Unde ai fugit copilarie...?

Azi imi e dor de mine.... Mi-e dor de visele mele de copil...de sperantele de atunci ...de problemele acelea pe care le credeam cruciale... Mi-e dor de zilele in care plangeam pentru ca ma lovisem la mana sau la picior cand nu plangeam pentru ca ma lovisem la suflet... Mi-e dor de casa bunicilor de la tara...de vacantele petrecute acolo cand colindam dealurile de dimineata pana seara...cand stateam intinsa pe iarba proaspata cu miros de vara aurie...care imi gadila cu gingasie talpile... Mi-e dor de uitatele carari ale copilariei pe care ...ani la rand...mi-am scris povestile si mi-am pictat amintirile... Mi-e dor sa simt vantul trecandu-mi prin par si soarele acela de tara care imi ardea cu blandete obrajii... Imi este dor oamenii pe care ii iubesc ...de prietenii mei ...care s-au pierdut discret prin viata...prin diferite colturi ale lumii. Mi-e dor de locurile in care simt ca mi-a fost locul...si nu-mi mai este... Au trecut ani de atunci si casa bunicilor a ramas la fel...dealurile nu au plecat...iarba miroase tot amarui...dar eu...eu m-am schimbat... Nu voi mai fi nicicand la fel... Si ma intreb s-a intamplat? Unde a fugit copilaria ? Unde-i rabdarea de atunci? Unde e timpul de-l aveam...cand ne intalneam...cand ne vedeamcand ne-auzeam ? Ce s-a intamplat ...ce s-a stricat? Constat cu tristete ca au trecut anii si am ramas cu intrebarile ...cu mirarile.... Au trecut anii si am imbatranit in suflet...Am imbatranit si am ramas amintirile...am ramas cu povestile...am ramas cu uimirile.

...sa credeti ca meritam...ca merit... ceva doar al meu...

Intr-o zi, mintea mea a acceptat adevarul pe care inima il refuza de atata timp. In acea zi am hotarat ca trebuie sa infrunt realitatea asa cum este ea. Atunci m-am hotarat ca nu mai vreau sa fiu una dintre celelalte femei...ca vreau sa fiu femeia...ca nu mai vreau sa fiu o optiune ci o prioritate... Mi-am dat seama atunci ca rolul meu in povestea aceea ingrata a luat sfarsit...ca acea situatie imi nimicea sufletul putin cate putin...ca nu ma mai puteam preface ca nu stiu...ca nu vad...ca nu simt.. Nu am mai vrut sa accept sa imi spuna ca viata lui este plina de fiinte pe care le considera "prietene" dragi..."prietene" familiare...poate mult prea familiare..."prietene" de care nu este inca pregatit sa se desprinda de care nu va fi niciodata pregatit sa se desprinda Nu nu mi-a fost usor sa plec...sa spun ca ...de maine nu mai conteaza...ca de maine nu mai iubesc... Mi-a fost chiar greu... Tin minte ca sufletul meu se impotrivea cu disperare...caci nu voia ca jumatatea mea de iubire....acea iluzie amaruie a vietii mele...sa fie aruncata in cimitirul povestilor nefericite... Cu greu am hotarat sa inchid o usa a iubirii pe care mi-o doream mereu deschisa... In momentul in care i-am spus sa nu ma mai caute ...nu imi doream cu adevarat ca telefonul sa nu mai sune niciodata...imi doream doar sa nu mai sufar... Nu mi-a fost usor atunci ...cum nu mi-a fost usor nici dupa ...cand la fiecare intalnire ma prefaceam ca sunt bine...ca sunt stapana pe situatie... ca nu-mi mai pasa...ca nu-l mai vreau... Sa nu credeti ca viata mea a mers linistita inainte ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic...ca nu m-a durut cand am luat acea hotarare...ca nu mi-am vazut spulberate toate sperantele mele de iubire si fericire...sa nu credeti ca nu am plans...sau ca nu mai plang... Sa nu credeti asta....caci nimic nu ar fi mai neadevarat... Dar sa credeti ca in mod sigur meritam ...ca merit... ceva mai mult decat firimituri din alte povesti de iubire .. ...sa credeti ca meritam...ca merit... ceva doar al meu...

Asa ca despre el...cu dragoste...numai de bine...

L-am iubit...si cand am inteles ca povestea noastra de iubire a fost un fel de fata morgana...ca a fost doar in inchipuirea mea...am inotat un timp pierduta in lacrimile marii fara de sfarsit a deziluziei... Am simtit din tot sufletul durerea fara de inceput ...de la sfarsitul unei mari iubiri... M-am zmuls cu greu din bratele acelei iubiri nepotrivite,incomplete, micinoase,dureroare... Acum pot spune ca asa cum a fost urat sau frumos...important este ca a fost si ca ... indiferent de ce s-a intamplat am inteles la final ca amandoi am gresit! Am preferat sa nu acuz pe nimeni si mi-am asumat esecul iubirii... Mi-am impus pur si simplu sa-mi aduc aminte cu placere de ce a fost frumos...sa dau la o parte ce a fost urat si ...sa continui de una singura pe un drum separat ... Mi-am spus de la inceputul sfarsitului ca oricat de greu imi va fi nu voi ajunge niciodata sa-l urasc... Si da...a fost greu... M-am luptat sa nu las ura...acest sentiment dezumanizant ...sa se furiseze in sufletul meu pustiit de neimplinirile unei iubiri in care am crezut din tot sufletul... A urmat tristete fara margini...a urmat durere muta...si inevitabila parere de rau a unei iubiri neimplinite...dar nu a urmat ,si nici nu va urma, ura caci ... ....indiferent de trairile avute am considerat ca ura nu isi are locul langa dragoste... Nici macar in urma ei nu isi are locul... Acesta este si motivul pentru care el nu a aparut si nici nu va aparea vreodata in randurile mele ca un om care mi-a facut rau... Stiu ca ...intr-un fel sau altul...amandoi am suferit...amandoi ne-am purtat crucea greselilor... Pana la urma l-am iubit ...si in cinstea acelei mari iubiri...prefer sa imi port cu demnitate crucea amintirilor... Si nu ...de la iubire la ura nu e un singur pas... Indiferent de ce s-a intamplat viata merge inainte si...impreuna sau separat... peste un timp va fi din nou lumina ...pentru amandoi... Asa ca despre el...cu dragoste...numai de bine...

Astept...
Cei din jur ma cred o femeie puternica...Ce-i drept a trebuit sa parcurg un drum lung...sa schimb o mie de masti... ca sa ajung aici...Insa eu stiu ca acolo in sufletul meu am ramas aceeasi femeie fragila...si tu sti asta... Sunt atat de slaba... Constientizez asta, acum, in timp ce privesc pe geamul biroului pierduta printre grijile si gandurile astea care nu imi dau pace... Mi-e atat de rau, de greu, si nu stiu cum sa scap de senzatia de gol din stomac. Ce s-a intamplat?Oare dormi deja? Oare esti bine?Ai promis ca o sa fi bine...Trebuie sa fii bine... Desi mi-ai explicat ca o sa fie totul bine mi s-a facut frica de tot si toate cate s-ar putea intampla ... Acum imi dau seama cat de tare imi lipsesti...nu cred ca ti-am spus pana acum...dar am placuta senzatie ca tu stii asta deja...ca tu ai simtit...ca doar nu ntmpltor esti parte din sufletul meu... Astept chinuita sa treaca orele tacerii ...caci nu voi putea dormi inainte sa iti deschizi din nou bratele pentru mine si sa-mi soptesti "am ajuns cu bine"... Dupa care sa imi spui o poveste frumoasa... o poveste de suflet ...care sa ma ajute sa imi regasesc increderea si linistea pierdute in adancul orelor trecute... sa regasesc echilibrul dintre mine i ceilali...dintre toti si toate...