REFUGIUL MEMORIEI-O POVESTE DIN COMUNISM DE

PETRU UJEUCA
Simona CALFA
Clasa a XI-a Filologie
Prof. coordonator: Costin CLIT
Regimul comunist a marcat cu vârf și îndesat viețile a mii de români și nu numai.
Comunismul a fost una dintre cele mai istovitoare momente ce au lovit lumea. A lăsat o urmă
bine conturată în memoriile tuturor celor care au trăit acele clipe devastatoare. Regimul nu este
nimic altceva decât violență, închisori pline cu oameni nevinovați, lideri dorinici de a omorâ și
de a lăsa victime în urma ororilor aplicate, oameni care au fost urmăriți toată viața de amintirile
din timpul pușcăriilor anilor ’50, însă treptat cei care au înfruntat iadul, lagărele regimului
comunist, se sing sau au făcut-o chiar în închisori, lăsând în urma lor un gol imens, iar cei ce au
ieșit cu viață din acea perioada au păstrat în suflet o greutate apăsătoare, un ghin ce pentru ei nu
s-a sfârșit nici după incheirea regimului.
Acest lucru s-a întâmplat cu Peutru Ujueca unul dintre multi cei care au trăit pe acest plai
unde era doar lacrimi, tristețe și sânge, autorul cărții de față, român născut în Basarabia,
învățător, veteran de război și fost deținut politic ce a avut deosebitul curaj de a da cărțile pe față
și de a ne pune piept la piept cu trăirile sale din timpul regimului în închisorile politice ale
vremii. Așa a luat naștere cartea dumnealui, o adevărată poveste de viață. O viață petrecută mai
mult departe de familie, de lumea reală, de libertate și mai aproape de călăi, de oameni străini și
de o muncă obositoare.
Domnul Ujeuca susținea faptul că timpul, indiferent cum a fost el, sterge din memoriile
noastre o multitudine de lucruri ce in fond sunt trecătoare, însă memoria refuză parcă în mod
conștient să piardă o serie de amintiri, lăsându-le veșnic întipărite pe scoarța creierului. Pentru el,
acele memorii rămase întipărite au fost cele ce i-au marcat involuntar viața. Acele clipe când a
fost bătut, călcat în piciore și strivit cu bocancii de oameni care nu ar merita titlul de „oameni” ci
mai degrabă de „călăi”.
Încă de la începutul cărții ne este prezentată o situație de ansamblu referitor la oameni și
la viața acestora în timpul regimului. Erau luați de patrulele sovietice, fete și femei, băieți și
bărbați indiferent de vârste, fie pentru a avea grijă de animalele furate de ruși fie pentru a încărca
vagoanele cu cereale. Fete, care nici nu împliniseră vârsta de 14 ani, aveau bătături în palme iar
pe lângă toate acestea nu primeau mâncare și nici măcar apă.
Autorul încearcă să vorbeasc cu transparență despre toate momentele pe care le-a avut de
înfruntat: „Scriu fără a ocoli adevărul”. A fost închis pentru început la penitenciarul din Bârlad,
apoi transferat la Galați, Jilava și în cele din urmă în lagărul numit Poarta Albă. A fost anchetat
timp de trei luni, cu metode tipic securistice: „Au început să mă bată cu capul de perete, nu mai
simțeam nimic. Am fost târât pe coridor ca un sac cu grăunțe […]”. Toți deținuții erau pe rând
anchetați într-o cameră ce nu depășea 6/4 m. Era o cameră goală, fără piese de mobilier, fără
tablouri, fără nimic. A fost bătut atât de violent căci „m-am codit să execut ordinul” iar în
secunda următoare lovit in repetate rânduri cu cravașa a leșinat de durere. Și-a revenit când au
turnat o găleată de apa rece peste acesta. Nu era singurul care trecea prin aceste oribile anchete.
A fost acuzat de ostilitate fată de regimul de democrație populară a RPR.
A fost repartizat la celula nr.5 unde violențele nu s-au oprit. Autorul asociază celula cu un
cavou spunând că „era un spațiu întunecos”.
Am aflat din cartea domnului Ujeuca că la Securitate, indiferent dacă ești vinovat sau
nevinovat trebuie să spui „totul”, nu ceva anume, ci „totul”. Acest „totul” este de fapt si de drept
prima minciună spusă securiștilor. În acet contex, nu conta adevărul deloc ci mai degrabă o
minciună totală. Se pare că pe anchetator nu îl interesa cine ești, cu ce te ocupi ori ce ai făcut. El
urmărea să recunoști că ești vinovat, mai exact să spui „DA”. Când răspunsul tău este „da”,
atunci anchetatorul se convinge că ești cinstit.
A fost percheziționat acasă, în lipsa dumnealui și a soției. I-au fost confiscate cartușe
goale, cutia de praf de pușcă, mașina de prelucrat cartușe și multe alte lucruri. Căutau cu orice
preț un pistolul, care de fapt nu îi aparține lui Petru Ujeuca ci unui prieten care dormise la el cu o
seara înainte, dar securiștii nu i-au dat răgaz și au fost chemați anchetatorii Lungu, Enache și
Frunză pentru a afla adevărul, cum altfel daca nu prin bătaie. Au plecat fără vreun răspuns.
Au fost multe lucruri care m-au cutremurat și pe care mi le-am imaginat doar dacă
închideam ochii însă modul în care erau scoși afară pentru a se spăla era odios. Era scos deținutul
la pielea goală și era trimis sub „cascada de apă”, un burlan pe jumătate rupt din care cădea apa
pe pavajul din curte ca „într-un butoi fără fund”. Se făceau glume nesărate la adresa deținuților:
„Ai fost aseară pe ploaie la iarmaroc și ai răcit?”. De asemenea mâncarea pe care o serveau
deținuții îți lasă un gust amar. Dimineața era o cană de „cafe”, 100 grame de pâine la prânz și
seara o ciorbã de murături sau arpacaș mâncat de gărgărițe. 
Mutat la penitenciarul Galați, a fost avertizat de un alt deținut, Sergiu Movilă, despre
directorului Goiciu: „Când ne-o vedea tata Goiciu, ne pupă!”. Când erau toți în fața directorului,
acesta din urmă a început să loveasca cu palma în primul, în al doilea și tot așa până la ultimul, în
semn de „Bun-venit”. Acest Goiciu, din cele povestite de Petru Ujeuca, se pare că l-a cunoscut
pe Gheorghe Gheorghiu Dej, au fost prieteni în închisoare, iar când Dej a ajuns la putere nu l-a
dat uitării și l-a numit director de penitenciar. Se spune că ar fi omorât deținuți politici după anul
1944 prin otrăvirea mâncării.
Petru Ujeuca a fost condamnat la cinci ani de temniță cu confiscarea totală a averii. S-a
făcut recurs si s-a constatat că nu are bunuri materiale, fiind refugiat din Basarabia. S-a ținut cont
de acest aspect si rămâne cu pedeapsa de trei ani si 6 luni în urma verdictului tribunalului.
Proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră, conceput iniţial la sfârşitul secolului al
XIX-lea, a demarat, într-o formă organizatorică diabolică, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu
Dej, după modelul sovietic, la îndemnurile lui Stalin. Şantierul canalului a devenit la scurt timp
lagăr de exterminare a oponenţilor regimului, iar coloniile unde locuiau deţinuţii, abatoare ale
terorii. De-a lungul şantierului Canalului sunt morminte unde au fost îngropaţi cei care mureau
din cauza condiţiilor grele de muncă, a lipsei medicamentelor şi a asistenţei medicale. De aceea a
fost mutat lotul lui Petru Ujeuca la Jilava. Canalul avea nevoie de oameni sănătoși. Era o muncă
istovitoare. Munceau doi oameni la o roabă pentru a o duce pe o pantă, de la vale la deal. Pe
alocuri înălțimea depăsea 8m.
Este eliberat în 1954, i se stabilește domiciliul forțat la Hunedoara, unde a lucrat la
Combinatul Siderurgic I.C.S.H., până în 1964, când este transferat la Combinatul siderurgic
Galați. De aici, în 1985 iese la pensie. După Revoluție, revine în satul unde a fost arestat, însă nu
mai găsește abolut nimic din ce lăsase odată.