Rolul tehnicilor de facilitare

neuroproprioceptive în recuperarea
fizică

Coordonator științific:
Savițchi Svetlana,
Lector universitar.

Executor: Timofeev Danu,

student gr. 214
 Scur Istoric al dezvoltării tehnicilor de Facilitate
neuroproprioceptivă .
Herman Kabat, medic neurofiziolog, la sfârşitul anilor
1940, folosindu-se de modelul de activitate
neuromusculară descris de Sir Charles Sherrington
pune bazele tratamentului prin aceste tehnici de
facilitare neuroproprioceptivă. Pacienţii cărora le era
destinat acest tip de tratament erau cei suferind de
sechele de poliomielită, care până atunci beneficiau de tratamentul de
tip "o mişcare, o articulaţie, un muşchi pe rând" . Formula de la care a
pornit Kabat îi aparţine "Fiecare om, deci şi pacient, dispune de
posibilităţi motrice latente, care prin facilitări adecvate pot fi
stimulate şi activate".
In 1946, finanţat de industriaşul H. Kaiser, Kabat
fondează la Washington D.C. Institutul Kabat-
Kaiser.
Accentul se punea la
început pe aplicarea
rezistenţei maximale pe
întreaga amplitudine de
mişcare, folosindu-se
combinaţii de mişcări apropiate de schemele
primitive, reflexele posturale şi de îndreptare;
astfel, aceste mişcări permiteau folosirea a două componente
ale acţiunii musculare precum şi efectuarea mişcării
concomitent în două articulaţii. În 1949 sunt descoperite şi
introduse în tratament tehnicile de "stabilizare ritmică" şi
"inversare lentă". În 1951 se descoperă faptul că cele mai
bune combinaţii de mişcare sunt cele ce se fac pe diagonală
şi spirală, care permit maxima elongare a muşchilor "legaţi"
funcţional, în aşa fel încât reflexul miotatic să poată fi aplicat
întregii scheme de mişcare.
Poziția kinetoterapeutului:
1. Poziția kinetoterapeutului este unul din factorii principali
ai succesului terapeutic:
- Membrul inferior de partea direcției de mobilizare se
poziționează paralel cu diagonala schemei de mișcare; este
flectat din genunchi și suportă inițial întreaga greutate a
corpului;
- Membrul inferior controlateral se poziționează
perpendicular pe diagonala schemei de mișcare; preia
greutatea corpului pe parcursul derulării pattern-ului.
2. Componentele de mișcare se vor poziționa în zona
alungită, din care musculatura poate dezvolta forța maximă,
ceea ce corespunde zonei scurte pentru mușchii schemei
antagoniste.
3. Schema de mișcare este inițială de componenta de rotație
care reprezintă indicatorul specific spiral al schemei de
mișcare.
4.Schemele de mișcare se vor efectua inițial cu
musculatura puternică, din două motive: iradierea
influxului nervos către musculatura slabă și inducerea
efectului pozitiv asupra psihicului pacientului, care
devine astfel motivat să realizeze ulterior, schema
mișcării cu forță scăzută.
6.Schemele de mișcare se efectuează activ liber, activ
asistat și activ cu rezistență, iar când se depistează
limitări de forță sau amplitudine se execută pasiv.
7.Se vor alege poziții din care schemele de mișcare să
poată efectuate ușor și fără forță.
Dacă mișcarea nu poate fi inițiată din poziții
antigravitaționale, atunci pacientul va fi poziționat
astfel încât să ajute declanșarea mișcării.
Poziția corectă exclude, de cele mai multe ori,
necesitatea unei exersări asistate.
Într-un exercițiu asistat kinetoterapeutul ajută pacientul să
învingă forța gravitațională, dar nu are posibilitatea
controlului ți evaluării precise a efortului depus.

8.Dacă secvențialitatea normală a mișcării este perturbată,

schemele de mișcare se realizează dinspre proximal spre
distal și dinspre cranial spre caudal, adică în sensul
dezvoltării controlului motor.
Se vor folosi în acest scop diverși stimuli: prorpio-, extero-
, telecep-tivi și combinații ale acestora.
Stimularea proprioceptivă însoțită, de cele mai multe ori,
de stimularea exteroceptivă se produce prin contact
manual.
Stimularea exteroceptivă se realizează mai ales prin
atingeri ușoare, pensulări și excitanți termici.
Stimulii telereceptivi cei mai importanți sunt văzul și
auzul:
Auzul reprezintă perceperea de către pacient a comenzilor
verbale date de kinetoterapeut.
Văzul permite obținerea rapidă a coordonării mișcării.
 Elementele de Facilitare

"Elementele" reprezintă o serie de manevre care

declanşează stimuli senzitivi meniţi să mărească sau să
reducă răspunsul motor. Elementele se vor clasifica în
funcţie de receptorii puşi în acţiune, de unde pornesc
semnalele senzitive, specificând pentru fiecare în parte ce
efect produce (excitator sau inhibitor)
Elementele proprioceptive: întinderea ("stretch"),
Rezistenţa, Vibraţia (100-200Hz), Telescoparea,
Tracţiunea, Acceleraţia (liniară şi angulară), Rostogolirea;
Elemente exteroceptive: Atingerea uşoară, Penajul,
Temperatura, Tapotarea uşoară paravertebrală;
Elemente combinate proprio şi exteroceptive: Contactele
manuale, Presiunea pe tendoanele lungi;
Elementele telereceptive: Văzul, Auzul, Olfacţia;
Element interoceptiv: stimularea sinusului carotidian
 Scheme de facilitate
Generalităţi
H. Kabat a dezvoltat o metodologie de recuperare
neuromotorie, numită de el "de facilitare
neuroproprioceptivă", în care sursa principală de
informaţie proprioceptivă o constituie contracţia
musculară puternică; de aceea metoda face apel la
efortul voluntar maximal din partea bolnavului.
Observaţiile pe care s-a bazat Kabat sunt:
• excitaţia subliminală necesară executării unei mişcări,
poate fi întărită cu stimuli din alte surse, care la rândul
lor intensifică răspunsul motor;
• facilitarea maximă se obţine prin exerciţiu intens, cu
maximum de efort, sub rezistenţă;
• majoritatea mişcărilor umane se fac în diagonală şi
spirală, chiar şi inserţiile musculare şi ligamentare fiind
dispuse în diagonală şi spirală.
• Principiile metodei de facilitare neuroproprioceptivă
sunt următoarele:
– Dezvoltarea neuromotorie normală se face în sens cranio-
caudal şi proximo-distal. Mişcarea activă normală însă
(ajunsă în stadiu de control motor de abilitate) se derulează
de la distal spre proximal.
– Dezvoltarea fetală este caracterizată de răspunsurile reflexe
secvenţiale la stimuli exteroceptivi (flexia gâtului precede
extensia, adducţia umărului precede abducţia, rotaţia
internă o precede pe cea externă, apucarea obiectului
precede lăsarea lui, flexia plantară precede dorsiflexia, etc).
– Dezvoltarea comportamentului motor este legată de
dezvoltarea receptorilor senzitivi, vizuali, auditivi, etc.
– întregul comportament motor este caracterizat de mişcări
ritmice, reversibile, executate în amplitudini complete de
flexie şi extensie.
 Concluzie

• Ca o concluzie generală se poate afirma că

tehnicile de facilitare sunt de bază în
recuperarea leziunilor de neuron motor
periferic, deoarece numai prin utilizarea lor se
poate induce activitatea motorie voluntară, se
creşte forţa musculară, care, implicit duc la
îmbunătăţirea parametrilor senzitivi, vasculo-
motori şi în cele din urmă pacientul
redobândinduşi funcţionalitatea în cadrul
ADL-urilor.