UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Facultatea de Kinetoterapie
Catedra Kinetoterappie

Timofeev Danu

Istoria dezvoltării obstreticii și ginicolegiei

Referat

Executor: Timofeev Danu,

student gr. 214

Chişinău, 2017
Cuprins
 Ginicologia și obstretica
 Istoria Obstreticii
o
o Tehnica Lamez
o Nașterea sub apă

 Ginicologia
 Testul Babeş-Papanicolau
 Histerosalpingografia
 Colposcopia
 Histeroscopia
 Chirurgia laparoscopică
 Ecografia

Ginicologia și Obstretica.
Obstetrica-ginecologia este specialitatea chirurgicală care se ocupă cu îngrijirea femeilor
însărcinate, cu asistenţa la naştere şi îngijirea lăuzelor în primele zile postpartum, precum şi cu
diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor tractului genital feminin indiferent de vârstă.
În fapt există două specialităţi diferite, obstetrica şi ginecologia, cu particularităţi şi istorii
particulare

Istoria Obstreticii

Obstetrica este cea mai veche şi iniţial a constat numai în asistenţa la naştere, în special în
prezentaţiile pelvine, pentru salvarea vieţii mamei în naşterile obstructive (care nu se pot finaliza
spontan, fără ajutor). De când există viaţă, există reproducere, iar la fiinţele umane primitive
femeile asistau femeile la naştere (în mitologia antică zeiţele şi nu zeii erau prezenţi în aceste
momente). Figuri preistorice pictate în peşteri şi desene egiptene antice înfăţişând femei născând
în poziţie şezândă sau ghemuită sunt primele menţiuni vizuale ale omenirii, alături de menţiunile
scrise ale Vechiului Testament. Apoi Hipocrat, în secolul al V-lea î.Hr., a descris o naştere
normală. Instrumentele folosite la naştere au fost descrise în textele sanscrite, fiind cunoscute în
Tibet, Mesopotamia şi Arabia. Soranus din Efes (98-138 d.Hr) în „Moschion”, un manuscris
latin din secolul al VI-lea d.Hr., a descris îngrijirile prenatale, travaliul şi asistenţa la naştere în
prezentaţiile patologice, versiunea internă şi asistenţa în prezentaţia pelvină, naşterea fiind
recomandat a se face într-un „scaun de naştere”.
Odată cu inventarea tiparului au apărut şi primele broşuri obstetricale în secolul al XVI-lea, în
1523 fiind publicat în Germania primul manual de obstetrică „Der Schwangern Frauen und
Hebamen Rosengarten” (cunoscut drept „The Rosengarten”) scris de Eucharius Rosslin din
Freiburg, devenit bestseller şi tradus în toate limbile de circulaţie internaţională. În 1554 Jacob
Rueff din Zürich (1500-1558) a scris în latină „De conceptu et generatione hominis”.
Prima şcoală de moaşe a fost înfiinţată în secolul al XVI-lea la Paris de către marele chirurg
militar francez Ambroise Paré (1510-1590), care a scris despre asitenţa la naştere în prezentaţiile
distocice şi despre operaţia cezariană (operaţie care a fost efectuată pentru prima dată în 1500 de
către castratorul de porci elveţian Jacob Nufer).
În secolul al XX-lea specialitatea a căpătat amploarea de astăzi, datorită instrumentelor şi
procedeelor inventate de un mare număr de obstetricieni din întreaga lume şi datorită în special
măsurilor de antisepsie-asepsie (imaginate pentru prima dată de Joseph Lister (1827-1912),
ulterior mult extinse) precum şi tehnicilor moderne de anestezie introduse în practica curentă.
Numeroase tehnici educaţionale de pregătire a gravidelor pentru naştere şi alăptare sau de naştere
propriu-zisă au apărut ca alternativă la intervenţia medicală în timpul naşterii.

Tehnica Lamez
Tehnica Lamaze a fost dezvoltată în anii 1940 de către obstetricianul francez Fernand Lamaze
(1891-1957), având drept scop creşterea încrederii gravidei în abilitatea sa de a naşte. Orele de
clasă ajută femeile să înţeleagă cum să lupte cu durerea în moduri care pe de o parte să uşureze
travaliul, iar pe de alta să instituie comfortul, incluzând respiraţia controlată, mişcarea şi masajul.

Naşterea sub apă.

Naşterea sub apă este o metodă cunoscută din antichitate, dar redescoperită în ultimii ani, având
avantajul de a reduce durata efectivă a naşterii, oferind gravidei mai multă libertate de mişcare,
iar fătului posibilitatea de a „ieşi în lume” mai uşor. Se pare că apa permite colului uterin o mai
eficientă dilatare, iar muşchilor perineului o mai bună relaxare, evitându-se epizio/perineotomia.

Ginicologia
Ginecologia, cunoscută din cele mai vechi timpuri, are prima atestare documentară aproximativ
din anul 1800 î.Hr., reprezentată de „Papirusul Ginecologic Kahun” (cel mai vechi text medical
din toate timpurile). Acesta este împărţit în 34 de secţiuni, fiecare ocupându-se de o anumită
simptomatologie genitală externă şi conţinând diagnosticul şi tratamentul (nechirurgical) indicat,
„pântecul” (uterul) fiind la acea dată tratat ca aparţinând altor părţi ale corpului.

„Corpus Hippocraticum” sau „Colecţia lui Hipocrat” este o colecţie de texte medicale antice
greceşti strâns legate de şcoala acestuia, conţinând numeroase tratamente ginecologice practicate
în secolele al V-lea şi al VI-lea î.Hr. Tratatul ginecologic „Gynaikeia” al lui Soranus din Efes
(secolele I-II d.Hr., reprezentantul-şef al şcolii medicale cunoscută sub numele de „Metodiştii”)
pare a fi primul dintr-un lung şir până în zilele noastre.

Abia în 1566 Caspar Wolf din Zürich a reînnoit interesul pentru specialitate, publicând
„Enciclopedia Ginecologică”. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea medicii au fost capabili
să practice diferite varietăţi de operaţii limitate asupra uterului sau ovarelor. Specialitatea în sine
a fost consemnată ca atare abia în 1880, treptat fuzionând cu obstetrica datorită fireştii legături
anatomice şi funcţionale a patologiei genitale feminine în timpul şi în afara sarcinii. Odată cu
apariţia şi dezvoltarea metodelor moderne de asepsie-antisepsie şi anestezie specialitatea a luat
treptat amploarea din zilele noastre.

În ceea ce priveşte istoria specialităţii obstetrică-ginecologie din România, nume ca prof. N.

Gheorghiu (care a introdus chirugia în obstetrică, fiind întemeietorul şcolii româneşti de
obstetrică-ginecologie, a înfiinţat „Revista de obstetrică, ginecologie şi puericultură” şi a
organizat primele congrese de obstetrică-ginecologie), prof. Dumitru Săvulescu, prof. Eugen
Aburel (a inventat sau perfecţionat numeroase metode şi procedee operatorii, a efectuat
numeroase studii privind inervaţia uterului, mecanismul durerii în travaliu, analgezia peridurală
continuă în travaliu, cervicectomia), prof. Panait Sârbu (întemeietor de şcoală ginecologică
operatorie, coordonatorul primului tratat românesc de chirurgie ginecologică), prof. Dan
Alessandrescu (întemeietor de şcoală de obstetrică, autorul primului tratat românesc de obstetrică
„Biologia reproducerii umane”) sunt nume de referinţă în istoria specialităţii la nivel mondial.

Examinarea ostetricală-ginecologică de astăzi nu ar fi fost posibilă fără inventarea instrumentelor

necesare: valvele, specumul genital şi mănuşile de cauciuc, precum şi a procedeelor diagnostice
conexe: testul Babeş-Papanicolau, razele Roentgen pentru histerosalpingoscopia cu substanţă de
contrast, colposcopia, histeroscopia, laparoscopia, ecografia.
Testul Babeş-Papanicolau (Pap smear, Pap test, cervical smear sau smear test este folosit
pentru detectarea proceselor precanceroase (displazice) şi canceroase de la nivelul colului uterin)
a fost inventat de Aurel Babeş în 1927 şi introdus în circuitul mondial după simplificare şi
scăderea costurilor de către citopatologul american de origine greacă Georgios Papanikolaou în
1929. Folosirea acestui test de sceening populaţional duce la scăderea cu până la 80% a
decesului prin cancer de col uterin, recomandându-se efectuarea lui cel puţin o dată pe an.

Histerosalpingografia este o procedură radiologică de investigare a formei cavităţii uterine, a

permeabilităţii tubare, a formei şi patologiei acesteia (trompa, tubul Fallope, trompa uterină sau
salpinx) folosită în special în sterilitate pentru prima dată de Carey în 1914 (folosea colergol ca
substanţă de contrast), Sinclaire şi Forestier introducând în 1924 lipiodolul. Ulterior au apărut
substanţete de contrast hidrosolubile care au eliminat riscul emboligen al lipiodolului, care este
liposolubil.

Colposcopia este un procedeu diagnostic de examinare a exocolului uterin (dar şi a vaginului şi

vulvei) prin iluminare şi mărire în scopul prevenirii cancerului de col uterin prin depistarea
precoce a leziunilor displazice evolutive. Invenţia aprţine medicului german Hans Hinselmann,
care a fost ajutat de Helmut Wirths.

Histeroscopia este o metotă diagnostică (a patologiei intracavitare uterine) şi terapeutică

(histeroscopie operatorie) care utilizează histeroscopul, un fibroscop adaptat dimensiunilor
uterului. Prima endoscopie uterină a fost efectuată de Pantaleoni în 1869, tehnica devenind
populară după 1970, când tehnologia a permis crearea histeroscopului modern flexibil.

Chirurgia laparoscopică (chirurgie minim invazivă) este o tehnică chirurgicală care presupune
abordarea cavităţii abdominale prin incizii mici, de 0,5-1,5 cm şi introducerea aparatului denumit
laparoscop (conţine o cameră video şi o sursă de lumină) şi a 1 sau 2 instrumente prin
contraincizii, după insuflarea cu bioxid de carbon a cavităţii peritoneale. Teoretic se poate opera
orice organ abdominal. Prima intervenţie laparoscopică a fost efectuată pe câini de către
germanul Georg Kelling din Drezda în 1902, iar în 1910 suedezul Hans Christian Jacobaeus a
raportat prima intervenţie pe oameni.
Cea mai revoluţionară metodă complementară de explorare neinvazivă a pelvisului atât în
obstetrică cât şi în ginecologie este ecografia (ultrasonografia). Fizicianului elveţian Jean-Daniel
Colladon (în 1826 a determinat viteza sunetului unui clopot în submersie), lordul Rayleigh (în
1877, în faimosul tratat „Teoria Sunetului” descrie prima ecuaţie matematică a undei sonore),
biologul italian Lazzaro Spallanzani (în 1794 demonstrează utilizarea ultrasunetelor în
navigaţie), omul de ştiinţă britanic Francis Galton (în 1876 a inventat „Fluierul Galton” care
emitea ultrasunete), fraţii parizieni Pierre şi Jacques Curie (care în 1880 au descoperit efectul
piezo-electric în cristalele de cuarţ), fizicianul francez Gabriel Lippman (în 1881 a demonstrat
comportamentul reciproc al aceluiaşi cristal de a recepţiona ultrasunetul şi de a-l transforma în
impuls electric, creându-se astfel condiţiile necesare realizării ulterioare a sondelor de ecograf),
precum şi alţi numeroşi savanţi, au pus bazele teoretice al ecografiei, pas cu pas.

Primele aparate create au fost defectoscoapele, utilizate la detectarea fisurilor din structurile
metalice. În medicină ultrasunetele au fost iniţial utilizate la distrugerea de ţesuturi anormale sau
de calculi (litotriţie). În 1940 H. Göhr şi Th. Wedekind de la Universitatea de Medicină din
Köln, Germania au prezentat în lucrarea lor „Der Ultraschall in der Medizin” posibilitatea
utilizării unor aparate similare defectoscoapelor în diagnosticul medical, dar Karl Theo Dussik,
neurolog şi psihiatru la Universitatea din Viena este considerat „părintele” ecografiei, primul
medic care începând cu 1930 a iniţiat şi dezvoltat utilizarea ultrasunetelor în scop diagnostic
(metodă denumită de el „Hiperfonografie”), aparatul lui furnizând imagini rudimentare
bidimensionale.

Implicarea marilor companii în integrarea descoperirilor majore din fizica sunetelor (acustică) a
dus în cele din urmă la realizarea primelor ecografe moderne: Siemens, Aloka, General Electric,
Philips, Hitachi sunt numai câteva nume. Imaginile unidimensionale (lineare), apoi
bidimensionale, trecerea de la procesarea analogică la cea digitală, imaginile 3D, apoi 4D, apoi
elastografia şi tomografia cu ultrasunete sunt paşi uriaşi făcuţi de cercetătorii acestor mari firme
în diagnosticul medical ecografic, aparatele din ziua de astăzi putând fi întâlnite în toate clinicile
şi cabinetele de obstetrică-ginecologie competitive.