Îngerul care grăia întru mine

‫ָוי ֺּאמֶ ר אֵ לַי הַ מַ לְ אָ ְך הַ דֺּ בֵ ר בִּ י‬

καὶ εἶπεν πρός με ὁ ἄγγελος ὁ λαλῶν ἐν ἐμοί
et dixit ad me angelus qui loquebatur in me
„Dificil este de explicat ce fel de trup este acela cu care îngerii au apărut
oamenilor, făcându-se nu numai vizibili ci şi tangibili (Fc. 18, 4; 19, 2; 32, 24);
şi iarăşi, cum este aceasta că nu prin trup material, ci prin putere
duhovnicească ei arată viziuni nu ochilor trupeşti, ci ochilor duhovniceşti
ai minţii, sau vorbesc ceva nu către urechea din afară, ci înăuntru în
sufletul omului, chiar ei înşişi staţionând acolo, precum este scris în cartea
profeţilor: «Şi mi-a zis îngerul care grăia întru mine» (Zah. 1, 9). Nu spune
«care grăia către mine», ci «în mine». Sau au apărut şi în somn şi au
comunicat prin vis, precum este scris în Evanghelie: «Iată, îngerul Domnului a
apărut lui în vis zicând» (Mt. 1, 20)” (B. Augustinus Hipponensis, De fide, spe
et charitate, PL 40, col. 260.)
„Dar uneori Dumnezeu revarsă harul inspiraţiei Sale în inimile
oamenilor chiar prin îngeri, prin prezenţa lor tainică. De aceea şi
Zaharia zice: «A zis către mine îngerul care grăia în mine» (Zah. 1, 14).
Zicând că îngerul grăia către el şi totuşi în el, a arătat limpede că
cel care grăia către el nu era în afara lui în formă trupească. De
aceea şi adaugă puţin mai încolo: «Şi iată îngerul care grăia în mine a
ieşit» (Zah. 2, 7). Căci adesea ei nu apar în afară, ci întrucât sunt
duhuri îngereşti, ei fac cunoscută voia lui Dumnezeu simţurilor
profeţilor şi îi înalţă pe ei la cele mai sublime”. (S. Gregorius Magnus,
Moralia, PL 76, col. 451)
„Mai înainte de toate trebuie să cunoaştem cele trei obârşii din care provin gândurile
noastre şi anume: de la Dumnezeu, de la diavol şi de la noi înşine.
1. Provin de la Dumnezeu atunci când ne face vrednici de vizita Sa şi de
iluminarea Duhului Sfânt, ridicându-ne pe o treaptă mai înaltă de desăvârşire,
când ne ceartă printr-o dojană mântuitoare dacă am fost delăsători şi ne-am lăsat
traşi înapoi de la cele bune, sau când ne deschide porţile cerului şi ne îndreaptă
gândurile şi voinţa către fapte mereu mai bune. Aşa a fost (lucrarea Domnului)
când regele Ahaşveroş, dojenit de Domnul, [...]. La fel când profetul îşi aduce
aminte: «Voi asculta ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu» (Ps. 84, 8). De
asemenea şi altul spune: «A spus îngerul care grăia în mine» (Zah. 1, 9). Sau când
Fiul promite că va veni împreună cu Tatăl şi Se va sălăşlui în noi (In. 14, 23). Şi
«nu sunteţi voi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru care vorbeşte în voi» (Mt. 10,
20) [...].
2. De la diavol provin şiruri de gânduri atunci când el încearcă să ne câştige atât
prin momeala viciilor, cât şi prin înşelăciuni ascunse, arătându-ne în chip
mincinos, cu mare dibăcie cele rele drept cele bune, şi prefăcându-se faţă de noi
în înger al luminii, aşa cum ne spune Evanghelistul: «Făcându-se Cină şi diavolul
punând dinainte în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul gândul de a-L trăda
pe Domnul» (In 13, 2). De asemenea zice: «Şi după îmbucătură a intrat în el
Satana» (In. 13, 27). [...]. Şi în cartea a treia a Regilor, duhul necurat spune lui
Dumnezeu împotriva lui Ahab: «Mă voi duce şi voi fi duh mincinos în gura
tuturor profeţilor lui» (1 Rg. 22, 22).
3. De asemenea gândurile răsar din noi înşine când ne amintim în chip firesc de
cele ce facem, sau am făcut sau am auzit, precum spune David: «Gândit-am la
zilele de demult şi de anii cei veşnici mi-am adus aminte» (Ps. 76, 5)....” (Sf. Ioan
Casian, Convorbiri duhovniceşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, pp. 320-322.)
Locuirea înăuntru de către Dumnezeu şi sfinţi este
reciprocă, perihoretică, nici sfinţii nu posedă pe
Dumnezeu, nici nu sunt posedaţi de Dumnezeu:
„Duhul este cu adevărat locul sfinţilor. Iar sfinţii sunt
locul potrivit pentru Duhul, pentru că se oferă ca locuinţă
lui Dumnezeu şi devin templul Lui. După cum Pavel
vorbeşte «în» Hristos (când zice): «Înaintea lui
Dumnezeu, în Hristos vorbim» (2 Cor. 2, 17) şi Hristos
(vorbeşte) prin Pavel, aşa cum Însuşi indirect afirmă:
«Ori căutaţi dovada că Hristos vorbeşte prin mine?» (2
Cor. 13, 3), la fel (Apostolul) vorbeşte «în» Duhul despre
taine, iar Duhul la rândul Său vorbeşte prin el (1 Cor. 14,
2, 11)” (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 75-76.)
Ca argument pentru traducerea greşită „îngerul care grăia cu mine”
sau „îngerul care grăia către mine” teologii ortodocşi au împrumutat
de la cercetătorii neortodocşi o interpretare eronată a altor două
pasaje scripturistice în care verbul „‫„ ”דָ בַ ר‬a grăi” este folosit cu
prepoziţia „ ְ‫„ ”ב‬în”: este vorba de Deut. 6, 7 şi Num. 12, 8. Peste tot în
Vechiul Testament, expresia „a vorbi cu cineva” utilizează prepoziţia
„‫”יִּ ם‬, „cu”. „A vorbi către cineva” prezintă prepoziţia „‫”אֶ ל‬, „către”. În
aceste două pasaje (Deut. 6, 7 şi Num. 12, 8) şi la Zaharia apare
prepoziţia „ ְ‫„ ”ב‬în”.

„Gură către gură grăiesc în el, la arătare şi nu în enigme şi el vede

reprezentarea/chipul/prefigurarea Domnului” (Num. 12, 8).

[„Îngerul care vorbea cu mine. lit. «grăia în mine». Această expresie

foarte rară pare să ducă gândul către o grăire interioară, în care
cuvintele trebuie să se fi născut direct în suflet, fără intervenţia
organelor de simţ exterioare”. (E. Pusey, The Minor Prop„este perfect
evident că ‫הַ דֺּ בֵ ר בִּ י‬. „Este perfect evident că ‫ ;הַ דֺּ בֵ ר בִּ י‬se referă la funcţia
pe care o are îngerul în această viziune dibber be, însemnând grăirea lui
Dumnezeu sau a unui înger înăuntrul unui om, ca în Os. 1, 2; Avac. 2, 1;
Num. 12, 6, 8”. (Keil & Delitzsch, The Minor Prophets, pp. 511)].
• : „Şi cuvintele acestea, pe care Eu ţi le poruncesc astăzi, să
le ai în inima ta, să le imprimi fiilor tăi şi să le grăieşti în ei
când şezi în casa ta, şi când mergi pe cale şi când te culci şi
când te scoli...” (Deut. 6, 6-7 TM). Traducătorii iudei ai
Septuagintei nu sunt deloc surprinşi de exprimare, ci
consideră important să redea expresia literal: „λαλήσεις ἐν
αὐτοῖς” „să le grăieşti în ei”!

• „La propovăduire, conştiinţa plină de iubire sfântă zideşte

mai mult decât măiestria vorbirii pentru că propovăduitorul,
iubind cele cereşti, citeşte în el însuşi în ce mod să convingă
pe ceilalţi să dispreţuiască cele pământeşti. Cine este atent
la viaţa sa interioară şi zideşte în exterior pe ceilalţi prin
exemplul propriu, înmoaie într-un fel pana limbii în inima
sa, când scrie cu mâna cuvântului, în exterior, în inima
aproapelui” (Sf. Grigorie cel Mare, Omilii la profetul
Iezechiel, p. 234)