Sistemele polienzimatice Tipurile de

organizare a sistemelor
polienzimatice
 Fiecare celulă a organismului conţine setul său
specific de E. Unele se găsesc în toate celulele,
altele sunt prezente doar în anumite celule sau
anumite compartimente celulare. Funcţia
fiecărei E, nu este izolată, ci strins legată de
funcţia altor enzime. Astiel din E aparte se
formeaza sisteme polienzimatice sau
conveiere.
Se cunosc urmatoarele tipuri de organizare a
sistemelor polienzimatice:
1. - funcţională,
2. - structural-funcţională
3. - mixtă.
 Organizarea funcţională

 enzimele sunt asociate în sistemul

polienzimatic cu ajutorul metaboliţilor,
care difuzează de la o enzimă la alta.
 produsul reacţiei primei E serveşte
drept S pentru E următoare etc.
 Ex.: glicoliza. Toate enzimele
participante la glicoliza sunt în stare
solubilă, legătura se face doar prin
intermediarii metabolici.
 E1 E2 E3 E4
 A----------------→ B-------------→ C---------- →D----------→ P
 Organizarea structural-funcţională
 E sunt fixate prin legături slabe pe o proteină
“centrală”, care poate fi chiar una din E.
 Proteina centrală dispune de un “braţ” care fixează S
şi îl duce la E1, care îl transformă în P1;
 P1devine S2 , braţul îl preia şi îl duce la E2, care îl
transformă în P2.
 Avantajul este că braţul duce de fiecare dată S la E
corespunzătoare, potrivindu-l cu mare exactitate pe
CA, ceea ce asigură în ansamblu o viteză mai mare
decît cea corespunzătoare acţiunii E neasociate.
 Ex.- complexul polienzimatic
piruvatdehidrogenazic, constituit din 3 E şi 5 Co
 sintetaza acizilor graşi constituită din 7 E legate
structural de PPA, care în ansamblu îndeplinesc
funcţia de sinteza a AG.
 E se pot aranja în lanţ, fixîndu-se de MB. Ex.enzimele
LR, care participă la transferul de H+ şi e.
 Tipul mixt de organizare
 reprezintă o îmbinare a ambelor tipuri de
organizare, adică o parte din sistemul
polienzimatic are organizare structurala,
iar cealalta parte - organizare funcţională.
 Ex.- ciclul Krebs, unde o parte din enzime
sunt asociate în complex structural
(complexul 2-oxoglutaratdehidrogenazic),
îar altă parte se leagă funcţional prin
metaboliţii de legătură.
 Unităţile de activitate ale
enzimelor
 Unitatea Internaţională (U.I.) –
cantitatea de E care catalizează
transformarea 1μmol de S într-un
minut în condiţii standard
 Katal (kat) – cantitatea de E care
asigură transformarea unui mol de S
într-o secundă în condiţii standard
(1U.I.=16,67 nkat)
 Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi
ţesuturilor. Enzimele organospecifice. Modificarea activităţii
enzimatice în diferite afecţiuni (enzimodiagnosticul).

Enzimele indicatorii – sunt localizate

intracelular:
în citoplasmă (LDH, aldolaza),
în MC * glutamatdehidrogenaza),
în lizosomi (-glucoronidaza, fosfataza
alcalină).
Acestea E în normă în plasmă se găsesc în c
% foarte mici.
La afecţiunile celulare activitatea acestor E în
plasmă este brusc mărită.
Acizii nucleici
 Obiectivele:
1. Tipurile de acizi nucleici, funcţiile şi repartizarea lor
în celulă.
2. Constituienţii acizilor nucleici; bazele azotate,
pentozele, acidul fosforic.
3. Nucleozidele şi nucleotidele. 3, 5- cAMP
4. Structura primară, secundară şi terţiară a acizilor
dezoxiribonucleici Cromatina. Nucleosomul.
5. Structura acizilor ribonucleici (tRNA, mRNA, rRNA).
6. Denaturarea şi hibridizarea acizilor nucleici.
 Acizi nucleici
 Acizi nucleici – sunt polinucleotide,
alcătuite din mononucleotide, unite
prin legături 3’, 5’-fosfodiesterice.
1. ADN - acidul dezoxiribonucleic;
2. ARN - acidul ribonucleic.
 ADN
 Localizarea:
a. 97-99% - concentrat în nucleu
b. 1-3% - situat în MC.
 Rolul: deţine, păstrează şi
transmite informaţia genetică de la
ADN parental la ADN fiică sau ARN.
 ARN
 Localizarea:
 11% - în nucleu
 15% -în mitocondrii
 50% - în ribosomi
 24% - în hialoplasmă
 Deosebim:
1. ARN mesager
2. ARN ribozomal
3. ARN de transport
 ARN nuclear heterogen
 ARN nuclear cu moleculă mică
 ARN mesager (mARN) constituie 25% din
totalul ARN-lui.
 Localizat -în nucleu şi citozol.
 prezintă copia sectorului de ADN şi conţine
informaţia despre structura catenei
polipeptidice a proteinei.
 Rolul:Transmite informaţia de la ADN spre
ribozomi, sediul de sinteză a proteinei.
 ARN ribozomal (rARN) constituie 60% din
totalul ARN-ului.
 Localizat- în ribozomii citoplasmei.
 Rolul - formează scheletul ribozomilor.
Joacă un rol auxiliar în procesul de
asamblare a proteinelor.
 ARN de transport (tARN) constituie
15% din totalul ARN-lui.
 Localizat: în citoplasmă, ribosomi,
mitocondrii.
 Rolul: participă la activarea şi
transportul AA spre ribozomi şi
asamblarea lor în polipeptide.
 Structura chimică a AN
 La hidroliză AN degradează în
mononucleotide (MN),
 MN la hidroliza completă degradează
în BA, pentoze şi acid fosforic.
 ADN----A; G; C; T + dR+ H2PO3
 ARN---- A; G; C; U+ R+ H2PO3
 Bazele azotate
BA se clasifică în:
1. majore:
a. purinice: A, G
b. pirimidinice: C,T,U
2. minore:
a. purinice (2metil A; 1 metilG)
b. pirimidinice (5 metil C;5 hidroximetil C)
 Structura BA

Purine:

pirimi
dine:
 Proprietăţile BA:
1. Sunt slab solubile în H2O
2. Prezintă fenomenul de tautomerie:forme
lactim (enol OH) –lactam (ceto C=O)
3. Sunt responsabile de informaţia genetică
4. BA purinice- au structură plană; cele
pirimidinice- aproape plană, puţin plată
5. Max capacităţii de absorbţie în ultraviolet
este între 260-280 nm
Structura BA minore
Structura R şi dR
 Nucleozidul
constă dintr-o BA ( purinică sau
Pirimidinică) +
o pentoză (R sau dR)
atomul C-1 al pentozei

este unit cu N-9 al

purinei sau N-1 al
pirimidinei - leg. N
glicozidică.
BA purinice +R(dR) ---
ozin
Unite între ele prin
BA pirimidinice +R (dR) --- legătura N glucozidică
idin
Structura nucleozidelor
 Nucleozidele
 Proprietăţile:
 Mai solubile în H2O
decât BA
 Mai stabile în soluţii
alcaline
 Uşor se hidrolizează
la încălzire cu acid
 NUCLEOTIDE - compuşi alcătuiţi din
nucleozide şi rest de acid fosforic
Nucleozid mono-; di-; trifosfafat

Rest al Nucleozid
acidului
c
Phosphate ester bonds
 Nucleotide - Rolul

1. Element structural al AN
2. Intermediari energetici
(ATP- purtătorul energiei
chimice în organism)
3. Intră în componenţa Co
4. Servesc ca activatori ai
unor molecule (UDP-Gl;
CDP-colina)
5. Servesc ca mesageri
secunzi intracelulari ai
hormonilor (AMPc;
GMPc)
 Structura primară a AN
 Reprezintă secvenţa
mononucleotidelor în lanţul
polinucleotidic liniar, legate între ele
prin legăturile 3' - 5' fosfodiesterice
 Catenele au două capete:
 5‘ – nucleozid tri fosfatul;
 3‘ – gr. OH liberă
Str. primară a ADN şi ARN
 Structura secundară a ADN
 Watson şi Crick (1953) au
postulat modelul
structural al moleculei de
DNA - dublul helix
(spirală dublă)
 Caracteristicile dublei
spirale:
1. 2 lanţuri
polidezoxiribonucleotidice
se răsucesc helicoidal în
jurul unui ax comun,
formând o dublă helice cu
orientare spre dreapta;
2. Cilindrul ce încadrează
dublul helix are d=2nm
 Structura secundară a ADN
3. lanţurile sunt antiparalele
(unul are direcţia 5’3’,
altul 3’5’)
4. complimentaritatea (A îi
corespunde T; iar G-C).
5. Stabilitatea dublului helix
este asigurată atât de
interacţiunile hidrofobe
dintre BA, cât şi de
legăturile de hidrogen între
BA (A=T formează 2
legături de hidrogen, iar G
≡C trei legături).
6. BA hidrofobe sunt situate în interiorul spiralei
duble şi aranjate sub formă de stive, pe cînd
complexul pentozofosfat este situat la exteriorul
spiralei duble, bine interacţionează cu apa, de
aceia molecula gigantă de DNA se dizolva în apă.
7. Spirală este regulată (fiecare spiră cuprinde 10
nucleotide). Distanţa dintre BA învecinate este de
0,34 nm, perioada de identitate (pasul) – 3,4 nm.
8. La pH=7 grupele fosfat sunt ionizate, poarta
sarcini negative, deaceia DNA prezintă acid
puternic.
9. Dublul helix este de tip plectonemical
(transversal în acelaşi plan), dar nu paranemical
(longitudional)
10. nu este
simetric, avînd
adîncituri “mici”
şi “mari”
•Asimetria
demonstrează
orientarea sterică
a ADN în
replicare şi
transcriere
 Legităţile lui Chargaff
1. Conţinutul A=T, iar al G=C
2. În orice preparat de DNA,
independent de specie, suma bazelor
purinice este egală cu cea a bazelor
pirimidinice (A+G=T+C)
3. Preparatele de DNA separate din diferite
ţesuturi a uneia şi aceeiaşi specie de
organisme sunt absolut identice privind
componenţa nucleotidică.
4. Componenţa nucleotidică a DNA la
aceeaşi specie nu se modifică odată cu
vârstă, nu depinde de regimul alimentar
şi modificările mediului.
5. dacă A+T este mai mare decît G+C
avem DNA de tip AT
6. dacă G+C este mai mare decît A+T
avem DNA de tip GT
7. t de topire este mai mica cînd
predomină perechile A-T
8. t de topire este mai mare cînd
predomină perechile G-C
9. la eucariote DNA mitocondrial este
circular
 Există diferite forme de DNA
- care sunt determinate de gradul de dehidratare a AN:
A,B şi Z.
- forma A:

- conţine 11 resturi la o spiră,

- este răsucită spre dreapta.

 forma clasica B:

- conţine 10 mononucleotide la o spiră.

- este răsucită spre dreapta.

- 10 nucleotide ocupă 34 A (3,4 nm).

- o nucleotidă cuprinde 3,4A (0,34 nm).•
 conformatia Z

 este răsucită spre stînga.

 conţine 12 baze per spiră


 Organizarea materialului cromosomial la
eucariote
 În perioada de repaus a celulei, aproape tot ADN se
află în cromatina nucleului, care formează cromosomi
înaintea mitozei.
 Cromatina conţine: ADN (35%); ARN (5%) proteinele
bazice – histone (H1, H2A, H2B,H3, H4) şi proteine
nehistonice- hertone. Unitatea structurală a cromatinei
este nucleosomul
 Nucleosomul – este un octamer histonic (2H2A; 2H2B;
2H3; 2H4) înfăşurat de aproximativ de 2 ori de ADN
(dublul helix) cu lungimea de 146 perechi de nucleotide.
 Între 2 nucleosomi se găseşte ADN de legătură (linker)
asociat cu H1
 Lanţul polinucleosomic formează un superhelix
(solenoid), cu un pas de 10nm, d=30nm, distanţa între
spire 10 nm. Fiecare spiră are 6- 10 nucleosomi.
 Solenoizii organizaţi într-un superhelix – constituie
filamentul de cromatină
 Compactizarea
DNA cromatinei

Firul de
cromatină?
~ 1,000

30 nm Solenoid ~40 / 50

Nucleosoma
= оctamer de
histone
H2a, H2b, H3, H4 Cromosoma metafazică/
146 / 200 bp DNA cromatina interfazică
Compactizare ~ 10,000
~10 ori
STRUCTURA ADNului
 Structura secundară şi terţiară a
ARNm
 ARNm – fiecărei gene îi corespunde
molecula sa de ARNm, de aceea el este
foarte heterogen
 Elementul de codificare al ARNm este
tripletul nucleotidic – numit codon. Fiecare
codon corespunde unui anumit AA
 Structura secundară a ARNm – o catenă
curbată
 Structura terţiară – se aseamănă cu un fir
înfăşurat pe bobină, rolul căreia îl
îndeplineşte o proteină de transport
numită informer
 Structura secundară a t-RNA
 are infăţişarea unei "frunze de
trifoi" - se formează în urma
imperecherii complementare
intracatenare a nucleotidelor
anumitor sectoare.
 Sectoarele, care nu sunt încadrate
în formarea legăturilor de H
formează lanţuri sau bucle
 Structura
secundară a
ARNt
1. Sectorul de acceptare (4 nucleotide, 3 din
care au aceeaşi succesiune- CCA cu hidroxilul
3’OH liber la care se fixează grupa COOH al AA.
2. Bucla anticodonică - formată din 7
nucleotide. Conţine un triplet nucleotidic specific
pentru fiecare t-RNA numit anticodon.
Anticodonul t-RNA după principiul
complementaritătii se împerechează cu codonul
respectiv din RNAm.
3. Bucla pseudouridilică - constă din 7
nucleotide (restul acidului pseudouridilic este
obligatoriu), participă la interacţiunea cu
ribozomii.
4. Bucla dihidrouridinică - constă din 8-12
resturi nucleotidice ( resturi de dihidrouridină ),
interactiunează cu E- aminoacil-RNAt-sintetaza
 Structura terţiară a tRNA
 Are forma L
 Include 2 segmente de dublu helix
situate perpendicular (fiecare helix-
10 perechi de baze)
 În afara spiralei bazele formează
legături de hidrogen. Interacţiuni
apar între bazele necomplementare
(A-A; A-C).Multe baze sunt aranjate
în stive (hidrofobe)
Structura
terţiară a
ARNt
 ARNr
 Structura secundară – e prezentată
prin sectoare spiralate unite între ele
cu ajutorul unei catene curbate
 Structura terţiară – prezintă
scheletul ribosomului. Are forma unui
bastonaş sau ghem pe suprafaţa
căruia sunt înfăşurate proteinele
ribosomului.
 Proprietăţile fizico-chimice ale
acizilor nucleici
- masa moleculară mare.
- proprietatile coloidale si osmotice, tipice

pentru toţi compuşii macromoleculari.

- Proprietăţile lor hidrofile depind de fosfaţi.

- viscozitatea şi densitatea înaltă a

soluţiilor,
- capacitatea de denaturare.
- la pH fiziologic toti AN sunt polianioni (-)
 Denaturarea şi renaturarea
 Denaturarea –sub acţiunea temperaturii, mediului
PH, substanţelor chimice are loc ruperea
legăturilor de hidrogen şi forţelor hidrofobe ce
stabilizează structura secundară şi terţiară a
DNA.
 La denaturare DNA îşi pierde proprietăţile
biologice.
 Ex. încălzirea DNA-duce la desfacerea spiralei
duble în două catene ( are loc transformarea
„spirală - ghem“).
 Degradarea unei jumătăţi de structură de ADN
are loc la temperatura de topire. ADN bogat în C
şi G au o t mai înaltă decît cele bogate în A şi T.

 La răcirea treptată catenele din nou
se reunesc după principiul
complementaritătii, formînd spirala
dublă nativă. Acest fenomen se
numeşte renaturare (atunci cînd t e
mai mică decît cea de topire).
 La racirea bruscă renaturarea nu are
loc.
 Denaturarea şi renaturarea acizilor
nucieici este însoţită de schimbarea
activitătii lor optice.
 Hibridizarea AN
 Pe capacitatea de renaturare a AN este bazată
metoda de determinare a gradului de înrudire a
AN, care poartă denumirea de hibridizare
moleculară.
 La baza ei stă împerecherea complementară a
sectoarelor unicatenare ale AN cu formarea unui
heteroduplex
1. AN se denaturează separat;
2. se incubează împreună ambele tipuri de DNA (ori
DNA şi RNA).
3. În condiţiile unui grad relativ crescut de
complementaritate a acestora se formează
moleculele hibride (DNA-DNA sau DNA-RNA).
Aceste molecule constau din sectoare spiralate şi
nespiralate. Cu cît gradul de înrudire este mai
înalt, cu atît hibridizarea este mai complectă.
 Această metodă a permis descoperirea
particularităţilor structurii primare a DNA.
 S-a stabilit, că în componenţa DNA a
animalelor se află sectoare cu o
succesiune nucleotidică identică, care de
multe ori se repetă. Hibridizarea decurge
foarte repede. Restul DNA este prezentat
printr-o succesiune unicală a nucleotidelor,
care nu se dublează.
 Obiectivele:
 Dogma centrală a geneticii moleculare. Concepţia: o
genă - un polipeptid.
 Replicarea ADN- mecanismul, substratele, matricea,
enzimele şi factori proteici, etapele biosintezei ADN.
 Telomeraza. Rolul şi structura..
 Reparaţia ADN.
 Transcripţia sau biosinteza ARN: matricea,
substratele, enzimele, mecanismul
 Trsanscripţia inversă.
 Biosinteza ARN pe matrice de ARN
 Modificările posttranscripţionale (processing)
 Inhibitorii sintezei acizilor nucleici.
 Ingeneria genetică şi semnificaţia ei practică. Sinteza
anticorpilor
 Dogma centrală a geneticei
moleculare
 Postulatul de bază a geneticei moleculare a fost
formulat de Watson şi Crick (Meselson, Stahl):
este transmiterea informaţiei genetice de la ADN la
proteină. Sînt încluse trei procese:
 replicarea;
 transcripţia;
 translaţia.
 Primele două procese au loc în nucleu, iar al treilea – în
citozol.
 Procesul de transcripţie este reversibil. Enzima care
catalizează transcripţia inversă se numeşte revertaza
(reverstranscriptaza) şi a fost descoperită la oncoviruşi.
Sinteza ARN-ului pe baza ARN se numeşte replicarea ARN,
ea are loc la viruşi, care nu au ADN. Procesul de translaţie
este ireversibil şi se numeşte biosinteza proteinei.
 Dogma centrală a geneticii moleculare

DNA

RNA Proteină
 Structura genelor- dimensiuni, GS; GR
 Gene- porţiunile ADN ce conţin informaţia genetică cu
privire la sinteza unei proteine
 Fiecărei gene îi corespunde un lanţ polipeptidic- de aici şi
conceptul: o genă –un lanţ polipeptidic
 GS- genele ce codează polipeptide şi ARN. Porţiunile GS
ce conţin informaţie (transductibile) –exoni; iar
secvenţele ce nu sunt traduse în ARNm – introni
 GR – segmente de ADN, repetabile, relativ mici ce au un
rol reglator.
 Rolul lor:
1. Pot fi semnale ce ne arată începutul şi sfârşitul GS
2. Participă în iniţierea şi terminarea transcripţiei GS
 Dimensiunile genelor – f. variabile. Ex. Proteina ce
conţine 350 AA--- 350X3=1050 nucleotide. Ştiind că BA
sunt localizate la 0,34 nm_----
 0,34 nm X 1050=357 nm =0,36μm
 Replicarea
Replicarea – transmiterea informaţiei genetice de la ADN parental
la ADN fiică.
Caracteristicile:
1. Se petrece în nucleu
2. Proces semiconservativ
3. se desfăşoară în trei etape : iniţiere, elongare, terminare
4. prezenţa praimerului este obligatorie
5. replicarea este cuplată cu desfăşurarea DNA parental (necesită
energie)
6. replicarea decurge în ambele direcţii cu aceeaşi viteză.
7. Pe catena întîrziată se sintetizează fragmentele Okazaki.
8. Este bazată pe împachetarea complementară a BA
9. Catena-fiică este antiparalelă cu catena parentală dar nu
identică după secvenţa nucleotidică
10. Forţa motrice a procesului este hidroliza pirofosfatului
11. angajeaza simultan intregul cromozom .
 Componentele necesare replicării:
1. Matriţă - ADN bicatenar
2. Substrat: dATP, TTP, dGTP, dCTP; ATP, GTP, CTP,
UTP
3. prezenţa ionilor de Mg, Mn; Zn
4. Sistemul multienzimatic complex:
a. Helicaza-desfacerea dublului helix, treptat, pe
porţiuni mici. Cele 2 catene rămân separate ca
urmare a intervenţiei proteinelor de stabilizare
(SSB).
b. Topoizomerazele I şi II – înlătură supertorsiunile
ADN, rezolvă problemele topologice apărute în
cursul desfacerii lui. (I – introduce supertorsiuni
negative; II – scindează o leg. fosfodiesterică pe
una din catene şi permite celor 2 catene să se
rotească una faţă de alta)
c. ARN primază - sintetizează primerul în direcţia 5'-
3‘ .
d. ADN polimeraza ( ADNp I, II, III)-
sinteza catenei fiice în direcţia 5'→3' .
ADN p III:
– acţiune polimerazică (5'- 3‘) -
sintetizează în direcţia 5‘- 3' lanţul
polidezoxiribonucleotidic, preluînd
instrucţii de la ADN-matriţă,
- acţiune exonucleazică (3'- 5‘)
- ADN pII - rol neclar.

ADN pI - posedă activitate 5'- 3‘

exonucleazică, înlătură primerul şi-l
înlocuieşte cu fragmente de ADN
e. ADN ligaza- uneşte fragmentele Okazaki
de pe catena întîrziată. Catalizează
formarea unei legături fosfat diesterice
între 3'-OH a unui fragment de ADN şi
extremitatea 5' monofosfat al altuia.
 Mecanismul replicării
 3 etape: iniţierea, elongarea, terminarea
 Originea replicării este reprezentată de o secvenţă specifică
de nucleotide – secvenţa ori.
 Replisoma (complex proteic) recunoaşte punctul de
origine.
 Iniţierea parcurge două etape:
a. Formarea furcii de replicaţie- ataşarea replisomului la
punctul de origine al replicării şi sub acţiunea helicazelor
are loc desfacerea duplexului parental pe anumite porţiuni –
replicatori (la scindarea leg. de H dintre BA - se utilizează
min 2 mol. de ATP). La desfacerea duplexului parental apar
regiuni superhelicoidale, care se reglează cu ajutorul girazei
(topoizomerazei).
Topoizomeraza efectuează rupturi monocatenare apoi
sudează legătura fosfodiesterică şi favorizează relaxarea
structurii DNA
b. Sinteza primerului -
sub acţiunea primazei
se sintetizează o
porţiune mică de ARN
în direcţia 5'- 3'.
Primerul este format
din 5-10
ribonucleotide.
Cruparea 3‘OH – e un
iniţiator al sintezei de
ADN.
 Elongarea
 ADN polimeraza III unindu-se la
capătul 3' OH al primerului începe
sinteza ADN fiică. Reacţia decurge
prin atacul nucleofil al grupei 3' OH al
primerului asupra unui dRNTP
complementar catenei de ADN
matriţă. Se formează legătura
fosfodiesterică şi se eliberează PP;
hidroliza PP determină polimerizarea
propriu zisă.
 Elongarea decurge în direcţia 5'→ 3‘,
şi parcurge cu aceeaşi viteză pe
ambele catene
 Catena de bază se va sintetiza
continuu, iar cea întîrziată -
discontinuu: va fi formată din
fragmente Okazaki (dimensiuni de
1000 – 2000 nucleotide la procariote
şi 150-200 la eucariote).
 ADN polimeraza I exclude primerii şi
sintetizează complementar ADN.
 Fragmentele sînt unite cu enzima
ADN ligaza (necesită ATP la eucariote
şi NAD la procariote).
 Terminarea
 Terminarea replicării are loc atunci,
cînd cele două bifurcaţii de replicare
se întîlnesc într-o regiune opusă
regiunii "ori". Proteinele speciale
semnalizează oprirea repilcării
prevenind acţiunea helicazelor.
 Replicarea la eucariote
 Particularităţi:
ADN polimerazele: αβγδ
 α- implicată în replicarea ADN nuclear- responsabilă de
sinteza catenei întârziată – sinteza primerilor
 δ – răspunde de sinteza catenei lider. Ea manifestă
acţiune exonucleazică
 β – implicată în reparaţia ADN
 γ - implicat în replicarea ADN mitocondrial, acţiune
exonucleazică
 Bifurcaţia replicii este de 3000 baze pe minut comparativ
cu 16.000 la procariote
 Pe o moleculă de ADN există mai multe origini de
replicare (3X104 - 3X105 separate prin perechi de
baze). În aceste origini multiple de replicare se
organizează bifurcaţii- ce se deplasează biderecţional pe
cromosomul eucariot în curs de replicare.
 Fragmentele Okazaki 150-200 nucleotide
 Telomer Telomeraza
 Replicarea capetelor 5’ ale
catenelor este incompletă (teoria
lui Olovnicov, 1971), deoarece
după înlăturarea primerului
ultimului fragment Okazaki, ADN p
I nu e e capabilă să completeze
aceste goluri. Astfel la fiecare
replicare, capetele ADN se
scurtează.
 Aceasta nu afectează informaţia
genetică deoarece catenele conţin
fragmente repetitive neinformative
– telomere.
 Telomerele sunt replicate de o E
specifică – telomeraza
 Telomeraza - reprezintă o
ribonucleoproteidă: ARN şi
proteină
 Subunitatea proteică TRT
(telomeraze revers transcriptase)
posedă activitate catalitică
 Telomeraza – fiind o revertază (ADN
polimeraza ARN dependentă)
foloseşte ca matriţă propria coenzimă
– un fragment de ARN.
 I etapă – are loc asocierea
telomerazei la capătul 3’ al catenei
lider din regiunea telomerică- TTAGGG
 II – E extinde catena, utilizând ca
matriţă ARN telomeric (se repetă)
 III – Catena complementară a ADN
telomeric e sintetizată după principiul
catenei întârziate de ADNp
Mecanismul elongării capetelor
cromozomului la eucariote
 Mecanismul elongării capetelor
cromozomului la eucariote

 cromozoma GGGTTAG 3’
AUCCCAAUC 5’
 Fixarea telomerei TTAGGG
 elongarea GGGTTAGGGTTAG
5’ AUCCCAAUC

 translocarea GGGTTAGGGTTAG
5’ AUCCCAAUC
 Structura şi funcţia RNA
telomerazice.
 Structura primară: la majoritatea
RNA telomerice, regiunea matricială
se află la depărtarea de 50
nucleotide de la capătul 5’, şi are
următoarea succesiune de nucleotide
5’-CUAACCCUA-3’.
 Structura secundară e compusă
din 4 bucle şi un fragment
unicatenar, ce conţine matriţa pentru
sinteza DNA telomerice.
 Inhibitorii telomerazei
 oligonucleotidele modificate,
complementare regiunii matrice a RNA –
telomerazice. Aşa nucleotide specific se
fixează de matriţa RNA –telo a omului,
inhibînd activitatea telomerazică in vitro.
In vivo apare problema transportului
inhibitorilor prin membrana celulară şi
mişcarea dirijată în nucleul celular.
 Ca inhibitori au fost testaţi şi inhibitorii
reverstranscriptazelor – azidotimidina,
didezoxiguanozina.
 La om telomeraza e activă numai în
celulele embrionale, în epiteliul
intestinului, spermatozoizi şi celule
canceroase.
 Numărul telomerilor determină
durata vieţii fiecărei celule şi
condiţionează reducerea critică a
numărului lor, induce moartea
programată a celulei deci pierderea
motivelor telomerice este cauza
imbătrînirii (telomera conţine mii de
motive TTAGGG).
 lungimea telomerei este marcherul
biologic al îmbătrînirii.
 Reparaţia ADN
 Erorile în timpul replicării sunt reduse la
minimum datorită DNA polimerazei ce
posedă funcţie endonucleazică
 Tipuri de deteriorări:
1. Formarea de breşe
2. Modificarea BA
3. Pierderea de BA
4. Formarea dimerilor de pirimidină sub
acţiunea razelor ultraviolete
 Reparaţia ADN
 Incizia dimerului
sub acţiunea
endonucleazelor
 Peticirea – sub
acţiunea ADN
polimerazei I
 Excizia
fragmentului lezat
sub acţiunea
exonucleazei
 Sudarea – sub
acţiunea ADN ligazei
 Reparaţia prin
excizia dimerului
Reparaţie prin fotoreactivare
Reparaţie prin recombinare
 Transcripţia
 biosinteza ARN pe matriţă de ADN
 Particularităţi:
 Matriţă - DNA dublu helicoidal (prezenţa
catenei anticodogene de ADN) (catena+),
 Substrat - ribonucleozidtrifosfaţi (ATP, GTP,
CTP, UTP)
 Sinteza are loc în direcţia 5’3’
 Este asimetrică – copierea catenei
necodificătoare
 Este incompletă –are loc copierea doar a
unei porţiuni de ADN (transcripton:
promotor, operator, GS, terminator)
 Forţa motrice a procesului e hidroliza PP
 Enzima - ARN polimeraza
 ARN polimeraza
1. este o holoenzimă
2. la procariote - este oligomer din 5 protomeri
(2, ,  1 şi sigma σ).
  subunităţile – centre catalitice;
  - fixează substratul;
  1 – se leagă de ADN,
 σ - are rol în recunoaşterea secvenţelor
matriţei numit promotor, unde aderă enzima
la eucariote:
1. RNApI sintetizeaza RNA ribozomal (28S si 18S)
2. RNApII sintetizeaza RNAm•
3. RNApIII sintetizeaza RNAt, RNAr 5S şi molecule mai mici

3. Nu necesită prezenţa primerului

4. Nu posedă funcţie nucleazică, doar polimerazică
5. ADN polimeraza conţine Zn2+ şi necesită
prezenţa în mediu a ionilir de Mg2+, Mn2+
 Etapele transcripţiei
 Sinteza decurge în 3 etape: iniţierea, elongarea,
terminarea.
 Iniţierea – începe în anumite secvenţe de ADN

numite promotor (P – 40 nucleotide) recunoscută

de ARN polimeraza.
Toţi P bacterieni au 2 secvenţe consens situate pe
catena codificătoare:
 – Caseta -35 - 5’ TTGACA 3’ - locusul de
legare laxă a ARN polimerazei.
 - Caseta Pribnow (-10) 5’ TATAAT 3’ –locusul de

recunoaştere - responsabilă de iniţierea

denaturării locale a ADN. Locusul de recunoaştere
e situat la o distanţă de 25 nucleotide de locusul
de legare şi 10 nucleotide de la punctul de iniţiere
(+1) – răspunde de exactitatea iniţierii transcripţiei.
1. σ subunitatea recunoaşte caseta -35 şi E se leagă
2. ARNp alunecă de-a lungul ADN şi în jurul casetei
-10 deschide dublul helix – formând complexul deschis
de iniţiere
3. se
s formează complexul de iniţiere: legarea I
nucleotid trifosfat (de regulă purinic - capătul 5’ al
ARN). CA al E se află în punctul de start.
4. ARNp catalizează formarea primei leg. fosfodiesterice
între nucleotidul +1 şi +2
Sigma subunitatea :
1. Activează identificarea secvenţelor de
ARN polimerază
2. Ia parte la desfacerea dublului helix
3. Ia parte la formarea primei legături
fosfosiesterice
Astfel complexul de iniţiere este format,
sigma subunitatea e disociată de la
holoenzimă şi ia parte la iniţierea unui
alt ciclu de transcriere
Fig. 5.4
 Elongarea şi Terminarea
 Elongarea - alunecarea ARN polimerazei pe matrţa
de ADN – sinteza transcriptului (50 nucleotide pe
secundă) . ARNp nu controlează catena sintetizată –
erorile sunt mai multe faţă de replicare. Pe măsură
înaintării ARNp are loc desprinderea ARN de la ADN
şi refacerea dublului helix
 Terminarea – ARNp recunoaşte secvenţele
nucleotidice specifice de pe ADN, ce conţin un număr
mare de G, C . Proteina ρ - se asociază la E şi se
mişcă împreună cu ea, însă la identificarea
semnalelor de terminare coboară de pe matriţă şi
încetineşte acţiunea E,producând transcriptul cu
folosirea energiei – ATP. ADN-se reformează în
dublul helix.
 Transcripţia la eucariote
1. RNA p alcătuită din 9-11 subunităţi
2. Folosesc mai multe tipuri de ARN p:
a. ARN polimeraza I – ARNr (18S, 28S, 5,8S; 45S) ARN
polimeraza II – ARNm;
b. ARN polimeraza III –ARNt şi ARNr (5S)
c. ARN polimeraza IV (mitocondrială)- toate tipurile de ARN
mitocondrial
3. P la eucariote:
 GC casete GGGCG (-90)
 CAAT casete – 5-GGCCAATCT -3 (-75)
 Caseta Hogness –TATAT/AT (-35)
Primele 2 sunt responsabile de frecvenţa transcripţiei (când
începe), a 3 - - implicată în iniţiere – semnal (unde).
4. Secvenţele alcătuite din 10-20 nucleotide “enhancers” şi
“silencers” – cresc şi scad respectiv V transcrierii.
 Procesingul la eucariote
 ARN-ul mesager obţinut diferă la procariote faţă
de eucariote.
 în ARN-ul procariot molecula este continuă deci
intreaga informaţie de aici poate fi folosită pentru
sinteza proteinelor.
 în ARN-ul eucariot s-a observat prezenţa unor
porţiuni repetitive de nucleotide numite introni
care nu deţin nici o informaţie pentru sinteza
proteică.
 ARN-ul mesager primar este mult mai lung decât
ARN-ul mesager folosit de ribozom.
 Toţi precursorii de ARN în nucleu trec etapa de
maturizare posttranscripţională. Pe parcursul
procesingului - pre-ARN se transformă în ARN
matur.

 Procesingul înclude:
1. Modificarea fragmentelor terminale
5’ şi 3’ ale ARN:
a. “Cap”-area: la capătul 5’ -este
adiţionată guanozina metilată (5’- 5’
trifosfat - protejarea mARN de atacul 5’-
exonucleazelor şi pentru recunoaşterea de
către ribosomi ca semnal de iniţiere);
b. la capătul 3’ – se adaugă o secvenţă
mare de poli A (200 A -coadă). Ea
serveşte la exportul moleculelor de ARN
din nucleu în citoplasmă.
Fig. 5.11
2.Splisingul - excizia intronilor şi
sudarea exonilor. Aşa numitul splising
are loc în nucleul celulei.
a.ARN nuclear (ARN U1-U6): identifică
secvenţele de baze la joncţiunea intron –
exon(5 ’ -GU, iar la 3 ’ - AG),
b. se fixează complementar la ele, buclează
intronul, astfel apropiind capetele exonilor.
c. Are loc scindarea legăturilor
fosfodiesterice dintre exoni şi introni,
capetele exonilor sunt juxtapuse, apoi
sudate de RNA ligazele
 Mecanismul
 ARN U1 se leagă la GU a intronului
 ARN U2 se uneşte la A din interiorul
interonului
 ARN U4,U5, U6 se asociază cu U1 şi U2
formînd bucla (5” al intronului cu 2” al A)
 Eliberarea lui U4 din complex – duce la
clivarea capătului 3” al intronului. Intronul
se înlătură împreună cu U2,U5, U6
 Formarea legăturilor 3”-5”fosfodiesterice
între capetele exonilor
Fig. 5.13
e.g., Fig. 5.13
 Transcripţia inversă
 sinteza ADN pe catena de ARN
 Matriţa – ARN

 Substrat – dRNTP:dATP, dGTP, dCTP, TTP

 Enzima – revers transcriptaza

 Caracteristic viruşilor oncogeni

 Mecanismul:

a. Revers transcriptaza sintetizează pe ARN viral

catena de ADN- hibrid: ADN_ARN
b. Scindarea ARN viral de o nuclează
c. Autoreplicarea ADN – cu formarea unui duplex de
ADN
 Codul genetic
Translaţia
Reglarea sintezei
proteinei
 Obiectivele:
 Codul genetic. Proprietăţile.
 Ribozomii - sediul sintezei proteinelor, structura lor.
 Procesul de translare (sinteza proteinelor). Modificările
posttranslaţionare ale proteinelor.
 Reglarea biosintezei proteinelor. Inducţia şi represia
enzimelor.
 Inhibitorii sintezei proteice.
 Polimorfismul proteinelor (variantele hemoglobinei,
enzimelor, grupelor sanguine).
 Bolile ereditare şi diagnosticul lor biochimic.
 Codul genetic
 Informaţia genetică referitor la
biosinteza proteinelor se transmite cu
ajutorul codului genetic - dicţionar
ce traduce secvenţa nucleotidelor din
ADN în succesiunea AA din lanţul
polipeptidic.
 Proprietăţile codului genetic
Este triplet -64 codoni: 3 nonsens:UAG; UGA;
UAA; 61 – codifică AA corespunzători
- este degenerat - unui AA poate să-i corespunda
mai mulţi codoni (Ex. Arg, Leu, Ser - codificate de
6 codoni; Met- şi Trp - un codon). Codonii unui
aminoacid sint sinonime. Specificitatea codonului
e determinată de primele două litere.
Degenerarea se referă la nivelul nucleotidului 3
din codon sau 1 din anticodon care oscileaza.
- nu este ambiguu- acelaşi triplet nu semnifică 2
AA diferiţi
- Are o structură liniară (colinear) – o
concordanţă liniară între genă şi proteina
codificătoare
- Nu se suprapune (excepţie- viruşii)
- Este universal – toate veţuitoarele utilizează
acelaşi mecanism de traducere (abatere prezintă
codul genetic al mitocondriilor);
- nu are virgule, semne de punctuatie - ce ar indica
începutul şi sfîrşitul fiecarui codon.
1. AUG - este codonul de initiere
2. UAG, UAA,UGA - codoni stop (non sens)
3. Toţi codonii cu U (în pozitia 2) codifica AA hidrofobi
4. codonii cu A în pozitia -2 codifică AA polari
5. Uracilul în poziţia 1 prezintă codonul nonsens
6. dacă în anticodon în directia (5'->3') prima bază
nucleotidică e:
a) Citozina sau Adenina, el va citi un singur
codon;
b) Uracilul sau Guanina el va citi 2 codoni;
c) inozina -
respectiv va citi 3 codoni
 Ribozomii
 Reprezintă sediul de traducere a ARNm şi sinteza
proteinelor.
 Structura- complexe ribonucleoproteice şi sunt formaţi din
două subunităţi de mărime inegală (mare şi mică)
 Structura ribozomilor procariotici:

subunitatea 30 S – conţine ARNr 16S şi 21 proteine.

subunitatea 50S – ARN r 5S, 23S şi 31 proteine.
Sinteza ARNr şi formarea subunităţilor are loc în citoplasmă.
 Structura ribosomilor eucariotici:

subunitatea 40S – ARNr 18S şi 33 proteine.

subunitatea 60S – ARN r 5S, 5,8S, 28S şi 49 proteine. ARNr
– se formează în nucleol.
 Ribozomul va avea constanta de sedimentare 70S la
procariote si 80S la eucariote.
 S – este coeficientul de sedimentare Svedberg, care
depinde de forma, densitatea şi dimensiunea particulelor.
 Centrele catalitice ale ribosomilor
 Situsul A - aminoacil – responsabil de unirea
complexului aminoacil- ARNt
 Situsul P – peptidil – găzduieşte ARNt legat de
un lanţ polipeptidic deja sintetizat
 Situsul E – e responsabil de eliminarea ARNt
 Procesul de sinteză proteică poate fi schiţat
sumar prin interacţiunea celor 3 tipuri de ARN -
informaţia din ARNm este citită in ribozom si
transpusă în proteine, AA necesari fiind aduşi de
ARNt.
 În starea complet nedisociată ribozomii sunt
activi.
 Deplasarea lberă a ribozomilor în diferite sectoare
ale celulei, sau combinarea lor în diferite locuri cu
membranele reticulului endoplasmatic oferă
posibilitatea de asamblare a proteinei în celulă.
 Mai mulţi ribozomi
pot citi simultan
acelaş ARN mesager
pe care il parcurg in
acelaş sens. Se
constituie astfel un
poliribozom,
structură ce permite
accelerarea sintezei
proteice.
 Translaţia
 Translaţia sau biosinteza proteinelor propriu
zisă.
 Bazele moleculare ale translaţiei:
1. m-RNA ca matriţă genetică (determină
succesiunea AA în proteină);
2. aminoacil – ARNt;
3. ribozomii ca maşini moleculare pentru unirea
succesivă a AA în catena polipeptidică conform
programului mRNA;
4. GTP ca sursă de energie;
5. “factorii” proteici;
6. ca cofactori - unii ioni (Mg 2+, K+).
 Etapele
se realizeaza in 5 etape:
 Activarea AA.

 Iniţierea lanţului polipeptidic.

 Elongarea lanţului polipeptidic.

 Terminarea lanţului polipeptidic si

eliberarea acestuia.
 Prelucrări post traducere ale

proteinei sintetizate.
 Activarea AA
 are loc în citozol
 Sunt necesare:
1. AA (procariote – Nformil-Met; la eucariote – Met)
2. ARNt
3. ATP, Mg, K
4. E – aminoacil ARNt sintetaza (există nu mai puţin de
20 – indentificate 32 de tipuri de ARNt):
a. Posedă 4 centre: pentru AA, ATP, ARNt, H2O
b. Specificitatea E e determinată de structura ARNt
c. Fidelitatea e asigurată de capacitatea de autocontrol
d. Conţine grupări libere sulfhidrilice
e. sunt ligazele, care au o specificitate absolută.
 Activarea AA
 Se desfăşoară în două etape:
 ATP PPi
1. NH2-CH-COOH NH2-CH-CO –O-AMP
I I

R R Aminoacil Adenilat

Aminoiacil ARNt
sintetaza
2. NH2-CH-CO –O-AMP+ARNt NH2-CH-CO –O-RNAt +AMP
I I

R R
Aminoacil RNAt
 I etapă - AA reacţionează cu ATP rezultând aminoacil-AMP. PP
eliberat este hidrolizat şi in acest fel reacţia ireversibilă.
 II etapă - complexul cedează AA moleculei de ARNt, specifică acelui
AA
 Activarea AA
 Esenţa procesului este fixarea AA la
ARNt în zona acceptorie la 3' CCA –OH
 Activarea AA consumă 2 legături
macroergice
 E recunoaşte AA greşit fixat pe
ARNt - îl elimina şi îl înlocuieşte cu
AA corespunzător (prezintă şi un
locus hidrolitic).
 Translaţia propriu zisă
 Citirea ARNm se face în direcţia 5‘- 3'
iar proteina se sintetizează de la
capătul “N”terminal la “C” terminal
 se desting trei etape:
 Iniţierea
 Elongarea
 terminarea.
 Iniţierea
 Necesar:
1. ARNm (AUG)
2. Ribosomul cu subunităţile
disociate
3. ARNt f-met (Met)
4. GTP, Mg
5. IF1, IF2, IF3
 Scopul: formarea
complexului de iniţiere
 Formarea complexului de iniţiere:
 Subunitatea mică leagă IF3 şi
previne reasocierea ribosomilor FI2
 La subunitate adiţionează ARNm FI3
(AUG) – fixarea codonului e 30S
determinat de un fragment de
pe ARNm compus din 6-8 resturi
de A-G şi este complementar cu P 50S A
succesiunea OH al ARNr
 La complex adiţionează IF1, mai FI1
apoi IF2 legat de GTP şi formil
Met-ARNt
 Îndată cum are loc fixarea
anticodonului fMet-ARNt cu
codonul AUG (ARNm), are loc
hidroliza GTP, eliberarea FI şi
unirea subunităţilor
 Formil Met-ARNt –e fixată în
centrul P
 Elongarea
 Necesar:
1. ARNm cu următorul codon
2. ARNt cu următorul AA
3. GTP
4. FE: Tu, Ts, G
 Elongarea translaţiei include trei etape:
1. Legarea aminoacil – ARNt;
2. Transpeptidarea- formarea legăturii peptidice,
3. Translocarea (deplasarea ARNm cu un codon).
 1. Adaptarea (legarea)AA
 are loc după principiul codon-
anticodon în centrul A
 a. Aminoacil-ARNt se fixează
cu Tu+GTP – adiţionează la
complexul de iniţiere.
 b. AA se fixează în centrul A.
Simultan are loc hidroliza GTP
în GDP şi P
 Tu-GDP+GTP-Ts------Tu-GTP


 2. Transpeptidarea
 este formarea legăturii peptidice
între doi aminoacizi.
 AA din centrul P sub acţiunea
peptidiltransferazei trece în centrul
A.
 Se formează dipeptida
 În centrul P rămîne ARNt liber
 3. Translocarea
 deplasarea ARNm cu un triplet în
direcţia 5‘- 3' .
 Dipeptida din centrul A trece în
centrul P sub acţiunea factorului G
(translocazei) şi GTP
 ARNt din P părăseşte ribosomul

Elongarea
Decurge în 3 etape :1 fixarea
noului Aminoacil ARNt
complexul: aminoacil-ARNt, FE-G
factorul de elongare T (FE-T) şi
GTP.
 se fixează pe situsul A, după ce 30S
are loc hidroliza GTP la GDP
care se eliberează împreună cu
FE-T.
P 50S A
 2. formarea legăturii peptidice.
Enzima peptidil-transferaza
catalizează formarea legăturii FE-T
peptidice între doi AA din situsul
A şi P.Peptida rămîne ataşată
de RNAt de pe situsul A.
 translocaţia
 ribozomul se deplasează la E-PT
următorul codon de pe ARNm şi
peptidil­ARNt trece de pe situsul
A pe P FE-T
 această etapă necesită factorul
de elongare G (FE-G) şi GTP
(necesar pentru realizarea
modificărilor conformaţionale
care deplasează ribozomul).
 Terminarea
 are loc cînd sunt întîlniţi codonii UAA, UGA,
UAG şi factorii proteici de terminare: R1,
R2, S.
 Nici un tRNA nu se poate lega cu codonii
de terminare.
 Factorii de terminare:
 eliberează lanţul polipeptidic
 Elimină ARNt din centrul P
 Disocierea ribosomului în subunităţile
respective
 La formarea unei legături peptidice
se consumă patru legături
macroergice:
 2 în etapa de activare a AA (ATP) şi

2 în elongare: legare şi translocare -

GTP.
 Prelucrările posttraducere
 Modificarea capătului N- şi C-terminal; capătul N se
acetilează;
 Îndepărtarea secvenţei semnalizante cu ajutorul unei
peptidaze;
 modificarea unor AA:
1. hidroxilarea enzimatică a Pro, Lyz – obţinerea
hidroxiprolinei, hidroxilizinei .
2. Metilarea (Lyz în muşchi)
3. Carboxilarea Glu - -carboxil-glutamatului (protrombină)
4. oxidarea reziduuriilor de Cis - cistinei;
5. iodurarea reziduurilor de Tir ale tireoglobulinei.
 ataşarea unor gr. funcţionale: fosfat, glicozil, metalelor
pentru formarea fosfoproteinelor,glicoproteinelor,
metaloproteinelor ş.a.
 Formarea punţilor disulfurice
 Proteina se autoasamblează – formând conformaţia nativă
– structura tridimensională
 Inhibitori ai sintezei proteinei

 la nivelul replicării:
1. Mitomicina –împiedica separarea
catenelor de ADN
2. Acid nalidixic –inhiba ADN giraza
 la nivelul transcriptiei:
- Actinomicina D - se fixeaza pe ADN
– Rifampicina - inhiba ARN polimeraza
 Inhibitorii sintezei proteinei
 la nivelul translatiei:
 Streptomicina –inhiba legarea ARNt initiator la
subunitatea 30S
 Cloramfenicol -inhiba peptidil transferaza
 Tetraciclina - inhiba legarea ARNt la ribozomi
 Eritromicina,Azitromicina – blocheaza subunitatea
50S
 Puromicina – blocheaza elongarea inhibând
competitiv ARNt
 Streptomicina - interferă cu legarea formil-Met-
ARNt la locul de iniţiere.
 Neomicina, Kanamicină - erori în reproducerea
codului genetic
 Toxina difterică - inhibă translocaza
 Reglarea sintezei proteinelor
 Sinteza proteinelor nu e constantă – ea trebuie
să se adapteze cerinţelor vitale
 Celulel dispun de 3 tipuri de enzime :
1. Constitutive - se sintetizează în celulă cu o viteză
constantă.
2. Inductible - sunt E a căror c% depinde de
prezenţa sau absenţa în mediu a unui compus
denumit inductor. Sunt implicate în căile
catabolice,
3. Represible - sunt E a căror c% depinde de
prezenţa sau absenţa în mediu a unui compus
denumit corepresor. Sunt implicate în căile
anabolice.
 În mod normal cantitatea de E inductibile în
celule este foarte mică,dar ea poate creşte atunci
când apare necesitatea utilizării substratului E
respective ( S care se comportă ca inductor).
 Schema reglării biosintezei proteinei la procariote -
- poartă denumirea de teoria lac-operonului
(Jacob şi Monod, 1961) .
 Modelul e bazat pe studiul reglării metabolismului
lactozei în Escheria coli.
 Structura operonului:
 1. GS - codifică sinteza celor 3 E inductibile impicate
în utilizarea lactozei: -galactozidaza, permeaza şi
transacetilaza –1,2,3)
 2. Expresia lor e controlată de un fragment de ADN
denumit genă reglatoare (GR), care codifică
represorul (R).
 3. operatorul (O) – (+GS= operonul lactozei)
 Funcţionarea operonului lac
1. GR determină sinteza unei proteine
numită R
2. R se leagă de un fragment de ADN
denumit operator (O).
 Legarea R la O blochează accesul
ARN – polimerazei la promotor
avînd ca rezultat suprimarea
transcrierii GS.
Blocarea exprimării operonului
Reglarea sintezei proteinei prin inducţie
 În prezenţa lactozei:
 Inductorul (în acest caz lactoza) se leagă specific la R, ca
urmare are loc desprinderea acestuia de la operator. În
această situaţie, ARN p se leagă la promotor, iniţiind
transcrierea GS, adîcă a ARNm care codifică E implicate în
catabolismul lactozei.
Bacteria are ca sursă lactoza
 Ce se întâmplă dacă bacteria dispune
simultan de glucoză şi lactoză?
 Bacteria nu consumă energie pentru
sinteza lac-operonului, atâta timp cât
dispune de glucoză.
 Bacteria creşte pe seama glucozei - şi
numai atunci când c% acesteea devine
minimă începe să utilizeze lactoza.
Metabolizarea simultană a glucozei şi
lactozei sunt excluse.
 Cum se comută activitatea bacteriei pe
utilizarea lactozei când c% glucozei
scade?
 În lipsa glucozei se măreşte c% AMPc – ce
reprezintă semnalul foamei la bacterii.
 Ca urmare, AMPc se leagă de o proteină
receptoare specifică (proteina activatoare a
genei catabolice – CAP) - formează complex
(CAP- AMPc), apt să se lege de promotor (p-
locus)
 Acest proces favorizează pătrunderea ARNp în
locusul de reglare. Dacă lactoza este prezentă
în mediu, operatorul este liber şi ARNp
efectuează transcrierea genelor lac.
 CAP dispune de 2 centre: pentru AMPc şi pentru
ADN
 Reglarea lac-operonului într-un mediu
ce conţine glucoză
 Cu cât c% glucozei e mai mare, c%AMPc –
e mai mică. Lipseşte şi complexul CAP-
AMPc. În final ARNp nu se leagă de P şi GS
nu sunt transcrise, indiferent dacă există
sau nu lactoză, indiferent de faptul dacă
operatorul este sau nu ocupat de R.
 Ilustrarea mecanismului de reglare a
sintezei proteinei prin represie
 Teoria operonului explică şi represia
prin produs final al biosintezei E
 Ex: sinteza His: la c% mari de His
(corepresor CoR) – se leagă de R,
modificându-i conformaţia –
activându-l – în rezultat favorizează
legarea R la O.
 His – produs final, CoR- sistează
transcrierea genelor ce codifică E
implicate în propria sa sinteză
Ilustrarea mecanismului de reglare
a sintezei proteinei prin represie
 REZUMĂM:
 GR controlează exprimarea anumitor GS prin
intermediul unei proteine – R
 Ra – suprimă sinteza de ARNm, deci de proteine;
R inactivat – permite transcrierea GS şi sinteza
proteinei
 E inductibile - când în mediul apare I – R se
inactivează – are loc sinteza ARNm- proteinei
 E represibile – R este inactiv – are loc transcripţia
şi translaţia. Când în mediu se acumulează
produsul final al căii anabolice (CoR)- R se
activează, formarea complexului R-CoR – şi
sistarea transcripţiei şi translaţiei.
 Reglarea sintezei la eucariote
 Atât la nivelul transcripţiei cât şi la nivelul
translaţiei
 Reglarea hormonală (cortizol- sinteza E
gluconeogenezei; estrogenii, androgenii, vitamina
D – sinteză de proteine specifice)
 Reglarea exspresiei genetice prin moleculele
proteice legate de ADN (histonele) – sinteza ARN
pe ADN e inhibată prin adaosul de histone
 Reglarea proteinei la nivelul translaţiei – e
posibilă prin acţiunea factorilor proteici, care
contribuie iniţierea, elongarea, terminarea.
 Mutaţiile.
 Modificările genomului organismului, care se
păstrează şi se transmit prin ereditate
 se transmit apoi de la o generaţie la alta.
 Modificările pot interesa o pereche de baze
(mutatii punctiforme) sau un grup de baze pe
una sau pe ambele catene ale unei molecule de
DNA.
 Mutatiile punctiforme: pot decurge prin:
l. Substituţie - misens mutatii, unde deosebim 2 tipuri:
a. Tranzitie - o BA purinică este înlocuită tot
cu una purincă, una pirimidinică -tot cu una pirimidinică.
b.Transversie - o pereche de baze purinice
este înlocuită cu una pirimidinică sau invers.
2. Inserţie - constă în întroducerea unei perechi de baze suplimentare
în catena de DNA.
3. Deleţia - constă în excluderea unei perechi de baze în aşa mod ca
ea nu mai poate fî complementară şi la replicare apare "golul" în
ambele catene.
La afectarea segmentelor mari de genă apar mutatii întinse. In
dependentă de consecinţele modificărilor deosebim: mutaţie
benignă,
neutră,
nocivă.
Agenţii mutageni pot provoca mutaţiile spontane cît şi mutaţiile
induse.
 Ingineria genetică
 ştiinta, preocupată de crearea noilor
fenotipuri prin transplantarea genei unui
organism în genomul altuia în scop de a
lichida defectele ereditare ale genomului -
tratarea afecţiunilor ereditare
 În linii marl procedura include etapele:
 1. Căpătarea genei
 2. Căpătarea ADN-ului recombinat
 3.Clonarea ADN-ului recombinat
 Căpătarea genei:Stiind structura primară a
proteinei în laborator se poate obline gena
respectivă (se oblin gene pînă la 250 codoni)-
mai greu e obtinerea genei din genomul celulei
(genele se despart prin introni)- mai uşor e
căpătarea genelor din virusuri cu E revertaza.
 Căpătarea ADN-ului recombinat-
 gena necesară se întroduce în celulă pentru a se
integra cu genomul acestuia. Pentru aceasta în
vitro gena se uneşte cu ADN-vector(plasmide ce
conţin ADN inelar (cîteva gene).
 De regulă se foloseşte E Coli, ce contine un
cromozom şi plasmide, ce plutesc în citozol
(plasmida este de 1000 ori mai mica decît
cromozomul).
 Plasmidele se replica independent de replicarea
materialului genetic. Unele plasmide se pot
include în cromozom şi apoi din nou să-l
părăsească. Plasmidele pot trece dintr-o celulă în
alta în procesul de conjugare.
 Plasmidele se separă din E.Coli şi li se înlătură o
parte de ADN inelar cu ajutorul E restrictaze, care
recunosc şi taie diferite sectoare.
 Folosind restrictaze diferite se poate de tăiat ADN
în locusurile necesare.
 In rezultat se formează capete lipicioase
(sectoare monocatenare, capabile de a uni
nucleotide complimentare. La fel se procedează şi
cu gena,ce trebuie întrodusă (se formează capete
lipicioase complimentare capetelor plasmidei).
 Dacă se amestecă gena şi plasmida ele se vor
uni cu capetele lipicioase. Enzima ligaza va uni
capetele şi se va căpăta molecula ADN inelara,
care contine gena menită pentru transplantare.
 3.Clonarea
 ADN-ului recombinat- obtinerea cantităţilor dorite
de proteină codificată de gena eucariotă
întrodusă în plasmid.
 Dacă în cultura E.Coli se întroduc plasmide
recombinate, se formează bacterii recombinate.
 In celulă plasmidele se replică.
 Bacteriile înmulţindu-se formează celule, care
conţin aceste plasmide.
 din masa bacteriană se poate de capatat cantităti
sufuciente de ADN recombine
 Ranadamentul sintezei bacteriene este
impresionabil: Ex- 100 celule E.Coli produc
prin clonare 5 mg somatostatină (cantitate, ce
se obţine prin prelucrarea a 100 tone de creier
de bovine). Prin tehnica ingineriei genetice s-
au obtinut cantităţi mari de insulinâ
(Humulună), Interferon, vaccine.
 Diversitatea formelor în Iimita uneia şi
aceaşi specie se datoreşte mutaţiilor şi
într-o măsura mai mare recombinării
genetice.
 Sinteza Anticorpilor
 Fiecare dintre milioanele de anticorpi
produşi leagă unul dintre milioanele de
antigene posibile.
 Este greu de crezut că organismul are în
patrimoniul său genetic cîte o genă
pentru fiecare anticorp pe care-l produce
întrucât aceasta ar presupune o
supradimensionare a genomului
eucariot.
constituiti din:- 2 lanturi polipeptidice
grele identice (H­446 AA)
Anticorpii sunt
•şi două uşoare (L-214AA),

fiecare dintre ele

contin cite o porţiune:

varîabilă „V".

şi una

constantă „C"
 Lanţurile sunt unite între ele prin legături
disulfidice.
 Secvenţa de AA în porţiunea variabilă este diferită
pentru fiecare anticorp.
 Genele ce corespund porţiunilor „V" şi „C“ ale
unui anumit tip de lanţ uşor sunt foarte apropiate
în ADN al imunocitelor care produc acest tip de
lanţ uşor, dar se găsesc departe una de alta în
ADN al celulelor ce produc alte tipuri de anticorpi.
 De aici reiese, că imunocitul selectează un anumit
segment de ADN, ce codifică porţiunea variabilă a
unui anumit lant uşor, care se transferă prin
transpoziţie în vecinătatea secvenţei codificatoare
a porţiunii constante a lantului uşor.
 Deci ADN ce codifică sectoarele „V" ale lanţurilor
„H" şi "L" constă din cîteva gene de tip diferit
care-şi pot schimba locurile proprii şi asocia cu
formarea imenselor combinaţii.
 Gradul de diversificare în obţinerea lanţurilor „H"
şi „L" este crescut prin faptul că o porţiune
variabilă este rezultatul asamblării a 3 regiuni.
Deci ADN ce determină porţiunea variabilă a
anticorpului este constituită din:
1. Porţiunea variabilă propriu-zisă (V) constituită din
- 400 de gene.
2. Porţiunea de diversitate (D) ce cuprinde -12 gene
3. Porţiunea de articulare, de legătiură (J) - 4 gene
Asamblarea acestor gene în diferite combinaţii
permite construirea a 20000 de sectoare V - fapt
ce asigură extrema varietate a anticorpilor.