CURS

Detectori, Dozimetrie şi Radioprotecţie

Lect. dr. Dan Mihăilescu

Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi
2011 - 2012
CURS I
Subiectul 1
Radiaţii ionizante (definiţie, clasificări, caracteristici generale şi
mecanisme de generare, mărimi caracteristice)

Definiţie
Radiaţii = acei “agenţi fizici” (particule) care transportă
energie dintr-o regiune a spaţiului în alta.
Radiaţii:
• Corpusculare (particule cu masă)
• Fără masă de repaus (cuantele câmpului
electromagnetic = fotonii).
 Radiaţii ionizante
Definiţie:
Radiaţiile ionizante = acele radiaţii (electromagnetice sau
corpusculare) care au suficientă energie pentru a ioniza
atomii (moleculele) substanţei cu care interacţionează.
Prin ionizare (negativă) se înţelege scoaterea a cel puţin un electron
din atom/moleculă => o pereche electron – ion (moleculă
ionizată).
Pentru aceasta, electronul atomic trebuie să primească din exterior,
de la radiaţia incidentă, o energie cel puţin egală cu energia de
legătură a acestuia în atom/moleculă = energia minimă de
ionizare.
NU fac parte din această categorie: radiaţiile infraroşii (IR),
lumina, radiaţiile ultraviolete (IV), microundele.
Energia minimă de ionizare, egală numeric cu primul
potenţial de ionizare, diferă de la un atom la altul, de la o
moleculă la alta. Ea are valori cuprinse între câţiva eV şi
câţiva zeci de eV. Conceptul de energie minimă de ionizare
nu este util în dozimetrie deoarece nu ţine cont de faptul că,
la interacţiunea radiaţiilor ionizante cu substanţa:
- sunt expulzaţi electroni aflaţi pe nivele energetice diferite =>
energie efectivă de ionizare.
- în afară de procesele de ionizare mai au loc şi procese de
excitare, de disociere moleculară şi de generare a radiaţiilor
de frânare.
Acestea sunt motivele pentru care, în dozimetria radiaţiilor
ionizante se utilizează o energie medie de ionizare
(calculată ca raportul dintre energia cinetică iniţială a
particulei încărcate şi numărul mediu de perechi electron –
ion formate când această energia este complet disipată în
substanţă): W  T0 (eV/pereche e   ion )
N per
Fig. 1.1 Fig. 1.2

Fig. 1.1: ionizare = trecerea a cel puţin un electron pe un nivel de

energie mai mare decât cel al stării excitate.
Fig. 1.2: Ilustrare grafică a proceselor de excitare şi ionizare
produse de o particulă încărcată de-a lungul parcursului său în
substanţă.
W aer  33,97 eV/pereche electron - ion W apa  29,6 eV/pereche electron - ion

 Un electron cu energia de 1 MeV poate produce, în medie

aproximativ 29400 perechi de ioni în aer şi aproximativ
33800 perechi de ioni în apă.
Clasificarea radiaţiilor ionizante
A) În funcţie de masa lor de repaus
1) Radiaţii corpusculare (cu masă de repaus diferită de zero),
• electroni (e-), pozitroni (e+), protoni (p), neutroni (n),
deuteroni (d), tritoni (t), particule alfa (), ioni grei, mezoni
, alte particule elementare.
2) Radiaţii electromagnetice (constituite din fotoni, cu masa
de repaus nulă, fără sarcină electrică, care se propagă în vid
cu viteza luminii c),
• radiaţii X, radiaţii gama ()
B) În funcţie de sarcina electrică
1) Radiaţii încărcate electric
• electroni (e-), pozitroni (e+), protoni (p), deuteroni (d), tritoni
(t), particule alfa (), ioni grei, mezoni π-, π+, alte particule
elementare cu sarcină electrică.
2) Radiaţii neutre din punct de vedere electric (fără sarcină
electrică)
• radiaţii X, radiaţii gama (), neutroni (n), mezoni π0, alte
particule elementare neutre.
C) ICRU International Commision on Radiation Units and
Measurements (vezi www.icru.org) a recomandat în 1971
utilizarea unei terminologii specifice, care să ţină seama de
modul diferit de interacţiune a radiaţiilor încărcate electric faţă
de cele neutre din punct de vedere electric. Astfel,
 toate particulele încărcate sunt denumite radiaţii direct
ionizante
 toate particulele neutre sunt denumite radiaţii indirect
ionizante.
• Radiaţiile direct ionizante, fiind încărcate electric, interacţionează
coulombian cu electronii atomici şi produc direct ionizarea (şi excitarea)
acestora;
• - Radiaţiile indirect ionizante, fiind neutre din punct de vedere electric, nu
“simt” prezenţa câmpului coulombian al electronilor (şi, evident, nici al
nucleului). Există alte procese de interacţiune, specifice, în urma cărora
rezultă particule încărcate secundare. Aceste particule încărcate secundare
produc ionizarea atomilor/moleculelor substanţei.
Tabelul 1: Caracteristici generale ale radiaţiilor ionizante
O caracteristică importantă a radiaţiilor ionizante o reprezintă energia
acestora.
hc
În cazul fotonilor, energia este E  h 

unde h = 6,6262 x 10-34 J x s = constanta lui Plank
c = 3 x 108 m/s = viteza luminii în vid
ν = frecvenţa undei e.m.
λ = lungimea de undă
În cazul radiaţiilor corpusculare, energia este E  mc 2  T
în care mc2 = energia de repaus a particulei
T = energia cinetică a particulei
Un fascicul de radiaţii ionizante este descris minimal prin:
(b) Tipul radiaţiilor din componenţa sa
(c) Energia radiaţiilor
Dacă toate radiaţiile din fascicul au aceeaşi energie, fasciculul este
monoenergetic (monocromatic). În caz contrar, spunem că radiaţiile din
fascicul prezintă un spectru energetic (dN/dE).
 Mecanisme de generare
Radiaţiile X (denumite şi radiaţii Roentgen)
- radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă λ >10 nm =>124 eV.
 Sunt de două tipuri:
 radiaţii de frânare (sau “Bremsstrahlung”)
 radiaţii caracteristice.
Mec. de generare sunt diferite pentru cele două tipuri de rad. X
Radiaţiile de frânare: sunt generate de frânarea bruscă a
particulelor încărcate de mare energie în câmpul coulombian al
nucleelor atomice.
Probabilitatea acestui proces este direct proporţională cu energia
cinetică a particulei şi cu numărul atomic Z al materialului ţintă şi
invers proporţională cu masa particulei.
Rezultă că intensitatea radiaţiilor de frânare va fi mare pentru
particule încărcate uşoare, în materiale cu Z mare.
Fig. 1.4: Diagramă schematică a diferitelor moduri de
interacţiune a electronilor cu ţinta.
Fig. 1.5

Fig. 1.6

Fig. 1.7
Mecanismul de generare al radiaţiilor X caracteristice
Electronii orbitali din jurul nucleului sunt grupaţi pe nivele de
energie, la rândul lor grupate în “pături” energetice denumite
convenţional K, L, M, N, etc., în ordine crescătoare a energiei
electronilor.
Astfel, electronii cu cea mai mică energie (dar cu energia de
legătură cea mai mare) sunt cei din pătura K.
Radiaţia X caracteristică se obţine atunci când electronul cu
energie mare, incident pe o ţintă, scoate din atom, prin
interacţiune coulombiană (“ciocnire”) un electron dintr-una
din păturile “mai apropiate de nucleu”.
Locul rămas liber, este imediat ocupat de un electron de pe o
pătură superioară, eliberând surplusul de energie sub forma
unui foton cu energie bine determinată.
Rămâne un alt loc “vacant” care este ocupat de un alt electron de
pe pătura imediat superioară, procesul continuând în “cascadă”
până la restabilirea echilibrului energetic.
Radiaţii X caracteristice (unui anumit radionuclid) se obţin şi prin
alte procese (nucleare) cum ar fi captura electronică şi conversie
internă.
Mecanismul de generare al radiaţiilor gama
Radiaţiile  sunt radiaţii electromagnetice emise prin dezexcitarea
nucleelor atomice sau în procesele de anihilare particulă –
antiparticulă.
În cazul radiaţiilor gama emise de nucleele atomice, mecanismul de
emisie este asemănător cu binecunoscutul proces de emisie al
luminii de către atomii excitaţi, numai că, în cazul radiaţiilor
gama, sunt implicaţi nucleonii din nucleu şi nu electronii atomici.
Astfel, emisia gama (numită deseori impropriu şi dezintegrare gama)
este explicată în cadrul modelului în pături al nucleului în modul
următor:
- nucleonii (protoni şi neutroni) sunt dispuşi pe nivele de energie,
analog cu electronii din modelul atomic; emisia gama are loc ca
urmare a revenirii unui (unor) nucleon(i) pe nivele de energie
mai joasă (sau chiar în starea fundamentală).
- Aşadar, pentru a concluziona, radiaţiile gama sunt constituite
din fotoni  de mare energie (de la 10 keV la 7,1 MeV,
depinzând de natura radionuclidului care se “dezintegrează” şi
de starea lui de excitare). Spectrul radiaţiilor gama este un
spectru de linii, caracteristic nuclidului care se dezintegrează.
- Pentru comparaţie lumina vizibilă este compusă din fotoni cu
energii în domeniul 1,77  3,1 eV (cu şase ordine de mărime
mai mici !).
 Radiaţii gama se obţin şi în procesele de anihilare particulă
– antiparticulă. În dozimetrie şi domeniile conexe, importantă
este anihilarea electron – pozitron:
e  e   1   2
Anihilarea este de 1000 de ori mai probabilă pentru pozitronul în
repaus, caz în care rezultă doi fotoni gama cu energii de 0,511
MeV (energia de repaus a electronului, egală cu cea a
pozitronului).
Fig. 1.8: Schema de dezintegrare a Co-60.
Fig. 1.9: Spectrul de amplitudini a Co-60 înregistrat cu un analizor de
înălţime a impulsurilor (monocanal sau multicanal).
Se observă cele două fotopicuri corespunzătoare celor doi fotoni emişi la
fiecare dezintegrare

Fig. 1.8 Fig. 1.9

Mecanismul de generare al electronilor
Electronii sunt expulzaţi din atom în urma proceselor de ionizare.
Ionizarea nu este însă singurul proces prin care pot fi obţinuţi
electroni.
Ei pot fi emişi şi de unele nuclee, instabile, prin dezintegrare -.
Se ştie că nucleul nu conţine electroni. Atunci “cum se explică
emisia electronilor din nucleu?” Răspunsul este dat de reacţia de
mai jos,
n  p  e   e
care poate avea loc atât în nucleu, cât şi pentru neutronii liberi
(neutronii sunt particule elementare instabile, cu timpul de
înjumătăţire de aproximativ 12 minute). Cu alte cuvinte,
atunci când un neutron din componenţa nucleului se
transformă în proton, este emis un electron şi un
antineutrino electronic.
Spectrul radiaţiilor - este continuu (Fig. 1.10), fiind, ca şi în cazul
spectrelor gama, o caracteristică a radionuclidului. Un spectru  este
caracterizat printr-o limită maximă ( E max= energia maximă a
electronilor emişi), energia medie a radiaţiilor  fiind E   1 E max
Limitele maxime ale spectrelor beta au valori cuprinse între 203 keV şi
câţiva MeV (cu excepţia câtorva radionuclizi care emit electroni cu
energii de până la 13 MeV).
Electronii pot fi emişi din atom şi prin conversie internă.

Fig. 1.10
 Surse de electroni cu energii mari (zeci de MeV), utilizate în
radioterapie, sunt şi acceleratorii de particule [acceleratorul
liniar (vezi Fig. de mai jos) şi betatronul].
Acceleratorii sunt instalaţii care, utilizând câmpuri electrice sau o
combinaţie de câmpuri electrice şi magnetice, permit accelerarea
(numai a) particulelor încărcate electric până la energii foarte
mari (de sute de GeV).
Acceleratorii pentru radioterapie sunt dotaţi de obicei cu ţinte dintr-
un material cu Z mare pentru obţinerea fasciculelor de radiaţii X.

Fig. 1.12

Acc. IORT
Novac7
Italia

Fig. 1.11: Accelerator liniar de electroni (Varian-Canada)

Mecanismul de generare al pozitronilor
• Pozitronul este antiparticula electronului.
Pozitronii rezultă din:
(1) dezintegrarea + a unor nuclizi radioactivi
(2) generarea de perechi electron – pozitron.
Dezintegrarea + se explică prin transformarea unui proton în
neutron,
p  n  e   e (1)
proces care are loc numai în interiorul nucleului.
Procesul de generare de perechi electron – pozitron,
  e  e (2)
nu poate avea loc în vid (nu s-ar respecta legea de conservare a impulsului)
ci numai în câmpul coulombian al nucleului sau chiar al electronilor
atomici. De asemenea, procesul nu are loc decât dacă energia fotonului
depăşeşte o anumită energie de prag. Energiile de prag sunt 1,022 MeV
când procesul are loc în vecinătatea nucleului şi 2,044 MeV când se
produce în câmpul coulombian al unui electron atomic.
Pozitronii nu pot exista decât în mişcare (lucru valabil pentru orice
antiparticulă). Odată ajunşi în repaus, ei se anihilează cu primul electron
întâlnit în cale
Mecanismul de generare al neutronilor
• Alături de protoni, neutronii sunt constituenţii nucleului.
Neutronii sunt obţinuţi în reacţii nucleare de tipul (p,n), (d,n), (,n),
(,n) sau în reacţii de fisiune nucleară.
O sursă importantă de neutroni o constituie deci reactorul nuclear de
fisiune.
Neutronii au fost descoperiţi de către Chadwick (1932) în reacţia
nucleară 4
2 α  9
4 Be  0
1
n  12
6C

Mecanismul de generare al protonilor

Fascicule de protoni pot fi obţinute prin ionizarea atomilor de
hidrogen sau din reacţii nucleare de tip (particulă, proton). Pentru
obţinerea unor fascicule de protoni de mare energie, se utilizează
acceleratorii de particule.
Deuteronii
• sunt nucleele atomilor de deuteriu (unul din izotopii stabili ai
hidrogenului);
• Deuteronii sunt obţinuţi în reacţii nucleare şi pot fi acceleraţi până
la energii foarte mari în acceleratorii de particule.
Radiaţiile 
- sunt formate din particule
alfa (nuclee de heliu, sau
helioni).
- Sunt obţinute în reacţii
nucleare sau sunt emise de
nucleele alfa radioactive,
A
Z X AZ42Y  42 α
cu energii de ordinul MeV-
ilor.
Spectrul radiaţiilor alfa este
discret şi prezintă deseori o
structură fină.
Pentru a obţine energii mai
mari trebuie utilizaţi Fig. 1.13: Schema de dezintegrare a
acceleratorii de particule Am-241

(ciclotroane).
Mărimi caracteristice radiaţiilor ionizante
În afară de caracteristicile fundamentale ale radiaţiilor, evidenţiate
anterior (vezi Tabelul 1), radiaţiile ionizante mai pot fi
caracterizate printr-o serie de mărimi fizice grupate în două
clase: mărimi fizice cantitative şi calitative
Mărimile cantitative sunt la rândul lor de două tipuri:
(1) Mărimi bazate pe numărul de particule (N):
- fluxul de particule (N ),
- fluenţa particulelor ()
- debitul fluenţei particulelor (= densitatea de flux) ().
(2) Mărimi bazate pe energia particulelor:
- energia radiantă totală a particulelor (R),
- fluxul de energie ( R ),
- fluenţa energetică ()
- debitul fluenţei energetice (= densitatea de flux energetic) (ψ).
• Definiţiile tuturor acestor mărimi fizice vor fi date, în cadrul
modelului câmpului de radiaţii şi în conformitate cu
recomandările ICRU, în Cursul II.
Calitatea radiaţiilor este legată de energia fiecărei particule în
parte. Radiaţiile pot fi monoenergetice sau pot avea un spectru
energetic.

Calitatea radiaţiilor direct ionizante (încărcate electric) este deseori

exprimată prin intermediul parcursului lor în substanţă, mărime
care exprimă penetrabilitatea acestor radiaţii în substanţă.

Pentru radiaţiile indirect ionizante nu se poate defini un parcurs,

deoarece atenuare este exponenţială. În loc de parcurs se
utilizează alte mărimi fizice: drumul liber mediu (DLM) sau
grosime de semiatenuare (GSA).

Mai există şi alte mijloace de specificare aproximativă a calităţii

unei radiaţii direct sau indirect ionizante. Spre exemplu, în
radiobiologie se utilizează valoarea transferului liniar de
energie (TLE).
Tabelul 2: penetrabilitatea unor radiaţii ionizante relativă la două
materiale de interes dozimetric (aer şi apă); aerul este materialul pentru
care se defineşte expunerea; apa constituie principala componentă a
ţesuturilor.
 Subiectul 2: Surse de radiaţii ionizante
CLASIFICĂRI
A. Clasificarea după provenienţă
Surse de radiaţii:
(I) naturale:
- radiaţia cosmică (N +I),
- nuclizi radioactivi naturali (N),
(II) artificiale:
- nuclizi radioactivi artificiali (N),
- reacţii nucleare (N),
- instalaţii generatoare de radiaţii (I +N): instalaţii Roentgen (I),
acceleratori de particule (I), reactori nucleari (N).

N = procese nucleare
I = procese de interacţiune: a radiaţiilor cu substanţa sau a
radiaţiilor cu câmpuri electromagnetice externe
B. Clasificarea după tipul
radiaţiei emise:
(1) Surse de radiaţii X:
• Tuburi Roentgen,
• Radiaţia de frânare,
• Conversia internă,
• Captura electronică.
(2) Surse de radiaţii gama:
• Nuclizi radioactivi (naturali
şi artificiali),
• Radiaţia cosmică,
• Reacţii nucleare.
(3) Surse de radiaţii alfa:
• Nuclizi radioactivi,
• Acceleratori de particule,
• Reacţii nucleare,
• Radiaţia cosmică.
(4) Surse de electroni
(pozitroni):
• Nuclizi radioactivi,
• Acceleratori de particule,
• Radiaţia cosmică,
• Procese de generare .
(5) Surse de protoni:
• Acceleratori de particule,
• Reacţii nucleare,
• Radiaţia cosmică.
(6) Surse de ioni grei:
• Acceleratori de particule,
• Radiaţia cosmică,
• Reacţii nucleare.
(7) Surse de particule
elementare:
• Acceleratori de particule,
• Radiaţia cosmică.
 Fig. 1.14 Fig. 1.15

Fig. 1.14: Fotografia unor surse de Co-60 utilizate în

radioterapie.
Fig. 1.15: Instalaţie de iradiere cu Co-60.
Mărimi caracteristice surselor radioactive
Sursele radioactive conţin unul sau mai mulţi radionuclizi şi pot emite
radiaţii alfa, beta sau gama.
Legea dezintegrării radioactive este una exponenţială:

N ( t )  N 0 exp  t 
în care: N0 = numărul de nuclee radioactive din sursă la momentul
iniţial (t = 0); N(t) = numărul de nuclee radioactive rămase în sursă
la momentul t; λ = constanta de dezintegrare (≡ probabilitatea de
dezintegrare a unui nucleu în unitatea de timp)
(1) Activitatea ()
O sursă radioactivă este caracterizată în primul rând prin activitatea sa
dN (becquerel).
adică numărul dedezintegrări

dt 
înΛ   s
unitatea
SI
1
de
1Bqtimp.
(2) Timpul de înjumătăţire, T1/2 ≡ intervalul de timp după care
activitatea sursei radioactive scade la jumătate:
N0
N (T1 / 2 )   N 0 exp( T1 / 2 )
2

de unde rezultă:
ln 2 0,693 [T1 / 2 ] SI  1s
T1 / 2  
 

Fig. 1.15: Ilustrare grafică a legii

dezintegrării radioactive.
Activitate volumică (v) , activitate superficială (s) şi activitate
masică (m)
Deseori în activitatea practică, pentru surse radioactive distribuite
într-un anumit volum, pe o anumită suprafaţă sau având o anumită
masă, se folosesc şi mărimile:
(1) activitatea volumică, adică activitatea unităţii de volum a sursei,
d
v   Bq  m 3 
dV
(2) activitate superficială, activitatea pe unitatea de suprafaţă a
sursei, d
s   Bq  m 
2

dS
(3) activitate masică, activitatea pe unitatea de masă a sursei,
d
m   Bq  kg 1 
dm
Dacă nucleele radioactive sunt distribuite omogen în sursă, atunci:
  
v  , s  , m  .
V S m
în care V – volumul sursei, S – suprafaţa sursei, m – masa sursei.