nu zice "răotatea lui" (ce se
zice, "să i se pare că i e răul den judecata ta"). Şi iară nu-i zice "luat-ai", ce
"ţi-o ai luat" (ce se zice că "să şi ceva bine făcut-ai, şi datoriia ţi-era plata,
că toată plata aceaia întru aceaiaş lume luatu-ţe-ai"). "Şi Lazar aşijderea,
oarecui ce rău s-au făcut, toate i se-au plătit întru meserătate şi întru
flămânzie, şi până la cela rău mai de apoi chinuit-au. Şi iată, că amândoi
goli aicea vinet! Lazar amu gol de păcate, iară tu aşijderea, gol de
dereptate. Pentru aceaia acesta mângâiat iaste, iară tu boleşti şi chinuieşti.
Că nu iaste puteare cui au fost osândit, ca puţin cevaş să nu dobândească,
mângâiare şi răpaus. Prespre aceastea toate, între noi şi între voi (ce se zice,
între derepţi şi între păcătoşi: unora amu iuşorul, şi fericitul răpaus
dobândit-au, iară alţii cu muncile sânt osândiţi), că aşa amu de mare e
propastea, cât nici cine stă dencoace nu poate veni cătră voi, nici dentr-
acolo cătră noi a treace". Că o vedeare-ş era, că aşa ş-au fost dentru început
viaţa omenească, ce se zice, spre o bunătate numai să caute, iară spre
răotate să nu ne mestecăm. Că aceasta întâia învăţătură a lu Dumnezeu
mărturiseaşte, ca den toate leamnele ce-au fost în rai a mânca, zisease lu
Adam, şi iară ţiind şi apărând cel ce mestecat era de firea protivitoriului,
însă cel rău cătră bun mestecat, şi moarte aduse spre piiardere fără-de-
legiuitoriului. Că omului amu cu voie i iaste dela protivitoriul a-ş mesteca
viaţa-ş, iară cela ce nu va să se meastece răului, nu lasă el Dumnezeu
neisprăvit. Ce după aceaia amu, moartea după cela ce călcă
mearse. Şi în doao şi viaţa împarte: spre a trupului acestuia, şi celuia ce va
să fie. Nu pre măsură tocma în lung, ce vreamea aceştii vieţi mai puţină
oarece o au scris, iară ceaia ce va să fie tinsu-o-au spre fără-de-sfârşenie.
Puteare amu dat-au Dumnezeu, derept dragostea, oamenilor, cine ce va
vrea a avea den aceaste doao, binele sau răul: ori întru această neşchită
viaţă şi până la o vreame, ori ceii vieţi ce e nesfârşită şi de pururea. Într-una
le iaste, şi binelui, şi răului, şi cătră înţelegătorii şi precepătorilor,
amândurora acestora împărţitu-le-au. Şi unora amu precepătura, bunătatea
şi dulceaţa mai mare le se pare că iaste, e altora ce întru un cuget crezând,
şi le se pare că va fi încă bunătate. Iară celora amu ce le e cugetul neînţeles,
şi spre mai mult e nesocotitoriu, că ei cu saţiul şi cu viaţa trupească datoriia
fireei şi partea ceaia buna mainte o pierd, şi nemică, după aceasta viaţă,
aceiia strângând. Iară câţi cu înţelepciune şi cu bună socotinţă a sa viaţă o
tocmesc şi firea acelora scârbeaşte-se, răposa-se-vor acelui veac ce va să
fie, şi bunătate strânge-vor, că cum li e lor nădeajdea spre viaţa ceaia ce va
să fie de pururea, şi spre mai mare răpaus tindu-se. Aceasta amu iaste
propastea ce nu va fi amu împărţit de pământ, ce socotirea vieţiei după
protiva vreriei făcând. Cine amu împreună cu viaţa aceasta iubit-au
dulceaţa şi nu se-au vindecat cu pocaianiia, ce cu vrearea delungatu-se-au,
locul loruş cela îngerescul făcutu-l-au cale netrecătoare şi neîmblată, ca o
propaste fără fund şi netrecută loruş înşiş au săpat.
(Evanghelie) Zise: "Rogu-te amu, părinte, să tremiţi el în casa
tatălui mieu, am amu cinci fraţi, ca să le mărturisească, să nu şi aceia să vie
la cest loc cu muncă". Grăi lui Avraam: "Au Moisi şi prorocii; să asculte de
ei!" El zise: "Ba, părinte Avraame; ce de ară mearge cineva den morţi cătr-
înşii, pocăise-ară". Zise lui că "de Moisi nu vor asculta şi de proroci, nece
să ară cineva den morţi scula-se, nu vor avea credinţa".
(Tâlc) Vedeţi, fraţii miei, cum munca preceapere vine bogatului. Şi pre
Lazar mai nainte-l uitase, şi între poarta lui au fost zăcând şi topit de
foame, acmu de alalţi departe fiind, grijaşte-se şi se roagă să fie tremis
Lazar den morţi în casa tatălui lui. Şi nu aşa, unul den morţi, ce Lazar, ca să
vază pre el că se-au cununat, şi întru slava Izraililor să vază el ca întru
sărăcie şi în nesănătate şi în mişelie ştiindu-l pre el, şi însăş văzătura lor să
le fie mărturie. Ce amu răspunde Avraam: "Şi Moisi şi prorocii", zise, "au"
(şi a lu Moisi învăţătură şi scriptura prorocilor şi învăţătură grăiia); "nu
atâta amu tu, bogatule, grijeşti-te de fraţi că ţe-au făcut lor Dumnezeu, că
mii de învăţători amu pus-au înaintea lor". Bogatul răspunse: "Ba, părinte",
zise. Derep ce amu şi acela însuş ascultă scriptura; şi nu credea şi basne
părea-i-se a fi învăţăturile, aşa i se părea şi fraţii că-i vor fi. Şi pentru eluş
socotiia el aceasta grăiia că "nu vor asculta scriptura, cum amu şi eu însumi
n-am ascultat; ce de-ară învie cineva den morţi, ei ară creade". Aşa sânt şi
acmu de grăiesc: "Cine ştie cine sânt în iad? Cine va veni de acolo
de să spuie noao?" Însă ascultaţi şi pre Avraam, derep ce amu că scriptura
de nu o văm asculta, zice, nici den iad s-ară veni cineva, încă n-am creade.
Şi aceasta arătară iudeii, că scriptura nu ascultară. Nici morţii văzând
sculaţi nu crezură, ce şi pre Lazar începură a ucide. Că la răstignitul lu
Hristos mulţi învisease lor den morţi; aşijderea şi spre apostoli căzu-le
ucidere. Iară de-ară fi spre folos noao şi credinţei, şi aceaia ară fi făcut spre
cinste Dumnezeu. Ce acmu nemică alta nu foloseaşte noao ca scriptura cu
pază a o întreba şi a ispiti. Că morţii de-ară învie, prea se-ară fi mândrit
diavolul, şi cu aceia ară fi prilăstit ceia neînţelepţii, şi cu poveştile iadului
semăna-ş-ară partea şi destoiniciia cea rea a lui. Iară unde e socotirea şi
întrebarea scripturiei sănătoase, nemică acolea nu se poate mândri cu
drăciile sale diavolul. Că scripturile sânt luminare şi lumină, şi când
luminează aceastea, furul se iveaşte şi se află. Să fugim amu, fraţii miei, de
chipul bogatului, şi a lui fără-de-omenie să o urâm, şi să râvnim la mândriia
lu Lazar şi la răbdarea lui. Că derept acesta prorocite fură aceastea, ca în
chipul bogatului să nu ne chinuim. Că de-au vrut vrea amu a munci, aceasta
n-ară fi prorocit. Ce derep ce că aceasta n-au vrut, derept aceaia mai nainte
grăit-au, ca cu prorociia să ne înţelepţească şi de ispitele dealelor (ce se
zice, păcatelor) să ne ferim. Pentru aceaia să ne trezvim, fraţilor, şi până
iaste vreamea de pocaianie, păcatele să ne spălăm. Şi încă şi de calea ceaia
larga şi tinsa să ne părăsim, ca mai vârtos pre cea cale strimtă şi oscârbită a
bunătăţilor să înceapem a îmbla. Că să iaste ea şi cam largă sau cu
răpaus, calea realelor, ce iară, când e la sfârşenie, la strimteală ne întoarce,
şi spre pierzarea sufletului ne duce, nu ne duce la cea dereaptă. Şi iară e
împrotivă că strimteala lucrurilor celora bunele la lărgime duce-ne şi largă
şi se săvârşaşte, şi mult răpaus dându-ne. Şi să nu fim cu ceaia dentâi
înşălaţi. Că ce folos iaste, spune-mi, puţinel pre calea ceaia larga cine
îmblă, şi în propastea de perire cade, cum ai zice, ca întru un somn să se
îndulcească, şi fără de sfârşenie să se muncească? Cum amu iaste somnul
pre adevăr, aşa iaste viaţa aceasta cătră veacul ce va să fie. Însă iară la
sfârşeniia amândurora căutând, lucrurile cealea bunele să iubim. Şi să ne
văm cu aceastea tâmpla, de văm şi întru năpăşti cădea, noi să nu ne lenim,
ce toate cu tărie să le răbdăm, întru nădeajdea şi upovăinţa celui veac dulce,
ce va să fie întărindu-ne şi sfătuindu-ne. Că întru năpăşti căzând noi,
Dumnezeu iartă greşalele, să cu mulţemită răbda-le-văm, ca de acmu să ne
curăţim şi toate răutăţile să le supunem, ca cu curăţie şi nespurcaţi plata
ceaia dulcea să priimim. Şi să văm vrea aceştii dulceţi să ne spodobim, iară
noi să iubim viaţa ceaia cu truda şi cu usteneală şi calea ceaia iutea şi
strimta. Şi întru năpăşti să nu ne sfiim, ca dumnezeiescul ajutoriu cătră noi
să-l tragem şi să vie, şi în poala lu Avraam să răposăm de Hristos Isus,
Domnul nostru, că a lui e slava, măriia şi ţinearea, întru veacii de veac,
amin. În vreamea aceaia vine Isus în laturea Gadarinului. Timpină
el un bărbat den cetate ce avea draci de mulţi ani, şi în veşminte nu se
îmbrăca, şi în casă nu lăcuiia, ce în groape. Văzu Isus şi strigă, căzu cătr-
însul şi cu glas mare zice: "Ce e mie şi ţie, Isuse, fiiul lu Dumnezeu de sus?
Rogu-te, nu munci mine!" Zise amu duhului necurat să iasă den om. De
mulţi ani răpiia el, şi lega el cu lanţuri de fier, şi căile păziia, şi rumpea
lanţurile: gonit era de dracul înlăuntru în pustie. Întrebă el Isus, grăi: "Ce ţi-
e numele?" El zise: "Legheon" (că draci mulţi întrase întru el). Şi rugară el,
să nu zică lor în beznă să se ducă. Era aciia o turmă de porci mulţi, păştea
în pădure; şi rugară el, să zică lor, într-aceaia să între. Şi zise lor. Işiră
dracii den om, întrară în porci; şi se porni turma den ţărmure în iazer, şi se
afundară. Văzură păstorii ce fu, fugiră şi spuseră în cetate şi în sate. Ieşiră
să vază ce fu, şi vineră cătră Isus, şi aflară omul şezând, dentr-însul dracii
ieşise, îmbrăcat şi cuminte, lângă picioarele lu Isus. Şi se spământară.
Spuseră lor şi văzură cumu se-au mântuit drăcitul. Şi rugară el tot nărodul,
laturea Gadarinului, să treacă dentr-înşii, că cu o frică mare era prinşi. El
întră în corabie, întoarse-se. Ruga-se lui bărbatul, dentr-însul dracii ieşise,
de cu nusul să fie. Lăsă el Isus, grăi: "Întoarce-te în casa ta, şi spune câte
ţe-au făcut ţie Dumnezeu!" Şi se duse pren toate čătăţile, propoveduiia câte
făcuse lui Isus.
Cumu-s amu trupurele noastre în toată vreamea, de aduce pământul
rodurile-ş de pururea, şi de toată hrana de le întăreaşte şi le îngraşă, aşa şi sufletele noastre cu cuvintele sufleteşti hrănescu-le, şi cu veselie
şi cu dulceaţă împlu-le. Însă a trupului hrană sfârşaşte-se şi întru putredire
mearge, iară hrana sufletului (ce se zice, învăţătura sfintei scripturi şi
dojana) nesfârşită are veselie şi în neputredire duce pre noi, şi în viaţa de
veaci şi în bunătate. Derept aceaia, cum pohtim noi să mâncăm, când
sântem flămânzi, aşa amu datori sântem a asculta cuvântul lu Dumnezeu.
Că den ascultare folosi-ne-văm şi mare dobândă priimi-văm. Şi de sântem
negrijnici, să părăsim negrija. Şi să sântem cu usârdie, să fim încă mai cu
usârdie. Şi de-aciia să lărgim brazdele inimiei noastre, şi să priimim întru
aceastea de-viaţă-purtătoare şi spăsitoarea sămânţa a sfinteei scripturi şi
cuvintele. Să adăpăm inimile noastre şi să le împlem de destul den bogata
apa a evangheliei mântuitoriului, lu Hristos, ca să răsare şi să crească
dereptate, adeveritele dumnezeieştile roduri, şi să ne hrănim, întru veacul
cela ce va să fie, cu hrană nesfârşită, şi de foamea veacilor să scăpăm.
(Evanghelie) În vreamea aceaia vine Isus în laturea Gadarinului.
Timpină el un bărbat den cetate, ce avea draci de mulţi ani, şi în veşminte
nu se îmbrăca, şi în casă nu lăcuiia, ce în groape. Văzu Isus şi strigă, căzu
cătr-însul şi cu glas mare zise: "Ce e mie şi ţie, Isuse, fiiule lu Dumnezeu
de sus? Rogu-te, nu munci mine!". Zise amu duhului necurat să iasă den
om. De mulţi ani răpiia el, şi lega el cu lanţuri de fier, şi căile păziia, şi
rumpea lanţurile: gonit era de dracul înlăuntru în pustie. Întrebă el Isus,
grăi: "Ce ţi-e numele?". El zise: "Legheon" (că draci mulţi întrase întru el).
Şi rugară el, să nu zică lor în beznă să se ducă. Era aciia o turmă de
porci mulţi, păştea în pădure; şi rugară el, să zică lor într-aceaia să între. Şi
zise lor. Ieşiră dracii den om, întrară în turma porcilor; şi se porni turma
den ţărmure în mare, şi se afundară.
(Tâlc) Înotând oarecând marea Tiveriadului cu ucenicii săi spăsitoriul,
întru multă bură fiind, durmiia, ca cu tocmeală să descoapere ucenicilor şi
să ispitească credinţa lor, să vor fi neplecaţi întru năpăşti. Însă se oblici
neputinţa lor, că nu arătară amu credinţă desfârşită, ce mestecată cu
necredinţa. Crezură amu că-i poate spăsi pre ei Domnul, ce însă ca neşte
puţin-credincioşi grăiră: "Spăseaşte-ne, că perim!" Că de vrea fi avut
credinţă desăvârşit, fi-se-ară sfătuit că n-ară fi puteare lor să piară,
împreună fiind cu putearnicul Hristos. Iară el se sculă şi opri vântul. Însă
lăsă pre ei să se învăluiască şi să-i turbure, ca mai ivită să fie tăriia lui. Că
aşa ni e noao oamenilor năravul, atunce mai vârtos să pomenim spăsitoriul,
când ne de vreo nevoie mare pre noi izbăveaşte. Derept aceaia nu den
început, ce den tăriia nevoiei sculă-se de mântui pre ei Hristos. Chip amu
era acelora, ce le se tâmplă la sfârşit ucenicilor. Că iezerul era ţara
iudeiască; spr-inşii deştinse bura, ce era spre Hristos a lor nebunie, că se
nebuniră iudeii răstignind pre Hristos. Turburară-se ucenicii, că toţi lăsară
pre el de fugiră. Ce se sculă Domnul den somn (ce se zice, că învise), şi
iară ucenicii întru linie fură, că stătu înaintea lor de zise: "Pace voao!"
Grăiră ucenicii unul cătră alalt: "Cine iaste acesta?". Nu că nu ştiia pre el
(că-l ştiia ei, Dumnezeu e fiind şi fiiul lu Dumnezeu), ce se minuna de
preamulţimea tăriei lui, şi ciudindu-se grăiia: "Cine iaste acesta?"
- cum ai zice: "Cât şi cum cu atâta tărie şi cu puteare?". Că acela însuşi opri
apeei şi vântului, şi ascultară pre el. Nici dinioară aşa n-am văzut, că în
vedeare om arătă-se, iară lucrul era însuş a lu Dumnezeu putearnicul. Şi de
el grăiaşte prorocul David: "Tu biruieşti ţinearea măriei, bura şi valurile ei
tu le îmblânzeşti!". Şi iară zice: "Şi stătu vântul de bură, şi se înălţară
valurile ei". Turburară-se ucenicii şi se rădicară, şi toată preamândriia lor
înghiţită fu (ce se zice, ce era în mare meşterşugul lor). Derept aceaia şi
strigară cătră Domnul, şi den nevoia lor scoase ei, că opri măriei, şi stătu
lină. Şi încetară valurile măriei, şi se veseliră ucenicii derep ce că încetă. Şi
dereptă pre ei Hristos spre adăpostul vreriei lui. Să înţeleagem şi noi,
fraţilor, că corabiia iaste beseareca lu Hristos; întru marea vieţiei în ceastă
lume aflată e, având opăcinaşi preuţii şi credincioşii ce de pururea au
Hristos fiind cu nuşii. Însă şi pre aceia de multe ori cad vremi iuţi spr-inşii.
Şi mii de valuri şi nevoi spre această sfântă corabie cad, şi, ca picăturile
fără de număr, nevoi şi năpăşti. Şi duhul vrăjmaşului cel iute scoală-se,
cătră însăş frica morţiei duce-i. Iară Hristos împreună iaste cu ceia ce-l
cunosc şi cred întru el, ce lasă pre ei de multe ori să se chinuiască cu
tocmeala şi iubirea de oameni ce are el cătră noi, ca în chip de durmitare să
se chipuiască. Iară când prea multă voroavă adeverită fi-va, şi la sfârşitul
năpăştilor de vor vedea rău, şi deacă nu vor mai putea răbda înnotătorii
bura, atunce amu cade-ne-se noao a mearge cătră mare putearnicul
şi milostivul Domn, cu rugăciune să ne adaugem şi cu lacrămi fierbinţi, şi
să strigăm cătr-însul şi să grăim: "Scoală! Derep ce dormi, Doamne? Învii
şi nu ne surpa până în sfârşit! Derep ce faţa ta întorci şi sărăciia noastră şi
scârba noastră uiţi?". Că ştiu că are a se scula Dumnezeu gata, şi toată frica
are a o goni. Şi are a opri şi năpăstuitorilor, şi a schimba plângerea spre
bună-voie. Şi noao va tinde liniia ceaia marea şi fără voroavă şi fără-de-
nevoie. Şi nici dinioară mila lui n-are a o uita despre ceia ce nădăjduiesc
spr-insul, că aceasta zice prorocului: "Cheamă-mă în zi de grija ta, şi
izbăvi-te-voiu şi proslăvi-mă-veri!". Că nimea aşa pre el nu-ş cruţă, cum
Dumnezeu pre noi pre toţi. Şi de multe ori preaslăvită şi spăsenie face, de
ne dereptează spre iubirea de oameni cu a lui tocmeală. Că ajunse Domnul
cătră pământul Gadarinului împreună cu ucenicii săi. Nu-i să-i scoaţă pre ei
vântul acolo, că era încetat vântul, ce Hristos vru ca să mângâie pre cela ce
era muncit de duhul necurat şi să-l vindece. Că era purtat de duhul, nu cu
vrearea celuia ce era muncit de duhul necurat, ce cu tocmeala lu Hristos. Că
lăsă amu o tocmeală Dumnezeu supt ei să fie, nu ca să se chinuiască aceia
mai vârtos, ce noi mai vârtos să ne învăţăm, cum sânt dracii de amegesc pre
noi şi aşa ne lepădăm de ogodim lor şi ne plecăm. Că omul gol vine, şi nu
ştie că iaste gol. Că când prind dracii vreun om, fac pre el afară de minte şi
de mândrie, şi gol de toate bunătăţile. Că lua amu duhurile hitleane
pre omul ce era drăcit şi-l purta el pren morminte, că vrea să seamene
învăţătură rea oamenilor şi de tot răul împlut, ca să zică că după moarte
sufletul omului mort în mormânt lăcuiaşte, şi se lipesc de neşte oameni, ca
dracii. Iară evanghelistii vrură înşelăciunea drăcească şi prilăstitura lor den
rădăcină să o rupă. Sus şi jos ziseră drăcitului să se chinuiască. Văzu dracul
pre Isus, oamenilor strigă: "Ce e mie şi ţie, Isuse" în loc cum ai zice: "Ce ne
iaste împreună, mie şi ţie, că ai miei sânt oameni câţi mi se pleacă. Şi cu ce
cuvânt goneşti-mă dentr-înşi?". Aceasta amu zise, nu "făcătoriul lor", ce
"cu înşelăciune am prins pre ei". Iară de ce zise lui: "Ce e mie şi ţie?" -
spăreat şi fără de ruşine; iară ce zise: "Rogu-te să nu mă munceşti", -
temea-se şi se era înfricoşat. Că nu numai numele lu Isus zise, ce şi tăriia şi
firea-i: "Fiiul lu Dumnezeu de sus, să nu munceşti mine". Pre ceastă lume
cerşu răpaus vrăjmaşul nostru, nu în vecie. Iară de ce grăi: "Aşa iaste, că
vom ieşi amu cum zici, Doamne, însă munciţi să nu fim", - acicea cerşură
slobozie, hitleanii, ca să vatăme pre noi den calea spăseniei noastre. Că în
ceastă vreame iaste spăsenie, iară în cela veac numai plata dereaptă.
Aceasta amu răspunse Legheon oamenilor, că nu putu să stea împrotiva
puteriei şi tăriei lu Isus. Şi văzură pre el mulţi scoţând dracii. Ruga-se
dracii să nu-i ducă pre ei în bezdnă, ce să-i lase ei încă să îmble pre pământ.
Iară Domnul lăsă ei pre pământ, ca să lupte pre oameni şi ispitiţi
să facă pre ei. Că de n-ară fi fost protivitori draci , n-ară fi fost nici cununi.
Însă-ş cerşură în chipul lor turma de porci, iară Hristos văzu hitlenşugul lor
şi, nu că nu ştiia de ce se învăţa ei, însă le zise. Nu-i dărui dracilor, ce
aimintrea-i tocmi. Una amu, ca să arate celuia ce se izbăvi câtă nevoie şi
câţi draci au fost având întru el; alta iarăş, să înţeleagă toţi că nici în porci
nu pot să între, nici să strice dracii, de nu le va fi zis lor de Domnul; a treia,
că mai rău ară fi făcut dracii oamenilor, mai vârtos decât porcilor, de n-ară
fi întru însăş în ceastă muncă ţinuţi de Dumnezeu. Şi nu-i lasă să facă cât
vor ei. Aiavea amu iaste, că mai mult şi mai vârtos urâţi le sânt dracilor
oamenii, decât dobitocul şi jâgăniile. După aceaia amu şi dobitoacele pierd
derept om. Că se nevoiia şi aceştea cu piiardere să scârbească ei. A patra,
ca de moartea porcilor să aibă a creade. Că ieşiră dracii, şi se învăţa să
strice, iară ei mai multu-ş stricară lor, că fu ivită acestora neputinţa şi
hitleniia, iară tăriia lu Hristos lumină. Şi den oameni, cu cuvântul şi cu
bunătăţile cine e ajutat, cu tăriia lu Hristos încă goneaşte dracii. Iară carei
se întină ca porcii în tinătura pohteei, întră dracii, ca în neşte delungaţi de
Dumnezeu, şi-i surpă pre ei, ca întru o pierdere. Şi aceia oameni, carei vor
avea întru ei lucrurile drăceşti, întru văşmânt nu se îmbracă (ce se zice, de
butejunea sfântă frâmseaţe n-au), şi în casă nu lăcuiesc (ce se zice, în
besearecă), ce în morminte (ce se zice, întru luarea lucrurilor
celora moartele, ce se zice, întru curvie şi în mitărnicie şi în cârciumărie şi
întru alalte păcate, în toate). Aceia amu toţi, morminte realelor sânt. Şi
carei sânt biruiţi şi învăţaţi într-acealea şi nu se vor pocăi, muri-vor morţiei
de veac.
(Evanghelie) Văzură păstorii ce fu, fugiră şi spuseră în cetate şi în sate.
Ieşiră să vază ce fu, şi vineră cătră Isus, şi aflară omul şezând, dentr-însul
dracii ieşise, îmbrăcat şi cu minte, lângă picioarele lu Isus. Şi se
spământară. Spuseră lor, şi văzură cum se-au mântuit drăcitul. Şi rugară el
tot nărodul, laturea Gadarinului, să treacă dentr-înşii, că cu o frică mare era
prinşi. El întră în corabie, întoarse-se. Ruga-se lui bărbatul, dentr-însul
dracii ieşise, de cu nusul să fie. Lăsă el Isus, grăi: "Întoarce-te în casa ta, şi
spune câte ţe-au făcut ţie Dumnezeu". Şi se duse pren toate cătăţile,
propoveduiia câte făcuse lui Isus.
(Tâlc) Şi amu, de ce fugiră păstorii, tocmeala spăseniei gadareanilor fu.
Însă aceia nu înţeleaseră că cu destoinicie cădea-le-se să se minuneaze
tărieei Domnului, lu Hristos, şi să crează lui, iară ei mai vârtos rugară pre el
să iasă dentr-înşii, că se temea să nu cumva şi cu altă vreo vătămătură să-i
muncească, cum şi porcii pierdu. Şi se duse Hristos, derep ce amu că unde
iaste viaţă porcească şi de bine se leapădă, Hristos nu lăcuiaşte acolo. Iară
acel vindecat, ne-ntrebat ivirea vindecarei arătă. Aşa amu sănătoşi-se cu
mintea, ca să cunoască pre Hristos, şi să cază şi să se roage lui şi cu nusul ca să fie. Că se temea să nu cumva, deaca se va delunga de el, iarăş
pre lesne să fie prins de draci. Iară Hristos arătă că, să nu se-ară nici afla cu
nusul, cu puteare i iaste lui, cu dulceaţa lui acoperit iaste, şi mai pre sus de
ispita drăcească fi-va. Ce "întoarce-te", zise lui, "în casa ta, şi spune câte
făcu Dumnezeu spre tine". Nu zise: "Câte ţe-am făcut eu ţie". Chip deade
noao de smerenie cu mândrie, şi ca toată isprăvirea cătră Dumnezeu să
ducem. Iară cela vindecatul aşa era întreg de minte, cât spuse câte-au făcut
lui Isus. Că se cade şi noao, când facem cuiva bine, să nu zicem noi să ne
vestească, ce acela ce-au luat binele, să şi noi nu văm vrea, încăş va vesti
el. Ce însă, fraţilor, cum şi cât rău de draci priimesc carei se pleacă şi-s
prinşi d-inşii, să nu şi noi de aceale chinuri prinşi să fim, să nu mai cu amar
de celuia drăcitul şi spre noi să se facă! Ce împărţire amu au de cela ce se
drăceaşte carii cu pohtele cealea necuvioase şi în nebuniia curviei
nebunesc, şi spre toate spurcăciunile carii se întărâtă? Dară au nu îmblă goli
şi aceia ca şi cela drăcitul? Că nu de veşmântul trupului şi de cel de afară
lipsit iaste carele greşaşte, ce de dumnezeieştile veşminte şi de chipul
slaveei lui şi de cinste gol află-se, mai vârtos şi mai cu amar decât cela ce
se drăceaşte! Că se golesc curvarii şi iubitorii păcatelor, derep ce amu că
trupul mai slab iaste decât suflet. Că trupul de multe ori gol fiind, nu se
vatămă, iară sufletul de se goleaşte, foarte se vatămă, şi de nu se
va întoarce, lăsat de Dumnezeu fi-va, şi spre piiarderea propastiei surpă-se.
Că nu se ucide de pietri carele gresaşte, ce de păcate mai vârtos şi mai iute
decât de pietri. Şi nu în mormintele morţilor lăcuiesc ceia ce nu lăcuiescu
în mândrie, ce în păcatele curviei îmblă pururea, şi cu multă vătămătură şi
cu împuţiciune împluţi sânt, aşijderea şi alăltor păcate necuvioase prinşii
sânt. Aceia şi mai cu amar decât aceia chinui-se-vor. Iar noi, fraţilor, să ne
nevoim de să ne delungăm de toate păcatele, şi de vătămătura lor mai sus să
fim, în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea, acmu şi
pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, un om apropie-se
cătră Isus, ce i-e numele Iair, şi acela era mai-marele beseareciei, şi căzu
lângă picioarele lu Isus, ruga el să între în casa lui. Că avea o fată - una
fecior dentâi era lui fata - ca doisprăzeace ani, şi aceaia murise. Cându se
ducea, nărodul împresura el. Şi o muiare era, de-i cura sânge de
doisprăzeace ani, ce vracilor dedease toată avuţiia ei: nu putu nece de unul
să se vindece. Apropiie-se den dărăt, atinse-se de marginea veşmintelor lui,
şi aciia stătu cursul sângelui ei. Şi zise Isus: "Cine iaste de se
atinse de mine?" Lepădară-se toţi. Zise Pătru şi cine era cu nusul:
"Învăţătoare, nărodul ţinu-te şi te împresoară, şi grăieşti: cine iaste de se
atinse de mine?". Isus zise: "Atinse-se de mine oarecine; eu amu simţii,
tărie ieşi den mine". E muiarea văzu că nu se va ascunde, tremura, vine şi
căzu înaintea lui; derep ce pururea apropiia-se de el spuse lui înaintea
tuturor oamenilor, şi că se vindecă aciia. El zise ei: "Îndrăzneaşte, fie,
credinţa ta mântui-te. Pasă în pace!". Încă el grăind, vine oarecine de la
arhisinagoga, grăi lui c-"au murit fata ta; nu porni învăţătoriul!". Isus auzi,
răspunse lui, grăi: "Nu te teame, numai ce creade, şi mântuită va fi".
Mearseră în casă, nu lăsă niciunul să între, numai Pătru şi Ioan şi Iacov şi
tatăl featei şi muma. Plângea-se toţi şi suspina de ea. El zise: "Nu plângeţi;
n-au murit, ce doarme". Şi-ş bătea joc de el, ştiia c-au murit. Elu-i scoase
afară toţi, şi o prinse de mâna ei, strigă, grăi: "Feciuriţă, scoală!". Şi se
întoarse sufletul ei, şi învise aciia. Şi zise: "Daţi ei să mănânce!" Şi se
mirară părinţii ei. El zise lor: "Nemunuia să spuneţi ce fu!".
De multe ori iaste nevoie mare, ce mai rea iaste scârba, când va cineva
să ştie tocmi şi a chema oamenii cătră credinţă şi pameteei lu Dumnezeu, şi
să-i nevoiască, şi să-i îmbărbăteaze, şi necredincioşii şi neplecaţii
spre pohtă cu vreare să-i facă buni şi de folos. Şi cu năpăştile vieţiei şi
grijile, şi cu grealele şi cu nevoi iuţi, mulţi nevoiaşte, ce mai vârtos
lenivoşii şi iuţii spre cuviinţa ceaia buna şi spre spăsenie a cură. Şi aceasta
amu iaste zicerea prorocului, lu David cătră Dumnezeu: "Cu zăbala şi cu
frâul falcile lor să le strângi, să nu se apropie de tine!". Derep ce amu că rău
purtaţi sântem noi, oamenii, şi n-avăm iuşor cătră bunătăţi, şi puţinel ne
grijim de spăseniia sufletelor noastre, derept aceaia lasă priiatnicului nostru
Dumnezeu năpăşti şi nevoi şi scârbe şi boale greale să fie noao, de să ne
rănească, ca cătr-însul să ne întoarcem şi de a noastră spăsenie în toate
chipurile să ne grijim. Şi să ne fie amu de multe laturi de aceasta să ştim, ce
mai mult şi mai vârtos şi de ceastă vină ce ne e pusă înainte noao a
evangheliei de astăzi, cum de Dumnezeu glăsitoriu Luca grăiaşte:
(Evanghelie) În vreamea aceaia un om oarecine vine cătră Isus, ce i-era
numele Iair, şi acesta era jude gloateei; şi căzu lângă picioarele lu Isus, ruga
pre el să între în casa lui. Că o fată una născută avea, ca de doisprăzeace ai,
şi aceaia muriia.
(Tâlc) Derept ciudese ce era de Domnul Hristos şi derept învăţătura lui,
multe năroade mergea după el, de cerea vindecare, şi priimia. Vine şi un
jude al gloateei, nu ticălos, nici uitat, ce den cei slăviţi, şi mare şi bogat şi
de rudă bună. Şi căzu de se ruga de treabă ce venise el şi de nevoie
ce avea. Şi se ruga de-viaţă-dătătoriului, lu Hristos, derep ce că fata lui
muriia, ce era de doisprăzeace ai şi i era aceaia lui fată una născută. Aşa-i
era lui scârbă şi grije! Că nevoia şi greaţa şi boala nevoiaşte oamenii şi-i
aduce pre ei spre mai mare folos.
(Evanghelie) Mergând el, zice, nărodul împresura el. Şi o muiare fiind,
de-i cura sânge de doisprăzeace ai, ce vracilor dedease-ş toată avuţiia şi nu
se putu nici de unul să se vindece, mearse pre den dărăt de se apropie, şi se
atinse de marginea veşmintelor lui, şi aciia stătu cursul sângelui ei.
(Tâlc) Mergând amu Hristos în casa celui ce-l rugase, lu Air, derept
vindecarea feateei lui, mergea pre mijloc de cale. Iară muiarea ce-i cura
sânge, credinţă multă şi mare având, şi mearse de se apropie cu mare frică
şi se atinse de marginea veşmintelor Domnului, lu Hristos, crezând cu
adevăr că numai cât se va atinge, mântuită va fi. Şi stătu aciia cursul
sângelui ei, şi se vindecă de rane. Că credinţă aduse den lăuntrul inimiei, că
o va putea vindeca Hristos. Şi dobândi aciiaş vindecare şi sănătate, că
nemică nu cugetă acea muiare de ce se muncise mai de nainte, nici căce se-
au muncit într-acei ai mulţi, nici căce-au greşit de vraci, nici de altceva, ce
numai ce crezu, şi mântuită fu. Că grăiaşte Hristos: "Cât s-aţi ceare
crezând, aveţi a lua", şi iară: "Ceareţi, şi da-se-va voao; căutaţi, şi veţi găsi;
băteţi, şi deşchide-se-va voao. Că toţi carei vor ceare, priimi-vor, şi ce vor
căuta, afla-vor, şi bătătorilor deşchide-le-se-va!".
(Evanghelie) Zise Domnul: "Carele iaste de se atinse de mine?" Ei se
lepădară toţi. Zise Petru şi ucenicii lui: "Învăţătoare, năroadele te ţin şi te
împresoară, şi zici: cine iaste de se atinse de mine?". El zise: "Atinse-se
oarecine de mine, căce că simţii că ieşi tărie den mine".
(Tâlc) Vru Domnul credinţa ceii muieri ce-i cura sânge să o arate cătră
toţi, ca şi alţii să se închipuiască ei, şi lu Air nădeajde bună să-i dea de fata
lui că are a o vindeca. Întrebă şi mult ispiti de taină ce fusease aceii muieri;
şi căuta cine se atinse de el. Iară Petru amu, cumu-ş era el întru toate mai
îndrăzneţ, şi acicea făcu aşa. Că după întrebare aciiaş grăi lu Hristos: "Câţi
pre tine te împresoară, şi grăieşti: cine iaste de se atinse de mine?". Nu
înţelease Petru de ce întreba Domnul: "Cine iaste de se atinse de mine cu
credinţă şi cu vreare fără păreare?" (nu aşa prost ca ceia alalţi ce mergea
dup-însul, de-l ţinea şi-l împresura). Ca "cine va avea urechi, să auză" (că
alţii au urechi şi nu aud)! Aşa amu unii atingea-se cu credinţă, iară alţii se
apropie, e inimile lor departe stau de înţelesul lu Dumnezeu şi de
apropiiare. Că întrebă amu Domnul şi află muiarea, ca şi credinţa ei să o
arate, şi cel jude al gloateei să-l facă bun-nădăjduitoriu de vindecarea
feateei lui. Derept aceaia grăi că "înţeleş că ieşi tărie den mine". Că sfinţii
proroci nu avea tărie să iasă dentr-înşii, ce cu dulceaţa lu Dumnezeu ciude
făcea, iară Hristos, izvorul a tuturor bunătăţilor şi a toată putearea,
acesta şi puteare are, de iase dentr-însul, şi vindecă neputinţele şi boalele
sufletelor şi trupurilor noastre.
(Evanghelie) Văzu muiarea că nu se va ascunde, vine tremurând şi căzu
la el; şi derep ce vine, atinse-se de el, spuse înaintea tuturor oamenilor, şi
cum se vindecă de pripă. El zise ei: "Îndrăzneaşte, fie, credinţa ta mântui-
te. Pasă cu pace!".
(Tâlc) Mai de ainte amu nu cuteza muiarea, derept multa a ei
înţelepciune, aiavea să-l timpine, să i se roage de vindecare. E acmu, derep
ce că precepu Hristos şi căuta cine iaste de se atinse de el, înfricoşată amu
şi cutremurată fu. Timpină-l şi se închină, că se temea, să nu cumva să-i
împute de aceaia Hristos şi să se mânie spr-insa, derep ce mersease cu
ascuns, şi iară să se întoarcă boala şi să se bolnăvească. Derept aceaia cu
toată înţelepciunea se apropie şi cinste, cu cuviinţă i aduse spunerea
vindecarei. Că mai nainte boala ei vindecă, de-aciia şi cutremurul sufletului
ei îmblânzi. Derept aceaia zise: "Îndrăzneaşte, fie, crediniţa mântui-te. Pasă
în pace!"
(Evanghelie) Încă lui grăind, vine oarecine de la judele gloateei, de grăi
lui c-"au murit fata ta; nu trudi învăţătoriul!". Iară Isus auzi, răspunse lui
de-i grăi: "Nu te teame, numai ce creade, şi mântuită va fi".
(Tâlc) Auzi amu Isus că zise oarecine judelului de gloate: "Nu trudi
învăţătoriul, nici nevoi pre el". Nu aşteptă pre judele gloateei să răspunză,
ce apucă înainte de zise lui: "Nu te teame, numai ce creade, şi mântui-se-va
fata ta". Zise-i: "Caută spre cea muiare ce-i cura sânge, că se
vindecă înaintea ta, derept credinţa. Şi aceiia te închipuiaşte, că nu veri
greşi!".
(Evanghelie) Mergând în casă, nu lăsă să între niciunul, fără Pătru şi
Ioan şi Iacov şi tatăl featei şi muma. Plângea-se toţi şi suspina de ea. El
zise: "Nu plângeţi, că n-au murit, ce doarme". Şi-ş râdea de el, că ştiia că
iaste moartă. Elu-i scoase toţi afară, apucă-o de mâna ei, şi strigă pre ea:
"Feciuriţă, scoală!". Şi se întoarse sufletul ei, şi se sculă aciiaş. Şi zise să-i
dea ei să mănânce. Şi se minunară părinţii ei. El zise lor: "Nemănui să nu
spuneţi ce fu!".
(Tâlc) Vine Hristos în casa lu Air, şi întră întru ea. Şi numai pre Ioan şi
Iacov şi Pătru lăsă de întrară, ca neşte ucenici mai mari şi că vor putea
tăcea de acea ciudă, de-aciia şi părinţii feateei. Că nu vrea ca mainte de
vreame să se descoapere a mulţi, derept pizma iudeilor. Mai mult lucrul său
coperii-ş, ca nu de pizma lor să se muşce şi întru păcate să cază. Aşa se
cade şi noao să facem. Când avăm nescari pizmitori spre noi, nu trebuiaşte
să ne descoperim cătr-înşii isprăvirea noastră, ca să nu se întărâte ei, să
facem pre ei mai mult pizmitori şi în păcate să-i băgăm. Că pizmaşilor amu
greşalele sânt nu de răul lor, ce pentru bunătatea altora. Iară isprăvirea cei
ce păzesc, nu al lor bine, ce răul vecinilor. Că grăi Domnul că "n-au murit,
ce doarme". Râseră cei ce auziră. Derept aceaia găti mainte să-ş râză cei ce
auziră când va grăi că "n-au murit, ce doarme", ca să le se astupe gura carei
vor vrea apoi să mânţă, şi să grăiască că "n-au murit, ce ţinută au fost".
Scoase-i toţi afară. Că ceartă şi învaţă pre noi, să nu fim iubitori de
slavă şi în ivire să nu facem nemică. Şi ca când va vrea cineva ciudesă să
facă, nu în mijlocul de mulţi cade-i-se lui să facă, ce când e singur şi fără
voroavă. Că întoarse sufletul întru fată Domnul, cu tăriia şi cu putearea lui.
Că nu aduse alt suflet, ce acelaş ce ieşise den trup, pre acesta făcu de se
întoarse întru ea. Şi zise să dea feateei să mănânce, spre credinţa a mulţi şi
tărie şi sfătuire că cu adevăr învise pre ea. Zise părinţilor ei: "Nemănuia să
nu spuneţi ce fu". Şi aceasta peceate şi chip neiubituriei de slavă iaste şi
bunătăţilor cu mândrie smerită. Că arătă amu Hristos că dătătoriu iaste de
bunătăţi şi nepohtitoriu de slavă. Şi tuturor dă şi nemică nu ia, nici ce iaste
derept de la om să se dea ceva, ca lu Dumnezeu, să-i trebuiască. Că toate
cât au oamenii, de la Dumnezeu date le sânt, şi să va aduce ceva lu
Dumnezeu, nu căce că-i iaste lui de treabă, aceaia, de o priimeaşte, ce
derept folosul celuia ce dă, priimeaşte el (ce se zice, rădicarea mănăstirilor,
zidirea besearecilor, jărtvele praznicelor, unt sfinţit, candile, şi altele ce se
dau milostenie derept săraci, priimeaşte Dumnezeu şi împrotivă preţ
plăteaşte, împrotiva sfătuirei celuia ce aduce). Că omul slava cu lucrul o
cumpără, că una dă, iară alta priimeaşte: dă lucrul, şi priimeaşte slavă. Că
lu Dumnezeu nemică ceva dă-i-se, nici i se plăteaşte, că toate de el sânt
făcute. Şi bunătatea noastră, nu căce i iaste lui de vreo treabă (că ale
acestuia sânt toate), ce derept folosul nostru caută, ca un milostiv Domn, de
priimeaşte ce e lui de la noi prinoasele. Numai den dereptate să văm fi
câştigat aceastea! Că câţi den nedereptate dobândesc şi întru bună
slujire o răsipesc, sânt în chipul celora ce fură den besearecă şi se ţin încă la
cinste. Însă învaţă şi ucenicii Domnul, ca când vor şi ei oarece aşa face, să
nu se laude mai mult, nici să se prea-înalţe de ce-au fost făcut, nici să ceară
să priimească, (că zice: "În cinste aţi luat, în cinste să daţi"), ce numai
Dumnezeu să proslăvească şi de spăseniia păcătoşilor să cugete şi să-ş puie
şi sufletele derept turma lu Hristos ce o au scumpărat cu dumnezeiescul şi
cu cinstitul al lui sânge. Să ne nevoim amu şi noi, fraţilor, ca să între întru
inima noastră fieş-cărui de noi de-viaţă-dătătoriul Hristos, şi să gonească şi
să scoaţă den noi cugetul hitlean, cela ce ne turbură, şi fieş-al-cărui de noi
suflet murit în păcate să-l strige: "Feciuriţă, scoală!". Că tot păcatul
ucigătoriu iaste şi junghetoriu sufletului. Să fugim amu, fraţilor, de
sufleteasca curăre de sânge şi de necurăţiia ei. Că să şi n-avăm a trupului
boală, iară inima noastră de pururea e păzită cu grije de hitleanul, şi de
Dumnezeu delungă-o şi în propastea pierderei ceaia de desupt acesta
aruncă-o. Iară noi să rugăm Dumnezeu den toată inima, fraţilor, ca de ce
sânt întru noi nevăzutele rane ale trupului să le vindece. Că are amu mila
lui izvor nesfârşit, şi milosârdiia fără-fund, şi miluire adâncă. Ce numai cu
credinţă nefăţarnică şi cu înţeles nemutat să cădem la el, nu cu inimă
îndoiată şi cu neînţeles să ne apropiem, derep ce amu că bărbatul îndoiat,
neisprăvit e întru toate căile lui. Iară sufletele blagoslovite toate-s cu
prostii, şi darul lu Dumnezeu lăcuiaşte întru creştinii ceia bunii.
Carei cred derept şi fără păreare, cu spăsenie au a se spodobi şi cu ajutoriu
de la Dumnezeu. Că aşa amu sufletul de vrăjmaşul vărsătoriul de sânge
curăţise-va, şi vindecăriei spodobi-se-va, şi cu a veacilor dulceaţă îndulci-
se-va, cu bunătatea dătătoriului şi iubitoriului de oameni, a Domnului
nostru, lu Isus Hristos, că lui se cuvine toată slava şi cinstea, întru
nesfârşiţii veacii, amin! În vreamea aceaia, un legiutoriu sculă-se, ispitiia el
şi grăi: "Învăţătoare, ce să fac, viiaţa de veaci să moştenesc?" El zise cătr-
însul: "În leage ce iaste scris? Cum ceteşti?". El răspunse, zise: "Iubeaşte
Domnul Dumnezeul tău den toată inima ta, şi den tot sufletul tău, şi cu
toată tăriia ta, şi cu tot sufletul tău, şi vecinul tău ca sineşi!". Zise lui Isus:
"Derept răspunzi; aceaia fă, şi viu veri fi!". El vru să derepteaze sineşi, zise
cătră Isus: "Dară cine iaste mie vecin?". Răspunse Isus, zise: "Om neştine
mergea den Ierusalim întru Ierihon, şi în tâlhari căzu. Şi dezbrăcară el, şi
rane-i puseră; duseră-se, lăsară-l de-abiia viu. După aceaia se prinse, un
preut mergea pre acea cale. Şi văzu el, trecu. Aşijderea şi levit era într-acel
loc; mearse şi-l văzu, împrotivă trecu. Un samareanin veniia, mearse până
la el şi văzu el, milosârdi-se. Şi se apropie, legă ranele lui, vărsă unt şi vin,
puse el pre al lui dobitoc, duse el în casa de oaspeţi, şi-l păziia. Şi
demâneaţa ieşi, scoase doi arginţi, deade uspătătoriului şi zise lui:
"Păzeaşte-l, şi ce să ai cheltui, eu, cându mă voiu întoarce, da-ţ-voiu".
Carele amu de acei trei vecini pare-vă-se a fi aceluia ce căzu în tâlhari?" El
zise: "Cine făcu milă cu nusul". Zise lui Isus: "Pasă şi tu de fă
aşijderea!".
Pre adevăr, mare vătămătură e bunătăţilor trufiia şi preaînălţarea, şi pre
lesne se înşală cine nemică nu iaste, şi i se pare ceva a fi! Că întru toate de
ce i se pare ceva, vatămă pre el. Carele e de trufă betejit, urât îl face lu
Dumnezeu, cine o are aceaia. Că necuratu e de la Dumnezeu tot trufaşul
cela cu inima măreaţă, şi Domnul trufaşilor protiveaşte-se. Că vina a toate
realele trufa iaste. Şi aceasta de o vor avea oamenii, lăsaţi vor fi de
Dumnezeu şi de ajutoriul lui lipsi-se-vor, şi în fără-de-cinstea păcatelor
cădea-vor. Destul amu iaste şi una numai însăş preaînălţarea, că toată
bogăţiia bunătăţilor răsipeaşte, derep ce amu că nu numai spre rău surpă, ce
şi înseş în bunătăţi să văm sta, încă multă vătămătură aduce noao trufa. Că
şi dureri şi trude nevoiaşte-ne să răbdăm, şi rodul trudeei a nu-l priimi face-
ne. Derept aceaia în deşert se nevoiesc trufaşii, că sudorile bunătăţilor şi
nevoinţele priimesc carei sânt prinşi de trufie, iară de slava de sus şi de
ajutori delungaţi-s ocaanicii, cum şi întru această evanghelie, cel legiuitoriu
ce cu hitlenie cătră Domnul apropie-se şi îndrăzni de ispiti pre el, cum şi
această evanghelie de astăzi, ce e čătită aiavea, are a ne arătă. În vreamea
aceaia, un legiuitoriu oarecine apropie-se cătră Isus, ispitiia pre el şi grăi: "
Învăţătoare, ce voiu face, viaţa veacilor să dobândesc?".
(Tâlc) Părea-i amu acestui legiuitoriu că va vâna ca cu o mreaje şi va
prinde pre Domnul, că va zice ceva protivire legiei. Şi zise lui: "Ce voiu
face, învăţătoare, viaţa veacilor să dobândesc, ceaia ce înveţi şi
propoveduieşti oamenilor?". Precepu Domnul hitleniia legiuitoriului, şi
cătră leage-l tremise pre el. Împreună amu şi goniia ispitirea lui, împreună,
şi oblici pre el. Că i se părea că iaste bun; el nu era aşa.
(Evanghelie) El zise cătr-însul: " În leage ce iaste scris? Cum ceteşti?".
(Tâlc) Întrebă Domnul pre legiuitoriul să răspunză ce iaste scris în
leage, mai mare porâncă: "Şi cum cetiţi mai marea porâncă a legiei?". El
răspunse de zise: "Iubeaşte Domnul Dumnezeul tău dentru toată inima sa,
şi den tot sufletul său, şi den toată tăriia sa, şi den tot cugetul său!". Iară de
iaste amu omul desfărşit mai vârtos de toate făpturile, derept aceaia are şi
mestecătură den acealea den toate; şi are şi oareceva şi mai ales, derep ce
că şi cu Dumnezeu are meastec, mai vârtos de toate de alalte făpturi. Şi are
şi a pomilor mestecătură, cum cresc, şi se hrăneaşte şi naşte, după chip ca şi
aceia; şi dobitocului fără cuvânt încă are mestecătură, că are simţire, şi se
iubeaşte şi pohteaşte; şi are mestecătură şi pietrilor, derep ce că are şi păr şi
unghi, că fără de simţitură-s ca şi acealea. Ce vru leagea să arate, cum se
cade a tot omul de pretutindinea pre sineş de tot să se dea lu Dumnezeu, şi
cu toate tăriile sufletului să se derepteaze spre dragostea lu Dumnezeu. Că
amu de ce zice den toată inima, trupească şi sădească arătă tăriia; iară den
tot sufletul, ale inimiei simţituri şi a chipului dobitocesc arată tăriia; iară ce
e den tot cugetul, ce e de însuş omului cugetul sufletului arată. Iară den
toată tărie zice, derep ce că şi a fireei sufletului tărie şi a simţituriei şi a
cugetului cade-ne-se noao a pleca derept dragostea lu Hristos, însă tare nu
cu slăbie. Şi cât amu noi toţi înşine datori sântem să dăm lu Dumnezeu şi
dragosteei lui să ne plecăm, den toată tăriia noastră, şi vecinului
său cade-se, ca însuş sine. Că leagea au zis să iubim vecinul ca însuş pre
sine, iară Hristos şi mai vârtos de sine învaţă să iubim vecinul. Că mai mare
dragoste de aceasta nimea nu are, zice, ca cine-ş va pune sufletul său derept
soţul său.
(Evanghelie) Zise lui: "Derept răspunseşi!".
(Tâlc) Derept răspunse legiuitoriul, zise Domnul, căce spuse doao
învăţături mari ale porânciei. Că se ţin amu una cu alaltă (ce se zice, că
legate sânt aceaste doao porânci). Că cine iubeaşte pre Dumnezeu şi
vecinul iubeaşte, acela păzeaşte porâncile Domnului; iară cine nu iubeaşte
vecinul, nici pre Dumnezeu nu iubeaşte şi calcă porânca Domnului. Încă
grăiaşte şi aiurea că "întru aceaste doao porânci toată leagea şi prorocii
spânzură" (ce se zice, acestor doao porânci au rădăcină şi înţeles şi pildă
toată leagea şi prorocii). "Aceasta fă, şi viu veri fi, derep ce că derept
răspunseşi, o legiuitoriule, şi aceaste doao porânci mari ce spuseşi mainte
să cinsteşti. Şi fă aceasta şi viu veri fi vieţiei de vecie, în ceaia ce vieţuiesc
derepţii, carii au păzit porâncile aceastea".
(Evanghelie) El vru să derepteaze de sineş, zise cătră Isus: "Cine mi-
iaste mai aproape?".
(Tâlc) Greşi amu ispita legiuitoriul, şi a vrăjmaşului şi a hitleanului
tocmeală ce era întru el ascunsă, preaînălţarea, el o arătă, că i se părea că
iaste mai bun de toţi oamenii. Că leagea amu a tot omul ce-i trebuiaşte
ajutoriu vecinu-l cheamă, iară legiuitoriul părea-i-se că iaste vecinul carele
i e tocma cu el în bunătăţi. Derept aceaia vrea să se derepteaze pre eluş (ce
se zice, că lepăda alalţi oameni şi întrebă pre Hristos de grăi: "Cine mi-iaste
tocma?"), iară Hristos cu pildă i arătă că aproapele i iaste cel ce-i trebuiaşte
ajutoriu. Că vecinii cheamă-se toţi oamenii, derep ce amu că ne 
apropie toţi oamenii unul cătră alalt pre a firei împreunare. Că luo Isus de
zise (luo, în loc cum ai zice că luo cuvântul, de zise Domnul):
(Evanghelie) Om neştine deştingea den Ierusalim întru Ierihon, şi în
tâlhari căzu. Ei şi dezbrăcară el, şi rane-i puseră; şi se duseră, lăsară el de
abiia viu. Iară după aceaia se tâmplă, un preut mergea pre acea cale. Şi
văzu el, şi trecu. Aşijderea şi un levit era de veniia pre acel loc; şi văzu el,
şi trecu. Iară un samareanin oarecine mergea, şi vine până lângă el, şi
deaca-l văzu el, el se milosârdi. Şi mearse de legă ranele lui, şi vărsă spre el
unt şi vin, şi puse pre el pre al lui dobitoc, şi duse pre el în casa de stranici,
şi griji de el. Iară demâneaţa ieşi, şi scoase doi arginţi, deade priimitoriului
de stranici, şi zise lui: "Păzeaşte el, şi ce veri mai cheltui, eu când mă voiu
întoarce, eu-ţi voiu plăti!".
(Tâlc) Învaţă pre noi Domnul cu această pildă gata să fim pre milostenie
şi să ne nevoim aproape să fim de ceia ce le trebuiaşte de la noi ajutoriu. Şi
învaţă şi de a omului bunătate şi tocmeala şi iubirea sa de oameni. Că
deştinse amu omeneasca fire den Ierusalim (ce se zice, den fără-voroava şi
a paceei viaţă, că vedeare cu pace spune-se Ierusalim). Iară unde deştingea?
Întru Ierihon, întru adâncul ce e întocma cu grija strânsureei (ce se zice,
lângă păcate şi în viaţa porcească). Nu zice că "pogorî", ce "mergea în jos",
derep ce amu că firea omenească pururea spre cea den jos amerinţa: nu
dinioară, ce pururea păcătoaseei şi întinatei viaţă apropiia-se şi o lua. Căzu
în tâlhari - în draci - şi dezbracară însuş acela om (şi-l feaceră lipsit de
văşmântul bunătăţilor), şi atunce rane i puseră (ce se zice, păcate). Că mai
nainte ne golesc pre noi dracii de toate cugetele cealea bunele, şi den
acoperimântul lu Dumnezeu, şi aşa rane punu-ne (ce se zice, păcate).
Jumătate viu lăsară firea omenească, derep ce amu că sufletul fără-
de-moartea iaste, iară trupul cu moarte, că jumătatea omul întru putredire şi
în moarte căzu. Iară alta nu era până în sfârşit lăsată firea omenească, că de
Hristos spăsenie a avea nădăjduiia-se, şi nu mori până în sfârşit, ce câtă
amu moarte întră den cădearea lu Adam întru lume. Atâta e de Hristos
dereptare, că moartea vrea deşertată să fie!
Iară preutul şi levitul, cheamă-se leagea şi prorocii. Că aceştea vrea să
derepteaze firea omenească, şi nu putură. "Că nu iaste amu puteare",
grăiaşte dumnezeiescu Pavel, "sângele juncilor şi al ţapilor să lase
păcatele". Miluiia amu omul şi preutul şi levitul şi cugeta vindecare să-i
facă, ce de ţinearea ranelor biruiţi fură şi se întoarseră iară îndărăt: aceasta
amu semnează că "trecu". Că vine amu, zice, leagea şi prorocii, şi se
apropiară de cela ce zăcea, şi nu-l putură vindeca, ce se întoarseră. Iară
"după vreame", ce grăiaşte, aşa se înţeleage, că leagea mai de ainte dată fu,
ce derept neputinţa omenească nu putură den început să priimească ce e de
Hristos taină. Derept aceaia grăiaşte preutul şi levit (ce se zice, leagea şi
prorocii) iară vremiei (ce se zice, după tâmplare), că nu vine den început a
vindeca omul, ce Domnul Dumnezeul nostru derept noi în blăstem fu, şi
samareanin zicea-i lui iudeii. Îmblând vine (ce se zice însă, pentru acesta
păreare făcu) şi socotire puind ca noi să vindece, nu ca cei ce trecură şi
nefăcând lucru a cerceta pre noi vine, ca preutul şi ca levitul, ce luo chipul
nostru, neînceputul, şi fu cum sântem noi, şi lăcui cu noi, şi grăiia cu noi,
nu cu vreo păreare, ce vine de oameni iubitoriul Dumnezeu derept milostea
a lui cea fără de măsură, pentru a noastră grijă. Legă aciiaş ranele,
nu lăsă mai multă răotatea răposată să fie, ce o legă pre ea. Vărsă unt şi vin,
cuvântul învăţăturiei: untul amu, ceaia ce cheamă cu dulceaţă şi cu blânzie,
iară vinul, ceaia ce-i mai înfricoşază de scoate spre bunătăţi. Ce se zice:
când auzim Domnul grăind: "Veniţi cătră mine, şi eu răposa-vă-voiu",
acesta iaste untul, că blândeaţe amu şi răpaus arată, şi iară: "Veniţi de
moşteniţi ce e gătită voao împărăţiia"; iară când grăiaşte: "Duceţi-vă întru
întunearec", acesta iaste vinul. Şi iară, într alt chip, untul înţeleage-se ce e
pre viaţă omenească, iară vinul pre dumnezeiască (ce se zice, Domnul amu
aciia pre fire omenească făcea, aciia dumnezeiaşte). Iară cine mănâncă şi
bea, şi e nemânios, şi viaţă fără trudă va să aibă, acesta iaste untul. Iară
stranicii, postul (ce se zice postul Patruzecilor), ce e îmblarea pre mare, şi
câte şi alte dumnezeieşti tării, acealea sânt vinul. Sau vinul se cade să se
înţeleagă dumnezeiei, că niminea nemestecat nu l-ară fi putut răbda, de n-
ară fi fost şi unt (ce se zice, ce e pre omeneasca viaţa a lu Hristos). Derep
ce amu că cu amândoao spăsi pre noi Domnul, cu dumnezeiia şi cu
omeniia, derept aceaia grăiaşte aceasta: vin şi unt să vearse. Şi spre toate
zilele ranele sufletului izbăvi-se-vor aciiaş, carii se cuminecă şi
dumnezeiescul sânge priimesc. Că puse Domnul firea noastră ceaia rănita
spre al lui mânz (ce se zice, spre trupul său), şi nodurile lui pre noi au făcut
şi mestecători trupului său, şi cei ce zăceam jos, el ne sculă spre cinstea
aceaia, ca un trup să fim cu el. Iară "de-toţi-priimitoarea"
beseareca, ceaia ce priimeaşte pre toţi. Că leagea amu nu priimiia pre toţi
(că "moavitean", zice, "şi amoniteanii nu întră în beseareca Domnului")
iară acmu, întru toate, limbile ce se tem de Dumnezeu şi lucrează dereptate,
priimite sânt lui. Că carei vor creade şi vor vrea părtaşi să fie beseareciei,
toţi-i priimeaşte beseareca lu Dumnezeu, şi păcătoşii şi vameşii. Că aduse
pre el, zice, în casa ceaia ce priimeaşte toţi, şi griji d-insul. Mai nainte
aduse el spre aceaia, că numai ce-i legă ranele, iară deaca se strânse
beseareca, şi fu de toţi priimitoare (ce se zice, den toate limbile împreună
deaca crescu credinţa), atunce fu şi darul sfântului duh. Şi dulceaţa lu
Dumnezeu tinse-se, cum aflăm în deaaniia apostolilor, că are loc a-toţi-
priimitoarea amânduror legilor, veachea şi nooa. Că un împărat închipuiesc
amândoao, pre acesta însuş Dumnezeu cuvânt fiind. Iară aceşti arginţi, când
se sui Domnul în cer, lăsă apostolilor, iară după vreamea apostolilor,
păstorilor şi învăţătorilor (ce se zice, arhiereilor şi episcupilor).
(Evanghelie) Zise: "Ce veri mai adauge cheltuială de la tine, eu-ţi voiu
plăti".
(Tâlc) Că adevăr aduseră de la ei apostolii, că mult se trudiră şi pre toată
lumea învăţătură semănară. Însă după vreame şi învăţătorii, spuind veachea
şi nooa leagea, mult adauseră de la ei. Şi de acealea plată au a lua când se
va întoarce Domnul (ce se zice, întru a doa venire). Atunce amu au a zice
cineş de eiş: "Doamne, doi arginţi datu-mi-i-ai, cu aceia şi alţii am adaus
cătr-înşii". Va zice Domnul: "Bun rob şi credincios, spre puţin
fuseşi credincios, spre mult te voiu pune. Pasă în bucuriia Domnului tău!".
Însă şi mai curat să înţeleagem pilda, că cu aceasta se adauge samareaninul
Hristos, ce-au luat trup den preablagoslovita, de pururea fată Mariia, şi
preaslăvita maica lui. Iară dobitocul cătră trupul lu Hristos adauge-se, iară
vinul învăţăturiei şi cuvântului celuia tarelui, iară untul cătră iubirea omului
şi milostivului cuvânt, iară a-toţi-priimitoarea beseareca iară priimitorii-de-
toţi apostolii, şi aceşti priimitori, episcopii şi învăţătorii besearecilor; iară
doi arginţi, amândoao legile, nooa şi veachea, sau ce e cătră Dumnezeu şi
cătră vecin dragoste; iară întoarcerea samareaninului, a doa venire a lu
Hristos, iară după această pildă.
(Evanghelie) Zise Domnul celui legiuitoriu: "Carele amu dentr-aceşti
trei pare-ţi-se ţie a fi mai vecin celui ce căzu în tâlhari?". El zise: "Cel ce
făcu milostenie cu nusul". Zise lui Isus: Pasă şi tu de fă aşijderea!".
(Tâlc) Cu aceastea cuvinte nemică altă nu învaţă pre noi Domnul, ce
numai să fim noi să ne închipuim lui şi miluireei lui, şi milostivniciei să ne
închipuim, şi cu milă cătră a sa rudă să ne arătăm. Şi fiecărui om cade-se
aproape să se afle de cela ce-i trebuiaşte ajutoriu, şi cu milă să se adaugă
cătră tot omul, oare să-i iaste şi rudă, oare şi de altă rudă, au vecin, au iubit,
oare soţ, oare vrăjmaş, să e rău, să e bun. Să facem şi noi aşa, fraţilor, cum
sântem învăţaţi. De văm afla vecinul flămând şi topit de seate, sau în
năpaste sau în meserătate căzut, şi de-l vedem amu cu nedereaptele rane
betejit, sau de greul boaleei de jumătate viu zăcând, să nu treacem ca şi
preutul şi ca levitul să-l părăsim, ce ca samareaninul milostiiia inimiei să
desfacem lui milostenie. Să căutăm spr-insul cu ochi milostivi, să
plecăm urechile noastre, şi să luom aminte greimea suspinilor lui. Să
deştingem despre dobitoc (den trufiia fără cuvânt, de lucrurile ceştii lumi),
să vărsăm mângâiarea vinului, să-l ungem cu untul iubirei de oameni, să-i
legăm ranele cu mângâiarea cuvintelor, şi să-l punem pre al nostru dobitoc
(ce se zice, spre a noastră avuţie), şi de cât ne va fi noao putearea, nevoia
vecinului să o mângâiem. Şi aceştea amu toţi ce e treaba căiei, de întreabă,
iară noi, cu putearea noastră ceaia mai marea, de ce le e den ea mângâiare,
să nu ne se dodeiască de ei, ce şi întru priimtoarea-de-toţi să-i aducem, şi,
de ce ne va fi putearea, cu mânile mângâiare să le dăm şi ajutori. Şi
ajutători încă să mai luom. Aorea amu oamenii de mângâiarea noastră să
rugăm, aorea pre Dumnezeu, ca să-i scurteaze lui de ce e lăsată spr-ins
pedepsă, şi ne făgăduim şi cu plată ajutătorilor şi celor ce stau derept noi, şi
celui ce e cătră vecin cu buna înţelepţie. Şi de văm vedea de tot vindecat de
noi şi sănătoşit vecinul, acolea e nespusa şi fără de număr şi nesfârşita
bogăţie şi partea nesupusă. Şi aceastea sânt înseş cuvintele împărăţiei
ceriului. Şi să zicem cineş cu îndrăznire: "Eu când mă voiu întoarce, plăti-ţ-
voiu". Să ne nădăjduim glasului aceluia, că nu văm avea a greşi adevărului;
să ne făgăduim de plată, că derept noi au venit iscodirea facerei cea de
bine. Că ceia ce vor face vecinului bine, plată au a priimi. Derep ce amu că
noao facere de bine feace, deci aşa şi noi unul alăltui ajutători spre spăsenie
să fim. Că aşa se păzeaşte iubovul cela adeveritul, şi se caută şi se
întăreaşte, ca de dulceaţa noastră, sau mai vârtos, de a lu Dumnezeu, nu
singuri înşine să ne îndulcim, ce şi vecinilor să dăm usârdie. Şi
încă nu numai această dulceaţă, fraţilor, să dăm, ce şi spre bunătăţi să-i
îmbărbătăm, şi de a sufletului spăsenie ajutători să fim lor. Că şi marele
Pavel făgăduiaşte-se grăind că "cine miluiaşte cu blândeaţe, acolo e
dragostea nefăţarnică". Şi iară: "Cu iubirea frăţiei ce e unul cătră alalt,
iubovul săvârşim". Derept aceaia să iubim şi noi, fraţilor, vecinii, cum şi
noi fum iubiţi de Dumnezeu. Că aşa zice c-au iubit pre noi Dumnezeu, cum
şi fiiul său unul născut datu-l-au izbăvire derept noi, şi iară au tocmit
liubovul său Dumnezeu întru noi, că noi încă păcătoşi fiind, e Hristos
derept noi muri. Dulci amu că fim vecinilor, nu negrijnici şi nemilostivi!
Aorea amu de ce li e nevoie să le dăm şi întru toate să-i dereptăm, aorea să-
i învăţăm spre mai bună viaţă şi pre calea spăseniei să-i rugăm să îmble, ca
şi întru însăş într-această viaţă neştiinţeei lor ajutători să le fim şi spre a
bunătăţilor cale dereptători, în Hristos Isus, Domnului nostru, că a lui e
slava şi ţinearea în veacii de veac, amin. Zise Domnul pilda aceasta: Un om
bogat, mulţiră-i-se pământurile. Şi cugetă întru el, grăi: "Ce voiu face, că
nu am unde aduna rodul mieu?". Şi zise: "Aşa voiu face: sparge-voiu jitniţa
mea, şi mai mare voiu zidi, şi aduna-voiu acolea tot grâul mieu şi dulceaţa
mea. Şi zice-voiu sufletului mieu: suflete, ai multă bunătate! Zaci în ani
mulţi, repausă, mănâncă, bea, veseleaşte-te!". Zise lui Dumnezeu: "Nebune,
într-această noapte sufletul tău ieşi-va den tine! Iară ce găteşti, cui va fi?".
Aşa adună ţie, însă întru Dumnezeu să ne îmbogăţim.
 Cămătniciia, mare rău iaste oamenilor, şi nemic nu iaste lor
mai iute decât aceasta, că firile oamenilor ceale preablânde mai iuţi de toate
fierile cealea iuţile face-l, şi nemilostiv şi fără de omenie cătră vecini
adauge-l omul de-l face. Că fierile când se satură de bucate, eale se duc,
iară camatnicii şi asupritorii saţiu nici dinioară nu au, nici se satură de ce
iau den camătă, nici pohta lor şi lăcomiia nu li se poate tocmi. Ce s-ară
dobândi toată avuţiia den lume, încă nu-ş pot tocmi pohta lor, şi nici
dinioară nu se satură, nici le e destul. Deci fiecine, deaca nu se satură nici
dinioară, cum să poată fi de oameni iubitori şi cu milă cătră vecini, şi să
poată să le mângâie greimea acelora şi lipsa? Că carei sânt prinşi de
camătă, şi învăţaţi a asupri nu numai de cea bunătate dulce ce va să fie
lipsescu-se şi se lasă, ce şi focului de vecie dau-se. Derept aceaia hitleane
sânt dobândele cametei şi asuprituriei, derep ce că în neşchită vreame au a
se îndulci, iară scârbă multă şi în vecie. Derept aceaia să ne nevoim,
fraţilor, acel rău den rădăcină să-l rupem şi să-l lepădăm den sufletele
noastre, şi în viaţa aceasta toate cealea ce cresc den aceastea reale şi iuţimi
să fugim, ca şi de muncile cealea ce vor fi în vecie să putem scăpa. Că
dentr-această cămătnicie şi asupritură a noastră va Domnul Dumnezeul
nostru să o izbăvească şi la sămânţa şi cinstea dentâi să ne scoaţă, cu
această pildă ce ne zace înainte noao. Înainte o pune şi aşa grăiaşte:
(Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Unui om bogat înmulţi-i-se
plodul satelor. Şi cugeta întru el, grăi: "Ce voiu face, că n-am unde să-mi
adun grâul mieu?". Şi zise: "Aceasta voiu face, că voiu sparge jitniţa mea,
şi mai mare o voiu zidi, şi aduna-voiu acolea grâul mieu şi bunătatea mea".
(Tâlc) Bogatul cela neînţeleptul aşa nesătul, aşa se arătă. Iară
preadulcele Dumnezeu, el şi ştiu neînţelepciunea lui şi nemilostiviia, însă-i
lui şi arătă, derept milosârdiia lui şi dulceaţa lui. Şi nu den început judecă
pre el pentru năravul cel nebunesc al lui, ce încă aducea lui de pururea şi
altă bogăţie cătră bogăţiia ceaia ce-au fost având dentâi. Că până în sfârşit
rabdă Dumnezeu şi dă tuturor bunătate, şi aşteaptă fieşi-a-cărui isprăvire, şi
nu-ş ia el darurile dulceţiei sale pentru hitleniia omenească, arătându-ş
miluirea lui şi dulceaţa. Că va aceasta iubitoriul de oameni, Domnul, ca cu
bogăţiia şi cu preaînmulţimea darurilor, sau sătui să-i facă pre ceia ce nu se
satură şi spre miluire nemilostiviia lor să cheame, sau nebuniia lor să o
oblicească şi tuturor aiavea să-i arate. Că ispită preamare aduce oamenilor,
vare cu chinuiri reale, oare cu priimire de dulceaţă, cu scârbe amu şi cu
nevoie muncind inimile oamenilor. Şi ca un aur într-un cuptori, pentru
răbdarea bunătăţilor, arată-se iară ceia ce priimesc dulceaţa şi bunătatea
lumiei: în loc de a mulţi, ispită fi-le-va nemulţemitoarea a lor minte. Că
înaintea tuturor aiavea pune-o şi o spune. Aşijderea iaste şi celor den
năpăşti şi în nevoi, nebiruită să-ş aibă mândriia sufletească şi a vieţiei trufie
şi a slaveei spre dosada şi trufiei să se lase. Că Dumnezeu dă înmulţire în
sate-i şi în câştigul bogatului, şi lucrarea lui în mulţi, şi fără răspuns face el,
şi spre dare şi spre iubire de oameni cheamă pre el. Iară acest om aşa era el
cătră milostenie neapropietoriu şi dârz şi nebun, cât era de nu putea să
înţeleagă fireei omenească, nici-ş aducea aminte că e firea tuturor
oamenilor întru un chip, nici înţelegea că cu derept i iaste, mai multul de
câtu-i trebuiaşte să împarţă celora ce le trebuiia, ce căuta să
strângă în jitniţă mulţimea bunătăţiei şi să adaugă noao spre veache. Şi spre
toată vreamea de mulţimea bogăţiei aduna, iară saţiu nici dinioară nu avea,
nici-ş mai sătura el inima lui ceaia pizmaşa, ce întru nesocotire căzu, că
cugeta grăind întru eluş: "Ce voiu face?". În chipul mişeilor şi aceasta se
plângea şi aşa glasuri lasă, ca şi cela ce e de meserătate prins. Că grăiaşte
amu mişelul: "Ce voiu face, că n-am cu ce mă hrăni şi cum mă voiu
îmbrăca?" sau: "Ce mă voiu face cu muiarea şi cu feciorii de să i hrănesc, şi
cum voiu face ca dajdea şi datul domnu-mieu să-l pociu plăti?" Iară bogatul
grăiaşte: "Ce voiu face, că n-am unde aduna rodurile meale ?". Şi mişeii
amu împută aceasta, că n-au de ce le e nevoie, şi grăiesc: "Ce ne văm
face?". Ce nici acelora nu le se cade aceasta să grăiască, ce să mulţemească
şi să-şi puie toată nădeajdea şi să-ş pleace toată inima lor tocmealeei şi
grijiei şi de-oameni-iubireei lu Dumnezeu cel ce dă hrană flămânzilor şi
tuturor gadinilor, şi împle cu dulceaţa sa pohta noastră, şi grăiaşte că "n-am
a te lăsa, nici a te uita". Iară bogaţii, în ce chip grăiesc, aşa şi fac, şi nesătui
arătându-se şi nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. Însă şi mişeii
datori sânt cu bună înţelepţie să rabde şi de toate să mulţemească lu
Dumnezeu, ce mai vârtos bogaţii datori sânt cu bună înţelepţie să fie şi de
toate să mulţemească, că daruri bogate de toate luat-au de la Dumnezeu.
Însă vedeţi, fraţilor, câtă dulceaţă, priimesc bogaţii, şi mai multă scârbă
pentru avuţiia loruş strâng! Şi în loc de mult ce au ei, întru mii de griji şi de
vorovi încurcă-se, şi de multă neştiinţă ce-s ţinuţi, tânjesc aceştea, 
şi greimei şi grijiei cufundă-se, ca de unde vor amu cine mai avea ceva
dobândă şi dulceaţă. Şi când nu-ş pot vinde aceştea marha şi bogăţiia, mai
tare în mai multă neştiinţă tinde şi aduce omul. Că mişelul zice: "Ce mă
voiu face, că iată nu am", şi bogatul încă zice aşa: "Ce voiu face, că n-am".
Dară pentru ce amu adunăm noi mult, oamenii, când de grija strânsureei
ceaia multa răpaus nu avăm? Şi aceasta aiavea iaste, că de grija avuţiei
mulţime de păcate numai ce adunăm noao. Însă, o bogatule, derep ce aşa
grijeşti-te şi în deşert te trudeşti, şi sfeatul cela nebunescul ţieş priimeşti, şi
cauţi ce veţi face? Căce nu priimeşti tu sfeatnici dumnezeieştii proroci şi
sfântul David, să iai aminte ce-au grăit? Că "ferecat e", zice, "cela ce-ş
aduce aminte de săraci şi de mişei", şi "fericit bărbat cela ce miluiaşte şi dă
şi împarte, şi dă mişeilor; şi dereptatea lui lăcuiaşte în veaci". Şi de-
Dumnezeu-glăsuitoriul Isaiia încă învaţă şi sfătuiaşte şi-ţi grăiaşte: "Frânge
flămânzilor pâinea ta, şi mişeii şi ceia ce fără de case, adu-i în casa ta; şi de
veri vedea golul, îmbracă-l, şi de a ta sămânţă nu-ţi uita!". Şi de cauţi tu
unde-ţi veri aduna tu rodul tău, bună jitniţă şi pivniţă ai, numai să veri vrea:
maţele săracilor. Că într-acealea mult va încăpea, şi multă strânsoare putea-
veri strânge, şi va fi nerăsipită şi neputredă şi în vecie. Cu ce văm mainte
ucărî bogatul pentru nepriimirea-i şi neîndurătura-i au neînţelegătura-i şi
nesaţiulu-i? Că nu înţelegea, păcătosul de el, de unde i e bogăţiia! Că de la
Dumnezeu iaste. Nici ca un bun tocmitoriu aceastea socotiia, nice cugeta el
la inima lui să aibă soţ cineva şi ajutoriu, ce de a lui destoinicie şi
bărbăţie părea-i-se toate că sânt, şi cu a lui trudă şi muncă înmulţirea
lucrului-ş părea-i că sânt. Derept aceaia şi grăiia: "Rodul mieu şi grâul
mieu şi bunătatea mea", că "sparge-voiu a mea jitniţă şi mai mare o voiu
zidi". Bună sfătuire şi cu destoinicie a mândriei tale, o bogatule! Că să se-
ară şi mai înmulţi întru această vreamea trecătoarea, să se înmulţească ale
tale lucruri, iară vor să se răsipească. Şi să ştii că iară ai a zidi ce-ţi pare
amu ţie, o ome, au nu ştii că cât zideşti tu, veni-va moartea spre tine şi
deşartă nădeajdea ta face-o-va? Că nici amu ştim cât iaste viaţa noastră,
nici ştim ce are a fi până demâneaţă! "Aduna-voiu", zise, "acolo grâul mieu
şi bunătatea mea". Că darurile lu Dumnezeu şi bunătatea ce luase de la el,
al-său şi de eluş părea-i că are. Şi vrea să adune şi să păzească aceastea. Şi
trebuinţa mişeilor să ascunză. Că aştepta scumpeatea grâului şi pohtiia
atunce să desfacă el jitniţa, şi atunce de nevoie mişeii să cumpere, ca să-ş
înmulţească aurul. Că foametea aşteptă să fie. Că omul cela camatnic şi
nedereptul şi întru minte-ş el nu priimi cuvintele scripturiei, unde zice că
"cine vinde grâul scump, de nărod blăstemat iaste". Şi iară: "Vaide celuia
ce grăiaşte: când va veni luna, şi să precupesc, şi să-mi deşchiz comoara şi
să o adaug!".
(Evanghelie) "Şi zice-voiu", zise, "sufletului mieu: suflete, ai multă
bunătate! Zaci în mulţi ai!".
(Tâlc) Nu numai nu pohtiia dulceaţa ceaia ce va să fie, păcătosul de el,
şi cătră Dumnezeu să caute, ce şi viaţă luiş lungiia cu mai mare greime şi
nebunie, că socotiia că va fi cum i se părea. Că-i părea că şi viaţa lungă şi
anii mulţi den dulceaţa rodului adaugu-se. Ce nu iaste aceaia. Că
nu iaste den tine sorocul, o ome, nici putearea ta, vreamea să lungeşti. Au
doară şi vreamea lucratu-ţe-ai sau ai strâns? Au doară şi viaţa strâns-ai, ca
şi de alalte roduri? Ce de veri vieţui bine, atunce are a-ţi adauge ţie Domnul
şi alţii ai; iară de veri vieţui rău, are a ţi-i scurta şi ceia ce ţe-au dat den
născută. Că zice: "Nebune, întru aceasta noapte sufletul tău scoate-l-vor
den tine!"
(Evanghelie) "Răpausă, mănâncă şi bea şi te veseleaşte!".
(Tâlc) Cine jeluiaşte să mănânce până la sătul şi să se răpause, viaţă
porcească iaste: întru toate neînţelegăturile suflete. Iară înţelegătoarele
suflete, bune sânt să înţeleagă şi să cugete şi să se veseleaceă legiei lu
Dumnezeu şi ziseei lui. Iară cine se înjugă grijiei şi voroaveei, cum să-i fie
răpaus, de se dă el mâncăriei numai şi beriei? Mai vârtos muncă-i iaste, că
dentr-aceaia mii de boale nascu-se, şi dentr-aceale pohtele şi toate
necuviinţe ale lumiei facu-se. Că câţi se dau bucatelor trupeşti şi pohtelor,
aceia pântecele-ş au Dumnezeu şi Domn. Şi carii zic: "Să bem şi să
mâncăm, că demâneaţă cândai văm muri". Crez amu, ome, nu lăcuieşti tu
ca să mănânci fără saţiu, ce să mănânci cât să fii viu. Că derept aceaia ţi se
cade să-ţi înveţi trupul şi să-l ţii şi să-l lucrezi cu postul şi cu ajunul, ca să
nu surpi sufletulu tău în propastiia păcatelor şi spăseniia să-ţi pierzi. Că
meserătatea amu pare-le-se a mulţi o răotate a fi; iară nu iaste aşa rău. Ce
cine cu lucrure bune vieţuiesc şi se trezvesc şi se preveaghe şi se
înţelepţesc, acea meserătate mai vârtos iaste pierdere realelor. Cu bogăţie
iarăş pare-le-se a mulţi bine a fi. Ce nu iaste aşa bine, cine nu o va
avea aceasta cum se cade (ce se zice, să grijască de ce trebuiaşte altor şi să
ajute săracii). Că de-ară fi aşa, prost bună bogăţiia, el se vrea cădea amu
tuturor carii o ară avea să fie buni. Iară de nu sânt toţi bogaţii dulci şi
lucrători de bine, ce numai câţi bine isprăvesc cu bogăţiia, aiavea amu iaste
că nu însăş aceasta bogăţiia de la sine însăş bună iaste sau rea, ce un lucru
pre mijloc de bunătăţi ce zace. Şi iarăş, de-ară fi meseretatea răotatea,
cădea-se-vrea tuturor carii sânt în meserătate răi a fi. Iară să şi mulţi, întru
meserătate fiind, şi bunătatea ceriului dobândiră, au doară e răotate
meserătatea? Ce aiavea iaste, că de văm vrea, fraţilor, nici bogăţiia, nici
meserătatea nu va beteji spăseniia noastră. Că carii vieţuiesc întru bunătăţi,
oare să vor avea bogăţie, oare meserătate, totuşi e lucru bun şi cu spăseniia
şi bine; iară carii vieţuiesc întru reale, nu numai n-au nemică bunătate, ce şi
pre eişi se pierd.
(Evanghelie) Zise lui Dumnezeu: "Nebune, întru această noapte scoate-
vor sufletul tău den tine! Iară ce găteşti, cui va fi?".
(Tâlc) Cât e înfricoşată şi cutremurată răspunderea-i şi urgiia! Că nu
zise "întru în ceastă zi", ce "într-această noapte", că nevăzut amu şi fără de
nădeajde şi de pripă-l ajunge moartea şi întunearecul păcatelor, ca ceia ce
întru noapte adorm află-i, greşind derept mintea lor ceaia turburata şi a
buneei neştiinţă. Că n-au lumină şi înţelepţie dumnezeiască să lumineaze
lor, ce lumină avuţiia le pare că va fi, carii întru reale şi în curvii vieţuiesc
şi fără de frică lăcuiesc: curvarii şi necuraţii şi camatnicii. Iară cătră dumnezeiasca şi a sufleteştiei cu leane şi fără de grije întorcu-se,
neascultând apostolul ce grăiaşte, unde zice că: "tot curvariul sau necuratul
sau camatnicul nu vor avea parte împărăţiia ceriului". "Că strânge-vor",
zice, "sufletul tău", derep ce amu că sufletele păcătoşilor îngerii ceia iuţii şi
înfricoşaţii cu arme ascuţite scotu-le. Iară sufletele derepţilor, neîntrebate şi
neispitite fi-vor, ce le dau lu Dumnezeu. Că păcătosul, căce pământeasca
caută, trup cheamă-se, şi nu ş-au făcut el sufletului întrebare iuşoară să
aibă, că zice Domnul că "nu va lăcui sufletul mieu întru oamenii aceştea,
derep ce că sânt ei trup".
(Evanghelie) "Iară ce-ai gătit, cui va fi?"
(Tâlc) Derep ce amu că mulţi adună, şi de multe ori nici feciorii lor nu
moştenesc, nici soţii, nici rudele, ce striinii şi toţi stranicii, aorea şi
vrăjmaşii şi tâlharii şi pârâşii viaţa lor răpesc şi o ţin şi luotori fi-le-vor,
derept aceaia grăiaşte: "Ce-ai gătit, cui va fi?". Nu zice că "în comornic ce-
ai strâns", ce "ceaia ce-ai gătit", că mai nainte de strânsoarea rodului
nebunie cugeta-ş acest nebun bogat iară tăiarea morţiei aciiaşi după el
mearse. Aşa e cine adună luiş, nu întru Dumnezeu se îmbogăţeaşte. Că tot
omul în deşertu se trudeaşte, pripeaşte-se şi se nevoiaşte de lucruri
trecătoare. Că firea vremilor topeaşte-se şi se putredeaşte, şi cu voroavă
cine toată viaţa i-e împlută, sfârşenie are moartea. Iară în Dumnezeu se
îmbogăţeaşte omul, când spre acela nădăjduiaşte-se. Şi acela avea-va slavă
şi laudă, cine în Dumnezeu îmbogăţeaşte-se. Că cine creade den toată
inema şi nădăjduiaşte spre el, să ş-ară da şi tot şi să ş-ară deşerta, nemică
den ce i-e nevoie n-are a-i scădea lui, ce când i va trebui, de tot are
a lua de la Dumnezeu de ce-i va trebui. Iară cela ce adună luiş şi
nădăjduiaşte spre mulţimea bogătăţiei lui, şi se întăreaşte în deşertul său
câte aude, ca un nebun are şi a se chinui, ca şi acest bogat, că auzi şi se
chinui. Ce şi noi, fraţilor, nu noaoş să strângem numai, că nu ni se vor
deşerta maţele dând şi dăruind, nice cei ce vin cătră noi mişeii deşerţi să
lăsăm, nici să ne îmbogăţim cu nederept, ce cu derept, şi să creadem că
avem de la Dumnezeu bogăţie. Că mai bine iaste puţinea dobândă cu
derept, decât bucate multe cu nederept. Şi măsura dereaptă, măsurile
dereapte, şi ţărâna dereaptă să fie voao! Şi în loc de a sparge şi a risipi, şi a
zidi mai mare jitniţa, să ne nevoim să răsipim ceale păcate ce-s băgate întru
suflete-ne. Că den răsipirea amu acelora zidirea bunătăţilor adauge-se. Şi să
nu ne lăsăm de Dumnezeu pentru cea dulceaţă a noastră ce noao derept
aceaia au dăruit, ca să ştim ceia ce au lipsă, să le dăm de ce le va fi
trebuinţa. Că lucrul cela bunul de dăruire iară cătră cela ce-l dă întoarce-se.
Că nescăzută i iaste bunătatea şi dulceaţa celuia ce face bine cu bogăţiia.
Că ce dă, iară va priimi, şi ce va răsipi, pentru binele aduna-i-se-va. Deci
aşa să nădăjduim aceii bunătate dulce ce va să fie, în vecie să o dobândim,
cu dulceaţa iubitoriului de oameni, Domnului nostru, lu Isus Hristos, cu
nusul a tatălui împreună şi a sfântului duh, acmu şi pururea şi în veacii de
veac, amin. În vreamea aceaia era la una de beseareci întru
sâmbătă. Şi iată o muiare, avea duh de nevoie de optsprăzeace ani şi era
zgârcită, şi nu putea să se scoale de aciia. Văzu-o ea Isus, strigă şi zise ei:
"Muiare, lăsată eşti de nevoia ta!". Şi puse pr-insa mânile, şi aciia se
întinse, şi slăvi Dumnezeu. Răspunse mai-marle săborului, nu ogodi derep
ce întru sâmbătă vindecă Isus, grăi nărodului: "Şase zile iaste, întru eale se
cade a lucra; într-acealea amu să îmble să vindece, nu în zioa de sâmbătă!"
Răspunse amu lui Domnul şi zise: "Făţarnice, cine de voi întru sâmbătă nu
va dezlega boul lui sau asinul de la iasle, şi-l va duce de-l va adăpa?". E
aceasta de featele lu Avraam, sânt, ce o legă satana, iată optsprăzeace ani,
nu se cade a se dezlega de boala aceasta în zioa de sâmbătă?". Şi aceasta lui
grăi, ruşina-se toţi cine se protiviia lui. Şi tot nărodul bucură-se de toate
slavele ce era de el.
Domnul nostru Isus Hristos, Dumnezeu, scoase oamenii jidoveşti şi în
multe chipuri învăţa pre ei. Că mai de nainte vreame mai mult grijiia de ei
şi mai vârtos decât de alalţi oamenii. Aorea amu cu bune daruri, aorea cu
oprire, iară aorea cu ciudese preaminunate, nu înceta învăţându-i, şi cătră
spăsenie chema pre ei. Cei ce se pizmiia, elu-i munciia, iară ceia ce cădea
la dinsul, iară-i priimiia şi bunătate le da. Iară ceia ce greşiia, elu se
întorcea de cătră ei şi se mâniia spr-inşii, şi realelor da pre ei, pradelor şi
nevoilor în toate chipurile, şi cu scârbe răniia pre ei. Iară carei se întorcea şi
se căiia, iară-i chema şi-i priimiia, şi spre vrăjmaşi cu biruire-i proslăviia-i,
şi în viaţa lor sătura-i cu de toate de destul, de-i mângâia şi
înfrâmseţa pre ei. Iară mai apoi, însuş acesta unul născut fiiul lu Dumnezeu
vine cătră oile pierdute a casei lu Izrail, cu cuvinte învăţa pre ei şi cu
lucruri dojeniia ei. Şi cu mari lucruri nespuse den hitlenie despărţiia-i şi
cătră a lui credinţă trăgea pre ei. Ei nici aşa nu fură isprăviţi, ochii
împăijinându-ş şi urechile astupându-şi. Nu numai că nu se mira vâzând
aceaste ciudese minunate ale Domnului, lu Hristos, ce şi ocărâia pre el şi
împuta lui. Şi începură să ucigă pre el, neînţelepţii şi nemulţemitorii! După
aceaia amu şi bolnavii lor vindeca-i. Şi ei se împungea pentru binele ce da
el vecinilor, şi împreună cu pizmă era ţinuţi, că loruş cu rău le părea. Iară
alăltora le părea bine a fi, ce slava Domnului nu o răbda. Că nu vrea să
vază nici unul mântuindu-se, ce vrea ei mai vârtos toţi să se muncească,
decât toţi vindecaţi să fie şi ca lu Dumnezeu să se închine, şi să
proslăvească Domnul. Şi aceasta amu aiavea iaste şi de alţi mulţi. Şi e ivită
şi den această evanghelie, ce e cetită noao astăzi şi ne e pusă înainte. Aşa
grăiaşte:
(Evanghelie) În vreamea aceaia era Isus învăţând în besearecă întru o
sâmbătă.
(Tâlc) Domnul nostru Isus Hristos de pururea mergea în besearecă,
învăţa însuş de al său lucru. Că nu se cade învăţătorilor să se lenească şi să
părăsească învăţătura puindu-o înaintea celor ce ascultă. Iară cu nesocotinţă
şi cu leane să sânt şi mulţi ascultători, e puţini priimesc folos, destul iaste şi
aceasta pre ogoada lu Dumnezeu. Că mare iaste lu Dumnezeu şi un suflet
de se spăseaşte, iară de nu vor nici unul de ceia ce aud socoti pre cela ce-i
învaţă, elu-ş va lua plata învăţăturiei lui desăvârşit. Căce că ce i-e lucrul lui,
elu-ş sfârşaşte, că creade lu Dumnezeu ce-au zis, să adaugă
târgarilor argint. Că cine grăiaşte cătră ceia ce iau aminte, el are mângâiare
de ceia ce le grăiaşte şi se pleacă ascultătorii; iară cine va grăi de pururea,
şi nu-l ascultă, deci nu-ş înceată el a grăi iară, acela mai a multă amu cinstei
iaste destoinic, derep ce că face voia lu Dumnezeu. Căce că să nu-l nimea
ascultă, iară el tot datoriul săuş săvârşaşte-ş. Că de mândriia ceaia ascunsa
şi de comoara nevăzută, ce folos e de aceale doao? Iară cine grăiaşte şi
învaţă cuvântul lu Dumnezeu, el înmulţeaşte darul. Şi aceasta aiavea iaste
de puţ şi de fântână, că de le văm zlei apa, mai mult vor fi curătoare. Iară
care e nezleită, împute-se şi spre putredire întoarce-se aşijdere. Şi de va fi
ceva, vreun lucru, de fier făcut, deci de-l veri pururea apuca şi-l veri lucra
el, tot se mai curăţeaşte. Iară de-l veri ţinea ascuns, să stea bine şi frumos,
şi-l veri părăsi, şi nu-l veri mai prinde a mână, el mai ruginos se face. Şi
cându-l va vrea să-l arză sau să lucreaze cu el, rugina topeaşte. Aşa şi întru
ale trupului şi ale sufletului lucruri: de se vor pripi oamenii şi se vor nevoi,
aceia mai vârtos şi cu trupul şi cu sufletul sănătoşi sânt. Derept aceaia
nimea să aprinză lumănarea şi să o puie supt ciubăr, ce în sfeaştnic, ca să
lumineaze tuturor carei sânt în casă. Că Hristos amu aprinse dumnezeiasca
lumină, învăţătura sa, şi puse aceasta în sfeaştnic (ce se zice, la besearecă).
Iară ceaia ce lăcuiaşte arzând şi luminează tuturora carei sânt întru lumină,
noi, învăţătorii, iaste, şi nevoinţă şi celor ce cu vreare ascultă. Ce încă nici
derept noi numai, învăţătorii, pusă fu în besearecă lumina ziseei şi legiei lu
Hristos, ce şi derept ceia ce vor vrea să ia den lucirea lumineei lui
frâmseaţe şi cătră adeverita şi buna viaţă să se derepteaze. Unul
amu iaste dereptătoriu şi învăţătoriu, fraţilor, şi celui ce ascultă şi celuia ce
grăiaşte, Hristos şi Dumnezeul nostru, cel ce dă şi cuvântul şi mintea, cel ce
de pururea grijaşte de noi de toţi şi spăsenie oamenilor lucrează. Că acesta
însuş grăiaşte că "părintele mieu până acmu lucrează, şi eu lucrez". Derept
aceaia şi învăţa pren beseareci Domnul, ca năroadele să tragă. Că nărav
avea amu oamenii la praznice şi sâmbăta să se adune, ca de leagea să se
înveaţe şi să se pleace legiei dumnezeieşti. Că ştiia Dumnezeu negrija
jidovilor şi leniia lor de lucrurile legiei, şi derept aceaia despărţi o zi den
săptămână, ca toţi să înveaţe şi să înţeleagă leagea lu Dumnezeu şi zisa-i, şi
să le vie în minte pururea, derept să-ş aducă aminte, şi den aducerea de
minte să-i ascuţă şi să-i nevoiască, ca spre lucru să se îmbărbăteaze. Şi ei
amu în toată zioa de sâmbătă de dumnezeieştile cuvinte cu ascultare
nevoiia-se, şi şi acmu fac aceasta, unde şi se află. Iară noi nici întru o
jumătate de ceas în duminecă de a sufletului învăţătură şi ascultare nu
răbdăm şi să aşteptăm, ce vedem unii viind numai, de-aciia iarăş curând ies
şi nu rabdă până în sfârşit. Ce însă derep ce într-această zi a dumineciei ce
e pusă de Dumnezeu răpim şi derept a lumiei grije aceasta răsipim (şi
necum să fim noi în toate duminecile afară de greul lumiei şi de voroavă, ce
cu mii griji), şi de turbureale şi de vorovi sântem ţinuţi. Au pare-ne noao că
ne mai adaugem noi avuţiia au marha, de ne nevoim aşa şi pre Dumnezeu
uităm? Iară lu Dumnezeu pre cela ce uită pre el, de multe ori şi strânsura-i
şi avuţiia i-o răsipeaşte, cum şi iudeilor opri oarecând, celor ce
părăsiia tocmeala beseareciei, că grăiia prorocului că, "căce aduset aceasta
în casele voastre, aceaia o voiu răsipi", grăiaşte Domnul tot-ţiitoriul. Să ne
teamem de cazna aceasta, fraţilor, şi de ce zace în lumea aceasta vieţiei
noastre mult rău şi iute văzând. Cu multă usârdie şi de stăjit să meargem în
beseareca lu Hristos, ce mai vârtos întru această sfântă şi spăsitoare zi a
dumineciei. Şi să răbdăm acolo până în sfârşit, şi să ascultăm şi să ne
învăţăm de spăseniia sufletelor noastre. Că această vreame e trecătoare, şi
viaţa noastră cătră sfârşit apropie-se, şi se apropie moartea. Iară mai vârtos
apropie-se Domnul şi cuvinte înfricoşate de judecată. Spre aceaia toţi goli
şi cu ruşine înainte-i avăm a sta şi răspuns să dăm de viaţa noastră. Să avăm
a lua au împărăţiia ceriului ceaia nesfârşita şi fericita, sau osânda si munca
de vecie, ce e de pururea. Acolo amu altă mângâiare nu văm avea, ce numai
de lucrurile noastre tărie şi ajutorie. Ce însă iarăş să ne întoarcem la alalte
cuvinte ale evangheliei.
(Evanghelie) Şi iată, o muiare era ce avea duh de nevoie de
optsprăzeace ai, şi era zgârcită, şi nu putea să se scoale până în sfârşit.
Văzu pre ea Isus, strigă şi zise ei: "O, muiare, iertată să fii de boala ta!". Şi
puse mânile spr-insa, şi aciia se dereptă.
(Tâlc) Mult şi mare folos aduce boala celuia ce cade întru ea şi cu bine
şi o rabdă, cu tărie şi mulţemind lu Dumnezeu. Însă mai multe boale den
păcate sânt, derept a sufletului spăsenie şi folos. Că muncindu-se trupul şi
chinuindu-se, iară sufletul slobozeaşte-se de păcate şi se spăseaşte. Den
pizma diavolului tâmplă-se această boală aceştii muieri, cum şi Domnul
zise: ce o au legat satana de optsprăzeace ai. Că pentru neşte păcate
ale ei, lasat au fost de Dumnezeu şi muncită să fie de satana într-atâţea ai.
Şi spuse şi numărul vremiei, ca să înţeleagem că n-ară fi puteare acea boală
de la om vindecare să afle, numai de la Dumnezeu. Că nu e puteare den
om, ce puterile sânt ale lu Dumnezeu. Că putearnic fi-va diavolul întru
trupurele omeneşti în toate realele, când de sus, de la Dumnezeu, lăsate fi-
vor lui, derep ce că şi den început acesta fu noao iscoditoriu să cădem den
neputredirea. Ce zidiţi fum, ca cu boală trupul să se leage şi de chinuri lăsat
iară îmbrăcământul de piiale acesta să ştim. Să înţeleagem că Domnul cu
glasul frâmseţiei dumnezeieşti şi cu puteare împlut fiind, boala goni a
aceştii muieri. Că puse şi mânile spr-insa, ca să înţeleagem că a lu
Dumnezeu cuvânt şi putearea şi lucrul şi lumina îmbrăcă-o. Cu asaş amu şi
de eaş era a lui: nu altui cuiva, dentr-acela adeverit, spre una de eluş,
chipulu-ş împărţi. Iară dulceaţa lu Dumnezeu aşa fu, şi aşa a lui zidire
milui. Iară cel ce den început muiarea lega, satana, îngreoie-se derept
sloboziia ei şi mai mulţi vru să amărască, să-i leage acest jude al gloatei, cu
frica lui ceaia hitleana, şi să bage întru ei pentru el pizmă, şi să-l întărâte
pre el acestora, şi cu gura lui să-i oprească ciudesele. Că aşa amu
pretutindinea bunilor pizmeaşte, dracul şi vrăjmaşul nostru, diavolul.
(Evanghelie) Şi răspunse mai-marele săborului, împută de aceasta, că
întru sâmbătă vindecă Hristos, grăi nărodului: "Şase zile sânt, întru eale se
cade să lucreaze; întru acealea amu să îmble să vindece, nu în zioa de
sâmbătă".
(Tâlc) Pururea amu, întru toate, pizma şi râvnirea mai rea iaste decât
toate realele, şi mai vătămătoare foarte, încă şi mai mult decât ceia
ce vieţuiesc de pururea întru rău. Că unul alăltui de nu ogodesc, foarte
întunecă mintea lor, şi nu-i lasă să caute adevărul, ce grăiesc că dulcele e
amar, şi amarului dulce, şi pun în loc de lumină întunearecul, şi în locul
întunearecului lumina, derep ce că n-au tocmeală cu sfeat. Ce multe den
ceale bune pare-le-se că nu sânt bune, ce ocărăsc acealea şi împută. Şi de
multe ori şi miiarea amărăciune arată-se unora. Că den ispita firiei
neputinţă putreditoare având şi ochiul nefindu-le sănătos, multe de cealea
ce sânt, nu le veade, şi multe de cealea ce nu sânt, adauge-le. Şi carile sânt
tocma cu păsul, paru-i-se că nu sânt tocma. Au doară nu sânt tocma
cumpona una cătră alaltă? Nu zise judele gloateei însuş în faţă cătră Hristos
că "spargi sâmbăta, derept căce vindeci", şi "derep ce nu vindeci într-alte
zile, ce în sâmbătă?", ce cătră nărod deade cuvântul, că se temea să nu
cumva să oprească lui şi să se ruşineaze, ca şi cărtularii şi fariseii. Că de
multe ori se ruşina.
(Evanghelie) Răspunse Isus şi zise: "Făţarnice, cine de voi întru sâmbătă
nu-ş va dezlega boul său sau asinul de la iasle, şi să-l ducă să-l adape? E
aceasta, de featele lu Avraam fiind, ce o legă satana de optsprăzeace ai,
dară nu se cădea să se dezleage den legătura aceasta în zi de sâmbătă?". Şi
aceasta grăind lui, ruşina-se toţi carei se protiviia lui. Şi tot nărodul bucură-
se de toate slavele ce era de el.
(Tâlc) Obliciia-le Domnul pizma şi râvnirea, carei se protiviia lui. Nu
numai cătră mai-marele gloateei cuvânt cu răspuns deade, ce şi cătră toţi
fariseii şi cărtularilor. Şi făţarnici i meniia pre ei, că ştiia ca Dumnezeu
hitleniia lor, şi de a diavolului pomeniia. Că unele grăiia, iară altele întru ei avea. Acestora le zicea făţarnici bătrânii de demult, derep ce
că una le era lor înlăuntru, e cu alta den nafară închipuiia-se şi se arăta. Iară
aceştii muieri, fată lu Avraamu-i zise, pentru credinţa ei. Că acela iaste
feciorul lu Avraam, nu carele se-au născut pre trup dentr-însul, sau carii se
trag de ruda lui, ce carii au bunătăţile lu Avraam şi le păzesc şi ţin credinţa
lui, aceia-s feciorii lu Avraam. Derept aceaia au grăit Domnul: "De-aţi fi
fost feciorii lu Avraam, lucrul lu Avraam aţi fi făcând. Nu numai acest jude
al gloateei ruşină-se de cuvintele Domnului, ce şi toţi carei se protiviia
vraciului sufletelor şi trupurilor noastre, Domnului şi spăsitoriului nostru, şi
apăra pre el, să nu vindece neputinţele oamenilor. Şi pentru pizma lor ei se
răstiia, căce face ciudese Domnul; şi atunce amu carei nu se pleca, ei se
ruşina. Şi acmu mulţi eretici ruşinează-se, şi toţi carei se protivesc şi nu se
pleacă beseareciei lu Hristos, opriţi sânt. Iară năroadele, ca neşte folosiţi de
znamenii, ei se bucura, şi mii de vindecări priimiia, derep ce că nu era soţi
pizmaşilor şi râvnitori necuraţi. Că den judeci amu puţini crezură, iară den
ceia mai proştii şi neînvăţaţii mulţi credea şi se închina, derep ce că cu
pizma lor nu-i putea apăra, nici-i putea întoarce pre ei să nu crează. Şi noi
amu, fraţilor, greimea păcatelor noastre, ce se zgârceaşte mintea noastră, să
o dezlegăm, şi frâmseaţea lumiei şi grija bunătăţiei (cu ceaia ce înşală pre
noi dracul, şi-ş bate joc, şi departe ne face de Dumnezeu) până în sfârşit să
o lepădăm. Şi noi toţi lu Dumnezeu să ne apropriem, şi derept aceaia
spăsitoarei legi să ne închinăm şi de a sufletului spăsenie cu tot
sufletul să ne grijim. Să părăsim minciunile şi toată făţăriia, şi să grăim cu
adevăr cineş cătră vecinul său. Să ne îmbrăcăm, grăiaşte, preuţii, în
dereptate, cu de toate bunătăţile, cum sântem datori. "Că voi sânteţi lumina
lumiei", grăiaşte Domnul, "şi voi sânteţi sarea pământului. Că de se va
împuţi sarea, cu ce o veţi săra? Să amu lumina ce e întru tine fi-va
întunecată cu cât va mai întuneca?". Iară monahii, văşmânt de spăsenie ce-
aţi luat, nespurcat şi curat să-l păziţi. Aceasta să vă nevoiţi, făgăduita ce-aţi
dat înaintea lu Dumnezeu şi sfinţilor, îngerilor lui. Iară mireanii, cu
văşmânt neputred ce sânteţi îmbrăcaţi, şi cu veşminte de nuntă îmbrăcaţi, să
nu le spurcaţi acealea cu păcatele, ce să vă păziţi, bărbaţilor şi muierilor,
patulu-vă nespurcat, ca şi nunta cu cinste păzită să vă fie şi de tot curat şi
fără de prepus. Că spurcăciune e, şi înşelătoare iaste veşmintelor de
spăsenie, curviia şi necurăţiia, şi cuvintele cealea spurcatele şi beţiia şi
cămătniciia şi asupritura şi toate alalte păcate. Toţi amu, fraţilor, carii
sintem pre obrazul şi pre chipul celuia ce ne-au făcut şi sântem fiii lu
Dumnezeu şi moşteani împărăţiei lui, să ne nevoim să nu pierdem cinstea
aceasta, întinându-ne cu pohta dulceţilor. Ce să ogodim lu Dumnezeu cu
podobie şi cu dereptate, şi cu sfinţie şi fără de păcate, cu pace şi cu
împreunare, întru toate bunătăţile şi cu bună viaţă. Să ispovedim cu pace
păcatele noastre, şi să lucrăm Domnului cu frică şi cu cutremur, ca şi de cea
mânie ce e gătită noao, de la noi să o întoarcem, şi de cea muncă ce va să
fie să scăpăm, şi dulceţiei de cu a veacilor dulceaţă să ne îndulcim
în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi ţinearea în veciia
veacului, amin.
Zise Domnul pilda aceasta: Om neştine făcu cină mare, şi chemă mulţi.
Şi tremease robul lui în ceasul de cină: "Zi chemaţilor: veniţi că încă gata
sânt toate". Şi începură împreună a se lepăda toţi. Întâiul zise lui: "Un sat
am cumpărat şi am nevoie să ies să-l văz. Rogu-te, lasă-mă în pace". Şi
altul zise: "Pluguri de boi cumpărai cinci, şi mă duc să ispitesc ei. Rogu-te,
lasă-mă în pace". Şi altul zise: "Muiare luai, şi derept aceaia nu pociu
veni". Şi mearse robul acela, spuse domnu-său aceaia. Atunce se mânie
domnul caseei, zise robilor lui: "Ieşiţi curând la răspântii şi în uliţele
cetăţiei, şi mişeii şi beteagii şi orbii şi şchiopii aduceţi-i încoace!". Şi zise
robul: "Doamne, fu cum ziseşi, şi încă iaste loc". Şi zise domnul robului:
"Ieş la cale de ologi, şi-i îndeamnă să vie, să se împle casa mea!". Grăiesc
amu voao că nece unul de acei bărbaţi chemaţi gusta-vor de cina mea.
Mulţi amu sânt chemaţi, e puţini aleşi.
Fericitul evanghelist Luca înainte pune noao astăzi pilda cuvintelor
evangheliei învăţătură cum sfântul David au prorocit de Hristos, cum zice
că "voiu deşchide în pildă rostul mieu, şi voiu spune măiestriia mea
dentâiu". Iară după aceaia oamenii pildele şi cuvintele cealea acoperitele
mult le socotesc şi mult le ispitesc şi întreabă. Iară carele sânt grăite aiavea
şi curat, nu foarte le ascultă, şi mai a-leane se îndeamnă. Pentru aceaia în
pildă grăiia Hristos cum se zice în minte. Că coperemânt au
acealea, şi chipuri sânt şi seamne lucrurilor nevăzute, cugetaţilor mai vârtos
şi celor cu duhul; şi câte nu putem vedea cu ochii trupului, acealea arată
aceasta.
(Evanghelie) Zise Domnul pilda aceasta: Un om oarecine feace cină
mare, şi chemă mulţii. Şi tremise robul său în vreamea cinei, să zică
chemaţilor: "Veniţi că toate amu gata sânt". Şi aciiaş toţi începură a se
lepăda. Cel dentâi zise lui: "Sat cumpărai, şi am grije a mearge să văz el.
Rogu-te, aibi-mi răspunsul". Iară altul zise: "Boi înjugători cumpărai cinci,
şi voiu să merg să-i ispitesc. Rogu-te, ai-mi răspunsul". Altul zise: "Muiare
luai, şi pentru aceaia nu pociu veni".
(Tâlc) Învaţă Domnul şi dojeneaşte noi ce e derept milosârziia şi miloste
dulcelui, lu Dumnezeu, părintelui lui, ce fu tocmeala spăseniei noastre întru
omeniia unului născut fiiului lui şi Dumnezeu. Şi după aceaia amu
dumnezeiescului al lui trup fum oameni însoţiţi, că pre Dumnezeu, şi şi
părintele său, om meneaşte-l. Şi cină mare, cheamă-se tocmeala aceasta.
Cină amu, căce că în vreamea de apoi vine Domnul, iară mare, derep ce că
şi mare iaste pre adevăr taina spăseniei noastre. Tremease robul său. Cine
iaste robul acesta? Cel ce luo chip de rob, fiiul lu Dumnezeu, că om fu. Şi
ca un om tremes grăim, şi nu numai ca fiiul şi Dumnezeu, bun ogoditoriu
părintelui, ce şi ca un om. Că acesta e numai unul fără păcate, că toate
sfeaturile şi vrearea lu Dumnezău tatălui făcu. Şi săvârşi toată dereptatea,
iară păcate nu făcu, nici se află hitlenşug întru rostul lui. Iară în vreamea de
cină tremes fu (ce se zice, întru vreamea ceea de eaş ce-au fost). 
Zise când binevru şi cum vrea, şi tremes fu să zică chemaţilor.
Chemaţii sânt, ce se zice, toţi oamenii, că pre toţi cheamă Dumnezeu
spre a sa cunoaştere, unii amu cu văzutele făpturilor, cu bună învăţătură a
ceriului şi a pământului şi cu alalte, e alţii cu firile legiei, ce fură date noao
dentâi ca să cunoaştem Dumnezeu. Iară cei mai de aproape era izrailteanii,
cu leagea ce fu dată lor de la Dumnezeu, că de Moisi şi de alalţi proroci
chemaţi fură mai denainte. Şi cătră aceştea tremes fu mainte Domnul, cum
şi zice: "Au nu fui tremes, numai cătră oile pierdute casei lu Izrail?". Ce
întru ai lui amu vine, şi ai lui pre el nu priimiră. Iară câţi priimiră el, deade
lor puteare feciori lu Dumnezeu a fi, crezuţilor întru numele lui. Şi grăiia:
"Veniţi că toate sânt gata." Găti amu Dumnezeu şi părinte de Hristos Isus,
cel ce lumiei dărui nespusa dulceaţă, lăsarea şi iertarea păcatelor,
împreunarea şi luarea sfântului duh, întru loc de feciori curăţie şi frâmseaţe,
dereptate, sfinţie şi izbăvire, împărăţiia ceriului şi slobozire de muncă.
Derept aceaia şi grăi: "Împărăţiia ceriului în lăuntru de voi iaste. Şi vă
pocăiţi, că se apropie împărăţiia ceriului". Ei începură împreună a se lepăda
toţi, cu un cuvânt şi o tocmeală, judecii iudeilor şi cărtularii şi fariseii.
Lepădară-se de-a avearea pre Hristos Isus împărat şi Dumnezeu. Derept
aceaia, nici taineei şi dumnezeieştiei cină nu se spodobiră. Şi ceia ce
cumpărară sat şi boi înjugători, iubitorii de aur sânt şi iubitori de bogăţie
oameni, cei ce cătră a pământului grije sânt şi cătră grijile de pre pământ
lipiţi de pururea. Şi cei ce nu caută spre cugetata, şi de nădeajdea bunătăţiei
nici un cuvânt nu fac, nu vor putea, nici se vor cuvântatei cină
priceştui. Dară oameni amu lucrători şi cei preaproşti, ce au a înţeleage de
această taină dumnezeiască şi când se vor încelepţi, ţiind ei de pururea
plugul? Că se cheamă cinci boi înjugători şi ale trupului şi a sufletului firi.
Acelora amu lucrăm toţi, sau trupeasca sau sufleteasca, cum văm. Şi cine se
pleacă pre pământeasca, şi seamănă spre a trupului, are a secera putrejune,
iară carele lucrează sufleteasca şi seamănă spre duh, are a secera viaţa
veacilor. Iară cel ce luo muiare, iubitoriul de dulceaţă şi nesătulul de
păcate. Şi care e căzuta în jelaniia necuvioasă şi fără preceapere, şi în
pohtele fără-de-leage şi în dulceţi, şi cel ce de trup iubeaşte a se lipi, şi şi-e
afară de sine şi de minte, nu poate a mearge pre urma Domnului, nici a
lucra lu Dumnezeu, nici e ogoditoriu întru nemică lui. Însă să înţeleagem,
fraţilor, pierderea şi să ne plângem pre noiş, derep ce că pentru sat şi derept
boii înjugători şi pentru muieri cădem de la Dumnezeu, şi de a lui dulceaţă
dumnezeiască lipsimu-ne. Şi adăogându-ne şi încurcându-ne acestora, şi
toată vreamea vieţiei noastre răsipimu-o cu rău, şi, până la vărsatul sângelui
pentru acealea semeţindu-ne, de cuvintele lu Dumnezeu şi de înţeleagere-i
nici dinioară nu înţeleagem, nici facem. Iară ale sufletului învăţături şi
adevărul bun, iaste să înţeleagem şi să socotim şi să ne veselim legiei lu
Dumnezeu şi înţelesului celuia bunul şi lucrurilor sufleteşti. De aceastea
amu sântem noi datori a ne sârgui şi a ne nevoi.
(Evanghelie) Şi mearse amu robul acela, spuse domnu-său aceasta.
Atunce se mâniia domnul caseiei, zise robului său: "Ieşi curând la
drum şi pren uliţele cetăţiei, şi mişeii, orbii şi şchiopii şi neavuţii adu-i
încoace!". Şi zise robul: "Doamne, fu cum ziseşi, şi încă iaste loc". Şi zise
domnul cătră rob: "Ieşi la drum şi ologii, şi-i îndeamnă să vie, ca să se
împle casa mea!". Grăiesc amu voao că nici un bărbat de acei chemaţi au a
gusta de cina mea.
(Tâlc) Chemaţi fură domnii iudeilor şi cărtularii şi fariseii, şi nu crezură.
Lepădaţi şi scoşi fură. Şi de slava şi den dulceaţa lu Hristos căzură, şi nu se
spodobiră să crează lui, ce se întunecară mai vârtos de realele lor şi pizme.
Lăuda-se şi grăiia: "Au doară cineva den domni crezu lui?". Aşa acei
învăţători de leage şi cărtulari şi domnii iudeieşti înşelară-se şi nu
înţeleaseră, şi de pizmă topiia-se şi nebuniia, şi a lu Dumnezeu chemare nu
socotiră. Iară dentr-înşii cei preaproşti şi mişeii şi orbii şi neavuţii şi cei ce
se chema nebunii lumiei şi ocărâţi, aceia chemaţi fură, şi întrară întru viaţă.
Că nărodul amu şi mulţimea oamenilor minuna-se de cuvinte dulci ce ieşiia
den rostul lu Isus şi Dumnezeu, şi se bucura de învăţătura lui, şi de toate
preaslăvite ce era dentru el minuna-se. Chemaţi fură mainte şi vineră den
iudei şi ucenicii lu Hristos şi apostoli, Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, şi alţii
ce alease Dumnezeu, şi mainte-i învăţă întru slava lui. Şi după treacerea
acelora, de-aciia şi mii crezură, că a lu Dumnezeu dulceaţă şi spre limbi
vărsă-se. Că cei ce era pre cale şi ologi, păgânii sânt, că izrailteanii în
lăuntrul cetăţiei Ierusalimu lui era şi leagea luase, şi învăţată viaţă
avea. Derept aceaia zise: "Ieşi la cale şi în uliţele cetăţiei", că păgânii striini
era şi striinaţi de leage şi de leagea lu Dumnezeu. Şi nici pre o cale nu
îmbla, ce pre multe căi ale fără-de-legiei, şi în neştiinţe îmblând, întru ale
trupului păcate fiind. Că mare trup iaste păcatul, şi pren cetăţi împarte-se şi
desparte pre noi de Dumnezeu. A dobitoceştiei viaţă limbile era, şi urâţi, şi
spurcata a lor lăcuită, ce spre multe slave fiind împărţită, arătă şi-i zise
"drumuri". Iară căce era întru păcate viaţa lor, şi apăratul şi lepădatul şi
spurcatul al lor lucru, arată şi grăiaşte "ologiia". Şi nu numai să-i cheame
zice, ce să-i şi nevoiască aceia. Că să şi pre niminea să nu nevoiaşte
Dumnezeu, nici-l sileaşte, ce ceare şi va să creadem noi cu voie, însă să
înţeleagem că tăriia ceaia marea a lu Dumnezeu iaste, a creade limbile,
atâta nebunie având. Şi derept aceaia zice "nevoiaşte". Că de nu vrea fi
tăriia cea multă a lu Hristos, propoveduitul şi slava cea mare şi adevărul,
cum ară fi crezut oamenii, slujitorii idoleşti, fiind dârj şi nebunindu-se, şi
lucru spurcat făcând, şi cu socotinţă de pripă să cunoască carele au fost
Dumnezeu şi sufleteasca viaţa să iubească şi să vieţuiască, şi pre al
evangheliei cuvânt a îmbla, şi apostoleştiei dumnezeiască propoveduire a
creade? Ce se sui amu Domnul la ceriure. După ce săvârşi ce era de noi,
toată tocmeala, lăsă ucenici şi apostoli învăţătura lui bine-vestuind şi
propoveduind. Derept aceaia şi dumnezeiescul apostol Pavel grăiaşte, în
Hristos amu să ne rugăm, că lu Dumnezeu roagă-se de noi, să ne
împace cu Dumnezeu. E apostolii iarăş, după aceaia, păstori şi învăţători
ucenicii lu Hristos puseră, ca să propoveduiască de pururea cuvântul lu
Dumnezeu şi nici dinioară să nu părăsească sau să se lenească, ce în multe
chipuri să se nevoiască şi să întoarcă oamenii cătră lumina înţeleagerei lu
Dumnezeu, şi să-i derepteaze spre ceaia ce e adeverită şi la spăseniia vieţiei
veacilor. Derept aceaia nevoinţă cheamă-se acest lucru de arată datoriia
nevoinţeei şi grijiei a apostolilor şi ucenicilor lu Hristos. Şi mai cu
preaslăvită adaugere arată şi de-a întoarcerea limbile, derep ce amu că să şi
nu vrea elinii să lase idolii, bucatele, însă den adeverita propovedanie
nevoiţi fură. Şi se îndemnară aceştea, şi cu tăriia celui ce făcea ciudesele şi
de znamenii încredinţară-se, spre adaugere şi spre întoarcerea credinţei lu
Hristos. Că în toate zilele cina aceasta sufleteasca a sfinteei evanghelie
găteaşte-se apostolilor şi prorocilor, păstorilor şi învăţătorilor, beseareciei
lu Dumnezeu, şi chemaţi fi-văm toţi întru împărăţie, ceaia ce den începutul
lumiei gătit-au Dumnezeu oamenilor. Însă unii amu cu mândriia ispiteei
den nafară şi cu fără credinţă, iară alţii derept dragostea strânsurei şi a
avuţiei, şi pentru slava, bogăţiia şi dulceaţa, e alţii derept dragostea pohtei
trupului şi pentru grijile vieţiei aceştiia, lepădămu-ne şi nu priimim
împărăţiia şi fericita viaţă şi îndulcirea-i. Că toate căderile bunătăţilor şi ale
bunelor, greşalele lă sânt den ceaste trei reale: den iubirea avuţiei şi den
iubirea dulceţiei şi den iubirea de slavă. Că dentr-însele şi
cădearea ceaia marea den începutul lumiei fu. Că diavolul amu pentru trufa
căzu den ceriu, iară Adam pentru iubirea de dulceaţă, şi scos fu den rai, şi
Iuda derept avuţiia vânzătoriu fu lu Hristos şi moştean muncii veacilor. Cu
aceaste trei ispite şi pre Domnul dracul ispiti: cu iubirea dulceţiei, când
grăiia: "Zi ca pietrile aceastea pite să fie"; cu iubirea de slavă, când puse el
spre arepile hramului şi zise lui: "De eşti fiiul lu Dumnezeu, aruncă-te jos";
cu iubirea de argint, când în multe-l puse şi toată împărăţiia i arătă. Derept
aceaste trei reale ferecaţi şi legaţi sântem şi nu ne sârguim spre al sufletului
lucru, ce prea cu păreare şi cu negrije zilele vieţiei noastre petreacem şi ne
apropiem mai vârtos frâmseţiei aceştii lumi nestătătoare şi putredă, iară de
a fericitei şi a nesfârşitei viaţă nici un cuvânt nu facem. Însă iubirea de
oameni a lu Dumnezeu, carei se întorc şi se căiesc tare păcătoşii, dăruiaşte-
le împărăţiia ceriului. Că dereptul, de va vrea răul, muncit va fi, iară
păcătosul, de se va întoarce spre dereptate, spăsenie dobândi-va. Că pre cea
cale largă şi tinsă a păcatelor, ce se-au prilăstit păcătoşii, tremes-au tatăl şi
Dumnezeu unul născut fiiul său şi Dumnezeu. Rob fu pre trup, şi n-au venit
să cheame derepţii, ce păcătoşii la pocaianie, şi să-i sature şi să-i adape. Şi
priimeaşte aceia de pururea să fie, şi cu dragă cinste şi cu milă, derept
păstorii şi învăţătorii beseareciei, şi în locul înţelepţilor şi marilor domni şi
bogaţilor. Şi trupului bucurându-se mulţi oameni, şi boale arată-se că
tremeate şi nevoi. Şi cu a sa judecată ştie Dumnezeu, şi face pre ei
şi fără voia lor, carii nu vor a se lepăda de lume şi cătră el să alearge. Şi am
văzut mulţi den nevoie şi den năpăşti şi de scârbele lumiei cătră adeverita
credinţă a lu Hristos alergară şi spăsenie dobândiră. Învaţă pre noi Domnul
mainte cu acestă pildă, ca mişeilor şi săracilor şi neavuţilor mai vârtos să le
dăm, nu bogaţilor. Zice amu: "Când faci prânz sau cină, nu chema
liubovnicii tăi, nici rudele tale, nici vecinii bogaţi - doară cândva şi aceia
pre tine vor chema, şi va fi ţie plată - ce când faci cină, cheamă mişeii,
neputincioşii, neavuţii, ologii, orbii, şi fericit fi-veri, că n-au cu ce-ţi plăti,
ce-ţi va plăti învierea derepţilor". Auzi oarecine den şezători, zise lui:
"Fericit amu, cine are a mânca mâncare întru împărăţiia lu Dumnezeu!".
Omeneasca înţelegea şi socotiia acel om, şi nemica mai mult decât i era
firea nu putea să înţeleagă. Că nu era cu duh de înţeles, ce sufletesc amu
iaste cela ce tocmeaşte cugetul omeneaşte şi nemică mai pre desupra fireei
creade, ce toate pre fire înţeleage. Trei amu tocmeale sânt: trupeasca şi
sufleteasca şi duhovnicească. Ale trupului amu tocmeale iaste, când va
cineva să se bucure şi să se veselească, şi altora face rău; aceia sânt
camatnicii şi asupritorii. Iară ale sufletului tocmeale iaste, când nici vatămă
pre niminea nici va să fie vătămat. Aceasta amu iaste ce e pre fire avuţie,
derep ce amu că firea învaţă aceasta. Şi aduce noao şi Domnul de zice: "Cât
veţi să facă voao oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea". Iară a duhului
tocmeală iaste, când va cineva să se chinuiască pentru dereptatea, cu voie,
şi amărât mai vârtos caută să fie şi obidit, şi toată iuţimea a răbda
pentru Hristos. Iară ceaia ce vatămă alţii, afară de fire iaste, e ce nu vatămă,
nici va să se vatăme, pre fire iaste; iară a se chinui pentru dereptate şi a
răbda, mai pre desupra de fire iaste. Ce să fim cu usârdie, fraţilor, şi cu
cinste dragă de-a priimirea, fraţilor, şi mişeii să hrănim şi să-i adăpăm şi să-
i îmbrăcăm. Şi grijitură de toate spr-inşii, de cât ne e putearea, să arătăm, ca
şi ceia ce nu vor vrea, să-i nevoim, datori sântem, ca să se priceştuiască ei
dentr-a noastră bunătate. După învăţătura Domnului şi sufleteştii învăţători,
de seţi arhierei şi egumeni şi preuţi, supt al vostru ţinut carei sânt şi turme,
învăţaţi-i şi-i dojeniţi şi-i înţelepţiţi. Şi de nu vor vrea aceia, încă-i nevoiţi,
ca să facă cu adaus, ce se cade şi adausul, şi să nu-i uitaţi, rogu-mă voao.
Nici să ne lenim cătră fericita chemare a lu Dumnezeu pentru strânsoarea
bogăţiei putredă, nici pentru pohtele trupului şi pentru grija aceştii vieţi, şi
derept realele şi înşelăciunile dragosteei aceştii lumi să ne lepădăm
spăseniia sufletelor noastre. Să nu cinstim mai vârtos ceastă lume, ce e
până la o vreame de cătră a veacilor, nici să ne părăsim şi să ne zăbovim,
derep ce că aproape iaste lângă uşă moartea. Să nu cinstim satele, nici boii
şi muierile mai vârtos de a Domnului dumnezeiasca cină, ceaia fericita şi
nesfârşita piştea a raiului, ce ceia ce ne vatămă şi apără pre noi, mai vârtos
de toate urâciunile, şi de cealea ce nu ne plac, şi să o urâm, şi să o părăsim.
Şi să ne sârguim şi să ne nevoim, ca destoinici să ne aflăm buneei şi dulciei
chemare a lu Dumnezeu, şi aceii fericite şi sufletească cină să priimim
priceştenie, în Hristos Isus, Domnul nostru. Că a lui slava şi
putearea, în veacii de veac, amin! În vreamea aceaia mergea Isus întru un
oraş şi timpinară el zeace bărbaţi stricaţi. Şi stătură, şi aceia înălţară glas,
grăiră: "Isuse, năstăvitoare, miluiaşte-ne!". Şi-i văzu, zise lor: "Păsaţi,
spuneţi-vă preuţilor". Şi fu, ducându-se ei, curăţiră-se. Unul dentr-înşii
văzu că se curăţi, întoarse-se cu glas mare, slăvi Dumnezeu, şi căzu jos pre
picioarele lui, laudă deade. Şi acela era samareanin. Răspunse Isus, zise:
"Nu zeace se curăţiră? Dară noao unde-s? Cum nu se aflară să se întoarcă
să dea slavă lu Dumnezeu, fără de acest samareanin?". Şi zise lui: "Scoală
de te du; credinţa ta mântui-te!".
Multe şi de toate năravurile dăruit-au noao Dumnezeu să lucrăm, cineş
spăseniei sale. Un nărav, cel dentâi, iaste blagodareniia. Şi şi nemica nu
iaste mai mare şi mai vârtos de aceasta şi cu folos. Că cum blagodareniia cu
folos, atâta iaste şi neblagodareniia cu vătămătură. Că blagodareniia carei o
iubesc, cu bună înţelepţie-i face-i, iară neblagodareniia carei nu o socotesc,
dârji şi nebuni i face. Iară blagodareniia, cât bine o avăm, ea o păzeaşte şi o
fereaşte, şi cât nu avăm, pre iuşor dăruiaşte, şi câtă vătămătură turbură pre
noi, departe o goneaşte, şi încă şi cealea ce nu ne-ară turbura, nu le lasă a fi.
Iară neblagodareniia varecâtă dulceaţă şi bunătate avăm, ea o răsipeaşte şi o
piiarde, iară ce nu avăm, de-aciia nu mai adauge. Că această amu
vătămătură ce ne vatămă, ţine şi păzeaşte, ce se nevoiaşte şi ce nu
iaste să aducă şi să adaugă. Ce mă rog voao, fraţilor, blagodareniia de toate
făpturile să iubim. Că nu iaste amu cine mulţemeaşte cu daruri bune şi cu
laude a dătătoriului de bine Domnul acea proslăvitură, ce spre mai mult
dumnezeieştile daruri sineş să-ş înmulţească. Iară nebunului şi
nemulţemitoriului arătându-i năravurile, să nu se lase de dulceaţa
făcătoriului de toate, că a derepţilor judecare acestora se descoapere; că pre
Dumnezeu mânie, cum sânt şi adeverite aceaste grăitele. Că de Dumnezeu
glăsitoriul Luca într-această zi de astăzi are a pune înainte şi mai chear, că
de a zeace stricaţi spune curăţiia-le. Că acei noao den iudei era, şi
neblagodarnici arătară-se, şi ca neşte dârji şi cu nărav rău osândiră-se, că nu
se întoarseră să dea slavă lu Dumnezeu, iară acesta fiiind den altă rudă şi
samareanin, cu priimirea şi spăsenie spodobi-se, derep ce că se şi întoarse
şi deade slavă lu Dumnezeu, cum va fi spusă. Şi aşa grăiaşte:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, întrând Isus întru un oraş, timpinară pre
el zeace bărbaţi stricaţi. Şi stătură de departe, şi aceia rădicară glas, grăind:
"Isuse, năstăvitoare, miluiaşte noi!".
(Tâlc) Întru Galilei lăcuiia Domnul. Cugetă să meargă întru Ierusalim,
ca o mare şi neprepusă jărtvă pre eluş să se aducă părintelui, derept curăţiia
a toată lumea. Că se cade amu întru Ierusalim jungheat să fie mielul cel ce
luo păcatele lumiei. Hristos mergând întru Ierusalim, şi prentre Samariia şi
Galileia mergea.
(Evanghelie) Şi vru să între întru un oraş, timpinară pre el zeace bărbaţi
stricaţi. Şi departe stătură, strigară grăind: "Isus, năstăvitoare, miluiaşte
noi".
(Tâlc) Nu ziseră amu că "de te veri ruga lu Dumnezeu, tu ne
veri putea curăţi", ce "miluiaşte noi". Iară de ce ziseră "miluiaşte-ne", nu
vrea fi zis, de nu le vrea părea că iaste adeverit Dumnezeu. Că a milui, unul
Dumnezeu iaste, milostiv şi ieftinul Domn. "Isuse" mainte grăiră (ce se
spune, mântuitoriu), ca spre miluire să tragă pre el. "C-ai venit", grăiia, "să
vindeci toate nevoile şi să goneşti dracii; nevoile să scoţi şi să aduci bună
cinste, şi să spăseşti sămânţa omenească. Miluiaşte încă şi noi şi ne
spodobeaşte cu vindecare. Că nu cearem aur şi argint, nici altceva, ce
chipurelor trupului vindecare să priimim". Afară de cetate timpină pre ei,
derep ce că nu le se cădea lor în lăuntru în cetate să lăcuiască, că era
stricaţi, ce goniţi era ca neşte necuraţi.
(Evanghelie) Şi văzu pre ei, zise lor: "Păsaţi de vă arătaţi pre voi
preuţilor".
(Tâlc) Că leage era stricatului celui ce se vindeca, nu de sineş să se
înveaţe să-ş ispitească curăţiia, ce şi între ochii preuţilor să dea arătare, şi
cu zisa acelora să se meastece cu cei curaţi. Milostivi-se de oameni
iubitoriul Dumnezeu de glasul acelor amărâţi stricaţi, şi-i milui de acel chin
ce se chinuiia de tot, că derept acel lucru se ivise pre pământ, de fu om. Şi
zise cătr-înşii: "Păsaţi, de vă spuneţi preuţilor". Nici-i chemă pre ei Domnul
cătră el, nici se atinse de ei, derep ce că era oprit leagiei să nu se apropie,
nici să se atingă stricatului. Nici iarăş fără de lucru goni pre ei, după leage,
ce şi milă le deade şi leagea păziia, derep ce că mila lui e nespusă, şi
mândriia lui neajunsă e şi nespusă. Că nu derept eluş feace aceasta, ce
derept ceaia ce vedea, derep ce amu că de se vrea atinge de
stricaţi, părea-le-se-vrea că necurat a fi şi el, şi cu necurăţie şi cu prepus. Şi
ară fi spus tuturor, împutându-i de ce fu. Ce nu se apropie, nici se atinse de
ei, că şi leagea necurat zicea că iaste carele se atingea de stricat sau cât de
puţin să şi se apropie de el. Derept aceaia şi leagea necălcată să fie păziia,
şi ca Dumnezeu milostiv dărui lor şi glas lăsă, cel ce şi sufletele lor vindecă
şi trupurelor toată sănătatea desăvârşit le deade. Zise amu lor să se arate
preuţilor, derep ce amu că preuţii ispitiia pre aceia, şi de la aceia judecată
lua, au curaţi era de stricăciune, au necuraţi. Că avea preuţii semn; carele
era nevindecat de stricăciune, ei-l cunoaştea. Ce şi cu stricăciunca carele se
strica, de-aciia dobândiia vindecare. Preuţii-l ispitiia pre el, şi dar aducea-se
ce era în leage tocmit. Că zice amu Dumnezeu cătră luminatul glasnicul
Moisi să leapede den săbor tot stricatul şi tot necuratul suflet. Şi iară şi
această leage e stricatului: în ce zi se va curăţi, şi adus să fie cătră preuţi. Şi
să iasă preutul den besearecă şi să vază pre el preutul că i e vindecată rana
stricăciuniei. Şi să zică preutul şi să aducă curăţitului doao găini vii curate
şi lemn de chedru înfăşurat cu canură roşie şi isop. Şi să zică preutul, şi să
junghe o găină (pretutindinea genuchele spre o apă vie), şi găina vie să o ia
eluş, şi lemnul de chedru şi înfăşurătura canurei roşie şi isopul, şi să le
moaie în sângele găinei jungheate spre apă vie; şi să stropească cela ce se-
au curăţit de stricăciune de şapte ori, şi curăţit fi-va. Şi să lase
găina vie la câmp, şi să-ş speale cela ce se-au curăţit veşmintele-ş, şi să-i
fie tuns lui tot părul şi barba, şi curăţit fi-va. Şi după aceaia să între în
besearecă şi să fie afară de casa lui şapte zile. Şi când va fi a şaptea zi, iarăş
să fie tuns tot părul capului lui şi barba şi geanele; şi să-ş speale veşmintele,
şi să-ş speale trupul cu apă, şi curat fi-va. Iară de poveştile aceastea de toate
scrisu-se-au noao de Hristos. Că derept cea găină vie, viului şi al ceriului să
înţeleagem cuvânt; trupului amu, a chinului lui grăim. Ce însă al său trup
nu se putredi, că derept cuvântul chedrului e, neputredul al Domnului trup,
iară derept isopul, duhul, (că iaste caldă acea iarbă şi de răceala boaleei
curăţitoare: aşa iaste şi firea duhului sfânt şi tăriia), iară derept cruntarea de
sânge, a legiei spunere, iară derept apa vie, de viaţă făcătoare a botejuneei
dulceaţă, şi păharul de unt, al duhului mir iaste semn. Că se arată şi celor
unşi cu mir la ureachea dereaptă şi mâniei dereapte şi piciorului derept, că
auzului amu de-a dereapta ascultare cuvintelor se dă, iară mâiniei şi
piciorului spre dereapta lucrare să derepteaze. Iară mirul ce e vărsat pre
cap, arată tăriia cuvintelor de înţeles. Iară de ce se tunde capulu-i? Derept
zisa celor capete mai mari. Şi barba tunsă, acealea sânt păcatele bărbatului,
iară geanele, ca toată preaînălţarea să leapede, şi realele şi necurăţiile. Şi de
stricăciune slobozi-se-va, că Dumnezeu amu şi părintele, ce eram noi
stricaţi de păcate, cu a lui tărie fiiul ne aduse. Că vine să vindece
frâmţii cu inima, şi să deşchiză ochii orbilor şi toate ranele să vindece. Şi
cercetă Hristos după voia părintelui curaţi să ne facă, nu numai de aceaste
stricăciuni ce-s de stricăciunea, ce şi de toate, de fiece boală cine e ţinut. Că
jungheat fu derept noi şi spăseniia arătă-se noao vindecare. Că cu răstignire
vru moarte să rabde. Aceasta amu noao întru luminata umbrire scriia-se, în
scripturile legiei. Că stricăciunea iaste o muncă nu lină, că spre mai mult tot
şi se tinde, şi ale trupului noduri toate le apucă câte puţinel, şi foarte nu e
lesne a le vindeca şi mai pre sus de ajutoriul vracilor. Însă leagea, ca un
necurat, zicea să scoaţă stricatul den săbor. Nu nesănătatea trupului
opreaşte (că iaste să fie neosândit cela ce se războleaşte fără voie: nu cu
osândă a-l ispiti, ce mai vărtos cade-se să se miluiască), ce era chip ceii
bunătăţi ce va să fie, dulce şi bună. Şi în taină arată spăseniei noastră că
stricăciunea trupul strică, iară păcatul şi sufletul şi mintea netreabnici şi
ticăiţi face, pentru lucrul mort (ce se zice, pentru urâtele şi spurcatele
păcate). Morţi amu fiind noi păcatelor, e Dumnezeu şi părintele - preabogat
e acesta cu milă, şi derept a lui mulţime de dragoste ce-au iubit pre noi - el
ne-au înviiat lu Hristos şi ne-au rădicat şi ne-au pus la ceriu. Şi den săbor a
scoate stricatul, pildă arată, cum şi păcatelor carele are minte omorâtă şi în
toate păcatele e băgată, nevoinţă i iaste şi a se despărţi de mulţimea sfinţilor
şi afară de al luminaţilor săbor să lăcuiască. Nici să se meastece
derepţilor hitleanii, şi curaţii spurcaţilor! Şi nici împreună să fie cu curăţiţii,
nu i e iuşor a avea curăţitului spurcăciuniei. Ce meastec are lumina cătră
întunearec, sau ce parte e credinciosului cu necredincioşii? Însă de e
desfârşit curăţit stricatul, curat pare-i-se de leage că va fi, şi mestecat va fi
cu sănătoşii. Iară de e de jumătate stricat, necurat pare-i-se că va fi. Derept
aceaia gonit fi-va, că e de tot stricat, că nădeajde de curăţie n-are nemică.
Ce se spodobi de la Dumnezeu cu iubire de oameni, ca scârbiei să nu fie
înghiţit (că e amărât de rane), şi uitarea de jumătate stricatului, derep ce
amu că nădeajdea sănătăţiei multă scârbă iuşurează, că nu e dată lui de
leage să se meastece cu alalţi oameni. Chip era şi aceasta celor ce era întru
dulceaţa duhului adeveriţi, credincioşilor carei greşesc, nici să mănânce cu
nuşii. Că zice dumnezeiasca leagea duhului: "Iară necredincioşilor când ne
văm aduna?". Că nu ne apără împreună să nu mâncăm cu nuşii, că grăiaşte
Pavel apostol: "De vă vor chema cineva den necredincioşi, de veţi vrea să
meargeţi, de tot ce vă va pune înainte să mâncaţi, nemică să nu judecaţi".
Iară de credincioşi, ceia ce greşesc, aşa grăiaşte: "De e vreun frate de se
meneaşte sau curvari, sau camatnic, sau slujitoriu de idoli, sau beţiţ, sau
clevetnic, sau răpitoriu, cu aceia să nu mâncaţi depreună". Şi iară mă rog
voao, fraţilor, să vă feriţi de tot fratele carele îmblă fără de ruşine! Că de
greşaşte credinciosul, iaste în chipul stricatului de jumătate, iară
necredinciosul iaste în chipul celuia ce se strică de tot. Şi e
mărturie acestuia dumnezeiescul apostol, de grăiaşte: "Scris-am voao să nu
vă mestecaţi curvarilor". Şi să ştiţi, nu curvarilor lumiei aceştiia (ce se zice
luotorilor de camătă, sau răpitorilor, sau celora ce slujesc idolilor), ce de e
vreun frate de se meneaşte, şi alalte. Că curatul are amu leagea, până în
sfârşit stricatul nesănătos avându-ş trupul, nu că de acmu apropiia-se-va lui
după leage să se spurce.
(Evanghelie) Şi fu, ducându-se ei, curăţiră-se. Unul dentr-înşii văzu că
se vindecă, întoarse-se cu glas mare slăvi Dumnezeu, şi căzu pre faţă-ş
lângă picioarele lui, mulţemi lui. Şi acela era samareanin.
(Tâlc) Făcură cei zeace ce se zisease lor de la Hristos, şi cu vindecare
întocma spodobiră-se. Ce însă cei noao, ei era izrailteani, nemulţemitori
arătară-se şi întru uitare de mulţemire căzură. Şi nu se întoarseră să dea
slavă lu Dumnezeu, fără acest samareanin, fiind păgân, că mai gătiţi era
păgânii spre credenţă decât ovreaii. Că priimi Domnul pre acest
samareanin, ca un bun înţelegătoriu, şi zise lui: "Credinţa ta mântui-te".
Aşa grăind Hristos, împreună aducea-le aminte, carei era acolo, de ce
fusease mai nainte de ciudă. Împreună le şi arătă, că samareaninii buni
înţelegători sânt. Iară ovreaii de ce era dăruiţi nu mulţemiia, că era iuţi şi
mânioşi şi neaducându-ş aminte de dumnezeiescul dar până în sfârşit. Că
împută acelora Domnul că nu se întoarseră, mulţemită cu cinste să dea lui,
iară samareaninul cu bună înţelegută şi cu bună mulţemită arătă-se. Priimi-l
şi spăsenie-i dărui. Să ne apropiem amu cătră Hristos, fraţilor, şi să cădem
şi să ne închinăm, că iaste şi cu noi stricăciunea ce e de păcat. De 
acela să ne nevoim să ne izbăvim. Nu "Isuse, învăţătoare" să strigăm, ce
"Isuse, fiiul lu Dumnezeu, miluiaşte noi!" cu mare glas şi cu inimile
înfrâmte să strigăm, şi să cearem de pripă curăţie să luom. Să ne nevoim de
ce iaste întru sufletele noastre ce e tinsă stricăciunea să o curăţim, şi
hitleniia a părăsi. Şi de la Dumnezeu vindecare de vom dobândi, să nu în
partea nemulţemitorilor celor noao să fim însoţiţi, ce al zeacelui şi celui cu
bună înţelepţie să ne închipuim. Şi cu bună blagodarenie şi noi întocma cu
acela lu Dumnezeu să tremeatem, nu căce că-i trebuiaşte lui de la noi
mulţemită, ce noao dentr-aceaia să ne fie folos. Că nici una den ale noastre
lu Dumnezeu nu-i trebuiesc, ce noao ne trebuiaşte de la el. Că
blagodareniia lu Dumnezeu nemică nu-i adauge, ce pre noi ne face aproape
de el; şi spre pomenirea a darurilor celora dulcile aduce-ne şi mai nevoitori
cătră dumnezeieştile învăţături face-ne. Şi aşa ne face pre noi moşteani
celor veaci buni ce vor să fie, şi aceia să-i dobândim noi toţi în Hristos Isus,
Domnul nostru. Că lui se cade slava şi cinstea, împreună cu tatăl şi cu
duhul sfânt, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia,
un om apropie-se cătră Isus, ispitiia el şi grăi: "Învăţătoare dulce, ce să fac,
viiaţa de veaci să moştenesc?" Zise lui Isus: "Ce mă grăieşti dulce? Nimea
nu e dulce, fără unul Dumnezeu. Leagea ştii: Nu face curvie, nu ucide, nu
mărturisi minciună, cinsteaşte tatăl tău şi muma ta". El zise: "Acealea toate
păzesc den tinereaţele meale". Auzi aceasta Isus, zise lui: "Încă una tu n-ai:
tot cât ai vinde, şi împarţi mişeilor, şi să aibi avuţie vistiiari la
ceri; şi vino după mine!". El auzi aceaia, trist fu; era amu bogat foarte.
Văzu el Isus că trist fu, zise: "Cum nu e lesne celui ce are bogăţie în
împărăţiia lu Dumnezeu să între! Mai lesne amu iaste cămilei pren lăuntrul
urechile acului a treace, decât bogatului în împărăţiia lu Dumnezeu să
între". Ziseră ceia ce auziră: "Cine poate mântuit să fie?". El zise: "Nu e
puteare de la om, puterile sânt de la Dumnezeu".
Cum e amu den mâncarea ceaia multa aprindere, iară den aprindere se
naşte ogniţa, de-aciia dentr-acesta de multe ori moarte, aşa şi den avuţie şi
den mulţimea bogăţiei nebunie fi-va, de-aciia, den nebunie, după mulţimea
pohteei necuvioase învaţă-se a îmbla. Că nu atâta jeluiesc mişeii nevoia ca
ceia ce au mai mult, bogaţii, nici oastea atâta puteare are, carii au scădeare
spre lucrarea hitleniei, câtă puteare are carele are bogăţie multă. Că mai
vârtos ce vor bogaţii, ei şi pot, şi aiavea amu iaste că şi de cei mai mulţi cu
mult mai pot a face rău. Derept aceaia avuţiia ne se cade noao să o avăm
pentru nevoi şi pentru treabe ce se cad, ca în chip domnesc, nu de rob, ca să
o ţie cine o va avea, să nu fie ţinuţi aceia de treabă ei. Că derept aceaia se
grăiaşte, ca de o treabă a slujbeei să o avăm aceasta, nu ca să o băgăm în
comornic. Că chip de slugă iaste cine o face vistiiar şi i-e paznic, sau cine o
răsipeaşte, nu spre ce e trebuinţa, ce pre pohtele hitleane. Însă spre
trebuinţa celor ce le trebuiaşte a o răsipi, aceasta nu e pre iuşor bogaţilor şi
iubitorilor de argint să o facă, derep ce amu că nici dinioară den pohta
aceasta nu au a se delunga. Nu pentru căce nu pot toată avuţiia să
dobândească numai, ce şi câtă s-ară dobândi, nemică le pare-le lor
că n-au. Că când amu au o sută de talanţi, nu foarte sânt săraci, ce încă şi o
mie jeluiesc; iară când o mie dobândesc, atunce mai vârtos fi-vor săraci, că
de-aciia nu o mie, cum mai de nainte, jeluiesc, ce mii să aibă, spre ce le
trebuiaşte, grăiesc. Şi nici dinioară nici u saţiu nu le iaste lor de dobânde, ce
de pururea de lucrul dobândeei şi de aprinderea pohtei în mai multă pohtire
fi-vor, că de pururea iaste spre toţi oamenii pohtirea bogătăţiei. Însă cine e
nestrâns de ea, el o învince şi o împarte, iară cine o strânge, topeaşte-l cu
grija, iară cine o părăseaşte, acela scârbele pierde. Şi dentr-aceastea să ştiţi
că moarte se tâmplă, că ca o jungheare le iaste iubitorilor de argint ce e
cătră avuţie pohta. Derept aceaia şi de lipsa avuţiei moarte le aduce, ca o
lăsare de sânge. Mişeii amu de răul cela marele, de pizme şi de uriciuni, de
clevete şi de vada morţiei, cu nuşii şi bogaţii împreună, prespre toate zilele
lăcuiesc. Iară până au neşchit ce e bine, mai multă cinste le iaste decât celor
ce au aur mai mult. Că cela ce pohteaşte mult, el i se pare şi cel puţinel şi a
fi mult. Că cea pohtă puţinea a measerului face-l întocma celui cu bogăţiia,
derep ce amu că bogăţiia pre fire iaste pâine şi apă, şi cum se va fi
îmbrăcământul trupului, să şi-l împle. Iară ceia ce adună mai cu asupră
bogăţie spre suflet, nesfârşită pohtă şi chin au. Că nu cela ce se
îmbogăţeaşte fericit fi-va, ce cela ce nu-i trebuiaşte bogăţiia iaste fericit. Şi
aşa iaste, cum şi astăzi, întru această sfântă evanghelie ce se ceteaşte, şi mai
chear spune-va grăind aşa:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, întrebă un jude pre Isus, grăi:
"Învăţătoare dulce, ce voiu face, ca viaţa veacilor să dobândesc?"
Zise lui Isus: "Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, fără unul
Dumnezeu. Leagea ştii: Nu curvi, nu fura, nu mărturisi strâmb, cinsteaşte
tată-tău şi muma". El zise: "Aceastea toate păzit-am den tinereaţele meale".
Auzi Isus, zise: "Încă una-ţi lipseaşte: tot cât ai, vinde, şi împarţi mişeilor,
şi veri avea comoară la ceriu; şi vino de pasă după mine!" El auzi aceasta,
preascârbit fu, că era foarte bogat.
(Tâlc) Unii amu socotitoriu şi ispititoriu grăiia a fi acest jude: şi vrea să
vâneaze pre Isus în cuvinte; cu hitlenie şi cu înşelăciune vine cătră Isus să
întreabe pre el. Însă nu e aşa, cum de mulţi arătat fi-va, ce mai vârtos
iubitoriu de argint arătă-se a fi. Că aşa-l amu Hristos oblici fiind el, şi şi
evanghelist Marco grăiaşte că curse şi genuchele plecă, rugă pre Isus, şi ca
căută spr-ins Isus, iubi pre el. De aceastea amu nu hitlean şi socotitoriu şi
ispititoriu arăta-se, cum se părea unora, ce mai vârtos iubitoriu de argint.
Că se apropie cătră Isus, de vrea să ştie de viaţa veacilor. Pohtiia şi aceasta
ca un iubitoriu de aur, că nu iaste aşa alt de iubitoriu de viaţă, ca omul
iubitoriu de aur. Părea-i amu că-l va învăţa Hristos pre el şi va da nărav, ca
şi în vecie viu să fie. Iară cine se îndulceaşte de dulceaţa bogăţiei şi a
aurului, cum zise Domnul, mai vârtos nu cu strânsura avuţiei, şi nici
maimulţimea bogăţiei ajutătoare fi-va vieţiei de vecie. Căi-se judele şi-i
păru rău pre sineş de întrebare, şi greime luo de răspunderea lu Hristos ce
fu cătr-însul. Că el amu, derep ce avea aur prespre toată vreamea, a veacilor
viaţă pohtiia. Iară de vrea avuţiia părăsi, ce grije fi-vrea lui de viaţa
veacilor? Că cu sărăcie vrea vie, cum i se părea. Însă el veacilor
mearse cătră Hristos, ca la un om preaprost şi ca la unul de învăţători.
Derept aceaia şi Domnul arătă că nu se cade ca la un om preaprost cătr-
însul a mearge, ce ca lu Dumnezeu. Că răspunse grăind lui: "Nimea nu e
dulce fără unul Dumnezeu. Iară să mă grăieşti dulce, o ome, derep ce
adaugi şi învăţătoriule?". Arată amu că "ca unul den mulţi pre mine părea-i-
se! Iară de sânt unul den mulţi, nu sânt dulce; că nimea den oameni nu iaste
dulce pre adevăr, fără unul Dumnezeu. Derept aceaia de veri să mă grăieşti
dulce, ca Dumnezeu mă grăiaşte dulce, nu ca om preaprost. Iară de mă ai
om preaprost, den mulţi unul, nici dulce mă chema. Că adevăr amu, dulcele
şi izvorul dulceţiei şi începutul şi rădăcina dulcilor Dumnezeu iaste. Iară
oamenii, să sânt şi dulci, ce nu cu adevăr, ce după priimire şi întru puţin au
dulceaţă, derep ce amu că pre lesne schimbaţi sânt şi se întorc. Şi carea ia
adaosă spre dumnezeiasca dulceaţă, iară dulceaţa omenească hiitlenie mai
vârtos pare-i-se. Ce învăţătura ştii: Nu curvi, nu ucide". Mainte amu cea
mai grea isprăveaşte leagea, pohta şi mâniia, că cu aceastea amu mai pre
lesne lunecămu-ne, de-aciia de furtişag şi mărturisitură strâmbă grăiaşte, ce
întru acealea nu mulţi, nici de multe ori cad. Iară cei ce curvesc, den pohtă
lă iaste, iară ceia ce ucig, den mânie le iaste, derep ce amu că acea fire
iaste: den lăuntru are vină, şi pururea turbură pre noi şi greu războiu are. Că
are omul împreunare şi dobitocului fără de cuvânt, cum au simţitură şi se
mânie şi pohtesc. Derept aceaia mainte aceastea isprăveaşte leagea, de-aciia
de făr de cuvinte grăiaşte. Iară a fura şi a mărturisi strâmb,
oamenilor scădeare vedem aceasta fâcând; şi într-unii puţini, că nu firea
turbură noi de pururea ce den greşala socotirei cuvintelor den năravul cela
răul şi den voia hitleanului fi-vor. Aşijdere amu şi ceia ce spre părinţi
greşesc, dentr-acesta iaste. Şi de iaste şi greşală mare însă ca nu curând a fi,
ce mai apoi aceasta puse, că nu se află lesne atâta de curând mulţi ca să se
nebunească spre părinţi şi mâniia pre ei, ce spre puţini şi aceasta va fi şi
den puţinei îndrăzneaşte. Zise acest om că "aceastea toate păzit-am den
tinereaţe" iară capul tuturor bunătăţilor, nestrânsoarea, puse-i înaintea lui
Domnul. Căutaţi legile! Că creştineasca viaţă adeverită fiind, "tot amu cât
ai" zice Domnul, "vinde" derep ce că de va rămânea ceva, aceiia eşti rob. Şi
împărţi aceaia, zice Domnul, nu rudeloru-ţi, nici bogaţilor, nici şutelitorilor,
ce mişeilor, celor ce zice să împarţi. Aceasta arată, ca nu cum se va tâmpla
a face împărţire avuţiei ce cu socotinţă şi cu înţeles derept. Derep ce amu
cu nestrânsura şi în toate într-alalte bunătăţi cade-se să aibă omul derept
aceaia zice şi: "vino, de pasă după mine", ce se zice: "şi întru alalte, în toate
bunătăţile isprăvit ucenic şi închipuit mie fii, şi de pururea pasă după mine,
ca să nu amu astăzi să mergi după mine, iară demâneaţă să te leneşti; ce
pururea pasă după mine". Derep ce şi pre acest jude iubitoriu de aur văzu-l,
că şi la ceriu cu comoară făgădui-se lui Domnul. Însă nu vru să între acesta,
nici se schimba inema lui, că rob era avuţiei. Şi pohtiia viaţa veacilor, însă
dragostea ce avea de bogăţie apăra pre el. Auzi amu şi ce scârbi, că
lăsarea avuţiei spuse-i lui Domnul. Că se arată mai vârtos şi de acesta, că
nu era iscoditoriu judele acesta şi hitlean, ce mai vârtos bun înţelegătoriu, şi
nu cu hitlenie şi cu ispită întrebarea făcu. Neminea den farisei nu se
scârbise nici dinioară de răspunderea lu Hristos ce era cătr-înşii, ce mai
vârtos se întărâta şi se turbura.
(Evanghelie) Că văzu pre el Domnul că fu oscârbit, şi zise: "Cum nu
iaste pre lesne celor ce au aur să între în împărăţiia ceriului! Mai pre lesne
iaste cămilei pren lăuntru de urechile acului a treace decât bogatului în
împărăţiia ceriului a întra". Ziseră carei auziră: "Cine poate să se
spăsească?". El zise: "Neputearea e de la om, iară puterile sânt de la
Dumnezeu".
(Tâlc) După ce auzi bogatul a avuţiei părăsire, scârbi-se şi greime luo,
iară Domnul cu minunată faţă grăi: "Cum nu e lesne celui ce are aur să
între în împărăţiia ceriului!". Nu zise că nu le e puteare, ce nu le e lesne. Că
nu iaste amu să nu le fie puteare bogaţilor să se spăsească. Că iaste puteare
cărui-ş va împărţi aurul a dobândi a veacilor dulceaţă. Ce nu iaste lesne a-ş
părţi avuţiia, derep ce că-i trage şi-i aduce spre pohte multe şi-i vatămă şi-i
apără. Şi n-au a se scutura pre lesne şi slobozire sufletească a dobândi carii-
s ţinuţi de aur şi de bogăţie! Iară după aceaia şi ca o neputeare aceasta pune
Dumnzeu, grăind că "mai lesne iaste cămilei pren urechile acului a întra
decât bogatului a se spăsi". Neputeare a şti, că nu se poate alcătui cămila
pren urechile acului. Însă iaste a înţeleage sau cămila însăş aceasta,
dobitocul, sau vreo fune de ale corabiei, ce au în corabiia ceaia marea mai
groasă. Iară de-i iaste cămileei mai lesne pren urechile acului a se alcătui,
decât bogatul a se spăsi, neputinţa aceasta adevăr iaste bogatului a
se spăsi, încă şi mai cu neputinţă pre adevăr. Ce amu am mainte a zice? Că
pre adevăr aşa iaste, că cine e bogat neputeare i iaste a se spăsi, de nu va
supune bogăţiia, nici are a zice cineva că cutarele era bogat şi-ş împărţiia
avuţiia şi se spăsi. Că nu se spăseaşte bogat, ce derep ce i-au fost ca o
minciună strânsoarea, sau ca un iconom fiind spăsi, nu ca un bogat. Că altul
e iconom, iară altul e bogat. Bogatul amu iaste cel ce-ş păzeaşte bogăţie
numai luiş, iară iconom iaste cel ce derept alţii aceasta strânge-o. Şi bogatul
amu, elu se va spăsi, deaca-ş va părăsi tot ce va avea. Iară iconomul, ca o
avuţie bună, ce strânge, împarte, cui de ce le tribuiaşte. Însă şi aceasta să
socotim, că bogatului neputeare i iaste a se spăsi, că celui ce are aur se arată
acest cuvânt că nu i-e lesne. Că cine e ţinut şi legat aurului, şi robeaşte lui,
şi e prins de bogăţie, nu se va spăsi. Că neputeare i iaste celui ce are aur,
sau e biruit de aur, nu iaste el biruitoriu spre aur. Ce şi mai vârtos, să ară
vrea acela şi bine aceasta să o tocmească, încă nu i-e lesne a se spăsi,
pentru neputinţa omenească. Că neputinţa amu iaste să nu ţinem mai mult
den ce avăm, de cât ne e treaba. Derep ce amu că se nevoiaşte diavolul să
împiedece pre noi până ţinem avuţiia? Că aiavea amu iaste, că mai vârtos
va el tocmeala aceştiia să avăm, decât a pravilei şi a legiei socotinţă. Şi
întocma aceii împărţeală face-ne nici cu o vreare curată şi dereaptă. Că se
tâmplă oare şi derept rudele şi împreunarea şi derept dragostea de se trage,
iară aorea derept sila şi răpştirea şi derept împutăciunea a se nevoi, aorea şi
derept lauda şi slava rădică-se, şi aduce a nu socoti mişeii, mai
vârtos şi săracii, cei ce mai vârtos datori sântem să le dăm şi de pururea
fieş-ce a da lor, şi a nu tocmi bine a chelăriei-ş isprăvire, cu de ce nu e pre
iuşor a scăpă de mrejile diavolului. Derept aceaia bună iaste nestrânsoarea
şi şi împreună tuturora nevătămătoare, şi neapărătoare cui va vrea să facă
îmblare întru spăsenie şi în împărăţiia ceriului. Ziseră ceia ce auziră: "Cine
amu poate să se spăsească?". Şi Hristos grăiaşte că "nu e putearea den om,
ce puterile sânt lu Dumnezeu". Că ceia ce au socotire şi înţelepţie
omenească (ce se zice, carei trag jos şi pohtesc ale pămân tului), nu le iaste
puteare să se spăsească, cum fu zis: "De la Dumnezeu iaste putearea". Când
amu va avea cineva pre Dumnezeu sfeatnic, şi dereptatea şi nestrânsura, şi
a priimi leagea şi învăţăturile lui, şi va ceare ajutoriu şi tărie dela dins,
aceluia i iaste puteare. Că a noastră amu iaste să vrem binele, iară a lu
Dumnezeu iaste, ceaia ce săvârşaşte. Şi într-alt chip iarăş, de văm ieşi
desupra neputinţei omenească, şi să văm vrea să ne facem noao liubovnici
den mamonul nederept (ce se zice, den cea avuţie ce avem mai pre desupra
de câtu ne trebuiaşte şi o avăm den dereptate), să o dăm mişeilor, că atunce
văm avea a ne spăsi şi ne văm veseli întru ale veacilor sălaşuri. Iară încă şi
mai bine iaste, toate câte să vom avea să vindem, să le dăm mişeilor. Iară să
nu de tot, încaile părtaş să facem pre ei. Iară de nu văm face nici aşa, încai
cu ceva pre puţinel pre ei să-i mângâiem, şi cu aceia pre Dumnezeu văm
milostivi, şi aşa acea neputinţă cu puteare ne va fi. Şi va fi cătră noi
dragostea şi de oameni iubirea a lu Dumnezeu. Aceasta aducându-ne
aminte, fraţilor, nu scârbiţi să fim, rogu-mă, a ne vinde avuţiia
carii auzim, a o da mişeilor. Ce cu usârdie mai vârtos şi cu bună înţelepţie
şi cu bucurie aceasta să facem. Şi să ne lăsăm de curvie şi de ucideri, de
furtişaguri şi de mărturisitura strâmbă, de mâniia şi de urgiia şi toate de
alalte reale, şi de hitlenie, şi de nedereptate, şi de asupriciuni, şi de camete.
Că această camătă şi asupritură pre adevăr mare rău iaste, cându-ţi obideşti
fraţii săi, derep ce amu că mai vârtos datoriu sântem să-i ajutăm şi să
mângâiem pre ei den ce avăm, cum se-au zis voao. Şi să cinstim părinţii şi
mumânile noastre, mai ales şi mai vârtos părinţii duhovnici şi învăţători, că
dentr-înşii priimim duhovniceasca după naştere, că aceasta amu iaste pre
ogoadă lu Dumnezeu. Să păzim leagea şi învăţătura lu Hristos şi să
meargem pre urma ucenicilor şi apostolilor lui, plecându-ne în toate
învăţăturile lor, şi să meargem pre urma celor ce-au ogodit lu Dumnezeu,
sfinţilor părinţi şi învăţătorilor noştri, păzind învăţătura lor şi leagea, tare şi
vârtos, şi să le râvnim căiei ceaia buna şi vieţiei lor. Să vindem sufleteaşte
şi cineş de noi avuţiia sa (ce se zice, mâniia, pohtirea, şi toate câte răsar
dentr-aceasta), şi să dăm aceasta şi să o aruncăm dracilor, ce sânt measeri şi
lipsiţi de toată bunătatea şi căzuţi den bogăţiia dulceţiei lu Dumnezeu. Şi
atunce să meargem după Hristos că păcătosul care-ş va lepăda bogăţiia
dracilor, el poate mearge după Hristos. "Fereaşte-te de rău", zice "şi fă
bine!". Că a te lepăda de rău iaste să leapezi bogăţiia ceaia reaoa puteriei
săracă a dracilor, iară a face bine iaste a mearge după Hristos şi pre urma
lui a îmbla. Că aşa amu vieţuind, şi îmblând cătră dumnezeiasca bună-
ogodire, a sfinţilor a tuturor şi a derepţilor dobândi-văm
împreunare, şi neputredei şi nespusei dulceaţă a lor, şi în cea comoară
sufletească a ceriului îndulci-ne-văm, cu dulceaţa şi iubire de oameni a
Domnului nostru, lu Isus Hristos. Că a lui e slava şi putearea în veacii de
veac, amin. În vreamea aceaia, cându se apropie Isus întru Ierihon, u<n>
orb şedea lângă cale, cerea. Auzi nărodul trecând, întrebă ce iaste aceasta.
Spuseră lui că Isus Nazareaninul treace. Şi strigă, grăi: "Isus, fiiul lu David,
miluiaşte!". Şi ceia ce mergea nainte opriră lui să tacă; el vârtos mai mult
strigă: "Fiiul lu David, miluiaşte-mă!". Stătu Isus, zise lor să-l aducă cătră
el. Apropie-se de el, întrebă el, grăi: "Ce veri de să-ţi fac?". El zise:
"Doamne, să văz". Şi Isus zise lui: "Caută! Credinţa ta mântui-te". Şi aciia
văzu, şi după el duse-se, slăvi Dumnezeu. Şi toţi oamenii văzură, deaderă
laudă lu Dumnezeu.
Soarele derept iaste Dumnezeu, cum iaste scris că tuturora întru un chip
luminează lucirea dulceţiei sale. Iară sufletul fieşcărui om, sau e ca ceara,
iubitoriu de Dumnezeu, sau ca lutul, iubitoriul de lucru, ce-l usucă soarele.
Aşa e şi tot sufletul iubitoriu de lucrul lumiei, şi iubitoriu de lume, de carea
ceartă Dumnezeu: ca un lutu e pre vreare, de nu priimeaşte semnul
peceatei, iute fiind, şi pre eluşi se surpă spre piiardere. Iară tot sufletul ce
de Dumnezeu iubitoriu, ca o ceară moaie-se şi chip şi semn şi dumnezeiesc
înţeles priimeaşte, şi va duhulu lu Dumnezeu sălaş. Că soarele al
ceştii lumi văzut fi-va şi nevăzut, iară înţeleptul soare, văzut fi-va
destoinicilor; şi toţi-i veade, ce mai vârtos pre carii prevesc pre el. Că
soarele lumiei nu grăiaşte, nici dă cuiva a grăi, iară înţeleptul soare şi
grăiaşte cătră iubiţii săi, şi a grăi şi a vedea tuturora dăruiaşte. Soarele amu
al lumii, pre ale lumiei locuri luminează cu căldura zareei lui şi udătura
pământului numai ce usucă, iară nu bagă saduri şi seminţe. Iară înţeleptul
soare, ca se arătă amândoao întru suflet lucrează-le, că usucă udătura
chinurilor şi necurăţiia ce e dentr-aceastea curăţeaşte, şi grăsime dă
înţeleptului pământ al sufletului şi dentr-însul adăpă sadurile bunătăţiei; şi
hrănite fi-vor câte puţinel, şi creaşte-vor. Lumina iaste Domnul, ca
frâmseaţe sufletului celor ce cu viaţa şi cu cuvântul curăţiţi-s. Că să iaste
untuneareculu neştiinţei şi păcatul, să ştim că iaste şi lumină, mintea cea
bună şi viaţa bunătăţilor, ce e după Dumnezeu. Că lumină se grăiaşte
Hristos, că luminează mintea spre înţeleagerea nevăzutelor şi arată ceaia ce
e a unora, celora curaţilor, taina a vedea. Lumina iaste Hristos, derep ce că
luminează, cu înţeles a credincioşilor inemă şi ochilor trupului oamenilor
lumină le dăruiaşte. Derept aceaia grăiia: "Eu lumină sânt lumiei, şi eu
lumină întru lume venii". Aceastea aşa sânt, şi au a arăta şi ceteniile
evangheliei de astăzi, cum vor vedea ce e pus înainte, că aşa grăiaşte:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, fu cându se apropie Isus întru Ierihon,
şi iată un om orb şedea lângă cale, cerea. Auzi nărodul trecând, întrebă ce
iaste aceasta.
(Tâlc) Îmblând Domnul pren toate cetăţile şi în toate laturile
iudeilor, toate boalele şi lângorile vindeca; şi propoveduiia pocaianie, şi
rătăciţii întorcea spre adeverita înţeleagere, şi cu preaslăvite ciudese
învăţătura încredinţa-o. Că se învăţase oamenii, nu atâta cuvintelor, cât
lucrului pleca-se şi ascultători era. Trecând amu cetăţile iudeilor Domnul,
apropie-se întru Ierihon, că Ierihonul cetate era a Hananeiei, mitropolie şi
mare cetate era păgânească. Că aceasta amu, oarecând Ierihonul Isus
Naviin ajunse-l, şi multu-l bătu, când pre păgâni birui. Iară acmu,
adeveritul Isus spre mângâiare şi mântuire vine, că vrea să-i slobozească de
prădarea aceaia şi de acea spargere de demult, şi împinşii şi goniţi să-i
priimească. Dentr-această cetate iaste şi Ravvă, acea curva ce priimi
iscoadele lu Isus Naviin şi păzi pre ei. Mergând Domnul pre cale, aceaia-l
ducea întru Ierihon, mult nărod mergea după el, că cura de pretutindinea
derept ciudesele lui învăţătura. Un orb şedea lângă calea aceaia, şi auzi el
voroavă de cei ce mergea după Hristos, şi învăţaţi şi vindecaţi de el; întrebă
ce iaste aceasta. Şi după aceaia ziseră lui că Isus Nazareanin treace. Auzită
avea ce e den el de facerea ciudeselor, nevoiia-se că va face ciudesă
Domnul şi spre acest orb fiind, şi-i trebuiia vindecare. Şi se rădică de vine
cătr-însul, şi cu mare glas începu a striga: "Isuse, fiiul lu David, miluiaşte-
mă!". Iară Domnul grăi lui: "Ce veri să faci ţie? Şi ce strigi aşa? Ce cauţi,
ome, ca sărăcii, cu sărăciia ceaia de apoi derept tine şi ce ceri de la cela ce
n-are necăirea capul să-ş închine?". Iară orbul adause rugându-se şi căzu de
strigă şi grăi: "Voiu să văz". Nu puţinel ceva şi sărăcească cearere cerşu
orbul de la Dumnezeu şi Domnul, nu aur, nici argint, nici
bunătate, nici îmbrăcăminte, nici altceva, ca acealea, cum cerea de la alalţi
oameni, că de aceastea de toate puteare-i-vrea fi lui de să dea tuturor de
toate, ce numai ce grăiia: "Doamne, voiu să văz!". "Că niminilea altul",
zice, "nu-mi poate aceaste dărui, derep ce că unul iaste Dumnezeu, ce
miluiaşte şi spăseaşte". Derept aceaia căzu şi veni şi se închină, şi ca
făcătoriului şi Domn a toate strigă: "Miluiaşte-mă!". Şi "fiiul lu David"
zise-i. "Acela te crez că eşti, ce e den sămânţa lu David aşteptat, ş-ai venit
să mântuieşti ruda noastră derept mila ceaia fără de număr". Meneaşte-l şi
aimintrea fiiul lu David orbul, derep ce amu că numele acesta cinstit foarte
părea-i-se a fi, şi de multe ori amu prorocii şi împăraţii, pre carele vrea să
cinstească, aşa le zicea lor; şi cu acest nume proslăviia pre el. Întru iudei şi
acest orb crescuse, şi ce era de leage şi de proroci grăite de Hristos spunea:
că den ruda lu David pre trup Hristos are a veni. Şi ca lu Dumnezeu
"miluiaşte-mă" strigă-i, că unul Dumnezeu iaste numai de miluiaşte. Ca den
ruda lu David, fiiul lu David meniia pre el. David amu spune-se iubit şi
blând; ş-au fost aşa fiind. Cerşu de la el milă. Nu zise orbul "ceare de la
Dumnezeu", sau "te roagă de mine, şi roagă şi îmblânzeaşte", ce "miluiaşte-
mă" numai ce grăi. Că ştiia foarte bine că iaste fiiul lu Dumnezeu, de se
născuse den sfânta şi de pururea fată Mariia. Derept aceaia-l şi vindecă, că
aşa crezu. Iară ceia ce mergea după el, înainte opriia lui, să tacă. El mai
vârtos striga: "Isuse, fiiul lu David, miluiaşte-mă!". Aşa iaste sufletul
răbdătoriu şi tare şi aprins. Că de nu-i vrea fi tare fiind credinţa
orbului, n-ară fi după ce-l opriia şi mai vârtos şi mai mult strigat. Derept
aceaia de Domnul întrebat fu şi aproape de el a fi spodobi-se, şi cearerea nu
greşi ce vindecare dobândi.
(Evanghelie) Că stătu, zice, Isus, zise să fie adus el cătr-însul. Şi
apropie-se lui, întrebă pre el, grăi-i: "Ce veri de să fac ţie?". Iară orbul zise:
"Doamne, voiu să văz".
(Tâlc) Nu că nu ştiia, întrebă pre el Domnul, ce ca să n-aibă a i se părea
cuiva că alta va orbul să priimească, iară el alta-i dă lui. Ce să înţeleagă şi
ceia ce sta împrejur şi cei ce venise cu nusul credinţa aceluia ce venise,
derept aceaia feace acea întrebare Domnul. Şi aceasta arătată iaste dentru
însuş răspunderea a Domnului, că "de veri să vezi" grăi-i, "tu vezi!" Şi
deaca auzi, aciiaş văzu. Că rodul credinţeei spăsenie dă. De acolo şi Hristos
mărturisi şi zise: "Credinţa ta spăsi-te", de arătă orbului pilda vindecăriei
lui şi ciudesa aceii isprăvirei. Că împreună zise lui "vezi", şi aciia glasul
Domnului lumină bolnavului fu. Şi văzu de pripă, derep ce amu că al
luminiei era glas şi al dătătoriului de lumină cuvânt. Şi mergea după el şi
proslăviia Dumnezeu, că luo amu orbul de la Hristos preadulcele dar
preaslăvit. Şi nu leni a mearge cu nusul, ce mearse după el, şi ca lu
Dumnezeu slavă dându-i, şi şi alăltora pildă le fu a proslăvi şi a lăuda pre
Dumnezeu. Că toţi oamenii, zice, deaderă slavă lu Dumnezeu. Şi mainte de
dare răbdătoriu arătă-se orbul, şi după luare bun înţelept arătă-se. Că
răbdătoriul amu, că să fu oprit de mulţi şi apărat a striga mai mult adause
de strigă: "Miluiaşte-mă, Isuse, fiiul lu David!"; că înţeleptul bun deaca
priimeaşte dulceaţa, nu se întoarce, cum mulţi fac: după luarea
dulceţiei nu înţeleg, şi nu-s mulţemitori cătră dătătoriul de bine.
Ce acestuia şi noi să râvnim. Şi mainte de dare răbdători de cearere să
fim, şi după luare mulţemitori să fim şi cu sârguit să venim. E să sântem
amu şi foarte ticăloşi şi nedespărţiţi, şi înşine de noiş să aducem rugăciune
Domnului, ca cearerea să priimim de la el spre folos noao. Că acest orb,
niminea nu avea să derepteaze pre el, nici putea să vază pre Domnul, nici
cineva den apostoli află ajutoriu, ce mai vârtos mai mulţi avea de-l opriia,
el toată apărarea birui şi preaieşi şi cătră însuş acela vindecătoriul Domnul
Hristos vine. Şi nici o drăznire nu avea el dentru viaţă-ş, ce în locul tuturor
acestora de destulu-i fu usârdiia, şi niminea pre el nu-l putu apăra. Această
usârdie amu şi noi să ne nevoim să strângem în rugăciunea ce e cătră
Domnul, şi să va ţinea darea Domnul, şi să sânt şi mulţi den gonitori de ne
apără, atunce mai vârtos să ne nevoim şi să tragem de oameni iubitoriul,
Dumnezeul nostru, spre sfârşirea rugăciuniei noastre. Că pretutindinea,
carea nu era pre iuşor, ce cu trudă, mai vârtos şi nevindecată şi mai cu
dureare, şi nu se putea lesne vindecată să fie de nici un om şi de sfinţii ce
făcea ciudese, acesta însuş Hristos slobozeaşte şi vindecă, ca un
preamândru şi bun meşter. Şi nu numai den nafară deşchise ochii orbului
Domnul, ce şi den lăuntrul sufletului. Şi aceasta arătată iaste, că şi mergea
după el şi proslăviia Dumnezeu. Sfinţii amu proroci, când şi ciudese făcea,
ruga Dumnezeu şi de la el tărie cerea. Cu aceaia preaslăvite seamne făcea.
Aşijderea şi apostolii mai de apoi punea-ş genuchele la pământ şi
Dumnezeu ruga, şi cu Dumnezeu ciudesele făcea. E acesta însuş Hristos şi
Dumnezeu fiind, şi domn prespre a toate, făpturilor grăiia. Aorea cătră
mare grăiia: "Taci şi te închide", iară aorea, când stricatul, grăiia: "Voiu,
curăţeaşte-te"; şi necuratului drac opriia-i grăind: "Ieşi den omul acesta, şi
de acmu să nu mai întri într-însul!". Şi acmu amu, cu dumnezeiasca a lui
amerinţare, orbului dărui şi lumina trupului şi lumina înţelegutului. Că
acesta amu iaste den începutul lumiei firea, carele-au împărţit întunearecul
den lumină şi făcu lumină. Şi sufletelor amu destoinicilor arată-se de
pururea dându-le a sa lumină, şi ochilor oamenilor, carii merg cătr-însul, ca
un ziditoriu şi făcătoriu, vedeare dăruiaşte. Atunce orbul lumină-se, iară
năroadele crezură, şi toate limbile a lu Isus nume grăiia. Că toţi văzură
ochii orbului că vedea, că era adevăr preaslăvită acea ciudesă ce fu. Derept
aceaia câţi văzură, credincioasă învăţătura lu Hristos părea-le şi prorociia
Domnului spre lucru a ieşi meniră, den ciudesa aceasta încredinţaţi şi
sfătuiţi fiind. Iară noi de ce-au fost ale Domnului preastrigări aciiaş toţi să
ieşim văzând, şi acelor ciudese ce-au fost atunce să creadem. Şi stând
înaintea acestora, ca neşte bătjocuriţi şi uitaţi să ne pare că sântem. Şi aşa,
fără de răspuns prea cu slavă acelui făcătoriu să creadem, şi ca şi când am
fi înşine văzători acelor ciudese ce se-au făcut în vreamea aceaia, să
proslăvim în trupurile noastre, dumnezeiescului, lu Pavel, cucerindu-ne, ce-
au grăit: "Proslăviţi Dumnezeu întru nodurile voastre!". Aşa se va proslăvi
Dumnezeu întru nodurile nostre, de nu văm căuta rău. Să ne învăţăm să
căutăm binele şi să proslăvim Dumnezeu întru văzutele ale lui
făpturi şi nevăzând pre el, să-i mulţemim de toate de ce-au făcut.
Proslăveaşte Dumnezeu, de nu văm asculta cântecele cealea realele ale
satanei, şi de văm asculta cuvintele lu Dumnezeu, şi de văm desface uşile
auzului, însă nu ocărâlor şi ascultătorilor spurcate, ce învăţăturiei
dumnezeiască de pururea şi dojanei. Şi împreună să zicem că se
proslăveaşte Dumnezeu în toate nodurile noastre, când creadem derept
întru el şi sfârşim sfânta a lui leage. Cu acealea amu pre noiş în toate zilele
cade-ne-se a ne derepta, şi cu acealea ni se cade a ne arăta înaintea lu
Dumnezeu. Că grăiaşte prorocul Iosie: "Milosteniia şi judecata păzeaşte, şi
te apropie Dumnezeului tău pururea!". Şi iară Malahiia de faţa lu
Dumnezeu grăiaşte: "Fiiul proslăveaşte părintele, şi robul pre domnul său".
"Şi de sânt eu părinte, unde iaste slava mea, şi de sânt eu domn, unde iaste
frica mea?", grăiaşte Domnul a-tot-ţiitoriul. Şi apostolul: "Să ne curăţim
sineş", zice, "de toate spurcăciunile trupului şi ale sufletului". Şi
preamândriia lu Solomon iarăş învaţă: "Cu toată paza socoteaşte inema sa,
că den fire iscodeaşte viaţa". Şi Hristos grăiaşte: "Curăţeaşte den lăuntru
sticla, ca să fie şi dennafara ei curată". Derept aceaia să ne teamem, fraţilor,
şi să ne nevoim a căuta cătră lumina învăţăturiei lu Dumnezeu. E să sântem
şi orbi, să ne apropiem cătră Dumnezeu cu pocaianie şi cu ispoveadanie şi
cu ferirea spurcatelor şi urâtelor lucruri, şi să dezbrăcăm veşmintele
noastre, cu cealea ce sem îmbrăcaţi (ce se zice, lucrurile întunecate şi de ale
pământului lucrări şi griji), şi să ne îmbrăcăm întru arme luminate
ale bunătăţilor. Şi ca întru o zi luminată, cu bună cinste şi cu dereptate şi
prea cu cuviinţă să îmblăm, ca să putem să meargem după însuş acesta
Domn şi slobozitoriul şi mântuitoriul nostru, Isus Hristos şi Dumnezeu. Că
lui slava şi ţinearea cu fără-de-începutul părinte şi viaţă-făcătoriu duh,
acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia, mergea Isus
întru Ierihon. Şi iată un bărbat ce-l chema Zachei, şi acela era mai-mare
vameşilor; şi acesta era amu bogat. Şi căuta să vază Isus cine iaste, şi nu
putea de nărod, că de crescut era mic. Şi curse înainte, sui întru un copăcel
să vază el. Că pre acolea vrea să treacă. Şi ca vine la loc, căută Isus, văzu el
şi zise lui: "Zachei, deştinge-te jos! Astăzi amu în casa ta cade-mi-se a fi".
Şi se deştinse jos, şi prinse el, bucură-se. Şi văzură toţi, răpştiră, grăiră că
cătră u bărbat păcătos întră să răpause. Stătu Zachei, zise cătră Domnul:
"Adecă, jumătate de avuţiia mea, Doamne, dau mişeilor, şi să am cineva
obidit, întorc de patru ori". Zise cătr-însul Isus că "astăzi mântuirea casei
aceasta fu, derep ce şi acesta fiiul lu Avraam iaste. Vine amu fiiul omenesc,
să caute şi să mântuiască periţii".
Toată amu nedereptatea şi răpirea şi camăta rea e, şi mai vârtos şi mai
rea de toate realele şi cu pizmă destoinicilor, iubitorilor de Dumnezeu. Iară
mitar, neschimbat lucru iaste asuprituriei şi realelor şi nedreptăţiei, că
cumu-s pren păduri urşii şi leii, de sânt foarte fieri iuţi, mai vârtos
de alalte fieri, aşa-s şi pren cetăţi şi pren toate laturile mitarnicii şi
înşelătorii, mai vârtos de oameni de toţi mai nederepţi şi mai hitleani. Că
omului pizmaş păcatul i iaste cămătniciia, şi bunului iubitoriu de stranici
protivitoriu, că cum se protiveaşte reacele caldului, şi albului negrul, şi
luminei întunearecul, aşa se protiveaşte şi mitariul învăţăturiei, tescuind şi
asuprind mişeii. Iară a mitarnicilor amu avuţie nu iaste nemic dentr-altceva,
ce numai den lacrămele mişeilor. Şi câţi dentr-aceaia dobândă caută să se
îmbogăţească, prespre puţin după aceaia plânge-vor şi şi de al lor lipsi-se-
vor, că cămătniciia oarece un aluat vechiu iaste, şi vareunde să cade,
necurăţie lucrează. Şi de dobândeaşte cineva ceva den nedereptate, şi a sa
avuţie toată până în sfârşit piiarde-o. Şi să va fi adusă macar şi camai puţină
rea, de multe ori ceaia ce zace acolo, cea multă şi bună, mătură-o. Iară să
veri şi mulţi vedea cămătnicind şi asuprind, şi nu-i ajunge curând această
osândă, încă n-au până în sfârşit a scăpa de ea. Iară să vor şi scăpa acicea,
atunce mai vârtos a se teame şi a se cutremura datori sânt, derep ce că spre
mai mare muncă vin. Iară, mai vârtos, să şi scapă aceia înşişi de aceaia, iară
ai lor moşteani totuş au cu aceaia a se chinui şi a se osândi, ca neşte luotori
de soartea împlută de nedereptate fiind, derep ce că să aceia înşiş să n-au
răpit, iară ei foarte bine ştiu că au avuţiia altora şi o ţin. Derept aceaia, de
vor şti ei obidiţii de la carii se-au luat acea avuţie şi le o vor da cu toată
usârdiia tuturora, sau şi cu adaus, cum şi acel Zachei, sau de nu
vor şti, să o împarţă, aceaia cui i trebuiaşte, aşa ei au a se mângâia de acea
greime, şi de păcate încă se vor slobozi. Iară să o văm împărţi şi toată
striinilor, nici un folos iaste noao, cum şi Zachei aceasta arată, că această,
cât den răpiri avea, de patru ori întorcea. Atunce, zice, milostivi acela pre
Dumnezeu. Iară noi, mii răpind şi puţinel dând, cum văm putea milostiv pre
Dumnezeu să facem? Că să aduse a-doa Cain, şi încă nu-ş obidise soţulu-ş,
şi luo osândirea de apoi, dară cu cât noi mai vârtos, când den răpire şi den
camătă aducem, cum să n-avăm a ne chinui cu mai amar? Ca să şi Lazar, să
nu fu nemică obidit de bogatul, ce numai căce nu-l îndulci dentru a lui
avuţie, amărât iaste oblicit, dară ce răspuns au a da cei ce nu miluiesc
dentru a loruş avuţie, ce încă şi a striinilor iau-o? Că să amu ceia ce nu
satură flămândul Hristos şi nu adapă setosul Hristos cu diavolul osândiţi fi-
vor focului nestins, cu cât mai vârtos cel ce răpeaşte al mişălului, cându-ş
vinde ceva să-ş prinză foamea şi seatea, şi de ce e îmbrăcat elu-l goleaşte,
şi carele e striin nu numai că nu-l aduce în casă-ş, ce încă-l şi goneaşte mai
vârtos, şi bolnavul nu numai că nu-l cercetează, ce şi mai multu-l betejaşte,
şi nu numai legatul nu veade, ce şi cel slobod în legătură face de-l aruncă,
acela câte munci are a lua? Iară dereptatea şi milosteniia iubeaşte Domnul,
şi se apropie cătr-însul cel ce cu dereptate şi milostenie grijaşte, iară cine dă
cui ce trebuiaşte den avuţiia nedereaptă, nu iaste priimită lu Dumnezeu, nici
daruri dentr-acealea priimeaşte Dumnezeu. Că se scrie de cei ce obidesc şi
daruri lu Dumnezeu încep a aduce, (iară jărtvele necuraţilor urâte
sânt lu Dumnezeu) şi cartea pildei învaţă grăind: "Cinsteaşte Dumnezeu
dentru a ta dereaptă trudă, şi adu lui dentru al său rod derept; iară de veri
vrea den nedereptate şi den răpire să aduci lu Dumnezeu, mai bine ţe-ară fi
fost să nu strângi acea avuţie, nici să aduci dentr-însa". Dară pentru ce ne
spurcăm noi avuţiia noastră aducând dobândă nedereaptă, şi pentru ce
dosădim pre Dumnezeu necurate daruri aducând lui? Că nu va amu Hristos
den camătă să se sature, nici priimeaşte el aducere ca aceaia. Că mai bine
iaste să vezi mişelul topindu-se de foame, decât să-l saturi pre el den
avuţiia nedereaptă, că mai bine iaste nemică să nu dai, decât să dai den
avuţiia altora altuia. Că creştin bun iaste nu cela ce miluiaşte mulţi, ce cela
ce nici pre nimea nu obideaşte. Că nu se însoţeaşte nici se meastecă cu
camatnicii Dumnezeu, nici tâlharilor şi răpitorilor iaste soţ Domnul. Nici au
lăsat el noao săracii să-i hrănim, căce că nu e putincios a-i hrăni, ce cu
derept şi cu iubire de oameni prinos de roduri caută de la noi, derept a
noastră bună priimire. Iară milosteniia den nedereptate nu va fi nici den
blăstem blagoslovenie, nici den lacrămile altor plată bună. Că cela ce ia
dela alţii şi dă alăltora, nu miluiaşte acela, ce şi mai vârtos obidit-au cu
obida ei, ceaia de apoi şi mai reaoa. Derept aceaia sa ne învăţăm milostenie
să ştim face, ca de la Dumnezeu să ni se plătească. Că plăteaşte Dumnezeu
acelora ce-i laudă, iară nu laudă nici un camatnic. Că celor ce varsă
lacrămele obidiţilor grăiaşte Domnul că "ce fu mie urât, aceaia făcut; că
coperit cu lacrămi oltariul mieu, şi cu plângere şi cu suspini de
trudă". Că cine împarte şi dă den dobânda ce nu e strânsă pre derept spre
slujba ceaia buna a lu Dumnezeu, acela se închipuiaşte de face ca ceia ce
fură den besearecă şi aduc în cinste-i lu Dumnezeu. Ce să ne ispitim de
aceaia, fraţilor, şi să ne socotim truda noastră, den carea văm să aducem
daruri lu Dumnezeu, sau milostenie a face. Au doară am obidit mişelul, sau
doară neputinciosul am silit? Au doară şi plecatul noao noi l-am obidit
putearea arătându-ne în loc de dereptate? Că cu dereptate şi cu tocmeală zis
iaste noao să-i păzim carei sânt supt noi şi cătră înşiş robii noştri nu amu
căce sânt ei supt noi şi-i ţinem să-i sugrumăm, nici căce sântem putearnici,
să-i obidim. Ce deaca avăm puteare, să arătăm dereptatea nu ceaia ce nu
putem să dăm că avăm certare ce e cătră Dumnezeu ascultare şi frică, ce
ceaia ce o am putea apropiia şi nu ne apropiem. Că nu iaste noao să aducem
daruri deaca oscârbim fraţii ce de veri aduce darul tău în besesarecă şi
acolo-ţi veri aduce aminte că fratele tău are ceva spre tine, pasă mainte de
te împacă cu fratele tău, şi atunce vino de-ţi adu darul tău. Să ne aducem
aminte de Zachei mitariul. Că acesta punea înainte de da de patru ori cât
obidiia, şi după aceaia ce râmânea avuţie, jumătate împărţiia mişeilor. Că
ştiia amu că are a priimi pre Hristos. Şi nu aimintrea caută a priimi Hristos
ce e cătră săraci cinste de nu se va mai nainte dezlega a obidiţilor
asupriciune. Că aşa priimi Domnul şi a lu Zachei isprăvire, şi-i zise că
"astăzi spăseniia caseei aceştiia fu". Şi aşa iaste cum şi înseş evangheliei
cuvinte arată astăzi grăind aşa:
(Evanghelie) În vreamea aceaia, trecând Isus pren Ierihon, şi adecă un
bărbat, pre nume chema-l Zachei, şi acela era mai-marele vameşilor; şi
acela era bogat.
(Tâlc) Trecea Isus pren Ierihon şi mult nărod mergea după el,
cu toţi aceia şi Zachei, mirându-se de ciudese ce era de Hristos. Şi se
nevoiia şi jăluiia să vază pre el cine iaste, şi nu-l putea vedea de mulţimea
nărodului şi derept crescutul său, că era mic. Ce se înţelepţi de cei era
treaba, şi întru un smochin sui-se de socotiia de Isus, căce-l priviia el, văzut
fu. Derept aceaia chemă pre el Domnul cu blândeaţe şi cu linie şi-l priimi
cu chemarea. Şi toţi ierihoneanii lăsă şi întră în casa vameşului, nu că
lăcuiia întru ea Zachei vreo viaţă curată având, nici destoinică casa lui fiind
a răposa pre Dumnezeu ce vrea să se blagoslovească cu venirea lui şi de-
aciia să nu mai fie peştere lupilor, ce aceluia însuş mielului celuia
nevinovatului şi nespurcatului lu Hristos să-i fie sălaş. Că arătat era şi
nărocit acest Zachei, şi de camătă şi de nedereptate pretutindinea era auzit.
Că era mai-mare vameşilor şi nu numai vămăşiia ţinea, ce ca un iubitoriu
de argint şi de lucruri iubitoriu mult aur vrea de să adune. Şi de la tată-său
şi de la mumă-sa bogat fiind, şi încă nu se sătura de acea avuţie ce avea ce
se nevoiia încă să şi o mai adaugă den vămăşie. Că cum e iadul, de nici
dinioară nu zice că se sătură, aşa e şi cela ce e prins de bogăţie. Că s-ară
dobândi toată avuţiia, iară pohta lui nu şi-o mai poate domoli. Cu această
neputinţă boliia şi Zachei cu sufletul şi cu cugetul, că de grija iubirei de
argint orbise-se. Iară după aceaia-ş aduse aminte de vindecare şi se umili cu
sufletul şi curse cătră Hristos, şi ca o tină groasă iubirea argintului spălă, şi
saţiul şi lumina dereaptă văzu. Şi fu curând altul dentr-alţi, şi fără de
strânsură fu în loc de vamăş, şi preaînţelept den muncitorie şi milostiv în
loc de tâlhariu. Şi acesta era bogat. Că va să arate evanghelistul
multe neputinţe ale sufletului lui Zachei, derept aceaia zice: "Şi acesta era
bogat". Că mare apărătură de cătră spăsenie iaste boala bogăţiia, şi mare
vătămătură vindecăriei grija iubirei aurului. Derept aceaia şi Hristos grăiia
că "nu e pre lesne să între bogatul în împărăţiia ceriului". Iară cu a lu
Dumnezeu bunăvreare nemică nu apără lu Zachei la spăsenie avearea
bogăţiei, că după aceaia iară grăiaşte însuş acesta Domn că "nu e puteare de
la om, ce puterile sânt ale lu Dumnezeu". Derept aceaia nu fu lăsat acest
mai-mare de vameşi camatnic şi nederept, că cu usârdie dumnezeiască luo
şi dereptatea, şi milosteniia deaca săvârşi el luo şi spăsenie. Că armele
cealea mai tarile ale diavolului toate le răpi Domnul şi cetăţile lui sparse.
Derept aceaia nu numai vameşii ucenici-i făcu, ce şi pre Zachei ce era mai-
marele mitarnicilor prădă-l cătră spăsenie.
(Evanghelie) Căuta, zice, să vază pre Isus, cine iaste, şi nu putea de
nărod, că era mic de trup. Şi curse înainte, sui-se întru un smochin, derep ce
că pre lângă acela vrea să treacă.
(Tâlc) Auzi de Hristos Zachei, că de mari ciudese iaste însuş făcătoriu şi
de preaslăvitelor lucruri, scoate mulţi den păcate şi spre spăsenie întoarce;
şi vrea să vază pre el. Şi deaca nu putu el ce căuta să afle, loc şi nărav
pipăiia s-afle, şi cugeta doară va veni pre unde socotiia el, ca să vază pre
iubitulu-ş. Derept aceaia deaca fu apărat de nărod şi de statu-ş, el se sui
spre un smochin (că acel lemn plecat iaste şi scundicel şi iaste în chipul
smochinului, ce nu face nici un rod de trebuinţă oamenilor sau dobitocului,
ce tot iaste netreabnic rodul lui; şi se cheamă pre limba elinească
sicomoriiu, iară ce se zice sălbatec şi smochine de nici o treabă). Ce se sui
într-acest smochin Zachei, derep ce amu că pre acea cale vrea să
treacă Isus.
(Evanghelie) Şi deaca vine la loc, căută Isus şi văzu pre el, şi zise cătr-
însul: "Zachei, nevoiaşte a deştinge! Că astăzi în casa ta cade-mi-se a fi".
(Tâlc) Văzu Domnul pre Zachei cu ochi omeneşti, însă mai nainte
văzuse pre el cu ochii dumnezeieşti, şi-l precepu el că va fi gata spre
ascultare şi tare spre credinţă şi-l va pre lesne întoarce den reale spre
bunătăţi. Derept aceaia şi chemă pre el şi se duse să dobândească pre el. Că
aşa ne apucă înainte pre noi Dumnezeu pretutindinea, numai de vom căuta
cu toată usârdiia cătr-însul, şi cu bărbăţie să curăm cătră el. Şi se nevoi de
să deştinse, şi priimi pre el bucurându-se. Că nu numai derept căce văzu
Zachei pre Domnul, cum vru, bucura-se el, ce derep ce fu chemat de el, şi
după ce priimi pre el cum nici dinioară nu se nădăiia cum Zachei chemat să
fie de Domnul Hristos. Că se nevoi de se deştinse, şi cu bucurie priimi pre
el. Aşa şi noi să facem, şi cu usârdie şi cu bucurie să priimim pre el întru
inimile noastre, când văm fi chemaţi, că nu iaste nici o vreame, nici
dinioară, când nu cheamă pre noi Hristos. Derept aceaia să nu ne lenim,
nici spăseniia sa să o mâhnim părăsindu-ne den ceastă zi de astăzi şi ceaia
de demâneaţa aşteptând. Şi această vreame lăsându-o şi ceiia ce nu o avăm
nădăjduimu-ne, şi sineş împărţiri vieţiei dăruim.
(Evanghelie) Văzură-l toţi, şi răpştiră grăind că la un bărbat păcătos
întră să răpause.
(Tâlc) Păcătoşi pare-li-se mitarii derept cămătniciia lor şi nedereptatea,
şi derept aceaia împutară lu Hristos iudeii şi răpştiră spr-insul arhiereii şi
domnii lor, ca şi de Matei mitariul, şi de alţii mulţi aşa ca aceia. Că nu ştiia
ei năravul ce face cu ei Domnul. Derept aceaia nu-ş socotiia el pre ei, căce
răpştiia pre nederept şi se săblăzniia de aceale lucruri. Că se cade cea
puţinea blăznire a nu socoti unde va fi cuiva spăseniie mare, şi nu
derept cea mai mică piarză şi să se lipsească, de cea mai mare.
(Evanghelie) Stătu Zachei, zise cătră Isus: "Adecă, jumătate de avuţiia
mea, Doamne, dau mişeilor, şi pre cine s-am obidit, eu i întorc de patru
ori".
(Tâlc) O, de pripă fu întoarcerea iubitoriului de argint spre iuşor
îndurătoriu, şi fu preanedereptul! O, că însuş învăţat fu spăseniei, şi încă nu
ştiia nemică de Hristos! Şi jumătate den avuţiia luiş da mişeilor spre facere-
de-bine, iară jumătate o ţinea, nu ca să o aibă, ce ca dentr-aceaia să
plătească de patru ori ce-au luat den obidire. Iară acicea amu de ce grăiaşte
că "obidii", nu de ce-au în cinste înşelat semnează, ce ceaia ce-au fost den
obide şi den prade şi de nedereptate strâns. Că de patru ori a se plăti pre
leage era învăţătura, patru oi în locul uniia să se dea. Derept aceaia să
auzim şi noi, obiduitorii şi prădătorii, carea e luată şi strânsă la noi den
prade şi den nedereptate să o întoarcem celora ce-am obidit, de le o am
luat. Şi vindecare ca aceaia nedereptăţiei să aducem.
(Evanghelie) Zise cătră el Isus că "astăzi spăseniia caseei aceştiia fu".
(Tâlc) Casă cheamă-se pre toţi carii era în casa lu Zachei, că "astăzi",
zice, "spăseniia le fu". Că fu gonită piiarderea ce era biruită de cămătnicie
şi de nedereptate.
(Evanghelie) Derep ce că şi acesta fecior lu Avraam iaste. Că vine amu
fiiul omenesc, să caute să spăsească pierduţii.
(Tâlc) Ce se zice, cei pierduţi den ruda lu Avraam. Aceasta zise Domnul
derept ceia ce răpştiia şi grăiia că la u bărbat păcătos vine să răpause.
Cădea-se, zice, să se spăsească Zachei, derep ce că şi acesta den ruda lu
Avraam iaste. "Şi mai denainte derept avraamleani întrupii-mă. Au nu fuiu
amu tremes, fără cătră oile pierdute caseei lu Izrail?". Şi aimintrea iarăş
feciorii lu Avraam meneaşte Hristos, că "carei-s întru un înţeles lu Avraam
 şi în năravul lui". Şi după credinţa cămătniciei, derept aceaia nu i
zice c-au fost den ruda lu Avraam Zachei, ce acmu iaste, derep ce că se
schimbă den reale spre bunătăţi. Că cum fu Avraam chemat de Dumnezeu
şi moşiia luiş lăsă, aşa Zachei lăsă vama. Şi cum uită Avraam ruda ceaia ce
se mestecase şi o luase, aşa şi Zachei cămătniciia lăsă, de carea se legase.
Avraam avea muiare neploditoare, iară Zachei suflet neploditoriu de
lucrure bune; însă de un cuvânt de credinţă născu Avraam pre fiiul său
Isaac, iară Zachei fată de nestrângere adună. Şi fieşcine de noi fraţi lu
Zachei sântem, mici în statul sufletului. Că încă şi ne tragem jos pre pământ
şi căutăm să vedem Hristos aiavea, cum se cade, ce nu, nu-l văm putea pre
el aşa să-l vedem, de nu văm sări de ceia ce ne apără pre noi cătră el. Şi să
ne suim spre lemn (ce se zice, să ne preasuim desupra celor reale ale
pămantului), atunce şi Hristos vedea-va noi, şi va înceape cu adaus a ne
chema cătră el, şi ca să amu întru noiş va face. Că casa amu lu Dumnezeu
fi-va cela ce se va într-acest chip nevoi şi va creade. Iară de văm vrea şi
noi, fraţilor, să priimim Hristos în casele noastre şi să hrănim pre el, iară
noi să priimim săracii cei fără de case şi să-i aducem în casele noastre. Că
varecât bine s-am face fraţilor noştri, mişeilor, cătră însuş acela Hristos sui-
va. Aceasta amu ştiind, fraţilor, să priimim pre Hristos cu a fraţilor priimire
şi împreunare, şi cu înţelepciune, cu dragoste, ca şi fieşcine de noi să auză
de la Domnul că "astăzi spăseniia caseei aceştiia fu". Iar câţe-aţi obidit
mişeii, teameţi-vă, că voi aveţi tărie bogăţiia şi aurul, şi putearnici cu bună
minte, iară ei au mai vârtos de toţi arme mai tari, suspini şi
plângerea. Şi îns pentru acea nedereptate, şi ce e den ceriu priimesc puteare
şi ajutoriu, că "a mea amu izbândă eu voiu da", grăiaşte Domnul. Că
aceastea arme multe limbi pierdură, atâta le iaste ajutoriul de la Dumnezeu
obidiţilor. Şi armă mare şi tare suspinele obidiţilor oameni, că se miră de
buna înţelepţiia a lor Dumnezeu, când se chinuiesc rău şi nemică cuvinte cu
hitlenie scoţând, ce numai ce suspină şi se plâng de al lor rău. Şi obidiţilor
amu, milostiv le va fi Dumnezeu, iară pre ceia ce i-au obidit ei şi i-au
năpăstuit, pre aceia el i va munci. Să fugim amu, fraţilor, de nedereptate, şi
cu dereptate şi cu milostenie lu Dumnezeu să ogodim, ca şi Zachei, ca
milostiv să aflăm pre Dumnezeu în zioa de judecata ceaia dereaptă, şi să ne
spodobim împărăţiei ceriului şi de a veacilor dulceaţă să ne îndulcim cu
dulceaţa şi de oameni iubirea Domnului nostru, lu Isus Hristos. Că a lui e
slava şi ţinearea, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. În
vreamea aceaia, vine Isus în Nazaret, unde era crescut, şi întră, pre
obiceaiul lui, în zioa de sâmbătă în besearecă, şi se sculă, čăti. Şi dată fu lui
cartea Isaiei prorocul. Şi desfăcu cartea, află întru u loc, unde era scris:
"Duhul Domnului pre mine, derept aceaia m-au uns; bine să vestesc
mişeilor tremesu-m-au, să vindec struncinatele inimi, să propoveduiesc
prinşilor lăsăciune şi orbilor vedeare, să las frâmţii întru slobozie, să
propoveduiţi anul Domnului iubit. Şi strânse cartea, deade-o slugiei, şezu.
Şi toţi den besearecă, ochii le era căuta pr-insul. Începu a grăi cătr-înşii că
"astăzi izbândi-se scriptura aceasta întru urechile voastre". Şi toţi
mărturisiră el.
Că cumu-s amu ceia ce dorm întru corabie şi însăş mearge numai cât de-
abiia o amerinţă vântul, şi să nu simt înşiş ducerea, iară curărea lor cătră
sfârşit apropie-se, aşa şi noi, vreamea vieţiei noastre treace cu o neîncetată
şi sârguită oarece îmblare, fieşcare de noi cătră sfârşirea vieţiei sale şi cu
mâlcomiş curărea apropie-se. Că ca o trecătoare cură şi treace vreamea
vieţiei noastre, şi nici o oprire nu are întru ea, ce treace den an într-alt an şi
den vreame într-altă vreame şi den praznic în praznic. Ce iată amu, fraţilor,
această zi dentâi, avăm începutul anului! Că întru această zi şi evangheliia
ceteaşte-se. Şi i-e începutul acesta:
(Evanghelie) Duhul Domnului spre mine, derept aceaia mă unse; bine a
vesti mişeilor tremease-mă a vindeca frâmţii cu inema, a propovedui
prădaţilor iertare şi orbilor vedeare a lăsa frânţii întru slobozire, a
propovedui anul Domnului priimit.
(Tâlc) Vru să se ivească sineş şi izrailteanilor Hristos, şi să arate curat
că de părintele şi Dumnezeu uns fu şi sfinţit fu şi pus spre spăseniia
oamenilor. Prea cu mândrie şi cu minune aceasta tocmi, că mai de nainte de
alalţi oameni de toţi, nazareteanilor pre eluşi se arătă, că cu nuşii şi crescu,
de învaţă pre noi mainte ai săiş să învăţăm şi să dăruim ei, după aceaia şi
pre alalţi de-oameni-iubire şi bună milostiviia a arăta şi a vărsa. Că cartea
deaca fu dată lui şi o deşchise, află, nu ce se tâmplă, ce ce vrea însuş. Să nu
ne se amu pare că se tâmplă aşaş numai, de află locul acela unde era scris
că "duhul lu Dumnezeu unse-mă (ce se zice, sfinţi-mă) şi mă puse dulce a
vesti mişeilor (ce se zice, păgânilor)". Că păgânii nici proroci avea, nici
înţelesul lu Dumnezeu. Adevăr amu că întru multă sărăcie era! Iară frânţii
cu inimile, adevăr sânt izrailteanii, că inima lor mainte mare era şi înaltă, şi
casă lu Dumnezeu, iară mai apoi idolilor închinară-se şi mult, în tot chipul,
lu Dumnezeu greşiră: deci se frâmse şi se surpă inima lor. Şi în loc de casa
lu Dumnezeu ce era, fură peşteră tâlhărească. Vine de-aciia Domnul, ca toţi
să vindece şi prădaţilor să dea lăsare şi orbilor vedeare (ce se zice,
păgânilor şi izrailteanilor), că amândoao părţile, aceştea, prădate era de
satana şi orbi cu inima. Încă şi morţii toţi, den veac, prădaţi era, ce sloboziţi
fură den putearea iadului, derept învierea. Iară "anul Domnului priimit", că
propoveduiaşte Hristos veacul cela ce va să fie. De acesta grăiia
ucenicilor că "într-acea zi nu mă veţi întreba nemică", şi iară, veni-va
ceasul, când morţii auzi-vor glasul lui, şi ieşi-vor ceia ce-au făcut bine la
învierea vieţiei, iară ceia ce-au făcut hitleniia la învierea osândei. Priimit
amu iaste anul acela şi cu pohtă şi cu drag derepţilor, cei ce aciră şi aşteaptă
de ce-au lucrat pentru acea dulceaţă şi viaţă ce va să fie, după aceaia şi de
venirea cu trup a lu Hristos. "An priimit", că de aceasta şi Pavel grăiaşte:
"Acmu e vreamea priimită, acmu e zioa spăseniei". Iară deaca ceti aceasta
Hristos, zise: "Astăzi împlu-se scriptura aceasta". Că de el aceastea scrise
fură, derep ce amu unul născut fiiul lu Dumnezeu tremes fu de la părintele
slobozire şi curăţie şi spăsenie şi lumină lumiei. Ce să căutăm amu noi orbii
şi întunecaţi cu păcatele să ne slobozim, câţi sântem prinşi cu ale trupului
dulceţi, ca neşte prădaţi. Să ne lăsăm amu zdrobiţi de necuvioasele chinuri
şi păcate şi de cugetele hitleane, că pre toţi-i vindecă Domnul şi curăţeaşte
toate neputinţele şi toate ranele! Deci niminea amu să nu rămâne neluminat
şi nevindecat, ce cu credinţă să ne apropie şi să priimească blagoslovenie
de la Dumnezeu şi milostenie de la Domnul, mântuitoriul nostru, Isus
Hristos. Că mare e şi nespusă ce e spre noi de-oameni-iubirea şi dulceaţa
lui! Că den ce n-au fost, întru ce iaste aduse pre noi, şi noi căzuţii ce-am
fost, iară ne-au rădicat. Şi aşa de pururea când greşim, nici aşa nu se
întoarce de noi, ce ne priimeaşte. Şi scârbindu-ne noi el ne mângâie, şi de
vom suspina, el ne va veseli, şi carii aleargă cătră el, elu-i îndeamnă, şi
răslăbiţii vindecă, şi însă în fundul iadului cine va să cază, apucă înainte de-l izbăveaşte de nevoi, cu iubire-de-oameni; şi hrăneaşte pre
noi flămânzii preadulcele, trupul amu cu ce-s pre vremi roduri, iară
sufleteaşte cu preacinstita şi dumnezeiasca taină. Să ne curăţim amu,
fraţilor, şi destoinici să fim! Şi să ne cuminecăm înfricoşatei şi fără de
moarte taineei lu Hristos, ca să ne luminăm şi să ne înviem şi păziţi să fim
de începutele hitleniei vrăjmaşului, că acela iaste pierzătoriu vieţiei noastre.
Şi acesta iaste den început ucigătoriul de oameni, acesta iaste vrăjmaş şi
luptătoriu şi vrăjmaşul nostru, acesta iaste cel ce în mii de slave despărţit-
au ruda noastră si cu multe săgeate ale păcatelor răneaşte pre noi şi
pohteaşte toată lumea să înghiţă. Ce de el să ne întoarcem şi să-l urâm,
fraţilor, să fugim de el şi de laţurile lui şi de reale-i, carea iaste fugirea,
feritura lucrurilor hitleane şi ale cugetelor. Ce să ne împreunăm lu
Dumnezeu cu lăudata şi cu buna viaţă şi cu lucruri bune, şi cu toată
smereniia şi cu blândeaţele să lucrăm lu Dumnezeu. Că acest-au grăit: "De
veţi îmbla după învăţătura mea şi leagea mea păzi-veţi şi o veţi face, da-
voiu ploaie în vreamea ei, şi pământulu-ş va da grâul său, şi leamnele
luncilor da-ş-vor rodul său, şi va ajunge trierişul vostru, încă fiind în jitniţe,
şi jitniţa va ajunge încă şi altă semănătură, şi veţi mânca pâinea voastră
până la saţiu, şi veţi lăcui cu tărie în ţara voastră, şi voiu da pace ţărâiei
voastre, şi nu va fi nimea de să spare voi, şi veţi goni vrăjmaşii voştri, şi
vor cădea vrăjmaşii voştri înaintea voastră, şi voiu căuta spre voi, şi voiu
blagoslovi pre voi, şi voiu creaşte pre voi, şi vă voiu înmulţi, şi veţi mânca
veache spre veache, şi veachea den naintea noiei da-o-veţi în
laturi. Iară de nu mă veţi asculta, nici veţi face zisa mea, ce o veţi treace şi
nu veţi asculta, pune-voiu spre voi pustiire, şi veţi avea a semăna întru
deşert sămânţa voastră, şi vor mânca truda voastră vrăjmaşii voştri, şi vor
goni pre voi urâţii voştri, şi veţi fugi de niminea gonind pre voi, şi va fi
întru deşert tăriia voastră, şi pământul vostru nu-ş va da sămânţa sa, şi şi
leamnele satelor nu vor da rodul său, derep ce că voi venit cătră mine pre o
parte, iară eu voiu veni cătră voi cu mânie pre altă parte", grăiaşte Domnul.
Ce să ne teamem amu, fraţilor, şi să ne înfricoşăm de această oprire şi să ne
plecăm supt tarea dereapta a lu Dumnezeu, ca să dea noao toată dulceaţa sa,
cu milostea şi cu dulceaţa Domnului nostru, lu Isus Hristos. Cu nusul
tatălui împreună şi preasfântului şi de-viaţă-făcătoriul duhului cade-se slava
şi ţinearea, cinstea şi închinăciunea, şi marea frâmseaţe, acmu şi pururea, şi
în veacii de veac, amin. Zise Domnul: Nimea nu se sui la ceriu, fără de cela
ce den ceri deştinse, fiiul omenesc, acesta fiind la ceri. Şi cum înălţă Moisi
şarpele întru pustie aşa se cade să se înalţă fiiul omenesc, ca toţi cine va
creade întru el, nu va peri, ce va avea viaţa veacilor. Că aşa iubi Dumnezeu
lumea, ca fiiu-său unul născut dat-au, ca toţi cine va creade întru el, nu va
peri, ce va avea viaţa de veaci. Nu trimease Dumnezeu fiiul său întru
lumea, de să judece lumea, ce să mântuiască lumea.
 Zise Domnul: Nimea nu sui la ceriu, fără de cela ce den ceriu
deştinse, fiiul omenesc, acesta ce era în ceriu.
(Tâlc) Mainte amu, întru scriptura de demult, întru toate tocmele, a
deştinge Dumnezeu şi a sui grăiaşte, cum au grăit că "voiu deştinge să văz
de fac după strigare, iară de nu, să înţeleg". Şi de ce grăi, el se sui
Dumnezeu de la Avraam, când stătu de-a grăirea lui. Şi multe şi altele ca
acealea. Şi şi acmu, întru evanghelie grăiaşte Domnul: "Niminea nu sui la
ceriu, fără de cela, ce deştinse den ceriu". Iară de ce-au grăit, aşa iaste: că
nimea den îngeri, nimea den oameni la ceriul acela sui ce e mai susu de
ceriure, fără de eu unul, cel ce de acolo deştinse derept tocmeala nespusă şi
derept milosârdiia fără de număr, a slobozi ruda omenească, den robiia
drăcească şi den blăstem şi den păcate. Iară să şi îngerii suind la ceriu şi
pogorând arătară-se pre scară lu Iacov, însă nu de vedearea aceluia ceriu
grăiaşte scriptura, ce de alte ceriure, jos oareunde ce sânt. Că la acestu ceriu
ce grăiaşte, nimea nu sui, fără acesta însuş fiiul lu Dumnezeu, derep ce că
unul acesta de acolo deştinse. Fiiul omenesc derept tocmeala cheamă-se, şi
ceriul ceriurilor zice-se al Domnului. E să Ilie şi Pavel, sau altcineva, cătră
ceriu s-au fost şi luaţi, ce nu ajunseră până la acela ceriu ce zice Domnul,
că, până unde suiră, cu voia şi cu zisa lu Dumnezeu putură sui, nu cu a lor
puteare luaţi fură ei şi răpiţi. Ce numai Domnul însuş cu a sa puteare şi cum
ştiu sui la ceriu; şi deştinge pre pământ cu tăriia sa şi cu putearea şi cu
ţepeniia, şi niminea altul nu-i trebuiaşte la suire. Fiiul amu omenesc, după
omeneasca cheamă-se, derep ce amu că de multe ori den
dumnezeiia, de multe ori şi den omeniia meneaşte-ş sine Domnul. Acesta la
ceriuri zice (ce se zice, după dumnezeie acesta la ceriu), că den ceriu
deştinse mântuitoriul nostru şi nu se delungă den ceriu, şi la ceriu fiind nu
lăsă pământul, ce pretutindinea era, derep ce amu că nescrisă iaste
dumnezeiia. Că deştinse den ceriu, nu ce e den sămânţa lu David, ce mai
vârtos de ai a lu Dumnezeu cuvânt acesta fiind şi mainte de veac; iară după
a omeneştiei împreunare priimi nume fiiul omenesc. Şi fiiul omenesc
auzind, să nu ne se pare că trup deştinse den ceriu, ce o tocmeală (ce se zice
că un chip era Hristos, den doao firi tocmit). Şi omenescul nume de cuvânt
iase, şi iară, cuvântul nume de om adaoge-se că se grăiaşte şi acicea. Fiiul
omenesc grăiaşte Domnul, ca un chip fiind şi o tocmeală, nu derep ce că
fiiul omenesc deştinse den ceriu, ce după ce deştinse fiiul lu Dumnezeu,
acesta sui fiiul omenesc fiind. Că fără de muncă şi fără de moarte după
înviere fu trupul, derept împreunarea ce fu cătră cuvânt şi adunarea. Că
neîmpărţită întru el spodobirea şedearei scaunului, că derept aceaia şi Pavel
grăiaşte: "Cel ce deştinse, acela iaste de se sui mai pre desupra de ceriu, ca
să împle toată lumea". Că cu dumnezeiia şi mai nainte toate împluse, că
pretutindinea era acesta şi toate le împlea, iară mai apoi, derept a noastră
spăsenie, mai pre desupra de ceriuri fiind, deştinse de se întrupi pre pâmânt,
şi se rădică cu voie spre cruce şi muri trupului, întru iad deştinse şi învise,
şi se înălţă cu slavă şi se sui mai pre desupra de toate ceriurile, ca că împle
toată lumea. Şi cu trupul dumnezeiei lui şi firea, acesta amu iaste unul den
troiţă, unul născut fiiul şi cuvântul lu Dumnezeu, şi întocma fiind
tatălui şi duhului, fu om. Întru amândoao săvârşitele vreriei şi fireei, şi cu
trup, şade cu tatăl, şi iară va veni cu slavă, în ce chip se-au suit, să judece
tot pământul şi să plătească cuiş după lucrul lui; că împărăţiei lui nu iaste
sfârşenie. Iară deaca auzim c-au deştins, să nu avăm a ne părea c-au
deştins, de-aciia nu iaste în ceriu. Că derept aceaia grăiaşte acesta, la ceriu".
Au doară zice: "Iată că auzit c-am deştins, să aveţi a vă se părea nu fi eu în
ceriu!? Ce, şi acicea sânt cu trupul şi şi acolo împreună şez cu tatăl
dumnezeiaşte". Că Dumnezeul a toate acesta şi Domn, căce deştinse cătră
noi, nici nălţimea lăsă, ce ca pretutindinea vru toate să împlă.
(Evanghelie) Că cum înălţă Moisi şarpele în pustie, aşa se cade să se
înalţe fiiul omenesc ca toţi care vor creade întru el, nu vor peri, ce vor avea
viaţa veacilor.
(Tâlc) Înainte semnă restignirea sa Hristos şi mântuitoriul nostru, arătă
că ca propoveduiia aceasta şi alalte, de-aciia cu voie spre muncă vine
derept spăseniia omenească. Ce nu grăi aiavea şi curat Domnul că "voiu să
mă răstignesc", ce şarpele pomeniia den scripturile de demult. Împreună
amu şi învaţă pre noi că rudă sânt scripturile de demult cestor noao şi unul
acesta iaste dătătoriul legiei de demult şi leagiei noao. Şi împreună şi învaţă
pre noi că de-au şi căutat jidovii cătră chipul şarpelui de arame, şi de a
trupului moarte şi până la o vreame scăpară, cu cât mai vârtos noi, spre
răstignitul Domnul slaveei ce căutăm şi creadem întru el, de a veacilor
moarte a sufletului vom scăpa? Iară de a şarpelui de arame scriptură zace
întru cartea ce se cheamă cisla. Că are aşa spunere că clevetiră
jidovii în pustie, că "nu iaste pâine, nici apă şi sufletele noastre", ziseră, "nu
ogodeaşte de pâine deşărtăriei aceştiia". Aceasta zicea de mannă. Şi
tremease Dumnezeu spre acei oameni şerpi, de-i muşca şi omorâia oamenii.
Şi muriră oameni mulţi den feciorii izraililor. Şi vineră oamenii cătră
Moisi, grăiră: "Greşim, derep ce c-am răpştit spre Domnul şi spre tine. Ce
te roagă tu lu Dumnezeu, ca să ia şerpii despre noi". Şi se rugă Moisi. Şi
zise Domnul cătră Moisi: "Fă-ţi ţieş un şarpe şi-l pune el spre semn (ce se
zice, spre lemn), şi va fi: pre care omu-l va muşca şarpele, şi va căuta de va
vedea acel şarpe de arame, viu va fi". Socotiţi acicea, fraţilor, şi căutaţi,
rogu-mă, obrazului adeverit, că acolo chip de şarpe era de avea chip de
fiară, iară venin nu avea. Aşa şi acicea om Domnul, însă de veninul
păcatului slobozit, în chipul trupului de păcate vine (ce se zice, în chipul
trupului păcatului supus), însă nu păcatului trup fiind. Şi atunce amu carii
căuta, de a trupului şi până la o vreame moarte izbăviia-se, iară noi de a
sufletului şi a veciei moarte scăpăm. Şi atunce amu muşcătura şarpelui
şarpele o vindecă, iară acmu de vrajmaşul şarpe ce e spre noi cu ale morţiei
rane vindecă Hristos, că spre cruce se înălţă. Acolo amu cu ai trupului ochi
căutând vindeca-se, iară acicea cu ochii cugetului, de vom căuta, păcatele
vom supune. Acolo ce era spânzurat, arame era şi pre chipul şarpelui
făcută, iară acicea trupul despuitoriului Domn cu sfântul duh tocmit. Şerpii-
i muşca atunce, şi şarpele-i vindeca; aşa şi acicea, moartea pierdu, şi
moartea mântui. Şi cu ce pierdea şerpii, venin era, iară cel de
arame, ce-i mântuiia, de venin curat era; şi acicea, aşijderea iară, că şi
piiarderea morţiei lu Adam păcat avea, ca veninul de şarpe, iară a
Domnului moarte de toate păcatele slobozită era, ca şi şarpele de arame de
venin. Derept aceaia amu într-acela chip zise că "cum Moisi şarpele rădică"
şi alalte. Că cum înălţă el şarpele, ca cine va căuta spr-insul să aibă viaţă,
aşa şi Hristos înălţă-se, ca cine va căuta spr-insul (ce se zice, cine va
creade) să aibă viaţa veacilor. Însă acolo era şarpe, pentru ceia ce-i muşca
şerpii, iară acicea om, pentru omul muşcat. Şi acolo amu, după vătămătura
şarpelui, cu şarpele amu era şi vindecare, iară acicea amu, după ce vine
pentru omul moarte întru lume, pentru omul şi viaţă vine, că păcate nu făcu
Domnul, nici se află hitlenşug întru rostul lui. A se înalţa cade-se fiiului
omenesc. A se înălţa auzind, va să înţeleagem amu ce-au fost a fi răstignit.
Că la înălţime răstignit fu Domnul nostru, ca şi văzduhul să sfinţească, că
sfinţi pământul cu urmele sale îmblând spre el. Şi să se înţeleagă şi ce e
proslăvitura. Că pre adevăr nălţimea şi slava lu Hristos fu crucea: cu carea
le părea că vor osândi Domnul, cu aceaia osândi judeţul lumiei aceştiia. Şi
aceasta iaste ce-au grăit Pavel că dezbrăcă începătoriul şi putearnicul, că
arătă aiavea: Că oblici cu aceasta acela, ce se zice, că Adam cu derept muri,
că greşi, iară Domnul cu nederept muri, că nu greşi. Că până la a Domnului
amu răstignire pre derept ţinea moartea oamenii, iară Domnul după ce se
află fără păcate, ce dereptate avea de-aciia spr-insul diavolul a omorî pre
el? Ce aiavea amu iaste că derept căce muri pre nederept, birui pre cela ce
omorî pre el. Şi aşa slobozi pre Adam den moarte, pre cel ce pre
derept adus fu lui, ca un greşit, iară derept să fie şi mai ivită spunerea,
aceasta o face şi mai aiavea. Fie amu oarecine un muncitoriu iute, şi toţi
carei vor cădea în mânile lui, mii de munci pune spr-inşii, deci acela, de se
va lupta cu împăratul sau cu feciorul împăratului, de ce-l va ucide pre el şi-l
va omori pre nederept, iară acea moarte şi pre alţii poate-i derepta. Şi iară,
fie oarecine de are datorie, deci ispiteaşte şi bate şi în temniţă aruncă, deci
într-acea domiritură şi pre cela ce nemica datoriu nefiindu-i într-aceaiaş
temniţă şi în muncă de-l va duce, aşa şi el, ce făcu spre alţii, are a-i da
osândă, şi-l va ucide acela pre el şi-l va piiarde, căce fu pre nederept legat
şi muncit. Aceasta şi la cruce fu. Că cum au făcut spre noi diavol, cu aceaia
şi spre Hristos îndrăzni. Ce luo osândire, că se deşertă, şi lepădat fu cu
crucea lui, Hristos, şi prădat fu, şi aimintrea iarăş. Doao era de ţinea ruda
omenească: dulceaţa şi scârba. Şi derept aceaste doao vine Domnul şi
nebiruit află-se. Că căzu spr-isul mainte la codru, ispitind pre el diavolul cu
iubirea dulceţiei, ce-l află pre el cu acesta nebiruit. Iară mai apoi cu mare
meşterşug scârbă i aduse, ca încaile cu aceasta să prinză pre el. Şi derept
aceaia pre toţi spre Hristos rădică-i vrăjmaşul diavolul. Şi ucenicii făcu-i să
se leapede, iară voinicii a se bătjocuri lui, şi cei ce trecea pre el să hulească.
Şi toţi jidovii împreună rădică, şi-i ascuţi să ocărască pre el şi să-l
osândească ca un făcătoriu de rău şi să-l omorască. Însă şi aşa află pre el
nebiruit şi neprins. Nici amu putu scârba ce era spre cruce a face pre
Domnul să urască pre ceia ce-l răstigniia, ce iubiia pre aceia şi se ruga
derept ei grăind: "Nu pune lor, părinte, păcat aceasta". Vedeţi cum
birui Hristos pre cei ce le părea că va fi biruit. Că aşa amu şi slavă şi
înălţare fu-i lui crucea, că lui prădarea diavolului şi moartea şi blăstemul şi
păcatul. Şi noi amu, ce eram prinşi diavolului şi robiţi fiind şi morţiei şi
blăstemului, şi morţiei prinşi, slobozi-ne, şi a vieţiei şi a spăseniei cale noao
dărui, şi taineei dumnezeieşti împreunaţi ne făcu, şi dulceţiei şi darului
duhului a ne îndulci spodobi-ne. Aceastea amu ştiind, iubiţilor, să ne
smerim şi noi supt ţinearea şi tăriia mâniei lu Dumnezeu; că tot carele se
înalţă, pleacă-se, iară cine se pleacă de sineş înalţă-se. Şi ceia ce se
smeresc, cu mândrie rădică-i cu slavă Domnul, şi fericit omul carele are
viaţă în nălţime şi smerenie cu mândrie. Nu măriei amu să ne mândrim, ce
sineş să ne smerim. Să meargem după Hristos, al nostru Dumnezeu şi
izbăvitoriul şi mântuitoriul nostru, crucea lui spre umere luând, şi a trupului
rădicare şi mândriia să o omorâm, morţiei lui adăogându-ne, ca să putem şi
noi după dumnezeiescul Pavel a zice că viem amu de acmu nu noi, ce vie
Hristos întru noi; şi să nu fie noao alta să ne lăudăm, fără de cu crucea lu
Hristos. Să ne lepădăm de sineş, şi nemică mai vârtos de Hristos cinstitim
să nu avăm: nici bogăţiia, nici bucatele, nici slava, nici a trupului dulceaţă,
nici însăş această viaţă, ce şi aceasta să o uităm. Ce cu toată usârdie numai
ale lu Dumnezeu învăţături să facem, că avăm şi noi gonitori amar, văzuţi
şi nevăzuţi draci şi vrăjmaşi, de ispitesc noi în toate zilele şi ne scârbesc şi
ne turbură, şi zisa şi învăţătura lu Hristos apără-ne să nu facem. Ce să nu ne
muiem amu, rogu-mă voao, nici să ne răslăbim şi să ne supunem
luptăturiei acelora, ce tare şi cu hrăboriia mândriei să ne protivim lor şi să
ne rădicăm, ca cea nesfârşită dulceaţă şi împreunare să dobândim, şi a
veacilor bună îndulcire, în Hristos Isus Domnul nostru, că a lui e slava şi
ţinearea întru veacii de veac, amin. Zise Domnul ucenicilor săi: Aceasta zic
voao, să vă iubiţi unul cu alaltul. E să lumea pre voi va urî, ştiţi că mine
mainte de voi au urât. Că de-aţi fi fost den lume fiind, lumea vreară fi iubit;
ce den lume nu sânteţi - că eu ales-am pre voi den lume - , derept aceaia va
urî pre voi lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvânt ce eu am zis voao: că nu
iaste robul mai mare de domnu-său. De-au gonit mine şi pre voi vor goni;
de-ară fi păzit cuvântul mieu, şi al vostru ară păzi. Ce aceastea toate face-
vor voao derept numele mieu, derep ce că nu ştiu pre cela ce m-au tremes.
De n-aş fi venit şi grăit lor, păcate n-ară fi având; iară acmu pildă nu vor
avea de păcatele lor. Că cine uraşte mine, şi părintele mieu uraşte. Şi de n-
aş fi făcut lucru întru ei, cum nimea nu feace, păcate n-ară fi având; e acmu
văzură-mă, şi urâră şi mine, şi părintele mieu. Ce să se sfârşască cuvântul
ce e scris în leagea lor: că mă urâră în cinste. Iară când va veni
mângâitoriul, cela ce eu voiu tremite voao de la părintele, duhul adeverit,
cel ce den părintele iase, acela va mărturisi de mine. Şi voi amu mărturisi-
veţi de mine, că den început aţi fost cu mine. Aceasta grăiesc voao, să nu
vă blăzniţi, afară den zbor scoţând pre voi. Ce va veni ceasul, ca
toţi cine v-au ucis, pare-le-se slujbă aduc lu Dumnezeu.
Den toate amu bunătăţile, mai mare iaste şi pre mai sus dragostea. Şi
cine are dragoste, păzeaşte învăţătura Domnului. Că acesta însuş grăiaşte:
"De mă iubiţi, învăţătura mea să păziţi"; şi iară grăiaşte: "Cine va avea
învăţăturile meale şi le va păzi eale, acesta iaste de mă iubeaşte". Cine
iubeaşte fratele său, întru lumină lăcuiaşte, şi săblaznă întru el nu iaste; e
carele-ş uraşte fratele său, întru întunearec iaste, şi întru întunearc îmblă, şi
nu ştie unde mearge, derep ce că îutunearecul au orbit ochii lui. Că tot amu
carele nu face dereptate, nu iaste de la Dumnezeu, şi cine nu-ş iubeaşte
fratele său, derep ce că aceasta iaste învăţătura, ce-aţi auzit dentâi, ca să ne
iubim unul cu alalt nu ca Cain ce de la hitleanul era şi ucise frate-său. Şi
derep ce ucise pre el? Derep ce că lucrul lui hitlean era, iară a lu Avel
derept. Carele nu iubeaşte fratele său, ucigătoriu de om iaste, şi întru însăş
moarte lăcuiaşte. Şi toţi ucigătorii de oameni n-au viaţa veacilor întru ei să
lăcuiască. Den aceasta cunoscum liubovul, derep ce că Hristos pentru noi
sufletul său puse. Şi noi datori sântem pentru fraţii noştri sufletele noastre
să punem, să nu ne iubim cu cuvântul numai, ce şi cu lucrul şi cu adevărul.
Că tot carele iubeaşte, de la Dumnezeu iaste, şi cunoaşte Dumnezeu, derep
ce că liubovul de la Dumnezeu iaste; iară cel ce nu iubeaşte, nu iaste văzut
de Dumnezeu, derep ce că Dumnezeu iubov iaste. Den aceasta se
arătă liubovul lu Dumnezeu întru noi, derep ce că fiiul său unul născut
tremease Dumnezeu întru lume, ca noi vii să fim derept el. De acesta iaste
liubovul, nu cum noi iubit-am Dumnezeu, ce cum el au iubit pre noi. Ş-au
tremes fiiul său curăţitoriu de păcatele noastre. Iară d-unde aş-au iubit pre
noi Dumnezeu, şi noi datori sântem a iubi unul pre alalt. Acesta iaste
liubovul lu Dumnezeu, ca învăţătura lui să păzim, că învăţăturile lui nu sânt
greale, derep ce că tot care e născut de la Dumnezeu, biruiaşte lumea.
Carele iubeaşte pre Dumnezeu, să aibă învăţătura lui. Şi nu numai să o
aibă, ce să o şi păzească, ca să nu vie furul, diavolul, să-i fure comoara. Că
furul nu vine, fără să fure şi să ucigă şi să piarză. Aceasta iaste învăţătura lu
Dumnezeu: să ne iubim unul cu alalt. De aceasta zice că "au a vă cunoaşte
toţi că ai miei ucenici sânteţi, de veţi avea liubov unul cu alalt". Că
începutul şi sfârşitul bunătăţilor liubovul e. Şi una de ale legei învăţătură ce
iaste liubovul, toate învăţăturile săvârşaşte, derep ce amu că şi den rău
întoarcere e şi bunătăţile lucrurilor bune liubovul le dăruiaşte. Că ca un
temeiu şi vârh iaste a tuturor bunătăţilor liubovul. De acesta amu învăţa
ucenicii săi Hristos, cum evanghelistul Ioan bogoslov în evangheliia de
astăzi are a pune înainte mai aiavea.
(Evanghelie) Zise Domnul ucenicilor săi: Aceasta zic voao, să vă iubiţi
unul cu alalt. E să lumea pre voi va urî, ştiţi că mine mainte de voi au urât.
Că de-aţi fi fost den lume fiind, lumea vreară fi iubit; ce den lume nu
sânteţi - că eu ales-am pre voi den lume - , derept aceaia va urî pre
voi lumea.
(Tâlc) După aceaia amu vrea urâţi şi goniţi să fie ucenicii lu Hristos de
jidovi şi de oamenii ceia hitleanii, şi ocărâţi să fie şi bătjocuriţi. Scârbă era
aceasta şi foarte cu necuviinţă. Ce derept să nu împute de aceastea, nici să
se sfiiască apostolii, liubovul unuia de cătră alalt ce au şi împreunarea să
aibă mângâiare şi răpaus, şi să poată răbda tare şi cu lungă răbdare de ce se
va tâmpla, derept aceaia să se iubească unul cu alalt porânci lor Domnul
grăind: "Aceasta zic voao...". Care e aceasta? "Derep ce căce-mi sinteţi
soţi, derep ce că aşa aleş pre voi, ca cineş den voi ce s-aţi ceare, derept
aceaia ziş voao, ca să înţeleageţi şi să socotiţi că tuturor împreună dar de
vindecare ded derep ce că împreunare aveţi întru aleşii şi derep ce că unii
cinste. Împreună întru al mieu liubov împreunai pre voi cum iaste şi
uriciunea împreună spre voi toţi. Că aşa au a avea ai lumiei şi hitleanii; iară
voi mult liubov unul cătră alalt să arătaţi, având multă de pururea mestecare
şi unul cu alalt împreunare. Să ştiţi amu să vă împreunaţi şi urâciuniei a toţi
vrăjmaşilor şi în răul a nederepţilor oameni, ce sânteţi urâţi d-inşii şi
amărâţi". Iară ucenicii legaţi fiind cu dragoste unul cătră alalt şi cu a saş
inimă, aceasta învârtoşară şi întăriră ea. "Aduceţi-vă aminte şi de ale meale
ce-am grăit şi socotiţi dereptatea ce e cătră voi al mieu liubov, şi nu vă
îngreoiareţi, nici vă mâniiareţi, nici să vă întristaţi de urâciuni şi de goniri şi
de ocăr şi de bătjocuri, ce vă nevoiţi mai vârtos mângâiare să aveţi de ce vă
va veni spre voi venirea scârbelor. Că aceasta iaste voao mare
mângâiare şi bună înţelepţie, derep ce că şi pre mine mainte de voi urâră. Şi
să feaceră mie aceasta întâi, învăţătoriului şi despuitoriului, nemică nu iaste
minune să vor şi pre voi, ucenicii şi robii, urî. Că de n-ară urî pre voi
lumea, mai vârtos căde-vă-se-ară voao să vă scârbiţi. Derep ce amu că de n-
aţi avea urâciune, fi-vreaţi ştiind să ştiţi că şi voi aceştii lumi deşartă vă
priceştuiţi şi realelor ei. Iară derep ce vă urăsc pre voi hitleanii, voi vă
veseliţi şi vă bucuraţi, derep ce că întocma veţi fi ucenicii învăţătoriului şi
întocma cu Domnul robi mulţi. Că ştiu că derept lucrurile cealea bunele
urăsc pre voi toţi, că nu iaste amu puteare celor ce caută lucrurile cealea
bunele ca să n-aibă mulţi vrăjmaşi. Că de n-aţi fi având lucrure bune, lumea
v-ară fi iubit ca a săiş. Ce derept aceaia aleş eu pre voi dentr-a lumiei
hitlenie şi necurăţie. Derept aceaia lumea va urî pre voi, ca pre ceia ce nu
vor să pricestuiască în lucrul ucenicilor ei.
(Evanghelie) Aduceţi-vă aminte de cuvânt ce eu am zis voao: că nu iaste
robul mai mare de domnu-său. De-au gonit mine, şi pre voi vor goni; de-ară
fi păzit cuvântul mieu, şi al vostru ară păzi. Ce aceastea toate face-vor voao
derept numele mieu, derept că nu ştiu pre cela ce m-au tremes.
(Tâlc) "Aduceţi-vă aminte de cuvântul mieu", zice, "ucenici, şi nu
scârbireţi de acei ce le sânteţi urâţi den lume. Că mai de nainte apucai de
ziş voao că nu iaste robul mai mare de domnul, de-aciia amu nici voi nu
sânteţi mai vârtos de mine şi mai mari. Derept aceaia iată că văzui pre voi,
că aşa cătră mine arătatu-vă. Ce nu vă împutareţi voişi-vă. Că de goniră pre
mine, Domnul, şi voi robi fiind, mai vârtos goni-vă-vor. Că nu iaste aceasta
să nu fie, că nici cuvântul mieu păziră, nici al vostru păziră. Ce
aceastea toate face-vor voao pentru mine, derep ce că cela ce m-au tremes
nu-l ştiu. Iară deaca mă iubiţi, voi răbdaţi scârbele de ce vă veţi chinui şi
iuţimile derept mine, iubitul, cum şi grăiţi. Că de chinuii eu aceasta pentru
robi, Domn fiind tuturor, e voi sinteţi şi voi datori, robi fiind, pentru
Domnulu-vă a chinui ce vă se va tâmpla şi a nu tânji de aceaia. Ce aceasta
să aveţi spre mângâiare voao, că şi celuia ce m-au tremes împută împreună
cu voi, robi hitleani fiind. Şi voao, şi mie, şi şi părintelui mieu vrăjmaşi
sânt. Derep ce amu că mă tremease fiiul său părintele, a întoarce rătăciţii şi
a vindeca frânţii şi să dereptez ce e viaţa de pre lume, ei nu se plecară,
hitleanii, ce se protiviră cu neciste, şi mie şi ucenicilor miei carei vrea să
propoveduiască a toată lumea învăţătura mea şi leagea mea şi dereptarea.
Dară cum, nu se arată aiavea că pre acesta însuş urăsc, pre cela ce m-au
tremes, părintele?"
(Evanghelie) "De n-aş fi venit şi grăit lor, păcate n-ară fi având; e acmu
şi văzură-mă, şi urâră, şi mine, şi părintele mieu. Ce să se sfârşască
cuvântul ce e scris în leagea lor: că mă urâră în cinste".
(Tâlc) "Că aşa fac hitleanii şi neînţelegătorii, că urăsc pre mine şi pre
părintele mieu şi pre voi. Au doară cu derept fac? Derep ce amu cu acea
vreare întoarsă arătară spre mine de ceale ce făcui şi grăii, au doară cu
derept aceasta făcură? Ba", zice, "ce derept realele şi hitleniia lor aceaia
îndrăzniră de făcură. Derept aceaia şi neiertat iaste păcatul lor. Au doară nu
venii şi nu grăii? Că de n-aş fi venit şi de n-aş fi grăit şi învăţat şi mai bine,
şi n-ară fi fost şi aproape de-a se spăsirea, fire-ară avut aceia a grăi 
că "n-am auzit", şi ară fi putut avea dereptate de neştiinţa lor şi de
necredinţa lor şi împrotivă ară fi aflat tagă. Ce mai vârtos, derept a lor
vreare aceia şi derept hitleniia lor şi înşelăciunea nu ascultară, ce călcară şi
ocărâră, şi nemiluiţi sânt. Că n-au tagă de nereptatea lor şi de realele lor.
Iară de ce pun ei înainte de zic că dereptează pre părintele şi derept aceaia
îndrăznesc de grăiesc că acest om nu iaste de la Dumnezeu, şi unele şi alte
ca aceale multe aceia hulind, să ştie că mai mult greşesc, adăogând
fărăleage spre fărăleage. Şi nemica n-au spre răspundere loruş, ce osândiţi
fi-vor şi munciţi pentru începutele hulelor cuvântului lor. Că urâră pre
mine, şi părintele mieu urâră. Iară eu amu nu numai învăţai, ce şi lucrure
adauş, acealea, carele altul niminea nu le-au făcut. Dară ce răspundere vor
avea neplecaţii de ei şi iuţi cu inimile, lucrure atâtea ca acealea văzând? Şi
mă urâră, şi mine, şi părintele mieu, că aiavea se arătă, că nu se derept altă
vină născu urâciunea, ce numai pentru hitleniia lor şi râvnirea. Şi în cinste
mă urâră, cum întru psalom grăiaşte-se că "şi cu cuvinte de pizme
încungiurară-mă şi luptară-mă în cinste". Că nu numai Mosi zice de mine
ce e întru leage, ce şi toţi prorocii propoveduiră aceasta, ce vrea necinstea
lor şi fără-de-credinţa lor să facă. Aceia de departe preastrigară, şi ca când
era, vedea ei ceaia ce va să fie, iară ei ca un hitleanu-l socotiră şi-l făcură
mai apoi pre cela ce-l prorociră prorocii şi arăta prorociia adeverită fiind".
(Evanghelie) Iară când va veni mângâitoriul, cela ce eu voiu tremite
voao de la părintele, duhul adeverit, cela ce den părintele iase, acela va
mărturisi de mine. Şi voi amu mărturisi-veţi, că den început aţi
fost cu mine.
(Tâlc) Zise-le amu Hristos ucenicilor că "vor urî pre voi şi au a vă goni,
derep ce că învăţătura mea n-au a o păzi", ca să n-aibă ei a grăi: "Dară amu,
Doamne, unde tremite-veri noi?" sau "cum ne văm de destul arăta
credincioşi şi cine va avea a creade noao?" sau "cine se va încredinţa să
asculte?" Derept aceaia grăiaşte: "Când va veni mângâitoriul, cel ce eu voiu
tremite voao den părintele, acela are a mărturisi de mine. Că destulă
mărturie credincioasă iaste acela, derep ce că den părintele iase. Şi voi amu
mărturisi-veţi, că den început cu mine sânteţi, derep ce amu că şi cuvinte şi
lucruri nerăspunzătoare făcut-am lor. Şi să nădăjduiţi că nu iaste fără de
mărturie propoveadaniia, ce şi duhul sfânt are a mărturisi voao cu znamenii
şi cu ciudese şi va întâri inema voastră şi o va mângâia şi o va potoli, că
mângâitoriu iaste şi den tatăl iase şi e duh adeverit. Că cela ce iase den
tatăl, toate cu socotinţă ştie-le, că de acolo iaste, de unde iaste tot înţelesul.
Şi ca un duh adeverit, adevăr mărturiseaşte, şi ca un mângâitoriu inema
noastră mângâie". Acicea încă şi arată Domnul cumu e şi cu părintele
întocma, grăind: "Cel ce eu voiu tremite voao". Zice într-alta că părintele
tremeate duhul sfânt, iară cicea sineş grăiaşte Domnul a tremeate el, de
arată, cum e cu părintele întocma. Şi ca să nu se pare a fi protivitoriu lu
Dumnezeu, sau dentr-altă puteare că tremeate duhul, că adauge de grăieşte
"den părintele a tremite el". Iară "den părintele", aceasta zice: cu voia
părintelui şi cu tremeatere-i. "Nu amu dentru al mieu să nu eu tremiţ duhul,
ce den părintele de mine tremes iaste, şi al mieu iaste duhul şi al părintelui,
derept o fire ce avem. Că dentru însuş acesta firea părintelui a
fireei fire are, derept aceaia mărturisitoriu derept iaste duhul sfânt. Şi voi
amu să mărturisiţi, derep ce că nu de la altul aţi auzit, ce înşivă ştiţi toate,
că cu mine aţi fost den început". Nu iaste ticăloasă mărturiia aceasta, de
carei au fost den început cu nusul, cum şi aceştea înşiş apostolii grăiia mai
de apoi, spuind nărodului că "noi am mâncat cu nusul ş-am băut". Mare
mărturie iaste şi din apostolii şi den duhul sfânt! Că să le părea unora că
apostolii derept dragostea mărturisesc, iară duhul sfânt nu derept dragostea
mărturisiia de Hristos şi mântuitoriul nostru Dumnezeu.
(Evanghelie) Aceasta grăii voao, să nu vă blăzniţi, afară den săbor
scoţând pre voi. Ce va veni ceasul, ca toţi carei vor ucide pre voi, părea-le-
va că aduc jărtvă lu Dumnezeu.
(Tâlc) "Mai nainte amu de ce va fi aceasta grăiesc voao, o ucenici, ca
mai apoi să nu vă blăzniţi, când veţi vedea neplăcându-se mulţi şi urând pre
voi şi gonindu-vă şi bătjocurindu-vă şi multă iuţime chinuind voi înşivă. Ce
să înţeleageţi şi să socotiţi că, mai nainte de ce fu, aceasta spuş voao. Şi să
nădăjduiţi şi spre ce e den mine mângâiare şi ajutoriu, că dată amu fi-va
voao, întocma trudeei şi măsură de mângâiare, încă şi mai vârtos şi mai
mult decât truda plată şi mângâiare. Iară ceia ce den săbor scoate-vor pre
voi, gonitorii, şi urăsc pre voi derept mine, şi dentru al lor săbor şi slavă
până în sfârşit au a vă despărţi, şi den toată împreunarea împărţi-vă-vor. Ce
nu numai aceaia, ce şi moartea să aşteptaţi, după aceaia şi moarte cu ponos.
Că ca pre neşte tâlhari şi înşelători şi vrăjmaşi lu Dumnezeu ucide-
vor pre voi hitleanii şi năravnicii ceia răii. Şi toţi carii vor ucide pre voi, aşa
au a se nevoi de a voastră moarte, atâta cât le se va părea că jărtvă lu
Dumnezeu aduc (ce se zice, lucru lu Dumnezeu, cu ogoadă şi cu bună
cinste a lucra). Iară câte ca acealea, chinuindu-vă, să le răbdaţi, şi să nu vă
slăbiţi, că şi fericiţi sântem când vă vor ponoslui şi vor scoate pre voi şi vor
zice tot cuvântul hitlean minţind pentru mine. Această amu fericire, o soţi
şi ucenici, mângâiare voao fi-va şi răpaus şi mare bună-sufleţie, neîncetat
cugetând ea". Aceastea toate de eluş ucenicilor săi zise, e între aceştea,
fraţii miei, şi cătră toţi carei cred întru el, noao, a câţi vor vrea să se
închipuiască în năravul ucenicilor lui. Că cum ei de Dumnezeu tremeş fură
şi propoveduiră pretutindinea cât zise lor Domnul, şi împărăţiei lui
moşteani fură, că până la moarte răbdară şi se nevoiră, aşa amu şi carei vor
fi tremiş după aceia de la Dumnezeu şi vor propovedui cuvântul lui,
ponosluindu-i şi gonindu-i şi reale auzind, multă plată lua-vor întru
împărăţiia ceriului, răbdând şi chinuind până la moarte şi nevoindu-se. Deci
şi pre voi amu, fraţilor, rogu-vă, răbdaţi toate scârbele pentru Dumnezeu şi
pentru nădeajdea şi plata ceaia ce va să fie a veacilor dulceaţă, că cu multe
scârbe datori sântem a întra întru împărăţiia ceriului. Şi de văm vrea aceasta
să o dobândim, strimta şi cu truda viaţă să iubim. Şi să nu fugim dentru
năpăşti şi den nevoi şi de griji şi de scârbe, ce iubind unul pre alalt, cum
Hristos au zis, şi toate învăţăturile lui şi zisa cu usârdie să săvârşim, şi
toate scârbele cealea iuţile şi cu durearea şi amărăciunile cu minte
hrăboară să răbdăm, ca şi dumnezeiescul ajutoriu cătră sineş să-l aducem, şi
în săboarăle apostolilor şi a mucenicilor şi al preapodobnicilor şi al
derepţilor şi în sălaşurile a tuturor sfinţilor să ne veselim, şi de a veacilor
bucurie să ne îndulcim, în Hristos Isus, Domnul nostru, că a lui e slava şi
putearea, împreună cu tatăl şi cu sfântul duh, acmu şi pururea şi în veacii de
veac, amin. În vreamea aceaia chemă Isus doisprăzeace ucenici ai săi, de
deade lor puteare spre duhurele necurate, ca să le gonească eale şi să
vindece toate neputinţele şi toate boalele. A doisprăzeace apostoli numele
lă sânt aceastea: întâi, Simon, ce se zice Pătru, şi Andrei, fratele lui, şi
Iacov a lu Zevedeiu, şi Ioan, fratele lui, Filip şi Vartolomei, Toma şi Matei,
vameşul, Iacov a lu Alfeu, şi Chelivei ce se zice Tadei, Simon Cananit şi
Iuda din Scariot, cela ce-ş vându el. Acei doisprăzeace tremease Isus, zise
lor şi grăi: "În calea limbilor să nu meargeţi, şi în cetatea samareaninească
să nu întraţi, ce păsaţi mai vârtos cătră oile perite în casele izraililor.
Îmblând, propoveduiţi grăind că apropie-se împărăţiia ceriului. Bolnavii
vindecaţi, mişăliţii curăţiţi, dracii goniţi. În cinste luat-aţi, în cinste daţi!".
În vreamea aceaia chemă Isus cei doisprăzeace ucenici ai săi, de deade
lor puteare spre duhurile necurate, să le gonească eale şi să vindece toate
nevoile şi boalele.
(Tâlc) Bunul amu păstoriu iaste cel ce se milostiveaşte de ale lui oi, şi
cugetă, şi se grijaşte d-insele, şi-i pare rău de boala oilor. Ce mai vârtos
aceasta făcu mântuitoriul nostru Isus Hristos, cel ce pentru milosârdia
milostei ce se întrupi a întoarce pre noi rătăciţii şi a vindeca frânţii şi a
derepta întru lume viaţa tuturora. Că de eaş amu iaste şi a luiş aceasta: a se
milostivi de a saş zidire. Derept aceaia şi chemă ucenicii săi, făcu vraci pre
ei sufletelor şi trupurilor, şi puteare deade lor şi tărie a goni dracii, şi
boalele oamenilor a vindeca cu numele lui, şi toată betejala şi boala să
vindece (că boala amu iaste în multă vreame chinuirea, iară betejala în
puţinea vreame e turbureală trupului), cum şi însuş Hristos cu lucrul şi cu
cuvântul vindeca carei mergea cătr-însul. Aorea amu vindeca trupul cu
ciudesele, iară aorea sufletul cu învăţătura, e aorea den ale cuvintelor
graiuri veniia la ciudesă, de încredinţa ciudesele ce era cu cuvântul. Că
aducea amu, zice, lui toţi carii le era rău, cu de toate boalele şi cu munci
ţinuţi, şi ceia ce se luniia şi răslăbiţii, şi vindeca pre ei. Iară aorea iarăş de la
ciudese la învăţătură veniia, de-ncredinţa cuvintele cu ciudesa. Iară după
facerea ciudeselor şi după vindecarea trupurilor, el vindeca şi sufletele cu
învăţătura. Ca unii amu veniia derept ciudesele, iară alţii pentru învăţătura.
Aşa amu şi ucenicii săi cu znameniile dumnezeieşti îmbogăţi-i, şi tremise
pre ei în toată lumea, ca cu ciudesele să minuneaze spre
învăţătură, ca şi gata să aibă ascultători.
(Evanghelie) Aceşti doisprăzeace tremease Isus, porânci lor grăind: "Pre
calea limbilor nu meargereţi, şi în cetatea samareanească nu întrareţi, ce
păsaţi mai vârtos cătră oile pierdute a caseei lu Izrail. Ducându-vă,
propoveduiţi grăind că se apropie împărăţiia ceriului".
(Tâlc) Aceştea carii era păscari proşti şi mitarnici i tremease Domnul, să
propoveduiască cuvântul lui şi să vindece sufletele şi trupurele oamenilor.
Întâi amu întru iudei tremise pre ei, că era fiind învăţaţi cinstei ceaia buna
şi den leage şi de proroci, ca să n-aibă a grăi că "cătră păgâni tremeş fură, şi
derept aceaia n-am crezut lor". Derep ce că cătră iudei era făgăduita şi
dentr-înşii Hristos fu pre trup şi încă nu se era lepădaţi de învăţătura lu
Dumnezeu, derept aceaia cătră aceia se şi cădea mainte propoveduită să fie
evangheliia. Deci lăsă lor toată părearea Domnul şi cătră aceia tremease
ucenicii. Iară când lepădară cuvântul şi-l urâră, şi-l goniră de la sineş,
atunce auziră: "Iată amu că noi ne întoarcem întru limbi". Că nu fu până în
sfârşit să leapede Domnul carei vrea să crează den limbi, nici samareanii nu
goni, şi să-i lase cel ce vrea toţi oamenii spăsiţi să fie i spre ştiinţa adeverită
să vie. Că iată cum grăiia cătră ucenici: "Fiţi-mi mărturie întru Ierusalim şi
în toţi iudeii şi samareninii, şi până în sfârşitul pământului". Ce derep ce se
cădea cătră oile pierdute caseei lu Izrail a mearge mainte, cătră aceia-i şi
tremease, cum şi cătră Hananeia zise Domnul: "Nu fuiu tremes, fără cătră
oile pierdute caseei lu Izrail. Pre aceştea învăţa Domnul să caute. Şi şi cu a
 lu Ezecheil prorocul grăiia: "Adecă, eu spre păstori, şi voiu căuta
oile meale den mânile lor, că nu căutară păstorii de oile meale, ce se
păscură pre eiş, iară oile meale nu păscură". Şi cu a Ieremiei proroc grăiia:
"O păstorilor, că pierdut şi răsipit oile turmeei meale! Derept aceaia, adecă,
eu izbândi-m-voiu pre voi de hitleniile deregătoriilor voastre". Că ca neşte
oi afară den grădiş lăsate, de reale ce era prinşi arhiereii, periră iudeii, că nu
păziră leagea ce era dată lor. Şi îmblând ucenicii, zisease lor să
propoveduiască împărăţiia ceriului. Iară împărăţiia ceriului iaste ce e pentru
credinţa dulceaţă, şi cei ce cu duhul întru ai fiiului face-i, ai ceriului
cetăţeani, şi carii păzesc învăţătura lu Dumnezeu. Împărăţiia ceriului iaste a
evangheliei propoveadanie, şi în leagea lu Hristos ce e viaţă bună şi lăcuită
cu ogoadă împărăţiei ceriului, nici vremiei apropie, nici locul, ce în
sfătuirea sufletului lăcuiaşte. Nici amu întru vedeare vine, ce în lăuntru de
noi iaste împărăţiia ceriului, numai de văm vrea, că ceia ce în viaţa aceasta
îngereaşte viem şi lăcuim, ai ceriului sânt şi împăraţiia ceriului întru ei au.
Împărăţiia ceriului iaste a se face voia lu Dumnezeu pre pământ ca şi la
ceriu, şi a vieţui noi cu bună ogoadă, şi pre a evangheliei a îmbla. Că den
ale evangheliei, viaţă, şi cea împărăţie a ceriului ce va să fie, vine.
Împărăţiia ceriului grăiaşte-se venirea lu Hristos, şi ce e a duhului sfânt
cuminecare, şi ce-au dăruit noao la ceriuri. Împărăţiia ceriului iaste viaţa
fără de păcate şi spăsitoarea, şi ce e den smereniia mândriei înălţare, şi
fericitura fără de păcate. Că fără de aceastea, împărăţiia, ceaia ce va să fie
împărăţie, cea acea fericită şi în vecie, nu va fi dată noao.
(Evanghelie) "Bolnavii vindecaţi, stricaţii curăţiţi, dracii goniţi. În
cinste-aţi luat, în cinste să daţi!"
(Tâlc) După aceaia amu nemică alta nu vrea învăţătoriul ca smereniia şi
nestrânsura avuţiei. Aceaste doao şi acicea Hristos arată şi învaţă ucenicii
grăind: "În cinste-aţi luat, în cinste să daţi! Şi nu vă înălţaţi mândrindu-vă,
având acea bunătate şi dând, ce să aveţi smerenie cu mândrie şi neiubitori
de avuţie să fiţi, că în cinste aţi luat darul şi eu fără de preţ datu-v-am atâta
bunătate. Să nu luaţi nici voi plată, slujind aceastea, şi nemica de ale vieţiei
să nu căutaţi dentr-acealea. Nu strângereţi aur", zice, "nici argint, nici arămi
la brânele voastre, nici bucate pre cale, nici doao veşminte, nici călţuni, nici
toiag, nici să ceareţi plată de acest lucru. Că nemică voi nu v-aţi trudit, ce
în cinste-aţi luat darul acesta de vindecare de la mine. Derept aceaia şi în
cinste să daţi oamenilor. Că ceia ce propoveduiesc amu împărăţiia ceriului,
ca neşte îngeri den ceriu deştinşi, aşa dători sânt să îmble iuşurei şi şi
plecaţi şi de toate grijile vieţiei sloboziţi, şi spre una numai a căuta, spre ce
le e dată lor slujirea". Că împăraţiia ceriului cu nevoie iaste, şi nevoitorii
răpesc ea. Că ceia ce-ş nevoiesc sine a birui nevoia firei şi chinul
necredinţeei, răbdând toate ispitele şi năpăştile şi toate scârbele şi
tescuiturile, şi urând slava şi bucatele şi răpausul, ca să dobândească
împărăţiia ceriului derept acealea, şi nevoitori cheamă-se acei ce vieţuiesc
aşa. Şi iară, aşa a lăsa cineva tatăl şi muma, sau muiarea, sau
feciorii, sau fraţii, şi toate negoaţele lumiei, şi de avuţie a se lepăda, şi
viaţa-ş şi sufletulu-ş a-l părăsi, mare nevoie şi trudă iaste! Că împărăţiia
ceriului iaste şi fără de moarte şi în veaci dulceaţă. Aceaia o răpesc
nevoitorii, câţi cu drag pentru aceaia ce va să fie de ale lumiei aceştiia
întorcu-se şi le urăsc şi năpăştile rabdă şi scârbi şi nevoi, ca împărăţiia lu
Dumnezeu să dobândească. Că cu multe scârbi datori sântem a întra în
împărăţiia ceriului, că nu iaste mâncarea şi bearea împărăţiia ceriului, ce
dereptatea şi postul, şi cuviinţa, şi sfinţiia.
Ce mă rog voao, fraţilor, cu dragostea Domnului nostru Isus Hristos, cel
ce ş-au dat sineş pentru păcatele noastre, să înceapem de grija sufletelor
noastre, şi să pohtim împărăţiia ceriului, şi să ne scârbim de treacerea
vremiei vieţei noastre, şi să ne nevoim de ceale dulceţi ce vor să fie, să nu
cu leanea şi cu negrija să rămânem, astăzile de pururea cu înşelăciune
petrecându-le, iară demâneţile de-aciia începăturile lucrurilor iară
părăsindu-le, ca să nu fim ajunşi de înşelătoriul sufletelor noastre cu lucruri
negătite şi de bucuriia amu ginerelui încuiaţi să fim. Cu fără-timp şi fără-
folos plânge-ne-văm carii văm petreace cu reale vreamea vieţiei noastre!
Că şi să văm suspina atunce, nu va fi folos de-a ne căirea. Că acmu e
vreamea de-a priimirea bunătatea, acmu e zioa de spăsenie. Acest veac e de
pocaianie, iară cela alalt de plată; acesta e de lucrare, iară cela alalt de preţ
plătitoriu; acesta e de răbdare, iară cela alalt de mângâiare, acmu iaste
ajutătoriu Dumnezeu cărora se întorc den calea ceaia reaoa, iară
atunce groaznic şi de-a nu se întoarce, ce de ale oamenilor cuvinte şi lucruri
şi cugete ispititoriu. Acmu amu răbdarea cea lungă a lu Dumnezeu priimim,
iară atunce judecătoriu derept avăm a-l cunoaşte. Că când văm învie, unii
amu muncile veacilor, iară alţii viaţa veacilor priimi-văm, cineş după lucrul
său. Întru care vreamea apropiia-ne-văm ascultăriei lu Hristos, chemând pre
noi întru a ceriului împărăţie? Până când amu nu ne văm trezvi, până când
nu ne văm întoarce den cea rea învăţătură a vieţiei noastre spre dereptatea
evangheliei? Cum avăm a vedea cu ochii zioa Domnului acea înfricoşată şi
luminată, ce întru ea carei vor fi de-a dereapta Domnului, pentru lucrurile
cealea bunele apropiia-se-vor, împărăţiia ceriului priimind, iară ceia ce vor
fi de-a stânga, pentru căce nu vor avea lucrure bune, lepădaţi fi-vor în
adâncul focului, şi întunearecul veciei coperi-i-va, şi scrâşnitului dinţilor
topi-i-va, şi în neadurmiţii viermi fi-vor şi în legăturile nedezlegate, şi în
toate iuţimile şi în muncile cealea amărâtele? Ce mă rog, fraţilor, să ne
trezvim şi să ne preveghem şi sufletele să ne curăţim de ale pohtelor reale,
ca să priimim pre Dumnezeu sălăşuindu-se întru sufletele noastre. Că unde
iaste curăţiia, acolea iaste Dumnezeu şi într-acela amu iaste fericita viaţă şi
lu Dumnezeu cu ogoadă şi dobânditoare de împărăţiia ceriului. Iară
împărăţiia ceriului de zicem că o jăluim, iară cu aceaste lucruri ce-am zis
elu ne iaste puteare a o dobândi ea. Ce să nu ne grijim de aceastea ale
lumiei, ce toate trudele pentru învăţătura Domnului să priimim şi să ne
ţinem foarte cu usârdie întru postire, ca nemică spre a trupului să
nu ne întoarcem, ce să ne ferim de ale lumiei ce-s deşarte şi până la o
vreame, şi de toată pohta ce e cu necuviinţă şi de toată râvnea peritoare. Şi
să nu căutăm spre peritoarele, ce spre cealea nevăzutele să căutăm, că
nemică nu adusem în această lume şi iară nemică nu avăm nece a ducerea.
Deci să ne trudim în ceastă lume derept ceaia lume ce e fără de moarte. Să
nu ne îngrăşăm trupul în ceastă lume trecătoare şi de ceaia lume ce e
nesfârşită să ne întoarcem striinaţi, ce ca o nemică să ne pară noao a fi
ceastă dulceaţă a aceştii lume, şi slava deşartă să o părăsim. Şi spre lucrul
nostru fieşcare de noi ce-am luat a lucra, să ne nevoim cu nevoinţă şi cu
dereptate, şi nemica răpştind şi neascultând sau pizmindu-ne în cuvinte, ce
plecându-ne întru toate părintelui duhovnicului şi mai-marelui nostru, ca
dereptătoriului şi învăţătoriului nostru de spăsenie şi de duhovnicie. Că
acesta va să dea răspuns lu Dumnezeu de spăseniia sufletelor noastre.
"Plecaţi-vă şi vă cuceriţi", zice, "egumenilor voştri, că aceia preveaghe
derept sufletele voastre, că răspuns vor să dea". Deci cea de sus să căutăm,
unde iaste Hristos de şade de-a dereapta lu Dumnezeu, ca să-i fie cu
destoinicie a zice şi de noi: "Voi nu sânteţi den lumea aceasta, că a voastră
viaţă la ceriu iaste". Şi să stăm neosândiţi în zioa aceaia de plată şi a
dereapteei judecateei lu Dumnezeu, la înfricoşata şi fără-de-răspuns
judecată a lui, şi să dobândim împărăţiia ceriului, şi să priimim fericita şi a
veacilor viaţă în Hristos Isus, adeveritul Dumnezeul nostru, că lui e slava şi
cinstea, întru veacii de veac, amin! Zise Domnul cătră ceia ce
mearseră cătră el, iudeilor: "Eu sânt uşe. Şi în mine cine va întra, mântui-
se-va; şi întra-vor şi ieşi-vor, şi păşune afla-vor. Furul nu va veni, numai să
fure şi să ucigă şi să piarză; eu venii, viiaţă să aveţi, şi mai mult avea-veţi.
Eu sânt păstoriu bun. Păstoriul bun sufletul lui pune-l derept oile. Iară
năiemnicul ce nu e păstoriu, ce nu sânt oile lui, veade lupul viind, şi lasă
oile şi fuge; şi lupul răpeaşte eale şi răspândeaşte oile. Iară năiemnicul
fuge, că năiemnic iaste şi nu grijaşte de oi. Eu sânt păstoriu bun, şi ştiu-vă
şi ştiţi-mă. Cumu mă ştie părintele, şi eu ştiu părintele. Şi sufletul său pune-
l-va derept oi. Şi alte oi am, ce nu sânt den turma aceasta. Şi acealea mi se
cade să le aduc, şi glasul mieu auzi-vor şi va fi o turmă şi un păstoriu.
(Evanghelie) Zise Domnul ucenicilor săi: "Eu sânt uşe. Pren mine cine
va întra, mântui-se-va; şi întra-va şi şi va ieşi, păşune afla-va".
(Tâlc) Uşe pre sineş se cheamă Domnul, de-ş arată a sa puteare şi
domnie, derep ce amu că destoinicii priimeaşte-i, iară nedestoinicii încuie-
le-se întrarea. Şi toţi carei cred întru el, în lăuntru lăcuiesc, întru sfinţita
curtea a lui. Şi întru tărie fi-vor, şi nimea pre ei nu va împinge, ce şi întra-
vor, şi ieşi-vor. Pren uşa aceasta iubeaşte-i toţi ogoditorii lui să-i fie, oare în
trup s-ară lăcui, oare afară de el. Că uşe iaste Domnul, că închide oile lui, şi
întru tărie pune pre eale şi le păzeaşte nevătămate de vrăjmaşul, şi le lasă
 celor ce cred şi merg după el, şi le dă lor să pască oamenii
moşteniei sale. Iară necredincioşii şi ereticilor, şi elinilor şi tuturor
vrăjmaşilor şi dracilor, încuie-le întrarea. Că toţi amu carii întră pren uşa
aceasta să pască oile cuvântătoare, aceia au a învăţa ce e spre spăsenie şi
spre folos oamenilor lu Dumnezeu, şi spre păşune să-i derepteaze şi cătră
ograda ceriului. Că păşunea iaste învăţătura dumnezeiască şi leagea lu
Hristos, şi întru aceastea tărie avăm şi cea de pururea şi viaţa de veaci
aflăm. Că cine-au întrat amu pren uşa aceasta a lu Hristos, adus fu lu
Dumnezeu şi părintelui oaia lui spodobi-se-va a fi, şi spăsit va fi. Şi nu
numai spăsit fi-va, ce ca şi un domn mult fără-de-frică avea-va, de va întra
şi va ieşi, ca şi apostolii şi ucenicii lu Hristos întra şi ieşiia înaintea
împăraţilor şi muncitorilor, de îndrăzniia şi se bucura ca neşte nebiruiţi. Şi
păşune aflară (ce se zice, pişte multă), nu numai trupească, ce mai vârtos şi
sufletească, că cu adaus amu ia al nostru om (den nafară şi den lăuntru
grăim). Şi a întra amu, grăiaşte-se acela ce face socotire în lăuntrul omului
(ce se zice, sufletului), şi iase iară, cel ce-ş omoraşte nodurile ceaste de
pământ, şi lucrurile trupului pentru Hristos cine le omoraşte. Că aceia amu
nu numai acicea sânt întru tărie spre frică, ce şi întru veacii ce vor să fie
pişte multă şi îndulcire afla-vor, ca neşte păscuţi de Dumnezeu. Că
"Domnul paşte-mă", zice, "şi de nemică nu mă lasă. În loc de păşune aciia
mă bagă, şi la apa de răpaus satură-mă. Şi sufletul mieu întoarse, de mă
derease spre cărare dereaptă derept numele său. De să aş mearge pre mijloc
de umbra morţiei, nu mă tem de rău, că tu cu mine eşti. Toiagul
tău şi fuştele tău, acealea mă mângâiară. Gătit-ai înaintea mea masă spre
protivire celor ce urăsc mine, uns-ai cu unt capul mieu şi cu păharul tău
adăpaşi-mă ca nemestecat. Şi mila ta goneaşte-mă în toate zile vieţiei
meale, ca să vieţuiesc în casa Domnului în zile lungi".
(Evanghelie) Furul amu nu vine, fără să fure numai şi să junghe şi să
piarză; iară eu venii, ca viaţă să aibă, şi mai mult să aibă. Că eu sânt
păstoriu bun. Că păstoriul cela bunul sufletul său pune pentru oi. Iară
năiemnicul ce nu e păstoriu, şi nu-i sânt oile lui, veade lupul viind, şi lasă
oile şi fuge; şi lupul răpeaşte eale şi răspândeaşte oile. Iară năiemnicul
fuge, că năiemnic iaste şi nu grijaşte de oi.
(Tâlc) Cine nu va mearge pren uşa lu Hristos Dumnezeu, spre socotirea
oamenilor lui, nici va ţinea învăţătura lui, nici dup-însul mearge şi să
vieţuiască, ce întră pre aiurea, ca când ară sări uşa, şi să taie altă întrare, fur
iaste şi tâlhariu. Furul amu în ceaia ce nu iaste a lui face cum va, iară
tâlhariul ca un muncitoriu e şi pierzătoriu şi stricătoriu. Şi nu vine el pentru
mântuirea oilor, ce să ucigă şi să fure şi să piarză. Că cei ce rătăciră şi se
furară mainte de venirea lu Hristos, den mincinoşi proroci şi de mincinoşi
eretici şi de mincinoşi învâţători, periră. După aceaia şi cei ce fură după
aceaia den eretici şi de mincinoşi Hristoş prilăstiţi, de fură muncitori şi de-
leage-călcători, jungheară-se şi periră. Unii încă foarte curând, iară alţii
până în sfârşit lăcuiră cu necuraţii şi cu necredincioşii oameni şi
cu prilăstiţii ce-i blăznise ei. Că cu a tinereaţelor mândrie şi cu turbureala şi
voroava vrea să-i tocmească ei şi pohteei loruş. Ce nu numai că nici un
folos nu avură fără-de-legiuind şi obidind, ce şi piiardere sufleteloru-ş
aflatu-ş-au, stricând şi stricându-ş şi învăţăturile omeneşti şi leagea striină
purtând, iară învăţătura şi leagea Domnului călcând şi sfeatul şi învăţătura
den dumnezeiasca leagea şi pravilă urând. Derept aceaia şi întru piiarderea
propastiei căzură şi în al veacilor chin, şi muncilor osândiţi fură cu toţi
cine-i priimise şi-i ascultase pre ei. Că de eaş iaste împreunarea firei furului
şi a tâlhariului şi a muncitoriului şi a călcătoriului, cei cei sar prespre gard
şi toate năpăştile fac, pentru realele loruş, celor ce merg după ei. Fur amu
iaste mincinosul diavol, că el fură cu înşelăciune omul den rai, fiind lucrul
şi întrebarea lu Dumnezeu. Deci aşa e şi cine spre a striinului bunătate cu
rău pohteaşte, nu ca să o păzească, ce să o fure, şi să ucigă şi să piarză. Iară
mântuitoriul şi Dumnezeul nostru nu numai viaţa, ce şi mai mult dă.
Aceasta amu iaste tocmeala, de ce e spre pământ venirea lui întâi, şi marea
cinstită a fireei săvârşire. Că deade firea întâiului zidit a lu Adam oamenilor
Domnul, şi încă le şi mai dărui moşteniia ceriului duhul sfânt (că cu adaus
sânt darurile lui, că priimesc sufletele bucurie), şi în loc de ceaia ce-au avut
Adam mainte de călcare, şi Hristos ginerele a avea lăcuind întru ei. Că
acesta amu iaste adeverit şi păstoriul bun, Hristos Dumnezeul nostru, şi
toată păstoriia arată spre ceia credincioşii şi cărora merg după el.
Şi sufletul său pune-ş pentru oi, că nu iaste năiemnic, ce stăpân, şi ale sale i
sânt oile, şi ca de ale saleş socoteaşte şi se grijaşte d-insele. Acesta amu
iaste păstoriul cela bunul, cela ce derept spăseniia oilor chinuiaşte-se, cum
însuş Hristos feace derept a oamenilor spăsenie, şi-ş puse sufletul său. Iară
năiemnicilor năravure le iaste de-s fricoşi şi lenivoşi, şi a nu griji de oi şi
nemică spre folosul lor a face, ce ca neşte ale unor striini au pre eale, derept
căce că nu sânt oile ale lui. Că câţi amu pre urma vreunora pare-le-se
deregătoriia învăţăturiei oamenilor a avea, şi iară nu grijesc, ce părăsesc şi
uită acea slujbă a lor, furi amu şi tâlhari să nu pot fi, însă ca stăpânii nu-ş
pasc ei, ce ca năiemnicii. Că năiemnicul când veade lupul viind, de oi nu
grijaşte, ce de a lui mântuire grijaşte-se; iară lupul răpeaşte oile şi le
răspândeaşte. Derept aceaia şi împutatu le va fi acelor păstori de prorocul
Iezecheil, grăindu-le "O păstorii Izraililor, au doară pre eişi se pasc
păstorii? Au nu oile-ş pasc păstorii?" Şi pentru căce ceale rătăcite nu
întoarset şi ceale pierdute nu le căutat, şi struncinatele nu le legat şi
beteagele nu le vindecat, ce pre voiş vă păscut, nu oile, şi tot lucrul
păstoresc părăsitu-l, ce spre simbrie numai ce căutat şi nu căutat folosul
oamenilor, ce căutat ce e de la oameni dobândă spurcată, derept aceaia aşa
grăiaşte Domnul: "Adecă, eu-s spre păstori, şi voiu căuta oile meale den
mânile lor, că nu căutară păstorii oile meale, ce se păscură pre eiş, iară oile
meale nu păscură". Şi şi Ieremiia iară grăiaşte aşa: "O vai de voi, păstorilor,
carii pierdeţi şi risipiţi oile turmei meale! Derept aceaia, adecă eu
izbândi-m-voiu spre voi derept hitleniia lucrurilor voastre!".
(Evanghelie) Lupul răpeaşte şi răspândeaşte oile.
(Tâlc) Lupul, pierzătoriu şi om slăvitoriu-rău şi diavol, încă şi leu
cheamă-se şi şarpe şi scorpie şi aspidă şi vasiliscă, şi multe nume are încă
împrotiva răului năravului şi hitleniei lui. Că acesta întru toate slavele
răsipi şi strică ruda omenească, că răpeaşte amu ca un leu oile. Şi se
grăiaşte diavolul, când cu hitlenie de mâncare bucate lui face-ş şi iară
răsipeaşte, când cu hitleane cugete turbură-se sufletul. Şi fur cheamă-se şi
diavolul, când cu hitleanele cugete fură şi ucide tocmeala cugetelor şi
piiarde cu lucrurile-ş. Că pune înainte fieşcărui de voi cugete spre pohtele
necuvioase, aceaia iaste furtişagul. Că de se supune omul cugetului celuia
hitleanul, omul atunce ucis va fi de hitleniia diavolului, iară când va lucra
lucrul cela răul, atunce el piiare. Derept aceaia zice Hristos:
(Evanghelie) Furul nu va veni, fără să fure şi să taie şi să piarză; eu
venii, ca viaţă să aibă, şi mai mult să aibă.
(Tâlc) Dă amu noao dumnezeiasca viaţă mântuitoriul că luminează ale
noastre cugete cu bună-pomenire, de ne vine aminte, şi sufletul cu bune
lucrure păzeaşte-l curat şi nespurcat. Şi şi mai mult dă, ca şi alţii a putea
folosi cu darul învăţăturiei şi cu sufleteştile lucururi; după aceaia şi
împărăţiia ceriului dă noao, ca un iubitoriu şi mai cu multă cinste
despuitoriu şi de oameni iubitoriu Domnul. Că iaste păstoriu dulce şi bun,
nu lup şi muncitoriu, nici iaste năiemnic. Că oaie cheamă-se şi miel şi
jungheare şi arhiereu, şi încă mii şi alte nume împrotiva a multe
tocmeale, în toate chipurile ale lui. Şi adună pre noi cătră ograda ceaia de
sus a ceriului cu meşterşugul cuvintelor păstoreşti şi nespusa mândrie şi cu
înţelesul său. Iară doi pierzători au pus Domnul: cel ce vine să fure şi să
ucigă şi să piarză, şi năiemnicul cel ce veade lupul viind şi lasă oile de
fuge. Şi cei dentâi amu tâlhari şi furi şi muncitori şi eretici arată, ai doilea
cei învăţători ce nu grijesc să înveaţe, ce, ce le e dată lor, cuvântătoarele oi,
ei le lasă şi pridădesc turma.
(Evanghelie) Eu sânt păstoriul cela bunul, şi cunosc ale saleş şi-s
cunoscut de ale mealeş. Că cumu mă ştie părintele, şi eu ştiu părintele. Şi
sufletul mieu puiu derept oi. Şi şi alte oi am, ce nu sânt den turma aceasta.
Ce şi acealea mi se cade a le aduce, şi glasul mieu auzi-vor, şi va fi o turmă
şi un păstoriu.
(Tâlc) De eluş iaste semnul adeveritului păstori, şi de eluş iaste al
năiemnicului. Că năiemnicul tâmplă-i-se de nu cunoaşte oile, căce că nu de
pururea cercetează eale. Iară de-ară fi de pururea cercetată eale, fi-se-vrea
învăţat, de le-ară fi cunoscut eale. Iară păstoriul aşa ce e Domnul cunoaşte
oile sale ca un grijitoriu de eale, şi iară va fi cunoscut de eale, căce că
cercetare priimesc de el. Şi de prinsem a cunoaşte el grijitoriu şi despuitoriu
şi mângâitoriu şi Domn, însă mai nainte cunosc el pre noi, după aceaia şi
noi cunoscum pre el. Aimintrea nu iaste puteare a cunoaşte pre Dumnezeu,
de nu văm fi cunoscuţi lu Dumnezeu, derep ce că el mai nainte se împreună
noao cu trupul de fu om, după aceaia ne împreunăm noi lui, de-am priimit
dar de dumnezeie. Vru să arate Domnul că apostolii şi ucenicii lui destoinici sânt a se cunoaşte lui şi oi sânt adeverite mergând după el. Că
"cunoscui", zice, "ale saleş, şi cunoscut sânt de ale mealeş", după cuvinte
ce le-au grăit, că cunoaşte Domnul carei sânt ai lui şi nu împinge oamenii
săi ceia ce-i preaştie. Iară ca să nu aibă a le se părea că ca un om aşa ştiia,
pentru aceaia grăiia aşa: "Că mă ştie părintele şi eu ştiu pre părintele. Aşa-l
ştiu pre el de bine, ca şi el pre mine, pentru a firei nepremenire şi pentru
căce sântem unul întru o fire". De pururea încă grăiia că "sufletul său pune-
l-voiu derept oi", de arată că de voie la muncă vine. Aceasta amu arată
grăind: "Pune-voiu sufletul mieu. Că nu va răpi niminea sufletul mieu, ce
eu însumi pune-l-voiu acesta derept pentru milosârdia ceaia nenumărată".
Iară de ce grăiaşte că "voiu să moriu derept toţi", câtă milostiviia arată şi
socotire şi liubov! Iară cu punerea amu sufletului său pentru oi întăreaşte şi
cuvântul ce-au grăit, că "eu venii ca viaţă să aibă, şi mai mult avea-vor".
Încă zise Domnul că "şi alte oi am". Aceasta de limbi grăiaşte, că nu era
den curtea aceasta a legiei limbile, nici legiei tâmplară-se. Şi iară săborului
iudeiesc era curte mai de nainte, iară după greşală ce greşiră cătră Hristos,
fu curtea lor pustie. Derept aceaia zise Domnul că "şi alte oi amu, ce nu
sânt den turma aceasta". De cei dentru limbi mai de nainte de învăţare spre
spăsenie grăit-au, iară curtea sa o arată săborul jidovesc. Iară de ce zise că
"şi aceia mi se cade să aduc", arată amu pre ei oameni răsipiţi fiind şi
păstori neavând. Şi de ce vrea să fie împreunarea lor încă strigă, că zise
amu că "va fi o turmă şi un păstoriu", cum şi fu. Că acesta amu
vrea ca Dumnezeu spre înţeleagerea lu Dumnezeu să aducă şi iudeii şi
elinii, ca amândoi să-i zidească întru sineş, întru unul omul cela noul. Şi aşa
fu o turmă şi un păstoriu. Că în Hristos Isus nu sânt elini, nici jidovi, nici
varvari, nici schiteani, nici vreo împărţire, că o scriptură e tuturora, şi un
semn dulceţiei şi un păstoriu, cuvântul lu Dumnezeu şi Dumnezeu. Ca să se
ruşineaze ereticii, ceia ce leagea de demult lepădară, să auză amu că o
turmă e şi un păstoriu, şi acesta amu iaste Dumnezeu şi legiei noao şi
vechiei, şi un Domn, şi o credinţă, şi o botejune! Au doară amu cesta are
Dumnezeu mai mare, iară cesta alalt mai mic? Au doară cesta cu credinţa
dereptă-se, iară cesta alalt cu lucrul? Au doară amu cesta cu botejunea
slobozi-se, iară cesta alalt nu? Un Dumnezeu acesta şi părinte tuturora, cel
ce aşa binevru! Şi vru toţi noi unul să fim, cu dragostea ce e cătr-însul şi cu
credinţa şi cu chemarea ce e unul cu alalt adunăriei şi împreunăriei şi
paceei, unul Domn Isus Hristos, cel ce spodobi pre noi o turmă a fi, păscută
de acela însuşi adeveritul Dumnezeu şi spăsitoriul nostru, ce iaste cap
tuturora şi uşe şi păstoriu şi despuitoriu şi Domn. Şi acesta Hristos ce deade
noao ale lui oi a fi şi ai dumnezeieştiei ograde a lui, şi dereptă pre noi
pentru credinţa ce e cătră el şi împăcă noi lui Dumnezeu şi părintelui. Şi
păcătoşi fiind noi, slobozi-ne şi ne milui; şi departe fiind noi, nu ne
împinse, ce ne priimi de ne aduse cătră sfinţita curtea a lui şi darul acesta şi
spăseniia şi dereptatea. Cu cât mai vârtos pre carii se apropie şi se
spăsesc păzeaşte-i şi-i întăreaşte, să stea tare întru păşunea dumnezeieştiei a
lui învăţătură şi ziseei, şi pre uşa lui a întra şi a ieşi, şi neclătită a avea
întăreaşte ajutoriul său şi dulceaţa! Însă numai de văm arăta cu ogoadă să
fie lui viaţa noastră şi cu cinste lăcuirea, aşa văm putea a ne chema oile
adeveritului păstoriu, lu Hristos, fraţilor, şi de acela păscuţi a fi şi glasul lui
a auzi. Şi blagosloveniia şi dulcile ale lui daruri lăcui-vor întru noi nici
dinioară schimbate, şi nu numai acea bunătate ce-am luat tare avăm a o
ţinea, ce şi alte încă mai multe avăm a priimi. Şi să ne lăudăm mai vârtos
de nădeajdea celuia ce ne dă cea bunătate ce va să fie, cum va fi şi dată fără
de prepus şi fără de răspuns întru slavă lu Dumnezeu a fi. Derept aceaia tu,
despuitoriule Hristoase, Dumnezeul nostru, fiiul lu Dumnezeu, şi cuvânt şi
miel, preacurat arhiereu, nevinovatul junc, ce derept preaînmulţirea
dulceţiei arhiereu noao a fi vruseş, cela ce cu de toate cântările înfrâmseţaş
sfânta a ta besearecă, ceaia ce cu al tău curat sânge scumpăratu-ai, dăruiaşte
noao de pururea sfântul tău patriarh, şi păstoriul şi învăţătoriul nostru. Cu
pamete sufletească să prăznuim, şi cu cinste a pomeni el şi toţi sfinţii
patriarşi şi învăţătorii noştri, carii derept dereptară cuvântul adevărului tău
şi luminară noi, că pre ei ai năstăvit, spre adăpostul vreriei sale şi i-ai
proslăvit cu destoiniciia, derep ce că şi aceia proslăviră pre tine. Deci
spodobeaşte şi noi pentru ruga lor, mai vârtos şi pentru cesta ce e astăzi luminătoriul şi învăţătoriul nostru, nevinovaţi şi nevătămaţi să
îmblăm, ca cu frică cu aceia să-ţi slujim, şi să dobândim şi noi împreună cu
nuşii ce e de la tine dulceaţă şi de oameni iubire. Şi cu multă a ta milosârdie
şi miluire sălăşuiaşte-te întru noi, rugămu-ne, şi întră şi îmblă, dulcele
nostru Doamne! Şi lumea sa împacă, besearecile tale întăreaşte, şi bunului
credincios Domnului nostru, robului tău cela credinciosul, puteare cu
biruire spre vrăjmaşi dăruiaşte-i, şi ceia ce se strâng nărod întru beseareca
sfânta a ta, spre proslăvirea ta şi te cântă şi se trudesc, blagosloveaşte-i,
pentru ruga preablagoslovitei şi preacuratei a ta maică, ca în tine, împărate
şi Dumnezeul nostru, veselindu-ne să te proslăvim, de toate bunătăţile
dătătoriu noao duhul, cu fără de începutul părintele tău şi viaţă-făcătoriu
fiind, acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin! În zilele acealea sculă-se
Mariia, mearse în sus tare, în cetatea Iudei. Şi întră în casa Zahariei, şi
sărută Elisavta. Şi fu, deca auzi Elisavta sărutătura Mariei, jucă tânărul în
maţele ei, şi se împlu de duhul sfânt Elisavta. Şi strigă cu glas mare şi zise:
"Blagoslovită tu întru muieri, şi blagoslovit plodul maţelor tale! Şi de unde
mie aceasta de vine muma Domnului mieu cătră mine? Adecă amu, ca fu
glas sărutătura ta în urechile meale, jucă-se tânărul, bucură-se în maţele
meale". Şi fericata crezu, că fu sfârşitul grăitele ei de la Domnul. Şi zise
Mariia: "Mărit-au sufletul mieu Domnul, şi se bucură sufletul mieu de
Dumnezeu, mântuitoriul mieu, c-au căutat la plecaţii robii lui. Iată
amu, de acmu fericează-mă toate rudele, că făcură mie mărie putearnicii, şi
sfânt numele lui. Şi mila lui den rudă în rudă pre ceia ce se tem de el. Făcu
ţiitură braţelor lui, împărţi măreţilor cugetele inima lor. Pogorâşi silnicii
despre scaun, şi înălţaşi plecaţii. Flămânzii împluşi de dulceaţă, şi
îmbogăţiţii lăsaşi deşerţi. Luară Izrailii feciorii lor, pomeniră de milă, cum
ai grăit cătră părintele nostru, lu Avraam, şi sămânţa lui până în veaci". Fu
Mariia cu ea ca trei luni, şi se întoarse în casa ei.
(Evanghelie) În vreamea aceaia sculă-se Mariia, duse-se în cea de sus cu
stajă, la cetatea Iudei. Şi întră în casa Zahariei, şi sărută pre Elisavta.
(Tâlc) Bucurie de bună-vestire priimiia de pururea fata, şi ştiu de la
înger că Elisavta, muiarea Zahariei, început-au în pântece. Curse întru
codru, că era o cetate iudeiască ce întru ea lăcuiia Zahariia, împreună amu
bucurându-se de dulceaţa vară-sa, împreună amu şi ca o înţeleaptă vrea să
se sfătuiască de toate, de va fi cu adevăr de ce zise ei îngerul ce i se arătă.
Că încă se sfiia cu cugetul pentru preaslăvita ciudesă, temându-se să nu
cumva să se prilăstească. Derept aceaia, nu căce că nu credea, ce vrea şi
mai bine să înţeleagă de preaslăvita răspundere şi de sărutarea îngerului,
duse-se supt podgorie, de dumnezeiescul duh îndemnată, ca mai multă
ştiinţă să priimească şi tărie de ce era grăit ei. Întră în casa Zahariei şi
apucă înainte cu sărutarea pre Elisavta, cinste dând ei ca unii mai bătrâne şi
ca şi când o avea în loc de mumă. Şi sărutarea deaca fu, el jucă
Ioan în pântecele mumâni-sa, că cunoscu prea cu ales al său Dumnezeu şi
Domn, şi se închină şi propovedui pre el cu jucarea. Că cela ce era în
pântecele featei coconul, cu prorocie dărui aciiş pre Ioan, că-i deade
arătarea taineei, acesta Dumnezeu den vecie. Şi mai aleasă dăruire dărui
lui, mai vârtos de alalţi proroci, că alalţi proroci după ce năştea prorociia,
iară Ioan preaditece încă în pântecele mumâni-sa fiind prorocescului dar
spodobi-se şi pre Hristos propovedui mainte. Derept aceaia şi mai mare de
toţi prorocii şi mai pre sus mărturisit fu de însuş Dumnezeu.
(Evanghelie) Împlu-se cu duhul sfânt Elisavta. Strigă cu glas mare şi
zise: "Blagoslovită eşti tu întru muieri, şi blagoslovit plodul maţelor tale!".
(Tâlc) Nu se împlu amu mainte cu duhul sfânt Elisavta, mainte până nu
venise ceaia ce purta pre Hristos, Dumnezeu nostru. Sărută pre ea, e după
sărutare mainte feciorul împlu-se de duhul şi juca, după aceaia mumâniei
sale deade, şi strigă proroceaşte Elisavta. Că glasul feateei, a lu Dumnezeu
ce era întru ea de se întrupise era glasul, şi derept aceaia pre preaditece în
maţe-l dărui şi-l făcu să prorocească. Aşijderea şi Elisavta zise proroceasca
grăire cătră Mariia, ce nu era a Elisavtei cuvintele, ce ale feciorului ce era
în maţele ei. Gura amu a Elisavtei numai ce slujiia, ca şi gura feateei de
slujiia celuia ce era în maţele ei, fiiul lu Dumnezeu, că de nu vrea fi
feciorul jucatu-se, nu vrea fi prorocit Elisavta. Că Hristos fu de Ioan
prorocit, iară de Elisavta propoveduită fu fata. Că mări şi proslăvi
preablagoslovitul plodul maţelor ei, că aşa răspunse cătră ea: "Ce-mi zici mai mare, o fată şi de nuntă neispitită feciuriţă, că mie mi se cădea a
veni cătră tine derep ce că eşti blagoslovită tu întru muieri, şi blagoslovitu e
plodul maţelor tale", după făgăduita ce e cătră David, strămoşul nostru,
cumu e de Dumnezeu grăit: "De plodul maţelor tale pune-voiu spre scaunul
tău". Plodul maţelor zis-au, că nu va fi den bărbat născutul, ce den una de
pururea fată Mariia. Den duhul sfânt întrupi-se întru ea şi cu umbrirea tăriei
de sus. E câţi sămânţă den tată au, aceia sânt plod. Iară Hristos unul e al
maţelor feateei de Dumnezeu născătoare plod, derep ce amu că însăşi-l
născu şi ispitire de bărbat nemică, nice dinioară, nu ştiia. Derep ce că
păcatul den muiare se începu şi după aceaia ajunse spre bărbat, spre
strămoşul nostru Adam, şi dentr-acela spre tot omul vine moarte; derept
aceaia şi binele den muiare începu-se. Că al doilea Adam den fată răsări cel
ce luo păcatele lumiei, Hristos Dumnezeul nostru, ca ceia ce-au murit de
Adam înviiaţi fi-vor de însuş acesta Hristos şi ca, să va vrea muiarea să
râvnească bunătăţilor şi dumnezeieştiei vieţi a săvârşiţilor şi
dumnezeieştilor bărbaţi, neputinţa muierească să o părăsească.
(Evanghelie) "Şi de unde mie aceasta, de vine muma Domnului mieu
cătră mine?"
(Tâlc) Cum amu mai apoi fiiul Elisavtei, Ioan preaditece, când mearse
Hristos cătr-însul botejune să priimească, nedestoinic pre sineş aceii venire
a Domnului grăiia-se, aşa şi acmu muma lui nedestoinică pre sineş
aceii venire a despuitoarei şi mumei lu Dumnezeu spovedeaşte. "De
încătruo-mi fu această preaslăvie şi mare bunătate", grăiia, "ca maica lu
Dumnezeu să vie cătră mine?". Mumă aceştiia zise-i mainte de născută, şi
Domnul dentru ea va să se nască zise, de mărturisi al îngerului cuvânt, şi
tare credinţă deade-i. Că alalte mumâni, mai nainte până nu nasc, nu se
cade mumă a se zice lor, derept frica şi oprirea, iară de fată nemică aşa nu
se sfii. Derept aceaia şi mainte de naştere mumă-i zise Elisavta.
(Evanghelie) "Acest amu glas al sărutăriei tale deaca fu la ureachea
mea, jucă-se feciorul cu veselie întru maţele meale". Şi fericita crezu că vor
fi săvârşite de ce grăise ei de la Domnul".
(Tâlc) Cunoscu preaditece glasul sărutăriei şi spăseniia omenească
prevăzu, şi se bucură de aceasta şi cu veselie juca în maţele mumâniei sale.
Iară Elisavta, preaslăvita taină înţelegând şi de sfântul duh rădicată, fericiia
de pururea fată Mariia, că crezu ce i era ei grăit de la Domnul. Că ştiia amu
Elisavta şi mai denainte ce se zisease ei de la înger. Că derep ce crezu lor
fata şi zise: "Adecă, eu sânt roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău",
derept aceaia şi fericiia pre ea. Că şi cu mai tărie spre credinţă dentr-aceale
cuvinte fu fata. Fericită e, derept că crezu, şi se socoti aiavea de taină ce era
de la înger ale ei cuvinte şi de prorocirea ce fu cătr-însa de Elisavta, de-
aciia şi de închinăciunea feciorului ce era în maţele ei, Ioan botezătoriul.
Neploditoare amu şi altele născură, iară tânărul nici dinioară darului de
prorocie nu se spodobi încă în maţele mumâni-sa purtându-l. Iară
această preaslăvire, ea se lucră de această neploditoare Elisavta, ca să fie
încredinţată şi de ce e de fata a lu Dumnezeu născătoare prea cu fire mare
lucru.
(Evanghelie) Şi zise Mariia: "Mărit-au sufletul mieu Domnul, şi se
bucură duhul mieu de Dumnezeu, mântuitoriul mieu, că căută spre
smereniia roabei sale. Şi iată, de acmu ferici-mă-vor toate rudele, că făcu
mie mărie putearnicul. Şi sfânt numele lui. Şi mila lui în rudă şi rudă spre
ceia ce se tem de el".
(Tâlc) Desfârşit amu sfătui-se fata a slăvi cu slavă pre Dumnezeu, că
aceluia scriia ciudesa, nu eiş. Că acesta însuş Dumnezeu zice: "Căută spre
mine smerita roaba sa, nu amu eu cătră acela căutai. Şi el mă milui, nu eu
nădăitu-m-am şi să ceri. Şi de acmu ferici-mă-vor toate rudele". "Ferici-mă-
vor toţi", zice, "nu pentru ale meale bunătăţi, ce derept căce făcu cu mine
mărie Dumnezeu. Şi nu tu numai, Elisavto, ferici-mă-veri, ce şi toate rudele
carii vor creade ferici-mă-vor". Iară silnicu-l meneaşte pre Domnul, ca
niminea să fie să nu crează graiurilor, ce cu tăriia celui ce lucrează lucru să
tremiţă, nu să ispitească după fire, că va cădea den cea adeverită slujirea
minţeei ce-au fost pre adevăr. Iară numele lui zice sfânt, de arată că după ce
vine unul născut fiiul lu Dumnezeu în maţele muieriei, dentr-aceasta a se
spurca, el iaste sfânt amu numele lui. "Şi nu se va spurca preacuratul
începându-se întru mine, fata, să-ş zidească al său trup, despuitoriul lumiei
şi Domn. Că derept aceaia şi duhul sfânt vine, ca să fie sfântă înceaperea, şi
sfântă şi naşterea să o facă a fi. Iară nu e spre mine numai mila lui,
ce şi spre toţi carei se tem de el". Iară carei nu se tem de Dumnezeu, ce-s
toţi nedestoinici, aceia şi nemiluiţi sânt. Iară cei ce se întorc cu mintea spre
frică, aceia vor fi miluiţi. Iară întru rudă şi rudă de ce zise că va fi mila lu
Dumnezeu, aceasta arată că şi întru această rudă ce e acmu (ce se zice, întru
acest veac) şi şi în ceaia ce va să fie rudă (întru cela nesfârşitul şi veacinicul
veac) miluiţi fi-vor carei se tem de Domnul. Acicea amu cu o sută de ori
plată priimi-vor, iară acolo şi mai mult şi preamultă, viaţă veacilor. Că
mainte amu măreaşte sufletul Domnul, de-aciia se veseleaşte duhul. Ce să
înţeleagem cum măreaşte sufletul Domnul. Că cela ce îmblă cu destoinicie
înaintea lu Dumnezeu, acela iaste de-l măreaşte Domnul. Că de văm vieţui
cumu se cade pre chipul celuia ce ne-au zidit pre noi şi ne văm închipui mai
marelui chip cu bune lucruri, aşa văm mări Domnul cu cuvântul şi cu lucrul
şi cu cugetul. Că marele şi al ceriului lucru făcând, atunce şi sufletul nostru
veseli-se-va, ce se zice sufletescul dar ce-am luat pentru lucru cela marele
juca-va şi va cânta, nu se va ascunde, nici să va omorî. Iară cine micşurează
numele lu Hristos (ce se zice, de-l face mic) şi cinstea ce cu duhul sfânt au
luat spre destoinicie, pentru protiva răului ce e întru el şi pentru căce nu
face cumu se cade micşurează-l, şi el încă va peri. Că şi duhul şi sufletului
aceaiaş grăiaşte, că mainte amu mărit-au sufletul ei, după aceaia se veseli
duhul ei. Şi derept aceaia şi cu cuvântul slăvi cel ce să năştea întru ea,
cuvântul lu Dumnezeu, şi nespuseei a lui tărie preaminunatu-se-
au, cum putu nescrisul să se încape întru pântece de mumă şi cel fără de
trup şi neîmpărţit şi nemestecat şi neschimbat să împreuneaze sineş trupului
omenesc pre chip. Pre sineşi se fericiia fata, ce nu den limbă grăiia, ce
duhul sfânt ce deştinsease spr-insa. Care amu rudă de acmu nu va ferici pre
ea, negustată de nuntă după bărbat? Iară născătoare de Dumnezeu pre duh
arătă-se, că apucă înainte prorociia şi cu adevăr arătă săvârşire cuvântului.
(Evanghelie) "Făcu ţineare braţului său, răsipi trufaşilor cugetele inimiei
lor. Surpă putearnicii den scaun, şi înălţă smeriţii. Flămânzii împlu de
bunătate, iară bogaţii lăsă deşerţi. Luo Izrail feciorul său a pomeni de
miloste, cum au grăit cătră părintele nostru, lu Avraam şi seminţeei lui". Fu
Mariia cu nusa ca la trei luni, şi se întoarse în casa sa.
(Tâlc) Braţul părintelui iaste fiiul. Făcu ţineare şi tărie pre fire-ş
Dumnezeu întru fiiul său, că se întrupi fiiul şi biruită fu firea. Fata-l născu:
Dumnezeu înomeni-se, iară omul se îndumnezei. Şi răsipi trufa dracilor
Domnul şi-i scoase ei den sufletele omeneşti. Răsipi ai elinilor mândri, că
nu priimiră propoveadaniia; răsipi jidoveştii oameni, că nu vrură să crează,
ce mai vârtos ce nu se cădea lucră-se de ei. Răsipi inima celor trufaşi cu
cugetele şi sfeaturile lor neisprăvite le făcu, surpă măriia celor ce se
mândriia că cu mare mândrie se mândriia. Răsipiră-se dracii şi mai-marele
acelora, diavolul, că cu preaînălţarea den ceriu căzu. Iară mândrii elinilor şi
cărtularii şi fariseii, cei ce căuta măriia şi şedearea de mai sus, aceştea se
cheamă silnici. Ce pre ei i surpă den scaun, pre cei ce-i ţinea ca
învăţătorii şi înălţă pre carei-ş smeriră sineş supt tarele mâni ale lu
Dumnezeu (ce se zice limbile, adecă cum ai zice, împreună tot omul ce-i
smeri păcatului), că crezură celui ce deştinse de sus, şi deade lor puteare să
calce spre şarpe şi spre scorpie şi spre toată tăriia drăcească. Că flămânzii
împlu-i de dulceaţă, că flămânziră nărodului omenesc, fără jidovii. Că aceia
era bogaţi legiei şi învăţăturiei şi făgăduitei, iară limbile nici scriptură avea,
şi nici leage, şi nici învăţătură. Ce ei se săturară, că crezură scripturilor
celora dulcile ce e den a vechiei şi a noiei leage, iară deregătorii elinilor
foarte se înălţară, derep ce că nu vineră cu smerenie celui ce se smerise
pentru noi şi chip de rob luo. Pentru aceaia fură lăsaţi deşerţi, nemică
având, nici credinţă, nici înţeles, nici nădeajde bună, ce căzură şi den al
pământului Ierusalim, şi den cela ce va să fie. Şi priimi pre Izrail feciorul
său, şi se sfârşi ce e cătră Avraam făgăduirea, că zisease Dumnezeu cătr-
însul că "cu sămânţa ta blagoslovi-se-vor toate rudele pământului". Iară
Izrail cheamă-se cu toată mintea cine priveaşte; pre Dumnezeu şi cu înţeles
ascultă dumnezeieştile. Derept aceaia şi dumnezeiescul Pavel grăit-au că nu
toţi amu ce-s den Izrail, aceia-s izrailteani. Nu amu cei ce cu numele
mărescu-se, ce cei ce dobândesc den credinţă menirea numelui, aceia-s
izrailteani. Derept aceaia şi de ceia ce se ţinea de acea rudă a izraililor pre
trup multe mii crezură lu Hristos şi se spăsiră. Fu Mariia cu Elisavta ca la
trei luni, de-aciia se întoarse, derep ce amu că vrea să nască Elisavta.
Întoarse-se fata, că întru a şasea lună den începuta a lu preaditece vine
îngerul cătră Mariia, şi după ce amu lăcui cu Elisavta trei luni, cu
acealea se împlură noao luni. Derept aceaia se duse fata pentru mulţimea
nărodului ce vrea să se adune la naşterea lu preaditece, şi obiceai încă era,
întru aceaia featele să nu lăcuiască. Isus născu în Vitleemul iudeilor, în
zilele lu Irod-împărat. Adecă, vâlsfii de la răsărit vineră în Ierusalim,
grăiră: "Unde iaste împăratul iudeilor să nască ? Că văzum amu steaoa lui
spre răsărită, şi venim să ne închinăm lui". Auzi Irod împărat, turbură-se, şi
tot Ierusalimul cu nusul, şi adună întâi preuţii şi cărtularii omeneşti, şi
întrebă de-nşii, iuo e Hristos să nască. Ei ziseră lui: "În Vitleemul jidovesc;
aşa amu scrisă iaste prorocilor: Şi tu, Vitleeme, pământul iudeilor, cu
nemică eşti în despusul iudeilor; den tine amu ieşi-va judeţ cela ce va paşte
oamenii miei, Izrailii". Atunce Irod furiş chemă vâlsfii, şi ispiti d-inşii de
ce vreame se ivi steaoa, şi tremease ei în Vitleem: "Duceţi-vă şi ispitiţi a
vedea acel cocon; când veţi afla, spuneţi-mi, ca să merg şi eu, să mă închin
lui". Ei ascultară împăratul şi se duseră. Şi adecă, steaoa ceaia ce văzură
spre răsărit, mergea nainte, până mearse, stătu desupra iuo era coconul.
Văzură steaoa, bucurară-se cu bucurie mare foarte. Şi vineră în casă şi
văzură coconul cu Mariia, muma lui, şi căzură, închinară-se lui, şi
deşchiseră comoarăle lor, aduseră lui dar: aur şi livan şi zmirnă. Şi veaste
priimiră în somn, şi nu se întoarseră lor. Sfârşit.
 Isus născu în Vitleaemul iudeilor, în zilele lu Irod-împărat.
Adecă, vâlsfii de la răsărit vineră în Ierusalim, grăiră: "Unde iaste
împăratul iudeilor să nască? Că văzum amu steaoa lui spre răsărit, şi venim
să ne închinăm lui".
(Tâlc) Vitleemul cheamă-se casa pitei, iară iudei cheamă-se
ispovedaniia. Să fim şi noi, fraţilor, cu ispovedirea, să fim casă de pâine
sufletească lu Hristos, adeveritul Dumnezeul nostru! Că acesta amu zice:
"Cine va mânca trupul mieu şi va bea sângele mieu, întru mine va lăcui, şi
eu întru el". În zilele lu Irod împărat grăiaşte, ca să înţeleagem şi ne
învăţăm că den ruda ovreailor, mai vârtos den sămânţa iudeei, judecii şi
împăraţii şi domnii scăzură, cum proroci Iacov: "Nu va scădea jude dentru
Iuda şi purtătoriu den sămânţa lui, până va veni cela ce-l aşteaptă". Şi acela
e nădeajdea limbilor, derep ce amu că scăzură împăraţii şi domnii şi
purtătorii jidoveşti, şi Irod împărăţiia. Şi nădeajdea limbilor venit-au
Hristos, că derept nevoia vine, şi întru vreamea ce se cădea şi în soroc. Irod
amu nu era jidov, ce idumeanin era, fecior lu Antipatru, den muiare
araviteancă. Şi adecă, vâlsvii vineră de la răsărit întru Ierusalimu. Întâi
vâlsfii vineră la închinarea lu Hristos, limbă stranică şi striinată fiind den
făgăduită şi de leagea lu Dumnezeu, spre osânda jidovilor. Că vâlsvii amu
slujitori de idoli era, şi striini făgăduitei, crezură şi se închinară. Deci ce
răspuns de-aciia au a da jidovii? Având leagea şi proroci şi de pururea fiind
credinţeei, uitară şi nu priimiră Domnul. Derept aceaia multă amu
împutăciune, pre adevăr, şi osândă sânt ei destoinici! Iară slava lu Hristos
mult lumină şi se arătă; derept aceaia striini şi stranici, şi carii nu
era de ai lui, închinară-se lui, şi mare tărie de naştere mărturisiră. Şi de
vrăjmaşi mărturisitura foarte iaste dedestul priimită. Că grăiaşte de aceşti
vâlsfi că întâi era ucenici luValam vâlhvul, şi după aceaia aflară scripturile
aceluia grăind că va răsări steaoa den Iacov şi se va scula un om den izraili.
Deci se învăţară şi înţeleaseră ce era taina de Hristos. Şi văzură acea stea, şi
nefiind ca alalte steale, ivindu-se aşa prealuminată şi minunată, deci se
rădicară şi se duseră, şi căuta şi avea grijă multă, să vază şi să se închine lu
Hristos. Că nu era acea stea aşa ca cealea ce se văd în ceriu, ce o tărie
dumnezeiască şi îngerească era, în loc de stea arătă-se. Şi după aceaia ei era
păzitori de steale, era vâlsvii. Derept aceaia amu şi pre chipul năravului lor
aduse pre ei Domnul, cum şi mai apoi pre Pătru, de mulţimea de peaşte ce
vână cu mreaja în numele lui, minună-l şi făcu pre el să meargă după el.
Iară această stea amu, o tărie îngerească era aceaia, că aiavea iaste pre
aceasta că şi zioa prealuminat lumina, şi mergând vâlsvii, mergea şi steaoa,
şi când răposa ei, steaoa sta. Şi den partea de cătră răsărit, ce sânt den
laturea Persideei, spre partea despre amiazăzi mergea în Ierusalim, iară nici
o stea nici dinioară despre miază-noapte nu mearge spre amiazăzi. Iară
mare bunătate şi înţeles avea aceşti vâlsvi pre adevăr, că se arătă pre lucrul
lor. Iară să în ţară striină şi întru Ierusalim vrea să se închine lu Hristos, şi
avea ei credinţa ca aceaia şi grije şi se nevoiia, cu cât mai vârtos în moşiia
lor, întru Persida, n-ară fi aiavea şi cu îndrăznire propoveduit măriia lu
Dumnezeu şi ciudesa şi taina?
(Evanghelie) Auzi Irod-împărat, turbură-se, şi tot Ierusalimul 
cu nusul.
(Tâlc) Irod amu turbură-se şi se temu de împărăţie, să nu cumva să o
piarză, iară jidovii derept ciudesele turburară-se. Însă mai vârtos le se cădea
lor să se bucure şi să se veselească, derep ce că den ruda lor împărat sculă-
se şi se închinară lui împăraţii Persidului. Iară dentr-altă iaste înţelegutul
lucru că hitleniia şi pizma şi zloaba întunecă mintea omenească şi nu lasă
pre el pre adevăr să caute, ce şi binele cela multul bătjocurit fi-i-va şi nu
bun pare-i-se a fi căce că n-au socotinţă neturburată în inimă şi sfătuire.
(Evanghelie) Şi adună toţi arhierei şi cărtularii omeneşti, întrebă d-inşii
unde e Hristos să se nască.
(Tâlc) Cărtularii amu era învăţătorii nărodului, ca şi noi ceia ce avăm şi
zicem lor învăţători şi cărtulari. Pre o tocmeală a lu Dumnezeu întrebaţi
fură, ca cu adevăr să spuie şi den aceasta să se afle osândiţi, că răstigniră
aceştea pre însuş Domnul, cela ce-l propoveduise prorocii mai de nainte. Şi
de el spuseră mai marii ai lor învăţători şi cărtulari, că fură întrebaţi.
(Evanghelie) Ei ziseră lui: "În Vitleemul iudeilor, că aşa iaste scris de
proroci (şi Mihea proroc iaste de-au prorocit de aceasta): Şi tu, Vitleeme,
pământul Iudei, cu nemică nu veri fi de acmu mai sărac întru despusul
Iudeei.
(Tâlc) Micşoară era cetatea Vitleemul, şi săracă şi mai de jos, că
părăsise pre el mulţi, iară acmu, pentru cela ce-au ieşit Hristos dentr-însul
minunat iaste şi ivit şi proslăvit, că toţi oamenii de la sfărşitul pământului
vin de se închină sfântului Vitleem.
(Evanghelie) Dentru tine ieşi-va purtătoriu, ce va paşte oamenii miei,
izrailii.
(Tâlc) A ieşi zis-au prorocul, ce întru Vitleem nu va lăcui. Nici au lăcuit
Hristos întru el, ce în Nazaret după naştere, deaca ieşi den
Vitleem, mai mult lăcuiia. "Şi va paşte", zice, "oamenii miei, izrailii": nu-i
va munci sau să-i mănânce. Că alalţi împăraţi nu era păstori, ce lupi şi
muncitori, iară Hristos iaste păstoriu dulce şi bun, cum şi însuş grăiaşte:
"Eu sânt păstoriu bun, şi cunosc ai miei şi cunoscut sânt de ai mieiş". Iară
oamenii zice izraililor, şi carei era den jidovi credincioşi, şi den limbi. Că
Izrail spune-se cu mintea veade pre Dumnezeu. Şi de acmu toţi carii văd
pre Dumnezeu şi carei cred lui şi carii sfârşesc sfânta a lui învăţătură,
izrailteani sânt, macară şi den limbi să vor fi.
(Evanghelie) Atunce Irod în taină chemă vâlsfii, şi ispiti foarte d-inşii de
ce vreame se ivi steaoa.
(Tâlc) Chemă amu în taină vâlsvii Irod, derept că se temea de iudei, că
socotiia să nu cumva iudeii mai mult să pohtească de acel cocon şi să se
grijască ca să păzească pre el derep ce că vrea să slobozească pre ei den
robie. Şi foarte întreba bine Irod şi ştiu de stea când se ivi. Că steaoa mainte
de ce născuse-se Domnul ivi-se vâlsvilor. Pentru aceaia li se de demult ivi
lor steaoa, ca să se închine lu Hristos încă fiind el în scutece.
(Evanghelie) Şi tremease pre ei în Vitleem, zise: "Duceţi-vă şi bine să
ispitiţi de acel cocon".
(Tâlc) Nu zise "de împărat ispitiţi", ce "de cocon", că nu vrea, nici
priimiia să-i zică împărat acela, derep ce că se întărâta spre el.
(Evanghelie) "Când veţi afla, spuneţi-mi, ca să merg şi eu, să mă închin
lui". Ei ascultară de împăratul şi se duseră.
(Tâlc) Neînşelători era vâlsvii şi nehitleani, nici ispititori, că le
părea Irod că e neînşelătoriu şi nehitlean, şi prost grăiaşte şi zice lor.
(Evanghelie) Şi adecă, steaoa ceaia ce văzură spre răsărit, mergea
înainte-le.
(Tâlc) Ascunse-se puţinel steoa, ca să întreabe vâlsvii pre iudeii, şi se
turbură Irod. Şi aşa mai aiavea şi mai curat fi-va adevăr, că deaca ieşiră
vâlsvii den Ierusalim, iară se ivi lor steaoa, de derepta pre ei.
(Evanghelie) Până mearse de stătu desupra, unde era coconul.
(Tâlc) De aceasta amu aiave aiaste spus că o tărie dumnezeiască era
steaoa aceaia. Derept aceaia şi cu minune până în sfârşit şi nu pre nărav
ciudă făcea-se, derep ce că deştinse steaoa den nălţime şi cătră pământ se
apropie, de arătă vâlsvilor locul. Că de le se vrea fi ivit lor steaoa den
nălţime, cum ară fi putut vâlsvii de eiş să cunoască locul unde era Hristos?
Că stealele mult loc ţin, că de acolo omul, unul aşa, e altul iară aşa, desupra
caseei luiş veade luna, şi altul aşijderea pare i se iară că desupra caseei lui
stă ea, şi împreună aşa le pare tuturor a sta, fiecăruiş că desupra casei lui că
stă luna, macar şi altă stea. Iară acea stea ce se ivi nu vrea fi arătat pre
Hristos, de nu vrea fi deştins aiavea şi desupra capului coconului să stea.
(Evanghelie) Iară deaca văzură steaoa, bucurară-se cu bucurie mare
foarte.
(Tâlc) După aceaia amu nu se înşălară vâlsvii ceia; ce căuta, aflară, şi cu
bucurie mare foarte bucurară-se şi proslăviră Dumnezeu ce feace acea
ciudesă mare. Şi noi amu, fraţilor, această bucurie mare să o
priimim întru inimile noastre, şi să jucăm, şi cu vâlsvii să ne închinăm, şi
cu păstorii să proslăvim, şi cu îngerii să ne veselim, că se născu noao astăzi
mântuitoriul, ce iaste dulcele Domn. Dumnezeu Domnul ivi-se noao!
Nimea să fie răslăbit de suflet, nimea să fie nemulţemitoriu, ce vă bucuraţi
toţi şi vă veseliţi şi vă luminaţi astăzi de acest nou şi preaslăvit lucru, că
acest praznic împreună iaste tuturor pace şi a toată lumea praznic. Şi
bucurie mare iaste de acesta şi spăsenie, cum aşa n-au fost den vecie. Că
fiiul lu Dumnezeu, după naşterea den fată, cătră noi au venit, ce e amu mai
fericit întru ruda rudelor, ce e mai mare şi minunat întru toate ciudesele de
ce-au făcut Dumnezeu den veac. Că astăzi slobozi-se osânda lu Adam şi
Evei, şi toţi den blăstem slobozitu-ne-am. Să prăznuim amu, fraţilor,
spăseniia lumiei, să prăznuim naşterea mântuitoriului nostru Hristos! Astăzi
glas de veselie şi de bucurie să răspundem, să cântăm cântare noao şi să
strigăm: slavă întru nalt lu Dumnezeu şi la pământ pace, întru oameni bună-
vreare! De acmu şi cu bunătăţi toţi să ne înfrâmseţăm, rogu-vă, fraţilor, şi
spre sfârşitul dumnezeieştiei învăţături să socotim. Şi să viem sufleteaşte,
fraţilor, nu cu nesaţiul şi cu beţiia şi cu obida şi nedereptatea şi cu răpirea.
Că de acum curviile şi alalte necurăţii, şi carei vieţuiesc cu necurăţie şi în
neţinearea realelor şi întru răotăţi, şi în nedereptate carele lăcuiaşte, urât
iaste lu Dumnezeu. Că carele va semăna întru putredire, roduri putrede are
a secera, iară carele va semăna cu duhul, viaţa de veaci va
dobândi. Să venim amu, fraţilor, cu usârdie cătră înţelegutul acest Vitleem,
ce e beseareca lu Dumnezeu. Şi ca în dumnezeiasca peştere, întru sfântul
oltariu să meargem, şi sufleteştiei iasle, measeei de taină, cu frică şi cu
cutremur să căutăm, văzând coperit şi zăcând derept noi tânărul ce-au fost
Domnul nostru Isus Hristos, cel ce derept noi singur jungheat fu, şi în toate
zile necrunt jungheat. Şi acesta să-l priimim cu credinţă, şi cu dragoste şi cu
cuget curat, şi să ne sfătuim cu inemă curată, ca înfricoşatei şi sfinteei taine
fără de osândă cuminecându-ne, vieţiei de veaci moşteani să fim şi
neputredeei dulceaţe să ne îndulcim, cu dulceaţa şi de oameni iubirea a
Domnului nostru, lu Isus Hristos, cu nusul tatăl şi sfântul duh, acmu şi
pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia vine Isus den Galilei
la Iordan, cătră Ioan, a se boteza de el. Ioan amu apără lui şi grăi: "Eu
trebuiesc de tine a mă boteza, şi tu vii cătră mine?". Răspunse Isus, zise
cătră el: "Lasă acmu; aşa amu cuviinţă iaste noao, a împlea toată
dereptatea". Atunce lăsă el. Şi boteză-se Isus, ieşi amu aciiaş dintr-apă; şi
iată, deşchiseră-se lui ceriurele, şi văzu duhul Domnului deştingându-se ca
un porumb şi viind spre el. Şi iată, glas den ceriu grăi: "Acesta iaste fiiul
mieu iubit, drept el bine-vrui".
 A dulcelui şi a iubitoriului de oameni, Dumnezeul nostru, ce e
pentru noi tocmeală, scoatere iaste den întâia cădeare şi întoarcere spre
însuş împreunarea lu Dumnezeu, ce fusease pentru neascultarea striinare.
Derept aceaia, ce e cu trupul venirea lu Hristos, munca e şi crucea, şi
îngruparea şi învierea, ca să se spăsească omul, închipuindu-se lu Hristos,
şi cea de demult în moştenie de fecior să o priimească. Ce cu nevoie amu
iaste spre sfârşirea vieţiei, că a lu Hristos închipuire nu e numai ce e dentru
viaţa lui închipuiri cu nemâniia şi cu mândriia smerită, cum însuş aceasta
Domnul zice: "Învăţaţi-vă de mine, că blând sânt şi smerit cu inema", ce
cătră aceaia şi cu a morţiei închipuire mai cu nevoie iaste, cum grăiaşte
dumnezeiescul Pavel: "Să ne strigăm morţiei lui, ca cum vom ajunge la
învierea lui ce e den moarte". Derept aceaia de eaş iaste a omului creştin, ce
e botejuneei cu apă, şi cu duhul a se naşte de sus. Că de eaş iaste căruia se
naşte den apă, că cum Hristos muri păcatului singur, aşa şi aceluia mort a fi
şi neplecat spre toate păcatele, după scriptură: Că câţi amu botezămu-ne
întru Hristos, întru moartea lui botezămu-ne, şi ne îngrupăm lui cu botezul
întru moarte. Aceasta să ştiţi, că de-demultul al nostru om răstigni-se, ca să
deşerteaze trupul păcatului şi de-aciia să nu mai lucreaze noa păcatului.
Iară de eaş iaste, căruia se naşte den duh, a fi aceluia măsură de dare (ce
iaste de zice, den el a se naşte), cum se scrie: Că născutul den trup, trup
iaste, iară născutul den duh, duh iaste. Iară de eaş ce iaste de sus a se naşte,
iaste a se dezbrăca de omul cela vechiul cu lucrurele şi cu pohtele,
şi a se îmbrăca întru noul, cel ce înnoiaşte înnoitoriul spre ştiirea în chipul
celuia ce l-au zidit el. "Câţi amu" zice, "întru Hristos botezatu-vă, întru
Hristos îmbrăcatu-vă". Cu nevoie amu iaste năravul cel dentâi şi obiceaiul a
lăsa şi a se înceape al doilea, că şi moarte iscodeaşte amânduror vieţilor, ca
să se lase de cea dentâi ce lucrează hitlenşugul, şi înceape a se da celor
bune a lucra. Cu aceasta nu ni e puteare, nici vom fi noi de sus născuţi, cum
zice Domnul, ca cela ce se îngroapă cu apă de-ş botează trupul şi i se
curăţeaşte trupul lui de spurcăciunile ce-au fost mainte şi de ale pământului
mândrii. Că părăsirea lucrurilor trupeşti, semnulu-i arată botejunea. Derept
aceaia, nu iudeiaşte spre toate păcatele spălămu-ne, ce o spălare ştim a
spăseniei, botejunea, derep-ce amu că una iaste derept toată lumea a lu
Hristos moarte şi o înviere den moarte, care-i iaste chipul botejunea. Derept
aceaia cel ce-au tocmit viaţa noastră, Domnul, leage botejune pus-au. Că şi
moartea şi viaţa, chip are; al morţiei amu chip cu apă arată, iară al vieţiei,
făgăduirea duhului dă. Iară de ne va întreba cineva, cum se înnoiaşte cineva
cu apa, să întrebăm şi noi pre el, cum den pământ mainte zidit fu, cum lutul
spre multe părţi şi noduri împărţi-se, cum amu în vedeare unul iaste, că
pământ amu era numai ce-s dentr-însul de toate şi în multe chipuri de unde
i-s oasele şi vinele şi vinele sângelui, de unde i-e carnea şi îmbrăcământul
cela grosul şi vasele glasului, ficaţii si splina şi inema, de unde i-e piialea şi
sângele şi tuşirea şi fiiarea, de unde i-e simţirea de toate? Aceastea
amu toate au nu pământ sânt şi lut? Cum pământul priimeaşte sămânţa de
răsare, iară trupul ia sămânţa de o putredeaşte? Dară cum pământul
hrăneaşte sămânţa întru el, e trupul dentr-acealea hrăneaşte-se, aceasta amu
cu cugetul nu o putem afla, ce cu credinţa numai ce o priimim. Iară să şi
cealea ce prespre toate zilele lucrează-se, şi trebuiaşte să fie cu credinţă, cu
cât mai vârtos şi mai mult de neştiuta şi a duhului? Că cum e fără de suflet
pământul şi priimi tărie den voia lu Dumnezeu şi atâtea ciudese dentr-însul
fură, aşa şi duhul spre apă viind, preaslăvită aceasta fi-va. Ce să auzim şi
ale evangheliei cuvinte, ce dumnezeiescul glăsitoriu Matei răspunde astăzi:
(Evanghelie) În vreamea aceaia vine Isus den Galilei la Iordan, cătră
Ioan, a se boteza den el.
(Tâlc) Ca robii mearse Domnul la botejune. Ce aceia amu să se
pocăiască mergea, iară Isus ca să se arate nărodului, cum Ioan zice: ca să se
ivească izraililor. Boteză Domnul; ce nu-i trebuiia curăţire, ce ca pre noi să
speale şi să ne curăţeaze de păcatele noastre. Şi prea să ne curăţim învăţă-
ne şi a nu spurca botejunea cu năravul şi cu lucrul hitlean, ce cu multă
bărbăţie şi cu socotire datori sântem cei ce cu botejune scrisu-ne-am, în
chip de feciori nespurcaţi a ne păzi, şi curaţi şi neblăzniţi.
(Evanghelie) Ioan apără lui grăind: "Eu de tine trebuiesc să mă botez, e
tu vii cătră mine?".
(Tâlc) Cunoscu Ioan pre Domnul cu duhul lu Dumnezeu ce lăcuiia întru
el, cum blagoslov şi ievangelist au grăit că "văzu Ioan pre Domnul viind cătr-însul şi zise: Adecă mielul lu Dumnezeu, cel ce luo păcatele a
toată lumea!". Însă cu cutremur fiind ţinut acmu, apăra lui grăind: "Eu
trebuiesc de tine a mă boteza, eu vinovatul păcatelor, de cel fără păcate; cel
ce botez cu apă numai spre pocaianie, de cela ce botează cu duh şi cu foc:
robul de Domnul, omul de Dumnezeu. E tu vii cătră, mine?" Că trebuiia lu
preaditece, ca un om acesta, şi el de la Domnul să se curăţeaze, că den
Adam cine era ţinut, încă-ş era de se trăgea spurcăciunea ce era den
neascultare. Nu zise că "tu veri să te botezi de mine?", ce "tu vii cătră
mine ?". Aşa amu se temea, şi se lepăda a boteza Domnul marele Ioan
preaditece. Că cel ce întru maţele mumâniei-ş juca-se şi se închină lui, cum
nu se vrea teame cu bună-govire a boteza facătoriul a toate şi despuietoriul
şi Domn?
(Evanghelie) Răspunse Isus, zise cătr-însul: "Lasă acmu".
(Tâlc) În vreamea aceasta, o Ioane, lasă şi sfârşaşte câte-ţi zic. Că iaste
vreamea, când cu destoiniciia slava mea toţi oamenii au a vedea, şi vor
ispovedi că eu sânt Dumnezeul lor şi judecătoriu a toţi, viilor şi morţilor. E
acmu acelora vreamea nu iaste, ce cu tocmeală cu tine botezu-mă, că pentru
om fuiu om, că să biruiesc ca un om pre cel ce biruise pre ei, diavolul.
Aşijderea pentru oameni, ca şi ei botezu-mă, ca să îngrop întru apă
spurcăciunile. Că vrui pre ei să-i noiesc cu apă şi cu duhul, împreună şi alt-
oarece să tocmesc, ca den botejune oamenilor să mă arăt.
(Evanghelie) Aşa amu cu cuviinţă iaste noao, a săvârşi toată dereptatea.
(Tâlc) Dereptate acicea grăiaşte învăţătura Domnului. Că, "aşa, amu
cade-mi-se a sfârşi toată învăţătura lu Dumnezeu, derep ce amu că
şi leagea, câte învăţături zis-au, toate sfârşii-le, e aceasta una iaste rămasă,
de să mă botez. Deci aşa mi se cade a sfârşi şi aceasta. Că derep ce Adam
cel de demult o învăţătură nu sfârşi, eu în locul lui săvârşi-voiu toate, cel ce
pentru milosârdia Adam nou fuiu, şi voiu împlea rămăşiţele aceluia. Şi din
cea osândă de demult, ceaia ce el celor ce sânt dentru el datu-o-au, den
aceaia eu acmu izbăvi-voiu pre cei ce se vor naşte den mine şi se vor înnoi
cu duhul, cu botejunea şi cu leagea. Că leagea lu Dumnezeu iaste şi
botejunea lu Ioan, cum acela au grăit că "cela ce mă tremease a boteza,
aceasta-mi zise".
(Evanghelie) Atunce lăsă el. Şi se boteză Isus, ieşi aciiş den apă.
(Tâlc) De treizeci de ai fiind Hristos boteză-se, derep ce că vârsta
aceasta priimeaşte toate păcatele. Că întâiul amu crescut, multă neînţelepţie
iaste, iară al doilea, în tinereaţe, multă aprindere de pohta păcatelor trupului
iaste, iară în crescutul de bărbat, multă iubire de aur fi-va. Şi aşteptă acest
crescut Hristos, ca în toate vârstele să împlă leagea şi să sfinţească pre noi.
Grăiesc amu unii că fieşcarele de cei ce se boteza, afunda-i botezătoriul
până la grumazi şi-i ţinea până-ş ispovediia toate păcatele saleş, şi atunce-i
lăsa de ieşiia dentr-apă, iară Hristos neavând păcate, nu pesti într-apă, şi
derept aceaia zice evanghelistul că aciiş ieşi dentr-apă.
(Evanghelie) Şi adecă, deşchiseră-se lui ceriurile, şi văzu duhul lu
Dumnezeu deştingând ca un porumb, viind spr-insul. Şi iată, glas den ceriu
grăi: "Acesta iaste fiiul mieu cela iubitul, de el bine-vruiu".
(Tâlc) Neascultarea amu celui de demult Adam închise noao
raiul, iară ascultarea noului Adam deşchise noao ceriul, de făcu noao
îndulcire mai mare de acelui dentâi. Că frumos şi cu mare frâmseaţe arătă-
se oamenilor Hristos, derep ce amu că şi Ioan proroci de el nărodului, şi
mic pre acela socotiia-l, că vedea pre el amu botezându-se ca unul den
mulţi, şi se blăzniia. Derept aceaia preaslăvită lucră-se şi se deşchise ceriul,
arătând că dentr-însul deştins iaste, şi glasul amu porumbului: glasul amu,
ca să ştie carei era acolo, cine iaste de se boteză, iară porumbul, ca să aducă
glas spr-insul, ca să nu le se pare că pentru Ioan glasul mărturiseaşte. Că
părintele amu de sus mărturisi de fiiul, iară duhul sfânt deştinse spr-insul,
în loc de deaget el arăta că acesta iaste mărturisitoriul. Iară în vedeare de
porumb arătă-se, derep ce amu că această jiganie den fire are închipuirea
duhului sfânt, că e iubitoare de oameni şi nezlobivă, şi cine-i ia puii ei, ea
rabdă, şi iară se întoarce cătră aceia ce i i-au luat, şi iaste curată şi de
miroseală bună ea se bucură, şi întru împuţiciune nu lăcuiaşte. Că acesta
amu porumbiel, chip era celui porumb ce aduce veaste bună lu Noe de
slobozirea potopului. Că cum atunce potopire era cu apă, aşa şi acmu altă
potopire, de păcate, şi cum amu acela bine-vesti de scădearea apeei
potopului, aşa şi acesta de aceasta. Deacă se deşchiseră amu ceriurile şi
deştinse spre cela ce se boteza duhul sfânt, ca să ştim că spre tot omul cela
ce se botează, deşchide-se ceriul şi cheamă pre el întru sălaşurile de sus, că
deştinge spr-insul şi duhul sfânt. Iară să nu e văzut acela de ochii 
ce văd pre ceastă lume nu iaste cu destoinicie a nu creade. Că semnul amu
nu pentru cei credincioşi dat fu, ce pentru necredincioşii, iară noao destul
ne e credinţa în loc de semn. Cum e amu şi de Paşti, că cu o masă Hristos
împlu amândoao şi sfârşi ale iudeilor Paşti, că dentâi de ale lui Paşti dat-au,
aşa şi la botejune întru un râu amândoao făcu, că deşchiderea ceriului fu şi
deştingerea duhului sfânt. Şi aceastea toate pentru a creştinătăţiei botejune
era închipuire. Iară "de el bine-vrui", iaste în loc a zice: "spre el răposa-
voiu şi pre el voiu". Aceasta arătară şi îngerii cântând la naşterea lu Hristos,
grăind: "Slavă întru nalt lu Dumnezeu, şi pre pământ pace, întru oameni
bună-voie" (ce se zice, bună-vreare ce iaste a se spăsi oamenii). Derept
aceaia şi acmu zice: "De el bine-vruiu", ce se zice: de el bunătate vruiu, că
derept el spăsenie oamenilor fi-va. Că şi ale evangheliei cuvinte aşa sânt.
Însă iaste cu nevoie a spune voao şi de ceale în multe chipuri botejuni ale
celor de demult, fraţilor. Însă întâia amu botejune fost-au a potopirei, spre
tăiarea păcatului. Iară a doa, cu marea şi nuorul, că semn era nuorul
duhului, iară marea apeei. Iară a treia botejune, ce fu legiei lu Moisi, că tot
amu necuratul, să se spălase cu apă, şi-ş opăriia veşmintele, şi aşa întra în
besearecă. Iară a patra botejune, a lu Ioan, spre pocaianie aducea-i cei ce se
boteza, ca să crează întru Hristos. A cincea botejune, cu ce se boteză
Hristos, nu că acestuia trebuiia-i curăţie, ce ca a noastră curăţire să arate, şi
ca să struncine capetele şerpilor într-apă, şi ca să sfărâme păcatul
şi toată a vechiului Adam întru apă să afunde, şi ca să sfinţească
botezătoriul, şi ca să împlă leagea, şi ca a troiţeei să descoapere taina, şi ca
chip şi scriptură să fie noao botejunea, să ne botezăm şi noi desăvârşit cu a
Domnului botejune, ce e cu apă şi cu duhul. Iară şi cu foc grăiaşte-se că
boteză Hristos, derep ce amu că cu limbi în vedeare de foc spre sfinţii
apostoli a sfântului duh dulceaţă vărsă, sau şi pentru munca focului ce va să
fie. Că botejunea de foc, ispitire de foc semnează, cum grăiaşte apostolul,
că zioa ivi-va, derep ce că cu foc descoperi-se-va, şi fie-al-cărui lucru, vare
de ce iaste, foculu-l ispiteaşte. Iară a şasea botejune, pocaianie şi lacrămile,
adevăr e cu folos. A şaptea, sângele şi munca, cu carea însuş Hristos
boteză-se, că foarte e curată şi dumnezeiască, şi de-aciia adoara nu se va
mai spurca spurcăciuneei. A opta botejune, cea mai de apoi, nu e
spăsitoare, ce realelor ucidere, că de-aciia răul şi păcatul nu va vie, ce se va
munci fără sfârşit. Iară ce e a se dezbrăca veşmintele şi a se îmbrăcă carii
vor vrea să se boteaze, chip iaste ce e de omul cela vechiul a se dezbrăca şi
viaţa dentâi a părăsi, şi închipuindu-ne cu aceastea celui ce spre cruce
răstigni-se, Hristos: şi cu goliciunea dezbrăcă începătoriul, şi putearnic şi
cu îndrăznire oblici-l. Iară ce e spre apus a căuta mainte şi de satana a se
lepăda, împingând el cu mânile, de-aciia spre răsărit a se întoarce şi
Domnului a se făgădui, arată aiavea că se cade celuia ce se botează luminat,
şi împreunarea realelor întunecate mainte să le leapede cu lepădare
desfârşit. Că aşa e amu ce e întru dumnezeiasca lumină stare a o
dobândi şi curat a se lumina, când se dă în toate realele până în sfârşit
părăsire a bunătăţilor făgăduire şi cătr-însele apropiiare. Iară ce e să se
dezbrace, cu unt să-i ungă trupul, de tot împreunat arată a fi bunului măslin,
lu Isus Hristos. După aceaia la scăldătură dus fi-va carele va să se boteaze,
ca şi Hristos de la cruce la mormânt dus fu. Iară de trei ori într-apă afundat
a fi şi iară scos, ceale trei zile ale îngrupăriei lu Hristos arată. Că cum
Hristos trei zile şi trei nopţi întru inema pământului făcu, aşa şi botezatul cu
trei afundări şi scoateri, ce-au fost întru mormânt trei zile şi trei nopţi a
Domnului închipuiaşte. Că cumu-s cei ce-s întru noapte de nu văd, şi carei
sânt întru zi de îmblă în lumină, aşa şi întru afundare ca întru noapte
nemică nu văd cei ce se botează iară când sânt scoş, ca întru zi fi-vor. Şi
întru aceaia iarăş mor şi se nasc, şi acea spăsitoare apă, şi mormântul lor fi-
le-va, şi mumă. Ce însă, nu adevăr mor şi se îngroapă, nici adevăr
răstignescu-se şi se scoală, ce chipul iaste podobiia a adeveritei spăsenie.
Că Hristos amu pre adevăr răstignitu-se-au şi se îngrupă şi învise şi toate
aceastea noao dat-au, ca chipului munciei lui închipuindu-ne, adeverita
spăsenie să dobândim. Şi Hristos amu întru Iordan deaca se spălă, şi ieşind,
duhul sfânt în fire vine. Iară botezatului cu mir amu ungu-i trupul în
vedeare, iară cu duhul sufletul luminează. Şi mai nainte în frunte, ca den
greşală ajungere, de-aciia şi cu descoperită faţă slava lu Dumnezeu să vază,
aşijderea şi la urechi, ca dumnezeiasca taină sufleteaşte să asculte,
cum au grăit Isaia: "Adauge-mi, Doamne, urechiei să auz", şi Hristos iarăş:
"Cine are urechi de auzire, să auză"; aşijderea la nari, ca dumnezeiasca
taină mirosind, a lu Hristos bună-miroseală, şi aceia să fie; şi după aceaia la
piept, ca să se îmbrace în zaoa dereptăţiei şi împrotiva meşterşugului
drăcesc să stea. Să căutăm amu, fraţilor, şi să ne întărim sineş, şi să ferim şi
să păzim ispoveadaniia şi făgăduita ce-am dat întru sfânta botejune. Şi ne-
am lepădat de diavolul, ca de un vrăjmaş şi muncitoriul nostru. Până în
sfârşit amu să-l urâm şi să fugim până în sfârşit de reale-i şi de vânările lui
şi de chinurile lui, că ne-am făgăduit lu Hristos, celui ce-au scumpărat pre
noi den pradă şi den robiia drăcească, şi acela ce ne-au slobozit den
blăstemul păcatelor şi al osândei, până în ceaia de apoi răposare să
proslăvim pre el. Cu aceaste amu slăvite dereapte şi cu ispoveadanie cătră
Domnul să meargem. Să miluim săracii, să nu uităm obidiţii, să nu răpim a
striinului, obidind nevinovaţii, cuvinte deşarte să nu le priimim, să ajutăm
preuţilor noştri (că de aceia botezămu-ne şi ne luminăm), viaţa noastră
prespre toată vreamea să păzim şi cu toate năravurile cealea bune să ne
întărim, ca vrăjmaşul nostru să nu afle nemică pre noi, şi în zioa aceaia a
înfricoşateei judecată să fim înaintea judecateei lu Hristos neruşinaţi şi să
auzim de la el dumnezeiescul şi milostivul glas: "Veniţi blagosloviţii
părintelui mieu, de moşteniţi ce e gătit voao împărăţiia, şi viaţă şi
îndulcire!". Aceaia să o dobândim toţi în Hristos Isus, Dumnezeul nostru.
Că lui se cade toată slava şi cinstea, împreună cu tatăl şi cu duhul sfânt,
acmu şi pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia era
un om în Ierusalim, ce i-e numele Simeon; şi acel om, derept şi bine-cinstit,
aştepta mângâitura izraililor, şi duhul sfânt era întru el. Şi era el făgăduit
duhului sfânt să nu vază moarte mainte, până nu va vedea Hristos Domnul.
Şi vine cu duhul în besearecă. Şi când aduseră părinţii feciorul Isus să facă
lor pre obiceai leage de el, şi acela luo el la mânile lui şi blagoslovi
Dumnezeu şi zise: "Acmu lasă robul tău, Doamne, pre cuvinlele tale cu
pace; că văzură ochii miei mântuitura ta, ce-ai gătit naintea feaţelor a
tuturor oamenilor, lumină întru descoperitura limbilor şi slava oamenilor
tăi, izrailii!". Şi era Iosif şi muma lui, mirară-se de cuvintele lui de el. Şi
blagoslovi ea Simeon şi zise cătră Mariia, muma lui: "Adecă, zace cesta la
căzătură şi la sculătoare a mulţi întru izraili, şi întru seamne ce-au zis - şi
ţie însăţi în suflet întra-va armă - că amu să se descoapere den multe inimi
cugetele. Şi era Ana prorociţa, fată lu Fanuil, den ruda lu Asirov. Aceasta
mătorise întru zile multe (vise cu bărbatulu-şi şapte ani, den feţiia ei, de-
aciia văduo, ca optzeci şi patru de ani), ce nu ieşise den besearecă, cu
postul şi cu rugăciunea slujiia noaptea şi zioa. Şi aceaia într-acel ceas stătu,
ispovediia-se Domnului, şi grăi de el tuturora ce aştepta mântuire în
Ierusalim. Şi ca sfârşiră tot pre leagea Domnului, întoarseră-se în Galilei, în
cetatea lor, Nazaret. Feciorul crescu şi se întăriia cu duhul, împlea-se de
înţelepciune, şi dulceaţa lu Dumnezeu era la el. 
Toate praznicele domneşti şi sărbătorile, fraţilor, bucurie sufleteşti
lucrează, iară sufletului lumină şi frâmseaţe câştigă-i, şi besearecilor
înfrâmseţare şi bună-frâmseaţe sufletească, ceriul pământului şi rodul
suirei. Şi suire iaste den smerenie la înălţime şi la dumnezeie, suire e amu
den ceastă lume spre lume lumilor, den trupeasca spre sufleteasca, den ale
ceştii lumi spre ceaia lume înţelegătoarea, den ale pământului spre ale
ceriului. Derept aceaia şi noi sufleteaşte să prăznuim, şi cu sfinţie şi fără de
păcate şi cu pace şi cu împreunare lu Dumnezeu să ogodim, şi să lăcuim cu
frică, şi întru cântări şi în rugă şi în rugăciuni şi în dereptate şi în milostenie
pre Dumnezeu să rugăm, ca de la el cu bogăţie dată să fie noao suirea întru
împărăţiia ceriului lui ceaia nesfârşita şi fericita, unde se prăznuiesc
neîncetatele glasuri şi nespusa bună-sufleţie şi cea îndulcire fără de moarte
a bunilor. Că sufleteştile praznice şi dumnezeieştile sărbători spăsenie amu
adevăr scumpără sufletelor noastre. Şi atâta sânt mai bune decât praznicele
lumiei şi de sărbătorii şi de toate ale vieţi negoaţe, cu cât iaste mai bun şi
sufletul de trup, şi cât iaste mai bun şi ceriul de pământul, şi cu cât iaste
mai bună viaţa ce va să fie, ceaia netrecătoarea, decât ceasta trecătoarea.
Deci sfinţilor şi derepţilor tuturora, cu bunăcinste şi cu înţeles şi cu drag şi
cu răbdare stând înainte dumnezeieştile cuvinte cu socotire să le ascultăm.
Derept aceaia cu bună înţelepţie şi cu cinste înfrâmseţându-ne, şi cu multă
bună-sufleţie, şi de praznicul acesta să ne învăţăm şi să înţeleagem
ale evangheliei grăite, ascultând cum de-Dumnezeu-glăsitoriu Luca
răspunde noao astăzi.
(Evanghelie) În vreamea aceaia era un om întru Ierusalim, ce lui era
numele Simeon; şi om fiind acesta derept şi bun-govitoriu, aştepta
mângâiarea izraililor şi duhul sfânt era spr-insul. Şi era lui bine făgăduit de
duhul să nu vază moarte mainte până nu va vedea Hristos Domnul. Şi vine
cu duhul în besearecă. Şi când aduseră părinţii coconul Isus, să facă lor
după obiceaiul legiei de el, iară acesta priimi el spre mânile lui şi
blagoslovi Dumnezeu şi zise: "Acmu lasă robul său, despuitoriule, după
cuvântul tău cu pace; că văzură ochii miei spăseniia ta, ce-ai gătit înaintea
feaţeei a tuturor oamenilor, lumină întru descoperire limbilor şi slavă
oamenilor tăi, izraililor.
(Tâlc) De-Dumnezeu-priimitoriu Simeon bătrânul nu era preut, ce om
de Dumnezeu iubitoriu şi derept şi bun-govitoriu. Nădăjduiia-se lu Hristos,
ca să vie să mângâie jidovii şi să slobozească pre ei den păcate şi den a
rimleanilor, den a lu Irod robie şi domnie, să-i cheame şi să-i izbăvească şi
să-i lase. Răspunderea amu luată era Simeon că n-are a muri până va vedea
Hristos. Derept aceaia şi duhului sfânt rădicat acesta bătrân vine în
besearecă, când aduseră Domnul nostru Isus Hristos preacurata şi de
pururea fată muma lui şi Iosif, să facă lor pre obiceaiul legiei de el, cum
zisease Dumnezeu lu Moisi: "Sfinţeaşte-mi tot dentâiul, unul născut,
desfăcându-i lojăsna în feciorii lu Izrail". Şi luo pre Hristos în mâni Simeon
şi Dumnezeul lui ispovedi-l şi Domn şi despuitoriu vieţiei şi morţiei. Şi se
 bucură şi se veseliia grăind: "Acmu lasă robul tău, Doamne, după
cuvântul tău cu pace!". Toţi amu derepţii şi sfinţii pare-le ca o legare
această viaţă ce e întru trup, şi ca neşte striini veniţi întru viaţa aceasta află-
se, că viaţa de sus de pururea iubesc şi spre aceaia se nevoiesc şi se stăjesc
de să o ajungă. Că acolo iaste răpausul şi mângâiare şi fără-voroavă, iară
acicea în deşărt se smintesc toţi oamenii, astăzi viind, iară demâneaţa
murind. "Văzură ochii miei spăseniia ta", zice, "ce-ai gătit înaintea feaţelor
a tuturor oamenilor, lumină în descoperirea limbilor şi în slavă oamenilor
tăi, izraililor".
(Tâlc) "Spăsenie" zice întrupirea unuia născutul fiiului lu Dumnezeu şi
Domnul nostru Isus Hristos şi ce e cătră noi sfânta a lui deştingere. Că
spăseniia aceasta gătit-au Dumnezeu, înaintea feaţelor a toate veacurele,
pentru tocmeala ceaia nespusa, ca să spăsească lumea şi ca să se ivească
tuturor oamenilor înaintea feaţelor spre descoperire şi luminare
întunecatelor limbi, şi întru slavă izrailteanilor, cărora curat căutară şi au
crezut întru el. Că "Izrail" spune-se, "cu mintea văd pre Dumnezeu".
(Evanghelie) Şi era Iosif şi muma lui, de se mira de aceale graiure ce-s
de el. Blagoslovi pre ei Simeon şi zise cătră Mariia, muma lui: "Adecă,
acesta zace spre cădeare şi spre scularea a mulţi întru izraili, şi întru
seamne răspunse - şi însăţi ţie pren sufletu-ţi armă treace-va -, ca să se
descoapere den multe inimi cugetul".
(Tâlc) Blagoslovi amu Simeon pre amândoi, iară cela ce i se părea că e
părinte, Iosif, elu-l lăsă, şi cătră adeverita Mariia de pururea fată şi de
Dumnezeu născătoare aceastea grăiia: "Adecă amu, acesta zace
spre cădearea şi scularea a mulţi întru izraili, şi întru semn răspuns". Iară
spre cădeare amu necrezuţilor lui zace Domnul, iară spre sculare şi spre
dereptare credincioşilor. Că spre cădearea păcatelor noastre venit-au
Domnul şi spre scularea dereptăriei, că de tăriia lui realele cădea-vor, iară
bunătăţile scula-se-vor. Că căzu Hristos întru moarte, e noi ne sculăm şi ne
dereptăm învierei lui. Iară semnul cuvintelor curmezişate crucea e, ce şi
până astăzi grăiesc cuvinte curmezişate necredincioşii şi nu o priimesc ea.
Derept aceaia semnul cuvintelor curmezişate iaste întrupirea Domnului şi
atâta ce e cătră noi deştingerea lui şi venirea. Şi minunat amu adevăr iaste
semnul şi preaslăvit! Că Dumnezeu om fu, şi fata mumă, şi după naştere
iară fată fu. Ce se curmezişază acest semn de eretici şi de necredincioşi,
iară credincioşilor şi slăvitori derepţi crezut lă iaste şi cu adevăr, şi
închinătură şi mărie le iaste şi propoveduire. Şi ţie încă, îns pren suflet,
preacurată şi preanevinovată, treace-va armă. Iară arma au grăit Simeon ce-
au fost la munca lu Hristos scârbă mumei lu Dumnezeu, şi turbureala
inimiei, şi durearea, şi amarul ei nemângâiatul, după aceaia nedomiritura, şi
blăznirea, ceaia ce o avea de pururea fata prevind pre Domnul răstignit.
Armă cheamă Simeon a cădea, şi însăş a lu Dumnezeu născătoare întru
nedomiritură, că avea a-i părea oarece şi a grăi: "Cum se născu fără
sămânţă den mine, şi iară fată mă păzi?". Şi cu aceastea se chinuiaşte şi
rabdă, şi cum cel ce ciudese făcea, morţii înviia şi mari seamne făcu, vru a
se răstigni şi a se scuipi şi să moară. Ce ca să se descoapere den
multe inimi cugetul, şi întru a ta inemă neputredă armă treace-va. Şi a mulţi
carei se blăzniia cu cugetele, arăta-le-se-va şi descoperi-se-vor şi oblici-se-
vor şi vor afla curând vindecare. Şi ţie fată părearea-ţi deaca se va supune şi
cugetul inimiei, ea se va descoperi ţie, taina. Şi ţi se va ivi şi ţi se va întări
ce-au fost pentru milosârdia ceaia nespusa, derept noi smeriţii tocmeală,
deştingerea fiiului şi Dumnezeului tău. Despuitoriu amu a toate acesta,
Domnul, nu lăsă înălţimea, şi cătră noi vine şi în iad deştinse, ca
pretutindinea toţi să-i spăsească. Că pre pământ vise om, şi cei ce lăcuiia
înnoi-i, iară supt pământ carei era ţinuţi, den muncile morţiei izbăvi-i.
(Evanghelie) Şi era Ana prorociţa, fată lu Fanuil, den ruda asiriiască.
Aceasta preapetrecu cu zile multe (lăcuise cu bărbatulu-ş şeapte ai, den
feţiia ei, şi fu văduo aceasta ca la optzeci de ai şi patru), ce nu se delungase
den besearecă, cu postul şi cu ruga lucrând şi zioa şi noaptea. Şi aceasta
într-acel ceas opri-se şi se ispovedi Domnului, şi grăi de el tuturor carii
aştepta mântuire întru Ierusalim. (Că sfânt Domnului cheamă-se tot
născutul unul dentâi ce-i desfăcea lojesna). Şi ca sfârşiră tot ce era pre
leagea Domnului, întoarseră-se în Galilei, în cetatea sa Nazaret. E coconul
creştea şi se întăriia cu duhul, şi se împlea şi de mândrie, şi dulceaţa lu
Dumnezeu era spr-insul.
(Tâlc) Acmu spune evanghelistul şi tatăl şi ruda ei, de grăiaşte, şi
mărturie cheamă mulţi ce ştiia, tată-său şi ruda ei, ca să cunoaştem şi să ne
învăţăm adevăr că această Ană ispovediia-se lu Dumnezeu şi blagosloviia
şi mulţemiia lui şi învăţa pre toţi de Domnul, că acesta iaste
mântuitoriu şi mângâiarea noastră, nădăindu-se izbăvirei şi slobozirei şi
rădicăriei. Iară după sfârşirea a toate ce era pre leagea Domnului, întoarse-
se întru a sa cetate în Nazaret. Că întru leage era scris că tot întâiul născut
cel ce desface lojesna, sfânt Domnului cheamă-se. Derept aceaia şi Hristos,
ca să împlă leagea, vine în besearecă, şi ca un tânăr de patruzeci de zile, şi
ca un dentâi. Că nu de toţi născuţii dentâi zis fu aceasta (că sfânt lu
Dumnezeu cheamă-se, că tot născutul dentâi ce desface lojesna), ce de
unul, de însuş Hristos numai, cel ce desfăcu pre adevăr lojesna, cu naşterea.
Că toată lojesna cu mestecarea şi cu împreunarea se ştie că se desface, iară
dentr-aceasta ce se născu Domnul nostru Isus Hristos, însuş fără sămânţă
începu-se. Ieşind deşchise, şi iară pecetluit lăsă. Şi pre adevăr amu fu om,
adeveritul acesta Dumnezeu, şi închinat unul dentr-amândoao firile. Iară de
ce se grăiaşte că "coconul creştea, întăriia cu duhul, şi se împlea cu
mândrie, şi dulceaţa lu Dumnezeu era spr-insul", creştea Domnul Isus cu
trupul, cel ce putea şi dentr-îns pântece în măsura crescutului bărbătesc să
ajungă. Ce ca să n-aibă a le se părea o nălucitură tocmeala, derept aceaia
câte puţinel creştea în crescut. Iară crescând arăta-se a lu Dumnezeu
cuvânt, mândrie, şi se întăriia cu duhul, ce e amu că cel amu den început şi
mai de nainte de veac desfârşit fiind, vru a fi să fie şi mai desăvârşit. Ce
derept aceaia şi noi, fraţilor, să ne închinăm şi să slăvim cel ce pentru noi
tânăr fu Hristos, Dumnezeul nostru. Şi cu Simeon bătrânul în mâni să-l
priimim, cel ce pentru noi spre cruce preacuratele mânile-ş tinse-
le, şi pre noi priimi, şi de la fiara putreditoare de suflete zmăci-ne. Şi şi cu
bătrâna întreaga de minte, cu Ana, să ne ispovedim Dumnezeului nostru şi
să blagoslovim şi să blagodărim pre el, şi să mărim ce e cătră noi
deştingerea lui cea înfricoşată. Şi să blagodărim pre Hristos cel ce
neputinţele noastre purtă, ş-au izbăvit pre noi den amărâta muncă a
diavolului şi de ispita lui şi de hitleniia-i. Să blagodărim Domnului cel ce
grijaşte de viaţa noastră şi de rădicare şi caută de pururea de a noastră
spăsenie şi dereptare. Că acesta iaste slobozitoriul şi mântuitoriul sufletelor
noastre şi voroveaşte de noi lu Dumnezeu părintelui, cel amu ce ne dă noao
în viaţa aceasta bine şi folos şi în veacii ce vor să fie împărăţiia sa ceaia
nesfârşita şi fericita. Şi aceaia să o dobândim în Hristos Isus, Domnul
nostru, că lui e slava şi ţinearea în veacii de veac, amin.
În vreamea aceaia Ioan auzi în legătură lucrul lu Hristos, tremise doi
ucenici ai lui, zise lui: "Tu eşti cela ce e să vie, au altul aştepta-vrem?". Şi
răspunse Isus, zise lor: "Păsaţi, spuneţi lu Ioan ce aţi auzit şi vedeţi: Orbii
văd şi şchiopii îmblă, stricaţii curăţescu-se şi surzii aud, morţii înviu,
measerii binegrăiesc; şi fericaţi ceia ce nu se blăznesc de mine". Aceia
ieşind, începu Isus nărodului a grăi de Ioan: "La ce ieşit în pustie să vedeţi?
Au trestie de vânt plecată? Sau ce ieşit să vedeţi? Au om în moi veşminte
îmbrăcat? Aceia ce poartă veşminte moi, în casele împărăteşti sânt. Au la ce-aţi ieşit să vedeţi? Au prorocul? Eu grăiesc voao, şi mai
mare de proroc. De aceasta amu iaste scris: Iată că eu voiu tremite îngerul
mieu naintea feaţeei tale, ce va găti calea ta înaintea ta. Adevăr grăiesc
voao: Nu se-au sculat a naşte den muiare mai mare de Ioan botezătoriul;
iară mai micul în împărăţiia ceriului, mai mare de el iaste. Den zilele lu
Ioan botezătoriul până acmu împărăţiia ceriului nevoiaşte-se, şi nevoitorii
răpesc pre ea. Toţi amu prorocii şi leage până la Ioan prorociră. Şi de veţi
vrea să-l priimiţi, acela iaste Ilie cela ce va să vie. Cine are urechi de
auzire, să auză!".
Întru praznicele sfinţilor şi săboruri dumnezeieşti, în toată noaptea
bdeaniia, întru cântări şi în rugă, încă şi în rugă şi în rugăciuni, liturghie,
întru eale să ne adunăm şi să facem lor. Împreună a ne ruga datori sântem
de toţi oamenii. Că grăiaşte dumnezeiescul apostol: "Mainte de toate faceţi
rugăciuni". Şi rugă şi molitvă şi bunămulţemită de toţi oamenii, de împăraţi
şi de toţi carei-s întru deregătorii, ca cu blândeaţe şi fără voroavă viaţă să
avăm, cu toată credinţa ceaia buna şi cu cinste, că Dumnezeu va toţi
oamenii să-i spăsească şi spre ştirea dereptăţiei să-i aducă. Iară de va
Dumnezeu toţi oamenii a se spăsi şi să vie întru înţeleagerea lui, datori
sântem şi noi să ne închipuim lu Dumnezeu cât iaste după tăriia puteriei
noastre, derept ce că aceasta iaste priimită lui şi cu bună-ogoadă. Şi să ne
rugăm de toţi oamenii, cum şi datori sântem. Iară de sântem datori
de toţi a ne ruga, cu cât mai vârtos de ai noştri, cei ce de pururea sânt în
credinţă şi se nevoiesc şi se grijesc şi miluiesc pre noi? Şi mai vârtos de
împăraţii noştri ce-s de la Dumnezeu, buni-credincioşi şi de Hristos
iubitori, rugăciuni a face d-inşii şi rugă cătră Dumnezeu, încă şi de toate
curţile şi de polate şi de toţi voinicii; derep ce tăriia şi spăseniia acestora fi-
ne-va noao răpaus şi fără-grije. Că voinicesc aceia, ca sloboziţi să fim şi
neturburaţi şi fără voroavă să lăcuim. Că cum iaste aceasta derept, ca de
acela ce ară fi pentru împreunarea folosului şi a tocmealeei a ne durea şi în
toate grijile a ne da şi toate nevoile a lăsa, iară noi nici usnele nu desfacem
să ne rugăm pentru ei! Ce mă rog voao, fraţilor, toţi împreună să ne rugăm
şi rugă şi rugăciuni, cu lacrămi, cu inimi înfrâmte să aducem lu Dumnezeu.
Şi să ne rugăm de împăraţii noştri ce-s de la Dumnezeu, şi de spăseniia lor
şi tăriia-le şi de nărocul lor, că de va fi bine acestora şi polatelor lui şi
voinicilor lui, şi a creştineştiei toată tocmeala păzi-se-va nevătămată.
(Evanghelie) În vreamea aceaia auzi Ioan întru temniţă lucrul lu Hristos,
tremease doi den ucenicii săi, să zică lui: "Tu eşti cela ce va să vie, au altul
văm aştepta?".
(Tâlc) Doi ucenici mai înţelepţi alease fericitul botezătoriul şi-i tremease
cătră Domnul Isus Hristos, să întreabe pre el de iaste acesta ce-au venit, de
carele zice scriptura şi glasurile proroceşti. Nu că nu ştiia pre Domnul,
întreba botezătoriul, (ce ştiia foarte bine că acesta iaste de-au venit să
mântuiască noi), ce o tocmeală făcu. Şi vrea să derepteaze ucenicii
săi, că văzu pre ei săblăznindu-se şi părându-le de Hristos. Că nici ştiia
aceia că iaste mai mare Hristos de Ioan, şi se vătăma într-inimi, văzând pre
Isus ciude făcând şi pre mai sus decât botezătoriul, cu lucruri preamari. De-
aciia şi pizmind, grăiră lu Ioan de Hristos că "cela ce cu tine era de ceaia
parte de Iordan, carele mărturisiiai tu de el, iată acela, că el încă botează, şi
toţi merg cătr-însul". Cei ce mult iubiia al lor dascal şi vrea mult slava a lui
să priimească, cu pizmă-i spuseră de Hristos, unde văzură pre el bine-
vremuind. Iară Ioan se acoperi cu neştiirea, şi după tocmeală întreba şi
grăiia: "Tu eşti cela ce va să vie, au altul văm aştepta?". Nu amu derept să
ştie el însuş (că ştiia preaditece taina), ce ca să se domirească uceninii lui că
iaste mare a Domnului şi a despuitoriului nostru priimirea, că acestui numai
ce i zic prorocii "cel ce va să vie", iară alalţi toţi era robi şi slugile
Domnului, carii fură mainte tremiş să gătească calea Domnului, cum se
scrie. Iară botezătoriul tare credinţă lucră de Hristos, cum iaste acesta, că se
făcu ca un neştiitoriu şi cătr-însul tremease ucenicii. Iară cel ce era amu den
maţele mâni-sa sfinţit şi prorocească dăruire priimit, şi cunoscu pre
despuitoriul, şi derept aceaia se jucă cu veselie şi se închină lui, mărturisiia
şi grăiia de el: "Adecă, mielul lu Dumnezeu, cel ce luo pacatele lumiei".
Cel ce propovedui mainte pre Hristos, şi cu mânile sale boteză-l, şi de sus
de el mărturie auzi, şi dumnezeiescul duh zburând spr-insul ca un chip de
porumb văzu-l, cum vrea putea să nu ştie pre despuitoriul şi făcătoriul? Ce
tremease ucenicii, cum amu zis, cu păreare să întreabe pre adevăr,
ca deaca vor vedea ciudesele ce făcea Hristos, să se încredinţeaze şi să se
domirească de el, şi să fie lor mărturii lucrurile mai credincioase şi mai fără
de păreare. Derept aceaia şi Hristos ştiu, că derept aceaia mai vârtos
tremesease pre ei Ioan. Deci aciiş într-acel ceas multe ciudese făcu, că vru
să derepteaze inimile celor ce se sfiiia de el.
(Evanghelie) Şi răspunse Isus, zise lor: "Păsaţi de spuneţi lu Ioan cum
auziţi şi vedeţi: că orbii văd, ologii îmblă, stricaţii curăţescu-se şi surzii
aud, şi morţii se scoală şi săracii binevestesc".
(Tâlc) Nu împrotiva acoperiteei întrebări a ucenicilor lu Ioan răspunse
Domnul, ce împrotiva adevărului şi înţelesului, de ce fură tremeşi. Iară
săracii ce binevestiia, apostolii zis-au, derep ce amu că mai sărăcesc şi mai
ticălos lucru nu iaste ca vânarea de peaşte. Ciudese lucră Hristos într-acel
ceas, de să împlă prorociia Isaiei ce era grăită: "Atunce deşchide-se-vor
ochii orbilor, şi urechile surzilor auzi-vor; atunce sări-vor ologii ca cerbii,
şi dezlegate fi-vor limbile gâgnavilor".
(Evanghelie) "Şi fericit iaste cela ce nu se va săblăzni de mine".
(Tâlc) Aceasta amu mai de nainte zise Domnul, pentru înşi acei ucenici
ai lu Ioan, de descoperiia taina inimiei lor. Şi arăta că nu se ascunseră lui, şi
celor ce se săblăzniia de el şi le se părea şi mult se întreba de el.
(Evanghelie) Aceia deacă se duseră, începu Isus a grăi nărodului de
Ioan.
(Tâlc) Înşiş văzători fură ucenicii lu Ioan frâmseţiei lu Hristos cea mare
ce era, şi slava şi ciuda ceaia marea şi multa a tăriei lui şi a puteareei întru
sineşi o priimiră şi se întăriră, şi se duseră minunându-se cătră cela
ce tremesease pre ei, şi de ce fusease spuseră. Iară ca să n-aibă a li se părea
că şuteleaşte pre Ioan Domnul, nu grăi de el nemică acelor ucenici ce era
acolea ai lu Ioan.
(Evanghelie) Iară deaca se duseră aceia, începu a grăi nărodului: "Ce-aţi
ieşit în pustie să vedeţi? Au trestie de vânt plecată?".
(Tâlc) Auziră năroadele întrebarea lu Ioan, şi nu ştiia socotirea lui, ce se
turburară. Şi cugeta întru eiş grăind: "Mare lucru, cum amu cel ce
mărturisiia atâta şi aşa de Hristos, iară acum el i se pare!". Şi încă le se
părea că se-au întors Ioan. Aceasta înţelease Hristos, şi vru să arate că
ştiutoriu de inimi iaste, şi vrea să îmblânzească acea păreare şi cugetul lor
şi mintea să le o derepteaze. Că grăi lor: Ce-aţi ieşit în pustie să vedeţi? Au
trestie de vânt plecată (ce se zice, lesne sau pre iuşor a o sufla omul)? Şi ca
trestiia pre înţeles a fi şi pre lesne a se întoarce? Şi pre lesne trecând, cum
vă se pare acmu, protivire mai vârtos stând şi mai vârtos de pietrile mai
tare? Cum amu atunce cătr-însul nevoinţa şi cu ajutoriia voastră
mărturisiia: ieşiia amu cătr-însul, zice, atunce de-ş ispovediia păcatele
saleş?
(Evanghelie) "Ce-aţi ieşit să vedeţi? Om întru moi veşminte îmbrăcat?".
(Tâlc) Ce se zice: hrănit şi pohtitoriu răpausului, ca şi de aceasta să ne
arate că e slab Ioan şi pre lesne întors, mai vârtos decât de protivirea vieţiei
strimtă şi de toate răbdătoriu şi postnic, cum veşmintele lui şi mâncarea-i
aiavea mărturisiia, că văşmânt de păr purta şi bucate mai mari de cealea ce
se făcea înseş, avea.
(Evanghelie) "Aceia amu ce poartă veşminte moi, în casele
împărăteşti sânt".
(Tâlc) Acest fericit Ioan mai de nainte întru pustie lăcuiia, iară acmu în
temniţă păzit era, chinuind şi tescuindu-se. Şi însăş munciei lăsă-se pentru
leagea lu Dumnezeu în tăriia păzirei.
(Evanghelie) "Ce ce-aţi venit să vedeţi? Prorocul? Adevăr grăiesc voao,
şi mai mare de proroc. Că acesta amu iaste care de el e scris: Adecă, eu
tremite-voiu îngerul mieu înaintea feaţeei tale, ce va tocmi calea ta înaintea
ta".
(Tâlc) Mai mare de proroci Ioan mărturisit fu de Hristos, derep ce că
alalţi proroci numai ce-au prorocit de Hristos, iară acesta însuş văzătoriu
fost-au. Aceasta amu iaste mare şi minunată, derep ce că alalţi proroci după
ce năştea propoveduiia, e acesta fiind încă întru maţele mumâni-sa,
cunoscu pre Hristos şi jucă cu veselie. Iară îngeru se cheamă Ioan, pentru
îngerească a lui viaţă ce vieţuiia întru pustie, fără grija lucrurilor lumiei. Şi
după ce vesti şi zise a lu Hristos venire, şi găti calea Domnului. Că Ioan, ca
mărturisi de el, şi boteza spre pocaianie; iară pocaianiia întru lăsăciunea
păcatelor. Iară în lăsarea păcatelor şi spăsenie dăruiia oamenilor cel ce se
întrupă pentru milosârdiia milostivniciei, Dumnezeul nostru.
(Evanghelie) "Adevăr grăiesc voao: Nu se sculă dentru născuţii den
muiiare mai mare de Ioan botezătoriul; iară mai micul întru împărăţiia
ceriului, mai mare de el iaste".
(Tâlc) Tare şi vârtos răspunse Hristos că nu iaste niminea mai mare de
Ioan botezătoriul întru născuţii den muieri. Însă "den muieri" zise, şi lăsă
pre sineş Hristos şi se despărţi den toţi oamenii, că el era născut den fată,
nu den muiare ce mersease spre nuntă. Însă iară, multă laudă zise
de Ioan Domnul, ca să n-aibă a le se părea că şi de acesta însuş, de Hristos,
mai mare iaste Ioan. Că şi mai aiavea grăit-au: "Căce sânt eu mic de
crescut, după a voastră păreare, şi de slavă mai mare sânt eu de el întru
împărăţiia ceriului". Iară acicea: "Derept căce se născu mai nainte de mine
Ioan, şi după ce vă se pare voao mai mare, căce mă mai plec de el, iară
acolo mai mare sânt întru sufleteştile şi ale ceriului dulceţi, derep ce că
Dumnezeu sânt şi despuitoriu şi Domn".
(Evanghelie) Iară den zilele lu Ioan Botezătoriul şi până acmu
împărăţiia ceriului nevoiaşte-se, şi nevoitorii răpesc ea.
(Tâlc) Împărăţiia ceriului grăit-au Hristos, credinţa ce e de el, ce iaste
făgăduirea împărăţiia ceriului. Nevoiaşte-se amu împărăţiia ceriului, (ce se
zice că cu nevoie răpesc aceaia oamenii), că cine va birui nevoia năpăştilor
şi grija şi scârba, şi şi alte chinuri, de-aciia şi chinul necredinţeei,
nevoiaşte-ş sine şi se tescuiaşte. Derept acealea şi nevoitori cheamă-se. Că
nevoiei iaste treabă multă, ca împărăţiia să dobândim. Şi cine-ş va lăsa tată-
său şi mumă-sa şi muiarea şi feciorii şi fraţii şi surorile, şi de toate lucrurile
lumiei lepăda-se-va, şi însuş sufletulu-ş şi viaţa a o uita, mare nevoie
foarte! Derept aceaia şi nevoitori cheamă-se carii află împărăţiia ceriului.
(Evanghelie) "Toţi amu prorocii şi leagea până la Ioan prorociră. Şi de
veţi să-l priimiţi, aceasta iaste Ilie cela ce va să vie. Cine are urechi de
auzire, să auză!"
(Tâlc) "Eu sânt venitul", grăit-au Hristos, "că toţi prorocii sfârşiră-se;
însă nu se vrea fi sfârşiţi, de nu vrea fi venit eu. Ce eu sânt Dumnezeu, şi
nu iaste nimea, fără mine, să spăsească. Şi de veţi cu bună-
înţelepţie să judecaţi, nu cu pizmă, acesta iaste Ioan, ce de el zice prorocul
Malahiia că Ilie va să vie". Că Ioan şi Ilie o slujbă au. Ioan amu întâia
venire curse înainte de spuse, iară Ilie ceaia ce va să fie venire nainte va să
apuce. Den zilele propoveadaniei lu Ioan începutu-se-au lauda ta, aceasta
nevoinţă (ce se zice, răpirea împărăţiei ceriului), că acest Ioan tremes fu să
propoveduiască şi să grăiască: "Pocăiţi-vă că se apropie împărăţiia
ceriului". Că de-aciia şi glas cuvântului cheamă-se, şi sfeaştnic lumineei, şi
luceafărul soarelui, şi voinic împăratului, şi proroc, şi înainte-curătoriu, c-
au propoveduit ş-au preavestit Domnul nostru Isus Hristos, adeveritul
Dumnezeul nostru, ce iaste împărăţiia ceriului, de cheamă pre toţi la
pocaianie şi la spăsenie şi cătră sineş întoarce cu a sa dulceaţă. Iară
nevoitorii sânt împărăţiia ceriului, cei ce curat şi luminat cred întru el, şi
până în sfârşit cei ce cu postul nevoiescu-se, singuri numai. Şi cei ce după
vreo nevoie, pentru credinţa ce e cătră Dumnezeu, aducu-se spre ce e bine
şi se protivesc împrotiva chinurilor trupului şi ale sufletului, aceia întră
întru împărăţiia ceriului. Iară împărăţiia ceriului iaste cea bunătate ce va să
fie, ce o răpesc cei nevoitori, câţi cu dragoste derept ceaia ce va să fie, spre
ceastă ce e acmu, cu tărie pâlcuiescu-se şi se luptă, şi rabdă năpăştile şi
nevoile. Că cu multe scârbi cade-se noao în împărăţiia ceriului a întra. Că
"pocăiţi-vă", grăiaşte "că se apropie împărăţiia ceriului". Împărăţiia ceriului
iaste a evangheliei propovedanie, ce dentru ea dată e cu bună ogodire viaţă
lu Dumnezeu şi cu folos. Împărăţiia ceriului întru sfătuirea inimiei
noastre şi în sufletele noastre zace, şi în lăuntrul nostru iaste, de văm vrea.
Nu sânt mâncările şi bearea împărăţiia ceriului, ce dereptatea şi postirea şi
cuviinţa şi sfinţiia. Şi aceasta iaste adeverită împărăţie, ce e să fie voia lu
Dumnezeu pre pământ, ca la ceriu, şi ce e a vie noao cu bună-ogoadă, şi
după evanghelie a îmbla. Că derept aceaia spre pământ Dumnezeu arătă-se
şi cu oamenii vise, ca să arate noao calea spăseniei şi cunoaşterea
adevărului. Derept aceaia au învăţat pre noi ce e de folos şi de spăsenie, şi
fii ne-au făcut, vrajmaşi neînţelegători fiind. Derept aceaia au spăsit ş-au
slobozit pre noi, nu pentru dereptatea noastră, ce derept mila lui ceaia multa
ce-au vărsat spre noi prea cu bogăţie. Şi ne lumină, şi dulceaţă dărui noao,
şi darul sfinteei botejune, ca să păzim acesta tare şi vârtos, şi să-l păzim
nepierdut, ca de-aciia amu să nu mai împărăţească păcatul întru moartele
ale noastre trupuri, sau a asculta pre el de pohtele lui. Nici să ne supunem
trupul nostru armă nedereaptă păcatului, ce să ne supunem noiş lu
Dumnezeu ca dentru moarte vieţiei şi trupul nostru armă dereaptă. Şi
aceastea să aducem lu Dumnezeu, că păcatul amu pre noi ne va birui, derep
ce că ne-am sfinţit şi ne-am dereptat cu numele Domnului, lu Isus, şi
duhului Dumnezeului nostru. Să ne ruşinăm amu de bune lucruri, fraţilor, şi
să păzim curăţiia, şi să păzim sfinţiia, şi să nu ne plecăm sineş spre
necinste, cinstiţi fiind, nici să ne înşelăm sineş şi să ne pare că iaste dulce
pohta, că ea iaste pre adevăr boala morţiei. Că iubirea dulceţiei şi pohta
iaste undiţa diavolului. Iubirea dulceţiei iaste otrăvire şi piiardere, 
iubirea dulceţiei iaste aprinderea focului nestins. Ce să nu ne năiemim
păcatului ca neşte robi, sau să ne supunem lui, ce să ne pocăim şi să ne
plângem de păcatele noastre, derep ce că între uşe iaste judecata şi
fieşcăruia de noi sfârşitul vieţiei. Şi sfârşitul tărie are şi în vreamea aceasta;
deaca îmbătrânim, să ştim că avăm a muri. Că dentre uşe ce iaste judecata,
marele Pavel să auzim grăind: că "noaptea", zice că "treace, iară zioa se
apropie". Ce se zice, viaţa aceasta treace, carea iaste noaptea, pentru mulţi
ce sânt întru untunearecul păcatelor, şi derept căce că sânt acoperite
lucrurile noastre, iară viaţa ce va să fie apropie-se, ce iaste zioa lumineei,
derept căce o au derepţii şi derept ce că toate ascunsele au a se ivi atunce.
Că are amu a veni cel ce-au venit, veni-va şi nu va pesti. Derept aceaia să
ne nevoim, şi derept aceaia să ne gătim sufletele noastre, de toate realele
curăţindu-ne, şi să ogodim lu Dumnezeu cu dereapta credinţă a noastră şi
cu bune lucruri, după învăţătura lui, şi cu pocaianiia şi cu ispoveadaniia şi
cu lacrămi de toate spurcăciunile noastre să ne spălăm, ca de ce ne iaste
grijă şi scârbă să ne izbăvim, şi de ceaia ce va să fie muncă să ne slobozim,
şi a veacilor dulceaţă să dobândim, cu dulceaţa iubitoriului de oameni
Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos, că aceluia cade-se slavă şi
cinstea în veacii de veac amin.
În vreamea aceaia sta Isus lângă iezerul Ghenisaretului.
 ÎNVĂŢĂTURĂ DEN CEASTĂ SFÂNTĂ EVANGHELIE
Toate amu praznicele şi dumnezeieştile sărbători taina arată şi ivesc
(întâi-venire cu trup a Domnului nostru, lu Isus Hristos, ce se zice), cum s-
au născut şi cum se boteză, şi cum se răstigni, şi cum se îngrupă, şi cum se
sculă a treia zi, şi cum se înălţă cu slavă. Iară al preaobrajeniei praznic, al
celui veac ce va să fie tocmeala-i scrie şi arată, şi zi de a-doa-venire a lui,
ceaia înfricoşata, propoveduiaşte şi arată chear şi curat. Că cum se lumină
faţa, mântuitoriului nostru şi Dumnezeu ca soarele, e veşmintele lui fură
albe ca lumina, într-acelaş chip are a veni den ceriu ca fulgerul, cu tărie şi
cu slavă multă să judece tuturora; şi cum au fost cu nusul Petru şi Ioan şi
Iacov la codrul sfânt, aşa cu nusul au a fi toţi sfinţii şi derepţii şi aleşii,
priimind dumnezeiasca ivire şi negrăita şi nespusa veselie şi bucurie.
(Evanghelie) În vreamea aceaia luo Isus Petru şi Ioan şi Iacov, sui-se la
codru să se roage. Şi fu, rugându-se el, chipul feaţeei lui altul, şi veşmintele
lui albe strelucind. Şi adecă, doi bărbaţi voroviia lui, ce ei era Moisi şi Ilie,
de se iviră întru slavă, şi grăiia de ducerea lui ce vrea să împle în Ierusalim.
Iară Petru şi carei era cu nusul, era îngreoiaţi de somn. Şi deaca se
deşteptară, ei văzură slava lui şi cei doi bărbaţi stând cu nusul. Şi fu când se
despărţiră ei d-insul, zise Petru cătră Isus: "Învăţătoare, bine ară fi noao
acicea să fim, şi să facem trei coperimânturi, unul ţie, unul lu Moisi, unul lu
 Ilie". Şi nu ştiia ce grăiaşte. Aceasta lui grăind, fu un nuor, de
deştinse pre el, iară ei se spământară. E când întrară ei în nuor, şi glas fu
den nuor grăind: "Acesta iaste fiiul cela iubitul, pre acesta să ascultaţi!". Şi
când fu glasul, el se află Isus însuş. Şi aceia tăcură şi nemunuia nu spuseră
într-aceale zile nemică de ce văzură.
(Tâlc) Trei ucenici numai luo Isus, Petru şi Iacov şi Ioan, ca neşte mai
dentâi şi mai mari de alalţi ucenici. Petru amu, că ispovedi pre el că e fiiul
lu Dumnezeu şi Dumnezeu, şi că ce-l iubiia mai mult pentru tăriia
credinţeei; iară Ioan, ca un iubit de însuş Hristos pentru bunătăţile cealea
multele; iară Iacov, pentru că era tare fiind şi acela de râvnirea însuş de a lu
Hristos. Şi de-aciia i socotiia că vor putea acoperi şi a ţinea ciudesa, ca
nemunuia să nu spuie. Şi se sui în codru Domnul, ca să se roage însuş, şi ca
taina să arate singuri acelor trei ucenici, sfânta şi înfricoşata a sa
preaobrajenie. Învaţă şi pre noi că aşa se cade, singuri să ne suim, şi nemica
întru ale pământului să nu adaugem rugându-ne. Fu, zice, chipul lui altul.
Nu că se schimbă el şi se premeni pre altă fire, ce-ş era amu întru aceaia ce-
ş era, ce chipul feaţeei lui arătă-se mai vârtos de soarele mai înfrâmseţată şi
mai luminată. Aşijderea şi vedearea veşmintelor lui, înălbiră-se mai vârtos
de zăpada şi luminară. Nu amu firea veşmintelor premeniră-se, ce le se
vedearea adause şi se schimbă. Iară Moisi şi Ilie stătură cu Hristos rugându-
se lui, ca să arate că nu iaste protivitoriu prorocilor şi legiei. Că de vrea fi
fost protivitoriu, nu vrea fi amu slujit lui Moisi, cel ce leagea deade, şi mai
marele de toţi prorocii, mai tare râvnitoriul Ilie, şi să-i stea înainte-
i. Grăiia amu de o ieşirea ce vrea să împlă întru Ierusalim (ce se zice,
munca lui şi crucea, şi moartea). Şi spre rugă deaca se tocmi Hristos, iară
Petru şi cei ce era cu nusul era îngreoiaţi de somn, că era neputincioşi, ca
neşte oameni, apostolii, şi a omeneştiei sfârşiia, că somnului lucra. Iară
deaca se deşteptară, ei văzură acea slavă nespusă a lu Hristos şi ceaia ce
streluciia dentru el a luminei vărsare, şi acei doi bărbaţi, Moisi şi Ilie, stând
cu Domnul, şi grăiia în chip de robi. Iară lui Pătru foarte-i plăcu acolo a
lăcui, pentru acea lumină ce lumina acolo, şi unde vedea prorocii, şi grăiia:
"Bine iaste noao acicea să fim", că i se părea că atunce e sfârşitul şi
împărăţiia lu Hristos. Ce nu ştiia ce grăiaşte, că încă nu era sfârşitul, nici
zioa împărăţiei ajuns era, nici a bunătăţilor îndulciri, ceaia ce o au a o
priimi sfinţii. Împreună se şi temea Petru şi nu vrea el să se muncească,
Hristos sfătuiia, grăiia că "bine iaste noao acicea să fim (ce se zice, să nu
deştingem den codrul acesta, ce acicea să lăcuim), ca de muncă şi de cruce
să scăpăm. Iară de vor veni spre noi iudeii, avăm Ilie ajutoriu, cel ce văpaie
aduce şi cincizecii pierdu. Şi avăm şi pre Moisi, cel ce multe limbi pierdu şi
birui". Aceastea grăiia, şi nu ştiia ce iaste spre folos. Că acestuia se părea
că e prea vreun rău şi prea un amar crucea, şi derept aceaia grăiia aceasta,
ca să scape; iară Domnul aştepta să se răstignească şi să se muncească
pentru noi, derep ce amu că aşa binevru, cu crucea şi cu moartea sa să se
spăsească ruda omenească. "Să facem trei coperimânte" grăind Petru, iară
Domnul nefăcut cu mânile coperimânt aciiaş făcu, şi întru el întră
cu Moisi şi cu Ilie, ca să arate că nemică nu iaste lipsit de nevăzutul
Dumnezeu tatăl, cum întru leagea veache grăiaşte-se că "nuor au pre
Dumnezeu". Şi Moisi în nuori îmbla şi aşa priimiia leagea. Aşijderea şi
acmu nuor pre Hristos priimi şi pre prorocii, că şi Ilie şi Moisi întră întru el.
Nu era întunecat nuorul, derep ce că umbra legiei trecu şi întunearecul
neştiinţei petrecu-se, ce nuor luminat umbri, că vine amu adevărul, şi
dulceaţa Domnului streluci. Şi nu iaste nemică întunecat acum, nici supt
umbră, ce toate frumoase şi lumină-purtătoare curaţilor cu inima. Fu şi glas
den nuor, de grăi: "Acesta iaste fiiul mieu cel iubit ce de el binevruiu;
acesta ascultaţi!". Şi când fu glasul, află-se Isus singur, ca să n-aibă cineva
a i se părea de acest cuvânt ce zice că "acesta iaste fiiul mieu", că de Moisi
sau de Ilie zice-se. Den nuor ieşi glasul, ca să arate că de la Dumnezeu fu.
Iară ce zice "de el binevruiu", în loc cum ai zice că "spre el a mă răposa
place-mi şi mi-e cu ogoadă". Şi învăţă: "acesta ascultaţi; iară de va vrea să
se şi răstignească nu vă protivireţi lui!" Că răspunse şi aceasta acel glas
dumnezeiesc al părintelui, că până la o vreame arăta-se legiei şi prorocilor,
cum şi acicea lu Moisi şi lu Ilie arătă-se. Deci Hristos singur află-se, iară
aceia se duseră. Că evangheliia acmu a Domnului spăsitoriul nostru ţine, că
al legiei obiceai trecuse. Şi tăcură apostolii, şi nemunuia nemică nu
spuseră. Că mainte de cruce nu se cădea a se grăi nemică cu frâmseaţe
dumnezeiască de Hristos, că cei ce ară fi auzit această minune
preaslăvită, deci de-aciia vrea vedea pre el răstignit, ce slavă vrea fi avut de
el? Că prilăstire ştiinţa şi nălucitură vrutu-le-a părea ce-au fost fiind de
Hristos. Derept aceaia nici un lucru preaslăvit şi cu frâmseaţe
dumnezeiască, de cealea ce se spodobiră de văzură, mainte de cruce nu
propoveduiră apostolii. Şi noi amu, fraţi, de văm fi ucenici lu Hristos, are a
ne sui şi pre noi Domnul la codrul cela înaltul, la ceriu, şi are a se arăta el
noao mai îmfrâmseţat şi mai chear. Acmu amu întru fărăslavă arătă-se, ca
un răstignit, Domnul slaveei, iară atunce avăm a vedea slava lui, slavă ca
unuia născutul den părintele, împlut de adevăr şi de dulceaţă. Şi avăm a
vedea şi leagea şi prorocii grăindu-ş şi strigându-ş (ce se zice, ce e de
Hristos prorocire a lu Moisi şi a prorocilor). Atunce avăm a înţeleage,
aflând strigându-se lucrul cuvintelor prorocilor, şi atunce avăm a auzi
adevăr glasul sufletesc mai chear, descoperind noao Dumnezeu şi tatăl unul
născut fiiul şi cuvântul lui, şi învăţând că "acesta iaste fiiul mieu iubitul, ce
de el vruiu spăsenie oamenilor să fie". Are a învăţa aceasta pre noi
Dumnezeu şi părintele cu sfântul şi de viaţă făcătoriu întru o fire duhul, ce
dentru el e izvorul preamândriei şi al înţelesului. Şi ucenici lu Hristos avăm
a fi, ca şi sfinţii săi ucenicii şi apostoli, să ne văm griji de sineş şi să ne
vom nevoi, fraţilor, sfârşitori învăţăturiei lui a fi. Ce mă rog voao, fraţilor,
să uităm ale trupului şi ale lumiei, şi bucatele, şi pohtele cealea realele, şi
iubirea dulceţiei, şi lucrurile cealea întunecatele să părăsim, şi întru arme
luminate să ne îmbrăcăm. Şi aşa slava lu Dumnezeu are a acoperi
pre noi, mai vârtos de tot nuorul cela luminatul umbri-ne-va. Ce să ne
curăţim de ranele cealea realele şi de spurcăciuni, socotindu-ne foarte bine
cum întru viaţa aceasta îmblăm şi ce de noiş cugetăm, şi să ne ţinem cu
usârdie postul, fraţilor, şi spre nemica de ale pământului şi ale trupului să
nu ne întoarcem, că nemică n-am adus în lumea aceasta, nici a aduce ceva
nu văm putea. Derept aceaia ceastă neşchită vreame uitându-o, de a
veacilor să ne grijim, şi prea cu podoabă şi cu dereptate şi cu bună-cinste să
vieţuim şi să lăcuim, că cu noi pre alţii spre dereptarea cuvântului şi vieţiei
să-i dereptăm. Şi să ne plecăm şi să ascultăm de toate duhovnicii părinţii
noştri şi carii stau îaninte în Domnul, că ei se grijesc de noi, ca neşte
răspunzători ce vor să dea răspuns lu Dumnezeu derept noi. Să ne nevoim
amu, ca pre Dumnezeu să avăm sălăşuind întru inimile noastre, că unde e
curăţiia, acolo iaste Hristos, iară fără sfinţie niminea pre Domnul n-are a-l
vedea. Deci toată amărăciunea şi mâniia şi pizma şi hula să se ia den voi cu
tot răul, şi să nu iubim vrajba în loc de pace, şi amărăciunea în loc de
dulceaţă, ce să păzim sufletele noastre curate de toată spurcăciunea trupului
şi a sufletului, şi să facem sfinţiia cu frica lu Dumnezeu. Că Petru şi Ioan şi
Iacov, vârhovnicii apostoli şi mai mari, la preaobrajeniia mântuitoriului
nostru umbră numai şi chip văzură, şi arătarea a dooa venireei lui, şi
nemică nu pututră căuta, ce căzură la pământ. Dară ce avăm a face noi,
fraţilor, cei ce păcatelor cealea întunecatele prinş sântem, şi cu
multe păcate vinovaţi fiind? Când va veni Domnul, au neputreda slavă a
părintelui, cum văm vedea pre despuitoriul? Cum văm avea a răspunde de
realele ce-am făcut? Că nu are aşa a veni, ca întâia venire şi ca la
preaobrajenie, când are a judeca toată firea omenească, ce cu frâmseaţe
nespusă şi cu slavă multă, nu cu Moisi numai şi cu Ilie Tezviteanul, ce cu
fără de număr gloate de săboară îngereşti, cu arhanghelii şi heruvimii şi cu
năroduri neajunse, a celor licuri luminate. Nu va fi nuor să umbreadze
desupra capetelor lor, ce şi aceluia însuş ceriul fi-i-va descoperit. Că cumu
e judecătoriul, când înaintea nărodului şade, deci zăveasele desfac, şi celor
ce stau înainte, tuturor, descoperit arată-se, aşa amu şi atunce şăzând
judecătoriul la înfricoşata judecată, toţi avea-vor pre el a-l vedea, şi firea
omenească, cu frică şi cu cutremur clătindu-se înainte sta-vor, şi
despuitoriul însuş va răspunde. Unora amu grăi-le-va: "Veniţi blagoslovii
de părintele mieu, de moşteniţi ce e gătită voao împărăţie, den începutul
lumiei; că flămânzii amu, şi-m deadet de-am mâncat", şi alalte. E altora:
"Dulce rob şi credincios, spre puţin fuseş credincios, spre mult te voiu
pune; întră în bucuriia Domnului tău!". Şi împrotivă iarăş osândi-va
Domnul, că altora amu cu iuţime şi cu oprire grăi-va: "Duceţi-vă de la
mine, blăstemaţilor, în focul nestins!". Unora iarăş: "Hitlean rob şi
lenivos", încă şi mai înfricoşat zice-le-va şi-i va tremite. Şi unii amu împărţi-i-va în doao, şi muncitorilor da-i-va acelor înfricoşaţi şi
ciumăraţi şi nemilostivi, unora amu a le lega mânile şi picioarele cu
legăturile nedezlegate, şi întru întunearecul de afară aruncaţi a fi. Atunce
derepţii lumina-se-vor ca soarele, iară păcătoşii supt soare cu ce-au luat
chinui-se-vor. Deci cine va auzi, şi cine va putea răbda, şi cine va sta
înaintea iuţimei glasului aceluia şi oprireei ceaia iutea a glasului
Domnului? Că e zi de urgie şi de iuţime: zua de mânie iaste zua aceaia zua
de scârbă şi de nevoi, zi fără de ceasuri şi de pierdere, în zua tunearecului şi
de pâclă, zi de buciune şi de glasuri! Şi se vor scârbi oamenii, şi vor ieşi ca
neşte întunecaţi, derep ce că lu Dumnezeu au greşit. Şi de focul lui curăţi-
se-va tot pământul, derep ce că sfârşire şi sârguire are a face Domnul tot-
ţiitoriul spre toţi carei au vis prespre tot pământul. Şi acea zi prorocul
Daniil arată grăind: "Văzuiu, până când scaunele puse fură şi cel den zile
vechi şezând; e râul de foc cura pre de naintea lui; mii înainte stând lui, şi
întunearece de întunearece slujiia lui, unde judecătoriul şăzu şi cărţile se
deşchiseră". E când amu aceastea toate fi-vor, cine va mai putea sta? Că de
se Daniil proroc spământă şi se cutremură, dară noi, greşiţii şi smeriţii, cu
ce avăm a ne chinui la lucrul acela mergând? Că judecătoriul iaste
adeveritul şi dereptul Dumnezeul nostru, şi nu-i trebuiaşte mărturie, nici
oblicitori, nici arătători. Şi are a judeca tuturora carii au fost de la Adam şi
celor ce până la sfârşit fost-au, elinilor şi iudeilor şi ereticilor şi celor carei
au fost în dereapta credinţă ş-au greşit. Că aceia amu are a-i învie Domnul
toţi întru zioa aceaia înfricoşată, şi neştiutele lucruri ale tuturor
oamenilor înaintea tuturora descoperi-le-va. Că de lucruri şi de cuvinte, de
hitlenii şi de pâr şi de vădnicii, de toate avăm a da răspuns şi muncă a lua.
Că nu va fi nece una de ceastea ce-s acoperite acicea, să nu fie ivită atunce,
nici carea se face acicea într-ascuns, ca să nu fie arătată şi ştiută. Că va
oblici şi ne va pune înainte toate păcatele noastre Domnul. Deci ce văm
face, când judecata înfricoşată fi-va văzută, şi râurile de foc, şi muncile
nespuse, şi osândirea adeverită nejudecată, iară noi vom sta înainte în
cutremuri? Deci ce văm avea a face, fraţilor, când nimea nu va fi să stea
pentru noi, nici cu cuvântul să ajute, nici tatăl, nici muma, nici feciorul, nici
fata, nici nepoţi? Ce cineş a lui nevoie avea-va atunce şi de altul a se griji
nu va putea. Nici fratele să ajute cuiva nu poate acolo, nici sora, nici soţul,
nici iubitul, nici vărul, nici vecin, nici preamândrul, nici alt nemica ce e
omenească, ce acealea toate peri-vor de frică şi de cutremur, ţinuţi de glasul
osândeei. Şi împreună numai înaintea judecătoriului sta-văm cu frică, şi cu
cutremur mult, să va fi fost şi bogat, sau şi sărac, oare mare, oare mic, vare
bătrân, vare tânăr, să e domn, să e boiari, oare bărbat, oare muiare, vare
cinstit, oare fără de cinste. Ce numai den singur lucru, sau vor avea
ajutoriu, sau întoarcere şi osândire. Dece ce amu văm a face atunce, cei ce
cu multe păcate vinovaţi fi-vom? Cum văm scăpa de acea muncă iute şi de
întunearecul de afară, şi de screşnitul dinţilor, de legăturile nedezlegate, de
viermii nesfârşiţi, de focul nestins, de scârbe şi de suspini şi de
amărăciuni, de boale şi de suspini? Acolo se vor prăji limbile, că acolo sânt
temniţele şi muncile veacilor! Ce văm avea a face, când goniţi fi-văm toţi şi
traşi întru adâncul chinurilor? Toate sânt neîngăduite acolo şi nemilostive.
"Şi focul lor nu se stinge", zice, "şi viermii lor nu adorm". Că nu iaste
pocaianie acolo, nici ispoveadanie, nici iertare, nici spăsenie celui ce de
acicea nu şi-o au strâns. Ce să ne teamem, fraţilor, şi să ne plângem auzind
aceasta a şti, şi să ne dereptăm fieşcare de noi! Şi să ne plângem mainte de
vreamea aceaia şi cu vreamea, pre ceastă lume, ca acolo în vecie şi fără
vreame să nu plângem. Că câţi cu destoinicie focului şi întunecatului lucru
lucrat-am sau lucrăm, treace viaţa noastră, şi tăiarea morţiei apropie-se, şi
acel înfricoşatul judeţ şi plata aşteaptă pre noi! Că de cuvinte are a întreba
Domnul şi dereptul judecătoriu, cine cum au lucrat. Iară bunii şi derepţii
de-a dereapta sa pune-i-va, ca blagosloviţii de părintele, în ceaia ce e gătită
lor împărăţie chema-i-va şi i va băga, în vecie să se veselească; iară
hitleanii şi păcătoşii puni-i-va de-a stânga, ca neşte blăstemaţi întoarce-i-va
şi cătră acel foc de vecie, ce iaste dracilor aleasă, şi i va lăsa şi i va judeca
în vecie să se muncească. Derept aceaia, fraţilor, să apucăm înainte faţa
judecătoriului cu ispoveadanie, cu lacrămi şi cu suspini şi cu miluire cătră
săraci, ca cu acealea dereptul judeţ să îmblânzim. Să săturăm săracii, ca de
a Domnului masă să ne îndulcim; să adăpăm setoşii, ca să ne sălăşuim la
apa de răpaus; şi striinii şi cei fără de case în casele noastre să-i
priimim; şi să îmbrăcăm golii, ca supt coperimântul lu Dumnezeu al
ceriului să-i sălăşuim şi să ne răposăm în rai; bolnavii să cercetăm, ca cel ce
cercetează boalele, Domnul, să cearcete neputinţele noastre; să meargem
cătră ceia ce sânt în temniţă, ca să ne izbăvim de osânda ceaia ce va să fie,
şi de temniţe şi de munci. Tuturor amu împreună cu de toate toţi să fim, şi,
câţi avăm de ale trupului şi a nevoiei trebuinţe, să ajutăm pre ceia ce n-au şi
le trebuiaşte. Şi câţi spre ale sufletului aleşi sântem, flămânzilor şi setoşilor
şi striinilor şi neputincioşilor, sufleteaşte să le dăm de ce le e trebuinţa, şi să
le ogodim şi să-i îndulcim, în multe chipure lucru făcând, şi cu cuvântul să
le grăim cu cinste carea se cuvine. Să păzim făgăduinţa noastră, ceaia ce-
am dat înaintea lu Dumnezeu şi înaintea îngerilor lui şi oamenilor, să ne
trudim pentru bunătăţile, să supţiem trupul şi să-l ţinem şi să-l postim şi să-
l învăţăm, trupul, ca să biruim păcatele. Şi să lucrăm Domnului cu frică şi
cu cutremur, ca de partea ceaia stânga stare să scăpăm şi de înfricoşata şi
cutremurata de acea osândă să ne slobozim, şi de cea tremeatere ce e în
focul nestins, şi cu sfinţii şi cu derepţii şi cu aleşii încetiţi să fim, şi acelui
fericit glas dulce să ne spodobim să-l auzim, cel ce cheamă blagosloviţii
părintelui întru împărăţiia ceriului, în cea nesfârşită şi fericită, ca aceaia să
ne spodobim toţi împreună să o dobândim, cu dulceaţa Domnului Isus
Hristos, că a lui e slava şi ţinearea, cu tatăl şi preasfântul duh, acmu şi
pururea şi în veacii de veac, amin. În vreamea aceaia şi auzi Irod-
împărat, aiavea amu fu numele lui, şi grăiră că Ioan botezătoriul den moarte
se sculă, derept aceaia tării facu-se de el. Alţii grăiră că Ilie iaste; e alţii
grăiră că proroc iaste sau unul den proroci. Auzi Irod, zise că "eu am tăiat
Ioan, acesta iaste, acesta se-au sculat den moarte". Acela amu Irod tremease
de prinse Ioan şi-l legă el în temniţă, derept Irodiada, muiarea lu Filip,
fratele lui; că cu aceaia vrea să se însoare. Grăi amu Ioan lu Irod că "nu ţi
se cade ţie să iai muiarea fratelui tău". Irodiada mânie-se pre el şi vrea el să
ucigă, şi nu putea. Irod amu temea-se de Ioan, ştiia-l bărbat derept şi sfânt,
şi păziia el, şi asculta el de multe rândure, şi cu dulce el asculta. Şi se
tâmplă zi de trebuinţă, când Irod născutul lui cină făcea cu voivozii lui şi cu
boiarii şi cu bătrânii Galileiului. Şi mearse fata aceaia a Irodiadei, şi jucă, şi
plăcu lu Irod şi şăzătorii cu nusul. Zise împăratul featei: "Ceare de la mine
ce veri vrea, şi da-ţ-voiu". Şi jură ei: "Ce veri ceare, da-ţ-voiu, şi de
jumătate de împărăţiia mea". Ea se duse, zise mumâniei: "Ce voiu ceare?"
Ea zise: "Capul lu Ioan botezătoriul". Şi mearse tare cătră împăratul, cerşu,
grăi: "Voi să-mi dai de la tine în blid, capul lu Ioan botezătoriul". Şi scârbit
fu împăratul derept jurământul şi derept şezătorii cu nusul, nu vru să
întoarcă ei. Şi aciia tremease împăratul tăietoriul, zise să aducă capul lui. El
mearse de tăie el în temniţă, şi aduse capul lui în blid, şi-l deade feateei, şi
fata-l deade mumâniei ei. Şi auziră ucenicii lui, vineră şi luară trupul lui, şi-
l puseră el în groapă. Adunară-se apostolii cătră Isus şi spuseră tot
cât au făcut şi cât au învăţat.
Iute e amu, adevăr, fraţilor, al curviei păcat! Iute amu iaste şi greu cu
adevăr neţinearea păcatelor şi neputinţa necurăţiei trupului, că mari case
sparse, şi cetăţi den temeiu surpă, şi prea războaie iuţi rădică, şi tată spre
fecior rădică-l, şi preablânda firea omenească sălbătăceaşte-o, înţelepţiia
spre nebunie adauge, şi mii de nevoi aduce. Că întru acealea toate a
trupului şi a sufletului buna înţelepţie şi poama ceaia buna vatămă-o, şi
împuţiciune aceasta lucrează. Derept aceaia dumnezeiescul apostol Pavel
învaţă grăind: "Fugiţi de curvie. Că tot păcatul ce face omul afară de trup
iaste; iară cela ce curveaşte, întru al lui trup greşaşte". Toate amu, zice,
alalte păcate sufletul spurcă, iară curviia şi trupul şi sufletul spurcă. Că tot
trupulu-i cu curviia spurcă-se, derept aceaia năravulu-i iaste, celor ce
curvesc, să se speale şi să se curăţească. Că cela čă-ş spurcă trupul cu
curviia, spre însuş acela trup al său greşaşte acela, că-l spurcă el şi-i
ogodeaşte. Iară să şi den uciderea trupului arată-se a fi spurcat, ce nu se
spurcă trupul, să ştiţi, derep ce amu după nevoie e şi cu piatra şi cu lemnul
a lovi, sau cu altceva, cu vreo armă, să facă moarte, şi se spurcă trupul, -
iară curviia fără spurcăciunea truputui nu se poate face. Derept aceaia şi
greşaşte spre însuş al său trup cela ce curveaşte şi cela ce-l spurcă şi-i
ogodeaşte. Ce să fugim amu, fraţilor, de curvie, ca de un gonitoriu, de
acesta ce de pururea ne împresoară şi munceaşte noi. Că nemica amu alta
nu goneaşte oamenii de Dumnezeu ca râvnirea trupului şi pohta, şi
păcatul curviei şi necurăţiia. "Că tot amu curvariul", zice, "sau spurcatul,
sau camatnicul, n-are parte întru împărăţiia ceriului". Că curviia şi
necurăţiia casa lu Dumnezeu sparge şi sălaş drăcesc face-o. "Au nu ştiţi",
zice, "că casă lu Dumnezeu sânteţi, şi duhul lu Dumnezeu lăcuiaşte întru
voi? Iară de va sparge cineva casa lu Dumnezeu, sparge-l-va pre el
Dumnezeu, că casa amu lu Dumnezeu sfântă iaste, ce seţi voi!". Mare dar
iaste, pre adevăr, căce casă lu Dumnezeu spodobitu-ne-am a ne chema. Ce
e mare amu şi oprirea. Că de văm sparge casa lu Dumnezeu, stricaţi fi-văm
lu Dumnezeu. Ce mă rog voao, fraţilor, să nu spargem casa lu Dumnezeu,
nici câţi se-au spodobit întru eiş a avea duhul sfânt, sălaş să nu ne lăsăm a fi
chinurilor hitlenilor. Că curviia amu pre preamândru Solomon spre a
idolilor jărtvă nebuni-l, şi marele Solomon batjocură vrăjmaşilor lui făcu-l.
De curvie Irod gonit fiind, pre mai marele de toţi de cine se-au născut den
muieri cu nederept şi fără de ruşine tăie-l, pre cel ce de el şi fierâle
sălbateci sfiiia-se, întru pustie până lăcui el, glasul cuvântului înainte-
curătoriu, sfeaştnicul lumineei, cum de dumnezeiescul glăsitoriu
ievanghelist Marco mai arătat pune noao înainte-ne astăzi. Că acesta
cheamă pre noi astăzi, şi de sfârşitul botezătoriului spune noao, şi de ce era
cătră Irod îndrăznirea-i şi oblicirea şi blândeaţele-i, şi de a celui uspăţ
drăcesc si neprăznuit praznic, şi de fără-de-ruşinea Irodiadei şi de a curviei
şi de jucarea fără de cinste; iară mai apoi de a botezătoriului moarte să
auziţi, fraţilor, şi cuvintele să socotiţi.
(Evanghelie) În vreamea aceaia auzi Irod-împărat auzirea lu Isus, ca
aiavea fu numele lui, şi grăi că Ioan Botezătoriul den moarte sculatu-se-au,
şi derept aceaia tării facu-se de el. Iară alţii grăiră că iaste Ilie; e alţii grăiia
că proroc iaste, ca unul den proroci. Auzi Irod, zise că "cela ce eu am tăiat
pre Ioan, acela iaste, şi acela se-au sculat den moarte".
(Tâlc) Acesta Irod, fecior era lu Irod-împărat cel ce ucise tinerii întru
Vitleem. Ce să înţeleagem aceasta, trufa şi preaînălţarea, şi a muncitorilor
viaţă şi întunecaţilor cu inimile şi lucrătorilor în deşert şi frâmseaţiei şi
dulceţiei aceştii lumi, că iată, amu după câţi ai încă auzi Irod ce era de
Hristos. Că carei sânt întru silă şi în măriia deşartă şi de iubirea de dulceată
prinşi, apestit socotesc de unele ca acealea, derep ce că nu grijesc nici
dinioară nemică de Dumnezeu, nici de ceia ce vieţuiesc întru bunătăţi şi de
ceia ce se luminează în dereptăţi şi de cuvinte ce se fac d-inşii. Iară ca auzi
de ale lu Hristos ciudese Irod, el fu împuns la inimă, că ştiiia că cu nederept
ucisease pre Ioan dereptul şi sfântul. Şi-i părea că se-au sculat den moarte,
şi den înviere au luat ciudese a face, şi l-au proslăvit pre el Dumnezeu. Că
mai de nainte Ioan nici o ciudesă nu făcu, iară dentru înviere părea-i lu Irod
c-au luat facere de ciudese. E alţii iarăş grăiia că Ilie iaste, derep ce că
opriia a mulţi Ioan, când învăţa pre ei, să se întoarcă cătră Dumnezeu şi să
facă lucru cum se cade de pocaianie. Şi le grăiia: "O, rudă necredincioasă şi
născuţii den şarpe, cine va spune voao să fugiţi de ce vine mâniia?". Însă se
foarte arătă, că se-au temut Irod de Ioan, că-i părea că va fi şi mai tare de
cum au fost. Şi-i părea că şi mai tare-l va oblici, şi de destoiniciia
lui mira-se. Că cela ce ucise, el se temu de cela ucisul, şi cela ce vieţuiia
fără de leage, el se temu de mortul pentru leagea. Că aşa i iaste năravul
păcătosului şi nedereptului, să se teamă, şi se temu şi de morţii. Că ceia ce
fac bunătăţile, mai vârtos fac frică şi celor ce nederept vieţuiesc şi după
moartea loruş. Că derepţii amu întru veaci vieţuiesc şi dereptatea lor
lăcuiaşte de pururea.
(Evanghelie) Însuş amu Irod, zice, tremease de prinse pre Ioan şi-l legă
în temniţă, pentru Irodiada, muiarea lu Filip, fratele lui. Că grăi Ioan lu Irod
că "nu ţi se cade să iai muiarea fratelui tău". Iară Irodiada mânie-se spr-
insul şi vrea să ucigă pre el, ce nu putea. Că Irod se temea de Ioan, că ştiia
pre el că e bărbat derept şi sfânt, şi păziia pre el, şi auziia de el multe
făcându-se, şi cu dulce asculta pre el.
(Tâlc) Derept ce amu căce nu înceta Ioan oblicind pre el şi împutându-i,
de scârbi şi de păcate biruit fu Irod. Şi încă şi de Irodiada nevoit fu, de
schimbă frica şi ruşinea spre mânie şi spre fără-de-ruşine. Şi vrea să ucigă
pre el, căce nu-ş înceta nici dinioară oblicind pre el. Ce se temea de nărod.
Ce-l legă pre el cu mânie şi închise pre el, ca să nu îmble să hulească şi să
împute lui. Că opriia lu Irod Ioan, că i-e fără leage să aibă muiarea fratelui
său, pentru doao vini: că şi mai denainte, încă viu fiind fratele lui, luase cu
sila şi de nevoia muiarea lui şi a patra parte de ţinut, iară alta, că şi o fată
avea den frate-său, şi pre aceaia fără ruşine o luo. Şi amândoao vină le era
fără de leage. Că leagea amu zicea să ia muiarea frăţini-său, ce nu viu fiind
încă frate-său, nici feciori să aibă dentru el, derept că o socotire 
era dătătoriului de leage să rădice sămânţa a mortului frate, şi de muiare şi
de casa lui să grijască bine, ca să lăcuiască, împreunăriei nespartă. Iară
unde va rămânea fecior spre luarea rudeei, n-au lăsat aceasta să fie. Derept
aceaia şi oblicit era Irod de botezătoriul, că nederept şi fără leage viia şi nu
se ruşina.
(Evanghelie) Şi fu zioa de bună-vreame, când Irod născutului său cină
făcea boiarilor lui ceia marii şi celor ce era pre mii mai mari şi întâilor
galileilor. Şi vine însăş acea fată a Irodiadei, şi jucă ea, şi pre ogoadă fu lu
Irod şi celora ce şedea cu nusul. Şi zise împăratul feateei: "Ceare de la mine
ce veri vrea, şi da-ţ-voiu". Şi jură ei că "ce s-ai ceare de la mine, da-ţi-voiu,
şi până jumătate din împărăţiia mea". Aceasta duse-se, zise mumâniei ei:
"Ce voiu ceare?" Iară ea zise: "Capul lu Ioan Botezătoriul". Şi se duse aciiş
cătră împăratul, cerşu grăind: "Voiu de să-mi dai de acmu capul întru un
blid a lu Ioan Botezătoriul".
(Tâlc) Nărav era domnilor să prăznuiască în zioa născutelor sale. Derept
aceaia şi cină şi beare făcu împăratul spre ogodire şi spre îndulcire boiarilor
săi şi celor ce era mai mari pre mii şi întâilor galileieşti. Iară satana juca şi
se arătă aceştii feate fără de ruşine. Vedeţi spurcăciunea curviei, că
împărăteasa juca! Şi cât juca de bine, atâta era mai vârtos spre rău şi mai
spre ruşine şi mai fără de cinste ei. Că ruşine amu iaste împărăteasei să facă
aceasta cu necuviinţă. După aceaia cu multă socotire se săvârşi şi jurământ
foarte cu necuviinţă şi cu nebunie. Vedeţi turburata şi întunecata inima lu
Irod! Că se jură că va da aceştii feate fără de ruşine ce s-ară ceare de la el.
Dară de vrea fi cerşut şi capul tău, o nebune Irode, acea fără de
ruşine jucătoare, fi-ţi-l-vreai dat ei? O, turbarea întunecată şi pohta spurcată
a aceii doamne! Ce cerea, făcu Irod uceniţei diavolului. Şi jumătate de
împărăţiia lui pentru puţină jucare deade-i, iară acea hitleană muiare grăiia:
"Dă-mi de la tine capul botezătoriului în blid!". Că aşa era învăţată de
mumă-sa, că se temea, să nu cumva să treacă ceva vreame, să se întoarcă
Irod, deaca se va trezvi den beţie, sau să fie rugat de ceia ce şădea cu nusul
să slobozească pre Ioan.
(Evanghelie) Şi scârbit fu împăratul pentru jurământul şi pentru cei ce
şedea cu nusul, nu vru ei să întoarcă.
(Tâlc) Scârbit amu fu Irod, derep ce că mare şi derept bărbat vrea să
ucigă şi spre a sa urâciune a rădica nărodul, e pentru părearea şi jurământul,
nebunul şi de pohtă ţinutul Irod, ucise dereptul. Însă, o dobitoace, prădare
muierească, Irode, de călcarea jurământului te temuş să n-aibi mărturii, iară
de acea jungheare fără leage şi de atâţea previtori nu te temuş a avea? Că
mai bine ţi se cădea ţie să nu te juri fără nesocotinţă şi aşa de năprasnă. Iară
să fără nesocotinţă să te şi juraş, mai bine era jurământul să calci, decât
capul dereptului să tai. Den doao amu reale, mai mare-i fu cea mai slabă.
(Evanghelie) Şi aciiaş tremease împăratul pre muncitoriul, zise să aducă
capul lui. El mearse de-l tăie pre el în temniţă, şi aduse capul lui întru un
blid, şi-l deade feateei, iară fata-l deade mumâni-sa.
(Tâlc) Tremease amu pre muncitoriul Irod şi în ascuns ucise pre
preaditece, ca şi ucis să nu mai oblicească spurcata a lui împreunare, şi iară,
ca şi nărodul să nu se rădice, să-l ţie să nu ucigă pre el. Iară Dumnezeu răbda cu lunga-răbdare ce are, adâncă şi nespusă. Împreună
amu şi dereptul foarte-l cunună, şi împreună şi pre ceia ce nederept
chinuiesc, lasă-le mângâiare şi linie sufletească. O, previrea drăcească şi
jucarea fără de leage! Şi plata prea fără de leage a jucăriei, şi uciderea ce
era mai vârtos de toate uciderile mai spurcată, prea cu nederept făcuse. Şi
destoinicul de stemă a se încununa şi a se proslăvi, legat în temniţă junghe-
se, ca un făcătoriu rău şi nederept. O, spurcat şi necurat uspăţ şi de fiară!
Cum nu boliia şi nu se cutremura cei ce şedea cu Irod şi bea cu nusul,
văzând capul nevinovatului om şi sânge fierbinte curând? Cum nu se
cutremura, unde la masa lor vedea-l aducându-l ca o mâncare? Şi fu dat
necurateei feate, pentru plata jucăriei fără de ruşine, preasfântul cap al
botezătoriului! Pre adevăr amu, această hitleană mumă, cu hitleana şi
necuvioasa-ş fată, împreună a feţiei-ş ruşinea lepădară şi uitară, şi înaintea
a atâţi bărbaţi şi boiari fără de cinste pre ealeş ocărâră, şi în multe chipuri
cu rău obrăziră-se. Că cu suflet fără de omenie şi hitlean adause-se şi
îndrăzni de se apropiia de blid, plin de ucidere fiind, şi nu numai că se
apropie, ce şi ca u dar mult cinstit cu dulce purta-l, şi se veselindu-se duse-l
ceii prea-fără-de-leage mumâniei-ş. Că încă nu i era destul ceii mumâni
spurcată uciderea dereptului, ce aştepta şi în mână să-l ia, oblicitoriul
necinstei ei, capul lu preaditece, ca să-l bătjocurească ea şi să-l ocărască, şi
toată mâniia şi vrăjmăşiia şi răul să vearse ocaanicul sufletul ei, şi să se
îndulcească prea cu nedereapta pohtă şi râvnea a ei. Că aşa amu
sânt muierile cealea curvele, mai vârtos de toţi neruşinoase şi fără de greaţă
şi necuvioase! Însă socotiţi, fraţilor, cât rău făcu această Irodiadă fără de
ruşine, făcând să scape de oblicire. Că ruşină şi pre sineş, şi pre bărbatu-ş
Filipp, şi pre curvarnicul Irod, şi fata-ş, şi ucise şi oblicitoriul curviei, pre
Ioan cela marele, ca de curviia-ş şi de fără-de-legiuirea-ş să i se ascunză
numai de acei oameni ce-au fost atunce. Iară deaca-l ucise pre el, nu numai
de aceia nu se ascunse, ce şi după aceaia ivită fu până în sfârşit tuturora. Şi
încă şi întru toată lumea ivită iaste, şi mai vârtos cu frică, că moşteană pre
sineş făcu-se osândei şi muncilor de vecie, că nu se pocăi. Iară deaca
înţeleasem amu şi noi, dragi fraţi, cum şi cât rău nasc cei ce fără de
socotinţă jură-se, şi deaca ştium sfârşitul curviei şi al necurăţiei, să nu ne
jurăm de deşartele şi de neştiutele, nici frâmseţiei şi dulciei aceştii lumi să
nu ne robim, jurăminte tinzând şi legându-ne cu sineş, şi făcând şi pre alţii
biruitori osândeei şi pierderei sale, şi propastei sineş săpând, derep ce amu
că Irod aşa peri, că de năprasnă şi cu nesocotinţă jură-se, că fu de pohte şi
de râvniri biruit. Multe amu şi acmu uspeaţe să sânt şi cântări curveşti şi ale
satanei începături şi jucări cum nu se cade, şi jurăminte fără de socotire
facu-se, pentru fără-de-leagea şi pentru fără-de-cinstea şi pentru
necuvioasele lucruri şi pentru nemică trebuinţă, ce şi acealea toate sânt
piiardere şi sminteală şi ucidere spăseniei sufletelor noastre. Derept aceaia
să fugim de aceastea, rogu-mă voao, fraţilor, ca de cea propaste ce
e gătită a jurământului să ne întoarcem, şi de ceaia ce ne leapădă de
Dumnezeu şi ne face a urî învăţătura lui. Pentru avuţiia şi iubirea dulceţiei
şi pentru măriia ceştii lumi să nu ne jurăm de numele lu Dumnezeu! Că
cum e un rob ce de pururea bate-l domnu-său, deci nu se mai curăţeaşte de
rane, aşa şi ce se jură de numele lu Dumnezeu, nu se mai curăţeaşte de
păcate. Iară când va fi vreo nevoie mare, şi vor fi goniţi şi nevoiţi a izbăvi
şi a slobozi pre cineva den năpăşti, sau pre înşine noiş, sau alţii den fraţi, să
fugim de înfricoşatul şi cutremuratul jurământ! Să avăm numele lu
Dumnezeu, nu scriptureei dumnezeieşti să ne jurăm, nice de spăsitoarea
munca lu Hristos, nici de a taineei aducere, ce să ne jurăm de spăseniia
trupurilor noastre şi de viaţa fără de scârbă şi de alalte câte-s ca acealea. Şi
acealea sânt jurământe, însă-s mai lesne. Că în viaţa amu aceasta să va fi şi
vătămat cineva, şi să se va şi scârbi, sau va şi piiarde, sau se va şi lipsi, nu
va peri. Iară unde iaste spăseniei sufletului biruire şi piiardere, să fugim cu
tot năravul, rogu-vă, şi un jurâmânt să ştim, adevărul. Şi de pururea să ne
învăţăm adevărului, şi zioa, şi noaptea. Şi ce iaste mai vârtos de ce e să fie,
să fie, iară ce nu e, să nu fie. După învăţătura Domnului, să nu răspundem
nemunui întru graiurele noastre. Să ne rădicăm limba spre cântările lu
Dumnezeu, şi genuchele şi mânile, şi minte mai vârtos, spre rugă cătr-însul
să o avăm! Lacrăme să vărsăm de pururea pentru milcuirea, şi de moartea
sa să ne grijim de pururea, şi de judecata ceaia ce va să fie, şi de răspunsul
lucrurilor noastre. Şi de pururea să cugetăm de ce-am greşit, şi de
acealea ispovedanie să aducem lu Dumnezeu. Să fugim amu de beţie şi de
mâncare asuprită, şi de cuvinte fără vreame, de urâciune, de cuvinte
curmezişate, de reale, de camătă, de mânie şi de urgie, de hulă, de curvie şi
de preacurvie, şi de toate spurcăciunile sufletului şi ale trupului. Şi să ne
sfinţim sineş, ca fără prepus să ne cuminecăm cu cinstitul trup şi cu sângele
lu Hristos. Să ne grejim de săraci şi de mişei şi de stranici, şi să nu ne
întoarcem de ce ne cer de la noi, sau de ce vor vrea să se împrumuteaze de
la noi, ce den ce văm avea, să le dăm la trebuinţa lor: unuia amu să dăm
florinciorul, e altuia argintul, e unora pâine, e altora veşminţeale, e altuia
păhar de apă reace, e altuia cuvânt bun, e altora alt ajutoriu şi ajutorie spre
bine, altuia slujire cu trupul, de cât văm putea. Şi îmblând, şi stând, şi
şezând, şi culcându-ne, şi sculându-ne, şi mâncând, şi bând, să fim de
pururea neclătiţi întru învăţăturile lu Dumnezeu, şi să fugim de dobânda
ceaia spurcata, nevoindu-ne mai vârtos a fi derepţi şi cu bună-govire şi
cuvioş, cum se cade creştinilor. De sineş iară grăiesc voao, cinstiţi mai
marii voştri şi egumenii voştri, ca dereptătorii şi învăţătorii spăseniei
sufletelor noastre, şi vă plecaţi lor, ca unor duhovnici părinţi. Şi vă plecaţi
în toate câte sfătuiesc voao spre spăsenie şi spre folos. Şi să lăcuim, fraţilor,
întru postire şi în bdeanii şi în rugă şi în rugăciune. Să lăcuim amu întru
umilenie şi lacrăme şi în suspini, întru ascultare şi în ispoveadanie. Să
lăcuim întru mândrie smerită şi să ne nevoim întru slujbe cu toată
răbdarea. Să lăcuim întru săborul beseareciei şi întru toate alalte nevoinţe
ale postului, ca cu bună-ogoadă să slujim lu Dumnezeu, moşteani să fim
dulceţiei de vecie şi piştei fără de moarte, cu dulceaţa şi cu milostivniciia şi
de-oameni-iubire-i, a Domnului nostru, lu Isus Hristos, că lui se cade slava,
cinstea şi închinăciunea întru veacii de veac, amin. [...]
 Rugăciunea ce-au învăţat Domnul nostru Isus Hristos ucenicii
săi, cum zice Matei 18 şi Luca 55. Apropiiară-se, zice apostolii cătră Isus,
şi ziseră: "Doamne, învaţă-ne a ne ruga, cum şi Ioan ucenininii săi". Şi zise
lor: "Cându vă rugaţi", zice aşa:
Tatăl nostru ce eşti în ceri, sfinţească-se numele tău, să vie împărăţiia ta,
fie voia ta, cum în ceri, aşa şi pre pământ. Pita noastră săţioasă dă-ne noao
astăzi, şi iartă noao greşalele noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri, şi
nu ne duce în năpaste, ce ne izbăveaşte pre noi de hitleanul, că a ta e
împărăţiia şi putearea şi slava în vecie, amin.
Credinţa creştinească: Crez întru Dumnezeu, în tatăl putearnicul,
făcătoriul ceriului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru
unul Domn Isus Hristos, fiiul lu Dumnezeu, unul născut, ce den tatăl născu,
mainte de toate veacure, lumină den lumină, Dumnezeu derept den
Dumnezeu derept, născut, însă nu făcut, unul cu tatăl, pren cine toate făcute
sânt. Derept noi oamenii şi derept ispăseniia noastră, venit-au den ceri şi au născut den duhul sfânt şi den Mariia fată om fu. Răstignitu-se-au
derept noi supt Pilat den Pont. Chinuit şi îngrupat, şi învise a treia zi, după
scriptură. Şi se sui la ceri şi şade a dereapta tatălui. Şi iară va veni cu slavă
a judeca viii şi morţii, că împărăţiia lui nu iaste obârşenie. Şi în duhul sfânt,
Domnul ce viii face, cel ce den tatăl vine, cel ce cu tatăl şi cu fiiul închinatu
e şi slăvit, cum au grăit prorocii. Şi într-una sfântă a săborului apostolilor
beseareca. Mărturiseaşte un botez în iertăciunea păcatelor. Aşteptăm
sculatul morţilor şi viaţa ce va să fie în vecie, amin.
Aceastea sânt 10 cuvinte, ce deade Dumnezeu lu Moisi proroc în vârhul
muntelui de Sinaia. Dentâi: Eu sânt Domnul Dumnezeu al tău; pre lângă
mine dumnezei striini să n-aibi. A doa: numele Domnului Dumnezeului tău
în har să nu-l iai pren gura ta, că nevinovat nu veri fi. A treia: serbează
dumeneca. A patra: tată-tău şi mumă-ta cinsteaşte-i, să veri să aibi zile
multe şi bune pre pământ. A cincea: să nu ucizi. A şase: să nu fii curvari. A
şaptea: nu fura. A opta: să nu fii mărturie strâmbă vecinului tău. A noa: să
nu pohteşti casa vecinului tău. A zeacea: să nu pohteşti vecinului tău nece
muiare-i, nece fata-i, nece feciorul, nece boul, nece asinul, nece nemica ce
iaste a lui.

Coresi, Ev

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coresi, Ev

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

<p I> Jupan Lucaciu Hârjil, judeţul Braşovului şi a tot ţinutul Bârseei,

S-ar putea să vă placă și