CEI MAI MARI

IMPARATI ROMANI
Bejan Fala Rares Daniel
 Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37, Anzio – d. 9[3] sau 11 iunie[4] 68
, Roma) a fost din 54 e.n. până în 68 e.n. al cincilea împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiene.
Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit ca ar fi violat-o pe mama lui. [necesită citare] Nero face parte
din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci
preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea
afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-
un suflet nobil corupt printr-o educație greșită".

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Nero s-a născut la 15 decembrie 37 e,n., în Antium, un orășel italic de la malul mării. Tatăl
sau, Gnaeus Dimitius Ahenobarbus, era membru al uneia dintre familiile de vază din vremea
republicii. Nero era cunoscut datorită mamei sale, Iulia Agrippina, fiica lui Germanicus și sora
lui Caligula. Tatăl lui Nero a murit când el avea doar trei ani, iar mama lui a fost exilată de
către Caligula pe insulele Ponziane. Însă, în anul 41, Claudius, odată cu ascensiunea sa la
tron, a rechemat-o pe Agrippina la Roma. Cei doi s-au căsătorit în anul 49, iar între anii 50-51,
Nero a fost adoptat și numit moștenitor. În anul 53, s-a însurat cu fiica lui Claudius, Octavia. În
anul 54, la moartea lui Claudius, Nero, având vârsta de 16 ani, a fost acceptat, fără opoziție,
ca împărat .
Domnia

Nero și Agripina

Remușcările împăratului Nero după moartea mamei sale - de John William Waterhouse

Nero împărat
Nero a oferit o donație enormă gărzii pretoriene și a ținut un discurs în fața senatului, prin
care promitea întoarcerea la principiile lui Augustus. Rolul senatului în cadrul guvernării avea
să crească, iar senatorii aveau să se bucure de mai multă libertate în exprimarea opiniilor.
Discursurile sale au fost scrise de Seneca, un distins filosof stoic, exilat în Corsica de
Claudius și rechemat să se ocupe de Nero, ca preceptor, alături de Afranius Burrus, perfectul
pretoriului. Britannicus, fiul lui Claudius, a fost otrăvit la o cină în anul 55. Mama să,
Agrippina, a exercitat o enormă influență asupra fiului său, prin intermediul căruia speră să
conducă imperiul. Nero a tratat-o cu considerație și se presupune că chiar mama sa l-a sedus
pentru a-l controla mai bine. Dar, la începutul anului 55, garda i-a fost retrasă, iar ea alungată
din palat. În anul 59, Nero a poruncit să fie suprimată. După tentative eșuate, a fost, în cele
din urmă, ucisă. Împăratul colinda seara prin oraș, mergând din cârciumă în cârciumă cu
prietenii săi, jefuia oamenii în plină stradă, ataca femeile și fura din magazine și tarabe. Siluia
femei măritate și băieți născuți liberi. S-a căsătorit cu amanții săi, Pitagora și Sporus, un copil
castrat. Era pasionat de muzică, și îi plăcea să cânte propriile compoziții, acompaniindu-se
singur la lira. L-a angajat ca profesor pe Terpnus, cel mai mare cântăreț de liră, și organiza
concerte private pentru prieteni.
Debutul său public a avut loc în anul 64, la Napoli, iar teatrul în care organizase recitalul a fost lovit de un cutremur și s-a
prăbușit. Suetonius spune că Nero avea o voce slabă și înfundată, Dio Cassius îi califică glasul drept leșinat, dar, poate,
era un muzician talentat și priceput. Nero se costuma ca un actor de tragedie, susținând un al doilea recital în fața plebei,
și interpretând un cântec despre Niobe și alte arii, feminine și masculine, cu soldații din garda pretoriană standu-i alături,
gata să-i poarte lira. Spectacolul s-a întins până seară târziu. Nero se imagina poet și scria poezii.

În 58, Nero s-a îndrăgostit de Poppaea Sabina, căsătorită cu unul dintre tovarășii apropiați lui Nero, Otho Marcus. Otho a
fost numit guvernator al Lusitaniei, iar Poppaea a ajuns în patul împăratului. A divorțat în anul 62 de Octavia și s-a
căsătorit cu Poppaea. Octavia a fost trimisă în Campania, izolată în Pandateria și acuzată fals de adulter, a fost ucisă,
capul ei fiind adus la Roma pentru ca Poppaea să se desfete privindu-l. În anul 63 Poppaea i-a născut lui Nero o fiică, dar
care a murit la 4 luni. În anul 65, într-un acces de mânie, Nero și-a omorât în bătaie soția însărcinată a doua oară și,
imediat, s-a însurat cu Statilia Messalina, dar, apoi, a început o relație amoroasă cu Sporus, având o asemănare fizică cu
Poppaea. A pus să fie castrat și îmbrăcat în veșminte femeiești.

Când i s-a cerut să semneze prima sentință la moarte, Nero a comentat "de n-aș fi învățat să scriu niciodată". După
moartea lui Burrus, în anul 62, influența lui Seneca s-a diminuat, fiind dominat de Poppaea și Ofonius Tigellinus,
succesor la comanda gărzii pretoriene. Pentru că banii erau pe sfârșite, Nero a mărit dările, moneda s-a depreciat, iar
averile bogaților au fost confiscate pentru a îngroșa veniturile împăratului.

În anul 64, Roma a fost devastată de un mare incendiu, izbucnit în apropiere de Circus Maximus, care a cuprins 10 din
cele 14 cartiere ale orașului, tot centrul Romei și o parte din reședința imperială de pe Colina Palatină.
Ultimii ani
Pe plan militar, generalul Gaius Suetonius Paulinus a înăbușit o revoltă a icenilor condusă de
Boudica în Britannia, în anul 61 și Corbula a purtat victorii asupra parților în Armenia.

La întoarcerea sa la Roma, în anul 67, relațiile dintre Nero și Senat s-au înrăutățit. Fiindcă a
impus impozite împovărătoare, era pe cale să-și piardă susținerea provinciilor. În martie 68, a
izbucnit revolta lui Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensins, câștigând adeziunea lui
Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis.

Armatele de la Rin l-au învins pe Vindex la Besancon, în mai 68. L-au proclamat, însă, împărat
pe Verginius Rufus, care a refuzat. Galba a devenit soluția alternativă. Galba aștepta în Spania,
în timp ce agenții lui au retras toată susținerea de care se mai bucura Nero. La 8 iunie, Nero a
fugit, fiind abandonat de comandantul pretorian, Nymfidius Sabinus.

A sperat că se va îmbarca la Ostia să caute adăpost în provinciile orientale. Dar pretorienii au

refuzat să-l ajute. L-au părăsit și servitorii. A ieșit în stradă din palat alături de Sporus și s-a
întâlnit cu Faon, unul dintre liberții săi, care l-a pus să se deghizeze și l-a condus la vila sa, nu
departe de oraș. Nero se ascundea într-o cameră din spatele casei, când soldații au venit să-l
aresteze. A ales să se sinucidă. L-a chemat pe Epafroditus, secretarul său personal, să-l ajute să
se înjunghie în gât, exclamând, în același timp: „Ah, ce artist piere odată cu mine!”. Astfel,
Nero a murit la 9 iunie 68, la numai 30 de ani. Trupul său a fost depus în mormântul Domitiilor
de pe Colina Pinciana. A fost așezat într-un sarcofag de porfir și i s-a construit un altar de
marmură montat pe o balustradă de piatră. A rămas popular în rândul plebeilor, mormântul său
fiind decorat cu flori, încă mulți ani după moarte.