SECURITATEA LA INCENDIU

A CONSTRUCŢIILOR

Curs 1. Introducere. Fiabilitatea constructiilor

Elemente de teoria arderilor

CCIA II- Semestrul II

Sef.lucr. dr. ing.MSc. Ruxandra Dârmon

Ruxandra.DARMON@ccm.utcluj.ro
 Securitatea la incendiu

Obs!: Activitatea saptamanală: 1 oră Curs + 2,57 ore Studiu individual !

Competentele achizitionate vor fi necesare angajatilor care-si desfasoara activitatea in

cadrul firmelor de proiectare si a celor din domeniul consultantei de specialitate.
 Securitatea la incendiu a constructiilor
-2 ETCS
-Evaluare: Probă scrisă în baza unor subiecte sau un test grila
____________________________
Bibliografie
• Note de curs
• Normativ de siguranta la foc a constructiilor, indicativ P118/1999, IPCT,
1999, Bucuresti
• SR EN 1991-1-2 Eurocod 1: Actiuni asupra constructiilor, Partea 1-2: Actiuni
generale. Actiuni asupra structurilor expuse la foc
• SR EN 13501-1+A1:2010, Clasificare la foc a produselor şi elementelor de
construcţie. Partea 1: Clasificare folosind rezultatele încercărilor de reacţie la
foc
• SR EN 13501-2+A1:2010, Clasificare la foc a produselor şi elementelor de
construcţie. Partea 2: Clasificare folosind rezultatele încercărilor de rezistenţă
la foc, cu excepţia produselor utilizate în instalaţiile de ventilare
• Buchanan, A.,H., Structural Design for Fire Safety, John Wiley & Sons,
LTD, Chichester, New York, Weinheim, Brisbane, Singapore, Toronto, 2001
• http://www.difisek.eu
 Introducere
• Conform normativului SR EN 1990, o structură trebuie
proiectată și executată în așa fel încât, pe durata vieții
proiectate, cu niveluri de fiabilitate adecvate și într-un
mod economic:
- să reziste la toate acțiunile și influențele probabile care pot
apărea în timpul execuției și utilizării, și
- să rămână adaptată utilizării pentru care a fost proiectată
inițial.
Obs!
Fiabilitatea se referă la: - securitate,
- exploatare și
- durabilitatea unei structuri.
Fiabilitatea se exprimă, de regulă, în termeni probabilistici.
 Legatura dintre Eurocoduri
Stabilitate Actiuni pe   Proiectarea
structurala, structuri Reguli de proiectare si detalii geotehnica si
exploatare si la seism
durabilitate
    SR EN 1992 Proiectarea SR EN 1997
  structurilor din beton – EC2 Proiectarea
    SR EN 1993 Proiectarea geotehnica—
    structurilor din otel – EC3 EC7
SR EN 1990 Bazele SR EN 1991 SR EN 1994 Proiectarea
proiectarii Actiuni pe structurilor compozite – EC4
structurilor – EC0 structuri – SR EN 1995 Proiectarea SR EN 1998
EC1 structurilor din lemn – EC5 Proiectarea
SR EN 1996 Proiectarea structurilor la
structurilor din zidarie – EC6 actiunea
SR EN 1999 Proiectarea seismului —
structurilor din aluminiu – EC9 EC8
 Fiabilitate și managementul fiabilității
• Fiabilitatea reprezintă aptitudinea unei structuri
(element structural) de a îndeplini cerințele specificate,
incluzând durata de viață pentru care a fost proiectată.

Fiabilitatea cerută pentru structuri în cadrul SR EN 1990

trebuie obținută prin:
-proiectare conform SR EN 1990 – SR EN 1999, și
-execuția adecvată
-măsuri de managementul calității.

Nivelurile de fiabilitate diferite se pot adopta, în general:

 pentru rezistență structurală
 pentru exploatare.
 Durabilitate și stabilitate

Fiabilitatea
construcțiilor exploatare

Securitatea la
securitate
incendiu (S)

Se exprimă în
Se exprimă în termeni
termeni
probabilistici → risc de
probabilistici
incendiu (R)

Niveluri de fiabilitate Niveluri de securitate

Diferențierea fiabilității

La alegerea nivelurilor de fiabilitate pentru o anumită

structură, trebuie să se țină cont de factorii relevanți,
cum sunt:

•Cauzele posibile de cedare a structurii și / sau modurile

în care se atinge o stare limită;
•Consecițele posibile ale cedării exprimate ca risc de
accidentări, pierderi de vieți omenești, pierderi
economice;
•Percepția publică a cedării (structurale);
•Costurile și măsurile necesare pentru reducerea riscului
de cedare.
Definirea claselor de consecințe
Clasificarea consecințelor în termeni de cedare a structurii

Pentru diferențierea fiabilității se stabilesc clase de consecițe (CC) care

consideră cedarea sau defectarea structurii, conform Tabelului B1:
SR EN 1990:2004 Tabelul B1 – Definirea claselor de consecințe
Indicele de fiabilitate β
Clase de fiabilitate (RC) asociate claselor de consecințe (CC)

SR EN 1990:2004
Tabelul B2 – Valori minime recomandate pentru indicele de fiabilitate β
(Stări Limită Ultime)

Notă: Calculul structural bazat coeficienții de sigurață indicați în EN 1990 conduce

la o structură cu o valoare a indicelui de fiabilitate β mai mare decat 3,8.
Probabilități de cedare asociate stărilor limită

Valoarea asociată cu Valoarea asociată cu

β = 1,5 (SLS, perioada β = 3,8 (SLU, perioada
de referință de 50 ani) de referință de 50 ani)

Stări limită
Stări Limită Ultime
de serviciu
Percepția publică a pericolului potențial (hazard)

Hazard = pericol potențial

Risc = probabilitate /
frecvența unui hazard

ALARP = ARERP (atat de

Percepția publică redus pe cat este rezonabil
posibil)

Cedare structurală Alte pericole potențiale

(accidente, cataclisme)
Riscuri acceptate datorită expunerii la diverse pericole
 Securitatea la incendiu
• Analiza securității la incendiu, în cazul unei construcții,
se poate face în funcție de riscul estimat, asociat unui
anumit nivel de securitate la incendiu.

Nivelul de securitate
este cu atât mai ridicat,
cu cât nivelul riscului
asociat este mai mic.
Obiectivele securității la incendiu în construcții

 limitarea probabilității producerii de victime și distrugeri

materiale (inclusiv pierderea proprietății), la niveluri
acceptabile.

 limitarea probabilității producerii de distrugeri ale mediului

înconjurător (nu și în norma românească).

Atingerea obiectivelor securității la incendiu, în cazul

construcțiilor, se poate realiza prin aplicarea unei strategii, care
stabilește că toate construcțiile trebuie să fie proiectate, executate
și exploatate încât, pe toata durata de viață a acestora să se
asigure criteriile de performanță specificate.
 Criterii de performanță pentru
securitatea la incendiu

1) Stabilitatea la foc a construcției (un timp normat);

2) Limitarea izbucnirii, propagării și dezvoltării
incendiului și efluenților lui la interiorul și exteriorul
construcției;
3) Limitarea propagării fumului și gazelor toxice la
vecinătăți;
4) Posibilitatea utilizatorilor de a se evacua în condiții
de siguranță (într-un timp normat) sau salvării lor prin
alte mijloace;
5) Securitatea forțelor de intervenție.
 Sistemul de măsuri pentru implementarea exigenţelor şi
criteriilor de performanţă
Realizarea obiectivelor impuse de siguranţa la foc şi satisfacerea criteriilor de
performanţă care derivă din acestea se poate face printr-o serie de măsuri,
clasificate astfel:
Măsuri preventive: se referă la ceea ce se poate face pentru a fi împiedicată
izbucnirea şi propagarea incendiului. În această gamă de măsuri se înscrie,
de exemplu, eliminarea şi protejarea potenţialelor surse de incendiu;
Măsuri active:
instalarea unui sistem automat de detecţie şi eventual chiar de alarmă la
incendiului, în scopul evitării propagării focului; măsuri de stingere a
incendiului odată acesta produs.

Măsuri pasive:
a) Funcţionale: asigurarea numărului necesar de căi de evacuare,
dimensionarea şi protejarea lor corespunzătoare;
b) Constructive: asigurarea unei comportări adecvate la foc a elementelor de
construcţie, adică menţinerea rezistenţei elementelor structurale şi
evitarea propagării focului spre compartimentele de incendiu adiacente;
c) Prin calculul capacităţii de rezistenţă: dimensionarea prin calcul a
elementelor de rezistenţă pentru a face faţă solicitărilor datorate incendiului
(posibilitate prevăzută numai de normele europene, nu şi de normativul
românesc).
Ingineria securităţii la incendiu
Partea 1. Fundamentele teoriei arderii

NOŢIUNI GENERALE DESPRE ARDERI ŞI INCENDII

Arderea, fizico-chimic,
este o reacţie de oxidare
a unei substanţe aflată
în stare gazoasă.

Arderea, tehnic, este o

Arderea reacţie exotermă a unei
substanţe combustibile,
cu un agent oxidant (EN
ISO 13943-2008) sau
comburant însoţită de
emisie luminoasă (flăcări
sau incandescenţă),
eventual emisie de fum

(SR ISO 8421/1).


Combustibilitatea substanţelor,
materialelor, produselor pentru
construcţii este caracteristica
acestora de a se aprinde şi arde
în continuare, contribuind la
creşterea cantităţii de căldură.
Flacăra este un amestec de
aer şi gaz combustibil în
reacţie care emite lumină.
Produsele de ardere,
ca rezultat al arderii, sunt:
Temperatura de ardere este
temperatura minimă de la care
arde un combustibil până la
epuizare.
Comburantul, obişnuit, poate fi
oxigenul, oxigenul din aer sau
altă substanţă care poate ceda
oxigenul prin reacţia de oxidare.
- gazele de ardere
- căldura (disipată în cantitate mare);
- fumul şi oxidul de carbon, ca produs
intermediar, care prezintă un pericol
deosebit, putând provoca asfixieri şi
intoxicaţii (cazul arderilor incomplete);
- resturile minerale - cenuşa
(cazul substanţelor solide).
 Intensitatea arderii este dată de
cantitatea de căldură degajată în
timpul arderii, exprimată în J (Jouli);

raportarea acesteia la cantitatea

unitară de combustibil ce o produce
(1 kg în cazul substanţelor lichide şi
solide sau
1 m3 (în condiţii normale) în cazul
substanţelor gazoase) defineşte
puterea calorifică, exprimată în J/kg
sau J/m3.
Reglementările europene, care au
preluat terminologia ISO 13943-
2008, utilizează pentru această
caracteristică a materialelor
Fumul este un
combustibile expresia de căldură de
ansamblu vizibil de
particule şi/sau
ardere.
lichide în suspensie.
 Arderea substanţelor combustibile are loc în faza lor
gazoasă (excepţie făcând arderea mocnită).
arderea completă – când
există o cantitate suficientă
după tipul de reacţie de oxigen pentru procesul
de oxidare
arderea incompletă
cazul arderii parţiale a
substanţei combustibile
Clasificarea arderea cu flacără
arderilor după percepţie
arderea cu incandescenţă

arderea mocnită

arderea lentă
după căldura degajată
(creşterea temperaturii) arderea normală
arderea rapidă
(deflagraţa, explozia),
detonaţia
- arderea cu flacără, cazul arderii combustibilului în faza gazoasă
cu emisie de lumină (arderea cel mai des întâlnită);
- arderea cu incandescenţă, cazul arderii combustibilului cu
emisie vizibilă de lumină la suprafaţa acestora (arderea cu
incandescenţă);
- arderea mocnită, cazul arderii combustibilului fără emisie
vizibilă de lumină, adesea pusă în evidenţă de creşterea
temperaturii mediului ambiant şi apariţia fumului.

- arderea lentă, la care creşterea de temperatură este

suficientă/sesizabilă, fără atingerea valorii care să conducă
la emisia de lumină;
- arderea normală, la care propagarea se face cu o viteză de
ordinul centimetrilor până la un metru pe secundă (care are loc în
spaţii deschise);
- arderea rapidă (deflagraţa, explozia), la care propagarea se face
cu o viteză de ordinul zecilor de metri pe secundă
(subsonică) şi cu degajare mare de căldură (care are loc,
de regulă, în spaţii închise);
- detonaţia, la care propagarea se face cu o viteză de ordinul
kilometrilor pe secundă (supersonică), însoţită de undă de
şoc.
 1. Elemente de teoria arderilor
Din experimentele efectuate se poate aprecia că parametrii
care influenţează aprinderea materialelor solide şi iniţierea
incendiului într-o incintă sunt :

• parametrii sursei de aprindere :

- tipul sursei: radiantă (aria, intensitatea radiaţiei,
durata, banda spectrală), convectivă (temperatura fluidului,
viteza fluidului, durata), conductivă (temperatura suprafeţei,
suprafaţa de contact, rezistenţa de contact, durata);
- localizarea sursei faţă de combustibil;
- caracteristicile sursei potenţiale de aprindere
(temperatura,energia, mărimea flăcării);

• parametrii materialului combustibil, care pentru un solid sunt

: dimensiunile (în principal grosimea), orientarea, inerţia
termică, compoziţia, conţinutul de umiditate, conductivitatea
termică, densitatea, suprafaţa specifică, temperatura iniţială,
temperatura de aprindere în condiţii specifice, aprinzibilitatea,
emisivitatea suprafeţei, greutatea pe unitatea de suprafaţă( la
textile).
Principiile arderii, care se au în vedere la studiile teoretice ale
incendiilor, sunt:

- existenţa aprinderii şi arderii este posibilă dacă se

întrunesc, simultan, în timp şi spaţiu, următoarele condiţii:
 prezenţa materialului combustibil (sarcina termică);
 prezenţa substanţelor care întreţin arderea (oxigenul
din aer sau substanţele care pot ceda oxigen);
 prezenţa sursei de aprindere cu energia capabilă să
realizeze temperatura de aprindere;

- continuarea arderii este posibilă până când:

 materialul combustibil este consumat;
 concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul
necesar pentru a susţine arderea;
 pierderile de căldură sunt atât de mari încât nu mai asigură
necesarul pentru piroliza în continuare a materialului
combustibil;
 flăcările sunt inhibate chimic sau suficient răcite pentru a
împiedica desfăşurarea reacţiilor în continuare.
 Piroliza
reprezintă
descompunerea
sau
transformarea
unui component
datorită căldurii,
producând astfel
combustibil
gazos

Fig. 1.3. Schema mecanismelor de ardere

În figura 1.3. sunt schematizate mecanismele de ardere pentru starea
gazoasă şi piroliza solidelor.

Arderea fazei gazoase se referă la reacţiile chimice exotermice

dintre combustibilul gazos şi oxigen, însoţite de producerea căldurii
şi luminii sub formă de flăcări.
Vă mulțumesc pentru atenție!

Ruxandra.Darmon@ccm.utcluj.ro