ANALIZATORII

 sunt complexe morfofuncţionale specializate în

preluarea excitaţiilor, în analiza lor şi în elaborarea
senzaţiilor, contribuind la integrarea organismului în
mediu.
 Fiecare analizator este alcătuit din trei segmente:
1. receptor,
2. de conducere si
3. central.
 Segmentul receptor este inclus în componenta unor
organe de simţ, în care receptorii specifici sunt
încorporaţi în structuri care modulează şi selectează
recepţionarea stimulilor. Celulele senzoriale sunt
specializate pentru recepţionarea unei anumite
forme de energie (fotonică, chimică, mecanică etc.).
 Segmentul de conducere sau intermediar este format
din căile nervoase prin care influxul nervos este
transmis la scoarţa cerebrală.
 Segmentul central corespunde unei arii din scoarţa
cerebrală, la care ajung fibrele nervoase ale căii de
conducere, unde se analizează excitaţiile şi se
elaborează senzaţiile.
 În funcţie de forma de energie preluată, se disting
următorii analizatori:
 cutanat,
 chinestezic,
 olfactiv,
 gustativ,
 vizual,
 acustico-vestibular.
 ANALIZATORUL CUTANAT

recepţionează excitaţiile tactile, termice şi dureroase,

având segmentul periferic situat la nivelul pielii care
reprezintă organul de simţ pentru acest receptor.
PIELEA
este un organ conjunctivo-epitelial, care acoperă
suprafaţa externă a corpului, continuându-se cu mucoasele
la nivelul orificiilor naturale ale organismului.
este cel mai mare şi mai întins organ din corpul animal,
ocupând circa o şesime din greutatea corporală.
 îndeplineşte mai multe funcţii:
 de protecţie acţionând ca o barieră impermeabilă
pentru o serie întreagă de agenţi nocivi;
 funcţie senzorială, fiind cel mai întins organ de simţ din
corp şi având receptori pentru simţul tactil, termic şi
dureros;
 funcţie de termoreglare, pielea fiind un organ important
al termoreglării prin evaporarea transpiraţiei şi prin
intensificarea circulaţiei periferice în bogata reţea
vasculară din derm;
 funcţii metabolice, ţesutul adipos subcutanat constituind
un depozit major de energie, o sursă de vitamina D;
 funcţii de excreţie pentru unii metaboliţi;
 funcţie de absorbţie pentru unele substanţe care pot
traversa bariera epidermică;
 funcţie de “semafor” semiologic, reflectând starea de
sănătate şi evolutivă a unor boli;
 funcţii imunitare.
 apare mai groasă pe partea dorsală a corpului, pe faţa
laterală a membrelor în zonele de extensie, în timp ce pe
partea ventrală a corpului, pe faţa medială a membrelor şi
în zonele de flexie, pielea este mai subţire.
- există diferenţe de aspect, mobilitate şi grosime, în funcţie
de regiunea corporală, sex, rasă şi specie.
- prin măsurări efectuate pe diverse specii de animale
(cabaline, bovine, ovine, caprine, suine, carnasiere),
grosimea pielii în zonele cele mai fine variază de la 0,4 mm
(la feline) la 2,4 mm (bovine Holstein), iar în zonele cele mai
groase de la 1,8 mm (la felide), la 10,7 mm la cabaline.
- la păsări, pielea este mai subţire.
 Pe cea mai mare parte a suprafeţei corporale, pielea
este acoperită cu păr. Lipsa totală sau parţială a părului
este observabilă în unele regiuni, precum perniţele
digitale, narinele, zona epidermică a botului etc.
 În ciuda numeroaselor variaţii care reflectă diferenţe
funcţionale, structura pielii cuprinde trei componente:
 epidermul,
 dermul şi
 hipodermul
 Epidermul
 este componentul cel mai superficial al pielii, format dintr-
un epiteliu stratificat pavimentos cornos, de origine
ectodermică, delimitat de stratul subiacent printr-o
membrană bazală.
 cuprinde cel puţin patru straturi: bazal, spinos, granulos şi
cornos.
 Între stratul granulos şi cel cornos se interpune în unele
zone (exemplu, planul nazal sau perniţele digitale) un strat
lucios, dar denumit strat lucid.
 Suprafaţa apare netedă sau accidentată de mici
proeminenţe care reflectă dispunerea papilelor dermice.
Grosimea epidermului variază, apărând mai subţire în
regiunile protejate de păr, şi mai groasă în regiunile glabre,
la nivelul joncţiunii cutaneo-mucoase sau la nivelul
perniţelor digitale, unde este supusă unor abraziuni
considerabile.
 În epiderm se întâlnesc patru tipuri distincte de celule:
 cheratinocitele,
 melanocitele,
 macrofagele intraepidermice şi
 celulele epitelioide tactile.
 Cheratinocitele sunt cele mai numeroase celule ale
epidermului şi produc cheratina, o proteină insolubilă, care
încarcă celulele stratului cornos.
 se pot găsi în diviziune, în faza matură sau în repaus. În
diviziune mitotică se găsesc cheratinocitele situate în stratul
generator.
 Pe măsură ce sunt produse, migrează spre suprafaţă şi
acumulează filamente de cheratină (tonofilamente) şi
granule neregulate de cheratohialină.
 inactive (în repaus) îşi pierd nucleii, iar filamentele de
cheratină şi granulele de cheratohialină devin compacte,
ocupând în totalitate celulele pavimentoase din straturile
superficiale.
 Melanocitele sau melanoblastocitele sunt celule care
produc melanina.
 Îşi au originea în crestele neurale, de unde migrează în
epiderm în timpul perioadei embrionare.
 emit prelungiri dendritice lungi printre cheratinocitele
stratului spinos, fără a stabili joncţiuni cu acestea. Corpul
melanocitelor este situat, în majoritatea cazurilor, între
celulele stratului bazal şi membrana bazală, dar poate fi
întâlnit şi în alte straturi ale epidermului.
 Numărul melanocitelor este relativ constant în cazul unei
specii sau rase. Diferenţele de culoare a pielii se
datorează mai mult cantităţii de melanină decât
numărului de melanocite prezente.
 Sinteza de melanină se bazează pe
transformarea tirozinei, cu ajutorul
dihidroxifenilalaninei, în melanină.
 Melanina produsă se acumulează în
vezicule secretorii denumite melanozomi,
care se diseminează de-a lungul
prelungirilor citoplasmatice. Melanozomii
sunt transferaţi prin fagocitarea de către
cheratinocite a porţiunilor terminale ale
prelungirilor dendritice ce conţin
melanozomi.
 Sinteza de melanină este stimulată de
adenohipofiză printr-un hormon
melanotrop. Absenţa melaninei la unele
animale se poate datora fie absenţei
melanocitelor (în cazul animalelor
albinotice), fie incapacităţii melanocitelor
de a produce melanina.
 Macrofagele intraepidermice sau celulele dendritice
agranulare au origine comună cu celulele sistemului
imunitar. Ele reprezintă cel mai periferic “post” de
observaţie al sistemului imunitar, funcţionând ca o “verigă”
de legătură între mediul înconjurător şi organism,
detectând antigenii. Sunt sensibile la ultraviolete care le
pot leza.
 În microscopia optică apar ca nişte celule slab colorate,
clare, diseminate în stratul bazal şi în stratul spinos. La
electronomicroscop nu s-au observat tonofilamente,
desmozomi sau granule de melanină. Conţin granule
caracteristice în formă de rachetă (granule Birbeck).
 Celulele epitelioide tactile sau celulele Merkel sunt în
contact cu terminaţiile nervoase libere, acţionând ca
receptori senzoriali: sunt dispuse în epiderm, la nivelul unor
proeminenţe tactile în forma de “dom” la unele specii, fiind
mai bine studiate la felide. Aceste proeminenţe constau într-
un epiderm mai îngroşat, cu un şir de celule epitelioide
tactile la care ajung terminaţiile libere ale fibrelor senzitive
care penetrează membrana bazală.
 În principiu, celulele epidermului sunt dispuse în cinci straturi:
 bazal,
 spinos,
 granulos,
 lucidum şi
 cornos.
 Stratul bazal
- cuprinde celule cuboidale, dispuse într-un singur rând, sprijinit
de o membrană bazală fină. Polul bazal al celulelor din acest
strat apare neregulat şi ancorat de membrana bazală prin
numeroşi hemidesmozomi. Polul opus stabileşte joncţiuni
desmozomale cu celulele din stratul spinos.
- sunt observate numeroase mitoze. Linia joncţiunii dintre
epiderm şi derm este relativ rectilinie în pielea acoperită de
păr. În schimb, în zonele supuse la solicitări mecanice
repetate (perniţele digitale, buze etc.), suprafaţa de
joncţiune este mărită prin papilele dermice.
 Stratul spinos cuprinde celule mari, poliedrice, legate între
ele prin desmozomi. Nucleii sunt evidenţi, iar citoplasma
bazofilă indică o activă sinteză de proteine fibrilare, care
intră în constituţia tonofibrilelor.
 Stratul granulos este format din celule ce conţin în
citoplasmă numeroase granule intens bazofile ce
maschează tonofibrilele. Granulele sunt formate din
cheratohialină, o proteină distinctă chimic de proteina din
tonofibrile. Procesul de cheratinizare este legat de
combinarea tonofibrilelor cu cheratohialina pentru a forma
complexul de cheratină matură.
 La marginea superficială a stratului granular, celulele mor,
membranele lizozomale se rup, iar enzimele lizozomale
sunt eliberate, jucând un rol important în finalizarea
procesului de cheratinizare.
 Stratul lucid este inconstant, apărând numai în zonele cu
piele groasă. Are un aspect omogen, sticlos şi se interpune
între stratul granulos şi stratul cornos, ca o zonă de tranziţie
între aceste straturi.
 Stratul cornos cuprinde mai multe rânduri de celule turtite,
lipsite de organite, încărcate cu cheratină matură şi
fuzionate între ele. În profunzimea acestui strat se mai pot
întâlni joncţiuni desmozomale, în timp ce la suprafaţa
stratului dispar desmozomii şi organizarea celulară, înainte
ca celulele să se desprindă prin descuamare.
 În regiunile cu piele fină (pe mameloane, pe scrotum, pe
faţa internă a pavilionului urechii), epidermul este subţire,
deşi nu sunt acoperite cu păr sau firele de păr sunt rare. La
animalele domestice, epidermul este pigmentat difuz sau
regional, pigmentul apărând sub formă de granulaţii în
straturile epidermului, profunde sau superficiale.
 La păsări, epidermul este mult mai subţire decât la
mamifere, lipsindu-i stratul granulos. Cornificarea se
realizează prin încărcarea treptată a citoplasmei celulelor
poliedrice cu substanţe cornoase. Cornificarea este mai
intensă în regiunile neacoperite cu pene (cioc, solzi,
creastă, bărbiţe).
 Dermul
 are origine mezodermică şi apare ca o reţea de fibre de
colagen, elastice şi reticulare, ce cuprinde foliculii piloşi,
glandele sudoripare şi sebacee, vase sangvine şi limfatice,
formaţiuni nervoase.
 cuprinde două straturi:
- un strat papilar, superficial, ce se continuă în profunzime cu
- stratul reticular, fără o linie clară de demarcare.
 Stratul papilar, bogat în ţesut conjunctiv lax, este separat
de epiderm prin membrana bazală. Cuprinde în structura
sa o reţea de fibre de colagen, reticulare şi elastice,
fibroblaste şi fibrocite, macrofage, plasmocite, mastocite,
celule pigmentare, celule adipoase, reţele de capilare,
ţesut limfoid şi numeroşi corpusculi senzitivi.
 asigură nutriţia epidermului şi participă la asigurarea
imunităţii locale, acţionând ca o “barieră limfoidă”. Este
implicat în recepţionarea excitaţiilor termice, tactile şi
dureroase. Prin papilele dermice, măreşte suprafaţa de
contact cu epidermul şi, implicit, adeziunea celor două
componente tegumentare.
 Stratul reticular apare mult mai gros şi dens decât stratul
papilar. Asigură rezistenţa pielii, fiind foarte bogat în fibre
de colagen şi elastice, care formează reţele papilare pe
suprafaţa pielii.
 Dermul reticulat cuprinde rădăcina firului de păr, glande
sebacee, glande sudoripare, muşchi horipilatori şi
horiplumatori. Celulele conjunctive sunt mult mai
numeroase.
 La ecvine, în regiunile laterale ale gâtului, în regiunea
gluteană şi scrotală, sub stratul reticulat apare un al treilea
strat, stratul tendiniform, dens, bogat în fibre de colagen,
orientate perpendicular sau paralel cu axul longitudinal al
regiunilor.
 Dermul mai conţine fibre musculare netede în unele zone
specializate (scrotum, mamelon) sau fibre striate ale
muşchiului pielos, ce formează un panicul cărnos la suine.
La nivelul feţei, fibrele musculare striate se pot insera pe
unii foliculi piloşi.
 Subcutisul
 sau hipodermul este reprezentat de ţesutul conjunctiv
profund pe care glisează dermul şi epidermul. Este format
dintr-o reţea bogată de fibre de colagen şi elastice, care
permit mobilitatea şi elasticitatea pielii. Din hipoderm se
desprind o serie de fascicule fibroase, denumite conuri
fibroase, care fuzionează cu stratul tendiniform al dermului
reticulat.
 Ţesutul adipos, format, în principal, din adipocite de origine
fibrocitară, ocupă spaţiile dintre conurile fibroase sau
formează mase compacte, denumite paniculi adipoşi.
 La suine, paniculii adipoşi se transformă în mari depozite de
grăsime (slănina). Ţesutul adipos are rol de izolator termic, de
amortizor al şocurilor (la nivelul perniţelor digitale),
permiţând, totodată, mobilitatea tegumentului.
 La animalele hibernante, hipodermul cuprinde şi ţesut adipos
brun.
  Pielea ca organ de simţ
 găzduieşte segmentul periferic al analizatorului cutanat,
prin care sunt recepţionate excitaţiile tactile, termice şi
dureroase din mediul extern.
 se găsesc terminaţii nervoase libere şi toate tipurile de
corpusculi senzitivi.
 Terminaţiile nervoase libere ajung la nivelul joncţiunii
dermo-epidermice, unde iau contacte strânse cu celulele
epitelioide (Merkel), dispersate în stratul bazal al
epidermului.
 Corpusculii tactili Meisnner sunt receptori tactili încapsulaţi,
prezenţi în dermul pielii lipsite de păr (glabră), de la nivelul
degetelor, tălpii, buzelor, mameloanelor.
 sunt implicaţi în recepţionarea excitaţiilor tactile fine.
 Corpusculii lamelari Vater-Pacini recepţionează
excitaţiile mecanice intense (de tact şi presiune), fiind
răspândiţi în straturile profunde ale pielii, în ligamente
articulare, membrane seroase, în unele viscere
(pancreas).
 în pielea animalelor domestice sunt relativ rari.
 sunt cei mai voluminoşi corpusculi tactili.
 Corpusculii bulboşi, reprezentaţi de corpusculii Golgi-
Mazoni, Krause şi corpusculii genitali, variază ca formă,
mărime şi localizare.
 Corpusculii Golgi-Mazoni se găsesc în dermul podofilos
al copitei, în perniţele digitale, în cutisul glandului
penian, în buze, limbă şi mucoasa obrazului.
 Reprezintă o variantă structurală a corpusculilor Vater-
Pacini,
 recepţionează presiuni mai slabe decât corpusculii
Vater Pacini.
 Corpusculii Krause se găsesc în dermul pielii, al
mucoasei conjunctivale şi bucale.
 au rolul de recepţionare a excitaţiilor termice reci.
 Corpusculii genitali, reprezintă o varietate a
corpusculilor Krause. Sunt prezenţi în zona profundă
a dermului prepuţial, clitoridian, vulvar şi penian.
 Corpusculii Ruffini sunt prezenţi în profuzimea
dermului şi în hipoderm, în perniţele digitale şi în
dermul copitei.
 recepţionează excitaţiile produse de tracţiune,
deformare şi excitaţiile termice calde.
 La păsări se întâlnesc corpusculii Grandry şi
corpusculii Herbst, în cioc, limbă şi în bolta palatină,
fiind mai numeroşi la păsările înotătoare.
 Glandele cutanate
 În structura pielii există două tipuri de glande cutanate:
 glande sudoripare şi
 glande sebacee.
 Glandele sudoripare sunt glande tubulo-glomerulare,
formate dintr-o porţiune glomerulară secretorie şi o
porţiune canaliculară de eliminare a secreţiei.
 pe baza caracteristicilor morfologice şi funcţionale se
deosebesc două tipuri de glande sudoripare, unele
apocrine şi altele merocrine.
 Glandele sudoripare apocrine sunt mai vechi din punct
de vedere filogenetic, fiind înlocuite treptat de glandele
merocrine. Au un adenomer mai voluminos, mai puţin
sinuos, cu un lumen mai larg.
 La animalele domestice, glandele sudoripare apocrine
sunt răspândite pe cea mai mare suprafaţă a pielii, în
contrast cu distribuţia lor la hominide, unde se găsesc
numai în regiunile axilară, pubiană, perineală şi
perimamelonară.
 Glandele sudoripare propriu-zise, merocrine sau ecrine,
sunt glande independente de foliculii piloşi (atrichiale).
Se găsesc numai în anumite zone ale pielii, precum
perniţele digitale la carnivore, furcuţa la cabaline,
planul nazal la suine, planul nazolabial la bovine,
regiunea carpiană la suine.
 au adenomerul situat la limita dintre derm şi hipoderm,
cu aspect tubulo-glomerular.
 epiteliul glandular simplu cubic, sprijinit pe o membrană
bazală.
 Canalul sudoripar este relativ rectiliniu în porţiunea
intradermică, are peretele compus dintr-un epiteliu
bistratificat, sprijinit pe o membrană bazală. Porţiunea
intraepidermică are un traiect sinuos şi este lipsită de
perete propriu. Se deschide la suprafaţa pielii printr-un
orificiu sau por.
 Glandele sudoripare produc o secreţie fluidă, apoasă
hipotonică.
 sudoraţia joacă un important rol în termoreglare si tot
odata constituie o modalitate de excreţie.
 Prin eliminarea de substanţe nocive şi metaboliţi, funcţia
de excreţie a glandelor sudoripare echivalează cu circa
jumătate din funcţia renală.
 În caz de insuficienţă renală, creşte cantitatea de uree
eliminată prin transpiraţie, iar secreţia glandelor sudoripare
capătă miros de urină.
 Glandele sudoripare lipsesc la păsări.
 Glandele sebacee sunt glande alveolare simple,
ramificate sau compuse, cuprinse în grosimea
dermului.
 se formează prin evaginarea tecii epiteliale externe a
foliculului pilos.
 produc sebum pe care îl eliberează prin holocrinie.
 în cele mai multe cazuri sunt asociate foliculilor piloşi în
care se deschid printr-un scurt canal pilosebaceu.
Fiecare folicul pilos este în legătură cu una sau mai
multe glande sebacee, dispuse în coroană, care îşi
descarcă secreţiile pe rădăcina firului de păr.
 în zonele în care pielea este lipsită de păr, glandele
sebacee se deschid direct pe suprafaţa pielii printr-un
canal delimitat de un epiteliu stratificat scuamos.
 Adenomerul cu aspect de alveolă este format dintr-o
membrană bazală pe care se sprijină un strat
generator, format din celule cu nuclei bogaţi în
cromatină cu numeroase mitoze. Spre centrul alveolei
se găsesc celulele stratului mijlociu care sunt mai mari,
cu nuclei turtiţi, cu tendinţă la carioliză şi cu numeroase
picături de grăsime.
• Centrul alveolei este ocupat de celule aflate în diferite
stadii de degenerescenţă grasă, care prin holocrinie se
transformă în sebum.
• Alveolele glandulare sunt delimitate de o teacă
conjunctivă care este continuă cu teaca foliculului
pilos şi cu ţesutul dermic adiacent.
 sebumul protejează cutisul împotriva apei, menţine
fineţea şi elasticitatea pielii, diminuează înmulţirea
microorganismelor şi conţine precursori ai vitaminei D.
 Producţiile pielii sau fanerele
 reprezintă structuri funcţionale ale tegumentului,
evidente la suprafaţa cutisului.
 la mamifere, fanerele sunt reprezentate de păr, lână,
copite, ongloane, unghii şi coarne, iar la păsări de
pene, cioc, gheare, pinteni şi solzi.
 Părul este o formaţiune cornoasă, filiformă, flexibilă,
caracteristică mamiferelor.
 prezintă o porţiune liberă, tulpina (sau tija) şi o porţiune
profundă, localizată în piele sau rădăcină, ce se
termină printr-o dilataţie ovoidă, numită bulb pilos.
 Bulbul pilos prezintă o excavaţie în care pătrunde o
masă de ţesut conjunctiv lax, bogat vascularizată şi
inervată, ce formează papila.
 Tija şi rădăcina firului de păr sunt constituite din trei
structuri dispuse concentric:
• măduva,
• cortexul şi
• cuticula.
 Măduva ocupă centrul firului de păr, fiind formată din
două sau trei rânduri de celule cuboidale sau turtite.
 celulele măduvei au o formă şi dispunere caracteristică
la diverse specii de animale, fapt ce permite
identificarea provenienţei de specie.
 Cortexul sau scoarţa formează masa principală a firului
de păr, ocupând: 2/3 din grosimea firului la hominide;
1/3 din grosime la cabaline, bovine, suine şi canide; 1/6
din grosime la caprine şi felide şi 1/10 din grosime la
leporide şi cervidee.
 Cuticula apare ca un strat superficial, foarte subţire.
 la nivelul tijei, celulele cuticulare se transformă în “solzi”
cornoşi, microscopici, clari, anucleaţi, dispuşi transversal
faţă de axul tijei şi cu marginea liberă, orientată spre
vârful firului de păr.
 Foliculul pilos cuprinde ca un sac rădăcina firului de
păr, fiind alcătuit din două teci epiteliale (internă şi
externă), ce derivă din ectoderm, şi o teacă
conjunctivo-fibroasă, de origine mezodermică.
 Teaca epitelială internă cuprinde rădăcina firului de
păr până la deschiderea canalelor glandelor sebacee.
• Este formată din trei straturi concentrice:
1. epidermicula,
2. stratul epitelial intern şi
3. stratul epitelial extern.
 Epidermicula sau cuticula vaginalei este formată din
celule cheratinizate, anucleate, cu aspect de solzi,
dispuşi cu marginea liberă orientată spre papilă,
angrenându-se intim cu celulele cuticulei şi realizând o
solidă implantare a firului de păr în foliculul pilos.
 Stratul epitelial intern (Huley) sau granular cuprinde 2 - 6
rânduri de celule încărcate cu granule de tricohialină.
 Stratul epitelial extern (Henle) cuprinde un singur rând de
celule poliedrice cheratinizate. În apropierea deschiderii
glandelor sebacee, teaca epitelială internă devine
ondulată, formând mai multe cute foliculare circulare,
după care teaca se subţiază, celulele se dezintegrează,
se desprind şi intră în componenţa sebumului.
 Teaca epitelială externă este compusă din mai multe
straturi de celule asemănătoare celor din stratul spinos
al epidermului.
 numărul de straturi se reduce pe măsura apropierii de
bulbul pilos.
 la nivelul deschiderii superficiale a foliculului pilos, teaca
epitelială externă se continuă cu epidermul.
 este delimitată de teaca fibroasă printr-o membrană
bazală groasă, denumită membrană vitroasă, din
cauza aspectului său sticlos.
 Teaca fibroasă cuprinde fibre de colagen şi elastice,
dispuse pe două planuri, circular intern şi longitudinal
extern.
 pe această teacă se inseră fibrele musculare netede
ale muşchilor arectori (sau erectori), ce delimitează un
unghi ascuţit cu deschiderea spre epiderm, în care
sunt situate glandele sebacee.
 muşchii arectori sunt inervaţi de fibre vegetative, fiind
foarte dezvoltaţi de-a lungul spinării la canide, unde
produc zburlirea părului.
 contracţia muşchilor arectori în timpul perioadelor reci
permite formarea unor mici pungi de aer în blană, cu
rol termoreglator.
 Copita reprezintă regiunea apexială a degetului,
învelită într-o formaţiune cornoasă.
 Îndeplineşte funcţii de:
 protecţie,
 de amortizare şi
 de organ tactil.
• În alcătuirea regiunii copitei intră o bază anatomică, ce
cuprinde formaţiuni osoase (falanga distală şi o parte
din falanga medie), articulare şi tendinoase, învelite de
un tegument modificat ce produce cutia de corn.
• Tegumentul regiunii apexiale este format din subcutis
(hipoderm), derm şi epiderm.
 Unghiile sunt formaţiuni cornoase care învelesc şi
protejează falanga distală a fiecărui deget la
carnivore.
 Cornul este o formaţiune cutanată cornoasă care
îmbracă apofizele cornuale ale osului frontal.
 cuprinde în structura sa epiderm, derm şi hipoderm.
 Epidermul cornual este lipsit de straturile granulos şi
lucidum. Stratul cornos este cel mai dezvoltat şi apare
mai abundent către vârful cornului. Cornul este tubar şi
intertubar.
 Creşterea cornului se realizează ciclic, numai în
perioadele în care irigarea papilelor dermice este mai
abundentă, fiind modulată hormonal. La cervidee,
creşterea, maturarea şi pierderea coarnelor se
manifestă sezonal.
 osul cornual se dezvoltă printr-un gen de osificare
encondrală.
 mugurele cornual creşte rapid, fiind învelit, la început,
de tegument.
 după maturarea cornului, tegumentul se necrozează şi
este înlăturat prin frecare.
 în funcţie de sezon, la baza cornului se dezvoltă o
zonă de extirpare, care permite înlăturarea coarnelor
şi reluarea procesului în anul viitor.
 viteza de creştere poate atinge 1 cm pe zi.
 coarnele ramificate, caracteristice masculilor, au
aceeaşi structură şi dezvoltare.
 la girafă, apofizele cornuale rămân învelite în cutis şi
nu se schimbă anual.
 cornul rinocerilor este formt din aceeaşi substanţă
cornoasă ca şi părul.
 Producţii cornoase ale pielii la păsări
 sunt reprezentate de pene, solzi, gheare, pinteni, cioc,
creastă şi bărbiţe.
 Penele sunt producţii cutanate cornoase specifice
păsărilor, având rol în termoreglare şi zbor.
 O pană este alcătuită dintr-o tulpină (tijă sau rahis) de
pe care se desprind ramuri de prim ordin ce formează
tijele secundare. De pe tijele secundare se desprind
ramuri denumite barbe, iar de pe barbe se desprind
barbule, care sunt ramuscule foarte fine. Barbulele au
aspectul unor peri fini ce se pot termina printr-un cârlig,
datorită cărora barbulele se leagă între ele, realizând
o ţesătură deasă, impermeabilă.
 Rădăcina penei este extremitatea profundă a tijei
cuprinsă într-un folicul plumifer.
 În structura foliculului plumifer intră:
 tija penei,
 teaca epitelială internă,
 teaca epitelială externă care se continuă cu epiteliul
cutisului şi
 o teacă fibroasă, cu aspect de sac fibros.
o Pe măsură ce pana creşte, papila dermică a penei se
retrage, în urma ei rămânând măduva (sau pulpa) penei ce
conţine resturi de ţesut conjunctiv.
 Culoarea penelor este dată, în principal, de pigmentul
melanic (negru) şi de pigmentul lipocromic (galben).
Pigmenţii sunt distribuiţi în diferite straturi ale învelişului
epitelial, iar variaţia de culori ce apare în penajul păsărilor
este realizată atât prin dispunerea mai superficială sau mai
profundă a celor doi pigmenţi, cât şi prin faţetele de reflexie
ale celulelor cornoase de acoperire.
 Pe corpul păsărilor se întâlnesc, în afara penelor cu
aspect tipic, pene filiforme şi fulgi. Penele filiforme,
răspândite în regiunile capului şi gâtului, au o structură
asemănătoare firului de păr. Fulgii au tije subţiri şi sunt
lipsite de barbule. Apar mobili şi pufoşi, asigurând o mai
bună izolare termică.
 La păsări, pielea poate realiza şi alte structuri speciale,
precum solzii, ghearele, pintenii, ciocul, creasta şi
bărbiţele.
 ghearele, pintenii şi ciocul au o histostructură
asemănătoare unghiilor de la mamifere.
 solzii, prezenţi pe picioare la toate păsările, şi pe aripi la
pinguini, pot fi comparaţi cu solzii peştilor şi reptilelor.
 crestele şi bărbiţele sunt diverticule ale pielii care conţin
multe reţele vasculare, ţesut conjunctiv lax şi celule
grase.
 la curcan, moţul şi mărgelele cuprind şi un ţesut erectil.
 Varietăţile regionale ale pielii
 La animalele domestice, pielea reprezintă o serie de
adaptări morfofuncţionale zonale precum:
 perniţele digitale,
 scrotumul,
 planul nazal sau nazolabial,
 pielea conductului auditiv extern,
 a sacilor anali,
 a sinusurilor infraorbitar,
 interdigital şi
 inghinal.
 Perniţele digitale sunt prezente la carnivore, având rolul
de a amortiza şocurile şi de a rezista la tocire.
 Planul nazal sau nazo-labial cuprinde pielea delimitată
între narine şi buza superioară. La carnivore (canide şi
felide), planul nazal, lipsit de glande sebacee şi
sudoripare, prezintă o epidermă groasă, cheratinizată,
cu un desen papilar caracteristic, ce permite
identificarea animalelor prin înregistrarea amprentelor
nazale.
 Pielea urechii externe acoperă cartilajul concal şi
căptuşeşte conductul auditiv extern. Este subţire şi
cuprinde foliculi piloşi, glande sebacee şi sudoripare.
 Pielea scrotală este mult mai fină decât în alte regiuni
ale corpului,cuprinzând glande sebacee şi sudoripare,
ce diferă de la o specie la alta, prin mărime şi număr.
 Sacii sau sinusurile paraanale sunt diverticule cutanate,
situate între straturile (intern şi extern) muşchiului sfincter
anal striat. Ele se deschid pe laturile anusului, la nivelul
joncţiunii cuto-mucoase.
 ANALIZATORUL CHINESTEZIC

preia, conduce şi analizează informaţiile legate de

activitatea motorie a organismului.
împreună cu analizatorii vestibular, vizual şi cutanat
participă la reglarea activităţii reflexe subcorticale, care
conduce la menţinerea echilibrului şi coordonarea fină a
mişcărilor.
Segmentul periferic
este reprezentat de proprioceptorii situaţi în muşchi,
tendoane, aponevroze, capsule articulare, membrane
sinoviale şi periost.
ei receptează excitaţiile produse de mişcare, de
modificări ale poziţiei corpului, de orientare în spaţiu şi
echilibru.
 Proprioceptorii sunt de mai multe tipuri:
 fusuri neuromusculare,
 fusuri neurotendinoase,
 terminaţii nervoase libere şi încapsulate (corpusculi
Vater-Pacini, Rufini).
 Segmentul intermediar sau de conducere
 este format din fibrele senzitive ale nervilor spinali, de
fasciculele spino bulbare (gracilis şi cuneatus) pentru
sensibilitatea proprioceptivă conştientă şi de fasciculele
spinocerebeloase (ventral şi dorsal) pentru
sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.
 Segmentul central este localizat în zona senzitivă din
girusul postcentral al lobului parietal.
 ANALIZATORUL OLFACTIV

recepţionează, conduce şi analizează informaţiile legate

de simţul mirosului.
excitaţiile sau stimulii specifici sunt reprezentaţi de unele
substanţe chimice gazoase sau solide, prezente în aerul
inspirat.
previne pătrunderea în corp, pe calea aerului, a unor
substanţe vătamătoare, permite aprecierea calităţii
substanţelor alimentare şi declanşează secreţiile digestive.
Segmentul periferic sau receptor este localizat în
porţiunea olfactivă a mucoasei nazale, care tapetează
fundul cavităţilor nazale, acoperind volutele etmoidale şi
numai parţial septul nazal şi cornetele nazale.
 suprafaţa mucoasei nazale este mult mai întinsă la
carnivore, rozătoare şi mamifere sălbatice.
 Mucoasa olfactivă este formată din:
 neuroepiteliu pseudostratificat prismatic ciliat,
pigmentat, şi
 corion.
 prezintă un epiteliu îngroşat, glande olfactive subţiri şi
numeroase fibre nervoase mielinice în corion.
 Epiteliul olfactiv cuprinde trei tipuri de celule:
• bazale,
• neurosenzoriale şi
• de susţinere.
 Celulele bazale sunt mici, conice, sprijinite pe o
membrană bazală foarte subţire.
 reprezintă celule stem epiteliale, generând celule care
vor înlocui celulele olfactive şi de susţinere uzate.
 Celulele olfactive sunt neuroni senzoriali bipolari, cu
pericarionul dispus în zona mijlocie a epiteliului olfactiv.
 au o prelungire dendritică detaşată de la polul
apical,ce prezintă un gât şi o dilataţie terminală,
denumită bulb dendritic de pe care se deprind 10 - 80
cili olfactivi.
 cilii sunt imobili şi stau culcaţi pe suprafaţa epiteliului. Ei
au rolul de a recepţiona excitaţiile olfactive, stabilind
interacţiuni chimice cu substanţele odorate, dizolvate în
secreţia glandelor olfactive.
 pericarionul celulelor olfactive, ovoidal, conţine un
nucleu sferic, situat mai profund decât nucleii celulelor
de susţinere.
 axonul, subţire, se detaşează de la polul bazal,
perforează membrana bazală, unindu-se cu axonul altor
neuroni, pentru a forma fibrele olfactive.
 Celulule de susţinere sunt cele mai numeroase şi prezintă
trei porţiuni: apicală, mijlocie şi bazală.
 Porţiunea apicală apare largă, prismatică şi conţine
granule de pigment (melanine, cromolipide), dispuse în
şiruri longitudinale. Suprafaţa polului apical prezintă mai
mulţi microvili lungi, care formează cu cilii olfactivi ai
neuronilor o ţesătură densă.
 Porţiunea mijlocie a celulelor de susţinere conţine un
nucleu ovalar eucromatic situat mai superficial decât
nucleul celulelor olfactive.
 Porţiunea bazală a celulelor de susţinere apare subţiată şi
ramificată, permiţând fixarea celulelor de membrana
bazală.
 Corionul mucoasei olfactive este format din ţesut
conjunctiv în care se găsesc capilare sanguine, limfatice,
fibre nervoase amielinice şi glande olfactive
tubuloacinoase, compuse din celule seroase şi mucoase.
 ACUITATEA OLFACTIVĂ
 este influenţată, în principal, de sinapsele pe care axonii
celulelor olfactive le stabilesc cu dendritele neuronilor
mitrali. De asemenea, secreţia glandelor olfactive
îmbunătăţeşte simţul mirosului, favorizând dizolvarea
substanţelor chimice odorante.
 În raport cu sensibilitatea olfactivă există animale
anosmatice, microsmatice şi macrosmatice.
 La animalele anosmatice, sensibilitatea olfactivă este
aproape inexistentă, ca de exemplu la cetacee.
 Animalele microsmatice (păsările, hominidele) au o
sensibilitate olfactivă redusă, datorită faptului că
excitaţiile culese de 60 de celule olfactive ajung cu
ajutorul sinapselor la o singură celulă mitrală şi, în
continuare, la un singur neuron din segmentul central.
 Animalele macrosmatice (carnivorele, rozătoarele,
mamiferele sălbatice) cunosc o maximă dezvoltare a
simţului olfactiv, datorită faptului că axonul unei celule
olfactive realizează sinapse cu dendritele a 5 – 6
neuroni mitrali, astfel încât excitaţiile culese de o
singură celulă olfactivă determină excitaţia a 5 - 6
neuroni din segmentul central.