Sunteți pe pagina 1din 3

Oskar Robert Walser

Purtarea lui ciudată se ivise de tare timpuriu, se ţinea mereu deoparte şi nu cunoştea o plăcere mai mare ca aceea a singurătăţii. După atîţia ani îşi aducea bine aminte că nu-i făcuse nimeni cunoştinţă cu aceste lucruri. Veniseră de la sine şi se trezise pur şi simplu cu strania nevoie de a fi singur şi separat de ceilalţi. În sinele său miji gîndul că ar fi frumos să se claustreze pentru a-şi recîştiga aerul proaspăt, pentru a trăi din nou dorul după căile deschise şi a păşi inocent printre oameni. Urma un anume calcul, o anume datorie pe care şi-a prescris-o. Ca loc de refugiu şi-a ales o casă sărăcăcioasă, pe jumătate ruinată de pe Bergstraße; aici ocupa o cămăruţă modestă care era prevăzută şi echipată cu o remarcabilă lipsă de mobilier. Nu permitea să fie încălzită, cu toate că era iarnă. Nu şi-ar fi dorit s-o ducă comod. – în jurul său toate trebuiau să fie aspre, ireale, ba chiar cumplite. Nu dorea decît să pătimească şi, pe cît posibil, să îndure. Asemenea poruncă şi-a dat pentru el. Nici lucrul ăsta nu-l învăţase de la cineva. A lui era idea care proclama că o să-i prindă bine dacă îşi porunceşte să rabde amabil şi binevoitor năpastele şi păsurile. Le accepta pe toate ca pe o educaţie aleasă. Păşea înlăuntrul lor ca într- o şcoală înaltă unde se ţin cursuri bizare şi feroce. Se interesa să vadă pînă unde se va întinde cutezanţa sa, cît de mare are să-i fie îndrăzneala. Cînd şi cînd îl vizita în odaie frica, atingîndu-l cu voalul rece al deprimării. Dar, odată ce

a intrat în primejdioasa afacere a traiului insolit, nu mai avea ce să facă decît să o ducă mai departe, chiar fără de voie. Cel ce a păşit în interiorul bizarului e hîţîit, luat de mîini şi mînat imperios fără să mai poată scăpa. Singur îşi ducea nopţile şi zilele. În camera alăturată stăteau lipiţi de perete doi copilaşi. Nu o dată i-a auzit cum plîng sfîşietor. Nopţi întregi şi întunecate zăcuse el acolo, de parcă somnul i-ar fi duşman, speriindu-se şi fugind de el, cîtă vreme starea de veghe i-ar fi un camarad de ispravă care n-o să-l părăsească vreodată. Zilnic călca pe aceiaşi paşi de-a lungul pajiştilor îngheţate de iarnă, în timp ce el avea simţămîntul că se află pe meleaguri străine şi necunoscute, în prenumblări ce durează săptămîni. Toate zilele se asemuiesc între ele. Nu există tînăr care să spună că o atare viaţă e frumoasă. De ar dori să contemple un lucru frumos, l-ar vedea, de ar umbla după adînc, l-ar găsi, de ar dorit să cunoască restriştea, ar lega cunoştinţă. Toată aşa-numita plictiseală o suporta bucuros şi răbdător. Monotonia şi monocromia îi păreau frumoase, iar repetarea aceluiaşi sunetul nu era altceva decît propria viaţă. Nu dorea să ştie nimic despre plictiseală. Pentru el nu era cu putinţă să existe un atare lucru. Aşa se conducea, aşa îşi ducea traiul. Se întreţinea cu femeile tăcute, orele, de parcă ar fi fost fiinţe simţitoare. Veneau şi treceau, iar pe Oskar, căci acesta îi era numele, nu-l ajungea capătul răbdării. Pentru el nerăbdarea ar fi însemnat moartea. Viaţa lui omenească era una şi aceeaşi cu osîrdia în care de bună voie se cufunda cu voluptate. Gîndul că era sărac îl împrejmuia şi-l înmiresma dulce ca boarea unui trandafir. Aparţinea săracilor cu trup şi suflet şi cu toate gîndurile şi sentimentele sale. Îi erau dragi potecile ascunse între gardurile vii, înalte, iar serile

erau prietenii săi. Nu-l încerca bucurie mai mare ca aceea a zilei şi a nopţii.