PIETRICICA ŞI CARACATIŢA

după Henri Comel

 Într-o zi, caracatiţa ieşi prudentă din ascunzătoare. În faţa
intrării era o pietricică de mare frumoasă, rotundă şi
strălucitoare.
- Bună ziua, caracatiţă! îi spuse pietricica.
- Tu poţi vorbi? o întrebă caracatiţa.
- Află că toate lucrurile vorbesc celor care ştiu să asculte.
- De unde vii?
- Am străbătut marea timp de cinci sute de ani, zise
pietricica. Ai vrea să fii prietena mea? Mă simt cam singură.

- Ce este un prieten?
- Un prieten e cineva care te iubeşte şi te apără atunci
când eşti în primejdie…
- Eeee, nu am nevoie…. Am cerneală ca să mă apăr, o
întrerupse caracatiţa şi îi întoarse spatele.
 Plecă să caute ceva de mâncare. Deodată îi apăru în spate
murena. Caracatiţa o zări şi trimise spre ea un nor de
cerneală.
.- Ce animal murdar! zise murena, reuşind să ocolească
norul întunecat. Dar mi-e aşa de foame că n-am ce face,
trebuie s-o prind! Altfel voi rămâne nemâncată pe ziua de azi.

- Vai! Nu mai am
cerneală! se
înspăimântă
caracatiţa.Îi trebuiau
acum două ore până să
dea drumul la alt nor.
Şi ce departe era de
casă!
 O luă la goană, înotând din toate puterile. Murena
însă n-o lăsa. O O urmărea cu îndârjire. Într-un târziu,
extenuată, caracatiţa ajunse la ascunzătoarea sa. Se târî
înăuntru cu ultimele puteri şi îşi aşteptă moartea, cu
ochii închişi.
 Trecu un timp şi nu
se întâmplă nimic.
Deschise uşor ochii şi
văzu casa închisă. Era
pietricica care
astupase intrarea.

- De ce m-ai apărat,
pietricică? Cum ai spus
că se numeşte asta?
- PRIETENIE, şopti
pietricica.

De atunci, cele două rămaseră bune prietene.

Pietricica îi astupa intrarea mereu când caracatiţa era în
primejdie, iar aceasta o consola că nu poate călători,
spunându-i toate poveştile mării.