COPIII MARTIRI AI

REVOLUȚIEI DE LA TIMIȘOARA
Tegzeș Ariana, clasa a IX-a, Colegiul Național Ped agogic ”Carmen
Sylva” Timișoara
Prof. coord. Dumitrescu Angela
 Revoluția anticomunistă din 1989 a constat
într-o serie de proteste, lupte de stradă și
demonstrații desfășurate în România, între
16 și 25 decembrie 1989, care au dus la
căderea dictatorului Nicolae Ceaușescu și
la sfârșitul regimului comunist din
România.
17 decembrie 1989 a fost o zi cumplită la
Timișoara. Nicolae și Elena Ceaușescu dau
ordin să se tragă asupra protestatarilor.
Multă lume și-a pierdut viața...iar povestea
unora dintre ei este cumplită, cu atât mai
mult cu cât erau copii....
 Lepa Bărbat, primul martir al Revoluției române, primul mort
de la Timișoara. Pariul ce i-a luat viața…
Fiica ei, Ioana Bărbat avea doar 12 ani în
anul 1989. Era un copil cuminte și liniștit.
În ziua de 17 decembrie se întorcea acasă
dintr-o vizită, de mână cu părinții ei. În loc
să ajungă acasă, familia Bărbat a nimerit în
mijlocul Revoluției.
„Părinții mei ziceau că probabil sunt
petarde, se auzeau zgomote și mama a zis:
hai să mergem să vedem, eu vreau să văd,
eu vreau să fiu acolo când comunismul
cade”
„Pur și simplu au început să tragă fără
avertisment. Mi-aduc aminte că am luat-o
la fugă toţi trei. Nu știu cât a durat,
probabil câteva secunde, nu pot să-mi dau
seama. S-a făcut liniște dintr-o dată și asta
a fost tot”, povestește ea.
În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, în Timișoara se instaurase haosul. Mii
de oameni ieșeau, pentru a treia zi, pe străzi. Erau furioși și singuri împotriva unui
întreg aparat de represiune. Nicolae Ceaușescu a cerut să fie lichida ți huliganii,
dușmani ai socialismului.
Ioana și părinții ei se află în Piața Libertății în acea duminică. Atunci s-a întâmplat
ceva care avea să-i schimbe viața definitiv. Mama ei a căzut la pământ.
„A murit pe loc, a fost împușcată în cap. La tata i-am zis: hai să plecăm că mama e
moartă. Și el mi-a zis: nu pot că și eu sunt împușcat”, povestește Ioana Bărbat.
Din dosarul procesului de la Timișoara a reieșit că cel care ia împu șcat părin ții a
fost maiorul de securitate Vasile Joitoiu. Militari martori la eveniment au declarat
ca Joitoiu a făcut un pariu că poate împușca întreaga familie Bărbat cu o singură
rafală. A pierdut pariul, fetița a scăpat. Nu va uita însă ce i-a spus cel care a tras:
„NU MAI PLÂNGE, NU TE MAI VĂITA, TE OMOR ȘI PE TINE!”
Lepa Bărbat, mama Ioanei, a intrat in istorie drept primul
martir al Revoluției române, primul mort de la Timișoara.
Femeia a căzut la ora 17, cu o oră înainte ca Ceaușescu să
ordone să se tragă. Până la miezul nopții, alți 75 de oameni
și-au pierdut viața.
„Au venit foarte mulți răniți și morți în noaptea aceea la
spital. Cu mașini, cu salvări, cum au putut. Erau înnebuniţi
medicii, asistentele. Nu știau pe ce să pună mâna”, spune
Ioana Bărbat.
Ioana a stat toată noaptea pe holurile spitalului județean
din Timișoara printre morți și răniți. Părinții ei erau și
ei acolo: tatăl pe masa de operație, iar mama la morgă.
„Adusă cu o salvare, am văzut-o pe targă înainte să o bage
la morgă... și după aceea nu am mai văzut-o niciodată”,
spune ea.
Ioana a aflat ca trupul mamei sale a fost luat de securitate,
ars la crematoriu, iar cenușa a fost aruncată într-o gură de
canal. Alte 42 de corpuri neînsuflețite au avut aceeași
soartă. Abia a doua zi a aflat și sora mai mare a Ioanei,
Angela, tragedia care îi lovise familia.
„Ioana era un copil de 12 ani pe care-l găseai, nu o dată,
închisă în dulapul mamei, cu hainele strânse la piept”,
spune Angela Bărbat.
Vreme de o lună, Angela avea grijă de sora mai mică ziua, iar noaptea își veghea
tatăl la spital.
„Faptul că trăiește este mare lucru, dar nu poate compensa pierderea mamei”,
spune Ioana Bărbat.
„Ea n-a putut să fie înlocuită niciodată, locul ei a rămas, de fapt, gol și a rămas gol
în sufletul principal dintre noi”, spune sora ei, Angela.
17 decembrie rămâne în istoria poporului român drept cea mai sângeroasă zi a
Revoluției de la Timișoara.
„Din păcate, conducerea țării nu înțelege ce-a vrut populația acum 30 de ani. Și
acesta este motivul pentru care mulți spun că era mai bine pe vremea lui
Ceauşescu. Eu nu pot să-i înțeleg pentru că am trecut printr-o situație în care nu-i
înțeleg și nu pot fi de acord cu ei sub nicio formă”, conchide Ioana Bărbat.
 „Nu au ţinut cont de nimeni şi nimic”
Cristina Lungu, de doi ani şi jumătate, se afla în cârca tatălui său când a fost nimerită în inimă de un glonţ rătăcit…

În seara de 17 decembrie 1989, Cristina Lungu, o copilă de doar doi ani şi şase
luni, era în cârca tatălui, în apropierea Casei Tineretului. La un moment dat,
tatăl a simţit că fetiţa nu mai mişcă. Fusese lovită în inimă de un glonţ rătăcit.
Cristina Lungu şi tatăl ei se plimbau pe trotuarul din faţa fostului restaurant
Stadion, din Timişoara. Se auzeau focuri din zona Căii Girocului. La un
moment dat, tatăl a simţit că micuţa, aflată în cârca lui, se lasă pe o parte. Nu
ştia ce s-a întâmplat şi a crezut, iniţial, că i s-a făcut rău Cristinei.
A simțit apoi că fetiţa nu mai mişcă şi a
văzut apoi sângele care i se prelingea din
gură. Dan Lungu a fugit atunci disperat la
Spitalul Judeţean, aflat în apropiere, însă
medicii nu au mai putut face nimic decât să
constate decesul micuţei, care fusese
nimerită în inimă de un glonţ rătăcit. Pentru
că era mult prea mică, nu a atras atenţia
autorităţilor care pregăteau „coletele” (aşa
cum erau numite cadavrele celor împuşcaţi)
pentru a fi trimise la incinerare, la
Crematoriul bucureştean Cenuşa, din
dorinţa de a şterge urmele represiunilor.
Aşa se face că Dan Lungu a putut să ridice
corpul copilului său de la morgă, în 21
decembrie, şi a putut să-i facă o
înmormântare creştinească.
Cristina Lungu a fost cel mai mic copil
împuşcat la Revoluţia anticomunistă din
Timişoara, dar nu a fost nici primul, şi nici
ultimul.
 Împuşcată în timp ce se uita la televizor
Laura Negruțiu. omorâtă de un glonț rătăcit.

Pe 23 decembrie 1989, Laura Negruţiu -

elevă la Şcoala Lenau, a fost lăsată la
bunicii care locuiau în centru, vizavi de
restaurantul Cina. Fata se uita la televizor
când s-a deschis focul din blocul de lângă.
Un glonţ rătăcit a străpuns zidul şi a
omorât-o pe fata de nouă ani. Laura era
singurul copil al familiei Negruţiu. La
înmormântare, au fost prezenţi doar
părinţii şi bunicii, din cauza isteriei
„teroriştilor”. În timpul slujbei, s-au auzit
împuşcături din toate
„Nu a fost niciun părţile.
ofiţer de la MApN, M.I.
sau Securitate care să fi fost tras la
răspundere pentru uciderea acestor copii.
Şi nici nu vor mai fi”, susţine Gino Rado,
actualul director al Memorialului
 „M-am gândit că a văzut că se trage şi a rămas la o prietenă peste noapte”.
Luminița Boțoc, avea 14 ani când a fost găsită moartă în groapa comună din cimitirul Eroilor…

În 17 decembrie pe la ora 19-19,30 am auzit

o coloană de manifestanţi care treceau prin
faţa blocului strigând „Jos Ceauşescu!”,
„Români veniţi cu noi!”, „Şi voi sunteţi
români!”.
Fetele Luminiţa, Cristina şi Lăcrămioara au
coborât. Luminiţa s-a dus cu manifestanţii.
După un timp am ieşit pe balcon şi am
văzut că s-au tras trei rachete roşii. I-am zis
nevestei: „Ceva nu-i în regulă! O să se
deschidă focul!”. Peste 5-10 minute am
auzit focuri de armă.
Am văzut că Luminiţa nu se întoarce. M-
am gândit că a văzut că se trage şi a rămas
la o prietenă peste noapte.
Dimineaţa m-am dus în Calea Lipovei şi
m-am întâlnit cu colegul Avădanei Ştefan
care mi-a povestit că au fost morţi. I-am zis
că şi fata mea a fost printre manifestanţi,
iar el mi-a spus că printre morţi se afla şi o
fată cu fâş roşu, aşa cum era îmbrăcată
Luminiţa. Avădanei mi-a spus că toţi
răniţii şi morţii au fost duşi la Clinicile
Noi. Am plecat la Clinicile Noi. Acolo,
autopsierul mi-a spus că fata mea este
moartă şi a trimis-o la morgă, la spitalul
judeţean.
A 2-a zi (19) am fost la spitalul judeţean.
Am mers la doctorul Dressler care s-a uitat
în registre şi a spus că nu este nici un mort
în morgă. Am întrebat cum de nu este nici
un mort... că de la Clinicile Noi fata mea a
fost adusă aicea. Un soldat în uniformă
M.Ap.N., de vreo 18-19 ani, a venit cu
arma asupra mea şi m-a întrebat de ce fac
gălăgie...să plec imediat că mă împuşcă.
În 20 soţia s-a dus cu o vecină la spital s-o
caute pe Luminiţa. A vorbit cu un miliţian,
i-a spus de fată. Miliţianul a dus-o în spital.
Acolo erau trei domni îmbrăcaţi în halate
albe şi cu arme la ei. Nevasta le-a dat
datele fetei şi o fotografie, iar domnii aceia
i-au spus să meargă acasă liniştită, că o să
ne anunţe ei dacă Luminiţa e rănită sau
moartă.

În 22 dimineaţa la cimitirul săracilor s-au

dezgropat nişte morţi. Am fost şi eu acolo
să văd dacă n-o găsesc pe Luminiţa. Aici
era o groapă comună, o altă groapă cu un
singur mort şi încă un mort în capelă.
Morţii fuseseră îngropaţi dezbrăcaţi. Unii
erau cusuţi cu sârmă, cel din capelă avea şi
picioarele legate cu sârmă. Am scos morţii,
i-am pus pe nişte cearşafuri.
O maşină a trecut pe Calea Lipovei şi anunţa de la o staţie de amplificare că
Ceauşescu a fost prins.
La spitalul judeţean n-am mai fost fiindcă mi se spusese că acolo nu mai sunt morţi
şi auzisem că morţii de acolo au fost duşi la Bucureşti.
În 24 decembrie am fost la procuratură, am dat declaraţii şi fotografia fetei.
Procurorul Bălan mi-a spus că are 60 de terorişti arestaţi şi va cerceta dacă
recunoaşte vreunul fotografia.
În 15 ianuarie iar am fost la tribunal şi procurorul Bălan mi-a spus că până acum
nimeni n-a recunoscut-o pe fiica mea. După ce am ieşit de la tribunal, am aflat că în
cimitirul Eroilor s-a descoperit o nouă groapă comună. Am mers acolo. În groapă
erau 11 morţi, printre care şi Luminiţa… (Relatează tatăl Luminiței).
Ştiu că înainte cu o săptămână de a se întâmpla am avut un vis. De ce mi-aduc
aminte de vis e pentru că în ziua respectivă atâta am plâns, pentru că simţeam că
ceva urma să se întâmple. M-am gândit la moarte, nu ştiu de ce, eram doar un copil
de 13 ani. Mă gândeam că trebuia să mor. În ultima perioadă ştiu că sora mea stătea
singură în cameră, o chemam să mănânce, dar la masă nu venea. Ştiu că într-o zi a
venit la mine şi m-a întrebat aşa, dintr-o dată: “Ce-ai face dacă eu aş muri?” Şi-a
rupt toate pozele, toate scrisorile pe care le primise. Am întrebat-o de ce le-a rupt şi
mi-a spus că nu mai vrea să aibă nici-o amintire. A început să scrie poezii despre
moarte. Toate astea ar putea să fie nişte superstiţii. În seara de 17 decembrie stăteam
în pat şi o aşteptam să vină. Mi-aduc aminte că m-am trezit brusc şi am simţit că din
partea stângă îmi curge ceva, dar aşa cum ar fi o energie. Ceva ce nu pot să descriu.
Nu mint. Asta am simţit. Din momentul ăla eu am ştiut că ea a murit. (Relatează
Cristina, sora geamănă a Luminiței Boțoc).
Ca o părere personală despre ce s-a întâmplat, pot spune că m-am emoționat foarte
tare. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că toate cele întâmplate s-au petrecut în
cartierul în care locuiesc (Calea Lipovei- azi Calea Sever Bocu). Și mai ales că
Luminița a fost elevă la aceeași școală unde și eu am studiat (Școala Gimnazială nr.
7 „Sfânta Maria”), un motiv pentru care am ales să scriu despre ea.
E greu de descris în cuvinte ce poate simții un părinte când își pierde unul dintre
copii, sau un copil când își pierde un părinte. Durerea nu se va stinge niciodată, ci
doar se învață cum să se trăiască cu ea.
Am citit despre gemeni, se spune despre ei că au o conexiune specială. Sora
Luminiței, Cristina, și-a pierdut jumătate din suflet, odată cu moartea surorii. O
admir foarte mult, în special pentru tăria și modul ei de a vorbi, chiar și după atâ ția
ani. Ea nu vorbește cu ură despre ce s-a întâmplat, (ură determinată de
evenimentele din Decembrie 89) ci cu durere și a demonstrat că trecutul este o
parte din ea.
Toate victimele, de la bătrâni, la adulți și implicit la copii...curajul lor de a ie și în
stradă și de a protesta...ne-a adus nouă PREZENTUL LIBER. Prezentul și libertatea
de a avea drepul de a ALEGE.
 Ca o concluzie...
”E greu de descris în cuvinte ce poate simți
un părinte când își pierde unul dintre
copii. Durerea nu se va stinge niciodată, ci
doar se învață cum să se trăiască cu ea”,
(spune Boțoc Cristina).
Sfidând interdicțiile, un grup de 30 de
tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă,
unde au fluturat drapele tricolore din care
tăiaseră stema comunistă, cântând
„Deșteaptă-te române!”.
La sfârșitul zilei (21 decembrie), Timișoara
este declarată oraș liber de comunism de
către demonstranți.
 BIBLIOGRAFIE
Campanii-digi24: 1989-anul-care-a-schimbat-lumea/17-decembrie-1989-ziua-
masacrului-de-la-timisoara:
https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/1
7-decembrie-1989-ziua-masacrului-de-la-timisoara-sa-fi-tras-in-ei-sa-fi-cazut-pe-urma-
luati-si-bagati-in-beci-unul-sa-nu-iasa-1232894
Stefan Both, Îngerii Revoluţiei: cine sunt copiii ucişi la Timişoara, în decembrie 89,
https://adevarul.ro/locale/timisoara/Ingerii-revolutiei-copiii-ucisi-timisoara-decem
brie-89-1_5fe08e7a5163ec4271208d61/index.html
Interviu/mărturie cu Barbu (Botoc) Cristina – psiholog, 46 de ani, (vârsta de 14 ani
când a început Revoluția din Timișoara, sora geamănă a eroului-martir Bo țoc
Luminița, invitat special la ora de istorie)
Mărturia publicată a surorii Luminiței Boțoc în Marius Mioc, Revoluția din Timișoara
așa cum a fost, Editura Brumar, 1997:

https://mariusmioc.wordpress.com/2016/01/22/gasita-in-groapa-comuna/#more-1
8182