Sunteți pe pagina 1din 5

Fortificatiile si armamentul Un rol de prima importanta in lupa ostilor romane pentru stavilirea expansiunii straine a apararii independentei Tarilor

Romane l-au avut armamentul si fortificatiile de tot felul. In organizarea medievala romaneasca intregul sistem militar de aparare era solid ancorat intr-o retea de fortificatii, cetati, turnuri, biserici fortificate, orase, sate si biserici cu incinta. Cetatile implantate intr-o regiune geografica distincta, cu identitate socio-politica, dispuneau de un domeniu de sate ai caror locuitori, de multe ori ei fiind chiar constructorii fortificatiei, aveau datoria intretinerii si refacerii lor. obligatie redata in hrisoave prin formula lucru de cetate. Dupa izvoarele pana astazi cunoscute, toate cetatile din Muntenia si Moldova apartineau domniei, capitanul garnizoanei si comandantul fortificatiei fiind numit de domn. In Transilvania fortificatiile erau dependente de autoritatea centrala sau locala si de unele comunitati privilegiate sau de unii nobili laici cum au fost la Chioar, Ardud, Dragosestii Maramureseni ori ecleziastici. Intretinerea refacere si in destul de multe cazuri garnizonarea lor reveneau satelor domeniului cetatii respective. Uneori in puncte nevralgice ale apararii, garnizoanele erau alcatuite din corpuri de mercenari specializati. Instructurarea sistemului de fortificatii din spatiul romanesc s-au luat in calcul trei directii principale de unde se reprofilau, de regula, invaziile si cotropirile straine. Linia dunarii era aparata in zona Clisurii de cetatile: Saan, Sinpetru, Guren, Peci, Svinita, Stanilauti, Drencova, Pojejena, Tricule, Orsova, iar in adancime de Mehadia, Ilidia, Almarji. Apararea fluviului continua pe frontiera Munteniei, cu cetatile: Severin, Hovarnic (Turnu Magurele), Giurgiu, Turtucaia, Drastor, Harsova, Braila, Isaccea, Chilia-Licostomo, dupa care, urma pe litoralul Dobrogean cu scalele fortificate Enisala, in complexul lagunar Razim(Razelm), Geanavarda(Sud Capul Midia), Constanta, Pangalia(Mangalia), Calicara. In adancimea teritoriului Tarii Romanesti, in deosebi pentru controlul cailor de acces si pasurile montane, functionau fortificatia de la Poienari, ansamblul Turciu(Bran) Oratia, cetatile Dambovitei, Telea-Jenului, Craciuna, Tabla Butii, Breaza. Pe directiile de patrundere dinspre valea Tisei catre voievodatul Transilvaniei apararea era asigurata de cetatile Timisoara, Lugoj, Deva, Arad, Lipova, Inau, Oradea, Ardud, Chioar, Satu-Mare, Hust. Ele vor contura de alminteri in al doilea patrar al secolului al XVI-lea frontierea occidentala a principatului autonom al Transilvaniei. In adancimea teritoriului fortificatiile au corespuns structurilor administrative interne, libertatilor si privilegiilor locale. Sub incidenta invaziei otomane, dupa anul 1400 pe pamantul transilvan s-a inmultit la unele cetati numarul turnurilor din cadrul incintelor urbane (Sibiu40, Brasov-20, Medias-17, Cluj-15, Sigishoara-11). Din prima jumatate a secolului al XV-lea constructia bisericilor fortificate sau cu incinte s-a amplificat sub acelasi imperativ al raspunsului eficace in fata primejdiei invaziei otomane. Peste 300 de comunitati satesti dintre Tarnava si Olt au zidit incinte in jurul vechilor biserici, au inaltat deasupra navelor sau corurilor lor turnuri sau culoare de aparare (Prejmer, Mojna, Iacobeni, Saschiz, Saros). In secolul al XIV-lea tara romaneasca intracarpatica era incadrata de tarile romanesti ale Maramuresului,Chioarului si Lapusului,Codurului,Satmarului,Bihorului, de cnezatele banatene si Tara Oltului Transilvan-Fagaras.

Fortificatiile si amenajarea teritoriului pentru aparare


Un rol important in sistemul de aparare al Tarilor Romane l-au avut cetatile, construite in general din piatra, mai tarziu din caramida; ele asigrau controlul unor puncte si zone obligate de trecere sau al unor comunicatii. In acelas timp cetatile puteau fi centre administrative, unele rezidau parcalabii, capitanii, castelanii, iar in caz de razboi constituiau o retea de aparate

si locuri de refugii pentru o parte a populatiei. De asemenea constituiau resedinte ale domnilor si voievozilor, ale unor nobili sau boieri. Cu privire la modul cum erau construite vechile cetati, este de mentionat ca, atat timp cat artileria nu luase un avant deosebit, modelul ideal al fortificatiilor a fost acela al incintei cu un diametru mic ce putea fi aparata de o garnizoana redusa ca efective; asa se explica faptul ca cetatile inaltate in locuri inaccesibile, ocupau la inceput o suprafata restransa. Centura de cetati din bazinul Tisei si Campia vestica si fortificatiile esalonate in adancimea spatiului intra-carpatic. Din prima categorie faceau parte orasele fortificate Timisoara, Arad, Oradea, Satu Mare, precum si cetatile Ineu, Hust. Esalonarea in adancime se realiaza pe directiile principale de patrundere in Transilvania prin Poarta Somesului si valea Muresului. Pe prima directie se aflau vechile cetati romanesti, refacute in secolul al XV-lea, de la Ardud si Chioar, alaturi de fortificatiile Baii Mari, apoi Gherla, modernizata catre mijlocul veacului al XVI-lea. Accesul pe valea Muresului era strajuit de cetati si castele, precum cele de la Lipova, Deva, Vint. De o mare importanta era racordarea liniei de fortificatii vestice cu linia danubiana. Ea se realiza prin fortificatiile din culoarul Timis Cerna, indeosebi cele de la Caransebes si Mehadia, ca si printr-o densa retea de turnuri si forturi aparate de cnezimea romaneasca banateana. O structura densa de cetati, orase fortificate si castele acopereau zona centrala a spatiului romanesc, Alba Iulia, Sebes, Sibiu, Medias, Sighisoara, Rupea, Feldioara, Risnov, Gurghiu, Bistrita, Ciceu, Cluj, Aiud, Cetatea de Balta fiind printre cele mai importante care au functionat in secolele XIV-XVI. Cetatile din interiorul arcului carpatic, multe din ele bine conservate inca, sunt mult mai numeroase si de mai multe categorii: nobiliare, orase fortificate si fortificatii taranesti. Intre cele mai semnificative fortificatii, prin amploarea constructiilor, se situeaza cele de la Bran (1377) si Talmaciu (1372), ultima dominand comunicatia prin pasul Turnu Rosu. Castel tipic medieval, care apara drumul ce venea de la Rucar Dragoslavele, constructia de la Bran urmeaza un plan neregulat, adaptandu-se la conditiile terenului, fiind ridicata direct pe o stanca masiva. Intregul edificiu era aparat de curtine pe trei parti, in coltul de sud-vest panta inaltimii fiind prtotejata de un donjon, ale carui creneluri pledeaza pentru atribuirea sa secolului al XIV-lea. Fortificatia a suferit numeroase modificari in veacurile urmatoare, fiind adaptata noilor cerinte ale tehnicii de asediu. La scurta vreme dupa construirea lor, cetatile de la Turnu Rosu si Bran au fost incredintate orasenilor din Sibiu si, respectiv, Brasov. In fata invaziilor tot mai grave, autoritatile centrale si locale intre care un merit deosebit a avut Pippo Spano, comandantul Timisoarei au perfectionat reteaua de intarituri de interes militar din partea de sud a Transilvaniei si din Banat, incurajand, totodata, orasele, satele mai mari si nobilimea voievodatului transilvan sa ridice fortificatii, chiar si la nord de Carpatii Meridionali, multiplicandu-se in adancime esalonarea apararii dinspre cea mai amenintata frontiera cea dunareana. Astfel au aparut numeroase cetati taranesti sau nobiliare, iar dupa 1405, cand s-a prevazut fortificarea oraselor cu ziduri de aparare,, principalele orase ale Transilvaniei (Sibiu, Brasov, Medias, Bistrita, Sighisoara s.a) au fost inconjurate cu astfel de incinte, unele deosebit de puternice. Imprejmuiri noi de piatra au construit in secolul al XVlea si alte orase transilvanene, pe masura dezvoltarii demografice, largindu-se spatiul protejat de incinte la Cluj, Oradea sau Timisoara. Incepand de la sfarsitul secolului al XIV-lea se remarca adaugarea la numeroase cetati a unor noi incinte , mai mari, care includeau, de regula, pe cele vechi, ca la Deva si Soimus, unde distanta dintre ziduri era de 10 20 m. In acelasi timp, donjonul isi schimba destinatia in ansamblul cetatilor, care cuprind acum turnuri si cladiri de locuit. Un alt principiu aplicat la amenajarea vechilor cetati a fost flancarea zidurilor prin turnuri exterioare, actiune inceputa tot pe la sfarsitul secolului al XIV-lea; cateva decenii mai tarziu principiul s-a aplicat si la fortificatiile orasenesti de la Sibiu, Brasov, Sighisoara.

La mijlocul secolului al XV-lea functia crenelurilor a fost preluata tot mai mult de ferestrele de tragere adaptate armelor de foc, inguste la exterior si largite inspre platforma de tragere (ambrazuri). Puterea de aparare era intarita si prin amenajarea la ziduri a asa-numitelor mchicoulis: balcoane inchise sau burdufuri sustinute de console, in podeaua carora erau practicate orificii pentru deversarea unor materii inflamabile, in special pacura, asupra atacatorilor ajunsi sub ziduri. Impotriva unor materiale asemanatoare incendiare aruncate de asediatori, constructiile adosate curtinei si surmontate de acesta aveau acoperisurile de lemn in panta, practicata spre interiorul cetatii. Acestor caracteristici, generale de altfel fortificatiilor europene ale epocii, li s-au adaugat, cu timpul, elemente specifice fiecarui santier transilvanean, in general forta de munca si conceptia arhitectonica fiind locale. Fie ca reprezentau un centru de rezistenta al autoritatii centrale, fie al nobilimii, ele au fost un simbol al puterii medievale; o atesta, intre altele, largile atributii ale castelanilor, care mergeau de la strangerea darilor si exercitarea dreptului de judecata, pana la recrutarea de trupe in timp de razboi. Un exemplu edificator de evolutie a unei fortificatii in mediul romanesc o infatiseaza cetatea Hunedoarei. Datand din secolul al XIV-;ea, castrul de aici a fost in posesiunea lui Voicu, care l-a lasat apoi fiului sau, Iancu de Hunedoara. Ajuns voievod al Transilvaniei (1441), ilustrul comandant de osti a transformat castrul intr-o fortareata puternica prin dublarea vechii curtine care a fost inzestrata cu masive turnuri cilindrice la colturi (rondele de artilerie). Dupa 1446 cetatea a fost transformata intr-un castel de resedinta adaugandu-i-se un important corp de cladiri (terminat in anul 1452). Elementul de noutate a fost marcat aici de cele patru turnuri circulare, cu diametrul de 6 m si grosimea zidurilor de 2 m, unul dintre ele plin, o raritate in Europa. Forma, reintalnita apoi la cetatea Suceava, oferea proiectilelor artileriei o suprafata curbatam care favoriza ricoseurile. Evolutia arhitecturii in a doua jumatate a secolului al XV-lea si in prima jumatate a celui urmator a conservat, in general, tipurile si formele traditionale specifice etapei anterioare, caracteristica fiind raspandirea turnului de flancare, de obicei rectangular. Acesta a fost adaptat tacticii asediilor, in special rolului precumpanitor pe care il capatase artileria care folosea proiectile metalice; de aici generalizarea folosirii in constructia atat a turnurilor, cat si a curtinelor, a caramizii, avantajoasa prin sfaramarea la impact si netransformarea , precum piatra, in aschii periculoase pentru asediati. Un caz aparte de adaptare la resursele locale il constituie folosirea blocurilor de micaist, cu sfaramare similara caramizii, la ziduri si turnuri (cetatea Chioar, judetul Maramures). Conturul incintelor a ramas in cea mai mare parte a etapei tributar conditiilor terenului, cerintelor foarte variate ale comunitatilor constructoare, ale comanditarului sau executantilor. Din aceasta pricina, curtinele cu traseu curb predomina, determinand totodata inmultirea considerabila a numarului turnurilor de flancare: Sibiu peste 40, Brasov 20, Medias 17, Cluj 15, Sighisoara 11. Curtinele, groase de 1,5 - 3 m, inalte paa la 18 m, ca la cetatea Hunedoara, au fost prevazute tot mai frecvent cu contraforturi in interiorul incintei spre a nu mai facilita asediatorilor escaladarea zidului. Ridicandu-se in medie pana la 20 m, avand cate cinci nivele, primul in bolta, urmatoarele cu podele sustinute pe grinzi de lemn, cu grosimea zidurilor descrescatoare o data cu trecerea spre caturile superioare, turnurile erau prevazute cu galerii la partea superioara. Treptat, in unele cazuri, lemnul a fost inlocuit cu caramida si, foarte rar, cu piatra, cala cetatea Hunedoara, amenajandu-se pozitii de tragere pentru aparatori si guri de scurgere a pacurii intre consolele sustinatoare ale galeriei. Folosirea tot mai frecventa a armelor de foc portative si instalarea artileriei in turnuri au determinat practicarea in zidurile turnurilor si ale curtinelor a unor ferestruici, a caror forma se preta la manevrarea noilor mijloace de aparare. Pentru archebuze, ferestruicile cele mai potrivite si mai raspandite au fost acelea cu profilul unei chei rasturnate.

Utilizarea artileriei in asedii, ca si a proiectilelor incendiare a dus la o adaptare a acoperisuriloe, atat ale turnurilor de flancare, cat si ale drumurilor de straja sau cladirilor interioare adosate curtinelor, acesta capatand o singura panta spre interior. Intrarile in cetati au fost amenajate pe sub turnuri patrate, puternice, sub forma unor coridoare de pana la 30 m de exemplu poarta Purzen de la Brasov din 1522/1547 -, cu bolta semicilindrica, inchise la ambele capete cu porti si hersa. Garda turnului de intrare in cetate avea posibilitatea sa coboare prin deschiderile din peretii laterali ai culoarului spre a interveni contra inamicului ce ar fi patruns aici. Intrucat tirul direct al artileriei asupra portilor, oricat de tare ar fi fost ferecatura acestora, putea sa le produca sparturi sau sa le darame, aceasta eventualitate a determinat adoptarea unor elemente de fortificare inaintata a intrarilor in cetati de tipul barbacanelor (de exemplu la Sibiu, Brasov, Alba Iulia, Prejmer, Rasnov, Ghimbav, Maierus, Cristian Brasov, Sighisoara). Chiar si la fortificatiile montane, cum a fost, de pilda, aceea a Chioarului, nu s-a renuntat in aceasta etapa la santuri de aparare; dispuse pe laturile mai vulnerabile ale incintei sau imprejmuitoare, de cele mai multe ori umplute cu apa, ele au avut latimea de peste 4 m, iar adancimea de pana la 5 m (Alba Iulia, Brasov, Clnic, Cluj, Cristian, Fagaras, Harman, Oradea, Prejmer, Racosu de Jos etc.). O idee fecunda in perspectiva evolutiei arhitecturii militare transilvanene a fost aceea a apararii indepartate, pe caile de acces spre cetate, prin turnuri izolate ( Turnul Negru, Turnul Alb, Cetatuia de pe dealul Sf. Martin toate la Brasov) sau legate de incinta (turnul de la Hunedoara). O ingenioasa adaptare a cetatilor la dezvoltarea armamentului de foc din secolul al XVIlea a constituit-o diminuarea profilului fortificatiilor, protejarea curtinelor prin mase de pamant si flancare superioara asigurata de bastioane. Din prima jumatate a aceluiasi secol s-au pastrat doar doua exemplare de amenajari bastionare in asa-numitul stil vechi italian cu bastioane inguste, fara urechi la Gherla (1535 1551) si Tauti (circa 1540), aceasta din urma fiind descoperita arheologic in 1964. Cel mai important monument il constituie insa cetatea Gherla (judetul Cluj), construita in prima jumatate a secolului al XVI-lea dupa planurile renumitului arhitect italian Domenico da Bologna. Cele patru bastioane ale cetatii sunt romboidale, cu lungimea de 25 m si latimea de 20 m, asigurandu-se astfel doar flancarea curtinelor. Esentiala este si aici insa, ca si in cazul Hunedoarei, conceptia unitara, planul prestabilit al fortificatiei care, alaturi de sistemul bastionar, anunta acum, in epoca Renasterii, zorii evului modern. Intrucat adapostirea populatiei in cetati presupunea parasirea localitatilor respective si distrugerea, de obicei, a acestora de catre ostirile dusmane, dupa invaziile otomane din 1420 si 1430 a inceput pe scara larga fortificarea bisericilor aflate in centrul satelor mai mari, care au devenit astfel biserici-cetati. Unele dintre acestea au in interior, de-a lungul curtinei, incaperi unde se adaposteau familiile din sat. Turnuri de dimensiuni variabile in functie de amploarea constructiei flancau curtinele. Una din cele mai interesante din acest tip de cetati este cea de la Codlea, refacuta dupa 1432; ea are curtine duble, cele exterioare fiind mai scunde decat cele interioare si flancate cu patru turnuri inalte, de forma patrata, cu acoperisul intr-o singura panta, indreptat spre interior (acoperis in forma de pupitru). Asemanatoare ca plan este cetatea din Cristian (judetul Brasov), unde vechile turnuri pastreaza gurile de pacura (mchicoulis). Constructia bisericilor fortificate a atins apogeul intre 1490 si 1540, datorita iminentului pericol al invaziei otomane. Peste 300 de comunitati umane, dintre Tarnava Mare si Olt, au inconjurat vechile biserici constructii solide cu incinte ovoidale, incorporand clopotnite, au purces la insasi fortificarea lacasului de cult, inaltand peste nava si cor (Dealu Frumos, Homorod, Merghindeal, Netus, Veseud), alteori surmontand edificiul un etaj de aparare cu

parapete si ambrazuri (Apold, Archita, Beia, Bradeni, Bunesti, Chirpar, Drauseni, Mosna, Roades, Rodbav, Ruja, Rupea). Cu toata disparitia sau ruinarea multora dintre ele, se poate reconstitui, in liniile principale, evolutia tipurilor de biserici fortificate, cele mai complexe fiind cele de la Buzd, Cloasterf, Iacobeni, Prejumi, Prejmer, Saschiz, Saros. Ceva mai tarziu si fara o evolutie locala, tipul se intalneste si in alte parti (Belin, Corund, Delnita, Gheorghieni, Misentea, Praid, Soimusu Mare, Tusnad in judetul Harghita, Cricau, Santimbru, Sard in judetul Alba, Cheud in judetul Salaj, Dej, Turda Noua in judetul Cluj). Bisericile intarite si cetatile taranesti din Transilvania constituie un fenomen artistic si istoric de o amploare deosebita, ilustrand eforturile locuitorilor de pe aceste meleaguri romanesti de a se apara impotriva invadatorilor, precum si capacitatea lor creatoare. Impreuna cu zidurile principalelor orase si cu unelte cetati construite exclusiv in scopuri militare, aceste biserici intarite, ridicate aproape in fiecare sat, au constituit un sistem de aparare la adancime, care s-a dovedit destul de eficient in lupta impotriva armatelor de invazie, disociindu-le fortele si slabind, prin aceasta, actiunea gruparilor principale.