UROLOGIE

- prezentare de curs -
= asistenți medicali generaliști =
ANUL II

PROF. As. FIERARU SORIN

 Noțiuni anatomice

Aparatul urinar este compus din rinichi , uretere,

vezica urinară și uretră. Rinichii sunt două organe
așezate de o parte și de alta a coloanei vertebrale, la
nivelul ultimelor două vertebre dorsale și al primelor trei
vertebre lombare, în câte o lojă denumită lojă renală.

Rinichiul drept este situat ceva mai jos decât cel

stâng și are o tendință mai mare de a coborî ( de a
ptoza ) decât cel din partea opusă.
 RINICHII
- sunt organe abdominale situate retroperitoneal ( în
afara cavității peritoneale ) - fapt care este important din
punct de vedere patologic si chirurgical.
- au o formă caracteristică de boabă de fasole.
- concavitățile lor sunt îndreptate către coloana
vertebrală.
- în aceste concavități se află hilul renal, în care se
găsesc: artera și vena renală, fibrele nervoase,
bazinetul din care pleacă ureterul.

În secțiune se poate deosebi:

Parenchimul renal, care are:
- O zonă corticală în care se găsesc elementele
funcționale de filtrare – absorbție – secreție ale
rinichiului:
a) nefronii, care sunt alcătuiți dintr-o capsulă
Bowman și un tub urinifer care are în componența sa și
ansa Henle;
b) 4 – 12 bucle capilare care formeaza
glomerulul Malpighi. Capula Bowman împreună cu
glomerulul formează corpusculul renal Malpighi.
- O zonă centrală (medulară) compusă din: 6 -18
piramide Malpighi formate din tubi colectori care preiau
urina de la mai mulți nefroni.
Piramidele Malpighi se deschid în papilele renale, care
se deschid în calicele mici, acestea confluează, formând
3 calice mari. Cele 3 calice mari formează bazinetul
renal care se continuă cu ureterul.
URETERELE

- sunt conducte care continua bazinetele celor doi

rinichi, coborand de o parte si de alta a coloanei
vertebrale, retroperitoneal.
- au o lungime de cca. 30 – 35 cm.
- ajung în pelvis, unde se deschid pe fața posterioară, în
regiunea inferioară a vezicii urinare.
- sunt formate din fibre musculare longitudinale ( la
interior si exterior ) și circulare ( la mijloc ), grație cărora
execută mișcări – peristaltice – ondulatorii caracteristice
care fac ca urina să înainteze în vezică.
- pe fața interioară ureterele au o mucoasă și pe cea
externă un înveliș conjunctiv
 Vezica urinară

- este un rezervor care colectează urina

- are o capacitate de circa 300 – 400 ml, cu mari
posibilități de extindere ( până la 1 – 3 litrii), datorită
musculaturii sale bogate formată dintr-un strat
longitudinal, un strat circular mijlociu extern și un strat
longitudinal intern.
- este un organ retroperitoneal
- se găsește situată în pelvis, înapoia pubisului și
înaintea organelor genitale interne la femeie și a rectului
la bărbat.
 Uretra

- este conductul prin care se evacuează urina din

mediul exterior.
- la bărbat prin uretră se evacuează și sperma
- orificiul inferior al uretrei are o formă specială,
caracteristică și se numește meat (urinal sau uretral).
- uretra este mult mai lungă la bărbat decât la femeie
- la bărbat uretra este și parte componentă a penisului și
are trei porțiuni: prostatică, membranoasă și peniană.
- la originea uretrei există un sfincter uretral neted și
altul striat, care fac ca urina să se evacueze prin uretră
voluntar.
 Noțiuni fiziologie

Rinichiul este un organ de importanță vitală și are

numeroase funcții, dintre care funcția principală constă
în formarea urinei. Prin aceasta se asigură epurarea
organismului de substanțe toxice. Formarea urinei se
datorează unui mecanism complex de filtrare la nivelul
glomerulilor si de reabsorbție și secreție la nivelul
tubilor.

În afara procesului de reabsorbție, rinichiul are si

proprietăți secretorii, putând elimina și chiar secreta
unele substanțe, ca amoniacul, cu rol foarte important in
echilibrul acido-bazic.
 În afară de funcția excretorie ( formarea si
eliminarea urinei ), rinichiul are un rol predominant în
menținerea echilibrului acido- bazic prin eliminarea de
acizi și păstrarea bazelor. Rinichii mai asigură constanța
presiunii osmotice a plasmei eliminând sau reținând,
după caz, apa și diferiți electroliți. Secretă unele
substanțe ca renina, cu rol în menținerea constantă a
tensiunii arteriale, elimină unele medicamente,
substanțe toxice, etc.
În concluzie, rinichii îndeplinesc în organism trei
funcții de bază: funcția de epurație sanguină, funcția
de menținere a echilibrului osmotic și funcția de
menținere a echilibrului acido- bazic.
METODE DE INVESTIGAȚIE ÎN UROLOGIE
 Anamneza
O anamneză atentă ne poate orienta de la bun început
spre stabilirea unui diagnostic corect.
Informarea va urmări:
- dacă bolnavul are dureri, sediul și caracterul acestora;
- dacă are tulburări de micțiune, ritmul micțiunilor,
calitatea jetului, apariția lor, insistând asupra micțiunilor
care apar nocturn sau asupra senzației frecvente de
micțiune, dificultăți în micțiune, etc.
- calitatea urinărilor. Ne va interesa culoarea urinilor,
dacă prezintă flocoane, piurie ( puroi ), hematurie, etc.
În anamneză se va ține cont de momentul de început al
tuburărilor și evoluția acestora, insistându-se asupra
eventualelor tratamente efectuate și rezultatul acestora.
 Examenul clinic
1) Inspecția – se va examina calitatea urinilor și felul lor
de emitere, punând bolnavul să urineze pe loc. Atunci
când se bănuiesc tulburări calitative ale culorii urinilor,
bolnavul va fi pus să urineze în mai multe pahare,
urmărindu-se dacă urina are culori diferite, ceea ce dă
indicii importante asupra locului afecțiunii. O urină
hematurică totală arată că sângerarea provine din
arborele renal superior, dacă se constată o urină
hematurică doar în primele două pahare sângerarea
provine din uretră, dacă hematuria este strict terminală
(numai în ultimul pahar la sfârșitul micțiunii), afecțiunea
care produce sângerarea este în vezică. Este numită
proba celor 3 pahare a lui Guyon.
2) Palparea – la bolnavul culcat și apoi ridicat în picioare
se vor examina zonele lombare, menevră care dă relații
importante în legătură cu unele afecțiuni renale sau vicii
de poziție a rinichilor. Se va constata, cu această
ocazie, dacă bolnavul acuză sau nu dureri la palpare.

3) Tușeul rectal la bărbați și examenul vaginal la femeie:

- la tușeul rectal se verifică volumul, consistența celor
doi lobi ai prostatei, prezența șanțului median între
aceștia, sensibilitatea prostatei, dacă la presiune se
evacuează ceva din prostată prin uretră. Se verifică de
asemenea dacă există modificări patologice ale
veziculelor seminale
- la femeie, prin examen vaginal, pe lângă examinarea
organelor genitale interne, va fi examinată, prin palpare
bimanuală, și vezica.
 EXAMENELE COMPLEMENTARE
1. Examenul de urină:
*studiul chimic: se va cerceta aciditatea și densitatea. O
urină cu densitate scăzută, denotă o funcție renală
deteriorată ( scleroză renală ). Se va face dozajul
cantitativ și calitativ al albuminei, ureei, zahărului,
clorurilor, creatininei.
*studiul elementelor figurate ( citologia ) - se caută
prezența de celule de descuamare de cilindri granuloși
sau hialini, prezența de leucocite, de hematii.
*studiul bacterilogic – de câte ori este bănuită o infecție
urinară, se face o urocultură și, în cazul prezenței
germenilor, se face antibiograma.
2. Examenul funcțional renal

- proba Van Slyke – reprezintă raportul dintre ureea

prezentă în sânge și cea eliminată prin urină
- proba cu indigocarmin, care determină cistoscopic,
selectiv pe cele două uretere, timpul de apariție în urină
a substanței colorante. Indigocarminul injectat
intravenos se elemină păprin uretere, în mod normal
după 10 minute.
- proba de diluție și concentrație, care se efectuează
separat, după supunerea bolnavului la un regim sec și
apoi la o supraîncărcare cu apă
3) Sondajul uretrovezical
- este util pentru verificarea permeabilității uretrei și
recoltarea de urină direct din vezică
- se practică sondaj și în scop de evacuare a urinei din
vezică, în caz că aceasta nu se evacuează spontan.
- sondajul vezical la femeie se face cu mai multă
ușurință, dat fiind faptul că aceasta are o uretră scurtă,
și că în general nu suferă stricturi postinflamatorii. La
bărbat apar de multe ori dificultăți în executarea
cateterismului uretral și pătrunderea sondei în vezică, fie
din cauza unor malformații care interesează meatul
urinar, fie din cauza prezenței de stricturi uretrale
postinfecțioase sau posttraumatice.
4) Cistoscopia

- este o endoscopie vezicală

- pentru efectuarea ei se utilizează aparatul numit
cistoscop datorită căruia – se constată direct calitatea
mucoasei vezicale, modul de eliminare a urinei prin
orificiile uretrale, eventuale ulcerații, tumori, calculi,
anomalii.
- prin cistoscop se pot introduce în uretere sonde foarte
fine, care permit explorarea permeabilității lor și
recoltarea de urină separat din cei doi rinichi.
- prin aceste sonde se pot face și radiografii
ureterorenale, numite ureteropielografii retrograde sau
ascendente.
- este bine de știut că examinările cistoscopice, ca orice
sondaj vezical, expune la infecții.
5) Alte examene complentare

Urografia intravenoasă – este un examen de mare

importanță, pentru că dă rezultate valoroase în legătură
cu felul cum funcționează rinichii, ca și în legătură cu
aspectul calicelor, al ureterelor și al vezicii urinare.
Puncții-biopsii renale, pentru depistarea funcșiei renale
sau a prezenței unei tumori;
Echografia – poate oferi imagini sonografice extrem de
prețioase
Tomografia computerizată și rezonanțe magnetice
nucleare.
AFECȚIUNILE CHIRURGICALE
URO-GENITALE
 LITIAZA RENALĂ

- prin litiază renală se înțelege prezența de calculi în

rinichi
- această afecțiune poate să nu dea, multă vreme sau
chiar toată viața, nici un semn alarmant;
- adeseori însă, apar tulburări chiar de la începutul
formării calculului, boala evoluând cu complicații foarte
grave.
ETIOPATOGENIE
- litiaza renală este o boală relativ frecventă, care apare
mai des la bărbați decât la femei, fiind mai des întâlnită
între vârsta de 30 și 50 de ani.
- poate apărea și la copii
- calculul ia naștere prin precipitarea și cristalizare
sărurilor minerale în jurul unui cristaloid organic coloidal
- precipitarea și cristalizarea se pot face în jurul unor
microbi, leucocite, epitelii descuamate de pe arborele
urinar, ca urmare a unor infecții pielocaliceale sau
bazinetale, pe mici cheaguri, etc.
- din aceasta rezultă că, pentru a limita formarea
calculilor, trebuie evitate aecste cauze, iar dacă ele au
apărut, trebuie vindecate cât mai curând.
- mai grav este faptul că prezența unor calculi intrarenali
determină prin staza pe care o produc și rănirea
arborelui caliceal, infecții renale, care accentuează
posibilitatea de formare a altor calculi, sau de creștere a
celor existenți.
- un rol important în producerea de calculi îl joacă și
insuficienta hidratare a organismului, deoarece dacă
fluxul normal de secreție – excreție renală este redus
din cauza unei hidratări insuficiente, sărurile din urină
precipită, creează calculi sau îi măresc pe cei existenți
- mai contribuie, de asemenea, la formarea calculilor
modificările bruște sau de lungă durată a pH-ului, într-un
sens sau în altul. Dacă pH-ul devine acid, scăzând sub
5,7 precipită acidul uric și se vor forma calculi de acid
uric și de oxalați. Dacă pH-ul depășește valoarea de 6,6
atunci precipită fosfații și azotații, formând calculi.
- hipervitaminoza D poate provoca litiaza cu cristale de
calciu. În decalcifierile sistemului osos din anumite boli,
pot apărea de asemenea calculi renali.

- litiaza renală poate să meargă de la precipitate extrem

de fine ( nisip renal ), până la calculi foarte mari,
coroliformi, care ocupă întregul bazinet și calicele.

- nisipul renal și calculii foarte mici se elimină ușor din

calice și bazinet odată cu fluxul urinar, adeseori fără nici
o simptomatologie.
ANATOMIE PATOLOGICĂ
- în aproximativ 15 – 25% din cazuri, litiaza renală este
bilaterală.
- calculii au diferite forme și aspecte, în funcție de
compoziția lor și de locul unde se formează. Calculii de
azotat sunt neuniformi, duri, au o culoare brună; cei de
fostat de calciu sunt sfărămicioși, au aspect de cretă; cei
de urat au o culoare închisă, sunt netezi, duri; cei de
acid uric au culoarea roșie sau galbenă, sunt netezi,
rotunzi și duri.
- calculii existenți în rinichi provoacă tulburări în
eliminarea urinei prin ureter ( tulburări de excreție ).
Drept urmare, apar dilatații ale calicelor și ale
bazinetului. Afecțiunea poate cuprinde întregul rinichi,
luând aspect de hidronefroză.
- în acest caz, parenchimul funcțional se atrofiază, fiind
înlocuit cu o pungă ce conține lichid, cu pereții
conjunctivi scleroși.
- dacă se adaugă și o infecție a conținutului acestei
pungi scleroase, eventualitate frecventă de astfel,
afecțiunea este foarte gravă, deoarece afecțiunea
devine o pionefroză; rinichiul este mare, neregulat,
înlocuit de o pungă cu puroi și devine complet
afuncțional.
- dacă este afectat și rinichiul de partea opusă, apar
fenomene de insuficiență renală. Infecția poate depăși
capsula renală, producând prin ruperea unei pungi de
pionefroză și un abces sau flegmon perinefritic. Un
astfel de bolnav se află într-o stare septică gravă,
aspect cu atât mai important, cu cât apare la un bolnav
cu funcția de epurare viciată.
SIMPTOMATOLOGIE
a) Durerea, care ia aspectul de colică renală,
determinată de faptul că musculatura caliceală,
bazinetală și uretrală se contractă, pentru a evacua
calculul, provocând astfel colica nefretică ( renală )
- colica nefretică apare spontan dar de multe ori, mai
ales după un effort fizic intens, după o masă mai
abundentă, sau după mers în mașină, pe motocicletă.
În astfel de cazuri, colica se datorează mobilizării unui
calcul fixat până în acel moment și care nu dădea nici o
simptomatologie.
- durerea apare în regiunea lombară și în flanc.
- se pune în evidență și prin lovirea cu latul mâinii a
regiunii lombare, bolnavul acuzând dureri la această
lovitură ( semn Giordano ).
- de foarte multe ori, durerea merge în jos, către
regiunea inghinală.
- la palpare se pot pune în evidență cele trei puncte
uretrale ( superior, mediu și inferior ) dureroase pe fața
anterioară a abdomenului de-a lungul traiectului
ureterului.
- durerea poate fi continuă, extrem de vie, sau să apară
să apară la anumite intervale, sub formă de crize (colici)
- ea se accentuează pe măsură ce în calice și bazinet
se adună urina ce nu se mai poate evacua și acestea se
destind foarte mult.
- durerea cedează uneori brusc, semn că musculatura
calicelui și ureterului a reușit să evacueze calculul din
rinichi în ureter și de aici în vezică.
b) se remarcă de asemenea, apariția micțiunilor
dureroase, a polakiuriei ( micțiuni foarte frecvente )
c) hematuria – este totală, fiind de obicei o hematurie
microscopică, dar poate fi și macroscopică
d) piuria - este semnul infecției urinare, care însoțește
de cele mai multe ori calculoza renală, adeseori o și
precede.
EVOLUȚIE, COMPLICAȚII, PROGNOSTIC

- mulți calculi intrarenali, chiar de dimensiuni mari, sunt

bine suportați și deci asimptomatici. De multe ori ei sunt
descoperiți numai la examene întâmplătoare sau la
autopsie.
- de cele mai multe ori însă calculii renali, chiar și cei
mici, datorită faptului că obstruează complet o cale
secundară sau chiar principală de evacuare a urinei, pot
da numeroase complicații, dintre care cele mai frecvente
sunt următoarele:
a) infecții urinare – cu distrugeri progresive ale
parenchimului renal ( pielonefrite )
b) scleroză renală prin distrugerea parenchimului renal
și insuficiență renală consecutivă – eventualitate foarte
gravă, dacă afecțiunea este bilaterală.
c) hematurii, care pot duce la anemii grave
d) hidronefroza – dilatarea extrem de mare a cavităților
pielocaliceale, în detrimentul parenchimului renal,
eventualitate care are drept consecință uremia și anuria,
e) anurii, în caz de rinichi unic
Prognosticul calculozei renale este totdeauna rezervat,
din cauză că, necunoscând cauzele apariției de calculi,
este oricând posibil să apară noi calculi în același rinichi
sau în rinichiul până atunci fără calculi.
TRATAMENTUL
- există două tipuri de tratament: medical și chirurgical

A. TRATAMENTUL MEDICAL
- este un tratament profilactic, de împiedicare a formării
de noi calculi, a măririi celor existenți sau evitarea unor
complicații cum ar fi hematuria, hidronefroza și infecția
urinară și în caz de colică renală se face sedarea
obișnuită, calmarea durerii bolnavului. Pentru aceasta
se administrează Papaverină, Scobutil, Algocalmin, la
nevoie Piafen, Mialgin.
- sunt utile aplicațiile de căldură pe zona lombară sau
băile generale calde.
- este bine ca în perioada crizei dureroase, bolnavul să
nu bea prea mult pentru a nu face să crească presiunea
pe arborele renal.
- după trecerea colicii însă, este util ca bolnavul să
ingereze multe lichide pentru a ajuta deplasarea și
evacuarea calculilor;
- dacă se instalează o infecție urinară, se va aplica un
tratament cu antibiotice, și se urgentează evacuarea
chirurgical-urologică a acestuia.
- regimul dietetic se aplică în funcție de compoziția
chimică a calcului existent și nu în funcție de diferitele
cristale care se pot găsi în urină. Rezultă deci, că nu se
poate recomanda un regim adecvat, decât după ce
bolnavul a evacuat prin urină sau s-a extras un calcul.
a) în calculoza fosfocalcică se vor consuma foarte puțin:
lapte și derivate din lapte, ouă, orez, pâine, legume,
mere, pere. Carnea este permisă.
b) în calculoza urică nu se va consuma carne, mai ales
carne de animale tinere și nici viscere: rinichi, ficat,
splină. Nu se recomandă nici carnea de porc, de rață,
de gâscă, în schimb se recomandă lapte și derivate din
lapte, multe zarzavaturi, legume și fructe. Sunt interzise:
cafeaua, cacao, chiar sub formă preparată (ciocolată),
ceaiul, brânza fermentată, ciupercile.
c) în calculoza oxalică se va consuma puțin zahăr și
sunt interzise legumele și fructele bogate în acid oxalic:
fasolea, lintea, mazărea, morcovii, spanacul, sfecla,
căpșuni, fragi, coacăze.
Se pot folosi ceaiuri diuretice, în special: ceaiul de
mătase de porumb și de cozi de cireșe.
B. TRATAMENTUL CHIRURGICAL
- este folosit pentru extragerea chirurgicală a calculilor
intrarenali, atunci când prin poziția sau mărimea lor
împiedică scurgerea normală a urinei.
- se extrag deci calculii situați în calice sau bazinet și nu
calculii izolați, excentrici, situați în plin parenchim renal.
- extragerea chirurgicală a calculilor din vezica urinară
este de obicei o intervenție simplă cu riscuri operatorii
mcii, ea se face pe cale uretrală, după ce calculii au fost
sfărâmați în fragmente mici, cu ajutorul unui cistoscop
cu dispozitiv de sfărâmare a calculilor care se introduce
în vezică pe cale uretrală, fie prin incizarea vezicii
urinare.
- adeseori se folosește tratament chirurgical și pentru
corectarea unei anomalii renouretrale, care determinp o
stază a urinei și favorizează producerea calculozei.
TRAUMATISMELE APARATULUI URINAR
 TRAUMATISMELE RINICHIULUI

- rinichii sunt adăpostiți de o centură musculară

puternică și de coaste.
- cu toate acestea, traumatismele rinichiului sunt relativ
frecvente.
- ca orice traumatisme, ele se împart în două categorii:
traumatisme închise și traumatisme deschise.
TRAUMATISMELE ÎNCHISE (contuziile rinichiului) pot
lua naștere prin:
a) acțiune directă, atunci când agentul vulnerant
acționează direct. Sunt cazurile cu simptomatologia cea
mai complexă. Dacă atunci când agentul traumatizant a
acționat rinichiul se găsea sau a fost fixat (sprijinit) pe
un corp tare sau chiar pe coloana vertebrală, distrugerile
sunt mult mai importante. Trebuie deci să se dea
bolnavului o anamneză atentă, pentru a stabili
modalitatea în care s-a produs accidentul. Trebuei să
ținem seama că rinichii pot fi lezați și de fragmente de
coaste sau de apofizele spinoase vertebrale laterale în
cazul fracturării acestora.
b) acțiune indirectă, atunci când accidentatul cade pe o
altă regiune decât pe regiunea renală.
TRAUMATISMELE DESCHISE

- se datorează acțiunii corpurilor vulnerante care distrug

țesuturile ce adăpostesc rinichii și apoi lezează rinichiul.
- se pot găsi leziuni variate, în funcție de tipul agentului
cauzal, de la simple înțepături cu arme albe până la
distrugeri totale de țesuturi.
- din punct de vedere fiziopatologic, leziunile evoluează
identic cu cele din traumatismele renale închise. Pot să
apară deosebiri numai în legătură cu suprainfectări ale
rinichiului sau ale țesutului perirenal, determinate de
infecția vehiculată din afară către agentul vulnerant.
 TRAUMATISMELE VEZICII URINARE

- traumatismele vezicii urinare pot fi traumatisme închise

și traumatisme deschise
 TRAUMATISMELE ÎNCHISE ALE
VEZICII URINARE
 Rupturile sau explozia vezicii
sunt accidente rare, dar foarte
grave, dacă trec neobservate sunt
mortale. Explozia vezicii apare
după o creștere a presiunii vezicale
provocată de o forță din interior sau
exterior, ea devenind superioară
rezistenței pereților, explodează ca
un balon de cauciuc plin cu aer și
comprimat brusc.

Perforațiile vezicii sunt provocate
de agenți traumatici care
acționează din interiorul vezicii:
explorări endoscopice sau acte
operatorii.
 Sfâșierile vezicii se produc în
traumatismele bazinului osos prin
disjuncția simfizei pubiene, fără
leziuni osoase când ligamentele
pubo-vezicale smulg în deplasarea
lor peretele vezical, pe care se
inseră, dând o sfâșiere vezicală
prin smulgere, sau în cazul
fracturilor ramurilor pubiene,
peretele vezicii este străpuns de
unul din fragmente, producând o
sfâșiere a vezicii urinare prin
străpungere.
 TRAUMATISMELE DESCHISE ALE
VEZICII URINARE

- se produc prin diferite obiecte înțepătoare sau contondente

- revărsarea urinei în cavitatea peritoneală adaugă semne
peritoneale: durere, contractură musculară, distensia
abdominală, oprirea tranzitului intestinal, meteorism
- traumatismele vezicii, indiferent de mecanismul de
producere și indiferent de tipul de leziune, necesită
intervenție chirurgicală de urgență: identificarea leziunilor,
sutura plăgii vezicale, asigurarea hemostaziei, evacuarea
hematomului și urinii scurse în afara vezicii, toaleta
minuțioasă, instalarea unei sonde urinare și drenajul spațiului
prevezical.
RETENȚIA DE URINĂ ȘI ANURIA
RETENȚIA DE URINĂ

- este imposibilitatea de a goli conținutul vezical.

- retenția de urină poate fi completă sau incompletă
- retenția completă este considerată situația în care
bolnavul nu evacuează nici o picătură de urină din
vezică
- retenție incompletă este denumită starea bolnavului în
care acesta evacuează numai o parte din urină, în
vezica urinară rămânând în continuare o cantitate
oarecare de urină.
ANURIA

- prin anurie se înțelege suprimarea completă a secreției

și a excreției renale.
- bolnavul anuric nu evacuează deloc urină și la sondaj
se constată că vezica urinară este goală
- este o afecțiune extrem de gravă, care dacă nu este
rezolvată în câteva zile, determină decesul bolnavului.
- ea poartă denumirea de insuficiență renală acută.
ADENOMUL DE PROSTATĂ
ETIOPATOGENIA
- nu se cunoaște bine cauza care determină creșterea
în volum a prostatei, creând adenomul de prostată, dar
fără îndoială că apariția acestuia se datorează, cel mai
frecvent, acțiunii unor factori hormonali.
- consecința cea mai importantă a creșterii în volum a
prostatei este compresiunea pe care adenomul o face
pe uretră, turtirea acesteia, și în consecință, crearea de
dificultăți în evacuarea conținutului vezical.
- vezica va crește mult în volum, se creează glob
vezical, adică retenție acută sau cronică de urină.
- urmează o hipertrofie a mușchilor vezicali, din cauză
că aceștia fac eforturi mari pentru evacuarea urinii, care
are drept urmare o obstrucție pe porțiunea intravezicașă
a ureterelor, stagnarea urinei și în rinichi și crearea unei
infecții urinare.
SIMTOMATOLOGIA
- boala apare, de obicei, după vârsta de 60 ani și
simptomele evoluează în majoritatea cazurilor în
succesiunea următoare:
* dificultăți în evacuarea urinii (disurie)
* urinări frecvente ( polakiurie, adeseori nocturne
(nicturie)
*dureri în timpul urinării (micțiuni dureroase) mai ales la
sfârșit
* retenție acută de urină, în timpul căreia bolnavul acuză
dureri violente suprapubiene
- în cadrul acestei evoluții se dezvoltă infecția urinară cu
toate consecințele ei grave.
DIAGNOSTIC
- tușeul rectal arată creșterea mult în volum a prostatei
- examenul urinei poate arăta dacă a apărut infecția
urinară.
- examenul radiologic, printr-o urografie, pune în
evidență tulburările care au loc pe uretre, rinichi,
mărimea vezicii, amprenta prostatei pe vezică și cât
reziduu urinar mai rămâne după micțiune în vezică.
- executat cu deosebită grijă, un sondaj vezical după
micțiune este foarte util, pentru că acesta poate să arate
exact cantitatea de reziduu din vezică și gradul infecției
urinare
- cercetarea valorilor ureei sanguine, a creatininei, proba
Van Slyke, fosfatazele acide si cele alcaline sunt
obligatorii.
TRATAMENT

- tratamentul adenomului de prostată este profilactic,

conservativ și chirurgical

TRATAMENTUL PROFILACTIC
- activitatea sexuală prelungită întârzie apariția
adenomului de prostată sau consecințele grave ale
acestuia.
- masajul prostatei este de asemenea util
- bolnavul trebuie să urineze totdeauna atunci când
simte necesitatea, pentru a nu crește tonusul mușchiului
vezical care are consecințele amintite.
TRATAMENTUL CONSERVATIV

- se face prin variate medicamente de tip hormonal sau

cu medicație estrogenică : Sintofilin, 1 fiolă de 5mg pe
săptămână, timp de 3 săptămâni
- după vârsta de 70 de ani, dacp nu este suspiciune de
cancer de prostată, se administrează Testosteron 1 fiolă
a 25 mg la 4 zile, timp de 3- 4 luni, sub controlul unei
degenerescențe prostatice.
- dacă apare o retenție acută de urină se va cateteriza
vezica, iar sonda va fi lăsată pe loc 3- 6 zile, timp în
care musculatura își reia un tonus mai bun, fapt care
poate fi urmat de o perioadă de evoluție bună.
TRATAMENTUL CHIRURGICAL

- în caz de eșec al tratamentui conservativ, este indicat

tratament chirurgical care constă în extirparea glandei
pe diferite căi: transuretrală, retropubiană, suprapubiană
și perineală.
- îngrijirile postoperatorii, datorita sângerărilor și stării
generale a bolnavilor, sunt uneori dificile.
- prognosticul este de cele mai multe ori foarte bun.