ALEXANDRE DUMAS

Contele cel viteaz

Traducere de Dan Starcu

Capitolul I Despre contii de Flandra s-a pomenit prima oara, daca este sa credem cronica, n j urul anului 640. Aparitia acestei puternice familii nobiliare este nvaluita n mister si legenda, lu cru firesc cnd este vorba de traditia populara, ce a pastrat vii chiar si amintir ile reginei Semiramida, fiica porumbeilor, sau ale lui Remus si Romulus, ntemeiet orii Romei, cei doi baieti alaptati de o lupoaica. Dar iata, ct mai pe scurt, n ce consta legenda contilor de Flandra: - Catre sfrsitul anului 628, pe cnd Bonifaciu al V-lea era papa la Roma si Clotar rege al francilor, Salwart, print de Dijon, se ntorcea mpreuna cu sotia sa Ermenga rde de la botezul primului lor copil, Lyderic. Ceremonia avusese loc ntr-o biserica renumita si foarte veche, iar acum ei traver sau padurea Fara Mila, denumita astfel din pricina tlharilor lui Phinard, print d e Buck. Salwart nu avea alaturi de el dect o suita formata din patru slujitori. Pe nserat, au ajuns ntr-un loc foarte ntunecat, unde au fost atacati de douazeci de oameni condusi de o capetenie cu o statura uriasa. Aceasta nu putea fi dect prin tul de Buck. n ciuda disproportiei de numar, Salwart a pornit lupta cu tlharii. N-o facea ca sa scape cu viata, ci pentru ca sotia si fiul lui sa poata fugi de acolo... Ajutata de ntunericul noptii ce se lasa cu repeziciune, Ermengarde a cobort de pe cal si a pornit prin padure. ncrezatoare n soarta data de Dumnezeu si facnd totul p entru a-si ndeplini datoria de mama si de sotie, ea a ascuns copilul ntr-un tufis de lnga fntna denumita a Salciei, datorita arborilor de acest fel din jurul ei. Apoi, s-a rugat Domnului cu lacrimi n ochi si s-a ntors unde lupta sotul ei. Moart a sau vie, libera ori prizoniera, trebuia sa mparta cu el soarta ce le era harazi ta. Acolo se aflau opt cadavre ce zaceau pe iarba. Deoarece luna se ridicase pe cer, le-a putut vedea chipurile. Printre morti i-a recunoscut pe cei patru servitori ai lor. Ceilalti erau dusmani. Sotul ei nu se gasea printre victime. n mod cert fusese luat ostatic. Originea lu i nobila l mpiedicase sa fuga ca un oarecare de la locul nfruntarii sngeroase. Chiar atunci zari un convoi care, judecnd dupa luminitele tortelor, se ndrepta spr e un castel ntarit ce fusese construit pe ruinele unei cetati romane. Dupa statur

a, l recunoscu pe seful cetei care i atacase. Fara ndoiala ca sotul ei trebuia sa f aca parte din acel convoi. Deoarece datoria ei era sa se afle alaturi de conte, Ermengarde porni n graba dup a convoi. Asa vazu ca nu se nselase. Contele, ranit de moarte, era purtat de sold ati. Ei se dadura la o parte pentru a-i face loc femeii lovita de soarta, pe jumatate vaduva. Printul de Buck nu mai putea de bucurie, caci acum avea doi ostatici n l oc de unul. De aceea, si continua vesel drumul spre castel. Ajunsera acolo dupa o jumatate de ceas. n aceeasi noapte, printul de Dijon muri rugndu-se pentru fiul sau, iar sotia lui r amase prizoniera. Imediat ce se facu zi, printul de Buck i propuse contesei sa si plateasca libertat ea cu domeniile stapnite de ea sau macar cu o parte dintre acestea. Ermengarde se gndi nsa ca ea le mostenise de la parinti si ca trebuia sa le pastre ze pentru fiul ei. De aceea, refuza orice fel de discutie despre asa ceva, zicndu -i dusmanului ei: - Aceste pamnturi si bunuri le-am primit prin voia lui Dumnezeu! Doar Dumnezeu mi le poate lua! Vaznd ca nu putea obtine de la ea, prin amenintari si violenta, ceea ce si dorea, printul de Buck dadu ordin ca Ermengarde sa ramna captiva pna ce se va razgndi si i va ceda lui domeniile. si chema tlharii si porni iar prin padurea Fara Mila. Contesa ramase la castel pen tru a se ruga la mormntul sotului ei. n padurea aceea, nu departe de locul luptei, traia un pustnic respectat, care fac use multe minuni la viata lui, dar care nu mai voia sa-si foloseasca puterile, p entru ca oamenii se faceau din ce n ce mai rai si nu-i mai pretuiau spectacolele celeste asa cum meritau. Astfel, el ramnea cea mai mare parte a timpului retras n grota sa, hranindu-se doa r cu laptele unei caprioare ce venea singura la el, de trei ori pe zi, pentru a se lasa mulsa. Pustnicul bea o parte din lapte, iar ce ramnea l lasa sa se nchege, astfel ca, smul gnd si cteva radacini din jurul grotei, avea destula hrana pentru el. Datorita ace lui mod de trai, el nu mai calcase de cinci ani n nicio asezare omeneasca. ntr-o zi nsa, batrnul observa ca laptele dat de caprioara era mai putin ca de obice i. Avu destul pentru baut, dar nu-i mai ramase pentru nchegat. si zise ca se ntmplase ceva neobisnuit dar, fiind vorba despre o cauza naturala, ac easta avea sa dispara la fel cum aparuse. De aceea, astepta dimineata urmatoare. Iata nsa ca portia lui de lapte fu iar mai mica. Nu avu deloc de nchegat si de-abi a i ajunse de baut. Pustnicul rabda si atunci, n speranta ca lucrurile vor reveni la normal, cu att ma i mult cu ct caprioara era sanatoasa si vioaie, nct te uitai cu drag la ea. Dar, n a treia dimineata, lucrurile se nrautatira. Caprioara nu mai dadu nici lapt e de baut. Bietul pustnic fu obligat sa iasa din grota ca sa ia apa dintr-un pru. Cu acel prilej si facu provizia de radacini, fiindca de doua zile de cnd mnca mai p utin si masa lui devenise att de saracacioasa, postul pe care-l tinea se dovedise greu de suportat. n a patra zi, caprioara veni cu ugerul gol! Acum i se paru ca nu se mai putea nsela: cineva fura laptele animalului. Totusi, n ainte de a fi sigur de teribila banuiala ce plana asupra unui semen de-al sau, b atrnul se hotar sa cerceteze lucrurile. n dimineata urmatoare, cum animalul veni ca de obicei sa-l viziteze, batrnul l nchis e n spatele unei usi. ntreaga zi, caprioara se agita foarte mult, plimbndu-se ncontinuu prin locul acela strmt. Boncaluia att de trist, ca batrnul pricepu ca se petrecea ceva ciudat. Trecnd timpul, ugerul ei se umplu cu lapte ca n zilele bune. Pustnicul o mulse de trei ori. Era clar ca lipsa laptelui ce se manifesta la caprioara nu se datora s terilitatii. Seara, pustnicul deschise usa, fiindca voia sa se ncalzeasca la ultimele raze de soare. Orict fu de atent sa nu-i scape caprioara, aceasta se repezi catre deschiz atura si-l mpinse att de tare, ca-l dadu de-a rostogolul. Libera, se avnta vesela s

i saltareata spre padure. Batrnul se ridica de jos si se scutura. O stia pe caprioara si n-o crezuse n stare de asemenea acte violente, chiar daca astfel si-ar fi recapatat libertatea. si aminti ca altadata, fiind bolnava, o vazuse zile ntregi stnd culcata alaturi de el, astfel ca nu iesea dect pentru a-i culege iarba. Era vorba deci de ceva miste rios n comportamentul ei, altceva dect crezuse el la nceput. n ziua urmatoare, convingerea lui se ntari. Caprioara nu mai veni la el si era pen tru prima oara cnd animalul se abatea de la obiceiurile sale. O astepta totusi, d ar timpul se scurse fara ca ea sa mai apara. n dimineata urmatoare, batrnul ncepu sa se teama ca tovarasa lui patise ceva. Chiar n zori, el deschise usa locuintei sale si o vazu topaind la ctiva pasi de el. Sarea si se bucura ca l vedea, dar nu se apropia de grota acestuia. O striga. De obicei, cnd i auzea glasul, chiar de la cinci sute de pasi distanta, obisnuia sa v ina la el alergnd. De aceasta data nsa, animalul se multumi sa-l priveasca si sa-si ciuleasca urechi le. Pustnicul facu ctiva pasi spre ea, dar caprioara se ndeparta de ndata ce-l vazu ca se apropie. Evident, ea nu-si uitase captivitatea din ajun. Nu voia sa pateasca la fel a dou a oara. Limbajul gesturilor ei era prea clar pentru ca batrnul sa nu-l nteleaga. Se multumi deci sa afle cauzele schimbarii din comportamentul ei fata de el. Cat re prnz, animalul dadea semne ca ar fi vrut sa se ndrepte catre inima padurii. Sih astrul, la rndul sau, se hotar sa-l urmareasca. Trecu la fapte, mai ales ca ea parea sa-l ajute, dndu-i de nteles intentiile sale. Caprioara mergea vesela si sarea, fara a se ndeparta prea mult de el, astfel nct s a o poata vedea tot timpul. l conduse astfel ntr-o vale ncntatoare, unde se gaseau numai salcii ce-si umezeau ra murile lungi si plngatoare ntr-un pru al carui izvor batrnul l stia foarte bine, pentr u ca l folosise adeseori. Ajunsa la ctiva pasi de izvor, caprioara facu trei sau patru salturi, apoi dispar u. Batrnul se grabi sa ajunga n locul unde o pierduse din vedere. Se opri acolo, privi n jur si nu observa dect un tufis des din care cnta o privighe toare. Curnd, din mijlocul tufei, se auzi un zgomot. Se apropie cu grija si vazu caprioara culcata, alaptnd un baietel de trei sau patru luni, care i presa ugerul cu mnutele. Hotul fusese gasit. Batrnul cazu n genunchi si i multumi Domnului. Apoi, pentru a nu lasa micuta faptur a prada animalelor salbatice, de care scapase pna atunci ca prin minune, o lua n b rate si o nveli n pulpana hainei sale, dupa care o duse n adapostul sau. Caprioara i nsoti, privind copilul si lingnd minile batrnului. Pustnicul l numi pe baiat Lyderic, n amintirea privighetorii care cnta n locul unde l gasise. Lieder nsemna, n germana veche, cntaretul vesel. Nu e greu de banuit ca, din acea zi, bunul sihastru a trait numai cu apa si cu r adacini, lasndu-i copilului tot laptele, astfel ca acesta a crescut gras si puter nic. La opt luni se tinea pe picioare, iar la zece ncepea sa vorbeasca. Pustnicul l nvata sa citeasca Biblia. Dar, dintre toate povestirile continute n Car tea Sfnta, lui i placeau cel mai mult acelea despre Nemrod, Samson si Macabeu Trad atorul.

Capitolul II Astfel, de ndata ce putu sa alerge, copilul si facu o prastie si un arc. Curnd, pre cizia lui deveni att de mare ca, orict de ndepartata si de mica era tinta pe care s i-o alegea, o nimerea cu sageata sau cu piatra. Puterea lui crestea odata cu precizia. La opt ani era tare ca un om obisnuit. La zece, pe cnd se plimba cu doica sa, caprioara, care ncepuse sa mbatrneasca, un lup flamnd se arunca asupra ei, dar baiatul sari pe fiara si o sugruma cu minile goale , apoi si facu un vesmnt din pielea sa, asa cum vazuse n gravurile bizantine ale Bi bliei de la batrnul sihastru, cnd Samson si croise o haina din pielea unui leu. Deoarece nu se folosea de prastie si de arc dect pentru a dobor pasari de prada si fiare salbatice, toti cei neajutorati l iubeau si l nsoteau pretutindeni.

Iepurii fugeau n jurul lui, caprele salbatice l urmau ca si cum le-ar fi fost past or, iar pasarile zburau pe deasupra capului sau, ciripind cele mai frumoase tril uri. Privighetorile, care si faceau cuib n fiecare an n tufisul unde fusese gasit el, cnt au minunat. Limbajul lor, de nenteles pentru altii, era priceput de copil, caci s tia tot ce vorbeau vietatile padurii. Batrnul vedea lucrurile acestea plngnd de bucurie, zicndu-si ca baiatul era binecuvnt at de Dumnezeu. Primul necaz ce se abatu asupra lui Lyderic fu cauzat de moartea bietei caprioar e. Baiatul nici nu stia ce nsemna moartea. Batrnul i explica, dar, n loc sa-l consoleze, cuvintele acelea l ntristara si mai tar e. Facu o groapa pentru ea, o acoperi cu pamnt si iarba, apoi se aseza plngnd lnga m ormnt. O privighetoare ncepu sa cnte deasupra lui: - Totul vine de la Dumnezeu, totul se ntoarce la Dumnezeu: efemerul ntr-o clipa, insecta ntr-o ora, trandafirul ntr-o zi, fluturele n sase luni, privighetoarea n cin ci ani, caprioara n cincisprezece, omul ntr-un secol. Si, desi efemerul a durat o clipa, iar omul un secol, odata disparuti, li se va parea tuturor, insectei, pri vighetorii, caprioarei si omului ca au trait acelasi timp, fiindca nu vor avea a lt orologiu dect cel al eternitatii, la care o bataie nseamna Niciodata, iar ceala lta Mereu. Doar Dumnezeu este nemuritor, lauda Lui! Apoi, privighetoarea ncepu sa cnte n limba ei ceva att de plin de credinta, ca Lyder ic, ridicndu-si privirea spre cer, simti cum o raza de soare i usuca lacrimile cei curgeau din ochi. n acest fel, copilul se consola. Dar consolarea nu nseamna uitare. Prima este fiica a credintei, cea de-a doua a e goismului. n fiecare zi, Lyderic vizita mormntul caprioarei pe care cresteau flori si n jurul caruia cntau pasarelele. Treptat, iarba care l acoperea se confunda cu cea din jur. Spre sfrsitul anului, d e-abia se mai putea cunoaste locul. Veni iarna si pamntul se acoperi cu zapada, apoi si facu simtita prezenta primavar a, covorul ei nflorat mbracnd pamntul. Natura era mai frumoasa ca oricnd, dar orice u rma a mormntului disparuse, iar lui Lyderic i fu cu totul imposibil sa-l mai gasea sca. n timp ce el cauta, aplecat spre pamnt, privighetoarea i cnta: - Cauta, Lyderic, cauta! Dar tu cauti n zadar. Lumea nu e formata dect din ramasit e omenesti. Fiecare atom de praf a apartinut unei fiinte. Daca gropile nu s-ar f i nivelat singure, pamntul ar fi avut mai multe valuri ca oceanul si omul n-ar fi avut ca loc de nmormntare dect groapa parintilor sai. Cnd Lyderic mplini cincisprezece ani, batrnul sihastru ncepu sa-l nvete istoria. Era un calugar foarte instruit. Cunostea limbile altor veacuri, astfel ca vremurile trecute si pagne i erau familiare. Astfel, din aceste cunostinte, Lyderic nu ntrzie sa adauge celor trei eroi biblici pe Alexandru Macedon, Hanibal si Cezar. Batrnul i explica apoi cum acea lume romana, att de ntinsa, dincolo de ale carei fro ntiere nu se stiau dect deserturi nelocuite sau mari nenavigabile, ntr-o zi se des parti n doua, fiecare dintre jumatati devenind imperiu. i povesti si cum popoarele Asiei, mpinse de vocea Domnului, se raspndira dintr-odat a pe ntinsul Europei spre a ntineri, cu sngele lor barbar, trupul descompus al vech ii civilizatii si cum, la vremea lor, au dus la capat opera lor regeneratoare vi zigotii n Spania, lombarzii n Italia, francii n Galia. Acele povestiri ce amestecau luptele si razboaiele aveau pentru Lyderic un aseme nea farmec, nct rar se ntmpla ca batrnul sa-i povesteasca de doua ori istoria respect iva ca sa o tina minte. Asa ca, la vrsta de optsprezece ani, la care dubla educatie fizica si morala se nc heiase, Lyderic nu-si parasise nca padurea n care crescuse si devenise unul dintre cei mai puternici si instruiti oameni, nu doar din regatul francilor, ci din ntr eaga lume. Ca si cum nu ar fi asteptat dect acel moment pentru a-si termina lunga si sfnta lu

i cariera, demnul sihastru, mplinind veacul, cazu la pat, bolnav. Simtindu-si sfrsitul aproape, dupa ce i povesti lui Lyderic tot ce stia despre el, i dadu un sirag de margele de care era prins un medalion al Sfintei Fecioare si care fusese gasit, odinioara, la gtul copilului din tufis, fiind singurul lucru d upa care baiatul si putea recunoaste parintii. Apoi l lasa sa hotarasca daca va mai trai si de atunci ncolo retras n padure, ori v a intra n lume, convins ca orice cale va alege tnarul cel cuvios, aceea va fi tras ata de mna Domnului. Cu aceasta ultima sarcina ndeplinita, el pleca sa-i dea socoteala lui Dumnezeu pe ntru un secol de serviciu divin. A fost a doua mare durere pentru Lyderic. Fiind sigur ca demnul batrn se afla la acea ora n rndul celor alesi, glorificndu-i memoria, i plnse mult pierderea. Toata ziua si ntreaga noapte se ruga la capatiul lui, l implora sa-si vegheze baiat ul, chiar de acolo din naltul cerului, asa cum obisnuia sa o faca pe pamnt. n ziua urmatoare, culca trupul batrnului n groapa pe care sihastrul si-o sapase sin gur pe cnd traia, si deasupra mormntului sadi un pui de castan, sa poata regasi or icnd locul. ndeplinind aceste ultime ndatoriri, Lyderic se aseza lnga copacul pe care l sadise. Trebuia oare sa si petreaca viata n acel colt de lume, traind n rugaciuni sau, ca s i ceilalti oameni, sa nceapa urmarirea celor doua fantome numite glorie si bogati e? Cum spiritul sau plutea nehotart ntre o dorinta si cealalta, privighetoarea veni s a se odihneasca pe ramurile arborelui plantat de Lyderic si se puse pe cntat: - Exista doua lucruri importante n lume: mormntul unui tata si batrnetea unei mame. Trebuie sa-ti ndeplinesti toate ndatoririle. E scris ca orice copil va nchide ochi i celor care l-au vazut nascndu-se. Lyderic ntelese ca era sfatuit sa plece n cautarea mamei sale. Taie o creanga dint r-un copac pentru a-si face un toiag de drum si porni n lume fara a mai pune ntreb ari, convins ca va gasi radacini sa-si sature foamea si apa de izvor sa-si potol easca setea. Merse astfel trei zile, fara a da de marginea padurii. n dimineata celei de-a pat ra, dupa ce auzi cteva lovituri de baros, se ndrepta n directia din care venea zgom otul. Curnd vazu un fum ce se ridica deasupra copacilor. Merse pna ce dadu peste o forja uriasa, n jurul careia se nghesuiau vreo douazeci de lucratori ce ascultau de ord inele unui sef. Deasupra intrarii n forja se gasea o placuta pe care scria: Jupn Mimer, armurier. Lyderic se opri o clipa n spatele unui copac. Era pentru prima oara cnd se ntlnea cu oamenii si i era teama de ei, de parca ar fi fost un pui de caprioara. n timp ce statea acolo, vazu apropiindu-se un cavaler falnic, pe un armasar, acop erit cu armura, dar care nu purta sabie. Ajungnd n fata usii jupnului Mimer, se dad u jos de pe cal, lasa frul n mna scutierului sau si intra n atelierul de forjat. Jupnul Mimer deschise un dulap si i arata cavalerului o sabie minunata. Acesta din urma plati cu bani de aur, apoi urca iar n sa, si continua drumul si disparu. Dupa ce vazuse sabia aceea, pe Lyderic l cuprinsese o pofta grozava sa aiba si el una la fel.

Capitolul III Cum Lyderic nu avea bani sa-si cumpere sabia dupa care tnjea, se hotar sa-si faca singur una. De aceea se duse la forja. - Jupne, zise el, adresndu-i-se lui Mimer, mi doresc mult o sabie asemeni celei pe care tocmai i-ai vndut-o cavalerului, dar, cum nu am nici aur, nici argint sa o cumpar, permite-mi sa o fac singur, folosindu-ti forja si baroasele. Voi munci ct e doua ore pe zi. n restul timpului voi lucra pentru tine. n schimb, mi vei da o ba ra de fier. Restul ma priveste.

Acea cerere ciudata si chipul tnarului lipsit de barba provocara rsetele celor din jur. Jupnul Mimer, uitndu-se de sus la el, i zise: - ti accept propunerea, daca ne arati ca ai putere sa ridici macar un ciocan. Lyderic zmbi, intra n atelier, lua cea mai mare greutate de acolo si, nvrtind-o cu o singura mna pe deasupra capului sau, cum face un copil cu un ciocanel din lemn, izbi att de puternic nicovala, ca aceasta se cufunda o jumatate de picior n pamnt. nainte ca jupnul si lucratorii sai sa-si revina din mirare, lovi de nca trei ori, c u aceeasi forta si acelasi rezultat, att de puternic, nct nicovala aproape ca nu se mai vedea. - Acum, zise Lyderic, dnd drumul greutatii, credeti, jupne Mimer, ca ma puteti pr imi ca ucenic? Jupnul Mimer ncremenise de uimire. Se apropie de nicovala, nevenindu-i sa creada c eea ce vazuse. ncerca sa o clinteasca din pamntul n care se nfundase, dar nu izbuti. Atunci i chema n ajutor si pe ceilalti. Lucratorii ncercara acelasi lucru, dar fara sorti de izbnda. Au adus leviere, cabl u si cabestan. Nici toate acestea n-au facut-o sa se miste din loc. Vaznd asta si fiindu-i mila de acei oameni, Lyderic le facu semn sa se ndeparteze, apoi se apropie de nicovala si o smulse cu usurinta cu care un gradinar scoate o gulie din pamnt. Jupn Mimer nici nu se gndea sa refuze un asemenea lucrator. si daduse seama, de la prima lovitura, ct folos i-ar fi adus. n consecinta, se grabi sa-i spuna lui Lyderic ca era de acord cu toate conditiile cerute, fiindu-i teama ca nu cumva sa se razgndeasca si sa adauge altele, care l -ar fi dezavantajat. Dar, cum bine se stie, Lyderic avea un singur cuvnt. Imediat a fost angajat la ju pn Mimer ca al treisprezecelea lucrator. Totul mergea de minune. Lyderic si alese bara de fier ce i convenea. Se achita fid el de obligatiile sale fata de jupnul Mimer prin cele doua ore pe care i le rezer va n fiecare zi. Fara a lua lectii de la cineva, fara a primi indicatii, doar imitnd ceea ce vedea , reusi ca, n sase saptamni, sa si faca cea mai frumoasa si tare sabie ce a iesit v reodata din atelierul lui Mimer. Arma avea sase picioare lungime, iar mnerul si lama erau facute din aceeasi bucat a. Lama era att de bine calita, ca taia fierul cum o alta ar fi taiat lemnul. Mner ul era att de delicat, nct ai fi crezut ca fusese facut de un spiridus, nu de om. Lyderic si numise sabia Balmung. Cnd jupnul Mimer vazu acea arma minunata, fu cuprins de invidie, caci se gndi ca tna rul, ndemnatic si puternic, dupa cum se arata, s-ar fi putut stabili pe acolo. Iar cnd Lyderic i mai ceru sa ramna nca trei luni, sa-si faca o armura, jupnului aproape ca i se facu rau. Se gndea, fireste, ca, daca vor vedea cavalerii ce lucruri ies din mna flacaului, nu vor mai vrea sa cumpere nimic facut de el. De aceea, prefacndu-se ca accepta c onditiile pentru a prelungi sederea tnarului la el, Mimer cauta mijloacele de a s capa de Lyderic. Chiar atunci, de el se apropie Hagen, cel mai bun lucrator al sau. Cum el se tem ea, la rndul lui, ca tnarul i va lua locul, i zise jupnului: - Nu stati pe gnduri! Trimiteti-l pe Lyderic sa aduca niste taciuni din Padurea Neagra. Fara ndoiala, va fi nghitit de balaurul ce salasluieste acolo. n Padurea Neagra traia un balaur ngrozitor care nghitise deja multe persoane, astfe l ca nimeni nu mai cuteza sa mearga pe acolo. Lyderic nsa nu stia asta, fiindca e l statuse doar n apropierea batrnului sihastru. Mimer socoti ca sfatul era foarte bun. i zise flacaului: - Lyderic, nu mai avem carbuni. Vrei sa te duci tu n Padurea Neagra si sa ne aduc i de acolo? - Desigur, jupne. Chiar mine voi pleca ntr-acolo. Seara, Hagen se apropie de Lyderic si l sfatui sa ia carbuni de la Piatra care Pln ge, zicndu-i ca acolo stejarii erau cei mai frumosi, iar fagii cei mai impunatori din codru. Hagen i indicase locul respectiv fiindca balaurul traia prin apropiere. Lyderic, nestiind ce-l astepta, asculta sfatul cu mare atentie. Era hotart sa plece a doua

zi si sa aduca de la Piatra care Plnge carbunii ceruti. A doua zi, pe cnd se pregatea de plecare, n camera lui intra cel mai tnar dintre lu cratorii jupnului, un baiat dragut, cu fata rotunda si mbujorata, cu par lung si b lond, cu minunati ochi albastri, pe nume Peters. Acesta era pe att de bun pe ct er au ceilalti de ticalosi. Suferise si el destul de mult din partea tovarasilor sai, pna ce venise Lyderic l a forja. De atunci, Lyderic sarise ntotdeauna n apararea lui, astfel ca nimeni nu mai ndraznise sa se ia de Peters ori sa-i zica ceva neplacut. Baiatul i spuse prietenului sau sa nu se duca n acea padure, unde traia balaurul. Dar Lyderic rse. i multumi lui Peters pentru grija, dar se grabi sa plece n Padurea Neagra, lundu-si cu el sabia Balmung. Daca prietenul lui nu i-ar fi atras atentia, ar fi lasat arma acasa. Jupnul Mimer chiar l ntreba de ce o luase cu el pe Balmung. Lyderic i raspunse ca pentru a taia fagii si stejarii, ca sa faca taciuni. Apoi, cerndu-i nca o data lui Hagen sa-i arate drumul catre Piatra care Plnge, porn i vesel la drum. Ajungnd la marginea codrului, de teama sa nu se nsele, ntreba un taran care era dru mul spre Piatra care Plnge. Taranul, nchipuindu-si ca Lyderic nu stia ce primejdie l paste daca se apropie de locul respectiv, i zise ca la stnca aceea si avea culcusul ngrozitorul balaur ce nghi tise peste o mie de oameni. Dar flacaul i raspunse ca avea treaba acolo, unde se gaseau cei mai frumosi si ma i mari fagi. Ct despre balaur, daca va ndrazni sa se arate, i va taia capul cu sabi a sa. Convins ca Lyderic era nebun, taranul i arata drumul, dupa care o lua la fuga ct p utu de repede, facndu-si cruce. Lyderic patrunse n codru. Dupa ce merse un ceas n directia aratata, recunoscu, dup a frumusetea stejarilor si maretia fagilor, ca se afla aproape de salasul balaur ului. De altfel, pamntul era acoperit de oase omenesti. Nu avea unde sa puna piciorul, fara sa calce pe ele. Dupa nca trei pasi, vazu o stnca uriasa la baza careia se deschidea o pestera. Cum piatra era udata de un pru ce curgea de-a lungul unui perete al ei, Lyderic nteles e ca se gasea la Piatra care Plnge. Flacaul se grabi apoi sa execute ordinele jupnului. si alese un loc bun pentru cup tor, apoi lovi n jur cu Balmung n asa fel nct, ntr-un sfert de ora, ridica un rug eno rm, caruia i dadu foc. Trezit nca de la primele lovituri ce rasunasera n padure, balaurul si scoase capul prin deschizatura vizuinii sale. Lyderic vazuse capul acela cu ochi scnteietori, dar considerase ca nu merita sa se opreasca din lucru doar pentru att. Fie ca monstrul era prea satul, fie ca pricepuse cu cine avea de-a face, statu l inistit ct timp flacaul si facu rugul si cuptorul. Cnd tsnira nsa flacarile, ncepu sa sufle asupra focului att de puternic, nct oricine, n afara de Lyderic, s-ar fi speri at. Ba chiar, pentru a-l supara mai tare, tnarul lua cteva crengi aprinse si i le arun ca n cap. Balaurul, provocat ntr-un mod att de evident, iesi din pestera, se desfacu ct era d e mare si se repezi spre Lyderic. Dupa ce spuse o rugaciune, tnarul l lasa sa se a propie pna la jumatatea distantei ce-l separa de vizuina. Dupa aceea, ncepu o lupta pe viata si pe moarte, n decursul careia monstrul scotea urlete nfioratoare. Toate animalele din mprejurimi iesira din adaposturile lor si fugira care ncotro. Doar o privighetoare ramase pe o crenguta ct dura lupta, deasupra capului lui Lyd eric, ncurajndu-l tot timpul. n cele din urma, balaurul, strapuns n nenumarate locur i de loviturile groaznice date cu sabia Balmung, ncepu sa bata n retragere catre v izuina sa, lasnd cmpul de bataie acoperit cu snge. Dar Lyderic lua un taciune aprins si l urmari n pestera, unde l ataca iar. Dupa zec e minute reaparu la intrare, tinnd, ca viteazul Perseu, capul monstrului n mna. Vazndu-l venind, privighetoarea ncepu sa cnte: - Glorie lui Lyderic, tnarul care a crezut mai mult n Dumnezeu dect n puterile sale!

Sa se dezbrace de haine si sa se spele n sngele monstrului si va fi de nenvins! Flacaul i asculta sfatul. si dezbraca hainele si se mbaie n balta de snge lasata de b alaur. Numai ca o frunza de tei i cazu pe spate si ramase lipita acolo fiindca, dupa ace a lupta grea, pielea tnarului se mbibase cu sudoare. Dupa ce se scalda n sngele monstrului, tot trupul i se acoperi cu solzi, n afara de locul unde fusese lipita frunza de tei. n aceeasi seara, Lyderic lua n spate un sac mare de carbuni, iar n mna capul balauru lui, si porni catre atelierul jupnului Mimer, unde ajunse n dimineata urmatoare. Acolo uimirea fu imensa, caci nimeni nu mai credea sa-l mai vada pe Lyderic vreo data. Totusi, desi ngroziti sa-l primeasca iar n mijlocul lor, ei se prefacura buc urosi, mai ales Hagen, care pentru nimic n lume n-ar fi dorit sa afle flacaul ce ticalosie pusese el la cale. Dar jupnul Mimer si Hagen, cei mai porniti mpotriva lui Lyderic, ncepura de ndata sa se gndeasca la ce primejdii l puteau supune iar.

Capitolul IV Lyderic nu le dadu nsa timp sa puna altceva la cale caci, n aceeasi zi, i spuse jupn ului ca socotelile dintre ei erau ncheiate si ca el avea sa plece n lume cu sabia Balmung. Mimer i atrase atunci atentia ca o sabie nu era suficienta pentru a nfrunta primej diile ca un cavaler, ci i trebuia si o armura. Dar tnarul i raspunse ca nu avea nev oie de asa ceva pentru ca, dupa ce omorse balaurul, se spalase n sngele lui si deve nise invulnerabil, cu exceptia unui singur loc, unde i se lipise o frunza de tei n timpul luptei. Jupnul Mimer si Hagen ar fi vrut sa afle unde era locul respectiv, dar n-au ndrazn it sa-l ntrebe pe Lyderic, de teama sa nu trezeasca banuieli. si luara deci ramasbun de la el cu mare prietenie, dar, ca si Iuda, cu sarutul pe buze si tradarea n inima. Lyderic l cauta peste tot pe Peters pentru a-si lua la revedere de la el, dar nu reusi sa-l gaseasca. Abia la o suta de pasi de atelier dadu peste el, ascuns dupa un copac. - Frate, i zise baiatul, care l credea pe Lyderic egalul sau, tovarasii mei fierar i ma urasc pentru ca tin la tine. Nu mai ndraznesc sa ma ntorc printre ei. Tu esti mai puternic, eu sunt slab, dar ma iei cu tine ? Tu ma vei apara de altii, eu t e voi sluji. - Vino, i zise Lyderic. Cei doi pornira voiosi la drum. Mersera cincisprezece zile drept nainte, fara sa stie unde se afla, mncnd radacini, bnd apa, dormind sub cerul liber, cu credinta n Dumnezeu, n minile caruia si ncredint asera destinele. n seara celei de-a cincisprezecea zi, ajunsera ntr-o padure deasa si frumoasa, und e auzira latratul unei haite de cini si cornul vnatorilor. Lyderic se ndrepta spre locul de unde venea zgomotul. i placea tot ceea ce i amintea de razboi si, cnd ajunse la o rascruce, vazu un mist ret imens ncoltit de copoi ntr-o baltoaca. Un cavaler mbracat ntr-un costum bogat si care i preceda pe ceilalti vnatori cu doua aruncaturi de sageata, venind pe o car are, cu o sabie n mna, fara sa-si astepte suita, ataca fiara de unul singur, lovin d-o curajos cu arma sa. Mistretul nsa, attat de rana facuta, i lasa pe cinii cu care se luptase si se repezi asupra noului sau adversar. Fiara trecu printre picioarele calului, a carui bur ta o sparse cu rtul, astfel ca maruntaiele animalului iesira prin gaura si cazura pe pamnt. Armasarul, ranit de moarte, se ridica n doua picioare si se rasturna apoi peste s tapnul sau! Mistretul, cu parul zbrlit, clantanind din colti, nu mai pierdu nicio clipa si se arunca asupra celui care-l urmarise. Dintr-un salt, Lyderic se puse ntre fiara s i cavalerul aflat sub bidiviul lui.

Cu o singura lovitura de sabie, strapunse monstrul dintr-o parte n cealalta. Imed iat dupa aceea, el fugi la cel caruia i venise n ajutor si l trase de sub cal. n acest timp, Peters i taie capatna mistretului si i-o aduse stapnului sau, care o l asa la picioarele vnatorului, ca si cnd aceasta i-ar fi revenit lui de drept. Dupa aceea se ivira ceilalti vnatori. Fiecare se grabi sa-l ntrebe pe nobilul ce u rmarise mistretul daca nu era ranit. n loc de raspuns, cavalerul l prezenta pe Lyd eric seniorilor ce-l nconjurau, zicndu-le: - Cei care se bucura sa ma vada sanatos si ntreg sa-i multumeasca acestui tnar, ca ci lui i datorez viata. Imediat, vnatorii l nconjurara pe Lyderic, aducndu-i multe laude. Tnarul i lasa sa o f aca, multumindu-se doar sa-i priveasca, mirndu-se ca primea felicitari pentru cev a ce lui i se parea simplu si firesc. Felicitarile devenira att de numeroase, ca el ncepu sa-i creada pe oameni nebuni s i sa se ntrebe n ce tara nimerise si cine era cel caruia i salvase viata. Curtezanii i raspunsera ca se gaseau n padurea Braine si cel caruia i salvase viata era nsusi regele Dagobert. Lyderic, fiindca auzise multe despre renumele si curajul Maiestatii Sale, al car ui nume, n limbaj teutonic, nsemna Spada Stralucitoare, nainta cu modestie spre el, ngenunche naintea lui si i se nchina. Dagobert, ntelegnd ca avea de-a face cu un tnar nobil, n ciuda hainelor sale ponosit e, i ceru sa se ridice si l ntreba, la rndul lui, cine era si de unde venea. - Vai, Sire, zise Lyderic, nu va pot raspunde dect la prima ntrebare. Vin din Padu rea fara Mila, fara a ma fi oprit dect sase saptamni la forja jupnului Mimer pentru a-mi face sabia aceasta. Nu va pot spune cine sunt fiindca nici eu nu stiu. Am fost gasit ntr-un tufis, lnga fntna Salciei, de catre un bun si demn pustnic. El m-a crescut, m-a educat si, daca ar mai fi trait, nu l-as fi parasit. Chiar dupa ce a pierit, am vrut sa ramn lnga mormntul sau, dar o privighetoare mi-a spus ca prim a mea datorie de copil este sa-mi gasesc mama. Atunci am pornit la drum, lasndu-l pe Dumnezeu sa-mi arate calea. Dumnezeu a ales bine, din moment ce m-a condus a ici tocmai la timp pentru a salva viata unui mare rege al crestinatatii. - Ai dreptate, baiatul meu, ca nsusi Dumnezeu te-a condus aici, relua Dagobert, c aci s-ar putea sa afli de la mine ceea ce tu nu stii. Eloi, continua regele ntorcn du-se catre demnul episcop de Noyon, care i era, n acelasi timp, aurar, vistiernic si ministru, ce-ati facut cu scrisoarea pe care am primit-o chiar n dimineata as ta de la nobila printesa de Dijon, vasala noastra, doamna Ermengarde de Salwart, careia i-am pus principatul sub tutela noastra, creznd-o moarta, cnd nu era dect p rizoniera printului de Buck? - Iat-o, Sire, raspunse Eloi. Era o scrisoare pe care printesa de Dijon reusise, n sfrsit, sa o faca sa ajunga l a rege printr-un ostean al printului de Buck, pe care l platise cu un inel ce cos ta foarte mult. Regele lua scrisoarea si o citi. Era, cuvnt cu cuvnt, povestea contesei si a sotului ei, felul n care fusesera ataca ti n padurea Fara Mila de printul de Buck si oamenii sai, n care reusise sa se fur iseze cu copilul si l lasase pe baietel ntr-un tufis de lnga o fntna umbrita de salci i. Acolo se mai spunea cum nobila femeie s-a ntors apoi lnga sotul ei, cu speranta n D umnezeu, dar contele, ranit grav, a murit a doua zi. De atunci era prizoniera pr intului de Buck. Ermengarde n-a vrut niciodata sa fie de acord cu vreo rascumparare privitoare la principatul Dijonului, care i apartinea de drept, fiului ei. De aceea, ea l ruga pe regele Dagobert nu sa vina sa o elibereze, caci nu voia as tfel sa porneasca un razboi sngeros cu un vasal de-al sau att de puternic precum p rintul de Buck, ci sa-i caute copilul. Acesta trebuia sa aiba optsprezece ani. Lui trebuia sa-i revina principatul Dijo nului, ca mostenire de la tatal sau. Ea spera ca fiul ei sa fie recunoscut dupa un lantisor pe care l avea la gt si de care era prins un medalion cu imaginea Sfintei Fecioare. Ct durase cititul scrisorii, Lyderic ascultase cu minile mpreunate si cu lacrimi n o chi. Cnd se sfrsi ultimul paragraf, striga de bucurie, apoi i arata regelui lantiso

rul si medalionul. Dagobert a vrut la nceput sa pedepseasca personal uciderea lui Salwart si prizoni eratul sotiei sale. Urma sa poarte razboi cu printul de Buck, o nfruntare ntre suz eran si vasal. Lyderic nsa, ngenunchind, ca un drept ce-i apartinea, se jura sa-si razbune tatal si mama. Att de insistent facu asta, ca regele trebui sa ncuviinteze si l autoriza pe tnar sa-l nfrunte pe Phinard. n plus, i mai promise lui Lyderic sa-l echipeze chiar el si sa-i devina protector, daca printul de Buck va accepta provocarea. Ca urmare, Dagobert porunci ca primul trmbitas al Frantei sa se pregateasca spre a porni sa-l provoace pe printul de Buck. Lyderic interveni nsa, spunnd ca, din mo ment ce era vorba de o treaba personala, era necesar ca un trmbitas particular sa prezinte provocarea. Regele recunoscu ca avea dreptate. l lasa deci pe Lyderic sa-si aleaga mesagerul. Apoi avu grija sa-i dea un alai demn de un print. Lyderic l alese chiar pe Peters, fiindca, desi acesta avea doar paisprezece ani, stia foarte bine prietenia pe care i-o purta si se ncredea n el mai mult ca n orici ne altul din lume. Peters pleca nsotit de sase scutieri si de douazeci de osteni. Traversara Picardi a, ajunsera n Flandra si se dusera la castelul lui Phinard, care se nalta n locul u nde se gaseste azi podul Phin din orasul Lille, localitate care pe timpul acela nu exista. Ajuns n fata portilor, Peters si opri trupa si suna din corn. Santinela iesi pentr u a-l ntreba ce vrea. Peters i raspunse soldatului ca nu avea treaba cu servitorii, ci cu stapnul si i po runci sa-l cheme pe printul de Buck. Impresionat de tonul pe care i se vorbise, osteanul pleca imediat sa-l anunte pe stapnul sau. Acesta tocmai se pregatea sa mannce, de aceea fu deranjat de mesagerul venit. Se dadeau pedepse severe celor care-i ncalcau poruncile, iar soldatul ce-i anuntase prezenta lui Peters fu batut cu vergile. Bataia nceta abia cnd osteanul le striga ca nu l-ar fi anuntat daca scutierii ce-l nsoteau pe mesager n-ar fi purtat nsemnele regelui Frantei. Era usor de observat ca pe mantalele lor se vedeau nenumarate flori de crin. Auzind asta, printul de Buck se ridica imediat n picioare si, cum regele Frantei i era suzeran si i cunostea ntelepciunea si curajul, n-ar fi vrut pentru nimic n lum e sa-si strice prietenia cu el. Se duse apoi pe metereze sa se convinga ca solda tul i spusese adevarul sau se nselase si gresise. Dar, de la prima privire pe care o arunca asupra trupei oprita la poarta castelu lui vazu ca, ntr-adevar, cei care erau acolo veneau din partea regelui Dagobert. De aceea, ordona imediat sa se lase jos podul mobil al castelului si porunci pri mirea cu toata onoarea a celui ce conducea alaiul. Doar ca Peters, auzind ordinu l, facu semn cu mna ca vrea sa vorbeasca. Toti ascultara. - Printe de Buck, zise el, este inutil sa cobori podul mobil fiindca eu nu voi i ntra n castelul tau, caci este al unui tradator si ucigas. Asculta deci aici, de fata cu toti, ceea ce vreau sa-ti spun! Vin n numele suzeranului tau, bunul si no bilul rege Dagobert, ca sa-ti zic ca te someaza sa-i raspunzi de astazi ntr-o lun a, n fata adunarii pairilor Frantei, la acuzatiile pe care ti le-a adus stapnul me u, marele si puternicul senior Lyderic, print de Dijon, fiul nobilului Salwart s i al virtuoasei doamne Ermengarde. Stapnul meu ti cere socoteala, n primul rnd, fiin dca i-ai ucis tatal miseleste n padurea Fara Mila si, n al doilea rnd, pentru ca i t ii mama prizoniera de optsprezece ani, fapta nedemna si cruda. Daca nu vei accepta oferta pe care, sub protectia regelui ti-o face seniorul Lyd eric, aceea de a lupta cu el, calare sau pe jos, folosind lancea, sabia sau pumn alul, atunci va trebui sa te prezinti la judecata pairilor. Ca semn al provocari i la lupta din partea stapnului meu, primeste asta manusa, pe care ti-o voi prind e n poarta. Sfrsindu-si discursul, se ndrepta calare catre poarta si prinse cu pumnalul manusa n lemnul masiv. Provocarea fusese att de ndrazneata, ca printul de Buck, obisnuit n astfel de ocazi i sa pastreze linistea ca un pustnic, abia se stapni sa vorbeasca pna ce termina P

eters. - Bine, ntoarceti-va la rege, stapnul si domnul meu, si asigurati-l din partea mea ca nu am comis nicio nelegiuire sau tradare. Printul Salwart a cazut n lupta dre apta, nu ntr-o capcana. n rest, primesc provocarea celui care ma acuza si sfrsitul n fruntarii dintre noi va arata, sper, de partea cui se afla dreptatea si adevarul . Ct despre printesa Ermengarde, spuneti-i celui care i cere libertatea ca nu are dect sa ma nfrunte aici si, daca ma va nvinge asa cum se lauda, nu are dect sa o ia din castel. Iar acum, daca doriti sa intrati n castelul meu, veti fi primiti si t ratati asa cum se cuvine unor soli ai suveranului meu. Dar, n loc sa accepte oferta, Peters facu semn din cap si, sunnd nca o data din cor n, pleca n galop cu suita. Aduse cu mare 'iuteala regelui Dagobert si contelui Ly deric raspunsul lui Phinard. Nimic nu-i era mai pe plac tnarului dect raspunsul dat de Phinard, pentru ca print ul de Buck nu se ndoia de drepturile sale, ci de forta lui. i ceru regelui sa grab easca pregatirea, pentru a pleca repede sa-si elibereze mama. n acest timp, printul de Buck, care nu stiuse pna atunci ca exista un mostenitor a l numelui Salwart, o chema pe Ermengarde si o ntreba cine era un oarecare Lyderic , ce se dadea drept fiul ei si care, sub protectia regelui Frantei, venea sa-l p rovoace la lupta. Drept raspuns, Ermengarde cazu n genunchi si multumi cu atta recunostinta Domnului , ca Phinard nu se mai ndoi de adevarul trimisului regal. O ntreba nsa pe printesa, de ce nu avusese niciodata grija de fiul ei, iar ea i ras punse ca i-a fost teama sa nu cada si el n minile printului de Buck si sa nu piara , de aceea nu a pomenit nimic despre el. Dar, daca reusise sa ajunga sub protect ia puternicului suveran al Frantei, nu mai avea de ce sa se teama si putea sa-i marturiseasca totul lui Phinard. El o ntreba ce vrsta avea fiul ei, iar Ermengarde raspunse ca nu mai mult de optsp rezece sau nouasprezece ani. Printul de Buck ncepu sa rda. I se parea caraghios ca un copil cu o asemenea vrsta sa-l provoace pe el, aflat n culmea fortei si a puterii, att de priceput la arme, ca pe o distanta de o suta d e leghe nimeni nu ndraznea sa se masoare cu el. Astepta deci linistit sosirea adversarului sau, convins ca nu-i va fi greu sa-l doboare. Cam asa stateau lucrurile pna ntr-o dimineata, cnd o santinela l vesti ca se zarea o ceata numeroasa de cavaleri ce se apropiau de castel. Phinard urca ntr-un turn si i recunoscu de ndata pe regele Frantei si pe cei din cu rtea sa. Deschise portile si nainta spre ei cu ntreaga lui garnizoana, dar cu cape tele descoperite, fara sa poarte arme, asa cum trebuia sa vina un vasal n fata su zeranului sau. La dreapta regelui se afla Lyderic, care calarea un minunat armasar, daruit de s uveran. mbracamintea calului era din catifea cu fir de aur si atrna pna la pamnt. Dupa ce i-a aruncat o privire rapida, Phinard, care se linisti din nou datorita tineretii adversarului sau, i invita pe nobili sa intre n castel. Dar Dagobert i raspunse ca o acuzatie de asasinat sj ncalcarea legii apasa asupra lui, de aceea nu puteau sa fe gazduiti n castel pna ce rusinea nu va fi spalata. Phinard repeta ca moartea lui Salwart fusese urmarea unei lupte drepte si nu a u nei capcane ntinse de el nsusi, ca Ermengarde ramasese prizoniera datorita unor in terese nerezolvate, caci nu voia sa-i cedeze printului de Buck anumite portiuni din domeniile la care el avea dreptul. Dar Lyderic nu putu sa suporte ca o minciuna asa de mare sa fie sustinuta n fata sa. - Sire, i zise el regelui, acest om minte de ngheata apele. De altfel am venit, cu permisiunea Maiestatii Voastre, nu ca sa ascult fel de fel de motive, ci pentru ca sabia mea sa se masoare cu a lui. Rog pe Maiestatea Voastra sa dea ordin ca pregatirile de lupta sa nceapa chiar acum, caci mama mea este prizoniera aici de optsprezece ani si asteapta clipa sa-si vada fiul. - Ati auzit? ntreba regele, ntorcndu-se catre printul de Buck. - Da, Sire, raspunse Phinard, si ard de nerabdare sa-i vin de hac tnarului care m a acuza. Sfrsitul luptei sper ca va fi mai placut dect nceputul ei. - Pregatiti deci locul imediat, spuse regele. Fiecare luptator sa se odihneasca,

fiindca judecata lui Dumnezeu va avea loc mine. Nefericire celui pe care Domnul l va chema ca sa-l ntrebe si el nu va sti ce sa raspunda! Phinard se nclina si se ntoarse la castelul sau. Regele Dagobert dadu ordin sa se ridice corturile chiar acolo unde se aflau. Cmpul care se gasea ntre tabara regala si castelul princiar fu desemnat drept loc al confruntarii. Capitolul V Lyderic si petrecu sfrsitul zilei numai n rugaciuni, iar la revarsatul zorilor se s povedi sfntului episcop de Noyon, care i dadu iertarea de pacate. n schimb, printul de Buck se comporta cu totul altfel. Asigurat ca tnarul nu-l put ea nvinge, fara sa se teama de ceva cu toate faptele sale ticaloase, socoti ca br atul sau nu se va obosi prea mult ca sa-l scoata din ncurcatura. De aceea, n loc sa-si petreaca noaptea n rugaciuni, cum s-ar fi cuvenit, el porunc i sa se aseze o masa bogata si dadu o petrecere ofiterilor sai. O invita pe prin tesa Ermengarde sa ia parte la distractie, rezervndu-i un loc la masa chiar n fata lui. Printesa i raspunse nsa ca singura masa de care se apropia ea n asemenea clipe era cea a Domnului. Mesagerul i povesti lui Phinard ca Ermengarde statea n genunchi n c apela. Phinard se aseza vesel la masa alaturi de ofiterii sai, lasnd gol scaunul contese i, astfel ca, daca s-ar fi razgndit, s-ar fi putut aseza. Apoi facu semn sa fie a dus vinul si ncepu sa bea cu cana. Petrecerea se lungi mult n noapte, n mijlocul cntecelor de bucurie, blestemelor si hohotelor de rs, n timp ce clopotul batea trist orele pe care Phinard ar fi trebui t sa le foloseasca altfel. Abia suna miezul noptii, ca lumina lampilor slabi si se auzira pasi grei apropii ndu-se ncet dinspre sala armelor, aflata la cealalta extremitate a castelului, fa ta de capela. Toti se ntoarsera tacuti catre locul de unde se auzea zgomotul. Cnd orologiul batu a douasprezecea oara, usa se deschise si n prag aparu un cavaler. Se ngrozira vaznd ca respectivul cavaler era din marmura. Recunoscura statuia tata lui printului de Buck. De treizeci de ani, aceasta statuse nemiscata lnga mormntul lui. Toata lumea se ridica n picioare. Phinard era mai palid dect ceilalti, fiindca sti a ca exista un obicei n familia sa ca tatii sa-si anunte n acest fel fiii ca vor m uri. Statuia nainta ncet, cu viziera coifului ridicata si cu ochii de marmura fixati as upra lui Phinard, apoi se aseza pe jiltul gol din fata lui. Phinard porunci sa se umple cupa tatalui sau, iar slujitorului ce servea carnea i se spuse sa aduca friptura statuii. Dar nici unul, nici celalalt, nu ndraznira sa se apropie de omul din piatra. Phinard se ridica, umplu cupa tatalui sau cu cel mai bun vin si i puse o bucata d e friptura n farfurie. Statuia l urmarea din priviri, rotindu-si capul, fara a-si misca restul trupului. Nu si desclesta minile pe care le tinea pe burta. Nici nu bau, nici nu mnca. Totusi, cnd printul de Buck se aseza la locul lui, doua lacrimi mari parura ca se scurg din ochii de marmura. Phinard era ultimul din familia sa si statuia, chia r daca era de marmura, plngea vazndu-si neamul sfrsind ntr-un mod asa de dezonorant. Cele doua lacrimi se rostogolira pe obraji, apoi pe mustatile batrnului print si cazura, n final, pe masa. Ochii statuii redevenira seci. Se ridica si i facu semn lui Phinard sa o urmeze. Phinard lua ntr-un suport de fier ce statea agatat de perete o ramura de brad si porni dupa statuie. Ceilalti ramasera la locurile lor, ca si cnd devenisera stane de piatra. Urmata de print, statuia porni spre sala armelor. Dar, n loc sa o strabata n ntregi me, asa cum facuse cnd venise de la capela, ea intra pe o usita laterala si iesi n tr-o curte nterioara izolata, unde zaceau aruncate tot felul de resturi, apoi se opri n fata unei gropi sapate de curnd. Phinard trecuse prin curtea respectiva chiar n seara aceea si nu observase schimb

area. Pricepu ca groapa fusese sapata n timp ce petrecea cu ofiterii sai. Privi n jur si nu observa pe nimeni. Statuia porni mai departe, grava si lipsita de viata. De data aceasta, statuia se ndrepta catre capela subterana unde se gasea mormntul ei. Printul de Buck o urma, venind n spatele ei, nlantuit de o forta supraomeneasc a. n fata fantomei de piatra, usa se deschise singura si Phinard si arunca privirea a supra boltii si vazu ca statuia lipsea de acolo. Leul de marmura, care statea cu lcat la picioarele acesteia, ca o garda nobiliara a batrnului print ce cazuse pe cmpul de lupta, se ridica pe labele din fata. Cu capul ntors catre usa, parea sa-s i astepte stapnul. Statuia se duse drept catre mormnt, apoi se aseza pe locul unde statea de treizec i de ani. Leul se culca la picioarele ei si totul reintra n tacerea si nemiscarea mortii. Phinard avea o inima de fier, dar spiritul rau l abatuse de pe calea cea dreapta a naintasilor sai. Chiar daca devenise un ucigas, nu era mai putin ferm si putern ic dect predecesorii sai. Ca sa se asigure ca nu avusese vedenii, se apropie de mormnt, dar totul parea nea tins de ani de zile. Se uita apoi la mormntul mamei sale, aflat n fata celui al so tului ei si a carei statuie avea la picioare, n loc de un leu, un cine, semn al fi delitatii. Statuia mamei lui, n mod uimitor, si schimbase pozitia. Statea n genunchi si se rug a. Atunci, Phinard ntelese ca primise un avertisment de la Dumnezeu. Fantoma de piat ra l anuntase, cum era obiceiul, ca ultima lui zi se apropia. Groapa pe care i-o aratase, sapata n pamntul acoperit de gunoaie, reprezenta mormnt ul josnic unde va trebui sa doarma el pna la Judecata de Apoi. Iar mama sa, pe ca re o gasise rugndu-se, l implora pe Dumnezeu sa-i ierte macar sufletul lui Phinard . Aceste lucruri i erau clare printului de Buck. Parca le vedea scrise cu litere de foc. Se ntoarse gnditor n sala petrecerii. Aceasta era goala, caci fiecare se retrasese n camera lui. Phinard chema oamenii, dar abia la al treilea apel al sau aparu un slujitor batrn , care stia din experienta ct de primejdios era sa l lasi pe stapn sa te astepte, a sa ca veni tremurnd. - Batrnul meu Niklaus, i zise printul de Buck cu o voce blnda, du-te si adu-mi-l pe capelan! Servitorul se uita uimit la Phinard. Acesta si repeta cererea. - Dar, stapne, raspunse Niklaus, stiti bine ca de cincisprezece ani capelanul e m ort si ca de atunci nu v-ati mai gndit sa-i gasiti un nlocuitor. - Asa e, raspunse suspinnd Phinard. Am uitat... Atunci, du-te n tabara regala si r oaga-l pe episcopul de Noyon sa vina si sa asculte spovedania unui biet pacatos. Batrnul servitor facu ntocmai ceea ce i se spuse si episcopul l nsoti fara a ntreba c ine era omul care avea nevoie de serviciul sau. A doua zi, la revarsatul zorilor, locul de lupta era pregatit. Regele Dagobert, n sotit de cavalerii sai, urca la tribuna ce-i era destinata. Lyderic se afla n pavilionul sau, unde stapnul Frantei i trimisese o minunata armur a, binecuvntata chiar de episcopul de Noyon. Dupa ce mbraca cteva bucati din aceast a, vaznd ca-l ncurca fieraria, ce era inutila, caci el nu putea fi strapuns de sab ie, o trimise napoi regelui. Cnd se facu ora sase, timpul fixat pentru lupta, toata lumea se mira ca nu se ive a printul de Buck. El trebuia sa ocupe pavilionul opus celui al lui Lyderic. Creznd ca Phinard se narma la castel, regele a poruncit sa nceapa lupta. Trompeta s una de patru ori, anuntnd n cele patru colturi ale zarii provocarea lui Lyderic. Regele nu se nselase. Abia se stinse ultima chemare si poarta castelului se desch ise, iar Phinard aparu, dar nu cum se asteptau toti, pe cal si cu lancea n mna, ci mbracat ntr-un sac, cu parul acoperit de cenusa, n picioarele goale si cu o frnghie de gt. n urma lui veneau, urcati pe doi armasari falnici, printesa de Dijon, cu mantaua

si coroana ei, si demnul episcop de Noyon. Dupa ei se nsira ntreaga garnizoana, fa ra sa poarte sabii si coifuri. Neobisnuitul cortegiu intra astfel pe terenul pregatit pentru confruntare si Phi nard, urcnd pe scarile tribunei, ajunse n fata regelui, unde ngenunche. Se lasa o l iniste adnca. - Sire, zise printul de Buck, aveti la picioarele voastre un mare pacatos, pe ca re l-a cuprins remuscarea si care si-ar merita moartea, dar va implora sa-i lasa ti viata ca sa-si ispaseasca greselile si sa obtina iertarea lui Dumnezeu. Tot c e a spus mpotriva mea seniorul Lyderic este adevarat. l rog nsa sa ma ierte, cum ma iertat si nobila sa mama si sa primeasca de la mine, ca despagubire pentru nec azul si zbuciumul pricinuite, principatul de Buck si comitatul Harlebeke. Sunt c onvins ca nu puteam face asemenea dar unui om mai nobil si mai curajos dect el. - Printe, raspunse regele, daca toti cei pe care i-ati tinut n captivitate si i-a ti oprimat v-au iertat, eu nu am dreptul sa fiu mai sever dect ei. Va las deci n v iata. Ct despre sufletul umneavoastra, nu am nicio putere asupra sa. Asta va priv este doar pe dumneavoastra si pe Dumnezeu. Printe de Dijon, adauga regele, ntorcnd u-se catre Lyderic, ati auzit tot. Iertati-l pe Phinard, asa cum am facut-o si e u! Dar Lyderic era deja n bratele mamei sale. Ermengarde vazndu-l pe tnarul frumos car e iesea din pavilion, l-a recunoscut pe data ca fiind fiul ei. Amndoi se apropiar a de rege: - Da, Sire, zise Ermengarde. Nu doar ca l iertam, dar inimile noastre sunt att de fericite, ca rugam pe Maiestatea Voastra sa-i lase titlurile macar pe timpul vie tii sale. Principatul nostru de Dijon este destul de nobil si de puternic pentru a servi, daca va fi nevoie, oricnd pe Maiestatea Voastra, prin fiul meu iubit. Dar Phinard nu astepta ca regele sa-si manifeste intentiile asupra acelei cereri . Depunnd la picioarele monarhului cheile castelului, renunta imediat la toate pa mnturile sale, din care nu pastra dect groapa de sase picioare lungime, unde se pr odusese miraculoasa lui transformare. Apoi, dupa ce vorbise att de ferm, nct fiecare vazuse hotarrea lui, l saluta pe rege si se afunda n codru, disparnd printre copaci. n aceeasi zi, monarhul primi, chiar n castelul de Buck, juramntul de credinta al lu i Lyderic pentru principatele de Dijon si de Buck si pentru comitatul Harlebeke. Vrnd sa-i adauge un nou titlu celor pe care le avea deja, l numi stapnul padurilor din Flandra. Apoi, regele fu sarbatorit cu cinste la castel. Dupa aceea, el porni cu ntreaga s a curte catre Soissons, unde i era resedinta.

Capitolul VI Prima grija a lui Lyderic a fost sa calatoreasca mpreuna cu mama lui pe toate dom eniile vechi si noi pe care le posedau, sa stabileasca n fiecare loc delegati car e sa faca dreptate n absenta sa. Timp de trei luni, ct dura calatoria, au dus-o din petrecere n petrecere, caci Erm engarde era foarte iubita de supusii ei. n timpul absentei ei, mamele le vorbiser a fiicelor despre ea, tatii baietilor, si nu existase duminica n care lumea sa nu se roage pentru ntoarcerea ei. Era deci mare bucurie, pentru ca ruga se mplinise tocmai cnd oamenii nu mai sperau prea mult. Cum se ntoarsera la castelul de Buck, Ermengarde si ntreba fiul daca, n cursul lungi i calatorii, nu remarcase vreo fata nobila si demna de a-i fi sotie. Lyderic ras punse ca nu. Pna atunci, nici n drumurile lor, nici la curtea regelui Dagobert, el nu vazuse nca fata de care sa se ndragosteasca. Acest raspuns o ngrijora pe buna doamna, caci e a ncepuse sa mbatrneasca si voia, nainte de moarte, sa-si mbratiseze nepotii. Seara, Lyderic iesi n gradina si ramase acolo mai mult ca de obicei, caci ntrebare a mamei sale l pusese pe gnduri. Statea pe o banca, tinndu-si fruntea n mini, cnd o privighetoare se aseza pe capul s au si ncepu sa cnte:

- ntr-o tara ndepartata traieste o fata mai alba ca zapada, mai proaspata dect auro ra, mai pura dect apa din lacul Sandhy, pe fundul caruia se vad perlele. Ea n-a i ubit nca pe nimeni, caci se va ndragosti doar de cel care va obtine uimitoarea com oara a nibelungilor si coiful ce-l va face invizibil. Fata, mai alba ca zapada, mai proaspata dect aurora, mai pura dect apa din lacul Sandhy, pe fundul caruia se vad perlele, este frumoasa Chrimhilda, sora lui Gunther, regele highlanderilor. A doua zi, Lyderic i spuse mamei sale ca singura persoana cu care se va casatori va fi frumoasa Chrimhilda, sora lui Gunther, regele highlanderilor. Ermengarde l ntreba cine era frumoasa fata si unde se gasea tara fratelui ei. Lyde ric i raspunse ca nu stia, dar va ncepe cautarile n aceeasi seara. Asa cum a promis, dupa lasarea ntunericului, contele i ncredinta mamei sale conduce rea domeniilor, si prinse la sold sabia Balmung, urca pe calul daruit de regele D agobert si, urmat de Peters, porni n cautarea Chrimhildei. Strabatura mai multe sute de leghe, mersera prin munti si vai fara teama ca se v or rataci, fiindca privighetoarea zbura naintea lor, oprindu-se n fiecare seara pe o creanga a copacului sub care dormeau ei, asezndu-se pe catargul barcii ori cor abiei cnd traversau ruri ori vreun brat de mare. ntr-o zi ajunsera, n sfrsit, ntr-o tara foarte frumoasa. Ca de obicei, se culcara, s eara, sub un copac. Privighetoarea se aseza deasupra lor, iar caii ncepura sa pas ca prin mprejurimi. A doua zi, se auzi un zgomot mare care i trezi. Lyderic vru sa afle ce se ntmplase, dar cnd ncerca sa se ridice nu reusi. Era legat nu doar de trup, ci si de mini, de picioare, de par. Auzi lnga el hohote de rs. n acelasi timp, o voce amenintatoare rasuna n urechea lui, zicndu-i: - Cine esti? Ce vrei? Unde te duci? Lyderic se chinui sa se ntoarca n partea din care venea glasul si astfel smulse le gaturile care-i legau trupul. Vazu un pitic de doua picioare naltime, cu o barba lunga si o coroana de aur pe c ap. El tinea n mna un bici de aur cu patru lanturi de otel. La capatul fiecaruia se ga sea cte un diamant neslefuit, cu colturile mai ascutite ca orice lama. Astfel ca, atunci cnd lovea cu biciul, facea dintr-odata sapte rani adnci. Cum nu se ndoia ca piticul i pusese acele ntrebari, raspunse: - Sunt Lyderic, primul conte al Flandrei. Vreau sa cuceresc comoara nibelungilor si coiful de aur ce te face nevazut, dupa care ma voi casatori cu printesa Chri mhilda, sora lui Gunther, regele highlanderilor. - Ei bine, zise piticul cu barba alba, calatoria ta s-a sfrsit, caci ai ajuns n ta ra nibelungilor. Doar ca, n loc sa obtii comoara lor si coiful de aur ce te face nevazut, vei munci n mina din Sauten. Scutierul tau va fi paznicul purceilor mei, privighetoarea ta va cnta ntr-o cusca agatata la fereastra mea, caii tai vor trag e piatra de moara din moara mea de ulei, iar printesa Chrimhilda, satula sa te a stepte, se va marita cu altul sau va muri fata batrna. Si, ca sa nu te ndoiesti de adevarul spuselor mele, afla ca sunt puternicul rege al nibelungilor! Dupa acele cuvinte amenintatoare, cu care urechile tnarului conte nu fusesera obi snuite pna atunci, Lyderic se misca att de tare, nct si elibera mna dreapta din legatu rile ce o tineau prinsa si l lua de barba pe pitic. Acesta, ridicnd biciul de aur, l lovi att de puternic pe contele de Flandra, ca unu l dintre diamante l nimeri chiar n locul neprotejat, iar durerea provocata astfel l facu pe viteaz sa dea drumul prazii sale. Imediat, regele si chema toata armata si Lyderic simti ca era lovit peste tot, cu cele mai felurite arme. ntre plesniturile ce rasunau abatndu-se asupra lui si cel e produse de biciul de aur, rapide si puternice, tnarul conte de Flandra ntelese c a nu avea timp de pierdut. De aceea facu o sfortare uimitoare si reusi sa-si eli bereze mna stnga. Cum se ridica putin, vazu cmpul acoperit de armata nibelunga form ata din opt pna la zece mii de osteni, unii calare si narmati cu topoare si sabii, altii pedestri, purtnd lanci si halebarde. n fruntea lor venea regele, caruia i se adusese calul de lupta si se grabea sa ur ce n sa, ca sa fie pregatit, n situatia n care lucrurile aveau sa mearga rau si nu cum crezuse el la nceput.

Mai departe de ei, o grupa de o suta de persoane l ducea pe Peters, prizonier, ca si pe cei doi cai ai lor. O caricatura de pitic negru purta, dansnd si strmbndu-se , cusca n care se gasea privighetoarea. Acele imagini i provocasera lui Lyderic o mare durere si l facusera sa uite de per icolul n care el nsusi se afla. si elibera coapsele si restul picioarelor, scoase din teaca sabia Balmung si se r epezi catre cei care-i duceau pe Peters, caii si privighetoarea. ncepu sa loveasc a de parca se lupta cu uriasii. Imediat, ncepura sa sara mini si capete, nct, ngroziti, piticii lasara tot ce aveau s i o luara la fuga. Doar negrul nu a vrut sa lase jos privighetoarea. Lyderic a facut trei pasi catre el, l-a apucat de o mna, i-a smuls colivia si, cu m piticul se zbatea ntre degetele sale, tipnd si ncercnd sa-l muste n loc sa-i ceara n durare, dadu cu el de pamnt si l sfarma cu calciul, ca pe un animal periculos. Dupa aceea l dezlega pe Peters, taie piedicile cailor si deschise colivia privigh etorii, eliberndu-i pe toti. Dar Lyderic ntelese, dupa zgomotele din jur, ca nu se terminase nca nimic si ca, d in contra, nfruntarea urma sa ia proportii. ntorcndu-se, l vazu pe rege dnd dispoziti i pentru un atac general. Armata fu divizata n trei corpuri, doua de infanterie si unul de cavalerie, ce vo iau sa atace din fata si din flanc. Un ntreg regiment se furisase pe cealalta parte a muntelui, pentru a-l surprinde pe Lyderic din spate. Tnarul conte se gndi o clipa sa se urce pe cal pentru a navali peste multimea piti cilor, dar si zise ca armasarul sau, nefiind invulnerabil ca stapnul lui, i-ar fi fost mai curnd o povara dect un ajutor. l aseza pe Peters n spatele sau, lnga cai, cu porunca stricta sa nu se miste din po zitia aceea, apoi porni pe jos la lupta. Confruntarea ncepu. Atacat din fata de rege si de cavaleria sa, de infanterie din flancuri, de regiment din spate, Lyderic ncepu sa nvrta deasupra capului sabia Bal mung, astfel nct sa le raspunda deodata tuturor dusmanilor sai. Din fericire, chiar daca nibelungii erau multi, contele de Flandra se dovedi neo bosit. Niciun secerator n-ar fi taiat attea spice ntr-o zi, cti pitici a rapus Lyde ric ntr-o ora. ntelese ca trebuia sa procedeze metodic. Ataca aripa stnga a ostirii si o distruse n totalitate. Apoi se ntoarse catre cea dreapta si o puse pe fuga. n acest fel, nu mai avea de-a face dect cu regele si cu cavaleria sa. Ct despre reg imentul care voia sa-l atace prin surprindere din spate, acela era tinut n loc de Peters, piticii nendraznind astfel sa se apropie. i ramase sa se bata cu regele si cu cavaleria sa. Dar Alberic era att de pornit mpo triva lui, ca abia astepta confruntarea. n acel trup mic se aflau sufletul si put erea unui urias. De aceea, Lyderic, fara a-si face griji pentru restul cavaleriei, nu se mai ocup a dect de rege, care evita cu o uimitoare agilitate loviturile sabiei Balmung si l nsngera pe conte cu diamantele sale taioase. Oricine s-ar fi gasit n locul tnarului ar fi avut trupul plin de rani. Pna la urma, Lyderic izbi cu lama picioarele din fata ale calutului pe care state a Alberic. Animalul se prabusi la pamnt si-l prinse pe rege sub el. Imediat, cont ele puse vrful armei sale pe pieptul acestuia. Piticul arunca biciul de aur, cernd ndurare. Promise apoi ca, daca avea sa fie cru tat, i va darui contelui minunata comoara a nibelungilor si coiful care l face nev azut. Restul cavaleriei, ntelegnd ca regele era nvins, o lua la fuga. Lyderic si retrase sabia n teaca, l scoase pe Alberic de sub calut si, legndu-i minil e cu barba, lua de jos biciul de aur. Apoi i porunci regelui sa porneasca nainte, pentru a-l duce n locul unde era ascuns a comoara nibelungilor. Peters cu cei doi cai si cu privighetoarea, i urma. Dupa ce mersera o jumatate de ceas, ajunsera ntr-un loc nconjurat de stnci nalte si crezura ca nu aveau cum sa mai nainteze. Dar Alberic i spuse contelui sa atinga pi etrele cu biciul sau de aur si acestea se dadura la o parte, facnd o intrare sufi cient de mare pentru oricare dintre ei. Patrunsera toti nauntru, cu exceptia privighetorii, care ramase afara, ntr-att de ng

rijorata era de faptul ca imensa intrare putea fi o capcana. Contele de Flandra si Alberic naintara catre niste coloane impresionante, fiecare fiind din matostat, porfir si lapislazuli. Ajunsera apoi ntr-o uriasa sala patra ta, construita din malachit, ce avea cte o usa n fiecare perete. Orice usa ducea ntr-o ncapere plina cu pietre pretioase si purta numele comorii pe care o ascundea ntre zidurile ei. Existau, astfel, usa Perlelor, a Rubinelor, a Smaraldelor si a Diamantelor. Albe ric deschise cele patru intrari si i zise contelui sa ia tot ce voia. Deoarece i-ar fi trebuit mai mult de cinci sute de carute pentru a cara toate pi etrele pretioase, Lyderic se multumi sa umple patru cosuri pe care i le daduse r egele: unul cu perle, altul cu rubine, al treilea cu smaralde si al patrulea cu diamante. Peters ncarca totul pe cei doi armasari ai lor. Lyderic i zise apoi lui Alberic, d eoarece acesta l ruga sa ia mai mult, ca prada i ajungea deocamdata si ca, daca va mai avea nevoie, va mai veni sa ceara. Atunci regele nibelungilor l ntreba pe contele de Flandra daca vrea, pentru ca l co ndusese att de cinstit la comoara sa, sa-i napoieze biciul de aur si sa-i dezlege minile. Dupa aceea avea sa-l conduca, la fel de fidel, n grota unde se gasea coifu l care-l facea nevazut. Mai zise ca un urias pe nume Taffner pazea coiful respectiv si ca slujitorul ace la nu-i va asculta porunca, daca l va vedea dezarmat. Lyderic i raspunse ca, daca uriasul nu-l va asculta, lucrul acela l privea pe el s i va reusi sa-i dea de capat. Dar Alberic i zise ca uriasul nu avea dect sa-si pun a coiful pe cap si va disparea, fara ca vreunul dintre ei sa-l poata gasi. Motivul respectiv i se paru att de ntemeiat contelui de Flandra, ca i dezlega minile regelui si i napoie biciul de aur. Piticul paru placut impresionat de acea dovada de ncredere. Iesind din ascunzatoa rea pietrelor pretioase cu Lyderic, Peters si cei doi armasari ncarcati, el i ndrum a spre un alt tinut din tara nibelungilor. Acolo se ridica o stnca att de ntunecata, nct ai fi crezut ca era din fier. n timp ce mergeau astfel, privighetoarea zbura din copac n copac si cnta: - Ia seama, Lyderic, ia seama! Tradarea are ochi frumosi si piele catifelata si nu vei cadea n cursa doar daca i vei simti ghearele de tigru. Fii atent, Lyderic, fii atent! Contele de Flandra, fara a-l pierde din priviri pe regele nibelungilor, i facu se mn din cap privighetorii ca a nteles-o, dar isi continua drumul. Totusi, n adncul inimii sale, se gndea ca pasarea era cam fricoasa si se temea de o primejdie nchipuita. Pe masura ce naintau catre muntele cel ntunecat, drumul devenea tot mai dificil. Alberic, mergnd n fruntea lor, lovea cu biciul de aur pentru a da la o parte obsta colele. i duse astfel pna ntr-un loc unde drumul se ntrerupea si ajunsera n fata unei pesteri uriase. n aceeasi clipa, sarind ntr-o parte, Alberic striga: - Ajuta-ma, Taffner! Si, lovind n pamnt cu calciul, disparu printr-o trapa care se deschise dintr-odata, asa cum o fantoma reintra n mormntul ei. Contele de Flandra cauta deja trapa, gata sa-l urmareasca pe pitic pna n strafundu rile pamntului, cnd auzi pasi grei si rasunatori apropiindu-se de el. Se ntoarse ra pid n directia din care venea zgomotul, dar nu vazu absolut nimic. ntelese ca era vorba despre uriasul Taffner, care venea la lupta, purtnd pe cap co iful ce-l facea nevazut. De altfel, abia avu timpul necesar sa-si traga sabia pe ntru a se apara, ca i se paru ca ntreg muntele se prabusise peste el. Uriasul Taffner i daduse o lovitura de maciuca peste picior. Orict de puternic era Lyderic, cum nu se asteptase sa fie astfel atacat, pleca fr untea si cazu ntr-un genunchi. Imediat nsa, ridicndu-se, lovi puternic, la ntmplare, cu sabia Balmung. Desi i se paruse ca izbise n gol, simtise totusi ca lama ntmpinase o anumita rezist enta, ceea ce l facu sa creada ca l atinsese pe urias. Daca gigantul era nevazut, nu nsemna ca era de neatins. Imediat se auzi un racnet de durere scos de Taffner. Fu urmat de a doua lovitura

de maciuca. Asta i arata lui Lyderic ca nu se nselase. Acum nsa, tnarul se astepta la un asemenea atac. De aceea, orict de bine fusese dat a lovitura, el o primi fara a mai ndoi genunchiul si riposta cu o forta capabila sa sfarme o stnca. I se paru ca si atinsese iar dusmanul, caci Taffner urla pentru a doua oara si contele astepta zadarnic al treilea atac. Cnd tnarul se credea deja scapat de urias, care ori murise ori fugise, vazu venind asupra sa, cu iuteala fulgerului, o piatra mare ct o casa, ce iesise singura din pestera, de parca ar fi fost aruncata de o catapulta nevazuta. Bolovanul fu urmat de altul, apoi de al treilea. Toti veneau catre conte cu atta viteza, ca nu putea sa se fereasca de unul fara a fi lovit de altul. Lyderic pricepu ca uriasul si schimbase tactica si voia sa-l atace de departe, fa ra a se expune sabiei Balmung, de care se temea. Se hotar deci sa foloseasca, la rndul lui, o smecherie. Vaznd ca venea spre el o pi atra imensa, n loc sa se fereasca de ea, se arunca nainte si, caznd pe spate ca si cum ar fi fost rasturnat de lovitura, ramase nemiscat, facnd pe mortul. Peters tipa ndurerat, privighetoarea ciripi trist, namila se apropie de el att de repede, ca Lyderic simti, pe masura ce dusmanul venea, cum pamntul se cutremura s ub pasii lui. Putin mai trziu, contele de Flandra simti un genunchi care se puse pe pieptul sau, n timp ce un pumnal i tintea inima. Dndu-si seama, dupa pozitia genunchiului si a minii, pe unde se afla dusmanul, l iz bi cu sabia Balmung dintr-o singura miscare, att de hotarta si de precisa, ca i tai e capul. Acesta se rostogoli, astfel ca iesi din coif si trupul uriasului ncepu dintr-odat a, sa se vada. Capul lui musca din pamnt de furie, n timp ce trupul se ridica nsnger at si batu aerul cu bratele, caci moartea si facea efectul n cteva clipe. Pna la urma si facu datoria. Uriasul se prabusi ca un copac dezradacinat de furtun a. Lyderic lua coiful. Dupa ce se asigura ca Taffner era ntr-adevar mort, ncepu sa ca ute drumul pe unde i scapase Alberic, fiindca nu voia sa paraseasca tara nibelung ilor fara a-l pedepsi pe regele lor. n momentul acela, unul dintre cai batu n pamnt cu piciorul si se deschise o trapa. Contele de Flandra recunoscu locul respectiv ca fiind cel pe unde disparuse rege le. Nu se mai ndoi de faptul ca scara aparuta n fata lui avea sa-l conduca ntr-o ncapere subterana unde, lipsit de griji, Alberic se credea n siguranta. Se hotar deci sal urmareasca. Peters, fiind foarte ngrijorat de pericolul ce-i ameninta stapnul, facu tot ce put u ca sa-l mpiedice sa coboare. Nu era nsa usor sa-l faci pe Lyderic sa se razgndeas ca. La rugamintile scutierului sau, accepta totusi sa-si puna pe cap coiful care-l f acea nevazut. ncntat sa ncerce chiar atunci puterea coifului vrajit, contele de Flandra i multumi scutierului sau fiindca i daduse ideea. De asemenea, i porunci sa vina dupa el n su bterane, daca dupa un ceas nu s-ar fi ntors. Imediat dupa aceasta, si puse coiful pe cap si deveni nevazut, apoi cobor scara ce ducea spre adncul pamntului. De cum facu primii pasi, Lyderic ntelese ca, ntr-adevar, nu se nselase, ci se afla n palatul regelui Alberic. Toti peretii erau mpodobiti cu pietre pretioase, iar dr umul era acoperit cu pulbere de aur. Dupa ce strabatu cteva ncaperi pustii, dar luminate puternic de lampi de alabastru unde ardea ulei parfumat, ajunse ntr-o gradina plina cu flori ce i se paru lumin ata chiar de soare. Ridica ochii si vazu ca ceea ce el lua drept cer nu era dect fundul unui lac foarte limpede, nct puteai privi dincolo de ape. Uimit de acea neobisnuita transparenta ce permitea razelor de soare sa strabata apele, observa ca acestea faceau florile sa se deschida. Uitndu-se la ele mai de aproape, pricepu ca florile nu erau adevarate, ci att de a rtistic lucrate, nct oricine s-ar fi nselat n privinta lor. Nu erau dect pietre preti oase. Coditele le aveau facute din margean, frunzulitele din smarald. Dupa cum se dore a sa se imite garoafele, tuberozele sau violetele, florile erau din rubine, topa

ze sau safire. n mijlocul ciudatei gradini se ridica un chiosc att de elegant ca Lyderic si zise c a daca regele se afla pe acolo, atunci n locul respectiv trebuia gasit. nainta cu grija. Aparat de coiful sau, ajunse n pragul constructiei fara sa fie va zut. Contele nu se nselase: Alberic statea culcat n hamac, ntre doua femei. Una l legana, cealalta i facea vnt cu o coada de paun. Lnga el, pe un divan, se gase a biciul de aur. Discutia pe care o purtau se dovedea foarte interesanta. Alberic le povestea fem eilor aventurile sale din cursul zilei. Le spusese despre venirea strainului n tara nibelungilor, apoi cum el, Alberic, l n selase si l facuse sa creada ca i va darui coiful care te face nevazut si cum, n lo c sa-si tina promisiunea, se refugiase sub pamnt si l chemase n ajutor pe uriasul T affner, care probabil ca i venise deja de hac tnarului. Lyderic nu mai suporta sa asculte restul povestirii si, apucndu-l pe rege de barb a, l trase jos din hamac. - Pitic mizerabil, i zise, vei plati pentru toate nelegiuirile tale! Dupa ce-i lega minile la spate, dadu jos candelabrul din tavanul chioscului si l s uspenda n locul aceluia pe pitic, legndu-l de barba de un crlig din aur. - Acum, i zise, stai acolo pna cnd ti se va lungi barba si vei putea iar sa pasesti pe pamnt! Piticul se zbatea ca un peste prins n undita, cerea ndurare si se jura ca, de acea sta data, i va aduce omagii lui Lyderic si l va recunoaste ca stapn al sau, daca tna rul l va dezlega. nsa contele l lasa sa strige si sa se zbata. Lua apoi cele doua femei ale regelui nibelungilor, pe care voia sa le daruiasca Chrimhildei, si le puse pe fiecare ntr-un buzunar. Lua si biciul de aur, cu care se putea patrunde la comoara, si scoase cteva clipe coiful pentru ca Alberic sa nu se ndoiasca de omul care facuse isprava, culese cel mai frumos trandafir n timp c e traversa gradina, apoi urca scara ce ducea la suprafata. Se ntlni cu Peters si pornira mai departe la drum. Se ndreptau catre tara highlande rilor, precedati de privighetoarea care cnta ntr-una, att de vesela era ca lucruril e se sfrsisera cu bine.

Capitolul VII Lyderic merse astfel nca opt zile, precedat de privighetoare, urmat de scutierul sau si vorbind cu cele doua femei ale lui Alberic, carora le placeau mai mult ce rul Domnului cu soare ziua si cu stele noaptea si pamntul dat de Dumnezeu, cu pla ntele sale parfumate, dect cerul lor de cristal, mereu spalacit si rece, si flori le de diamant, dintre care nici cea mai frumoasa si bogata nu avea macar mirosul bietei violete ce se ascunde n iarba. Astfel, n fiecare zi si n orice seara, cnd soarele se ridica la rasarit si se culca la asfintit, ele i multumeau lui Lyderic ca le-a smuls din nchisoarea lor, unde g elozia stapnului lor nu le permisese sa iasa, petrecndu-si timpul, una dormind n ha mac, cealalta facndu-i vnt cu coada de paun odiosului pitic. n seara urmatoare, ajunsera la ruinele unui castel. Cum faceau ei focul si pregat eau masa, pamntul se cutremura si doi uriasi ngrozitori se ivira dinaintea lor. - Spuneti-va ultima rugaciune, strainilor, zisera ei. Curnd veti arde n protapul n ostru, fiindca nu aveati voie sa ne calcati pamnturile. - Sunt Lyderic, contele Flandrei, le raspunse tnarul. N-am stiut ca nu e voie sa umblam pe aici, fiindca nu statea scris nicaieri asa ceva. Ct priveste pedeapsa v oastra, aveti grija cum vorbiti! Caci, daca ma supar, sabia mea Balmung va despi ca ntr-o clipita pe amndoi, ct sunteti de mari! Auzind un asemenea raspuns, uriasii se cam nfiorara. Dar, fiindca trebuiau sa ped epseasca pe cineva, iar de Lyderic nu prea ndrazneau sa se apropie, i propusera o n trecere. Acela care avea sa povesteasca cea mai interesanta istorie avea sa cstige prinsoa rea. Daca vor cstiga ei, cum credeau, contele avea sa le dea sabia lui, iar daca drumetii vor nvinge, lui Lyderic i revenea un minunat inel cu rubin, pe care urias ii l mostenisera de la naintasii lor.

Cum contelui de Flandra i placeau ntrecerile si cum nu stia daca putea iesi nvingat or dintr-o nfruntare cu asemenea namile, chiar daca folosea coiful fermecat si lo vea cu sabia Balmung, accepta prinsoarea. Asezndu-se deci lnga foc cu totii, primul dintre uriasi ncepu sa-si depene istoria. Astfel, el le spuse cum odata, de mult, un croitor se ntlnise cu un cizmar. Stnd ei de vorba o vreme, hotarra apoi sa plece mai departe mpreuna, trecnd prin trgurile m ai mari ori prin orasele dimprejur, ca sa poata munci pe la oameni si sa-si cstig e cele necesare traiului. Mersera ei astfel si trecura prin cteva asezari mai mari, unde capatara mai multe comenzi, nct sa nu moara de foame, fara a avea nsa o viata ndestulata. Croitorul, h arnic si bun de gura, cstiga ceva mai bine ca tovarasul lui de drum, iar acesta nc epu sa-l pizmuiasca. El nu baga nsa n seama mrielile celuilalt, ci cnta si glumea toata ziua, ba mai sarut a si cte o fata prin trgurile prin care umblau. Mergnd ei astfel, ajunsera ntr-o zi la marginea unui codru prin case trecea drumul catre castelul regelui. Cum acolo existau doua poteci, una mai lunga, fiindca o colea si ajungeai la castel dupa sapte zile de mers, iar pe cealalta dupa trei z ile, se oprira la rascruce. Nu stiau pe care dintre ele sa porneasca. Cum acolo se afla un cuptor de pine, so cotira cta puteau cumpara ca sa ajunga pna la castel. - Sa luam pentru sapte zile, propuse cizmarul. Daca vom nimeri pe drumul mai lun g? - N-o sa car eu atta pine n spinare, se mpotrivi croitorul. n loc sa ma bucur de frum usetea locurilor prin care mergem, sa ma chinui cu greutati ? Astfel ca fiecare si cumpara cta pine crezu de cuviinta, apoi pornira prin padure. Codrul se dovedi att de ntunecat si de tacut, ca de-abia se vedeau. Cizmarul mergea fara sa scoata o vorba, carndu-si greutatea n spinare. Croitorul s area ntr-un picior, cnta si palavragea. Se scursera asa doua zile. ntr-a treia, croitorul pricepu ca drumul nu se apropia de castel. Cum terminase pinea, ncepu sa se teama. n seara aceea se culca la radac inile unui copac, iar n dimineata urmatoare pleca mai departe cu burta goala. La fel se ntmpla n cea de-a cincea zi. Cizmarul mnca pe saturate, iar tovarasul lui n ghitea n sec. Cnd se ruga sa-i dea si lui o bucata, celalalt rdea si zicea: - N-ai spus tu ca ai noroc? Acum e bine, cu burta goala? Caci greierul cnta si jo aca vara, iar iarna piere de foame! Cizmarul nu stia ce-i aia mila. n dimineata urmatoare, croitorul nu se mai putu s cula de jos, att de slabit era. Se ruga de celalalt sa nu-l lase sa moara acolo. - ti voi da ceva de mncare, dar nu pe degeaba, i zise cizmarul. Drept plata, ti voi scoate ochiul drept! Bietul croitor nu avu ce face. Dupa ce plnse o vreme, cizmarul i strapunse ochiul cu vrful unui cutit. Tare hain era omul acela! Croitorul nghiti pinea asa de scump platita si prinse putere, astfel ca ncepu sa ui te de necaz. Se ncuraja, zicndu-si ca vedea bine si cu un ochi. Apoi plecara la dr um si mersera pna la caderea noptii. n cea de-a saptea dimineata nsa, nu izbuti sa se scoale de jos de slabit ce era. C izmarul vazu ca se afla la un pas de moarte, de aceea i propuse: - ti mai dau o bucata de pine, dar, pentru bunatatea pe care o dovedesc, o sa-ti s parg si celalalt ochi. Croitorul, care pricepuse ca traise ca un usuratic si ca soarta lui se gasea n min ile celuilalt, nu avu de ales, dar i spuse: - Fa cu mine cum vrei, dar nu uita ca esti un ticalos! Vei plati odata pentru as ta... mi scoti ochii pentru cteva felii de pine! Nu uita ca voi fi razbunat. Iar fa ra ochi, nici meseria nu mi-o pot face... Daca ai avea macar o farma de suflet n t ine, sa nu ma lasi singur de acum ncolo, ca voi pieri! Dar nemernicului de cizmar nu-i pasa de vaicareala celuilalt. Lua cutitul si i sc oase al doilea ochi. Apoi i dadu pine, sa prinda puteri. Dupa ce l orbi pe tovarasul sau, cizmarul i dadu un toiag si pornira la drum. Cnd a junsera la marginea padurii, n calea lor se ivi o spnzuratoare. Cizmarul l lasa aco lo pe croitor si si vazu de treburile sale. Bietul orb, obosit si amart, adormi si se trezi n dimineata urmatoare, fara sa-si

dea seama ct era ceasul ori unde se afla. n streang atrnau doi tlhari. Pe capetele lor se asezara doi corbi, pe care nenoroci tul de croitor i auzi spunnd: - De unde sa stie prostii de oameni ca roua cazuta asta-noapte peste lesurile tlh arilor este fermecata si, daca un orb si da peste ochi cu ea, vede din nou? Auzind asta, croitorul se bucura peste masura! si nmuie naframa n roua si se sterse pe la ochi cu ea. Spre uimirea lui, ncepu sa vada! Nu se mai satura sa se uite la soare, la pasarile de pe cer, la musculitele ce z burau n jurul lui. Apoi scoase un ac si ncepu sa coasa, ca sa fie sigur ca nu era doar un vis. si lua traista pe umar si, uitnd de necazurile prin care trecuse, porni la drum, v esel, ngnnd un cntec. Cum mergea el asa, ntlni un mnz. Fiindca nu avea stapn, l prin coama si vru sa se urce pe el, caci era obosit si mai avea destul de mers pna la castel. Dar mnzul l ruga sa nu-l ncalece, fiindca era plapnd si i-ar fi rupt spinarea. De mila, omul i dadu drumul, iar mnzul fugi fericit pe cmp, pna ce nu se mai vazu. Foamea ncepu sa-l chinuie iar pe croitor, caci nu mai mncase de multa vreme, astfe l ca porni sa caute ceva de nghitit. Cum n apropierea lui mergea o barza, se furis a si o prinse de un picior. Carnea acelei pasari nu e buna la gust si e tare, dar lui nu-i pasa de asta, att era de flamnd. ngrozita, barza l-a rugat, cu lacrimi n ochi, sa o crute, fiindca ea adusese oamen ilor numai foloase. Croitorul se milostivi de ea si o lasa libera pna la urma. Lun du-si zborul, ea i striga ca l va rasplati odata pentru fapta lui buna. nsa croitorului i era si mai foame. Cautnd mncare prin jur, nimeri peste cteva rate c e se balaceau ntr-o balta. Se bucura tare cnd le vazu si prinse repede una, ca sai rupa gtul. Chiar atunci, din stufaris iesi o rata batrna si-l ruga fierbinte sa nu-i omoare puiul. Croitorul se milostivi de ea si pleca mai departe cu minile goale. Merse astfel pna ajunse la un copac tare batrn, n care se gasea un roi de albine. A ttat de foame, omul se gndi sa fure mierea din cuib. Dar regina albinelor, simtind ce gnduri avea el, iesi ca sa-l ameninte cu miile de ace ale supusilor ei. i promise n schimb ca, daca si va vedea de drum, l va ajuta cnd se va afla la strmtoar e. De aceea, omul pleca mai departe. Ajunse, flamnd la castelul cel falnic al regelu i. Trase la un han din apropiere si ceru de mncare. I se adusera toate bucatele rvnite, caci era ora prnzului. Dupa ce se ospata asa c um si dorise, pleca prin asezarile din jurul castelului ca sa caute de lucru. Fiindca se pricepea bine la cusut, stapnul unui atelier de croitorie l tocmi n sluj ba lui. Iar vestea despre iscusinta lui se raspndi repede, ba chiar ajunse pna la rege, care-l numi croitorul curtii. Mare mirare fu cnd afla ca cizmarul curtii ajunsese chiar ticalosul care i scosese ochii cu vrful unui cutit! Dupa uimirea aceea, de care fusese cuprins si cizmaru l, mai ales cnd pricepu ca croitorul vedea iar, nemernicul se gndi cum sa-i vina d e hac fostului sau tovaras de drum, de a carui razbunare se temea acum. Asa ca, n aceeasi seara, ticalosul se duse la rege si i spuse ca noul croitor se l audase ca ar putea gasi coroana de aur ce se pierduse cu multi ani n urma. n dimineata urmatoare, monarhul l chema la el pe tnar si i porunci sa-i aduca vechea coroana, altminteri avea sa fie gonit de la castel. Mhnit, omul si strnse lucruril e si se pregati de plecare, necajit ca trebuia sa plece de acolo, unde i mersese bine. Pornind la drum, pe nserate ajunse la lacul ratelor. Mama puiului l recunoscu. Vazn du-l amart, se apropie de el sa afle de ce suferea, iar omul i povesti necazul sau . Rata se bucura sa auda asa ceva, caci coroana se gasea chiar pe fundul baltii lo r. Se scufunda de ndata si o aduse pe mal. Minunata mai era si stralucea n razele soarelui de-ti lua ochii! Fericit, croitorul o lua si i-o duse regelui. Acesta se nveseli peste masura. i da rui tnarului un lant de aur ca sa-l poarte la gt. Cizmarul se ntuneca mai tare la chip cnd auzi asta si se nfatisa iar naintea regelui

, spunndu-i ca laudarosul de croitor ar fi putut sa lucreze n ceara o copie a cast elului, cu tot ce avea n el, lucruri si fapturi. Imediat ce auzi asa ceva, regele l chema la el pe om si i porunci sa construiasca castelul din ceara, cu lucrurile si fapturile din el. Iar de nu va putea asa cev a, n temnita i vor putrezi oasele! Omul pleca necajit de acolo, caci pricepuse n ce mare belea intrase. Pornind el l a drum, ajunse lnga copacul cel batrn n care stateau albinele. Cum se odihnea la um bra lui, suparat si ngndurat, matca se apropie de el ca sa afle ce greutate l apasa . Atunci croitorul i povesti ntreaga tarasenie. Albinele se sfatuira ntre ele, zumzai nd de zor. Regina lor i zise sa se ntoarca la castel si sa stea linistit acolo, ia r peste o zi sa revina la ele. Omului nu-i venea sa creada ca lucrurile se dovedisera att de simple. Facu asa cu m i ceruse matca, iar albinele zburara de ndata la castel si patrunsera nauntru pri n ferestrele deschise, dupa care se ntoarsera la copacul lor, apucndu-se de treaba . A doua zi, cnd veni croitorul, nu-si crezu ochilor. Albinele facusera un castel l eit celui regesc, doar ca era din ceara alba ca neaua. El l lua si i-l duse regel ui, iar acesta, peste masura de bucuros, i darui o casa frumoasa, din piatra, cum doar marii dregatori mai aveau. Cizmarul, mai ntunecat la chip ca oricnd, se duse iar la rege si i spuse cum se lau dase croitorul ca ar fi putut face o fntna n curtea castelului, unde nu era asa cev a, pentru ca apa sa nu mai fie carata tocmai de la ru. Imediat fu chemat bietul c roitor si i se porunci ca pna n dimineata urmatoare apa sa tsneasca n curtea castelu lui, altminteri si va pierde capul. Tnarul se ngrozi auzind asemenea amenintare. Fugi de ndata de acolo, plngnd. Mergnd pe cmp, la ntmplare, dadu peste mnzul pe care-l crutase el odinioara si care se facuse un cal falnic si frumos. Armasarul afla de ce era necajit si l ncuraja. Se ntoarsera mpreuna la castel. Calul alerga de cteva ori n jurul curtii, apoi sari ct putu de sus si, cnd cazu, izb i pamntul cu copitele asa de tare ca o bucata din acesta se cufunda n adnc si apa ts ni de acolo pna la naltimea unui om. Dupa asemenea isprava, croitorul a crezut ca va rasufla usurat de acum ncolo. Num ai ca cizmarul s-a dus din nou la rege si l-a prt pe fostul sau tovaras de drum cu m ca ar putea sa-i aduca stapnului lor un fiu. Regele avea numai fete, niciun baiat, si era tare trist din pricina asta, ca nu avea urmas la tron. Cnd a auzit asa ceva, tare s-a bucurat. L-a chemat pe croitor si i-a promis ca, d e-i va aduce un fiu, cea mai frumoasa dintre fetele sale i va fi sotie. Tnarul s-a speriat de noua ncercare prin care trebuia sa treaca. Cum rasplata era pe masura, tare mult ar fi vrut sa reuseasca. Se gndi ct se gndi ce sa faca, apoi p leca de la castel. Umblnd pe cmp, la nimereala, se ntlni cu vechea lui cunostinta, barza. Ea mergea de colo-colo si prindea broaste ca sa alunge foamea. Vazndu-l suparat si gnditor, l ntreba cu ce l-ar putea ajuta. Omul i povesti taraseni a. - Nu-i mare lucru, glasui ea. Eu aduc mereu copii celor din orase, astfel ca-i p ot cara unul si regelui. Stai linistit la castel si, peste cteva zile, vei avea c e vedea! Asa ca tnarul se ntoarse la curte. si vazu de treburile sale, linistit si senin, pna ntr-o zi cnd, fiind n apropierea regelui, barza trecu n zbor peste castel, patrunse nauntru printr-o fereastra si i duse suveranului un nou nascut. Cum lasa jos pruncul, regina l lua n brate si se bucura mult de el, caci era frumo s si dragalas. Asa se facu ca ajunse croitorul ginerele regelui, iar la castel ospetele nu mai n cetau. Ct despre cizmar, nemaisuportnd bucuria celui pe care voise sa-l piarda, el fugi d e acolo. Doua ciori se repezira la el si i scoasera ochii, asa ca, de atunci, umb la prin lume orb si cere de pomana de la cei ntlniti n drum. Dupa ce uriasul termina de povestit, micutele femei si Peters se uitara ngrijorat

i la Lyderic. Povestea aceea fusese tare frumoasa si stapnul lor se gasea n mare p rimejdie, daca nu reusea sa istoriseasca una mai fermecatoare! Dar, dupa cteva clipe, ncepu sa povesteasca al doilea urias. El le zise cum, ntr-o zi, pleca un vnator prin padure, ca sa ucida o caprioara si sa aiba ce mnca. Mergnd el prin codru, se ntlni cu o baba. - Buna ziua, voinicule! i zise ea. Te vad vesel si senin, pe cnd eu sunt lihnita d e foame si nu-mi da nimeni o bucatica de carne, sa pot trai pna mine. Vnatorul i ceru sa astepte. Dobor caprioara, apoi i praji o pulpa babei, care se osp ata cu bucata. Cnd sa plece mai departe, ea l opri si i zise: - Pentru ca ai fost bun si darnic, o sa-ti spun ceva ce-ti va fi de mare folos. Mergnd pe poteca asta vei ajunge la un pom cu multe pasarele, care tin cu ciocuri le o mantie. Trage o sageata n ele sa se sperie si sa-i dea drumul! Astfel, vei d obor si una dintre ele. Sa-i scoti inima si sa o nghiti. Apoi vei gasi n fiecare zi , cte un ban de aur sub perna. De te vei mbraca nsa cu mantia, vei zbura unde vei d ori, caci e fermecata. Vnatorul i multumi si pleca mai departe. Nu credea cuvintele babei, ca prea parea totul frumos. Merse pe poteca pna ce dadu de pasarelele din pom. Trase n ele, ca sa dea drumul m antiei. Una cazu la pamnt, doborta, lnga mantie. El facu mai departe ceea ce i spusese baba. Lua inima pasarii si o nghiti. Apoi st rnse mantia. Mare i fu mirarea cnd, n dimineata urmatoare, gasi sub perna un ban de aur! Cum asta se repeta n fiecare dimineata, strnse o multime de galbeni. Cum se simtea cam singur n casa lui din padure, pleca n lumea larga. Merse astfel prin codru pna ce ajunse la capatul sau si porni apoi pe o cmpie ntins a. Departe, n zare, vazu naltndu-se un castel. Ajungnd acolo, vazu la o fereastra stnd o baba si o fata foarte frumoasa. Doar ca batrna era o vrajitoare, ce i zise fetei: - El e vnatorul din padure. Trebuie sa luam de la el inima pasarii din pricina ca reia gaseste, n fiecare zi, cte un ban de aur sub perna. Fata nu voia sa faca ceea ce i cerea vrajitoarea, iar aceasta ncepu sa o ameninte. Vnatorul ceru gazduire la castel. Nu pe degeaba, ci cu bani, ca avea de unde sa p lateasca. Si acolo l atragea nu faptul ca era obosit de atta mers, ci frumusetea f etei. Asa se facu ca l primira si l ospatara dupa pofta inimii. Iar el nu-si lua ochii d e pe chipul fetei pe care o ndragise. Fiindca totul mergea cum voise ea, baba i zise fetei: - E timpul sa i furam inima pasarii. O sa vezi ca nici nu-i va simti lipsa! Apoi pregati o fiertura. I-o turna n cana vnatorului. El o bau, fara sa banuiasca nimic. n dimineata urmatoare, nu mai gasi nimic sub perna...Dupa ce bause fiertura aceea , daduse afara inima pasarii, pe care i-o luase fata si o nghitise. Acum, n fiecar e zi gasea ea cte un galben sub perna. Dar vnatorului nici nu-i pasa de asa ceva. El se ndragostise de tnara de la castel. Statea numai pe lnga ea... Vrajitoarea o ndemna pe fata sa-i ia si mantia fermecata. Ea nsa nu voia, de aceea baba se supara pe ea si o ameninta. Fata nu avu ce face. Amarta, se uita pe fereastra. Tnarul se apropie de ea si o ntr eba: - De ce esti necajita, draga mea? - Din pricina acelui munte din zare, zise ea. Pe el se afla pietre pretioase. Ma ntristez cnd ma gndesc ca nu voi ajunge niciodata acolo, fiindca doar pasarile pot zbura pe naltimile acelea. - Daca asta e tot, atunci ma ndeletnicesc eu de asa ceva. Dupa aceea, trase mantia peste ei doi si de ndata ajunsera sus, pe vrful muntelui. Nestematele din jurul lor straluceau de-ti luau ochii. Ct au strns ei pietrele pretioase, baba l vrajea sa adoarma, astfel el cazu ntr-un s omn adnc. n timp ce dormea, fata i lua mantia, se mbraca cu ea, strnse nestematele si si dori s a ajunga la castel. Tnarul se trezi singur, pe muntele cu pietre pretioase, unde

nimeni nu mai ajunsese. ntelegnd ca fusese nselat de fata la care tinea foarte mult, ncepu sa se vaicareasca , nestiind ce sa faca de acum ncolo. Pe muntele acela traiau niste uriasi. Cum statea flacaul si se gndea la necazul c e daduse peste el, vazu trei namile venind catre el. Vnatorul se prefacu adormit. - Ce viermi mai apar pe aici! glasui un urias. - Calca pe el, zise altul. - Ce rost are? Si asa vor veni norii si l vor lua cu ei, vorbi al treilea. Apoi trecura de el si se ndepartara. Vnatorul se scula de jos si se apuca sa urce catre culmea muntelui. Curnd, de el se apropie un nor, care-l nvalui si l lua cu el , zburnd prin vazduh. Dupa ce umblara astfel prin naltul cerului, ncepura sa se mai apropie de pamnt. Aju nsera deasupra unei gradini ntinse, nchisa ntre niste ziduri groase. Acolo, norul l lasa pe tnar si pleca mai departe. Vnatorul nfometat, vaznd ca nimerise ntre legume si verdeturi felurite, ncerca sa mann ce cte ceva. Asa si umplu burta cu varza ce se gasea peste tot. Dupa aceea nsa, se simti ciudat. Uitndu-se ntr-o baltoaca, vazu ngrozit ca i crescuse ra urechi si bot de magar, ba capatase si patru picioare! Dar, flamnd cum era, nu se putu abtine sa mannce n continuare varza din jur. Asa aj unse ntr-un loc unde i se paru ca avea alt gust. Cnd se uita iar n baltoaca, mare i fu mirarea vaznd ca-si recapatase chipul omenesc! Fiindca trecuse prin attea ncercari, dobort de oboseala, se culca si dormi un somn de plumb. Trezindu-se, se gndi sa plece din gradina aceea, dar nu nainte de a cule ge mai multe verze de acolo, pe care le puse n tolba sa. Sari el zidul cel gros al gradinii, apoi porni catre castelul vrajitoarei. Dupa cteva zile de mers, pe nserate, ajunse n fata lui. Ca sa nu fie recunoscut, se mzgal ise pe chip cu funingine. Dupa ce batu n poarta, aparu vrajitoarea. i ceru gazduire pentru acea noapte, spunn du-i ca era trimisul unui rege si ca i aducea stapnului sau cea mai buna varza din lume. Baba l lasa sa intre. Pofticioasa cum era, i ceru sa-i dea macar o bucatica din va rza minunata. Flacaul nu vru la nceput, dar cum rugamintile nu mai ncetau, pna la u rma se ndupleca si i dadu cteva foi de varza. Baba le nghiti pe data. Apoi se presch imba n magarita si se porni sa alerge zbiernd prin curtea castelului. Dupa aceea se ivi fata cea frumoasa. Tinerii ncepura sa vorbeasca si timpul trecu pe nesimtite. Dupa o vreme, ea se mira ca nu mai venea baba. - Sper ca nu i s-a facut rau, fiindca a mncat cu prea multa lacomie din varza min unata pe care trebuia sa i-o duc stapnului meu, regele, zise el. Auzind povestea cu varza, fata voi de ndata sa guste si ea din asemenea minunatie . De cum o nghiti, se preschimba n animal si ncepu sa alerge prin curte, alaturi de b aba. Vnatorul, dupa ce se spala pe fata de funingine pentru ca ticaloasele sa-l recuno asca, se duse la ele si le zise: - Iata rasplata pentru faptele voastre rele! Iar asta nu-i destul! Apoi le puse cte o funie de gt si le duse la un morar. Se nvoi sa le lase acolo sa munceasca ntreaga zi, dar mncare sa porneasca doar o data, la fiecare apus de soar e. Dupa o saptamna, morarul se nfatisa la castel si i spuse ca animalul mai batrn muris e, iar cel tnar era si el pe duca. Auzind asta, vnatorului i se facu mila de fata si o aduse de la moara. i dadu sa guste din varza cea buna si si recapata nfatisare a obisnuita. De cum se preschimba iar n om, frumoasa fata ngenunche naintea lui si i ceru iertare pentru necazurile pricinuite. i zise si ca baba o silise sa faca toate relele ac elea. Apoi scoase dintr-un cufar mantia si i-o napoie. Vru sa faca acelasi lucru cu ini ma pasarii. Dar tnarul pricepuse ca ea tinea la el si ca l va asculta de acum ncolo, de aceea n u vru sa-i napoieze lucrurile, ci ca ea sa se marite cu el.

Facura astfel nunta mare, cum nu se mai vazuse prin tinutul lor. O multime de oa meni se strnsera la castel, sa se bucure alaturi de ei. Iar de atunci au trait fe riciti, n bogatie si dragoste. Dupa ce uriasul si termina povestea, peste calatori se lasa o tacere grea. Femeil e si Peters se uitau cu spaima la Lyderic, fiindca soarta lor se afla n minile lui . Dar contele nu se ngrijora defel. - Frumoase povesti, n-am ce zice, grai el. Dar a mea este cu mult mai frumoasa c a a voastra. Si ncepu a-si istorisi propria viata, ncepnd cu atacul printului de Buck asupra tat alui sau, contele de Dijon, cu felul n care fusese gasit de bunul sihastru si hra nit de biata caprioara, la mormintele carora plnsese n zadar. Le povesti apoi cum ajunsese la atelierul mesterului Mimer si si facuse sabia Balmung, cu care apoi d oborse balaurul din Padurea Neagra si se spalase n sngele lui. Pe masura ce el istorisea toate lucrurile acelea uimitoare, femeile se luminara la fata, iar Peters se nveseli. Uriasii ramasera cu gurile cascate si ascultau ui miti peripetiile lui Lyderic. El le povesti apoi despre comoara nibelungilor si despre nvingerea lui Alberic si uciderea namilei de Taffner, ce purtase coiful fermecat. Ispravile se nsirara una dupa alta. Cnd Lyderic ncheie, cei doi uriasi nu doar ca i multumira pentru minunatiile auzite, ci i poftira la castelul lor, unde i ospatara cu toate bunatatile trei zile n sir, dupa care, cu parere de rau, calatorii treb uira sa plece mai departe. Dupa nca doua zile de mers, ei ajunsera la malul marii. O traversara n decurs de t rei zile. n a patra dimineata, se aflau n capitala highlanderilor, unde se sarbatorea cu mul t fast data de nastere a regelui. Serbarile cuprindeau un turnir ntre cavaleri, o ntrecere de ochit pentru arcasi si o cursa ntre fete. Aveau sa se termine cu o lupta ntre animalele salbatice feroce, pe care i le trim isese regelui highlanderilor tocmai mparatul din Constantinopole, n schimbul celor patru soimi din Norvegia pe care Gunther i-i daruise. Nu doar ca frumoasa Chrimhilda trebuia sa asiste la turneu si la ntrecerile de tr as cu arcul, dar era obligata sa ia parte si la cursa dintre fete, caci asa se o bisnuia. n capitala highlanderilor, orice tnara, deci si printesele, mergea la acel concurs nca de la vrsta de optsprezece ani. Cstigatoarei i se oferea un trandafir, dar, dincolo de acest simplu gest, i se fa cea o promisiune minunata: avea dreptul de a-l lua de barbat pe cel mai valoros cavaler de pe pamnt. Lyderic avea deci trei ocazii de a o vedea pe printesa, caci ntrecerile ncepeau a doua zi. Neavnd nsa destula rabdare pna atunci, si puse pe cap coiful ce-l facea nev azut si se ndrepta spre palat. Trecu mai nti prin trei apartamente minunate. Primul era plin de valeti, al doilea de curteni si al treilea de ministri. Nu se opri n niciunul dintre ele. Ajunse apoi n saIa tronului, unde regele statea sub un baldachin de purpura broda t cu fir de aur, avnd coroana pe cap si sceptrul n mna. Nu se opri nsa nici n sala ac eea. n sfrsit, ajunse ntr-o camera plina de iarba si de flori, n mijlocul careia vazu o tn ara culcata, ce smulgea petalele unei margarete fara a ntreba nsa ceva, pentru ca ea nu iubea nca pe nimeni. Acea fata frumoasa era printesa Chrimhilda. Lyderic nu si-o imaginase att de minunata nici macar n visurile sale. Se hotar sa s e casatoreasca cu ea cu orice pret, chiar daca ar fi trebuit, ca Iacob, sa fie p astor zece ani. Contele ar fi ramas sa o priveasca pe fata pna seara, daca Gunther n-ar fi trimis pe cineva sa o cheme. Printesa se ridica, ascultatoare ca o porumbita, si se du se sa afle ce dorea de la ea fratele ei. Lyderic o urma fara sa fie vazut. Era vorba despre turnirul din ziua urmatoare, cnd ea trebuia sa-l ncoroneze pe nvingator. De ndata ce contele de Flandra afla ca frumoasa fata urma sa dea premiul, se hota r sa-l cstige. Cum nu mai voia sa piarda timpul, se ntoarse imediat la han.

Fiindca uitase sa-si scoata coiful, intra fara sa fie vazut. Le gasi astfel pe c ele doua femei ale regelui Alberic care, vrnd sa-i faca un dar eliberatorului lor , strnsesera pe drum firele Sfintei Fecioare. Una dintre ele pregatea, astfel, fire mai subtiri dect cele de par, n vreme ce a d oua facea o stofa mai alba ca zapada si mai usoara ca pnza de paianjen. Micutele lucratoare se grabeau si lucrau din tot sufletul, caci ele doreau sa termine pna a doua zi. Din stofa aveau sa faca tunica n care cavalerul urma sa apara la turni r. Lyderic le ghici intentiile si se retrase n camera lui, sa le spuna ca le descope rise. Cele doua femei muncira att de bine, ca a doua zi dimineata si gasi tunica gata. n plus, era minunata, brodata cu perle, safire, topaze si diamante. Nu-i venea sa creada ca din pietre pretioase se puteau face flori artificiale as a de frumoase, cum nu vazuse nici pe tarmul subpamntean al lui Alberic. Astfel ca, de ndata ce se ivi la locul ntrecerii, toate privirile, chiar si cele a le frumoasei Chrimhilda, fura atrase asupra lui. Fiecare spectator i ura tnarului cu tunica alba sa iasa nvingator. De altfel, Lyderic si dezarma toti adversarii si fu proclamat nvingator al turniru lui. nsasi Chrimhilda l ncorona pe cstigator si l invita sa ia masa la palat si sa vi na la balul ce urma sa fie dat acolo. n ziua urmatoare, el se mbraca n arcas. Sageta o pasare din prima ncercare. Nu trebu ie sa uitam ca, n timpul n care si facea exercitiile n padurea unde crescuse, era nen trecut n mnuirea arcului. Lua apoi papagalul ce era agatat de sageata lui, i puse un diamant n gura si doua rubine minunate n locul ochilor, l chema pe Peters si i porunci sa l duca regelui, c a dar pentru felul deosebit n care fusese primit la curte. n ziua urmatoare se desfasura cursa trandafirului. Toate fetele se strnsesera ntr-u n loc ale carei margini erau marcate cu doua cordoane de matase. La o distanta de cinci sute de pasi de ele se gasea trandafirul cu o singura flo are. Dintre competitoare, Chrimhilda era cea mai frumoasa, mai svelta si mai supla. C hipul ei nu ascundea dorinta de a cstiga si de a deveni sotia celui mai viteaz ca valer de pe pamnt, de aceea stralucea, facnd-o pe fata mai frumoasa ca oricnd. Lyderic se hotar sa o ajute sa cstige. Se duse la han, si puse coiful care-l facea nevazut, si umplu buzunarele cu pietre pretioase, se napoie la ntrecere si se aseza lnga ea. Rgele facu semn sa nceapa cursa. Fetele plecara repede, ca niste gazele. Dar, orict de iute se dovedea Chrimhilda, alte sase concurente erau n apropierea e i, astrel ca era greu de spus cine avea sa ajunga prima la trandafir. Atunci, Lyderic, aflat n spatele ei, scoase din buzunar un pumn de nestemate si l e arunca pe jos. Fetele din urma, vaznd cum straluceau la picioarele lor rubinele, perlele, safire le si diamantele, nu rezistara dorintei de a le strnge. Astfel, Chrimhilda se dis tanta de ele. Cum vreo alta fata ncepea iar sa alerge, contele asvrlea alte nestemate. Chrimhild a, pentru care dorinta de a se casatori cu cel mai valoros cavaler de pe pamnt er a mai importanta dect orice diamant, sosi prima la capat si culese trandafirul. Ziua urmatoare fu dedicata luptei cu animalele feroce. Se construira tribune de jur-mprejur pentru aceasta. Pe una dintre ele, izolata si minunat mpodobita, se aflau regele Gunther si sora sa, Chrimhilda, care, fericita ca izbutise sa cstige ntrecerea, tinea n mna trandafi rul primit ca premiu. Deja mai multe perechi de animale se luptasera ntre ele, cnd fura adusi un leu din Adas si un tigru din Lahore. Erau, n acelasi timp, cele mai frumoase fiare, dar si cele mai fioroase ce se aflau fata n fata. Chiar n momentul culminant al luptei lor, printesa Chrimhilda tipa. i cazuse, ntre cele doua fiare, trandafirul pe care l tinea n mna. Tipatul ei fu urmat de altul, scos de toti ceilalti spectatori: Lyderic sarise n arena pentru a-i cauta floarea! Imediat, leul si tigrul ncetara sa se mai bata ntre ei si se ntoarsera spre conte,

mrind si lovind nervosi, n jur, cu cozile. Dar viteazul scoase de la centura biciul de aur si le aplica niste lovituri att d e dureroase, nct fiarele fugira, urlnd ca doi cini. Lyderic nainta spre floare si o culese de jos. n loc sa-i dea nsa printesei Chrimhi lda trandafirul pe care-l cstigase la cursa, i-l dadu pe cel cules n gradinile sub terane ale lui Alberic. Chrimhilda era att de tulburata nct, fara sa-si dea seama de nlocuire, lua trandafir ul ce i se oferi si zise, ntorcndu-se catre rege: - Ah fratele meu, cred ca seniorul Lyderic este, ntr-advar cel mai viteaz cavaler din lume. A doua zi, contele de Flandra i trimise regelui Gunther cele patru cosuri pline c u perle, rubine, smaralde si diamante. i ceru, n schimb, mna surorii sale. Dar Gunther i raspunse ca sora lui se va casatori doar cu cel care l va ajuta sa c ucereasca nenvinsul castel de la Segard, cel nconjurat de flacari, unde se gasea f rumoasa Brunchilda, regina Islandei, adormita acolo de peste cincizeci de ani. Lyderic i raspunse ca era gata sa cucereasca si castelul de la Segard, s-o trezea sca pe regina Brunchilda si s-o aduca n tara highlanderilor. Dar Gunther nu vru n niciun chip sa-l lase pe contele de Flandra sa izbndeasca sin gur n lucruri ce nu-l priveau, de aceea se ntelesera sa mearga mpreuna la asediul c astelului acela. Daca aveau sa izbndeasca n lupta, Lyderic urma sa se casatoreasca cu printesa Chrimhilda chiar n capitala highlanderilor.

Capitolul VIII Dupa opt zile, timp n care vasul cu care cei doi viteji urmau sa calatoreasca, fu pregatit cu tot ce era de trebuinta, ei pornira la drum ntovarasiti de o suta di n cei mai buni cavaleri din tara highlanderilor. nainte de plecare, Lyderic i daru i Chrimhildei cele doua femei ale lui Alberic. Ea le facu de ndata doamnele ei de onoare. Apoi ncerca sa afle de la ele tot ce pu tea despre viteazul care, pentru a o cuceri, pleca ntr-o ncercare att de grea. n seara celei de-a treia zile de navigatie, zarira o lumina mare la orizont. Cei doi tineri l ntrebara pe capitan ce era acolo si aflara ca asa se vedea de la depa rtare castelul Segard. De altfel, pe masura ce noaptea se lasa, incendiul devenea tot mai vizibil. Se d istingeau naltele ziduri cu creneluri ce ardeau fara sa se consume, fiindca erau din azbest, apoi se zarira si cele zece porti, fiecare pazita de catre un dragon . n zori, vasul ce si croia drumul catre marele foc arunca ancora ntr-un port ncntator, aflat n spatele castelului. Gunther vru sa sara de ndata pe pamnt si sa treaca pri n flacari, dar Lyderic l opri, spunndu-i ca avea tot ce trebuia ca sa duca lucruri le la bun sfrsit. Daca regele avea ncredere n el, mpreuna vor reusi. Atunci Gunther accepta sa ramna la bordul navei, cu cei o suta de cavaleri ai sai . Lyderic si lua sabia Balmung, si puse biciul de aur la centura si pe cap coiful ce -l facea nevazut, apoi sari pe mal si, fara a sta mult pe gnduri pe ce poarta sa patrunda n castel, o alese pe cea mai apropiata. Era pazita de un balaur cu sase capete, dintre care trei vegheau, n timp ce restu l dormeau. Lyderic, sigur de el, nainta catre monstru. Orict de nevazut era el, balaurul auzi totusi zgomotul pasilor sai. Imediat, cele trei capete ce vegheau le trezira pe cele care dormeau si toate ncepura sa arunce flacari n directia din care venea zg omotul. Flacarile erau att de intense si de fierbinti, nct caldura lor, mpreuna cu cea a zid urilor, nu-i permisera lui Lyderic sa se apropie de balaur suficient de mult ca sa-l ajunga cu sabia Balmung. Fu nevoit sa o puna n teaca si sa se multumeasca sa foloseasca biciul de aur... s e servi nsa att de bine de acesta ca, dupa numai cteva secunde, monstrul o lua la f uga. Lyderic l urmari si patrunse n castel odata cu el. Apoi l forta sa intre ntr-o nfunda

tura si l lovi pna cnd acesta nceta sa mai arunce flacari pe gurile sale, pentru a a runca snge. Contele de Flandra profita de schimbarea respectiva, si lasa biciul de o parte si scoase sabia Balmung, cu care taie, unul dupa altul, cele sase capete ale monst rului. Apoi si continua drumul. Nu aveau cum sa se rataceasca, fiindca toate strazile duceau catre resedinta pri ntesei, aflata n mijlocul castelului. Lyderic se ndrepta ntr-acolo n deplina tacere. Pe drum dadu doar peste oameni adorm iti, ce stateau n cele mai felurite pozitii. Apoi ntra n resedinta ei. nauntru era aceeasi liniste ce domnea afara. Paznicul turnului dormea cu mna pe goarna. Cinii visau lnga usa. Pasarile ramaseser a tintuite n copaci, iar mustele pe ziduri. Pe masura ce Lyderic trecea prin apartamente, i era usor sa vada ca somnul i surpr insese pe locuitorii castelului n mijlocul unei sarbatori. Anticamerele erau plin e cu felurite mncaruri. Cnd patrunse n sala de dans, constata ca cei de acolo ncremenisera n timp ce cntau. P ozitiile lor erau felurite, iar muzicantii aveau arcusurile pe viori si buzele p e clarinete. Pe un fel de tron zacea un cavaler frumos, care purta o armura ce scnteia de piet re pretioase, iar pe frunte un coif de aur. Pentru ca acela i se paru a fi regele, Lyderic se ndrepta spre el si i scoase coif ul. Imediat, parul blond si minunat i se raspndi pe umeri si un chip ncntator de fa ta se ivi. Fata i era ncadrata de bucle ca de un nimb de aur. Lyderic si apropie obrazul de al ei pentru a vedea daca mai respira. Un suflu blnd si parfumat i arata ca viata nu parasise acel trup minunat. Atunci, contele de Flandra, pentru ca buzele-i erau att de apropiate de acea gura de coral, nu putu rezista dorintei de a o saruta. Dar de-abia buzele sale le at insera pe cele ale razboinicei, ca ea tresari si deschise ochii. Odata cu ea se trezira toti. Muzicantii reluara melodia, dansatorii piruetele, s ervitorii intrara cu mncarurile. - Fii binevenit, tinere, i zise Brunchilda lui Lyderic, fiindca mi s-a prezis ca voi fi trezita ntr-o zi de cel caruia i vor apartine aceasta centura si acest inel . - Din pacate, regina, raspunse zmbind Lyderic, fericirea aceasta nu-mi este desti nata. Nu sunt dect trimisul regelui Gunther, regele highlanderilor, pentru care v a cer mna. n ceea ce ma priveste, ma voi casatori cu sora lui. - Pacat, zise suparata Brunchilda. Auziti, domnilor si doamnelor, cel care-mi ce re mna nu ne-a considerat suficient de demni ca sa-si riste viata pentru noi, de aceea a trimis aici un om mai curajos dect el! - Nu e asa, fermecatoare regina, striga Lyderic, si trebuie sa va cer scuze ca v a contrazic. Cnd m-am hotart sa-l nsotesc pe regele Gunther, care e la fel de vitea z ca mine, l-am pus sa jure ca ma va lasa pe mine sa intru primul aici, iar el n u a avut de ales, a trebuit sa respecte conditia mea. - Asa sa fie, i spuse Brunchilda contelui, fara sa-l asculte. Stie oare cel care te-a trimis prin ce probe trebuie sa treaca pentru a-mi deveni sot? - Desigur, regina. Cum sunt mai primejdioase dect cele prin care am trecut eu, ve ti vedea ct de ndraznet este. - Atunci ntoarce-te la el, vorbi iar Brunchilda, si spune-i sa fie gata pentru a dovedi ca mi merita mna. Probele vor avea loc mine dimineata si trebuie sa stii ca, daca el va pieri n cursul lor, vei pieri si tu! Lyderic vru sa mai adauge cteva cuvinte frumoase la plecare, dar Brunchilda nu-i lasa timp. ntorcndu-i imediat spatele, ea intra n sala alaturata. Contele de Flandra se ntoarse la Gunther. l gasi pe rege asteptndu-l cu nerabdare si i povesti cum se petrecuse totul si cum urma sa treaca, a doua zi, probele prin care sa cstige inima si mna frumoasei prin tese. i mai spuse si de amenintarea Brunchildei, de a-i trimite la moarte pe amndoi, dac a Gunther nu va iesi nvingator. Atunci, regele i ceru lui Lyderic sa plece de ndata de acolo, lasndu-l singur sa-si treaca probele. i mai promise ca, oricum ar fi mers lucrurile, sora lui, Chrimhi

lda, va fi sotia contelui de Flandra. nsa Lyderic, stiind ca Gunther va avea nevoie de ajutorul lui n timpul ncercarilor prin care va trece, l refuza, raspunzndu-i ca vrea sa mparta soarta cu el pna la cap at. Regele, care era bucuros sa-l stie pe conte alaturi de el, nu mai insista. Astfe l, cei doi prieteni asteptara cu nerabdare dimineata urmatoare. Momentul plecarii vasului fusese fixat pentru ora sase n zori. Gunther era gata d e ntrecere la timpul hotart, dar, uitndu-se n jur, nu-l vazu nicaieri pe Lyderic. ncepu sa creada ca plecase cu corabia si sa se creada tradat, cnd o voce i zise: - Nu te teme, Gunther, sunt lnga tine si nu te voi parasi. Cred ca as fi mai de f olos asa dect daca m-ar vedea toti. Regele i recunoscu glasul si se linisti. Porni la drum cu cei o suta de cavaleri ai sai si se ndrepta spre castel. Curnd, o vazu iesind pe Brunchilda n fata a cinci sute de osteni, care l nconjurara pe Gunther si pe cavalerii sai, astfel ca, daca regele ar fi pierdut ntrecerea, n -ar fi scapat niciunul din suita lui. Gunther se ngrijora si sopti: - Lyderic, unde esti? - Aici, rege, raspunse contele. Gunther se linisti. Ajungnd n fata frumoasei razboinice, regele descaleca si i se prezenta, cerndu-i mna . Brunchilda l privi zmbind si i zise: - Pentru ca o casatorie sa fie fericita, trebuie sa respectam legea pamntului, ca re cere ca o femeie sa asculte de sotul ei. Ori, pentru aceasta, e necesar ca ba rbatul sa se dovedeasca mai viteaz dect ea. Eu am jurat sa nu ma casatoresc dect c u cel care ma va ntrece n putere, iuteala si ndemnare. Numai lui ma voi supune. Rege Gunther, esti gata sa primesti cele trei probe pe care le vreau eu ? - Da. - Atunci, daca asa ti este voia, domnule, si pentru ca amndoi suntem narmati, sa nce pem lupta cu lancea. Imediat, opt scutieri adusera doua lanci att de grele, ca patru oameni abia carau una singura. Gunther le privi cu neliniste, caci erau la fel de groase ca un catarg de pe cor abia lui. Nici macar nu credea ca ar fi putut ridica asa ceva. Lyderic nsa i zise: - Nu-ti fie teama! Fa-mi loc n partea din fata a seii tale! Tu vei face doar gest ul, nsa eu voi primi si voi da loviturile. Aceste vorbe l linistira pe rege, astfel ca accepta fara sa ezite. Brunchilda lua o lance cu mare usurinta. ndemnndu-si calul la galop, se duse n locul de unde urma sa atace. Ct despre Gunther, el si ridica arma de parca ar fi fost un pai, ceea ce smulse un strigat de admiratie tuturor celor prezenti si se aseza la o suta de pasi n fata Brunchildei. Se dadu semnalul de ncepere. Caii pornira la galop. Cei doi adversari se ntlnira la mijlocul drumului. Spre mirarea tuturor, lancea lui Gunther se sfarma n bucati n pieptarul de aur al B runchildei, dar o lovi att de puternic, nct frumoasa luptatoare fu aruncata jos de pe cal. Caznd astfel, coiful i sari de pe cap, lasnd sa i se vada chipul mbujorat de rusine si de furie. Deoarece lovitura fusese suportata doar de Lyderic, Gunther nici nu se clintise n sa. - Sunt nvinsa, recunoscu regina, azvrlindu-si lancea. Sa trecem la a doua proba! - Te simti bine? l ntreba Gunther pe Lyderic. - Da, stai linistit! - Bine. Apoi, regele primi cu modestie si bucurie felicitarile celor o suta de cavaleri ai sai. Ei i marturisira ca nu-l vazusera niciodata luptnd cu atta putere. Gunther recunoscu, n sinea lui, ca aveau dreptate. n acest timp, doisprezece oameni aduceau o piatra uriasa a carei nfatisare l facu p

e rege sa se cutremure. - Vezi ce fac? i sopti lui Lyderic. - Da, nu te speria! - Rege, i zise Brunchilda, vezi piatra asta? O voi arunca pna pe muntele ce ncepe l a cincizeci de pasi de aici. Daca o vei azvrli mai departe ca mine, ma voi recuno aste nvinsa. - Cincizeci de pasi! murmura Gunther, uimit. - Nu te teme, i spuse Lyderic. Tu vei face miscarea dar eu voi arunca piatra. Brunchilda lua bolovanul cu o singura mna, l nvrti de doua sau de trei ori deasupra capului, apoi l arunca att de departe, ca nu se opri la poalele muntelui, ci urca, rostogolindu-se, pna la jumatatea naltimii acestuia. Cavalerii lui Gunther nghetasera. Ostenii Brunchildei aplaudau. Cei doisprezece oameni se dusera sa caute piatra pe care o adusera, cu mare greu tate, n locul de unde fusese azvrlita. Apoi o lua Gunther, fara un efort deosebit. Fara sa o nvrta deasupra capului, o ar unca att de departe, ca ajunse la mijlocul muntelui si, rostogolindu-se, trecu de vrf si cobor pe partea cealalta, pna fu nghitita de mare. De data aceasta izbucnira nu aplauze, ci strigate de admiratie. Se repezira apoi sa vada unde se oprise piatra si zarira, n mijlocul marii nvolbur ate, ca se ridicase vrful unei stnci. Brunchilda palise de furie. si chema oamenii n jurul ei. - Veniti aici, le zise ea, caci nca nimic nu e pierdut. Mai e o proba. Rege Gunth er, vezi prapastia asta? - Da. - Dupa cum vezi, are douazeci si cinci de picioare latime. Adncimea nu i-o cunoas te nimeni, iar o piatra precum cea pe care am aruncat-o face multe minute ca sa ajunga pe fundul prapastiei. ntr-o zi, pe cnd urmaream la vnatoare un cerb, acesta a sarit-o si se credea n siguranta. Dar am trecut-o si eu, l-am prins si l-am uci s. Esti pregatit sa ma urmezi precum am urmat si eu cerbul si am sarit dincolo? - Eu stiu? se ntreba Gunther. - Spune da! i sopti Lyderic. - Sunt pregatit! raspunse Gunther. Nu ne scoatem armurile? - Doar tu, rege, daca vrei, spuse mndra Brunchilda. Eu mi-o voi pastra. - Pastreaz-o si tu! i sopti Lyderic lui Gunther. - Voi face ca dumneavoastra! i zise regele Brunchildei. Frumoasa razboinica ncepu sa alerge ca o caprioara. Fara nicio ezitare, fara teama, sari peste prapastie. Daca i-ar fi lipsit doar ct eva degete n lungimea saltului, s-ar fi prabusit n adnc. Spectatorii scoasera un strigat de usurare vaznd-o ajunsa pe cealalta parte a pra pastiei. - E rndul tau, rege, zise ea. - Cum voi face? l ntreba Gunther pe Lyderic. - O sa te prind de mna si o sa te ridic odata cu mine. - Sa nu-mi dai drumul! - Fii linistit, spuse contele de Flandra. Dupa aceea, Gunther ncepu sa fuga att de repede, ca abia putea fi urmarit cu privi rea. Ajuns la marginea prapastiei, se ridica n aer ca un vultur, de parca ar fi a vut aripi, si cobor pe cealalta parte la mai mult de zece picioare distanta de lo cul unde ajunsese Brunchilda. - Rege, i zise ea, m-ai nvins n cele trei probe pe care le-am ales. Nu mai am nimic de spus. M-ai cucerit, sunt sotia ta. - Si tu, i sopti Gunther lui Lyderic, sotul surorii mele. Astfel ca, n timp ce regele i saruta mna Brunchildei, Lyderic i strngea lui mna. Apoi, Gunther si sotia lui naintara catre cei prezenti, iar Brunchilda l recomanda tuturor drept stapnul ei. Stirea aceea trezi, att printre cavalerii irlandezi, ct si printre cavalerii islan dezi, ct si printre highlanderi, mare bucurie. Cu asemenea rege si regina nu se p uteau teme de niciun alt popor strain. Lyderic si scoase coiful si, vazndu-se iar, i saluta pe cei doi ca si cum atunci co borse de pe corabie. Brunchilda de-abia l baga n seama, iar Gunther, care o saruta

de zor, se multumi sa-i strnga mna. Hotarra sa faca ambele nunti n capitala highlanderilor. Trebuiau nsa sa mai stea ci ncisprezece zile la Segard pentru ca Brunchilda sa lase tara n ordine. Trecnd timpul acela, ei plecara, si un vnt favorabil le duse corabia pna n tara high landerilor. Printesa Chrimhilda fu fericita sa-l revada pe Lyderic si sa afle din gura frate lui ei ca l servise att de bine, cu credinta si iscusinta. O primi, de asemenea, p e regina Brunchilda ca pe o sora careia avea sa-i acorde de acum ncolo toata prie tenia. Numai ca aceasta, n ciuda primirii calduroase, fu, dupa obiceiul ei, rece si mndra , caci ea dispretuia fetele care, precum Chrimhilda, nu se ocupasera de altceva dect de mbracaminte si de broderie. Ct despre cele doua micute doamne de onoare, ele fura fericite sa-si revada elibe ratorul, fiind bucuroase peste masura sa stea n preajma printesei Chrimhilda, car e avea pentru ele felurite bunatati si careia, n schimb, i faceau minunate si nesp us de fine broderii. Cele doua nunti se facura cu mare pompa. n cele trei zile ce urmara se desfasurar a numeroase festivitati si turnire. Dar, chiar n ziua casatoriei, Lyderic primi s tire de la mama lui ca era chemat pe domeniile sale. Buna si batrna printesa nu mai putea de dorul fiului ei si l ruga sa vina mpreuna c u nora ei, pe care ardea de nerabdare sa o cunoasca. Daca ntrziau macar opt zile s a plece la drum, aveau sa o gaseasca moarta de suparare. Lyderic i spuse deci sotiei sale ca trebuiau sa plece de ndata. Cum pentru ea dori nta lui era porunca, hotarra sa porneasca la drum chiar a doua zi dimineata. Frumoasa Chrimhilda i ceru contelui de Flandra permisiunea de a-i da cumnatei sal e jumatate din bijuteriile ei din perle, rubine, smaralde si diamante, iar el ncu viinta. Dar Brunchilda i trimise napoi nestematele. Mndra din cale afara, i spuse ca podoabele ei sunt lancea, pieptarul, scutul, coiful si sabia. Acesta fu un nou motiv pentru Lyderic sa plece mai repede de acolo, caci a price put ca o sedere mai ndelungata la rege ar fi dus la nasprirea nentelegerilor dintre cele doua femei. Contele de Flandra si Chrimhilda plecara spre castelul de Buck, unde locuia batrn a printesa si ajunsera acolo dupa cteva zile de drum. Ermengarde fu fericita sa-si revada fiul si i facu fetei o adevarata primire de m ama. n rest, totul mergea bine n tinuturile Flandrei. Poporul era mai multumit ca nicio data si nu cerea altceva dect ca bunul Dumnezeu sa-i dea viata lunga printului ce avea un suflet att de bun. Dupa exact noua luni, printesa Chrimhilda dadu nastere unui baiat frumos, care p rimi numele de botez Andracus. Capitolul IX Gunther o felicita pe sora lui pentru nastere si i invita, pe ea si pe Lyderic, s a vina sa-i vada de ndata ce ea ar fi putut suporta calatoria. i mai spuse ca are lucruri importante de vorbit cu contele Flandrei. Lyderic i arata scrisoarea sotiei sale. Ea dorea foarte mult sa-si revada fratele . Gratie firii ei bune, uitase comportarea prea mndra a reginei Brunchilda, care o invitase sa vina si sa petreaca o vreme la curtea lui Gunther... Batrna printesa nu fu de acord cu plecarea aceea, dar ncuviinta doar cu conditia c a micutul nepot sa ramna la ea. Contele Flandrei nu avu ce face si si lasa fiul la castelul de Buck, mai ales ca Gunther nu-i scrisese ca Brunchilda ar fi nsarcinata. De aceea, n-ar fi vrut sa-i faca sa se simta prost pe cei doi, fiindca nu aveau copii si nu puteau fi la fe l de fericiti ca el. Lyderic si Chrimhilda plecara mpreuna spre capitala highlanderilor. Fura primiti de Gunther cu cea mai mare bucurie. Chiar si mndra Brunchilda paru m ultumita ca-i vedea iar. Se uita la Lyderic si se mbujora, caci nu putea sa nu-si aminteasca felul n care e l o trezise, printr-un sarut. Despre ntmplarea aceea nu-i vorbise niciodata sotulu i ei.

n ceea ce-l privea, contele Flandrei socotise inutil sa-i povesteasca lui Gunther nprejurarea respectiva, astfel ca regele punea mbujorarea sotiei sale pe seama bu curiei de a fi iar cu prietenii lor. De ndata ce Gunther si Lyderic ramasera singuri, lucru ce se petrecu foarte reped e, contele l ntreba ce lucruri importante avea sa-i spuna. Gunther i povesti cumnatului sau o ntmplare ciudata. n noaptea casatoriei lor, Brunchilda si desfacuse jartierele. Cu una dintre aceste a i legase lui minile, iar cu cealalta, picioarele. Apoi l agatase de niste arme atr nate de zid. Dupa aceea se culcase linistita. Gunther strigase dupa ajutor, dar imediat Brunchilda se trezi si l batu att de tar e, ca bietul rege a promis sa taca si sa stea linistit ntreaga noapte. Dupa asta, ea s-a culcat iar si a dormit pna s-a facut zi. Apoi, trezindu-se, l-a chinuit iar pe Gunther, dupa care l-a dezlegat. De atunci, n fiecare noapte, regina i-a facut la fel, cu deosebirea ca-l batea di n ce n ce mai rau. Lui Gunther nu-i ramnea altceva dect sa fuga ntr-o sala alaturata, n fiecare seara. Acolo se baricada ct de bine putea. Acelea erau lucrurile importante pe care Gunther voia sa i le spuna. Regele avea motivele lui, bine ntemeiate, sa conteze pe sprijinul contelui de Fla ndra. Lyderic se gndi pret de cteva clipe la cele ascultate. Apoi puse mna pe umarul lui Gunther si i spuse: - Stai linistit! n seara asta, dupa ce vor pleca toti pajii si servitorii, n loc s a iesi pe usa, ncui-o, cu Brunchilda nauntru. Apoi stinge lampa. Restul ma privest e pe mine. Te-am ajutat n primele trei probe, nu te voi parasi la ultima. - Vei fi deci acolo? l ntreba Gunther. - Voi fi, i raspunse prietenul sau. - Dar cum voi sti asta? - ti voi vorbi la ureche, cum am facut la castelul de la Segard. Gunther si mbratisa prietenul, jurndu-i ca nu va uita acel ultim serviciu, mai impo rtant dect toate de pna atunci. Sarbatorira ntreaga zi. Regele si regina highlanderilor pareau sa se simta minuna t mpreuna, de aceea toata lumea deplngea sterilitatea lor, singurul nor ce putea nt uneca familia lor att de fericita. Brunchilda aparea n ochii tuturor ca foarte serviabila. Asa se purta ziua, iar no aptea devenea stapna lui Gunther. Se lasa seara, iar regina nu banui nimic despre complotul ce se urzea mpotriva ei . Cnd veni vremea sa mearga la culcare, Lyderic o conduse pe Chrimhilda n camera lor , iar el, spunnd ca mai avea unele lucruri de discutat cu regele, o lasa singura, cum nu prea obisnuia. Acest lucru o supara pe Chrimhilda. Dar, fiindu-i devotata trup si suflet sotulu i ei, cum Lyderic i spusese ca trebuia sa-l ajute pe fratele ei, nu facu nimic sa -l mpiedice sa mearga la ntlnirea nocturna. Contele de Flandra trecu n camera nvecinata, si puse coiful fermecat pe cap si se f acu nevazut, apoi se ndrepta spre ncaperea regelui. Usa acestuia era deschisa. Ca de obicei, pajii si servitorii, ducnd n mini torte aprinse, tocmai si nsoteau stapn ii n camera unde se petreceau, de peste un an, lucruri att de ciudate. Lyderic se amesteca printre ei. Vaznd ca regele era cam ngrijorat, se apropie de e l, zicndu-i: - Iata-ma! Din acel moment, fata lui Gunther se destinse, iar privirea lui nceta sa se mai nd repte spre pacatosul manunchi de arme fixate n zid, care i amintea de lucrurile ne placute petrecute n timpul noptii. La ora obisnuita, servitorii si pajii se retrasera, lund cu ei tortele si nelasnd dect o lampa aprinsa. Brunchilda, care pna atunci pastrase aparentele unei femei supuse, se ridica mndra si, cu mersul unei regine, nainta catre sotul ei. Dar Gunther, dupa ce-l ntrebase n soapta pe Lyderic daca era acolo si primise rasp

unsul dorit, se duse la usa, o ncuie si baga cheia n buzunar, n loc sa fuga, cum fa cea de obicei. Brunchilda l lovi pe rege asa de tare, ca l arunca pe masa unde se gasea lampa. Ac easta se rasturna si se stinse. Astfel, n camera se facu bezna. - Vezi? l ntreba Gunther pe contele de Flandra. - Da, raspunse acesta. Acum du-te ntr-un colt si stai linistit. Am eu grija de ea ! Lyderic se apropie de regina. Cum ea credea ca era Gunther si se stia mai putern ica dect el, vru sa-l prinda de mini si sa i le lege, cum obisnuia. De data asta lucrurile nu se petrecura ca nainte. Lyderic o apuca de ncheieturi pe Brunchilda si o lega cu centura. Apoi o atrna de manunchiul de arme si disparu. Cnd sa iasa din camera, atinse ceva cu piciorul. Se apleca sa vada ce era si ridica de jos ceva matasos. Ajungnd la lumina, recunoscu centura Brunchildei, pe care o purta de obicei, si p rin care avea trecut un inel cu nsemnele ei. Cnd se ntoarse n camera sa, Lyderic o gasi pe Chrimhilda foarte ngrijorata. Cum nu avea secrete fata de ea, i povesti ceea ce se ntmplase, i arata inelul si cen tura gasite. Chrimhilda vru sa le pastreze ea. La nceput, Lyderic nu ncuviinta asa ceva dar, cnd vazu ca astfel o ntarta mai tare, i dadu centura si inelul, rugnd-o totodata sa promita ca nu va spune niciodata de u nde proveneau. Chrimhilda i promise. n clipe acelea se gndea, fara ndoiala, ca si va respecta cuvntul dat. Dimineata, de cum l vazu pe Lyderic, Gunther se duse la el si i strnse mna ca un nvin gator. Ct despre Brunchilda, ea era trista si rusinata si nu putea uita victoria pe care sotul ei o cstigase asupra-i. Datorita slabiciunilor omenesti, Brunchilda era dominata si de pasiuni meschine, iar ura pe care o resimtea fata de Chrimhilda crescu ntr-att, ca ele nu se mai pu teau ntlni fara a schimba cuvinte ntepatoare. Pe lnga acestea, tulburarile se declansasera n partea de miazanoapte a tarii si Gu nther fu obligat sa-si paraseasca palatul pentru a se duce sa le stinga. Se desparti deci de Lyderic si de Chrimhilda, lasndu-i Brunchildei sarcina de a nd eplini datoriile ce reveneau gazdei. Dar regina de-abia se vazu singura, ca ncepu sa-si trateze oaspetii de sus, ceea ce lor nu le placu. Lyderic mai trecea cu vederea aceste lucruri, nchipuindu-si ca stie motivul acelu i dispret. Pentru Chrimhilda erau nsa de nesuportat, caci nu putea ndura insultele ce le erau adresate. De aceea, se hotar sa se razbune. Cnd veni sfnta zi de duminica, fara a-i spune sotului ei ce avea de gnd sa faca, si puse pe deget inelul si si strnse n jurul mijlocului centura pe care Lyderic o gasi se la Brunchilda n timpul noptii n care se luptase cu ea. Plecnd la biserica n acelasi timp cu cumnata ei, vru sa intre nauntru naintea aceste ia. Brunchilda nsa o opri. - De cnd, i zise ea, supusa intra naintea reginei? - De cnd port acest inel si aceasta centura, i raspunse Chrimhilda Vazndu-le, Brunchilda scoase un tipat si lesina n bratele femeilor ce o nconjurau. Ct despre Chrimhilda, ea intra n biserica si ngenunche n locul de onoare. nsa, imediat dupa aceea, si aminti ca-si calcase promisiunea pe care i-o facuse so tului ei si si dadu seama, cu spaima, ca urmarile gestului ei puteau fi ngrozitoar e. De aceea, cum se termina sfnta slujba, se ntoarse la palat si, ntlnindu-l pe Lyderic , l implora sa plece de ndata de acolo caci, i zise ea, nu mai putea suporta umilin tele la care o supunea cumnata ei. Contele de Flandra, hotart si el sa puna capat acelor nentelegeri, anunta plecarea pentru a doua zi si se duse la Brunchilda sa-si ia ramas-bun. Regina nsa nu-l primi. Lyderic, considernd refuzul ei drept o insulta, pleca chiar n aceeasi seara, fara sa-l anunte pe Gunther despre adevarata cauza a hotarrii lu i.

De-abia trecura cteva zile de cnd Lyderic si Chrimhilda plecasera din capitala hig hlanderilor, ca regele se ntoarse dupa ce linistise revoltele din partea de miaza noapte a tarii sale. Prima lui grija fu sa o vada pe Brunchilda. n loc sa o gaseasca bucuroasa, asa cu m se astepta, ea plngea. Vru sa o ia n brate, dar ea cazu n genunchi naintea lui si i ceru sa se razbune pe contele de Flandra. - Dar ce a facut? se mira Gunther. - Majestate, raspunse Brunchilda, m-a insultat foarte tare, iar numele dumneavoa stra a fost facut de rs. A obtinut, nu stiu cum, inelul si centura pe care mi leati luat n timpul noptii si i le-a dat Chrimhildei, spunndu-i ca el este cel care mi le-a smuls. Stiti bine adevarul, stapne, pentru ca timp de un an de zile nu at i putut sa mi le luati. Gunther pali foarte tare, caci crezu ca Lyderic l tradase, si ridica de jos sotia si i zise: - Ati mai vorbit cu cineva despre toate astea? - Cu nimeni n afara de dumneavoastra. - Ei bine, nici sa nu vorbiti si stati linistita. Veti fi razbunata! Mndra regina se ridica pe jumatate multumita, cu gndul la razbunarea promisa de Gu nther. Pentru ca regele era un om cinstit, prima data vru sa se razbune pe contele Flan drei acuzndu-l de minciuna si provocndu-l la lupta unul mpotriva celuilalt. Stiind nsa ct de puternic si curajos era rivalul sau, se hotar sa ia, nainte de conf runtare, toate masurile cerute de prudenta si corectitudine. n primul rnd, trebuia sa aiba o armura foarte buna, care sa-l apere de lance si de sabie. Vrnd sa o aleaga el singur, porni la drum ntr-o dimineata si ajunse la ate lierul fierarului Mimer. Dupa sase zile de drum i gasise pe Mimer, Hagen si tovarasii lor, care continuau sa faca cele mai frumoase si mai bune arme ce se puteau vedea. Gunther ncepu sa le explice amanuntit ce fel de armura voia el si le promise ca v or fi platiti att de bine, nct mesterul Mimer si oamenii sai, vrnd sa faca o treaba ct mai buna, l ntrebara mpotriva cui urma sa lupte, ntruct ei i stiau pe toti cavaleri Apusului care si lucrau armele la ei. Regele le spuse ca adversarul sau era Lyderic, primul conte al Flandrei. Atunci Mimer clatina din cap, iar Gunther l ntreba ce nsemna gestul acela. - Sire, zise el, aveti o sarcina foarte grea. Nu exista nicio sabie destul de bu na ca sa-l raneasca pe Lyderic, fiindca el a omort dragonul al carui snge l-a facu t de nenvins si, precum legendarul Ahile, ntr-un singur loc poate fi lovit caci, a tunci cnd s-a mbaiat n sngele monstrului, o frunza de tei i-a cazut ntr-o anume parte de pe piele. Trupul sau e acoperit cu o pojghita care, desi e foarte subtire, e mai de nepatruns dect cel mai tare otel. - Si unde i-a cazut frunza aceea? - Nu stiu, raspunse fierarul. Atunci, Hagen, care-i daduse lui Mimer sfatul de a-l trimite pe Lyderic n Padurea Neagra, iesi n fata lui Gunther si i zise: - Majestate, cu tradatorii trebuie sa te porti ca atare. Daca mi dati jumatate di n banii pe care vreti sa-i dati pe armura si cealalta jumatate o veti lasa meste rului Mimer, va voi scapa eu de Lyderic si, dupa ce va pieri, i veti lua si pamntu rile! - Ce vrei sa faci pentru asta? - E treaba mea, sire. Aveti ncredere n mine! - Fie, glasui Gunther, faceti cum stiti. Iata jumatate din suma pe care voiam sa o dau pentru armura. Cealalta jumatate o veti capata cnd veti scapa de Lyderic. Astfel se facu pactul dintre regele highlanderilor, Gunther, fierarul Mimer si c alfa Hagen. n aceeasi zi, suveranul se ntoarse ca sa ajunga n tara sa, iar Hagen, lundu-si un to iag n mna si o greutate n spinare, porni spre castelul de Buck. Ajunse acolo dupa trei zile si ceru sa vorbeasca cu Lyderic, contele Flandrei. A cesta, aflnd ca un drumet are sa-i spuna ceva, porunci ca omul sa fie adus naintea lui. Abia l zari, ca-l si recunoscu pe Hagen, calfa mesterului Mimer.

Deoarece Lyderic uitase raul facut de acesta, l primi foarte bine pe drumet si l nt reba ce-l aducea la castelul sau. Hagen i raspunse ca se certase cu Mimer si l parasise, de aceea cauta un stapn boga t, pe care sa-l serveasca. Se gndise sa vina la fostul lui tovaras de la fierarie . Plin de umilinta, voia sa intre ca armurier n slujba contelui. Fiindca Lyderic stia ca, dupa mesterul Mimer, Hagen era cel mai bun fierar, l pri mi de ndata n serviciul sau si i ncredinta conducerea tuturor atelierelor de pe pamnt urile sale. Cei din jur se bucurara, n afara de Peters, care stia ca Hagen avea un caracter u rt si ca l dusmanea pe stapnul sau. Lyderic nsa rse de banuielile lui, iar noul venit fu instalat la castel n slujba ce fusese nfiintata special pentru el. Dupa cteva zile, contele Flandrei primi o scrisoare de la Gunther, care l anunta c a rascoala se ntinsese mult n tara sa si l ruga sa-i vina n ajutor cu cei mai buni c avaleri ai sai. Lyderic, uitnd de nentelegerile dintre cele doua stapne, porunci ca totul sa fie pr egatit ct mai repede si ca o suta dintre oamenii sai de elita sa mearga cu el n re gatul highlanderilor. Ordinul se raspndi cu bucurie n comitatul Flandrei, caci pentru acei razboinici de fier lupta era o sarbatoare. Doar batrna printesa si Chrimhilda, prima dintr-o p resimtire, a doua fiindca stia ce caracter avea fratele ei, nu vazura cu ochi bu ni aceasta plecare. Se ntmpla ca sotia lui Lyderic sa se plnga destul de tare si sa fie auzita de Hagen , care se apropie de ea si i spuse: - Nobila doamna, stiu de ce va temeti. Sotul dumneavoastra este de nenvins, tot t rupul i este aparat, n afara de un loc unde i-a cazut o frunza de tei. Va temeti s a nu fie lovit chiar acolo. Daca i veti face un semn pe vesmnt, l voi putea urmari din spate si-l voi apara de orice lovitura ce l-ar ameninta. Chrimhilda considera oferta drept o inspiratie divina. i multumi din inima lui Ha gen si i promise ca i va broda o cruciulita pe vesmntul sotului ei n locul ce acoper ea portiunea vulnerabila, ca sa fie protejat mai bine. Facu exact ce voia fierarul. n ziua fixata, Lyderic si cavalerii sai erau gata. Dupa obiceiul sau, contele Fla ndrei nu purta armura, ci doar sabie. Era mbracat ntr-o vesta scurta cu mneci, facuta chiar de Chrimhilda, care i cususe o cruciulita pe umarul stng. La plecare, Peters veni si-l ruga pe conte sa nu-l ia si pe Hagen. Dar fierarul era prea pretios pe timp de razboi ca sa lipseasca. Lyderic rse de temerile lui P eters si l numi pe Hagen sef al armureriei. Apoi si lua ramas-bun de la mama si de la sotia lui, fiind pe deplin ncredintat ca norocul avea sa-i zmbeasca iar. Luase cu el sabia Balmung, a carei valoare o stia foarte bine, apoi biciul de au r al regelui nibelung si, n sfrsit, coiful ce-l facea nevazut. Toate acelea, mpreun a cu vitejia sa, constituiau cea mai buna garantie pentru victorie.

Capitolul X Contele Flandrei si cei o suta de oameni ai sai mer- sera timp de trei zile, apo i se mbarcara pe corabiile pe care le pregatise Lyderic, astfel ca n cea de-a opta zi de la plecarea lor din castelul de Buck ajungeau n capitala highlanderilor. Lyderic se mira tare caci, n loc sa gaseasca tulburari si dezordine n regatul lui Gunther, asa cum i scrisese acesta, l afla sarbatorind nabusirea revoltei. Regele l ntmpina de cum debarca si i facu o primire demna de un prieten care-i venis e n ajutor. Apoi, contele Flandrei afla ca se pregatise o mare vnatoare n cinstea sa. Aceasta trebuia sa aiba loc chiar n dimineata urmatoare sosirii sale, asa ca Lyde ric se odihni n capitala highlanderilor si, a doua zi, pleca cu Gunther ntr-o padu re ntinsa unde aveau sa vneze. Ceilalti o suta de cavaleri ai sai ramasera n capitala, iar Gunther le porunci oa

menilor sai sa i ospateze foarte bine. Pe Lyderic l ntovarasira doar Peters si Hagen. Cum padurea se gasea la mica distanta de capitala, ajunsera acolo destul de repe de si ncepura vnatoarea. Haitasii nconjurasera un urs. Dupa un ceas sau doua, animalul, obosit, se lasa ncoltit de cini. Atunci haitasii sunara din corn si vnatorii se repezira ndata acolo. Gunther se ducea sa-l atace cu sabia n mna, iar Lyderic propuse sa-l prinda viu, p entru a-l face cadou reginei Brunchilda. Fiindca nimeni nu ndraznea sa-l prinda, contele de Flandra lua niste frnghii, cobo r de pe cal si se duse catre ursul ce se ridica pe labele sale din spate. Tocmai asta astepta Lyderic! l nfrunta ntr-o lupta corp la corp. Dupa ce-l puse la pamnt, i lega labele si botul, apoi l ridica pe umar. Cum toti caii nechezau si se fereau, cnd vru sa-l puna pe spinarile lor, contele de Flandra l duse n spinare pna n locul unde se servea micul dejun. Masa era bogata si copioasa, asa cum le trebuia unor vnatori nfometati. Dar, n mod ciudat, din neatentie, vinul lipsea. Gunther tocmai si certa servitorii, care dad eau vina unul pe celalalt. Cum asta nu schimba cu nimic lucrurile, regele si aminti ca pe drumul pe care ven isera se afla o fntna cu apa limpede din care putea bea oricine. Le porunci servit orilor sa aduca apa. Dar, cum Lyderic era ncalzit de lupta sa cu ursul, nu mai avu rabdare sa astepte, ci o lua la fuga spre fntna. Era tocmai ocazia asteptata de Hagen! l urmari de ndat a, prefacndu-se ca voia sa-l serveasca. Ajungnd la fntna, Lyderic si lasa lancea lnga o salcie umbroasa. Pentru a se misca ma i usor, puse de-o parte coiful si sabia, apoi ngenunche si, aplecndu-si capul, bau chiar din izvor. Hagen profita de moment. Lua lancea lui Lyderic de lnga salcie si, ochind cruciul ita pe care chiar Chrimhilda i-o cususe pe vesmnt, l strapunse deasupra umarului, n fignd arma cu totul acolo. Lyderic urla si se ridica. Apoi, desi era ranit mortal, lua sabia Balmung si, ca un leu ranit, a carui viata se scurge odata cu sngele, permitndu-i doar o ultima razbunare, l ajunse din urma pe Hagen din trei salturi. Lovindu-l cu vestita lui arma, i despica n doua capul, astfel ca fiecare parte i ca zu calfei pe cte un umar. Imediat se ntoarse si l zari pe Peters care, temndu-se de o tradare, l urmarise pe H agen, dar ajunsese prea trziu. Vru sa-i vorbeasca pentru a-i da un sfat foarte im portant, dar nu mai putu dect sa-i faca un semn cu mna, ca sa fuga, si cazu mort ln ga lesul ucigasului sau. Peters ntelese ndata ca nu mai avea timp de pierdut. Era clar ca razbunarea lui Gu nther nu avea sa se opreasca acolo. Se orienta dupa nori si, pornind n directia vn tului, ncepu sa fuga spre mare. Ajuns pe tarm, vaznd ca era urmarit, se arunca n valuri fara ezitare si, dupa ce no ta pna la una dintre galerele flamande ce erau ancorate acolo, i povesti capitanul ui ce se ntmplase, dnd ordin sa se ridice de ndata pnzele si sa porneasca spre cel ma i apropiat port de la Blankenberghe. La castelul de Buck supararea fu imposibil de descris, imediat ce se afla tragic a veste. Chrimhilda cazu n genunchi n fata batrnei printese, cerndu-i iertare, caci ea l ucise se de doua ori pe Lyderic: o data din mndrie, a doua oara prin ncrederea pe care e l i-o acordase. Din fericire, Ermengarde avea o inima tare. Desi zdrobita de vestea primita, de pierderea fiului ei, se gndi ca trebuiau luate toate masurile pentru a prentmpina n enorocirile ce-i amenintau. Dupa ce anunta imediat moartea lui Lyderic si tradarea lui Gunther, i chema pe to ti flamanzii sa-si apere micul conte. Trimise apoi un mesager regelui Dagobert, vestindu-l ca avea mare nevoie de ajutorul sau. De altfel, nu se scursesera nici opt zile si Gunther debarca cu o mare armata n p ortul Ecluse. Dar, orict se zbatuse buna printesa Ermengarde, situatia era foarte proasta. Cei o suta de cavaleri pe care Lyderic i luase cu el si erau cei mai buni luptato

ri ai principatului Dijon si ai Flandrei cazusera prizonieri atunci cnd se astept asera mai putin, fara a putea macar sa se apere... Mesagerul trimis la curtea regelui Dagobert adusese raspunsul ca suveranul muris e si ca fiul sau Sigebert, care mostenise Franta rasariteana, se batea cu Clevis , fratele sau, care stapnea Franta apuseana. De aceea nimeni nu putea, orict ar fi dorit asta, sa trimita osti n ajutorul Flandrei. Cele doua femei nu se bazau dect pe fortele lor, care erau cam reduse. Le lipsea si un sef de prestigiu, care sa dea ncrederea armatei lor. n acest timp, Gunther si cavalerii sai naintau nestingheriti. Motivul pe care l pre zenta ca sa-si puna ntr-o lumina favorabila agresiunea era ca micul conte Andracu s era minor si ca el venea, ca unchi, sa-l ia sub tutela sa pna la optsprezece an i. Dar, cum lumea stia ca el era asasinul lui Lyderic, nimeni nu se lasa pacalit de prefacuta lui prietenie pentru micul conte. Ermengarde si Chrimhilda adunasera n jurul lor, pentru apararea castelului de Buc k, toti servitorii si luptatorii pe care i aveau. Fara alta speranta dect n Dumneze u, ele se rugau ngenuncheate lnga leaganul micului Andracus. Stateau astfel, cnd li se anunta ca un cavaler fara niciun semn pe coif sau stema pe scut, dar care parea un razboinic de temut, voia sa le vorbeasca. n acele mprejurari, niciun ajutor nu putea fi dispretuit. Chrimhilda si Ermengarde poruncira ca viteazul sa vina de ndata naintea lor. Necunoscutul era foarte nalt si voinic. Parea, cum li se spusese, foarte iscusit n mnuirea armelor. Viziera coifului sau era lasata, asa ca nu i se vedea chipul. Cum o barba alba i esea prin deschizatura inferioara, ele ntelesera ca, daca omul din fata lor pierd use din forta, cstigase, fara ndoiala, n experienta. Se nclina n fata celor doua femei si, trecnd imediat la subiectul care le interesa, le zise ca era surprins de situatia foarte proasta n care le gasea. Venise sa le ofere sprijinul sau, cu speranta ca nu va fi desconsiderat de ele, chiar daca n u mai avea o putere prea mare si se oferea, daca ele nu aveau ncredere, sa jure p e Evanghelie ca era gata sa-si sacrifice viata pentru apararea micului conte. Necunoscutul parea att de sincer, ca femeile, desi nu stiau nca daca experienta si curajul lui erau asa cum credeau ele, i acceptara serviciile, zicndu-i ca orice j uramnt era inutil si ajungea doar cuvntul sau de onoare. i ncredintara armata si apa rarea castelului de Buck. ndata dupa aceasta, cum nu era timp de pierdut, cavalerul necunoscut le saluta pe cele doua doamne si cobor n curte pentru a da ordine. i reuni acolo pe toti luptatorii. Observa ca dispunea de o mie doua sute de osten i, fara a-i socoti pe servitori si valeti. Vaznd ca acum aveau un moral ridicat, si zise ca, desi oastea dusmana avea de patr u ori mai multi luptatori ca a sa, nu trebuiau sa o astepte n spatele zidurilor, ci sa o nfrunte n padure. Lasa pentru apararea castelului o suta de oameni, mpreuna cu valetii si servitori i, iar cu ceilalti porni sa-si nfrunte dusmanii. La plecare, un razboinic batrn se oferi sa-i serveasca drept calauza. Cavalerul n ecunoscut i raspunse nsa ca el crescuse nu departe de acea padure si ca stia toate drumurile din regiune. De altfel, dupa primele ordine pe care le dadu, ostenii recunoscura ca stia locu rile cel putin la fel de bine ca ei, ceea ce facu sa le creasca ncrederea n seful lor. Cavalerul necunoscut si dispuse oamenii chiar n locul unde, cu douazeci si trei de ani n urma, fusese ucis contele Salwart, iar Ermengarde cazuse prizoniera. Era un defileu facut parca special pentru a lua dusmanul prin surprindere si und e doua sute de osteni puteau lupta mpotriva a doua mii. Abia fura executate ordinele, ca se ivi armata lui Gunther care, sigur pe putere a sa, ncurajat de slaba rezistenta nfruntata pna atunci, nainta fara grija, nefolosi nd alta masura de prevedere dect o avangarda ce-i deschidea drumul. Cavalerul necunoscut lasa avangarda sa treaca. Apoi, dupa ce toata armata patrun se n defileu, dadu semnalul cunoscut de oamenii sai si highlanderii se vazura zdr obiti de stncile ce cadeau asupra lor, fara a putea sa distinga macar mna razbunat

oare care le arunca. n acelasi timp, datorita dezordinii ce le cuprindea rndurile, cavalerul necunoscut ntelese ca venise clipa sa atace. Se puse n fruntea ostilor flamande si, n sunetel e trompetelor si ale cornului, repetate de ecourile padurii, i facu sa creada pe dusmanii sai ca avea de trei ori mai multi oameni dect cuprindea, de fapt, armata sa. Gunther se batu cu vitejie, dar flamanzii se dovedira prea bine organizati pentr u ca victoria sa le scape. Dupa o lupta de doua ceasuri, armata highlanderilor fu facuta bucati si pusa pe fuga, iar regele lor de-abia reusi sa rupa ncercuirea, ca sa se retraga cu o suta de oameni. Cnd ajunsera la tarmul marii, sarira n corabii si, rusinati din pricina nfrngerii us turatoare pe care o suferisera, pornira imediat spre capitala lor. nvingatorii se ntoarsera la castel, aducndu-le celor doua doamne vestea cea buna, d ar spunndu-le si ca necunoscutul care-i condusese fusese ranit de moarte. Ele se dusera de ndata la salvatorul lor. Vazndu-le apropiindu-se, el si ridica viz iera coifului si Ermengarde l recunoscu pe Phinard, fostul print de Buck. n urma c u trei ani, el i cedase lui Lyderic toate pamnturile sale si se retrasese n padure pentru a se pocai. Aflase, totusi, de primejdia n care se aflau cele doua printese si tnarul conte. A tunci si mbracase pentru ultima oara armura, spre a le veni n ajutor. Dumnezeu binecuvntase gndul lui cel bun. Prin jocul ntmplarii sau, poate, cu ajutoru l Cerului, ispasirea pacatelor sale avusese loc chiar acolo unde si comisese crim a. Phinard si dadu sufletul a doua zi, rugndu-le pe cele doua printese sa nu-i caute alta groapa dect cea sapata miraculos pentru el n curtea pustie a castelului n curs ul noptii n care se hotarse sa se pocaiasca. A fost nmormntat potrivit dorintei lui. Dumnezeu sa-l odihneasca! Ct despre tnarul conte Andracus, el domni multi ani, cu bucurie si onoare si avu u n fiu, domnul Baudoin I, numit si Baudoin-cel-de-Fier. Aceasta este adevarata legenda a lui Lyderic, primul conte al Flandrei.

Cuprins

Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul

I 3 II 6 III 6 IV 6 V 6 VI 6 VII 6 VIII 6 IX 6 X 6

?? ??