Faringele

Faringele este musculo-

membranos
• se găseşte în spatele
foselor nazale şi cavităţii
bucale.
• Are aspect de pâlnie, cu
o lungime de cca 14 cm.
• Se întinde de sub baza
craniului, până la
marginea inferioară a
corpului vertebrei VI
cervicală (sau la a V-
cea vertebră cervicală,
în timpul deglutiţiei).
• Faringele se continuă
anterior cu laringele şi
posterior cu esofagul
• este un conduct comun
atât pentru calea
respiratorie cât şi pentru
cea digestivă. Trecerea
aerului se face succesiv cu
trecerea alimentelor. Când
este deschisă o cale, se
închide cealaltă.
• deţine multiple formaţiuni
limfoide, motiv pentru care
deţine un rol important în
funcţia de apărare a
organismului.
• Faringelui îi
lipseşte peretele
anterior.
• Se descriu o bază,
un vârf, un perete
posterior şi doi
pereţi laterali.
Peretele anterior al
faringelui nu este
propriu acestuia.
Este format de alte
organe sau cavităţi.
• Faringele prezintă o faţă
exterioară, numită exofaringe,
căreia i se descriu o porţiune
cefalică şi una cervicală.
• Suprafaţa interioară, numită
endofaringe, este împărţită
astfel:
– porţiunea superioară, care
corespunde foselor nazale
(nazofaringe);
– sub ea se află o porţiune care
comunică cu cavitatea bucală şi se
numeşte orofaringe;
– mai jos, ultima parte a faringelui
corespunde laringelui, situat
anterior (laringofaringe).
• Baza sau extremitatea superioară are
forma unui trapez incomplet, căruia îi
lipseşte latura mică, iar în locul ei se Exofaringele
află coanele. Extremitatea superioară
se inseră pe baza craniului, la nivelul
porţiunii bazilare a occipitalului şi faţa
inferioară a stâncilor temporale.
• Vârful este extremitatea inferioară a
faringelui, care se continuă cu
esofagul, fără o delimitare netă. Limita
dintre cele două organe este un plan
orizontal care trece prin marginea
inferioară a cartilajului cricoid şi
faţa inferioară a corpului vertebrei
C VI. Această limită este mobilă şi se
ridică în deglutiţie, urcând până la
mijlocul celei de a V-a vertebre
cervicale.
Endofaringele
este cavitatea internă a
faringelui. Cavitatea este
închisă superior, posterior şi
lateral.
Endofaringele comunică în jos
cu esofagul. Anterior, comunică
cu: fosele nazale, cavitatea
bucală şi mai jos cu laringele.
Ca urmare, faringele este
subîmpărţit în trei etaje.
Etajul superior se află în spatele foselor
nazale de care este despărţit prin orificiile
numite choane. El mai poartă numele de
nazofaringe, rinofaringe, epifaringe, sau
cavum după clinicieni.
Etajul mijlociu, numit şi bucal, orofaringe,
sau mezofaringe, se află în spatele
cavităţii bucale.
Partea laringiană a faringelui sau
laringofaringele, sau hipofaringele se află
în spatele laringelui.
Etajul nazal este mărginit superior de bolta
faringelui, are un perete posterior şi doi
pereţi laterali. Anterior comunică cu fosele
nazale, iar inferior cu etajul bucal al
faringelui.
• Peretele superior stă sub baza craniului
şi corespunde feţei inferioare a osului
occipital şi osului sfenoid. Periostul
acestor oase este foarte gros. La acest
nivel se pot dezvolta tumori
nazofaringiene. Pe acest perete se
găseşte amigdala (tonsila) faringiană.
Posterior, peretele se continuă cu
peretele posterior al celorlalte etaje ale
faringelui, fără limită de demarcaţie.
Anterior, de o parte şi de alta a septului
nazal două plici mucoase, numite
salpingo-nazale despart faringele de
tavanul foselor nazale.
• Peretele anterior lipseşte. Faringele
comunică cu fosele nazale prin orificiile
numite choane.
• Peretele posterior este neted. Lateral
este delimitat prin recesurile
Rosenmuller.
• Peretele lateral este cel mai
denivelat şi are cea mai mare
importanţă clinică.
Pe peretele lateral se deschide orificiul
faringian al tubei auditive, orificiul
tubei lui Eustachio, prin care
nazofaringele comunică cu urechea
medie. Pe această cale, a tubei
auditive, infecţiile faringiene se pot
propaga până la casa timpanului,
producând otite. Orificiul faringian al
tubei lui Eustachio se află la 1 cm în
spatele cornetului nazal inferior şi la 1
cm deasupra vălului palatin.
Etajul bucal,
mezofaringe sau orofaringe,
se află sub planul care trece
prin vălul palatin. Inferior este
delimitat de un plan orizontal
care trece prin osul hioid.
• Pereţii laterali prezintă
formaţiuni limfoide.
• Peretele posterior formează
cu pereţii laterali, pe fiecare
parte, câte un şanţ vertical
lateral denumit rigolă
alimentară. Şanţul
continuă recesurile
Rosenmuller şi este mai
larg în sus decât în partea
inferioară.
• Peretele anterior este format
de orificiul prin care se face
comunicarea dintre vestibulul
faringian şi cavitatea bucală.
Vestibulul faringian este
delimitat de un
 orificiu anterior, denumit
isthmus faucium anterior
(prin care se face trecerea
din cavitatea bucalǎ în
vestibul) şi de un
 orificiu posterior denumit
isthmus faucium posterior
(care face trecerea din
vestibul în orofaringe).
• Vestibulul începe de la baza
uvulei. De aici coboarǎ divergent
spre pereţii laterali, câte douǎ
arcuri palatine pe fiecare parte.
Acestea formeazǎ un triunghi, cu
vârful în sus, spre baza uvulei.
• Arcurile se depǎrteazǎ pe mǎsurǎ
ce coboarǎ, iar baza triunghiului
se pierde inferior spre baza limbii.
Ca urmare pereţii laterali ai
vestibulului au formǎ
triunghiularǎ, uşor excavatǎ şi
sunt orientaţi sagital.
• Între arcurile palatine de aceeaşi
parte se găseşte loja
amigdalianǎ, numitǎ şi fosa
tonsilarǎ, fosa amigdalianǎ. În
aceastǎ lojă gǎsim tonsila
palatinǎ.
• De obicei amigdala nu
ocupǎ întreaga fosǎ. În
partea superioarǎ a fosei,
deasupra plicii
semilunaris, se gǎseşte o
depresiune numitǎ fosa
supratonsilarǎ.
• Fosa supratonsilarǎ este
un vestigiu al celei de a
doua pungi branhiale.
Uneori, în vârful acestei
fose se gǎseşte un
diverticul care merge
cranial, spre vǎlul palatin,
numit sinusul lui Tortual.
• Amigdala sau tonsila
palatinǎ,
• este un organ limfoid cu funcţii
în apǎrarea organismului. Face
parte din inelul limfatic al
faringelui descris de Waldeyer.
Amigdala ocupǎ porţiunea
inferioarǎ a sinusului tonsilar.
Deasupra ei se delimiteazǎ
fosa supratonsilarǎ.
• Amigdala are forma unui
sâmbure de migdalǎ sau
piersicǎ, orientat cu axul mare
de sus în jos şi spre posterior.
Diametrele amigdalei la adult
sunt în jur de 2,4 cm lungime,
1,5 cm lǎţime şi 1 cm
adâncime.
• Amigdala se proiecteazǎ la
suprafaţǎ în dreptul unghiului
mandibulei, loc în care existǎ un
punct dureros în tonsilite.
Raporturi. Amigdala prezintă două
feţe, două margini şi două
extremităţi.
• Faţa medială este uşor convexă,
neregulată şi nu are raporturi cu
alte organe. Priveşte liber spre
vestibulul faringian, fiind
acoperită în totalitate de
mucoasa faringiană. Pe această
faţă se pot observa o serie de
orificii, neregulate prin formă şi
dimensiuni, numite fosete
tonsilare sau amigdaliene
(fossulae tonsillae).
Prin orificii se pătrunde în
cavităţi anfractuase numite
cripte tonsilare sau
amigdaliene, care merg în
profunzimea tonsilei, până
aproape de faţa externă. Criptele
sunt acoperite de mucoasa
faringiană. În aceste cavităţi în
fund de sac se pot aduna
secreţii mucoase, celule
epiteliale descuamate, limfocite
migrate din vase, precum şi
microbi. În anumite stări
patologice se pot umple cu puroi
şi să produce amigdalitele
purulente.
• Faţa externă este
profundă, în raport cu
faringele. Este acoperită
de o capsulă fibroasă.
Între capsulă şi peretele
faringian există un ţesut
lax, prin intermediul
căruia se poate decola
amigdala de peretele
faringian în timpul
tonsilectomiei.
• Lateral de faringe vine în
raport cu spaţiul lojei
mandibulo-vertebro-
faringiene.
Artera carotidă internă are raporturi mai
îndepărtate cu amigdala. Ea trece la 1,5 –
2,5 cm lateral şi posterior de tonsilă şi nu
poate fi lezată cu uşurinţă în
amigdalectomii. Artera carotidă externă are
şi ea raporturi îndepărtate cu tonsila. Ca
urmare riscul de lezare a acestor vase mari
în timpul tonsilectomiei există doar dacă
cele două artere mari prezintă anomalii de
traiect. Marile hemoragii în cazul
amigalectomiilor nu sunt date de lezarea
carotidelor, ci mai curând de lezarea
arterei tonsilare foarte voluminoase, a
arterei palatine ascendente, ramură din
facială, sau chiar a arterei faciale care
poate prezenta în rare cazuri o ansă care
ajunge până în partea inferioară a tonsilei.
• Polul superior ajunge la
nivelul fosetei
supratonsilare. Polul
inferior ajunge pânǎ la 5
– 6 mm de baza limbii.
• În spaţiul dintre baza
limbii şi polul inferior al
amigdalei se gǎsesc
formaţiuni limfoide care
fac legǎtura între
amigdala lingualǎ şi cea
palatinǎ. Pe faţa lateralǎ
a extremitǎţii inferioare
se aflǎ hilul tonsilei.
• Tonsila prezintă o margine
anterioară şi una posterioară,
care vin în raport cu arcurile
palatine omonime. Arcurile
palatine acoperă parţial
ambele margini.
• Datorită tonsilitelor repetate,
între amigdală şi aceste
arcuri se pot forma aderenţe
care îngreunează
amigdalectomia. În spaţiile
dintre aderenţe, tonsilă şi
arcurile palatine, pot exista
spaţii izolate în care se pot
aduna abcese
periamigdaliene. Raporturile
amigdalei cu arcurile palatine
explică jena în deglutiţie şi
fonaţie în cazul infecţiilor
amigdalelor.
Structura amigdalei.
• Amigdala este acoperită spre
faringe de o lamă fibroasă
numită capsula amigdalei.
Din capsulă pornesc septuri
fibroase spre interiorul
amigdalei şi o împarte în lobi.
Dinspre faringe, epiteliul
pavimentos stratificat al
mucoasei bucofaringiene
pătrunde adânc în interiorul
tonsilei, uneori până în
apropierea feţei laterale şi dă
naştere criptelor. Sub epiteliu
găsim ţesut limfoid dispus
sub forma foliculilor tonsilari
(folliculi tonsilares).
• Inelul limfatic al faringelui,
descris de Waldeyer se află în
jurul orificiilor de intrare în
faringe (choane şi vestibulul
faringian). Inelul este constituit
din tonsila faringiană, cele
două tonsile tubare din jurul
orificiilor faringiene ale tubelor
auditive (Gerlach), cele două
tonsile palatine şi tonsila
linguală. Pe lângă aceste
formaţiuni bine delimitate
numite tonsile, la suprafaţa
mucoasei faringiene se
găsesc numeroşi foliculi
limfatici diseminaţi care unesc
tonsilele, completând astfel
inelul. Rolul acestor formaţiuni
limfoide constă în apărarea
organismului contra infecţiilor.
Etajul laringian hipofaringele,
epifaringele, este porţiunea
inferioară a faringelui. Este
delimitat de două planuri
orizontale. Planul superior
trece prin osul hioid, iar planul
inferior prin marginea inferioară
a cartilajului cricoid.
• Hipofaringele comunică
superior cu orofaringele şi
este continuat în partea
inferioară de esofag. Limita
internă care demarcă
superior laringofaringele de
etajul bucal este formată de
plicele faringoepiglotice.
• Anterior de hipofaringe se
află osul hioid, membrana
tirohioidiană şi cartilajul
tiroid. Hipofaringele este mai
larg superior decât inferior.
• Prin bombarea laringelui pe
peretele anterior al
epifaringelui, iau naştere
două şanţuri laterale
longitudinale, numite
recesuri piriforme. Deosebit
faţă de celelalte porţiuni al
faringelui unde peretele
anterior lipseşte, la acest
nivel există un perete
anterior propriu, doi pereţi
laterali şi un perete posterior.
La nivelul marginii superioare a
peretelui anterior, pe linia mediană,
se află aditusul laringian. Acesta este
format de marginea liberă a epiglotei,
plicele aritenoepiglotice şi incizura
interaritenoidiană, care închide
posterior cercul.
• Sub acest orificiu, faţa anterioară
vine în raport cu feţele posterioare
ale cartilajelor aritenoide şi placa
cricoidului mai jos.
Pereţii laterali au formă triunghiulară,
cu baza sus şi vârful în jos. La locul
de unire al peretelui lateral cu cel
anterior, apar cele două recesuri
piriforme, sau fosete faringo-
laringee.
• La nivelul porţiunii nazale, mucoasa
este roză sau roşie, groasă, aderentă la
tunica de dedesubt. Mucoasa prezintă
la acest nivel multiple glande sero-
mucoase, numite glande faringiene.
Epiteliul este cilindric stratificat cu
celulele care prezintă cili vibratili.
• În orofaringe mucoasa pierde epiteliul
de tip respirator şi devine
asemănătoare cu cea bucală. Epiteliul
este de tip pavimentos, stratificat,
necheratinizat. Aspectu mucoasei este
roşu-albicios.
• Mucoasa prezentă la
nivelul hipofaringelui este
de culoare roşie, puţin
aderentă la planurile
subiacente şi foarte
plisată. Epiteliul este
pavimentos stratificat.
• La nivelul bolţii palatine
ţesutul adenoid se
condensează asemănător
unui organ, denumit
amigdala faringiană.