Generalități

Tenisul este un sport jucat fie între doi jucători (simplu), fie între două echipe a câte doi jucători
(dublu). Jucătorii folosesc o rachetă pe bază de racordaj pentru a lovi o minge de cauciuc
acoperită cu pâslă peste fileu, mingea trebuind să ajungă în terenul adversarului.

Originar din Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea, tenisul s-a răspândit mai întâi în lumea
engleză, în special la persoanele bogate din clasele superioare.

Tenisul este acum un sport olimpic și este jucat indiferent de bani, de vârstă, în multe țări de pe
glob. În mod remarcabil, în afara adoptării sistemului "Tiebreaker", regulile sale au rămas
neschimbate din 1890.

Continutul jocului de tenis este determinat de mai multi factori:

• Calitatea suprafeţei de joc, rapida, lenta sau condiţiile de macroclimat

• Nivelul de pregătire pe factorii antrenamentului (pregatire fizică, tehnică, tactică,
psihilogică, teoretică).
• Nivelul participare la joc al sportivului
• Calitatea factorilor de eficiență a procedeelor tehnice (direcție, lungime, efect, viteză,
traiectorie)
• Miza, forma sportivă, context psihologic

Istoricul
Tenisul ca sport modern are două origini. Între anii 1859 și 1865, [Harry Gem] și prietenul său
Augurio Perera au dezvoltat un joc care combina elemente de rackets și jocul spaniol pelota. În
1874, împreună cu doi doctori de la Warneford Hospital, au fondat primul club de tenis din lume
pentru a juca pelota pe gazonul din spatele hotelului Manor House. The Courier din 23 iulie 1884
a evidențiat unul dintre primele turnee de tenis, care s-a desfășurat pe terenurile de la Shrubland
Hall.
În decembrie 1873, Walter Clopton Wingfield a inventat un joc similar, pentru amuzamentul
invitaților săi la o petrecere în grădina de pe proprietatea sa de la Nantclwyd, în Llanelidan,
Wales. Jocul său avea la bază vechiul sport de tenis în sală, Jeu de paume. Conform istoricilor
moderni ai tenisului, și terminologia tenisului modern derivă din acea perioadă, deoarece
Wingfield a împrumutat și numele și o mare parte a vocabularului francez al tenisului regal și le-
a aplicat noului joc.

Primele campionate de la Wimbledon, Londra, au avut loc în anul 1877. În 21 mai, 1881, s-a
format Asociația națională a tenisului de câmp a Statelor Unite ale Americii (în prezent poartă
denumirea de United States Tennis Association) pentru a standardiza regulile și a organiza
competiții. Campionatul național american de tenis masculin la simplu, sau U.S. Open, s-a
organizat pentru prima dată în 1881 la Newport, Rhode Island. Campionatul național american
de tenis feminin la simplu s-a organizat pentru prima dată în 1887. Tenisul a fost un sport
popular și în Franța, unde s-a organizat pentru prima dată turneul French Open în 1891. Astfel,
Wimbledon, U.S. Open, French Open și Australian Open (care datează din 1905) au devenit și au
rămas cele mai prestigioase evenimente în tenis. Împreună, aceste patru competiții poartă
denumirea de Grand Slam (un termen împrumutat din bridge).

Terenul de tenis
Dimensiunile terenului de tenis

Lungimea unui teren de tenis de câmp este fixă, ea fiind de 23,78

metri. Lățimea sa variază în funcție de tipul jocului: de simplu sau
de dublu. În cazul jocului de simplu meciurile se desfășoară pe
lățimea de 8,23 metri, jocurile de dublu desfășurându-se și pe cele
doua margini laterale care duc la o lățime standard de 10,97 metri.

Distanța de la fileu la cele două linii de serviciu trebuie să fie de

exact 6,40 metri, linia de centru aflându-se bineînteles la
jumătatea terenului de tenis. Poziționarea fileului este deosebit de
importantă pentru ca terenul să respecte standardele impuse de
Federația Internaționala de Tenis, capetele fileului trebuie să se găsească la cel putin 0,91 metri
depărtare de marginile exterioare ale terenului (incluzând aici și marginile laterale pentru jocul
de dublu) iar pilonii care susțin fileul trebuie să aibă o înalțime de 1,07 metri. La mijlocul
terenului, acolo unde fileul intersectează linia de centru, înălțimea fileului trebuie sa fie de 0,91
metri.

Coborând la nivelul solului, grosimea liniilor desenate trebuie sa fie de

 5 cm pentru linia de centru

 între 2,5 cm si 10 cm pentru cele două linii de baza (liniile de fund)
 între 2,5 cm si 5 cm pentru toate celelalte linii ale terenului .

Dacă lungimea efectivă a terenului este de 23,78 metri, Federația Internațională de Tenis
recomanda o lungime totala a suprafeței amenajate de 37 de metri, adică cel puțin 6,4 metri
dincolo de fiecare linie de fund a terenului. În ceea ce privește lățimea, dimensiunea
recomandată a incintei este de 18 metri, adică intre 3,50 si 3,65 metri suplimentari dincolo de
marginile laterale ale terenului, necesare bineînteles jucătorilor pentru a ajunge la mingiile care
trec de marginile terenului de tenis.

Indicaţii metodice generale

Prin metodica utilizată la învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii jocului de tenis antrenorul
trebuie să rezolve următoarele sarcini:

– crearea unei reprezentări corecte a elementului şi procedeului predat;

– asigurarea unei execuţii corecte a mişcărilor;

– formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice;

– formarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice, corecte şi eficiente.

Orientarea metodică în predarea jocului de tenis are la bază o serie de principii şi metode care
corespund principiilor şi metodelor de instruire din educaţia fizică şi antrenamentul sportiv.

În continuare vom enunţa aceste principii şi metode, fără a mai dezvolta conţinutul lor ce se
regăsesc în teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportive.
În lecţia de tenis se pot aplica următoarele principii didactice (generale şi specifice) şi metode de
instruire.

După Septimiu Florian Todea principiile şi metodele didactice generale sunt următoarele:

– Principiul participării active şi conştiente;

– Principiul intuiţiei;

– Principiul accesibilităţii;

– Principiul sistematizării şi continuităţi;

– Principiul modelării (legării teoriei de practică);

– Principiul. durabilităţii(însuşirii temeinice).

Metodele de instruire:

– Metoda verbală –explicaţia;

– Metoda intuitivă- demonstraţia, observaţia;

– Metoda practică -exersarea (analitică, globală).

După Nicu Alexe principiile specifice antrenamentului sportiv sunt următoarele:

– Principiul continuităţii;

– Principiul creşterii în trepte a eforturilor şi a solicitărilor optime;

– Principiul priorităţii efortului specific competiţional;

– Principiul individualizării.

În procesul învăţării şi perfecţionării tehnicii şi tacticii jocului de tenis recomandăm metoda

verbală, metoda intuitivă, metoda practică şi problematizarea (după Gheorghe Cârstea).
Subliniem faptul că alegerea metodei se va face în funcţie de sarcina ce urmează a fi rezolvată,
de vârsta şi nivelul de pregătire al executanţilor.
Traume întâlnite în Tenis
Contuzii
Contuziile se întâlnesc frecvent ca rezultat al unui traumatism direct prin cădere, strivire sau
lovire cu un corp contondent.

Contuzia caracterizata prin leziuni ale formațiunilor anatomice profunde, fără leziuni
tegumentare, cel mult cu prezenta unor escoriatii, poate fi : ușoara (spontan, reversibila) sau
grava (leziuni profunde). Cea superficiala include: echimoza, hematomul, seromul, iar cea
profunda cuprinde contuzia musculara, ruptura musculara, aponevrotica, tendinoasa, capsulo-
ligamentara.

Clinic se pot pune in evidenta: durere, hematoame ale partilor moi (echimoza), hemartroza
(sange in articulatie), durere, jena functionala cu limitarea miscarilor articulare, edem
(umflarea zonei respective).

Contuziile musculare sunt de cele mai multe ori subestimate, fiind trecute frecvent cu
vederea. In contuziile musculare usoare-pacientul prezintă edem la nivelul mușchiului si
durere cu o ușoară limitare a miscarilor articulatiilor deasupra si dedesubtul leziunii
musculare.

Tratamentul contuziilor presupune o faza acuta dar si o faza de recuperare.

Scopul fazei acute este de a preveni formarea hematomului local, controlul procesului
inflamator si alienarea durerii. Astfel, pacientul va respecta metoda RICE, intalnita si in
cadrul tratamentului entorselor. In situatia in care contuzia este localizata la nivelul gambei
sau antebratului, pacientul trebuie sa se adreseze unui ortoped pentru a evalua riscul
dezvoltarii unui sindrom de compartiment, necesitatea imobilizarii membrului afectat sau
chiar internarii pacientului. Recomandarea generala este de a evita caldura in prime 24-48
ore astfel incat sa se evita extinderea hematomului si a edemului local. Pacientilor care au
suferit contuzii ale coapselor se recomanda folosirea de carje la mobilizare deoarece aceste
contuzii pot fi foarte dureroase, incarcarea pe membrul contuzionat putand extinde leziunile
provocate in urma contuziei. Articulatia genunchiului ar trebui flexata pana la nivelul de
toleranta al durerii, in tandem cu compresia, facilitand astfel dranajul edemului din regiune.

In cea de-a doua faza, cunoscuta si sub denumirea de faza de recuperare/regenerare, scopul
principal este reprezentat de restaurarea mobilitatii si redobandirea unei anverguri complete a
miscarilor. S-a demonstrat ca mobilizarea precoce reduce semnificativ perioada de
recuperare si mareste rezistenta la rupere a muschilor. Pacientul este pregatit sa progreseze
la nivelul urmator al programului de recuperare atunci cand s-a restabilit anvergura completa
a miscarilor. Jackson si Feagin au demonstrate ca pacientul este pregatit la avanseze la
urmatorul nivel atunci cand se obtine o flexie de 90 de grade a genunchiului. Se incep
exercitii izometrice in limita durerii. Incarcarea pe membrul contuzionat se va face tot pana
la pragul durerii. De asemenea, mobilizarea precoce mareste vascularizatia zonei lezate,
scazand astfel perioada de vindecare.

Tratamentul contuziilor include si o a treia faza, cunoscuta drept faza de maturatie sau de
remodelare, caracterizata printr-o recuperare gradate a proprietatilor functionale ale
muschiului, incluzand aici si recuperarea rezistentei la rupere a muschilor, proprietate
conferita de componenta conjunctiva. Sunt incurajate exercitiile impotriva unei rezistenta
pana cand se obtine recuperarea completa a fortei si a anvergurii miscarilor.

Entorsa
Entorsa reprezinta o accidentare ligamentara cauzata de intinderea peste capacitatea normala
a ligamentelor, fara a provoca o deplasare permanenta a elementelor osoase ce constituie
articulatia. Orice articulatie poate suferi o entorsa, insa cele mai frecvente sunt: glezna,
genunchiul, degetele si incheietura mainii, degetele de la picioare.
De multe ori aceste leziuni sunt neglijate de pacient, ceea ce creste numarul complicatiilor.
Daca o entorsa nu se vindeca in mod corespunzator, articulatia va deveni predispusa catre o
noua leziune.

Clasificare si simptome:

Gradul I – o intindere sau o mica ruptura a ligamentelor, prezentand o usoara sensibilitate,

edem si rigiditate. Este posibil mersul cu o usoara durere;

Gradul II – ruptura partiala a unui ligament sau a majoritatii fibrelor sale, insotita de durere,
edem si echimoza moderate. Zonele lezate sunt sensibile la palpare si exista durere in timpul
mersului;

Gradul III – ruptura completa a ligamentului afectat, in unele cazuri insotita si de smulgerea
insertiei osoase. In momentul producerii poate fi auzit un pocnet in interiorul articulatiei,
apare instabilitate si dificultate in utilizarea extremitatii afectate;entorsei, exista mai multe
tipuri de tratament.

Program de recuperare kinetoterapeutic :

Tratamentul fizical-kinetic trebuie individualizat pentru fiecare bolnav în parte și în

permanență adaptat la stadiul bolii.

Obiective:

1) Dispariția sau ameliorarea durerii;

2) Prevenirea, dispariția sau ameliorarea inflamației;

3) Menținerea sau ameliorarea stabilității și mobilității articulare;

4) Menținerea sau ameliorarea forței și rezistenței musculare;

5) Ameliorarea calității vieții.

Entorsa de gradul I:

În general nu necesită tratament profesional și reabilitare. Glezna rămâne stabilă. În funcție

de simptome se folosesc:

– gheată local
– poziția proclivă a piciorului
– medicație antiinflamatoare
– interzicerea temporară a sprijinului

Reîntoarcerea la sport se testează foarte simplu prin punerea pacientului să sară doar pe
piciorul traumatizat, care, dacă este refăcut, nu trebuie să mai doară.

Entorsa de gradul II si III:

Atunci când nu există o patologie asociată sau entorse repetate în antecedente, tratamentul
nechirurgical s-a dovedit suficient. El include:

– diminuarea durerii
– diminuarea tumefacției
– imobilizare potrivită pentru repausul fibrelor ligamentare
– recuperarea mușchilor peronieri
– restaurarea mișcării normale a gleznei

Luxația
Deplasare a extremităților osoase ale unei articulații din poziția obișnuită, însoțită de
pierderea mișcărilor normale.

Simptome: tumefiere, durere, roşeaţă cutanată, sensibilitate, mobilitate articulară redusă •

Primul ajutor: - se aplică comprese cu apă rece sau gheaţă - NU se masează zona afectată -
dacă se asociază cu o mobilitate anormală, afecţiunea este gravă şi necesită obligatoriu
imobilizare

Tratament: repaus, comprese cu gheaţă, ridicarea articulaţiei accidentate, bandaj elastic. Se

recomandă examinarea de către un medic specialist pentru a constata gravitatea leziunii.
Prima intervenţie a ortopedului în luxaţie este grabnică, el trebuie să readucă suprafeţele
osoase în contact, după care să urmeze imobilizarea articulaţiei.

Evoluţie: în cazul unui tratament adecvat recuperarea se face în 6-8 săptămâni

Fractura
Fractură înseamnă întreruperea continuității unui os.
 Clasificare fracturilor se poate face după mai multe criterii.

În functie de aspectul pielii, deosebim: fracturi închise (piele intactă) și fracturi deschise.
Dacă luăm în considerare numărul locurilor pe os în care s-a produs fractura: fractură simplă
(osul s-a rupt într-un singur loc, deci au rezultat două segmente), și fractură cominutivă (au
rezultat trei sau mai multe segmente).

Tratamentul cuprinde:

 reducerea fracturii şi repunerea fragmentelor în poziţie anatomică

 imobilizarea care menţine fragmentele până la consolidare
 restaurarea funcţiei

Cotul Reumatismal (Tenesistului)

La nivelul articulaţiei cotului se pot localiza leziuni atât în cadrul reumatismului inflamator, cât
şi în cele degenerative sau abarticulare, determinând diferite grade de deficit funcţional.

Artritele cronice ale cotului reprezintă de obicei localizarea unei poliartrite reumatoide.
Artritele secundare ale cotului pot fi de etiologie diversă (streptococică, stafilococică,
tuberculoasă).

Artroza cotului poate fi secundară unei luxaţii sau fracturi la nivelul oaselor participante la
articulaţie. Cele mai frecvente artroze ale cotului sunt secundare unor microtraumatisme repetate,
cu limitarea în grade variate a flexiunii, extensiunii şi supinaţiei. Diagnosticul va fi completat de
imaginea radiografică: condensare osoasă marginală, osteofite pe olecran, procesul coronoid şi
capul radial, calcifieri tendinoase, mai ales la inserţia tricepsului brahial etc. Reumatismele
abarticulare întâlnite la nivelul cotului sunt: epicondilita, epitrohleita şi bursita olecraniană

Tratamentul kinetic de recuperare al cotului reumatismal

Obiectivele recuperării funcţionale a cotului sunt:
• combaterea durerii, obiectiv realizat prin poziţionări, posturări în limite funcţionale, exerciţii
autopasive şi pasivoactive;

• refacerea mobilităţii în limitele funcţionale şi apoi normale, prin exerciţii autopasive, active,
stretching;

• refacerea forţei şi a stabilităţii articulare, prin exerciţii active cu rezistenţă şi exerciţii gestuale
şi de îndemânare.

Principiile de reeducare funcţională a cotului sunt:

• Nu se mobilizează cotul inflamat. Acesta va fi imobilizat în atelă, care se va scoate în timpul

nopţii.

• Nu se efectuează mobilizări pasive, numai autopasive.

• Nu se va încărca mâna cu greutăţi pentru recuperarea extensiei, acestea ducând la creşterea

hipertoniei muşchilor flexori.

• Nu se fac exerciţii analitice intense, deoarece pot reapărea reacţiile inflamatorii.

• În recuperarea cotului este utilă reeducarea globală a membrului superior, orientată c ătre
gesturile uzuale, antrenând obligatoriu umărul şi mâna.

• Este obligatorie menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate (umăr-pumn-mâna), prin

mişcări pasive, activopasive şi active.

• Se va asocia terapia ocupaţională.

Obiectivele kinetoterapiei, tehnicile şi metodele de recuperare sunt:

A. Refacerea mobilităţii

B. Refacerea forţei musculare

C. Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii.

A. Refacerea mobilităţii

A.1. Prin adoptarea unor posturi

a) Pentru flexie
Exerciţiu - în DV, sprijin pe antebraţele pronate, braţele în uşoară abducţie, coatele în afară.

b) Pentru extensie

Exerciţiu - poziţie „mahomedană”, cu MS înainte, palmele pe sol. Exerciţiu - din şezând sau
ortostatism, mâna prinde o bară cât mai sus a spalierului.

c) Pentru pronaţie / supinaţie

Exerciţiu - şezând, cu antebraţul în poziţie de maximă pronaţie sau supinaţie, se aşează mâna sub
fesa omoloagă cu palma sau faţa dorsală pe scaun

A.2. Prin mobilizări pasive

a) Pentru flexie

Exerciţiu - Pacientul în DD, braţul pe masă, dublă priză pe antebraţ (în 1/3 distală şi proximală):
forţarea flexiei.

b) Decompresiunea articulaţiei cotului

Exerciţiu - Pacient în DD, dublă priză pe antebraţ, braţul pe masă uşor abdus; cu o mână se
execută presiune pe caudal, cu cealaltă spre cranial (vezi fig. 1.1-1.3., variante).

Fig. 1.2 Fig. 1.3 Fig. 1.1

c) Pentru extensie

Exerciţiu - în şezând, cu braţul sprijinit pe masă: prize pe braţ şi antebraţ, cât mai aproape de cot;
se execută extensii d) Pentru pronosupinaţie

Exerciţiu - şezând, braţul în sprijin pe masă, cotul flectat, antebraţul vertical: priză bimanuală în
1/3 distală a antebraţului, executându-se pronosupinaţie.
A.3. Prin mobilizări autopasive

Sunt de preferat şi mai indicate decât cele pasive.

a) Cu ajutorul scripeţilor.

b) Cu ajutorul unui kinetoterapeut: mâna pacientului se prinde cu aceeaşi mână a terapeutului

(dreapta cu dreapta, stânga cu stânga), cotul se fixează la trunchi, executându-se pronosupinaţie.
c) Autopasiv fără ajutor extern:

Exerciţiu - Pacient şezând, coatele pe masă, mâinile cu degetele întrepătrunse: se execută flexii –
extensii de cot, MS sănătos antrenându-l pe cel afectat.

Exerciţiu - Şezând, cu ambele coate flectate sprijinite pe torace, antebraţul înainte, mâinile cu
degetele întrepătrunse: se execută pronosupinaţie.

Exerciţiu - Cu bastonul, ca în fig. 1.4., MS sănătos deasupra mobilizează în sus

şi în jos bastonul.

Fig. 1.4

A.4. Prin mişcări active

Reprezintă baza kinetoterapiei în afectarea cotului (reumatismală, posttraumatică – pentru

creşterea mobilităţii).

Exerciţiu - Pe o masă talcată se fac flexii – extensii de antebraţ.

Exerciţiu - Mişcări libere de flexie – extensie din cot în toate planurile.

Exerciţiu - Mişcări gestuale: „de lansare” (ca la aruncarea unei pietre), „de lovire” ca în box, „de
piston” (înainte – înapoi) – antrenament pliometric.

Exerciţiu - Cotul la trunchi (900): se execută pronosupinaţia.

Exerciţii de reeducare globală:

- mişcările gestuale amintite anterior

- exerciţii din şezând în pat: se apucă un obiect de pe pat, aşezat alături, la diverse distanţe sau
niveluri.

- exerciţii de „căţărare”: asistentul prinde şi fixează mâna pacientului, care este deschisă şi în
uşoară flexie, cotul în extensie

– supinaţie. Pacientul în şezând, se ridică, executând o ascensiune a corpului, cotul se flectează şi

pronează, mâna se închide.

B. Refacerea forţei musculare

B.1. Tonifierea musculaturii flexoare

• Flexori:

- monoarticulari - brahialul şi brahioradialul

- biarticulari – bicepsul (are şi rolul de a stabiliza umărul)

• Flexori accesori:

- epitrohleenii - rotund pronator

- cei doi palmari

- flexor comun superficial al degetelor

- cubital anterior

Exerciţiu - Proximo-distal: şezând, cu A supinat şi în sprijin pe masă: prize pe faţa anterioară a

braţului şi cea a A; subiectul începe exerciţiul prin flexia SH, continuă cu cea a cotului contra
rezistenţei opuse de terapeut.

Exerciţiu - Contracţie excentrică: şezând, braţul la trunchi,

cotul extins, în mâna supinată cu o ganteră: se execută flexia
cotului şi a umărului, revenire lentă.

Exerciţiu - Pentru biceps: DD, cotul extins în supinaţie, Fig. 1.5

braţul în afara mesei în extensie (ca în fig.1.5.): cu o mână
asistentul încearcă s ă menţină cotul extins şi să proneze A, iar cealaltă făcând priză pe braţ,
pacientul încearcă să flecteze şi supineze antebraţul pe braţ.
B.2. Tonifierea musculaturii extensoare

Extensorii principali:

• triceps brahial (lunga porţiune – biarticulară)

• anconeu

Exerciţiu - Pacient în DD, SH, cotul, pumnul flectate, A în supinaţie: priză posterioară pe braţ şi
pe dosul mâinii. Subiectul execută extensia degetelor, pumnului, cotului, umărului (facilitare
disto-proximală). Flexia iniţială a SH solicită lunga porţiune a tricepsului (facilitare proximo-
distală).

fig.1.6.

Exerciţiu - Utilizarea unor scripeţi cu contragreutăţi (fig. 1.6.)

B.3. Tonifierea musculaturii supinatoare

• Principali - muşchiul scurt supinator - muşchiul triceps brahial

• Accesori

- brahioradial

- epicondilieni (radialii, extensorii degetelor, cubitalul posterior)

Exerciţiu - Pacient în şezând, braţul la orizontală (flectat sau abdus), în rotaţie internă maximă,
cotul extins, A maxim pronat: priză „în brăţară” aplicată pe braţ îl menţine rotat intern, priza pe
pumn – mână menţine pronaţia; pacientul execută rotaţia externă a SH urmată de supinaţia
antebraţului.

Exerciţiu - Din şezând, se execută o adducţie de braţ cu o supinaţie a A, terapeutul opunându-se.

B.4. Tonifierea musculaturii pronatoare

• Principali: pătrat pronator şi rotund pronator

• Accesori palmar mare şi flexori comuni superficiali ai degetelor

Exerciţiu - Pacient în DD, braţul pe lângă corp în rotaţie externă, cotul extins, A supinat.
Terapeutul face prize pe braţ şi mână şi se opune la mişcarea de rotaţie internă şi pronaţie.
Exerciţiu - Pentru rotund pronator: DD, braţul pe lângă trunchi, cotul extins, A supinat: priză
unică la nivelul pumn – mână, opunându-se flexiei cotului şi pronaţiei A.

C. Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii

C.1. Terapia ocupaţională

Condiţia de bază în alegerea modalităţii concrete de terapie ocupaţională = solicitare în repetări

multiple a unei amplitudini de mişcare cât mai mare.

Se organizează pe niveluri de activităţi în funcţie de scop şi indicaţii.

Exemple: - tăiat cu fierăstrău de mână

- lustruit

- aplicarea tapetului cu ruloul

- ţesut, tricotat

C.2. Sporturi terapeutice – înotul, basket, tenis de masă.

C.3. Kinetoterapie

a) Exerciţii pentru flexori

Exerciţiu - Şezând, cu MS întinse înainte, A supinate, coatele întinse, mâinile cu degetele

întrepătrunse: pacientul apropie mâinile de torace, îndepărtând coatele – mişcare contrată de
terapeut.

b) Exerciţii pentru extensori

Exerciţiul 1: Pacient în ostostatism între două bare paralele, la o înălţime convenabilă încât
apucându-le cu mâinile coatele să fie flectate: se ridică corpul prin extensia coatelor.
Exerciţiul 1: Pacient în patrupedie, cu şezutul spre taloane, braţele flectate şi abduse, coatele
semiflectate, mâinile pe sol: îşi translatează greutatea corpului de pe taloane înainte pe MS,
bustul rămânând cât mai aproape de sol ⇒ activitatea marilor pectorali şi a extensorilor coatelor
creşte intens.

Exerciţiul 3: În „patrupedie” pe planşeta basculantă: basculare posterioară (pentru flexori),

anterioară (pentru extensori), de partea MS afectat. c) Exerciţii pentru supinatori

Exerciţiu - Pacientul cu braţele în abducţie orizontală, ţine în mâini un inel de cauciuc: cu mâna
sănătoasă execută o pronaţie, realizând din inelul de cauciuc un „8” (ceea ce solicită supinatorii
mâinii opuse)

d) Exerciţii pentru pronatori

Exerciţiu - Se prinde cu mâinile un baston, mâna dreaptă execută o supinaţie, cea stângă o
pronaţie.

Programe kinetoterapeutice
Recuperarea funcţională a cotului - schema generală de recuperare

Cuprinde următoarele obiective şi metode:

A. Combaterea durerii

- în faza hiperalgică - repaus parţial sau imobilizare cu cotul poziţionat la 900 cu

antebraţul în poziţie neutră (pronosupinaţie)

- medicaţie antialgică, antiinflamatorie, sedativă

- terapie fizicală – electroterapie (CDD, curenţi Trabert, curent galvanic, curenţi de medie
frecvenţă); termoterapie (căldură locală – compresa caldă, termoforul, cataplasme, parafina,
perna electrică; curenţi de înaltă frecvenţă – unde scurte, microunde, ultrasunet, radiaţie
infraroşie Solux; crioterapie (aplicaţii reci – compresa cu apă rece, compresa cu gheaţă, imersia
în apă cu gheaţă pentru mână şi picior, masaj cu gheaţă); masaj netezire – sedativ; masajul
tegumentului şi al ţesutului conjunctiv executat centripet.

B. Combaterea tulburărilor vasomotorii şi trofice

- favorizarea proceselor de reparare locală – diapulse, masaj trofic, băi locale, „whirl-pool”,
ultraviolete, căldură locală, hidrokinetoterapie, ultrasunet, Rx-terapie.

C. Recâştigarea mobilităţii articulare

= obiectivul de bază al recuperării cotului

- mobilizări autopasive

- mobilizări active globale / analitice în apă sau pe uscat

- terapie ocupaţională

- fizioterapie – căldură locală, ultrasunet, curenţi interferenţiali

- masaj

D. Creşterea forţei musculare

- exerciţii cu rezistenţă tip De Lorme

- exerciţii izometrice