Castrul roman. Prezentare.

Castra (lat. „spaţiu închis“, „fortificaţie“, „tabăra întărită“). În vocabularul militar roman termenul a fost folosit
predominant la plural: castra, pentru a desemna tabăra militară cu toate dotările ei. Existau tabere provizorii – care se
construiau mai ales în timpul campaniilor – c. aestiva (termenul folosit azi este „castru de marş“). Acestea era constituite cel
mai adesea dintr-o incintă pătrată sau dreptunghiulară (sau cu o formă adaptată la configuraţia terenului respectiv), cu val
de pământ, palisadă şi şanţ (şanţuri) de apărare ( XV, fossa), în general cu câte o poarta ( XV, porta) pe fiecare latură.
Soldaţii, ofiterii şi comandantul întregii armate de campanie erau încartiruiţi în corturi. La sfârşitul Republicii şi în epoca
Principatului numeroasele legiuni şi unităţi auxiliare au staţionat în fortificaţii permanente (c. stativa sau hiberna).
Acestea aveau de asemenea o incintă îndeobşte dreptunghiulară cu val de pământ (vallum, agger), şanţ (şanţuri) de
apărare, palisadă din lemn sau zid de piatră ( XV, murus), câte o  (XV) poartă pe fiecare latură, cu turnuri care
flancau porţile, la colţurile incintei şi – uneori – pe traseul acesteia. În interior clădirile erau fie din lemn, cu pereţii lutuiţi
sau cu chirpici, fie din piatră legată cu mortar. Practic, toate castrele de trupe auxiliare din Dacia romană au avut iniţial o
fază constructivă cu incinta din val de pământ şi palisadă din lemn (aşa-numita „fază de pământ“, mai corect „faza din
lemn şi pământ“); la majoritatea fortificaţiilor care au fost folosite mai mult timp palisada din lemn a fost înlocuită de un
zid din piatră; de asemenea, unele clădiri din interior (rareori toate) au fost şi ele reconstruite din piatră . Castrele de
legiune cunoscute din provincia Dacia (Apulum, Potaissa) au avut de la început incinta din zid de piatră. Potrivit regulilor
de construire a castrelor (castra metatio), atât castrele de marş cât şi cele permanente aveau interiorul definit şi împărţit de
străzi principale care duceau către cele patru porţi dintr-un punct central de referinţă, unde iniţial se punea instrumentul
de măsurat terenul (groma). Strada care unea cele două porţi de pe laturile lungi ale castrului (portae principales) se numea
via principalis. Strada care ducea la poarta din mijlocul laturii scurte din faţă (porta praetoria) era via praetoria; în sfârşit,
strada care continua linia străzii praetoria spre poarta din mijlocul laturii scurte din spate (porta decumana) se numea via
decumana. Aceste străzi (la care se adăuga via quintana, la jumătatea distanţei între via principalis şi latura scurtă din
spatele castrului, paralelă cu acestea, şi via sagularis, care se desfăşura de-a lungul bazei interioare a valului de pământ al
incintei) împărţeau castrul în mai multe zone: partea din faţă, între via principalis şi latura scurtă din faţă – praetentura;
zona mediană din laturile clădirii comandamentului ( XV, principia) se numea latera praetorii; zona din spate a
castrului, între via quintana şi latura scurtă din spate era retentura. Clădirile din interior aveau diverse funcţii: clădirea
comandamentului (principia) în centrul castrului, cu frontul la via principalis; locuinţa comandantului ( XV, praetorium)
lateral sau în spatele clădirii comandamentului; hambare ( XV, horrea), de asemenea adesea în latera praetorii;  (XV)
cazărmile soldaţilor (contubernia); infirmieria (valetudinarium), grajdurile cailor (stabula), ateliere (fabrica) etc. În Dacia
romană s-au descoperit atât castre de marş – mai cu seamă din perioada războaielor de cucerire a Daciei – cât şi vreo sută
de castre permanente, pentru trupele auxiliare şi legiune. Majoritatea castrelor erau amplasate pe  (XV) limes, mai
puţine în interiorul provinciei.