ALEXANDRE DUMAS

Capitolul I Spre sfrsitul anului 1340, ntr-o noapte rece, dar nca frumoasa de toamna, un cavale r urma drumul strmt care iese pe malul stng al Rinului. Avnd n vedere ora trzie si st aruinta cu care-si ndemna calul, dar mai ales oboseala ce i se citea pe chip dupa o zi ntreaga de drum, ai fi putut pune ramasag ca se va opri cel putin cteva ceas uri n oraselul Oberwinter, n care intrase; dar nu, cavalerul si continua drumul cu acelasi pas pe stradutele nguste si ntortochiate, ca un om obisnuit cu astfel de c alatorii, pna ce se vazu n extremitatea cealalta a orasului, pe unde iesi si se pi erdu n noapte. Cum, n clipele urmatoare, luna, ascunsa pna atunci, iesi dintre nori ntr-un colt de cer curat si limpede ca un lac linistit n mijlocul marii de nori c e-si framnta pe cer valurile uriase, sa ne folosim de aceasta lumina fugara si sa aruncam o privire iute asupra calatorului nostru. Era un barbat ntre patruzeci si opt si cincizeci de ani, de statura mijlocie, cu umeri largi, de atlet, iar miscarile n sa i se armonizau att de bine cu pasul calu lui, nct ai fi avut impresia ca fusesera taiati amndoi din aceeasi bucata de stnca. Cum se afla ntr-un tinut cunoscut si, prin urmare, nu se temea de nimic, si atrnase coiful de sa si nu purta pe cap dect o scufie de zale captusita cu pnza, pe care, altfel, o lasa sa-i cada pe spate ca o gluga. Parul lung si des ce-i iesea de s ub scufia de zale dadea chipului sau de o noblete rara un aspect leonin. Ct despr e stirpea lui, aceasta nu putea fi un secret dect pentru cei care, pe vremea acee a, nu cunosteau nsemnele heraldice: privindu-i coiful, ai fi putut observa imedia t coroana de conte ce-l mpodobea si, deasupra acesteia, un brat gol cu o spada. D e partea cealalta a seii, pe scutul atrnat de ea, pe un fond rosu, straluceau cel e trei stele de aur ale casei de Homburg, una dintre cele mai vechi si mai nobil e din Germania. Acum, ca sa mai dam cteva lamuriri asupra necunoscutului pe care l-am adus n scena, vom mai adauga ca viteazul conte Karl venea din Flandra, unde fusese, din porunca mparatului Ludovic al V-lea de Bavaria, pentru a-l ajuta n lup ta pe Eduard al III-lea al Angliei, numit, cu optsprezece ani n urma, vicar gener al al Imperiului. Trecnd si de oraselul Meihem, calaretul parasi drumul pe care-l urmase de la Kobl entz si se nfunda pe cararuia ce ducea catre castelul Godesberg. O clipa, calul s i omul disparura n vale, apoi aparura din nou pe cmp, urmnd drumul de ses pe care p areau ca-l cunosc la fel de bine si unul si celalalt. Dupa cteva minute de mers, calul ridica botul si necheza parca spre a-si face cunoscuta prezenta si, fara c a stapnul sa-l ndemne cu vorba sau cu pintenii, o lua la galop. Lasara astfel n urm a, pe mna stnga, trgul Godesberg, pierdut ntr-o padurice, si, parasind cararea care duce de la Rolandseck la Boue, facura iar la stnga si se ndreptara spre castelul r idicat pe un vrf de colina. Trebuie sa mai spunem ca acest castel purta numele or asului sau, cine stie, poate ca orasul si luase numele de la castel. Era, pare-se, evident ca tinta calatoriei calaretului nostru e castelul Godesber g. Si era la fel de sigur ca contele Karl ajungea aici chiar n toiul unei petrece ri. Pe masura ce urca drumul n serpentine ce pornea de la poalele colinei, se con

vingea tot mai mult de lucrul acesta, apoi, oprindu-se n fata portii, vazu ca ntre aga fatada a zidului frontal era puternic luminata. Prin ferestrele aburite zari grupuri de oameni miscndu-se de colo-colo. Chipul ncruntat al calaretului vadea c lar ca ar fi preferat sa ajunga mai curnd n intimitatea familiei de Godesberg dect n forfota unei petreceri. Intra la pas n curtea castelului. Curtea era plina de scutieri, de valeti, de cai si de litiere; caci, dupa cum am mai spus, era serbare la Godesberg. Sarind de pe cal, o multime de valeti si de servitori se repezira sa ia calul contelui si sa-l duca la grajd. Dar calaretul nu-i lasa sa-l desparta de bidiviu, ci, lund el nsusi frul, l duse n grajdul familie i. Mirati ntructva de aceasta, valetii nu insistara, ceea ce arata ca fusesera obi snuiti cu ciudateniile noului venit. Cnd Hans (acesta era numele pe care contele i-l dadea calului) fu dus la locul ce i se cuvenea si ieslea, i fu umpluta cu paie si cu ovaz, calaretul, dupa ce-si mn gie de cteva ori bidiviul, se ndrepta spre scara cea mare a castelului. n urma lui, Hans se opri din mncat si necheza. ntre timp, contele, strecurndu-se cu greu prin m ultimea pajilor si scutierilor, ajunse n salonul n care se afla adunata n clipa ace ea toata floarea nobilimii din mprejurimi. Noul-venit se opri un moment n usa salii de bal si arunca o privire peste capetel e celor prezenti la stralucitoarea petrecere. Era o multime vesela si zgomotoasa alcatuita din tineri nvesmntati n catifea si doamne nobile n rochii brodate si mata suri. Dar printre toti acesti tineri si tinere elegante, cei mai frumosi erau Ot hon si Ema, fiul si sotia landgrafului Ludwig de Godesberg, seniorul castelului si fratele de arme al nobilului cavaler care tocmai intrase. De altfel, aparitia acestuia fu imediat remarcata: deosebit de toti ceilalti inv itati, se ivise precum Wilhelm n fata Leonorei, mbracat n zale de lupta a caror scl ipire de otel contrasta ciudat cu catifeaua si matasurile stralucitoare ale celo r din jurul sau. Toate privirile se ndreptara dar spre locul unde se afla nobilul cavaler. Singurul care nu privi ntr-acolo fu contele Ludwig, care, n picioare, n c oltul celalalt al salonului, parea adncit n gnduri. Karl si recunoscu vechiul priete n si, fara sa tina cont de nfatisarea posomorta a celuilalt, si facu loc prin multi mea curioasa si ajunse n apropierea contelui Ludwig. Noul-venit se opri un moment lnga stapnul castelului, care nu-l observase si state a posac ca si pna atunci, ncercnd sa nteleaga ce pricini ascunse se aflau n spatele s upararii celuilalt. Parea ca gazda si mpartise toata bucuria la invitati, pastrnd p entru sine doar necazul. n fine, dupa ce mai facu un pas fara ca prietenul sau sa -i remarce prezenta, Karl puse mna pe umarul acestuia. Landgraful tresari si ntoarse capul. Sufletul i era att de rascolit de gnduri, nct pri vi un timp la noul-venit fara a-l recunoaste, desi altadata l-ar fi recunoscut c hiar si de la spate printre sutele de curteni ai mparatului. Dar Karl i rosti nume le si ntinse bratele, ceea ce risipi nedumerirea landgrafului. Si acesta se arunc a la pieptul fratelui sau de arme asemeni unui om care cauta adapost mpotriva ama raciunii, lucru ce nu semana deloc cu o ntlnire ntre prieteni. Totusi, aceasta rentoarcere neasteptata i pricinui tristei gazde o bucurie de neta gaduit. l trase dupa sine pe noul-venit n cealalta parte a salonului si aici, invi tndu-l sa sada pe o canapea lunga de stejar acoperita cu perini brodate n aur, se aseza lnga el. Evitndu-i privirea si tinndu-l strns de mna, landgraful l ntreba pe pri tenul sau ce facuse si ce i se ntmplase n cei trei ani de cnd nu se mai vazusera. Karl i povesti totul, cu lux de amanunte, ca un batrn soldat ce era: cum trupele e ngleze, brabansone si imperiale, comandate chiar de Eduard al III-lea, asediaser a orasul Cambrai, arznd si pustiind totul n cale; cum cele doua armate se ntlnisera fara sa lupte la Buironfosse, pentru ca un trimis al regelui Siciliei, vestit ci titor n stele, venise, cu vestea catre Filip de Valois ca orice batalie cu englez ii comandati de Eduard i va fi fatala lui Filip, prezicere care s-a si ndeplinit m ai trziu la Crecy; si cum, n fine, fusese ncheiata o pace de un an la Esplechin si aceasta datorita doamnei Jeanne de Valois, sora regelui Frantei. Landgraful asculta toate aceste istorisiri n liniste, o liniste ce parea a fi si luare-aminte pna la un punct, desi se ridica uneori si privea cu o grija evidenta prin salon. Dar, cum se aseza de fiecare data si cerea celuilalt sa continue, p ovestitorul, desi mereu ntrerupt, si urma istorisirea, ntelegnd ca gazda sa trebuia sa urmareasca daca totul mergea cum trebuie si musafirii sunt cu totii multumiti

. Iata totusi ca, la ultima ntrerupere, landgraful si uita prietenul si pleca fara sa se mai ntoarca, ceea ce-l facu pe acesta din urma sa-si paraseasca locul. Con tele Karl se apropie iarasi de usa salonului n care luminile sclipeau feeric, dar , de data aceasta, cel pe care-l cauta parea ca-l asteapta, pentru ca landgraful ridica bratul catre prietenul sau. Contele se apropie de gazda si palma acestui a se aseza pe umarul nzauat pe care-l strnse cu putere. Adevarul e ca n sufletul landgrafului se dadea o lupta crunta, desi Karl, aruncndu -si privirea peste multimea vesela ce forfotea prin sala, nu descoperi nimic ce ar fi putut sa provoace o asemenea tulburare. Totusi, chinul prin care trecea pr ietenul sau era att de profund, nct contele, ca un tovaras apropiat ce era, se simt ea aproape la fel de nelinistit. Dar nu ntreba nimic, stiind ca prima datorie a unui prieten este sa respecte tain a celuilalt. Tot astfel landgraful, simtind cum contele i respecta dintr-o nobila delicatete linistea, si privi prietenul, si duse palma la frunte si, dupa o scurt a ezitare, ncepu sa vorbeasca: - Karl, ntreba cu glas surd, aratnd catre fiul sau, oare nu gasesti ca Othon seama na mult cu seniorul care danseaza cu maica-sa? Contele Karl tresari la rndul sau. Cele cteva cuvinte fura pentru el asemeni sclip irii unei luminite pentru calaretul ratacit n noapte. Tot astfel cum calaretul vede, n sclipirea de o secunda, primejdia ce-l ameninta, contele Karl ntelese ntr-o clipita durerea ce se ascundea n sufletul prietenului s au. Si, cu toate ca ar fi fost poate mai bine sa nu raspunda, asemanarea dintre cei doi era att de izbitoare, nct contele nu se putu abtine de la un raspuns, desi s i dadea seama ce nsemnatate avea acesta pentru landgraf: - ntr-adevar, Ludwig, ai putea sa juri ca sunt frati. Nu termina de rostit cuvintele acestea, caci simti cum corpul celui pe care-l ti nea de brat se scutura ntr-un fior dureros, ceea ce-l facu sa adauge imediat: - La urma-urmei, ce nseamna asta? - Nimic, raspunse landgraful cu glas nabusit, voiam doar sa-ti cunosc parerea des pre asemanarea aceasta. Vino, acum, sa-ti termini istorisirea. Si-l conduse spre aceeasi canapea unde Karl si ncepuse povestea, pe care de data a ceasta o sfrsi fara sa fie ntrerupt. Iata nsa ca de-abia termina de istorisit, cnd, pe usa principala a salonului, intr a un barbat. Vazndu-l, landgraful se ridica imediat si se ndrepta spre el. Cei doi si vorbira o vreme n soapta si, orict ar fi vrut contele sa auda ceva, i fu imposib il. Gesturile celor doi dovedeau nsa ca era vorba despre lucruri extrem de import ante si se convinse de aceasta mai ales cnd l vazu pe landgraf revenind mai posomo rt dect plecase. - Prietene Karl, i zise, fara sa se mai aseze alaturi, dupa drumul lung pe care l -ai facut astazi trebuie sa fii tare ostenit. Voi chema un paj sa te conduca n od aia ta. Deci, noapte buna, ne vom vedea mine. Karl si dadu seama ca prietenul sau vroia sa ramna singur. Se ridica fara sa spuna o vorba, i strnse mna n liniste si-l ntreba din priviri ce se ntmplase. Landgraful i spunse doar printr-un zmbet trist, semn ca clipa n care si-ar fi putut destainui s uferintele nu venise nca. Karl i strnse mna din nou, gata sa-i fie oricnd de folos, s i se ndrepta spre odaia ce-i fusese pusa la dispozitie n aripa cealalta a castelul ui, unde ajungeau totusi zgomotele ndepartate ale petrecerii. Ajuns acolo, se culca cu sufletul cutreierat de gnduri triste si auzul bubuindu-i de muzica balului. Confruntarea aceasta ciudata nu-l lasa sa doarma o buna buca ta de vreme. n sfrsit, ntr-un trziu oboseala i nvinse nelinistea si trupul i birui suf etul. ncet-ncet, gndurile se subtiara si devenira mai putin limpezi, simturile i amortira si nchise ochii... ntre starea aceasta si somnul adevarat se ntindea un rastimp ase manator amurgului, ceva ntre zi si noapte, timp bizar si greu de descris, n care v isul se amesteca cu realitatea, astfel nct amndoua devin incerte. Trupul cavalerulu i, care dormise ani n sir sub cortul de razboi, nvelit n mantaua groasa de psla, dev eni usor ca fulgul si se pierdu n voluptatea patului moale. Cnd se trezi, n zori, primul lucru pe care-l observa fu soarele, ce se ridicase pe cer de-o sulita. Apoi, vazu cu mirare ceva ce-i aminti de ntmplarile din ajun: n jiltul de la capatu

l patului, nemiscat, cu capul n piept, statea landgraful. Parca astepta ca priete nul sau sa se scoale din somn si, lucru ciudat, era adncit n gnduri, nct nici nu obse rva macar ca acesta se trezise de cteva clipe. Contele l masura o vreme n liniste, apoi, vaznd ca pe obrajii palizi si zbrciti ai celuilalt doua lacrimi pornesc sa s e rostogoleasca, nu se mai putu stapni si, ntinzndu-i bratele, striga: - Ludwig, n numele cerului, ce ai? - Vai de mine, facu landgraful, mi-am pierdut si copilul si sotia! Si cu aceste cuvinte, ridicndu-se cu greu de pe jilt, nainta sovaind spre prietenu l sau si-i cazu n brate. Capitolul II Pentru a ntelege mai bine cele ce vor urma, cititorul trebuie sa mai cunoasca alt e cteva amanunte. Landgraful era nsurat de saisprezece ani. Se casatorise cu fiica ducelui de Ronsd orf, care, n 1316 fusese ucis n razboiul dintre Ludovic al Bavariei, de partea car uia luptase, si Federic cel Frumos al Austriei. Proprietatile ducelui se aflau p e malul drept al Rinului, la poalele naltimilor numite Cei sapte munti. Vaduva ducelui de Ronsdorf, femeie virtuoasa si bine vazuta n lume, ramase singur a cu o fata de cinci ani. Pentru ca facea nsa parte dintr-o stirpe de principi si tinea la blazonul familiei, anturajul si curtea ei ramasera la fel de stralucit oare, atragnd laudele nobilimii din jur. La ctva timp dupa moartea ducelui, la curtea Ronsdorf se pripasi un paj, fiul une i prietene a ducesei, stinsa din viata n cea mai neagra saracie. Era un baiat dra galas, cu trei sau patru ani mai mare dect Ema, fiica ducesei. Stapna castelului n u-si dezminti nici cu acest prilej faima de femeie buna si marinimoasa. Micul orfan a fost primit n casa ducesei ca ntr-o adevarata familie si a crescut a laturi de fiica stapnei, mpartind cu ea mngierile vaduvei, nct era greu sa spui care e ra copilul acesteia si care cel adoptat. Se naltara astfel unul lnga altul si, cum spuneau multi, unul pentru altul. Deci m are fu mirarea nobililor de pe tarmul Rinului cnd aflara de logodna tnarului landg raf de Godesberg, n vrsta de optsprezece ani, cu micuta Ema, care n-avea dect zece. Vaduva Ronsdorf si batrnul landgraf convenira ca trebuiau sa mai astepte cinci a ni pna la casatoria copiilor lor. n acest timp, Ema si Albert, pajul, crescura: ea deveni o domnisoara dragalasa, e l un cavaler de toata frumusetea. Ducesa de Ronsdorf veghease de altfel cu grija asupra prieteniei lor si recunostea bucuroasa ca, orict s-ar fi iubit cei doi, nt re ei nu putea fi dect o dragoste frateasca. Ema avea acum treisprezece ani, Albert optsprezece. Inimile lor, ca trandafirii m bobociti, aveau sa se deschida la cele dinti porniri ale tineretii: de aceasta cl ipa i era teama ducesei. Din nenorocire, chiar atunci ea se mbolnavi. Ctva timp nad ajduira cu totii ca tineretea (ducesa n-avea dect treizeci si patru de ani) va bi rui o boala trecatoare. Ea era nsa bolnava de moarte. Simtindu-si sfrsitul aproape, si cheama doctorul si-l ntreba staruitor si cu teama, astfel nct acesta nu putu sa nu-i spuna ca stiinta m edicinei era neputincioasa n cazul ei si ca nu mai avea prea mult de trait. Ducesa primi aceasta veste cu o liniste crestineasca, i chema la dnsa pe Albert si pe Ema, le porunci sa ngenuncheze n fata patului ei si, cu glasul stins, fara alt martor dect Dumnezeu, le dezvalui o taina pe care nimeni n-o mai aflase pna atunc i. Si se mai vazu apoi ca, pe patul mortii, n loc ca bolnava sa-i binecuvnteze pe copii, o binecuvntara copiii pe ea, parnd ca-i iarta nca de pe acum, de pe pamnt, o greseala pentru care avea sa-si primeasca, fara ndoiala, rasplata n cer. n aceeasi zi n care facuse marturisirea, ducesa muri ca o sfnta si Ema, care mai av ea un an pna sa devina sotia landgrafului, o nsoti pe ultimul drum pna la manastire a din Nouenwerth, cladita pe insula cu acelasi nume din mijlocul Rinului, dincol o de oraselul Boue, si ramase acolo. Albert se ntoarse la Ronsdorf. Durerea pe ca re o simtea fata de disparitia binefacatoarei sale nu se deosebea cu nimic de ce a pe care ar fi aratat-o la pierderea unei mame adevarate.

Se scurse nca un an. Ema era acum de-o frumusete dumnezeiasca, asemeni nufarului ce pluteste pe lac n straluciri de curcubeu si umbre diafane. Ludwig i aminti batrnului landgraf, tatal sau, de nvoiala facuta cu vaduva si de co nsimtamntul copilei. n ultima vreme, tnarul si abatuse plimbarile spre Nouenwerth, c olina de pe malul fluviului, sau spre insula ca o prora de corabie, n mijlocul ca reia se ridica o manastire, devenita astazi han. Aici petrecea ceasuri ntregi cu privirile tinta spre cladire. Pricina lungilor sale plimbari era fecioara ce apa rea printre copacii de pe malul Rinului, pe care o recunostea dupa mbracamintea m onahala si care ramnea ceasuri ntregi cu gndul aiurea, visnd poate la fericirea ce-l facea si pe Ludwig sa vina acolo. Nu era, deci, de mirare ca tnarul si-a amintit cel dinti ca doliul trecuse si ca, printr-o fericita ntmplare, venise chiar timpul sorocit casatoriei. Si nu e de mirare ca Albert, care n-avea dect douazeci de ani, desi parea mai vrst nic datorita seriozitatii pe care-o arata, era socotit de toti drept tutorele fe tei. Deci lui i reaminti landgraful ca venise clipa n care Ema trebuie sa-si leped e vesmntul de doliu si sa-l mbrace pe cel de nunta. Albert se duse la manastire si-i spuse Emei ca tnarul Ludwig cerea ndeplinirea fag aduielii facute de mama ei. Ema se mbujora la fata, i ntinse mna si-i raspunse sa e gata sa-l urmeze oriunde o va duce. Calatoria a fost scurta: trecura Rinul si mai strabatura nca doua leghe de-a lung ul tarmului, asa nct tnarul conte nu avu prea mult de asteptat. Trei zile de la mplinirea vrstei sorocite casatoriei, Ema, nsotita de o suita vredn ica de casa Ronsdorf, alaturi de Albert, se cununa cu seniorul si stapnul ei, con tele Ludwig de Godesberg. Doi ani, rastimp n care tnara contesa nascu un fiu pe care-l numi Othon, se scurse ra ntr-o fericire netulburata de nimeni si de nimic. Albert si petrecu cei doi ani cnd la Ronsdorf, cnd la Godesberg. Ajunsese, de altfel, la vrsta cnd un tnar nobil t rebuie sa-si faca datoria de ostas. Se nrola prin urmare ca scutier n armata lui J ean de Luxemburg, regele Bavariei, unul dintre cei mai viteji cavaleri ai vremii aceleia, si-si urma comandantul n lupta de la Cassel. Aici, Jean de Luxemburg lu pta de partea lui Filip de Valois, care si pusese n gnd sa l reaseze pe tron pe cont ele Ludovic de Crecy, izgonit de cetatenii Flandrei. Lupta a fost neobisnuit de sngeroasa si a costat multe vieti omenesti. Albert se dovedi, nsa, att de viteaz, nct Jean de Luxemburg l numi cavaler pe cmpul de lupta. Izbnda a fost, de altfel, hotartoare, caci n curnd razboiul s-a sfrsit si Flandra a f ost nevoita sa ncheie pace. Albert s-a ntors la Godesberg, mndru ca poate sa-i arat e Emei pintenii si lantul de aur dobndite prin iscusinta si ndrazneala pe cmpul de lupta. Contele, chemat n slujba mparatului, lipsea de la castel. Turcii navalisera n Ungar ia si, la apelul lui Ludovic al V-lea, Ludwig plecase mpreuna cu fratele sau de a rme Karl de Homburg. Albert a fost bine primit la castelul Godesberg, unde a ram as aproape sase luni. n sfrsit, satul de atta sedere si vaznd ca suveranii Europei au facut pace, o porni catre Spania, unde Alfons al XI-lea, regele Castiliei si al provinciei Leon, dec larase razboi sarazinilor. Aici a facut minuni de vitejie luptnd mpotriva lui Mule y-Muhamed. Grav ranit lnga Granada, a trebuit sa se rentoarca nsa pentru a doua oar a la Godesberg, unde-l gasi pe Ludwig, barbatul Emei, care luase n posesie titlul si averile tatalui sau, mort la nceputul anului 1332. Micul Othon crestea, avea acum cinci ani si era un copil frumos, cu parul balai si ochii albastri ca ai mamei sale. Rentoarcerea lui Albert fu o adevarata sarbat oare pentru ntreaga familie, dar mai ales pentru copil, care tinea mult la tnarul cavaler. Albert si Ludwig se rentlnira cu mare dragoste, caci amndoi luptasera mpotr iva necredinciosilor, unul la miazazi, celalalt n miazanoapte, amndoi iesisera nvin gatori n lupta si aveau ce-si povesti n serile lungi de iarna. Trecu astfel un an asa cum ar trece o zi. Spre sfrsitul lui nsa, firea razboinica a lui Albert iesi d in nou la iveala: calatori prin Franta si Anglia, l urma pe regele Eduard n campan ia mpotriva Scotiei, rupse o lance n turnirul cu James Douglas, apoi, porni iar sp re Franta, lua parte la atacul asupra insulei Cadsaud alaturi de Gauthier de Mau ny. Dupa toate acestea, aflndu-se aproape de tinuturile germane, gasi prilejul sa faca o vizita vechilor lui prieteni si aparu pentru a treia oara la castelul de

Godesberg, unde ntlni un personaj necunoscut. Era una dintre rudele landgrafului, pe nume Godefroy, care, neavnd ce mosteni de la parinti, ncerca sa-si strnga avere luptnd pentru cine platea mai bine. Se batuse si el cu necredinciosii, la Sfntul Mormnt. Legaturile de rudenie, faima cstigata n cruciade, tinuta sa mndra i deschisesera portile castelului de Godesberg ca unui o aspete de seama. Apoi, nu peste mult timp Homburg si Albert plecnd, ajunsese apro ape unul de-al casei, mai ales ca landgraful Ludwig l gazduise att ct voise sa stea . Godefroy era considerat prin urmare la castel mai mult o rubedenie dect un musa fir. Prietenia, ca si dragostea, si are cusururile ei si unul dintre acestea este gelo zia. n ultima vreme lui Albert i se paru ca Ludwig l primea mai rece ca de obicei. i povesti totul Emei, care-i spusese ca observase si ea aceasta schimbare n purta rea sotului ei. Albert ramase cincisprezece zile la Godesberg, dupa care, sub pretext ca trebuie sa plece la Ronsdorf pentru negot, trecu Rinul si colinele ce desparteau cele d oua mosii si parasi castelul. Dupa alte doua saptamni primi vesti de la Ema. Ea i marturisea ca nu pricepe nimic din purtarea barbatului ei, care, din blnd si binevoitor cum l cunoscuse la nceput , devenise banuitor si posac. Toti cei de la castel, chiar si micul Othon, sufer eau din pricina cuvintelor lui grele, pe care nu le mai rostise pna atunci, cu att mai mult cu ct se obisnuisera cu dragostea lui calda si netarmurita. Si, pe masu ra ce dragostea landgrafului pentru ei scadea, spunea mai departe Ema, Godefroy punea si mai mult stapnire pe sentimentele stapnului, ca si cum ceea ce pierdeau m ama si fiul se transmitea de partea cealalta, asupra omului acela aproape strain pentru ei. Albert plnse din adncul inimii citind scrisoarea de la Ema si se ntreba n sinea sa c um de se poate ca un om fericit, ca Ludwig, uimit parca de prea multa liniste di n caminul sau, sa doreasca sa si-o strice, ca si cnd i-ar fi teama ca nu cumva pa lalaia focului din suflet ar putea sa-i prefaca inima n scrum. Astfel stateau lucrurile n ziua n care Albert primi ca toti ceilalti nobili din mpr ejurimi, invitatia sa vina la castelul de Godesberg, unde landgraful dadea o pet recere cu ocazia aniversarii zilei de nastere a lui Othon, care mplinea saispreze ce ani. Petrecerea, n mijlocul careia l-am adus pe cititor la nceputul acestei istorisiri, nu se potrivea deloc cu starea de spirit a gazdei. nca de la nceputul ei, Godefro y i soptise landgrafului ca asemanarea dintre Othon si Albert este mai mult dect b atatoare la ochi. Adevarat, n afara de fragezimea tinereasca a chipului copilului, obrazul celuilal t fiind ars de soarele nemilos al Spaniei, cei doi aveau acelasi par blond, acei asi ochi albastri, ba chiar si aceleasi trasaturi, ceea ce te facea sa crezi ca ar fi putut purta n vine acelasi snge, adevar ce iesea la iveala chiar si n urma un ei mai putin amanuntite cercetari. Descoperirea aceasta fusese ca o lovitura de pumnal n inima landgrafului. De la o vreme, mpins de Godefroy, se ndoia de curatenia relatiilor dintre Ema si Albert, dar gndul ca aceste relatii vinovate existau nca dinainte de casatorie si ndoiala nv eninata (pe care asemanarea dintre Albert si Othon o ndreptatea) ca fiul sau, pe care-l iubise peste masura, era fructul pacatului, i zdrobea inima si-i faceau vi ata un chin insuportabil. n aceeasi seara, precum cititorul a aflat, a aparut con tele Karl, care, neputnd sa minta, a sporit durerea nefericitului sau prieten, ma rturisindu-i ca asemanarea dintre Albert si Othon era mai mult dect evidenta. Tot usi, cum am vazut, parasise petrecerea fara a insista prea mult si fara a cere l amuriri prietenului sau Ludwig. Cel care vorbea n taina cu landgraful n acelasi colt ntunecat n care acesta ascultas e povestirea contelui Karl nu era altul dect Godefroy, omul ce gonise linistea di n castelul de Godesberg si ntunecase fericirea stapnului. Venise, de fapt, sa-i so pteasca landgrafului la ureche ca este aproape ncredintat, dupa cteva cuvinte prin se din zbor, ca Ema i-a dat ntlnire n seara aceea lui Albert, care trebuia sa plece n aceeasi noapte spre Italia, la chemarea mparatului, n fruntea unui corp de oaste . Nici nu era greu sa se ncredinteze de adevarul spuselor sale, pentru ca ntlnirea fusese fixata la una din portile castelului, unde, pentru a ajunge, Ema trebuia

sa strabata ntregul parc. Odata pornit pe panta banuielii, e greu sa te mai poti stapni. Vrnd sa se convinga cu orice pret ca e nselat, landgraful si nabusi prima pornire fireasca si cinstita de a nu se lasa trt pe panta josniciei omenesti. Se strecura, asadar, n propria-i odaie mpreuna cu Godefroy si, deschiznd fereastra ce dadea nspre parc, se puse sa a stepte dovada de netagaduit a necredintei sotiei, proba ultima care avea sa-i al unge incertitudinea. Si iata ca Godefroy nu se nselase. Pe la ceasurile patru de dimineata, Ema cobor s cara, trecu repede prin parc si se pierdu printre copacii ce ascundeau poarta. Disparitia ei, printre arborii grosi nu tinu mai mult de cteva minute, dupa care se ivi din nou nsotita de Albert, care-o ducea de brat. Sub lumina diafana a lunii, landgraful i vazu sarutndu-se si i se paru chiar ca ve de lacrimi pe obrazul femeii, care plngea din pricina plecarii iubitului ei. Din momentul acela Ludwig fu ncredintat de nselaciunea a carei victima fusese si h otar n graba ndepartarea sotiei necredincioase si a copilului ce nu-i apartinea. Godefroy se prezenta la Ema cu o scrisoare din partea landgrafului, prin care i se propunea sa se supuna ntru totul surghiunului hotart, iar seful garzii castelul ui l aresta pe Othon. n privinta acestuia, se vazu ca stapnul hotarse sa fie trimis la manastirea din Kirberg, de lnga Kolonia, unde avea sa-si schimbe hainele stral ucitoare de cavaler cu sutana aspra de calugar. n zori, porunca fu ndeplinita: chiar n urma cu un ceas cei doi parasira castelul, E ma ndreptndu-se catre manastirea Nouenwerth, Othon spre Kirberg. Exact n acelasi mo ment, contele Karl se trezi cu prietenul sau Ludwig la capati, nfundat n jilt si mo hort ca un stejar caruia furtuna i-a smuls frunzele, iar trasnetul i-a prjolit cor oana. Homburg asculta cu luare-aminte si bunavointa ceea ce-i povesti Ludwig despre ev enimentele din noaptea aceea. Apoi, fara a-l compatimi n nici un fel pe nenorocit ul sot si tata, zise: - Ai ncredere n mine? - Da, raspunse landgraful, dar nu mai e nimic de facut. - Asta ma priveste, i raspunse contele Karl. Si, dupa ce-si mbratisa prietenul, se mbraca, si ncinse spada, iesi din ncapere si se ndrepta spre grajd. Ajuns aici, puse saua pe credinciosul sau Hans, ncaleca si, dupa ce parasi castel ul, relua la pas, cu neliniste n suflet, drumul serpuit pe care-l strabatuse n aju n n goana calului. Cnd fu la poalele colinei, contele Karl o lua pe drumul spre Rolandseck, cu acela si pas domol, adncit n gnduri sumbre, fara sa-si mboldeasca n nici un fel bidiviul. n curnd se afla pe marginea unei rpe adnci, dincolo de care se ridica un schit. n fata schitului, un monah n straie cernite batea matanii pna la pamnt. Vaznd ca locul era cel pe care-l banuise, contele se opri. n clipa aceea, terminndu-si rugaciunea, calugarul se ridica, cobor si urca pieptis rpa abrupta si se apropie de calaret. Acesta l opri si l ruga sa-i spuna daca nu cu mva mai exista si un alt drum catre castel, adaugnd ca n scurta vreme va avea nevo ie de serviciile sale ca preot. Dupa glasul potolit al batrnului cavaler, monahul ntelese ca acesta graia adevarul si, fara a cere alte lamuriri, prinse sa se roa ge pentru sufletul celui ce avea nevoie de el. Contele Karl facea parte din categoria aceea de cavaleri care, n veacul al cincis prezecelea, ncepuse sa dispara, cei pe care Froissard i descrie cu dragostea unui vechi colectionar de antichitati, cu admiratia pe care omul de buna-credinta o a rata n fata lucrurilor bune din trecut. Pentru el, n fata lui Dumnezeu, singura ca re avea dreptul de a judeca era spada, iar greselile cu voie trebuiau sa-si prim easca pedeapsa cuvenita. Povestirea landgrafului strnise n el, n ceea ce-l privea pe Godefroy, banuieli just ificate, pe care, gndindu-se ndelung, ajunse sa le transforme n certitudini. Nimeni , de altfel, n afara acestui adevarat Iago, nu se ndoise vreodata de sentimentele si credinta Emei fata de sotul ei. Karl fusese prietenul ducelui de Ronsdorf, da r n egala masura si cel al landgrafului de Godesberg. Cinstea amndurora fusese n acelasi timp si cinstea lui si considera ca este de dat oria sa sa le apere onoarea n fata uneltirilor lui Godefroy. n urma acestei consta tari, fara a, se sfatui cu nimeni, hotarse sa-l astepte pe intrigant n locul acela

, unde vroia sa-l faca sa-si marturiseasca tradarea sau, daca n-ar fi reusit, sa -l rapuna nu nainte de a-l obliga la acelasi lucru. si fixa, deci, viziera si ramase n mijlocul drumului, ca un grup statuar, cal si c alaret, asteptnd ivirea lui Godefroy. Nu peste mult timp, vazu ivindu-se la capatul drumului un cavaler narmat, ca pent ru lupta. Vazndu-l pe Karl n mijlocul potecii, cavalerul se opri o clipa, dupa car e, ncredintndu-se ca celalalt era singur, se ndrepta n scari, trase spada din teaca si-si urma drumul. Cnd ajunse la ctiva pasi n fata contelui, se opri. Karl nu spuse nici un cuvnt. - Nobile cavaler, ntreba Godefroy, esti cumva stapnul acestor locuri? O sa ma lasi sa trec mai departe, ori atii calea fiecarui calator? - Nu fiecaruia, raspunse Karl, ci doar unuia, unui las si-un tradator, caruia-i voi cere socoteala pentru mrsavia lui. - De vreme ce toate acestea nu ma privesc, urma Godefroy, te rog sa lasi drumul liber sa pot trece pe lnga domnia ta, asa cum se cuvine sa faca un cavaler de cea mai buna casa, cum pari a fi. - Te nseli, l contrazise contele Karl, Ia fel de linistit, tot ce am spus se refer a la domnia ta. Iar ca sa fac loc sa treaca unui las si tradator, asta niciodata . Atunci se ivi calugarul, care se strecura ntre cei doi. - Oameni buni, zise el, ce aveti de gnd sa faceti? - Te nseli, parinte, raspunse contele, cel de colo nu e om bun si nu cred ca as f ace o nelegiuire ucigndu-l. Sa-si marturiseasca vina de a o fi acuzat pe nedrept pe contesa Ema de Godesberg si-l las sa plece si sa se po- caiasca oriunde va vo i. - Iata dovada cea mai clara de vinovatie, zise zmbind Godefroy, care-l luase pe K arl drept Albert. Amantul o apara pe necredincioasa sotie. - Nici vorba de asa ceva, spuse cavalerul si-si scoase coiful, ramnnd cu fata desc operita. Nu sunt cel pe care-l crezi, sunt contele Karl de Homburg. Nu simt fata de dumneata dect dispretul pe care-l am naintea oricarui clevetitor, a oricarui i ntrigant ce strica linistea dintre doi oameni. Marturiseste ca ai mintit si esti liber sa pleci unde vrei. - Ceea ce-mi ceri, zmbi din nou Godefroy, e doar n mna mea si a lui Dumnezeu. - Atunci Dumnezeu sa fie judecatorul nostru! striga contele Karl, pregatindu-se de lupta. - Amin, murmura Godefroy, punndu-si cu o mna coiful pe cap, iar cu cealalta tragndu -si spada. Calugarul ncepu sa se roage pentru sufletele celor doi luptatori. Godefroy era un luptator iscusit, care daduse multe asemenea dovezi n Palestina. Acolo nsa, se lupta pentru Dumnezeu, pe cta vreme aici l avea pe Cel Sfnt mpotriva. Lupta a fost lunga si dramatica. Desi era un spadasin ndemnatic si agil, Godefroy nu putu, n cele din urma, sa tina piept fortei pe care i-o dadea contelui Karl se ntimentul ca lupta pentru adevar. Cazu, n cele din urma, strapuns de o lovitura d e spada, care-i trecu prin armura si-i intra adnc n piept. Iar calul lui Godefroy, speriat de caderea stapnului, o lua la goana napoi de unde venise si se facu neva zut la o cotitura de drum. - Parinte, i zise linistit contele Karl calugarului care tremura de spaima, cred ca ar trebui sa-ti faci sfnta datorie fata de muribund. Aceasta este spovedania d espre care ti-am vorbit. Grabeste-te s-o primesti. Si, vrndu-si spada n teaca, astepta nemiscat ca o stana de piatra pe cal. Preotul se apropie de ranitul care se ridicase sprijinit n genunchi si statea asa cu sngele scurgndu-i-se din rana. Ii scoase cu grija coiful. Chipul muribundului era alb ca varul si o suvita de snge i se prelingea pe la coltul gurii. Karl crezu pret de o clipa ca ranitul nu va putea vorbi, dar se nsela. Godefroy c azu iar pe spate si preotul, ngenunchiat lnga el, i asculta spovedania pe care cela lalt o facu cu un glas soptit si ntretaiat. La ultimele cuvinte, muribundul simti ca sfrsitul i era aproape si, cu ajutorul preotului, ngenunche, ridica amndoua minil e spre cer si zise de trei ori: - Doamne, iarta-ma. Dupa acestea, cazu cu fata la pamnt si ramase mort n mijlocul drumului.

- Parinte, zise contele catre calugar, ti este ngaduit sa spui cele auzite? - Desigur, raspunse preotul, dar unei singure persoane: landgrafului de Godesber g. - Urca pe calul meu, urma cavalerul, sarind jos din sa. Si sa mergem. - Ce faci, frate? se mira calugarul, neobisnuit sa mearga pe calul unui cavaler att de nobil. - Urca, urca, parinte, insista Karl, caci n-as vrea sa se spuna ca un biet pacat os ca mine merge pe cal, pe cnd omul lui Dumnezeu merge pe jos. Si, ajutndu-l sa urce n sa, lua calul de drlogi si mersera mpreuna asa pna la castelu l de Godesberg. Ajuns aici, l lasa pe Hans, contrar obiceiului sau, n grija valeti lor si-l duse pe preot n fata landgrafului, pe care-l gasi n aceeasi ncapere si-n a celasi jilt unde-l lasase, desi trecusera cteva ceasuri de cnd se despartisera. La zgomotul facut de cei doi, landgraful si ridica fruntea galbena cum e ceara si -i privi mirat. - Uite, prietene, i zise Karl, acest vrednic slujitor al lui Dumnezeu are sa-ti mp artaseasca o mare taina. - Cine a murit? ntreba contele, palind si mai mult. - Godefroy, raspunse cavalerul. - Si cine l-a ucis? ntreba n soapta landgraful. - Eu, zise Karl. Dupa care se retrase n liniste, nchiznd usa si lasndu-l pe landgraf singur cu monahu l. Iata ce auzi Ludwig din gura preotului: Godefroy cunoscuse n Palestina un cavaler german din mprejurimile Koloniei, pe num e Ernest de Huningen. Era un om. Tacut si mohort, care intrase cu cincisprezece a ni n urma n Ordinul de Malta si-si cucerise o mare faima prin credinta, cinstea si curajul sau. Godefroy si Ernest luptau mpreuna la Saint-Jean d'Acre, unde Ernest fu ranit de m oarte. Godefroy l vazu caznd de pe cal, porunci sa fie scos afara din iuresul lupt ei si continua apoi sa se bata. Dupa ce lupta lua sfrsit, se ntoarse n tabara de corturi sa se odihneasca, dar veni un mesager si-i spuse ca Ernest de Huningen nu mai avea mult de trait si ca voi a sa-l vada nainte de a muri. Se ndrepta spre cortul celuilalt si-l gasi pe ranit zbatndu-se n niste frisoane ngrozitoare, ceea ce nsemna ca clipele i erau numarate. S imtindu-si sfrsitul aproape, i povesti lui Godefroy toate cele ce urmeaza: La douazeci de ani, Ernest iubise o femeie si fusese iubit de ea. Dar, pentru ca n-avea nici titluri si nici avere, nu se putuse casatori cu ea. Disperati, si u nul si celalalt uitasera ca n-aveau sa poata trai mpreuna si n urma dragostei lor se nascuse un fiu care nu avea dreptul sa poarte numele nici unuia dintre ei. La ctva timp dupa aceea, tnara fusese silita sa ia n casatorie un senior nobil si bog at. Zguduit de cele ntmplate, Ernest plecase n Malta si de acolo mai departe, n Pale stina, unde luptase mpotriva necredinciosilor. Muribundul i arata lui Godefroy un testament prin care i lasa tot ce avea fiului s au, Albert. ntreaga sa avere se ridica la aproape saizeci de mii de florini. Ct de spre iubita sa, care murise n urma cu sase ani, Ernest crezu de cuvinta sa-i dezv aluie numele: era ducesa de Ronsdorf. Godefroy se ntorsese n Germania cu gndul de a mplini cele din urma dorinte ale priet enului sau. Dar, ajungnd la ruda sa, landgraful, si aflnd n ce stare se aflau lucru rile, ntrevazu nca de la nceput foloasele ce le-ar fi putut trage din situatia aces tuia. Landgraful avea un singur fiu si, dupa izgonirea lui Othon si a Emei de la castel, Godefroy ar fi ramas singurul mostenitor al contelui. Felul n care si pusese n gnd sa-si atinga scopul l stim deja si doar aparitia contelu i Karl de Homburg la castel a facut ca planurile acestea sa dea gres. - Karl! Karl! Striga landgraful alergnd catre odaia n care fratele sau de arme l as tepta. Karl! Nu era iubitul, ci fratele ei! Si porunci imediat ca Ema si Othon sa fie readusi la Godesberg. Cei doi mesageri pornira, unul n susul, celalalt n josul Rinului. Primul se ntoarse n cursul noptii. Ema, traind de multa vreme cu necazul n suflet s i, mai ales, dupa umilinta din ajun, cerea ngaduinta sa-si sfrseasca viata n manast irea unde-si petrecuse anul de dinaintea casatoriei, spunnd ca avea chiar dreptul

la aceasta rasplata. Catre ziua se ntoarse si al doilea curier. Omul era nsotit de ostasii care trebuia u sa-l duca pe Othon la Kirberg. Acesta nu era, nsa, printre ei. Iata ce se ntmplas e: cum i prinsese noaptea calatorind pe tarmul Rinului, Othon, care stia ncotro l d uc, prinsese un moment prielnic si se aruncase n valuri. Escorta l cautase zadarni c vreme de un ceas, dupa care o pornise napoi catre Godesberg. Capitolul III

Totusi, supararea landgrafului avea si nu avea temei, pentru ca Othon se aruncas e n valurile Rinului nu pentru a-si cauta moartea, ci libertatea. Crescut pe tarm ul batrnului Rin, baiatul nu avea de ce sa se teama de undele acestuia. Se cufund a, deci, fara frica n apele reci si nota sub apa att ct i ngadui respiratia, iar cnd i si la suprafata, tarmul era att de departe si noaptea att de neagra, nct nsotitorii s ai crezura, cu siguranta, ca ramasese fara viata pe fundul fluviului. Othon nota repede catre tarmul din fata. Frigul noptii i patrundea prin hainele ud e si simtea nevoia de caldura si odihna. Se ndrepta spre prima casa ce-i iesi n ca le, cu ferestrele luminate n bezna noptii, si, pentru ca era imposibil de ghicit daca era ud de ploaie sau de baia rece n fluviu, gazda sa nu banui nimic si-l pri mi cu toata ospitalitatea. A doua zi, dis-de-dimineata, o porni catre Kolonia. Era n sfnta zi de duminica si, intrnd n oras, i vazu pe localnici ndreptndu-se catre biserica, la liturghie. Se ame steca n multime, caci avea de gnd sa se roage si el lui Dumnezeu. nti pentru tatal l ui, ramas singur si cu mintea ratacita... apoi pentru maica-sa, dusa la manastir e... si, n sfrsit, pentru sine, liber, dar pierdut, fara nici un sprijin n lumea la rga, dupa ce fusese obisnuit cu viata tihnita, n bunatate si ntelegere, din castel ul parintesc. Intra n biserica, se ascunse dupa un stlp si ncepu sa se roage. Era, totusi, att de aproape de Godesberg si putea fi recunoscut de vreun senior ce fus ese la balul din ajun sau chiar de arhiepiscopul de Kolonia, monseniorul Waleran d de Juliers, unul dintre cei mai vechi si mai statornici prieteni ai tatalui sa u. Dupa ce si sfrsi rugaciunea, Othon se uita n jurul sau si vazu ca-n multime se afla un numar foarte mare de arcasi veniti din toate colturile tarii si atunci si adu se aminte ca liturghia aceea era oficiata n cinstea Sfntului Sebastian, protectoru l breslei arcasilor. Ceru cteva lamuriri unuia ce se gasea mai aproape de el si a fla ca mergeau la "Serbarea arcului", pe care o dadea n fiecare an, la aceeasi da ta, printul Adolf de Cleves, unul dintre cei mai bogati si mai onorabili seniori printre cei ale caror castele se ridica ntre Strasburg si Nimegue. Othon parasi biserica, ntreba un trecator unde locuia croitorul cel mai bun din o ras, merse acolo si-si schimba hainele de catifea si matase cu altele de postav verde, strnse la mijloc cu un bru de piele galbuie. si cumpara apoi din trg un arc d in cel mai bun lemn de paltin din cte putu gasi si alese o tolba ncarcata cu douas prezece sageti ascutite ca acul. Dupa ce facu toate acestea, se interesa la ce h an se ntlneau de obicei arcasii si, spunndu-i-se, se ndrepta spre "Btlanul de aur". H anul se afla pe drumul catre Verdingen, dupa ce ieseai prin poarta "Vulturului". n fata hanului se afla un grup de vreo treizeci de arcasi zgomotosi. Intra printr e ei si, desi nu-l cunosteau, l primira bine, pentru ca se dovedi un tovaras vese l si cuviincios. De altfel, l acceptara chiar dupa primele cuvinte, cnd i ntrebase d aca i se ngaduie sa mearga mpreuna cu ei la Cleves, la "Serbarea arcului", si ca a nsoti niste oameni att de viteji si ntelepti ar fi fost o cinste pentru el. Propun erea lui fu acceptata de toti. Cum pna la data sortita mai erau trei zile si cum duminica era lasata de Dumnezeu pentru odihna, era deci o zi sfnta, nu pornira la drum dect luni dimineata. Calat orira pe tarmul fluviului, povestindu-si ntmplari din razboaiele la care participa sera sau de la vnatoare. Pe drum, nsa, arcasii bagara da seama ca Othon n-avea pan a la palarie, care facea parte din podoabele lor de vnatori, prada si trofeu de l a pasarile ucise, si-l luara n rs pentru arcul si sagetile lui noi-noute. El le marturisi nsa zmbind ca nici arcul si nici sagetile nu-i folosisera nca la ni mic si ca atunci cnd va avea prilejul va ncerca, ajutndu-se de ele, sa-si cstige pod

oaba ce nu trebuia sa lipseasca de la nici o palarie de vnator iscusit. Zicnd aces tea, puse o sageata n arc. Fiecare astepta cu nerabdare sa vada de ce este n stare noul tovaras. Se ivi prilejul: un corb se aseza pe creanga de sus a stejarului desfrunzit sub care se aflau si arcasii i-l aratara rznd tnarului. Acesta le raspunse nsa ca corbul e o pasare spurcata ale carei pene nu erau vrednice sa mpodobeasca palaria unui arcas. Spusele lui erau adevarate, astfel nct veselii calatori si vazura mai depart e de drum. Ceva mai ncolo zarira un uliu ce statea nemiscat pe un colt de stnca si ei i propus era lui Othon sa-si ncerce norocul cu el. De asta-data, tnarul arcas le raspunse c a uliul e o pasare nobila, vrednica sa fie ochita doar de cei de stirpe aleasa s i ca el, fiu de taran, nu-si putea ngadui sa vneze o asemenea pasare pe domeniul u nui senior att de puternic cum era contele de Worringen, ale carui proprietati le strabateau. Desi era mult adevar si n acest raspuns, mai ales ca nici unul dintre ei n-ar fi cutezat poate sa faca ceea ce-i propuneau tnarului lor tovaras, arcasii primira a ceste lamuriri cu zmbete mai mult sau mai putin batjocoritoare caci ncepusera sa c reada ca Othon, nendemnatic n tirul cu arcul, ncerca sa amne clipa n care avea sa-si d ea dovada priceperii. Baiatul le observa zmbetul si ntelese ceea ce gndeau ei, dar nu-i lua n seama si-si continua drumul rznd si glumind. Nu peste mult timp nsa, la cincizeci de pasi de grupul lor, zari pe tarmul apei u n btlan. Atunci, Othon se ntoarse catre arcasul de lnga el si care-i fusese descris a fi cel mai bun din tot grupul si-i spuse: - Nobile arcas, tare mult as vrea sa am o pana de btlan la palarie. Dumneata, car e esti cel mai ndemnatic dintre noi, doboara-l rogu-te. - Din zbor? ntreba arcasul mirat. - Binenteles ca din zbor, i raspunse Othon. Uite-l ce ncet se ridica. De cnd si-a lu at zborul n-a facut mai mult de ctiva pasi. - Doboara-l, Robert, da-l jos! strigara si ceilalti arcasi. Robert facu un semn cu capul, lasnd sa se nteleaga ca o face mai mult pentru a le fi pe plac, dect ca ar fi ncredintat ca poate dobor pasarea. De altfel, nici nu-si dadu prea mult osteneala sa ocheasca si sageata, pornita dintr-un brat vnjos si o bisnuit cu ncercari cu mult mai grele, trecu att de aproape de pasare, nct aceasta t rase un tipat de spaima. Arcasii, care-i urmarisera cu atentie zborul, raspunser a cu hohote puternice de rs. - Ai tras bine, zise Othon. Acum e rndul dumitale, Hermann, adauga el, adresndu-se tovarasului din stnga. Fie ca arcasul caruia i vorbise se astepta la o asemenea propunere, fie ca era str nit de nereusita celui dinaintea sa, cert este ca n clipa n care Othon l ruga sa tr aga, sageata sa si lua zborul din arc si trecu, de asemenea, doar la un pas de zb uratoare. ngrozita de suieratul scos de ngerul mortii, care-o ocolise si acum, pas area tipa si mai puternic. Arcasii rsera n hohote si de asta-data. - Acum e rndul meu, spuse Othon. Toate privirile se ndreptara spre el, mai ales ca pasarea era acum departe si, du pa felul cum si misca aripile, se vedea ca zboara mult mai repede, asa ca n curnd a vea sa fie n afara oricarui pericol. Othon si facuse, fara ndoiala, toate socotelile, caci ridica arcul doar dupa ce ma sura din ochi cu cea mai mare atentie distanta. Cnd fu sigur de asta, trase coard a pna dincolo de ureche, asa cum fac arcasii englezi, iar arcul se ndoi precum o n uia de salcie. Ramase o clipa nemiscat ca o statuie, apoi se auzi suieratul. Sag eata porni att de repede, nct n-o vazu nimeni. Toate privirile se ndreptara spre pas are, care se opri din zbor ca si cnd ar fi lovit-o un fulger nevazut si cazu apoi de la o asemenea naltime, nct cu greu ai fi putut crede ca a fost strapunsa de sag eata. Arcasii ramasera cu gura cascata de uimire. O astfel de ndemnare nu mai vazusera n iciodata. n schimb Othon, care ramase pe loc doar pentru a se ncredinta ca pasarea cazuse la pamnt, porni din nou la drum, parnd ca nu observa mirarea tovarasilor s ai.

Ajuns lnga btlan, i smulse de pe gt penele fine si colorate ce-i alcatuiesc podoaba si le nfipse la palarie. Arcasii masurara distanta: pasarea era cazuta la trei sute douazeci de pasi. Nu-si mai exprimara, de aceasta data, admiratia prin hohote de rs, ci se privira unul pe altul, parca nencrezatori n ceea ce vedeau cu proprii lor ochi. Mai masura ra nca o data distanta pna la pasarea ucisa, n vreme ce Othon si mpodobea palaria cu penele acesteia. Robert si Hermann, cei doi arcasi ce trasesera naintea lui, i ntin sera mna cu un fel de bunavointa ce dovedea nu numai ca-l primeau cu prietenie pr intre ei, dar si ca recunosteau n el pe cel mai bun din tot grupul. Veselul lor grup, care nu se oprise la hanul din Worringen dect ca sa mannce, ajun se la ceasurile patru spre seara la Neufs. Trecura n graba prin oras, caci la tre i leghe de Neufs era biserica-n-stnca, pe lnga care cucernicii arcasi n-ar fi putut trece fara a se opri pentru o clipa de reculegere. Othon, care se obisnuise de-acum cu viata n grup si cu fiecare dintre tovarasii s ai, i urma n aceasta plimbare si, la caderea serii, ajunsera la Roche-Sainte. Bise rica-n-stnca nu era altceva dect o stnca uriasa, avnd nfatisarea unui locas de cult. Pe vremuri, aceasta "biserica" se spune ca ar fi fost cea dinti catedrala crestin a cladita pe malurile Rinului de un sef german, care, murind n credinta si curate nie sufleteasca, si lasase cele sapte fiice sa se roage n jurul mormntului sau. Ace asta se petrecea pe vremea invaziei popoarelor migratoare. Popoare necunoscute, mpinse de o vointa divina misterioasa, coborau de pe podisur ile Asiei, schimbnd destinele Europei si lumii ntregi. Se spunea ca o caprioara l p urtase pe Atilla pna n neguroasa Germanie, mpreuna cu groaza ce-i nsotea numele. Rinul, cu undele clipocind speriate de salbaticia acestor neamuri, parea ntepenit n albia sa si se framnta fara liniste, asemeni unui sarpe urias. n curnd, pe tarmul drept al fluviului se ivira hunii si n zare se aprinsera focuri de semnalizare d e la Kolonia-Agrippina si pna la Aliso. Primejdia era la doi pasi. Nimeni nu astepta mila de la asemenea navalitori si a doua zi, cnd vazura podul plutitor cioplit dintr-o padure ntreaga aruncat peste u ndele fluviului, fetele nobilului german se retrasesera n biserica si ngenunchease ra n jurul mormntului tatalui lor, rugndu-l, pe sfnta dragoste ce le purtase n viata, sa le apere si acum, dupa moarte. Petrecura ziua si noaptea urmatoare tot n rugaciuni si n zori, cnd ncepusera sa sper e ca erau salvate, i auzira pe barbari apropiindu-se. Acestia batura la nceput n usile de stejar ale bisericii cu mnerele sabiilor, apoi, vaznd ca nu deschide nimeni, se dusera unii sa aduca scari, cu ajutorul carora s a se urce la ferestre, altii sa taie un brad din padure, pe care sa-l ciopleasca si sa-si faca un berbec pentru a sfarma usile. Si, n momentul n care avura toate a ceste unelte cu ajutorul carora vroiau sa-si puna n aplicare planul nelegiuit, se ndreptara cu ele catre biserica ce slujea drept adapost celor sapte surori. Dar, cnd ajunsera aici, vazura ca lacasul nu mai avea nici usi si nici ferestre. Biserica era tot acolo, dar se transformase ntr-o stnca si era cu totul si cu totu l din piatra. Si din pntecele stncii uriase de granit se auzea un cntec duios, tris t si monoton ca un cntec de ngropaciune. Era cntecul celor sapte fecioare, ce-i mul tumeau lui Dumnezeu ca le scapase de rusine si le luase la pieptul sau... Arcasii si facura rugaciunea n fata bisericii-n-piatra, apoi se ntoarsera la Strump, unde aveau sa mie peste noapte. A doua zi o pornira din nou la drum. Calatorira fara peripetii, iar noaptea i pri nse pe poteca, n cautarea unui loc unde sa doarma. La aceasta serbare anuala, arcasii veneau din toate colturile Germaniei. Dupa cu m se zvonea, de asta-data premiul pentru cel mai iscusit tintas era o palarie de catifea verde pe care erau cusute doua crengi de frasin, mesterite din aur si f ixate cu o perla veritabila. Premiul trebuia nmnat cstigatorului chiar de fiica printului, tnara printesa Elena, care de-abia mplinise paisprezece ani. Putem conchide, prin urmare, ca aceasta ntr ecere a celor mai buni arcasi din partea aceea a Europei devenise un eveniment t raditional. Grupul caruia i se atasase Othon, alcatuit acum din patruzeci-cincizeci de oamen i, intentiona sa ajunga la Cleves a doua zi dimineata. Concursul urma sa nceapa d upa liturghie, adica pe la prnz, si ei hotarra sa nnopteze la Kervenheim.

Cnd si ntrerupsera calatoria pentru a cina, era deja trziu. Si, cu toata graba cu ca re pornira din nou la drum, n momentul n care ajunsera la Kervenheim vazura ca por tile orasului fusesera nchise. Erau, deci, obligati sa petreaca noaptea afara, da ca nu cumva ar fi ajuns la concluzia ca adapostul cel mai sigur ar fi putut fi r uinele castelului Windeck, ce se ridicau pe colina din vecinatate. Toti fura de parere ca puteau ncerca sa ajunga acolo, n afara de cel mai batrn dint re ei, care se opuse din rasputeri. Dar, cum nu-l mai sustinu nimeni, argumentel e sale nu fura luate n seama de ceilalti si trebui sa-si nsoteasca tovarasii de dr um, ca sa nu ramna singur prin pustietatile acelea. Noaptea era deosebit de ntunecoasa. Stelele fusesera parca nghitite de un balaur u rias. Nori negri, purtatori de ploaie, se buluceau peste capetele calatori-lor n ostri, asemeni unor valuri negre si mnioase. Un adapost deasupra capului, orice, valora n noaptea aceea ct tot aurul din lume. Arcasii urcara colina n liniste si, la zgomotul pasilor lor, auzeau de-a lungul p otecii marginita de maracinis cum fug salbaticiunile padurii. Multimea lor te fa cea sa-ti spui ca teama inexplicabila si superstitioasa a oamenilor n fata ruinel or parasite daduse prilejul jivinelor sa se praseasca fara masura. Cei ce mergeau n frunte anuntara ca ajunsesera dinaintea santului care, altadata plin cu apa, nconjura castelul si-l apara de dusmani. Batrnul arcas propuse sa se opreasca aici si sa se culce la adapostul malurilor a brupte ale santului. Ceilalti se oprira sa se sfatuiasca. Unul dintre ei aprinse o torta de brad si, luminndu-si calea cu ea, arcasii trecura santul si se ndrepta ra spre poarta castelului. Cnd fura aproape de ea, bagara de seama ca acoperisul era darmat si ca doar o parte din ziduri mai ramasesera n picioare. Dar se facuse trziu si ncepuse sa tune, semn ca ploaia nu mai era departe, asa nct hotarra ntr-un gl as sa intre n castel si sa mie acolo peste noapte. Singur batrnul arcas se opuse di n nou si ceilalti i spusera sa ramna afara, daca asa dorea. El refuza iar sa ramna fara ei, zicnd ca e totusi mai bine sa fie mpreuna, chiar da ca locul acela era att de sumbru, dect sa ramna singur n bezna. Intrara, deci, n castel. Ct timp statusera de vorba n fata portii, si taiase fiecare cte o creanga de brad si-si facuse din ea torta, astfel nct zidurile darapanate ca patau, pe masura ce oamenii naintau pe lnga ele, reflexe rosietice. Ieseau astfel din ntuneric bolti si stlpi uriasi, ridicati, poate, cu secole n urma de nsusi Carol cel Mare, cnd construise sirul de fortarete sortite sa nfrunte navalirea barbaril or din miazanoapte. La apropierea arcasilor si a lumnarilor, miile de locuitori ai castelului fugira care ncotro: erau bufnite si lilieci cu zbor iute, care dupa ce facura n liniste d oua-trei rotogoale pe deasupra capetelor musafirilor aceia nepoftiti, se ndeparta ra tipnd ascutit. Nici cei mai curajosi dintre arcasi nu-si putura stapni un tresarit de spaima, ca ci este stiut de toti ca exista primejdii n fata carora nici ndrazneala si nici is cusinta nu au vreun spor. Patrunznd n prima curte interioara ce le iesi n cale, se vazura n mijlocul unei incinte patrate formata din doua feluri de constructii: un ele surpate de timp, n ruina, iar altele parnd mai de curnd ridicate, asa nct ntre cel e dinti si celelalte era un contrast ce parea, n lumina flacarilor, cel putin ciud at. Arcasii intrara n incinta ce le paru a fi mai bine pastrata, mai ntreaga, si se op rira ntr-o sala care cndva fusese, probabil, sala garzilor. Obloane solide din lemn blocau ferestrele, sugerndu-ti ca si azi ar fi putut rezi sta cu bine oricarei furtuni. Banci de stejar, cioplite grosolan, erau nsirate de -a lungul peretilor, mbiindu-te parca sa te odihnesti pe ele. n sfrsit, un camin ur ias le dezvalui mijlocul de a avea lumina si caldura peste noapte. Era tot ceea ce putea sa-si doreasca un om facut sa nfrunte greutati la vnatoare s i n batalii, obisnuit sa-si petreaca noaptea cu capul pus pe o radacina n loc de p erna, nvelindu-se cu frunze si crengi de copac. Nenorocirea cea mai mare era faptul ca nu aveau nimic de mncare la ei. Drumul fusese lung si ultima oara mncasera pe la lasatul serii. Totusi, pentru ni ste vnatori ncercati precum erau, foamea e ceva obisnuit si nu se vaicarira prea m ult din pricina asta. si strnsera centurile peste pntece, facura un foc mare n camin si, n lipsa altor grij

i, se adunara n jurul focului si se ncalzira n voie. n curnd, simtira cum somnul le d a trcoale si-si cauta fiecare un loc tihnit unde sa poata dormi pna n zori. nainte d e aceasta, la sfatul batrnului arcas, trasera la sorti care dintre ei sa stea de veghe, cte doua ceasuri, la capatiul celorlalti. Cazura pe rnd, Othon, Hermann, bat rnul arcas si Franz. Fiecare avea sa stea treaz cte doua ore. n clipa n care hotarau toate acestea, orol ogiul bisericii din Kervenheim batu de noua ori. Othon ramase de paza si, dupa un rastimp, se vazu singurul treaz n mijlocul tovar asilor sai. Era cea dinti ocazie cnd putea sa stea de vorba cu sine nsusi de cnd se cunoscuse cu ei. Cu trei zile n urma, cam pe la acelasi ceas, era semet si fericit, era fala caste lului si familiei Godesberg, a nobilimii razboinice din mprejurimi. Iar acum, far a sa se stie vinovat cu nimic si nebanuind macar pentru ce fusese pedepsit cu su rghiunul, se gasea departe de culcusul parintesc, gonit fara nici cea mai sumara explicatie. Se gasea amestecat cu grupul acesta de oameni viteji, fara ndoiala, si cinstiti, dar de stirpe umila si fara mari pretentii, veghindu-i, el, fiu de nobil, nvatat sa doarma n patul lui moale n vreme ce altii vegheau la capatiul sau. Toate gndurile acestea facura ca timpul ct statu de garda sa i se para scurt. Orol ogiul batu zece, zece si jumatate, apoi unsprezece, iar el nu-si dadu seama cum trecu vremea. E drept ca nimeni nu-i tulburase n tot acest timp linistea. Totusi, oboseala marsului din ziua aceea si multimea gndurilor ce-l macinau nconti nuu facura ca, pe la unsprezece ceasuri si jumatate, somnul sa-l nvinga si pleoap ele sa nceapa sa i se para grele ca de plumb. l trezi pe Hermann, cel care urma la rnd, spunndu-i sa-si ia veghea n primire. Hermann se trezi anevoie. Visase ca frigea o caprioara pe care-o vnase si, chiar n momentul n care musca lacom din carnea frageda si aromata, se vazu zgltit de umar si-si simti stomacul mai gol ca la culcare. Dar se ridica repede si-si lua postul de paza n primire, n vreme ce Othon se strec ura n culcusul sau. Tnarul arcas adormi repede. nainte de aceasta, privirile lui se abatura o clipa as upra caminului cu focul domolit si a lui Hermann, sprijinit de unul dintre stlpii odaii. Apoi, totul se pierdu ntr-o ceata cenusie, n faldurile careia lucrurile di n jur si pierdeau contururile si culoarea, dupa care cazu ntr-un somn adnc. Dupa cum am mai spus-o, Hermann ramasese n picioare lnga stlpul din coltul ncaperii, ascultnd suieratul vntului n turnurile nalte, plimbndu-si privirea cnd la focul care plpia n camin, cnd prin colturile ntunecoase ale odaii. n clipa n care privi spre una din usile nchise, dincolo de care parea a fi un corid or ce ducea catre camerele din interiorul castelului, auzi batnd la Kervenheim mi ezul noptii. Desi era un barbat zdravan si curajos, Hermann numara bataile orologiului cu un fel de teama launtrica, privind ntr-un singur punct: usa nchisa. La a douasprezece a bataie, spre marea lui uimire, usa se deschise si o fata frumoasa, palida si t rista se ivi n prag, nvaluita ntr-o lumina diafana ce venea de undeva, din spate. Hermann vru la nceput sa strige. Dar, ca si cnd i-ar fi ghicit gndul, fata si puse u n deget pe buze, facndu-i semn sa taca, si cu mna cealalta l chema la ea. Capitolul IV

Hermann se codi o clipa. Apoi, zicndu-si ca e rusinos pentru un barbat sa se team a de o femeie, facu doi-trei pasi catre minunata aparitie. Ea, vazndu-l ca se apr opie, se napoie n ncaperea de unde iesise, lua o lampa de pe masa, deschise o alta usa si, din prag, se ntoarse spre Hermann si-i facu un nou semn s-o urmeze. Semnu l fusese nsotit de un zmbet att de fermecator, nct teama barbatului se risipi ca fumu l. Porni n urma fetei cu pasi grabiti, dar ea se ntoarse din nou catre el si-l ndemna sa ramna ctiva metri n urma. Hermann facu ntocmai. Mersera astfel n liniste de-a lungul ctorva ncaperi pustii si ntunecoase, pna ce, n sf sit, misterioasa calauza deschise usa unei camere luminate ca ziua, unde se afla

o masa cu doua tacmuri. Fata intra fara nici o ezitare, puse lampa pe camin si se aseza la masa n cea mai deplina liniste. Apoi, vaznd ca Hermann nu ndraznea sa faca la fel si continua sa stea n picioare la usa, zise: - Bine-ai venit n castelul Windeck. - Nu stiu daca se cuvine sa primesc cinstea pe care mi-o aratati, raspunse Herma nn. - Domnule arcas, oare nici nu ti-e foame, nici nu ti-e sete? urma fecioara. Sezi la masa, rogu-te, si nfrupta-te din toate bunatatile de aici. - Esti, fara ndoiala, castelana? o iscodi Hermann, asezndu-se totusi la masa. - Da, zise ea si dadu din cap parca pentru a-si ntari spusa. - Locuiesti singura printre toate darmaturile acestea? o ntreba arcasul, privind m irat n jur. - Da, singura. - Si, daca nu ti-i cu suparare, parinti nu ai? Tnara i arata cu degetul doua portrete atrnate pe zid, un barbat si o femeie, dupa care zise n soapta: - Sunt ultimul vlastar din stirpea lor. Hermann o privi si gndurile despre necunoscuta ce statea n fata lui i se nvalmasira n cap ca un torent tulbure. n momentul acela, privirea lui o ntlni pe cea a fetei. Ochii ei erau blnzi si umezi. ntr-o clipita, lui Hermann i pierira si foamea si setea. si dadu seama ca femeia d e stirpe nobila de dinaintea lui trecuse peste mndria si prestanta ei numai si nu mai pentru a-l primi pe el, un biet arcas sarac, la masa aceea. Totusi, Hermann se stia tnar si frumos, iar ncrederea n sine nu-i lipsea. Socoti, d eci, ca momentul acela unic n viata, clipa fericirii fiecaruia se ivise si pentru el. Mannca, i spuse fecioara si-i puse pe farfurie o halca zdravana de friptura de mis tret. Bea, l mbie mai apoi, turnndu-i n pahar din vinul rosu ca sngele. - Cum te cheama, frumoasa mea gazda? zise Hermann si, devenind ceva mai ndraznet, ridica paharul pentru a ura. - Bertha. - Ei bine, n sanatatea dumitale, gingasa Bertha, spuse arcasul. Si bau vinul dintr-o singura sorbitura. Bertha nu-i raspunse, multumindu-se doar sa zmbeasca trist. Vinul avu un efect extraordinar asupra tnarului arcas. Nu mai astepta sa fie ruga t a doua oara si, coborndu-si privirea asupra bucatelor din farfurie, ncepu sa mann ce cu o pofta vrednica de un tnar de isprava de vrsta lui, uitnd sa mai faca semnul crucii, cum obisnuia ori de cte ori se aseza la masa. Bertha l privea nemiscata. - Dar dumneata, se ntrerupse el din mncat, nu gusti nimic? Fata facu semn ca nu si i umplu din nou paharul. Pe vremea aceea exista obiceiul ca femeile nobile sa vada n mncare si bautura nist e lucruri vrednice de dispret, nedemne de ele. Hermann vazuse adeseori, la petre cerile la care asistase ca om de casa, scene n care barbatii mncau si beau cu poft a, iar femeile i secondau cu privirea, ca si cnd ar fi vrut sa dea impresia ca, as emeni florilor si fluturilor, a caror stralucire si transparenta o aveau, ele nu se hraneau dect cu roua si parfum. Crezu ca si Bertha era una dintre ele si continua sa mannce si sa bea facndu-se ca nu baga n seama faptul ca ea nici nu se atingea de bucate. De altfel, frumoasa lui amfitrioana nici nu statea degeaba, umplndu-i adesea paha rul cu vinul acela rubiniu si tare. Lui Hermann i disparuse orice teama si nu se mai simtea stngaci, caci vinul acela curat si bun ncepuse sa-si faca din plin efectul. Ba din contra, se vedea plin de ncredere n sine nsusi si, numarndu-si calitatile pe care si le atribuia singur n cli pa aceea, nu i se mai parea ca norocul care daduse peste el ar fi fost nemeritat . Singurul lucru care l mai nedumerea era faptul ca soarta nu-l fericise cu toate acelea ceva mai demult. Era tocmai n aceasta stare de profunda multumire, cnd privirea i cazu pe o lauta pu sa alaturi pe un scaun, ca si cnd cineva ar fi cntat cu ea nu cu mult timp n urma.

Atunci si zise ca putina muzica ar fi sporit intimitatea ospatului al carui musaf ir era. O ruga pe Bertha sa cnte, deci, ceva. Fata ntinse mna, lua lauta de pe scaun si scoase un acord att de melodios, nct Herman n si simti sufletul atins pna la cea mai ascunsa si nensemnata fibra. Dupa acest pr im acord, fata ncepu, cu glas tremurator si adnc o balada ale carei cuvinte vorbea u parca de situatia n care se aflau ei nsisi, nct ai fi putut jura ca trista cntareat a improviza. Era balada unei castelane ndragostite de un arcas venit de departe. Spre ghinionul sau, Herman se simti luat de un val urias si dus catre Bertha. Da ca sentimentul acesta nu l-ar fi cuprins att de puternic si ar mai fi ascultat si cele din urma versuri ar fi aflat, poate, adevarul. Dar, fara sa mai asculte si sfrsitul cntecului, se ridica de pe scaun, nconjura masa si se aseza n spatele fete i, att de aproape nct n clipa n care lasa mna sa-i lunece de pe corzi, palma ei fu cup rinsa n mna lui mare si calda. Hermann tresari, caci palma fetei era rece ca gheata, dar n cele din urma trecu f aptul cu vederea. - Of, facu el, domnisoara, nu sunt dect un biet arcas de neam sarac, dar n dragost e sunt mai presus dect un rege. - Eu nu-ti cer altceva dect inima, i raspunse ea. - Esti libera, asadar? o ntreba el, hotart sa dea cartile pe fata. - Sunt libera, murmura ea. - Te iubesc! zise Hermann. - Si eu te iubesc! - Vrei sa ma iei n casatorie? o ntreba din nou Hermann. Bertha se ridica fara sa-i raspunda, se ndrepta catre un scrin, lua o caseta din abanos si scoase din ea doua inele pe care i le dadu tnarului arcas. Dupa aceasta , merse din nou la scrin si, la fel de tacuta, scoase de acolo o cununa din flor i de lamita si un val de mireasa. si puse valul pe cap, prinse cununa deasupra si, ntorcndu-se spre Hermann, zise: - Sunt gata. Hermann se cutremura fara voie. Mersese totusi prea departe ca sa mai dea napoi. De altfel, ce pierdea el, un arcas sarac, fara nici un pic de stare, pentru care numai argintaria de pe masa era o adevarata avere. i ntinse, deci, logodnicei lui mna si-i facu semn ca, la rndul sau, e gata s-o urmez e. Hermann cuprinse n palma-i mare si fierbinte mna ei rece si se lasa condus de ea. Bertha deschise o usa si patrunsera amndoi ntr-un coridor ntunecos, luminat fantoma tic doar de razele de luna ce patrundeau prin ferestrele strmte sapate ici si col o n zid. La capatul coridorului ajunsera n dreptul unei scari pe care coborra n bezn a unor subterane. Cuprins de-o spaima nebuna, Hermann se opri si dadu sa se ntoar ca, dar avu impresia ca mna Berthei o strnge pe a sa cu puteri supraomenesti, asa n ct, mai de rusine, mai de frica, merse nainte. Coborau ntr-una. Dupa o vreme, lui Hermann i se paru, dupa sudoarea ce-i scalda f runtea, ca se aflau sub pamnt si, dupa ce se convinse de aceasta, observa ca pase au pe niste lespezi de piatra. Zgomotul surd pe care pasii lor l faceau dovedea c a se aflau ntr-un cavou. Mai mersera ctiva pasi, dupa care Berta se opri si, ntorcndu-se spre dreapta, spuse : - Vino, tata. Si o porni din nou. Dupa alti ctiva pasi, se opri din nou si zise, ntorcnd capul catre stnga: - Vino, mama. si urma apoi drumul, pna ce, privind n urma, spuse din nou: - Veniti, surori. Desi nu vedea nimic, Hermann avu impresia ca aude n spate zgomot de pasi si un fo snet de rochie. Ajunsera la capatul coridorului pe care-l strabateau. Bertha atinse usor cu dege tul o alta usa si aceasta se deschise singura. Patrunsera ntr-o biserica, de asta-data puternic luminata. Hermann vazu ca iesise

ra din cavou si se aflau n fata unui altar. n clipa aceea, doua lespezi de mormnt se dadura la o parte si de sub ele se ivira tatal si mama Berthei, nvesmntati la fel ca n tablourile din camera unde Hermann fu sese ospatat de frumoasa necunoscuta. n spatele lor, n pridvorul bisericii, aparur a, la fel de misterios, preotesele bisericii aceleia paraginita si pustie de apr oape un veac. Pareau ca toti, logodnici, parinti si invitati, se ntlnisera aici pentru a partici pa la casatorie. Lipsea doar preotul. Bertha facu un semn si episcopul de marmura culcat pe un mormnt se ridica ncet si se apropie de altar. Hermann ncepu sa se caiasca de nesocotinta lui si ar fi fost gata sa-si dea ctiva ani din viata ca sa poata reveni n clipa aceea n sala garzilor, alaturi de tovaras ii sai. Se simtea trt de o putere necunoscuta, asemeni unui vis din care nu poti s a mai scapi, cu gura nclestata de neputinta si muschii paralizati. n acest timp, Othon se trezi si-si ndrepta privirea spre locul unde stia ca Herman n face de paza. Dar acesta lipsea si n locul sau nu era nimeni. Othon se scula si si aminti ca pri n ceata ca nainte de a adormi vazuse parca o usa deschizndu-se si o femeie frumoas a ivindu-se n prag. Atunci, aceasta nchipuire i se paruse a fi un vis, dar lipsa l ui Hermann i dovedea acum ca frumoasa din prag fusese ct se poate de reala. Privi spre usa aceea pe care, ct statuse de paza, o vazuse nchisa. Usa era larg deschisa . Poate ca, totusi, biruit de somn, Hermann se ntinsese si adormise lnga tovarasii s ai. Othon lua o creanga de brad, o aprinse n focul care abia mai plpia si-si cauta prietenul, zadarnic, de altfel, prin toate ungherele odaii. Atunci l trezi pe bat rnul arcas, care urma sa faca de paza dupa Hermann. Othon i povesti tot ce se ntmplase si-l ruga sa ramna acolo pna ce el va scotoci prin castel n cautarea celui disparut. Batrnul arcas clatina nencrezator din cap si spuse: - Daca a vazut-o pe castelana din Windeck e pierdut. Othon l ruga pe batrn sa-l lamureasca despre ce era vorba, dar nu reusi sa scoata de la el nici un cuvnt n plus. Vorbele acelea, n loc sa-l linisteasca, avura darul sa-i aduca n suflet o neliniste groaznica. n toate aceste ntmplari vedea ceva mister ios si supranatural, dar firea lui de luptator i spunea ca trebuie sa ncerce sa-si salveze prietenul. Abia acum simtea ct de mult i lipseste Hermann. Cele doua zile de drum facute alaturi de el i-l aratasera ca pe un om de ncredere si i-ar fi pa rut rau sa-l piarda acum. Si apoi, se simtea curajos cu medalionul de aur adus d e un strabun al sau tocmai de la Sfntul Mormnt si pe care-l purta la piept cu sfin tenie, daruit de maica-sa n copilarie. Cu toate ca batrnul arcas l sfatui sa nu plece, Othon nu se putu mpotrivi hotarrii l auntrice care-l mpingea nainte si, cu torta de brad n mna, patrunse n ncaperea a carei usa fusese uitata deschisa. Nimic nu-i atrase atentia nauntru, cu exceptia unei alte usi deschise ce dadea ntr-o alta camera prin care se parea ca trecuse Herman n. Strabatu si odaia cealalta si ajunse n coridorul urmat de celelalte ncaperi prin c are trecuse prietenul sau. Toate erau cufundate n ntuneric si liniste. Ajunse astfel n pragul salii de ospete. Apropiindu-se, i se paru ca aude mai multe voci: ncremeni dinaintea usii, asculta cu luare-aminte si, dupa cteva clipe de pnda, se ncredinta ca nici unul din glasur ile dinauntru nu era cel al lui Hermann. nchipuindu-si ca oamenii de acolo ar fi putut sa-i dea vreo lamurire n privinta prietenului sau, se pregati sa intre. Deschise usa si ramase ca o stana de piatra n fata tabloului ce i se nfatisa privi rilor. Masa ncarcata cu bunatati era tot acolo, scaldata n lumina sclipitoare a ca ndelabrelor din tavan, dar mesenii se schimbasera. Cei doi batrni, barbatul si fe meia din tablouri, se ncarnasera si coborsera de pe pnza si, asezati fiecare n cte un capat de masa, vorbeau unul cu altul cu demnitatea pe care le-o dadea rangul si vrsta lor. Othon crezu ca-l nseala ochii. Privindu-i pe cei doi si dadu seama ca mbracamintea si vorbele i tradau ca venind dintr-un alt veac, dintr-o generatie de mult apusa,

poate chiar din vremea lui Carol cel Plesuv. Othon se apropie de cei doi convivi si asculta cu atentie ceea ce-si spuneau. - Dupa cele ce-mi spui, dragul meu conte, zicea femeia, n-as baga mna n foc ca log odna care se face chiar n aceasta clipa ntre fiica noastra Bertha si Hermann ar fi o nesocotinta nemaiauzita n neamul nostru, dar, oricum, un arcas e un arcas... - Doamna mea, i raspunse barbatul, ai dreptate. Dar, de zece ani nimeni nu a mai calcat printre ruinele acestea, care acum sunt ale altcuiva, stii prea bine, mul t mai crud dect noi. Pentru el nu conteaza cine patrunde aici, ci sufletul acelui a. De altfel, poti fi un sarman arcas si n acelasi timp un om cum se cuvine. Mart or mi-e tnarul Othon, care doreste sa se mpotriveasca acestei logodne, care ne asc ulta acum cu obraznicie si pe care-l voi strapunge cu spada daca nu se ntoarce nda ta la tovarasii lui. Si, ridicndu-se de pe scaun, se ndrepta spre usa de unde tnarul asculta mut de uimi re si de spaima. Venind catre Othon, batrnul si trase spada. Avea un mers saltat s i pasii i erau egali, ca si cnd n loc de muschi, picioarele i se miscau trase cu ni ste sfori. Othon l vazu apropiindu-se si ncremeni. Nu-i trecu nici o clipa prin cap ca ar fi putut sa se mpotriveasca, oricine i-ar fi fost vrajmasul. Dar, vaznd cu ce faptura ciudata avea de-a face, si zise ca spada nu i-ar fi fost de folos, ci arma spiritului si, prin urmare, n loc sa-si traga sabia de la bru, f acu semnul crucii. n clipa aceea, facliile se stinsera, masa disparu si batrnul cavaler se facu nevaz ut ca un strigoi, lund-o si pe nevasta-sa. Othon ramase o vreme mut de uimire, ap oi, nemaivaznd si nemaiauzind nimic, intra n ncaperea plina de lumini pna nu demult, acum ntunecata ca un cavou. Vazu la lumina tortei lui de brad ca fantomaticii me seni si reluasera locurile pe pnza. Doar ochii batrnului cavaler pareau nca vii si-l urmareau amenintator prin ncapere. Lasnd toate asa cum le gasise, Othon porni mai departe. Judecnd dupa vorbele batrnilor, si dadu seama ca Hermann era amenintat de o primejd ie de moarte si, gasind deschisa usa ce dadea n coridorul ntunecos, l strabatu ct pu tu de repede. Ajuns la capatul acestuia, dadu de scara, cobor si-n curnd se gasi n cimitir, de un de zari ferestrele luminate ale bisericii. Un chepeng ruginit era deschis si se parea ca si pe acolo se putea ajunge n biserica, dar Othon si spuse ca-i mai bine sa strabata cimitirul, dect sa se aventureze prin subterana aceea. Ajunse la o chilie lipita de biserica si gasi si usa pe unde ar fi putut intra. Usa era nchisa. O mpinse si broasca sari imediat, ntr-att era de ruginita. Pasind cu grija, intra n biserica si ntr-o secunda vazu totul: preotesele, cei doi logodnici, parintii si pe episcopul de marmura ce se ridicase de pe mormnt, gata sa puna n degetul lui Hermann inelul de logodna. Viitorul mire era palid si priv ea n toate partile. Othon ntelese ca aceasta era casatoria despre care vorbeau cei doi batrni din ncaperea prin care trecuse. Si atunci, ntinse mna spre un agheasmatar, dupa care duse degetele ude de agheasma la frunte si-si facu din nou semnul crucii. Brusc, totul pieri ca prin farmec: episcopul, logodnicii, parintii, preotesele. Facliile se stinsera, biserica se cutremura ca si cnd, reintrnd n morminte, mortii nu-si mai gaseau locul n adnc. Se auzi un tunet si un fulger trecu pe sub boltile de piatra. Parca lovit de trasnet, Hermann cazu nensufletit pe lespezi. Othon se apropie de el si lumina locul cu torta aproape stinsa. Apoi, saltndu-l p e umar, ncerca sa-l scoata afara din biserica. Faclia se stinse si Othon o arunca , dupa care bjbi pe ntuneric n cautarea usii. Bezna era nsa att de neagra nct nu reus a faca lucrul acesta dect dupa ce strabatu, minute lungi, ntreaga biserica, cu fru ntea scaldata n sudoare si groaza cuibarita n suflet de cele vazute cu putin timp n urma. n fine, nimeri usa cautata. Cnd se vazu n chilia de lnga biserica, auzi cteva voci strignd numele lui si al lui H ermann. n acelasi timp, la ferestrele castelului se ivira cteva torte. Dinspre sca ra aparura niste umbre care se raspndira peste tot, cautnd parca ceva. Othon le ra spunse printr-un strigat n care-si pusese toate puterile, dupa care cazu lesinat alaturi de Hermann.

Arcasii i dusera pe amndoi n sala garzilor, unde ncetul cu ncetul si revenira. Si atunci povestira amndoi, fiecare la rndu-i, ceea ce li se ntmplase. Batrnul arcas, auzind tunetul acela nfiorator, i trezise din somn pe ceilalti si pornisera n caut area ortacilor disparuti. Precum am mai spus, i gasira pe amndoi n aceeasi stare. n noaptea aceea nu mai dormi nimeni si, la cele dinti raze ale soarelui, grupul de arcasi iesi fara un cuvnt dintre ruinele castelului Windeck si si continua drumul catre Cleves, unde ajunse pe la ceasurile noua de dimineata. Capitolul V Locul ales pentru concursul de tras cu arcul era o cmpie ce se ntindea de la caste lul de Cleves pna aproape de malul Rinului. Sub zidurile castelului se ridicase o platforma unde aveau sa sada printul si su ita ce-l nsotea. Peste cmp, aproape de tarm, venise multime de popor din satele nve cinate, oameni dornici de distractie, asteptnd nceperea spectacolului. Privitorii erau veseli si se bucurau ca nvingatorul din ziua aceea avea sa fie om din popor, ca si ei. Grupurile de arcasi veniti din toate colturile Germaniei asteptau ntr-un capat al cmpului, pe cnd n celalalt se afla tinta n care urmau sa traga. Aceasta era la o di stanta de o suta cincizeci de pasi si era formata dintr-un panou alb cu un punct negru n mijloc, n jurul caruia fusesera desenate doua cercuri, unul rosu, celalal t albastru. Pe la ceasurile zece, se auzira sunnd trmbitele. Portile castelului se de-schisera si un grup de calareti bogat nvesmntati iesira din incinta. Printre ei se aflau p rintul Adolf de Cleves, printesa Elena si contele de Ravenstein. O suita numeroasa formata din curteni, valeti si paji, calari ca si stapnii lor ( desi distanta de la locul concursului pna la castel abia daca depasea o jumatate de mila) i urma pe seniori si parea, nsirndu-se pe drumeagul ngust ce cobora colina, un sarpe lung si multicolor ce se ndrepta catre fluviu. Aclamatii si strigate prietenoase i primira pe print si pe printesa cea tnara n cli pa n care nobilii spectatori urcara pe podiumul ce le fusese pregatit. Singur Othon ramase tacut n mijlocul acestui tumult popular, caci din clipa n care spectatorii de vaza se ivisera pe podium, privirea lui ramasese atintita asupra chipului printesei Elena. Aceasta era, ntr-adevar, una dintre cele mai frumoase femei din ntreaga Germanie d e miazanoapte, unde frumusetile feminine cu trasaturi delicate si paloare n obraz nu sunt deloc putine. Ca florile ce cresc la umbra, nfigndu-si radacinile n solul clisos, printesei Elena i lipseau poate culorile vii ale tineretii, ce se ivesc sub soarele cald al sudu lui. Era n schimb zvelta si plina de farmec asemenea nufarului ce apare din unde dis-de-dimineata ca sa priveasca o clipa n juru-i si sa ia parte la serbarea lumi nii, dar care, n amurg, se nchide si se culca peste frunzele carnoase si rotunde. Iar noaptea si-o trece n leganatul tulpinii nevazute ce se pierde n adnc. Pe podium urca mai nti stapnul castelului, printul Adolf de Cleves, apoi printesa E lena si, n urma ei, contele de Ravenstein, care trebuia, dupa spusele unora din p opor, sa devina logodnicul printesei. Dupa ei veneau pajii, ducnd pe o perna de c atifea rosie palaria cu perle ce avea sa fie daruita nvingatorului. n sfrsit, curtenii si strajile ocupara locurile ce le fusesera rezervate pe podium ul musafirilor. Dupa ce printesa Elena raspunse printr-un semn cu capul murmurul ui de admiratie cu care fu primita, contele de Cleves, tatal ei, dadu semnalul d e ncepere a concursului. Erau n total o suta douazeci de arcasi si conditiile de participare fusesera anun tate dinainte. Astfel, cei care nu vor lovi de la nceput n tinta alba trebuiau sa se retraga numa idect si nu mai aveau dreptul sa continue concursul. Cei care, la a doua ncercare, vor trage n afara cercului rosu erau, de asemenea, descalificati. n fine, nu pute au ramne pentru ntrecerea finala dect aceia care, dupa a treia ncercare, se dovedea ca au lovit n cercul albastru.

n felul acesta concurentii erau departajati unul cte unul. Si, pe de alta parte, e ra imposibil ca vreun concurent mai norocos, dar nendemnatic, sa triumfe n toate ce le trei ncercari. La un semnal, arcasii si ntinsera arcurile si se pregatira sa traga. Fiecare fusese nscris dupa alfabet si urmau sa dea drumul sagetilor n aceasta ordi ne. Un herald striga numele si, auzindu-si-l, arcasii faceau un pas nainte si trageau . Douazeci dintre ei dadura gres n aceasta prima ncercare si se retrasera rusinati , nsotiti de hohotele de rs ale multimii, n locul n care se strngeau cei ce nu reusea u sa treaca de primele probe. Dupa ce trasera pentru a doua oara, un grup si mai mare se ngramadi lnga ceilalti, caci proba fusese mai grea si era normal ca numarul lor sa-l ntreaca pe al celor dinti. n sfrsit, dupa a treia proba nu mai ramasesera sa concureze dect unsprezece tragato ri, printre care se gaseau Frantz, Hermann si Othon. Ei erau, de altfel, conside rati cei mai buni arcasi de la Strasburg si pna la Nimegue. Atentia cu care multimea urmarea ntrecerea spori. Chiar grupurile de arcasi iesit i din concurs, uitndu-si supararea, se apropiara si ncepura sa se roage ca soarta, care le fusese potrivnica, sa-i ajute pe prietenii, tovarasii sau fratii lor ra masi n concurs. Se stabili o noua proba, anume ca nvingatorul sa fie stabilit dupa ce avea sa se traga n punctul negru si arcasii se nvoira la aceasta. Abia acum urma sa se vada d aca ntr-adevar cei care trecusera de primele trei ncercari erau ndemnatici sau nu. Dupa ce dadura drumul sagetilor, se vazu ca sapte dintre ei nu nimerisera tinta. Frantz si Hermann lovisera n marginea punctului negru. Mildar si Othon nimeriser a chiar n centrul sau. Acest Mildar, al carui nume l rostim pentru ntia oara, era arcasul contelui de Rave nstein si faima sa urcase de-a lungul Rinului, din tinuturile unde fluviul se pi erde n nisipurile de la Ostreelet si pna la izvoare, la Saint-Gothard. De multa vr eme, Frantz si Hermann, la fel de vestiti ca si el, vroiau sa-l nfrnga pe acest re dutabil adversar, care, nsa, iesea ntotdeauna biruitor. Hotarrea se lua n pripa: Mildar fu socotit nvingator, caci sageata lui Othon strapu nsese tinta si cazuse dincolo de ea. Spectatorii urmareau cu sufletul la gura ac easta ultima parte a concursului si pe ultimii arcasi ramasi n ntrecere. Trei dintre ei erau cunoscuti datorita concursurilor cstigate pna atunci, dar al p atrulea, cel mai tnar, era cu desavrsire necunoscut multimii. Toti se ntrebau cum l -o fi chemnd si de unde vine, dar, cu exceptia numelui pe care si-l daduse el nsus i la nscriere, Othon arcasul, nimeni nu stia nimic despre el. Conform ordinei alfabetice, Frantz trebuia sa traga primul. nainta pna la locul ma rcat cu o funie, alese cea mai buna sageata pe care o avea n tolba, ridica arcul, ochi cteva secunde cu toata atentia de care se simtea capabil, dupa care dadu dr umul corzii si sageata se nfipse n punctul negru. Strigate de bucurie si admiratie izbucnira din toate piepturile. Frantz se dadu ctiva pasi napoi si facu loc tovarasilor sai. n locul sau veni Herma nn, ochi cu aceeasi grija ca si cel dinaintea sa si trase tot n punctul negru de pe tinta. Era rndul lui Mildar. Acesta merse catre locul fixat n mijlocul celei mai profunde taceri, alese cu lua re-aminte o sageata din tolba, o puse n echilibru pe deget ca nu cumva vrful de fi er sa fie mai greu dect cealalta jumatate, apoi, multumit de rezultatul alegerii, o aseza pe coarda de cnepa. In clipa aceea, contele de Ravenstein, stapnul sau, s e ridica de pe jilt, scoase o punga din buzunar si zise: - Mildar, daca-ti ntreci adversarii si nfigi sageata n centrul tintei, galbenii ace stia vor fi ai tai. Si, terminnd ce avea de spus, arunca punga, la picioarele arcasului. Dar acesta e ra att de preocupat de ceea ce facea, nct nici nu auzi ce i se promisese. Punga se deschise n fata lui si galbenii cazura zornaind la pamnt, dar nici acest lucru nu-l smulse dintr-ale lui. Ctiva spectatori curiosi privira spre banii aceia risipiti n iarba, dupa care si at intira privirea asupra arcasului. Si ntr-adevar, Mildar nu nsela ncrederea contelui

de Ravenstein. Sageata se nfipse chiar n mijlocul tintei. Aclamatii puternice se auzira de peste tot. Contele de Ravenstein batu din palme, multumit de isprava s upusului sau. Elena pali deodata, astfel nct tatal sau, nelinistit, se apleca spre ea si o ntreba daca se simte rau. Ea, nsa, n loc de raspuns, dadu din cap n semn ca nu si printul Adolf, multumit, se ntoarse catre tragatori. Mildar se aplecase la pamnt si aduna galbenii din punga. Singurul care nu trasese era Othon, ultimul pe lista arcasilor si care, dupa suc cesul lui Mildar, nu prea mai avea mari sanse de reusita. Dar Othon zmbi si toti care-l zarira n acel moment pricepura ca tnarul nu se gndea n ici o clipa la un esec. Numai ochi si urechi, Frantz si Hermann urmareau cu sufletul la gura rezultatul n trecerii, punndu-si toata nadejdea n tnarul lor camarad. Ei nu aveau, fireste, o punga de aur pe care sa i-o arunce la picioare, cum facu se contele de Ravenstein, dar se apropiara de Othon si-i strnsera mna. - Gndeste-te la prestigiul arcasilor din Kolonia, i zisera, desi nu credem ca ai p rea mari sanse. - Ba am, raspunse Othon, dnd din cap cu hotarre. Tot ce va rog e sa smulgeti sagea ta lui Mildar din tinta, caci am de gnd sa trag exact n acelasi loc. Frantz si Hermann se privira unul pe altul ncrezatori. Othon le facuse aceasta promisiune cu atta liniste si ncredere n glas, cu atta snge r ece, nct acum, dupa cuvintele lui, nu se mai ndoiau ca tnarul arcas si va respecta fa gaduiala. Dar, pentru ca multimea era nerabdatoare si ncepuse sa murmure, cei doi facura un semn ca vroiau sa vorbeasca si linistea se restabili. Atunci, Hermann, ntorcndu-se catre podiumul unde se afla printul de Cleves, ridica glasul si anunta ceea ce le spusese Othon. Propunerea acestuia li se paru tuturor att de uluitoare, nct fu acceptata imediat. Mildar, la rndul sau, zmbi nencrezator, aratnd n felul acesta ca nu e cu putinta asa ceva. Othon si scoase palaria de arcas si o puse jos, apoi lasa din mna arcul si sagetil e si merse cu pas ncet si masurat sa vada lovitura lui Mildar. Sageata era nfipta exact n mijlocul tintei. Venit n urma lui Othon, Mildar o smulse din punctul negru . Franz si Hermann voira sa-si urmeze tovarasul, dar acesta i ntoarse din drum cu un gest al minii. Othon culese atunci o floare de cmp, o vr n gaura facuta n tinta de sageata lui Milda r, astfel ca n mijlocul punctului negru se zarea acum si un altul, alb. Dupa ce f acu toate acestea, tnarul arcas se ntoarse la locul lui, cu aceeasi liniste si ncre dere n fortele sale, ncredintat ca daca ar fi pierdut ramasagul n-avea sa supere p e nimeni si ca nici nu era un motiv sa se rusineze cu asta. Ajuns la punctul hotart, astepta sa se faca liniste si fiecare sa-si ndrepte atent ia asupra tintei. Apoi, cnd se facu tacere, si lua arcul si scoase, fara sa stea p rea mult pe gnduri, o sageata din tolba. Un ochi mai ager ar fi observat ca n frac tiunea aceea de secunda Othon avusese timp suficient pentru a si-o alege pe cea mai potrivita. Dadu apoi din cap si-si flutura pletele blonde, care-i acopereau obrajii, si, linistit si surzator precum Apollo, puse sageata pe coarda, o ridica la naltimea ochiului, trase de coarda pna ce mna dreapta i atinse umarul, ramase o clipa nemiscat ca o stana de piatra, dupa care sageata fu auzita vjind si zbura di n arc mai repede ea vntul. Punctul alb din mijlocul tintei disparuse. Othon se tinuse de cuvnt: sageata lui trecuse prin gaura facuta de cea a lui Mild ar. Un strigat de uimire strabatu multimea agitata. Fusese, ntr-adevar, o minune dumnezeiasca. Othon se ntoarse catre printul de Cleves si-l saluta cu supunere. Printesa rosi de placere, n timp ce contele de Ravenstein era ncruntat si furios. Atunci, printul de Cleves se ridica de la locul sau si spuse ca din clipa aceea n trecerea avea doi nvingatori si ca, prin urmare, trebuiau facute doua daruri: pri mul era palaria mpodobita de printesa, fiica sa, celalalt chiar lantul de aur pe care l purta el nsusi la gt. Dar, cum ar fi fost normal ca sa existe, totusi, un si ngur nvingator si sa se stie cine era cel mai bun dintre cei doi, ceru ca fiecare

adversar sa mai propuna cte o proba, pe care celalalt sa o accepte nentrziat. Othon si Mildar primira propunerea printului si spusera ca ar fi facut-o chiar e i, daca acesta nu le-ar fi luat-o nainte, iar multimea spectatorilor aplauda zgom otos, bucuroasa ca ntrecerea se prelungeste, si i multumi printului pentru bunatat ea lui. Cel dinti care avea dreptul sa propuna o noua ncercare fu Mildar. Acesta se duse pe tarmul apei. Taie doua crengi de salcie, nfipse una n pamnt, tras e si o dobor cu sageata. Othon facu la fel cu cealalta si o nimeri si el. Urma acum proba propusa de el. Alese doua sageti din tolba, puse una pe coarda arcului si o tinu pe cealalta n mn a, o trase pe prima drept n sus si, cnd sageata se ntorcea pe pamnt n zbor aproape ve rtical, o frnse n doua cu o alta lovitura. Multimea izbucni n urale, iar Mildar declara ca n-a ncercat niciodata o asemenea l ovitura si ca, prin urmare, nici nu cuteaza sa probeze. Prin urmare, se recunoscu nvins si si invita adversarul sa aleaga ntre palaria brod ata de printesa Elena si lantul de aur al printului Adolf de Cleves. Othon zmbi si se apropie de printesa, n fata careia ngenunche n strigatele si ovatii le multimii. Capitolul VI Cnd se ridica, avnd pe cap palaria mpodobita cu perle, chipul i era mbujorat de emoti e si fericire. Buclele blonde ale Elenei aproape ca le atinsesera pe ale lui si s i simtisera unul altuia rasuflarea calda. Othon era pentru prima oara n viata att de aproape de o femeie. Vesmintele verzi de arcas i sedeau att de bine pe trupul nalt si musculos, ochii i s traluceau att de tare de bucuria primei izbnzi dobndita prin propria-i iscusinta, e ra att de mndru si de frumos, nct printul de Cleves gndi n clipa aceea ca un astfel de om i-ar fi putut fi de trebuinta. Si atunci, ntorcndu-se catre tnarul care se pregatea sa coboare treptele podiumului , i zise: - Mai stai o clipa, arcasule, caci nadajduiesc sa nu ne despartim att de curnd. - La porunca naltimii voastre, raspunse tnarul. - Cum te numesti? - Othon. - De vreme ce ai venit la ntrecerea organizata de mine, nseamna ca ai auzit lucrur i bune despre acest concurs. Poate ca stii, de asemenea, ca slujitorii si curten ii mei sunt pe deplin ncredintati de bunatatea mea. Spune-mi, esti n slujba cuiva? - Sunt liber ca pasarea cerului, naltimea voastra, raspunse Othon. - In acest caz, nu ai vrea sa intri n slujba mea? - Ce obligatii voi avea n cazul ca accept? ntreba tnarul arcas. - Desigur ca aceste obligatii ti vor conveni, ca om si luptator: sunt obligatiile oricarui arcas. Othon zmbi ntr-un fel destul de enigmatic, desigur, pentru cei ce nu vedeau n el de ct un arcas iscusit si ar fi dat, fara ndoiala, un raspuns potrivit nasterii si ra ngului sau. Dar vazu, n clipa aceea, privirea Elenei atintita asupra-i cu atta bun atate, nct cuvintele i nghetara pe buze. n acelasi timp, fiica printului si mpreuna palmele n semn de rugaciune si l privi n oc hi. Othon simti asadar cum mndria i se stinge sub aceasta raza de dragoste si, ntorcndu -se spre print, spuse: - Primesc. Un zmbet de fericire se ivi pe chipul Elenei. - Ei bine, asa sa ramna precum ai zis: de astazi esti n slujba mea, urma printul d e Cleves. Uite aceasta punga cu galbeni. Ia-o si sa o consideri drept prima plat a pentru serviciile tale. - Va multumesc din suflet, naltimea voastra, spuse Othon, dar nu pot primi acesti bani. Mai am nca ceva din banii luati de acasa. Cnd i voi termina pe acestia, voi

cere naltimii voastre plata pentru slujba mea. Dar, daca naltimea voastra vrea sami asculte o dorinta, v-as ruga altceva. - Ce? ntreba printul. - Sa primiti n slujba naltimii voastre, mpreuna cu mine, si pe tnarul pe care-l vede ti rezemat n arc, pe nume Hermann, spuse Othon. E un bun tovaras si n-as vrea sa ma despart de el. - Ei bine, zise printul, fa-i si lui propunerea pe care ti-am facut-o eu tie si, daca primeste, da-i aceasta punga pe care ai refuzat-o. Poate ca mndria lui este mai mica dect a ta si o va primi. Othon se nclina n fata printului, cobor treptele si merse la Hermann pentru a-i tra nsmite propunerea stapnului sau si a-i da punga cu galbeni. Herman le primi pe amndoua: pe una cu bucurie, pe cealalta cu recunostinta. Dupa aceasta, mersera mpreuna sa-si ia locul n suita printului. La plecare, printul de Cleves nu mai oferi bratul fiicei sale, caci contele de R avenstein ceruse aceasta cinste si tatal tinerei printese i-o acordase. Stralucitorul alai facu ctiva pasi pe jos pna la locul unde se aflau caii. Valetul care-l pazea pe cel al printesei Elena lipsea, ratacit n multimea de spectatori curiosi. Othon i remarca lipsa si, uitnd ca ar fi putut sa-si dea n vileag obrsia, se oferi s a-l nlocuiasca. Se stie ca orice tnar de neam ales e ndreptatit sa ajute o doamna, atunci cnd pajul sau scutierul ei nu este prezent. - Imi pare, tinere, zise contele de Ravenstein, mpingndu-l cu bratul, ca biruinta de astazi te-a facut sa-ti uiti obrsia. Sa stii ca bunavointa pe care o arati nuti scuza falosenia. Othon simti cum sngele i inunda obrajii ntr-o fractiune de secunda, ca si cnd o vapa ie de foc i-ar fi trecut prin fata, dar nu spuse si nu facu nimic, pentru ca-si dadu seama ca la cel mai mic gest ar fi fost pierdut. Se ndeparta de tnara printesa fara un cuvnt. Aceasta i multumi din ochi. ntre sufletele lor tinere, abia mbobocite, exista o ntelegere att de perfecta si o p ornire att de sincera catre iubire, nct pareau facuti unul pentru altul. Un valet aducea de capastru calul pajului disparut n multime. Printul vazu scena cu contele de Ravenstein, vazu calul si-i vazu si pe Othon si Hermann venind n urma. - Othon, stii sa calaresti? l ntreba pe tnarul arcas. - Da, naltimea voastra, raspunse Othon zmbind. - Daca-i asa, ti ngadui sa iei calul pajului acela. N-ar fi drept ca nvingatorul de azi sa mearga pe jos. Othon facu un semn de multumire si de supunere. Se apropie de cal, sari n sa fara sa atinga scara, cu o asemenea usurinta nct se ve dea de la o posta ca obisnuinta aceasta i venea din mosi-stramosi. Ca si gestul d e curtoazie de mai-nainte, felul cum sari n sa i trada obrsia nobila. Alaiul printului si urma drumul catre castel. Ajuns la poarta principala, lui Othon i atrase atentia blazonul pe care erau scul ptate si pictate nsemnele de noblete ale casei de Cleves: o lebada de argint pe o mare verde. si aminti ca aceasta lebada se lega de o veche traditie a familiei de Cleves, des pre care auzise, n copilarie, o multime de istorisiri. Deasupra portii era un balcon masiv si grosolan cioplit, numit balconul printese i Beatrix. ntre acesta si poarta se afla o sculptura de pe la nceputul secolului a l treisprezecelea, nfatisnd un cavaler calarind ntr-o barca trasa de o lebada. n sfrs it, acest chip heraldic se gasea reprodus peste tot, chiar si pe cladirile de cu rnd construite n incinta castelului. Restul zilei trecu n mari serbari organizate de printul Adolf de Cleves. Othon s-a aflat aproape tot timpul n centrul atentiei generale. Si, alaturi de os patul dat de print pentru localnici si musafiri, tovarasii lui Othon dadura si e i unul n cinstea tnarului nvingator. Singurul care nu participa la aceasta petrecere fu Mildar. A doua zi, Othon primi uniforma de arcas, armele si nsemnele casei de Cleves. Tun ica, n fata careia statu o vreme si o privi descumpanit, o tunica soldateasca bin

e ajustata, era totusi un strai de om simplu. Gndul la Elena l facu sa treaca nsa s i peste asta. si dezbraca deci hainele facute la Kolonia si le mbraca pe cele adus e de slujitor. Tot n acea dimineata si ncepu si slujba. I se repartiza un sector de paza n turnuri si galerii. Cnd i veni rndul sa-l schimbe pe cel dinaintea sa, vazu ca sectorul sau este pe ter asa din fata ferestrelor castelului. Othon multumi n gnd cerului pentru acest noroc. Nadajduia ca n zilele cu soare, cnd printesa avea sa apara la fereastra, putea sa o vada si sa-i vorbeasca. Iata ca asteptarea n-avea sa-i fie zadarnica. Pe terasa castelului aparura Elena, tatal sau, printul de Cleves si contele de R avenstein. Cei trei vorbeau si priveau catre tnarul, arcas. Othon avu impresia ca vorbesc chiar despre el. Si adevarul e ca asta si faceau. Prilntul Adolf de Cleves l ntreba pe conte daca-i placea nfatisarea noului sau arca s, la care Ravenstein raspunse ca, dupa toate legile, omenesti si divine, tnarul arcas gresea purtndu-si parul lung precum nobilii, cnd cei de starea lui aveau dat oria sa fie tunsi. Elena vru sa ia apararea pletelor blonde si buclate ale tnarului arcas, dar print ul Adolf de Cleves gasi observatia celuilalt dreapta si spuse ca nu e bine ca un om de rnd sa profite de avantajele pe oare le da un titlu de noblete. Ceilalti a rcasi, mai adauga printul, ar avea tot dreptul sa ceara si ei sa poata purta par ul lung, daca ar vedea ca Othon a capatat acest privilegiu. Desi vazu ca se vorbeste pe seama lui, lui Othon nici nu-i trecu prin cap ca toc mai parul sau e pricina discutiei aprinse dintre cei trei nobili. Pasind nainte si napoi pe terasa castelului, trecea prin fata ferestrelor celei pe care o iubea acum din tot sufletul si privirea lui scormonitoare ncerca sa patru nda nauntru. Pieptul i era plin de simtamintele calde ale iubirii, apoi se nnegura, amintindu-s i de nenorocirea n care se afla si gndul razbunarii i ntuneca ratiunea, aidoma unui sarpe veninos ncolacit pe arborele nflorit al dragostei. Amintirea mniei parintesti se strecura ca un nor ntre viitorul sau si soarele abia nascut al iubirii. Cnd si termina slujba pe ziua aceea si cobor din turn, vazu ca este asteptat de bar bierul castelului. - Contele mi-a poruncit sa-ti tund pletele, i spuse acesta. Othon l ruga sa mai spuna o data ceea ce vroia de la el, caci gndurile de fericire i staruiau n cap si amintirea planurilor de viitor pe care si le facuse doar cu ct eva clipe n urma nu-i dadea pace. Cnd auzi ce i se cere, nu-i veni sa creada ca pr opunerea se referea la el, dar si spuse ca nu avea ncotro si ca trebuia sa se supu na poruncii. Pentru stapnul castelului, printul de Cleves, Othon nu era altceva dect un arcas, un simplu ostean, mai ndemnatic dect altii, e drept, dar maiestria n mestesugul arme lor nu-l putea nnobila. Si, fireste, daca nu era nobil, nu avea dreptul sa poarte parul lung. Era, deci, n situatia de a alege: ori accepta sa fie tuns, ori trebuia sa plece d e la castel. Att de mare era, pe vremurile acelea, cinstea de a purta parul lung, nct Othon se z batea ntr-o mare dilema. si spunea ca prestigiul sau si al familiei sale nu putea suporta o asemenea ocara. De altfel, daca ar fi acceptat sa fie tuns, n ochii Ele nei ar fi devenit, ntr-adevar, un ostean de rnd si asta l-ar fi durut mai tare dect despartirea de ea. Chiar n clipele n care si facea toate aceste gnduri, printul iesi din castel la brat ul fiicei sale si se ndreptara mpreuna spre tnarul arcas. Othon veni n ntmpinarea lor si printul, vaznd ca acesta vrea sa-i vorbea-sca, se opr i. - Inaltimea voastra, ncepu tnarul, iertati-mi ndrazneala de a va pune o astfel de nt rebare: e adevarat ca ati dat porunca sa mi se taie parul? - E adevarat, raspunse printul mirat, dar de ce ma ntrebi? - Pentru ca, daca va amintiti, nu mi-ati vorbit niciodata de asta atunci cnd mi-a

ti propus sa ramn n corpul de arcasi al castelului de Cleves. - Nu ti-am vorbit, e drept, zise printul, fiindca nu m-am gndit ca-ti vei purta p arul asa cum nu s-ar cuveni unui om de starea ta. Esti de neam nobil cumva, ca s a ai dreptul sa te porti asemeni unui cavaler sau baron? - Totusi, riposta tnarul, fara a raspunde la ultima ntrebare, daca as fi stiut cami veti cere sa-mi tai pletele, poate ca n-as fi primit slujba pe care mi-ati of erit-o, cu toata dorinta mea de a intra n serviciul dumneavoastra. - Mai e nca vreme sa te razgndesti, tinere, raspunse printul, caruia ncepuse sa i s e para ciudata o astfel de mpotrivire. Ia seama, nsa, caci asta nu-ti va servi pre a mult: orice senior pe pamnturile caruia vei trece va avea dreptul sa-ti pretind a acelasi lucru pe care ti-l pretind eu acum, si asta fara a te ntreba daca vrei sau nu. - Pentru oricare altul n locul naltimii voastre, nobile print, raspunse Othon zmbin d dispretuitor (ceea ce l uimi pe senior si o nspaimnta pe Elena), ar fi lesne de p oruncit, dar greu de ndeplinit. Sunt arcas si port, precum vedeti, urma el cu mna pe toba cu sageti, viata a doisprezece oameni la cingatoare. - Portile castelului sunt deschise, pleci sau rami, asta tu o hotarasti. Porunca pe care ti-am dat-o ramne, nsa, neschimbata. Esti liber sa faci cum vrei. Acum sti i care sunt conditiile n care te angajez si n-ai sa te poti plnge vreodata ca nu t i le-am facut cunoscute. - Hotarrea mea e luata, seniore, raspunse Othon, plecndu-se cu respect, dar demn, pe un ton care dovedea fara putinta de tagada ca e decis. - Asadar, pleci? l ntreba printul. Othon deschise gura sa raspunda, dar nainte de a rosti cuvintele ce aveau sa-l de sparta pentru totdeauna de Elena, arunca o ultima privire catre printesa. O lacrima tremura sub barbia fetei. Othon o zari si ceva i zvcni n piept. - Pleci, dar? ntreba a doua oara printul, mirat ca trebuia sa astepte atta timp ra spunsul arcasului. - Nu, naltimea ta, ramn, zise Othon. - Prea bine, se bucura printul, sunt multumit vazndu-te ca judeci ntelept. Zicnd aceasta, si urma drumul mpreuna cu fiica sa. Elena nu spuse nimic, dar l privi pe Othon cu atta recunostinta, nct acesta, cnd prin tul si fiica sa se departara, se ntoarse vesel spre barbierul ce astepta cu scule le pregtaite. - Haide, mestere, l ndemna Othon, fa-ti datoria. Si, tragndu-l dupa sine n cea dinti ncapere care le iesi n cale pe coridorul castelul ui, se aseza pe un scaun si se pregati sa fie tuns. Barbierul si ncepu treaba fara sa nteleaga nimic din tot ce se petrecuse sub ochii lui. Taiatul pletelor lui Othon nu tinu mai mult dect dureaza de obicei pentru altii. n cteva clipe, lespezile de piatra fura acoperite cu buclele blonde care, putin ma i devreme, se ondulau pe crestetul, fruntea si tmplele tnarului arcas. Barbierul pleca. Ramas singur, Othon privi cu parere de rau crliontii matasosi, c u care i placea att de mult mamei sale sa se joace pe cnd el era copil, si sentimen tul acesta nu si-l putea nfrnge, orict de mult ar fi tinut la printesa Elena. Deoda ta, i se paru ca aude dinspre intrare un zgomot usor de pasi. Ciuli urechea si recunoscu pasul usor al celei pe care ncepuse s-o iubeasca. n momentul acela, desi acceptase sa i se taie parul numai si numai de dragul ei, i fu rusine sa se arate n fata iubitei cu pletele cioprtite si se ascunse iute ntr-o nisa acoperita cu o perdea groasa. ntr-adevar n camera intra Elena. Printesa pasea ncet, ca si cnd ar fi cautat ceva sau pe cineva. Dupa ce facu ctiva pasi, privirea ei se opri pe dusumea. n acea clipa, se uita n ju r si, vaznd ca este singura, se opri, asculta cu atentie si, ncredintndu-se ca nu e ste nimeni prin preajma, se apleca, lua o suvita din parul tnarului arcas, o ascu nse la piept si fugi. n tot timpul acesta nu trecu nimeni prin apropiere. n spatele perdelei, Othon ngenunchease cu buzele ntredeschise si palmele mpreunate c a pentru rugaciune. Cam la vreo doua ceasuri dupa aceasta ntmplare, cnd nimeni nu se astepta la asa cev a, contele de Ravenstein porunci nsotitorilor si suitei sa pregateasca toate cele

necesare pentru drum, caci a doua zi dimineata aveau sa paraseasca castelul de Cleves. Toti se mirara la auzul acestei vesti neasteptate. Dar, n aceeasi seara, se raspnd i zvonul printre slujitorii printului ca, silita de tatal ei sa raspunda cererii de casatorie facuta de conte, tnara printesa spusese ca ar vrea mai curnd sa se c alugareasca, dect sa ajunga vreodata sotia contelui de Ravenstein. Ofensat de moa rte, nobilul musafir daduse porunca de plecare. Capitolul VII Cam la o saptamna dupa evenimentele povestite pna aici, n clipa n care printul de Cl eves se ridica de la masa de prnz, i se dadu de veste ca un trimis al contelui de Ravenstein sosise la castel si adusese cu sine provocarea stapnului sau. Printul se ntoarse catre Elena cu o expresie n care se mpleteau duiosia, dar si mhni rea. Fata se nrosi la fata si si pleca ochii. Apoi, dupa ce se scurse un minut n care ta cura amndoi, printul porunci ca mesagerul contelui sa fie introdus n salon. Omul intra. Era un tnar nobil nvesmntat n culorile contelui si cu blazonul acestuia pe arme. Tri misul l saluta cu respect pe print, dupa care, pe un ton mndru si raspicat, spuse ca sarcina sa e de a transmite acestuia provocarea la lupta a stapnului sau, cont ele de Ravenstein. Acesta declara, fara sa explice pricina acestei dusmanii, ca se va razbuna mpotriva printului Adolf de Cleves oriunde l-ar ntlni, fie singur, fi e n multime, narmat sau nu, ziua sau noaptea, la munte sau la ses. Printul asculta aceasta provocare cu un aer linistit, dupa care se ridica si lua de pe jiltul unde fusese pusa o mantie de catifea captusita cu blana de hermina , pe care o puse pe umerii mesagerului. si scoase apoi de la gt lantul de aur si-l prinse la gtul trimisului. - Vestea pe care mi-ai dat-o ma bucura din cale-afara, spuse printul si-l nsoti p e tnarul nobil pna la poarta castelului. Plecnd, mesagerul contelui spuse tuturor ca printul de Cleves i primise provocarea la razboi asa cum ai primi o invitatie la bal. n realitate, totusi, sub masca acesta de liniste, printul era cuprins de o mare ng rijorare. Era la vrsta la care armura de otel apasa prea greu umerii razboinicului. n plus, nu avea nici fiu sau nepot caruia sa-i ncredinteze sarcina de a-i tine locul. Iar prietenii, n vremurile acelea tulburi, cnd aliantele se ncheiau si se desfaceau cu mare usurinta si fiecare era ngrijorat pentru propria lui viata, nu-l puteau aju ta nici ei. Trimise ravase n toate partile, la vechii tovarasi si aliati, cu rugamintea de a i se expedia ajutoare. Apoi se grabi sa porunceasca repararea stricaciunilor cas telului, ntarirea turnurilor si ncepu sa strnga merinde. La rndul sau, contele de Ravenstein facu pregatiri de razboi ct i ngaduira cele cteva zile pna la declansarea atacului. Astfel, nu mult timp de la primirea provocarii la lupta, si mai nainte ca aliatii printului sa-i poata veni n ajutor, din cel mai nalt turn al castelului de Cleves se auzi strigatul care chema la arme. Cel care dadu alarma fu Othon, aflat de straja pe ziduri, care zarise la orizont , n apropiere de Nimegue, un nor de praf n mijlocul caruia sclipeau armele, asa cu m scnteile sclipesc n fum. Desi nu se astepta la un atac att de grabnic, printul era de-acum pregatit pentru lupta. Porunci de ndata sa se nchida portile, sa se coboare stavilarele si le striga oste nilor sa urce pe metereze. Elena cobor n capela contesei Beatrix si ncepu sa se roa ge lui Dumnezeu pentru izbnda. Cnd armata contelui de Ravenstein era la o jumatate de leghe departare de castel, acelasi mesager care adusese cu cteva zile n urma provocarea la lupta din partea stapnului sau, iesi dintre rnduri urmat de un trmbitas si se apropie de zidurile fo

rtaretei. Ajungnd mpreuna aici, trmbitasul scoase trei sunete ascutite si tnarul razboinic dad u de veste urmatoarele: provocarea contelui se adresa fie printului de Cleves, f ie oricui ar fi vrut sa lupte n locul acestuia, drept pentru care stapnul sau, con tele, avea sa se nfatiseze trei zile la rnd pe cmpia din fata castelului, pentru al nfrunta pe potrivnicul sau din fortareata. n cazul n care printul sau cel ce avea sa-l reprezinte nu se va nfatisa dupa cele trei zile, avea sa se declanseze atac ul general asupra castelului. Dupa ce spuse toate acestea trimisul contelui se a propie de porti si fixa cu pumnalul n lemnul canatului manusa stapnului sau. Drept raspuns, printul si arunca propria manusa peste zid, n fata solului. Dupa ca re, cum orele erau naintate, ncepura si, unii si altii sa-si pregateasca armele si sa-si ocupe posturile de lupta. Constient ca primejdia este ct se poate de aproape, Othon nu-si putu nfrnge totusi dorinta de a o ntlni pe printesa Elena. Cobor, deci, de la postul sau si strabatu nc aperile castelului prin care forfoteau arcasii si slujitorii, cautnd-o prin corid oare si odai. ntlnirile lor de pna atunci fusesera ntmplatoare, dar pline de farmec. Desi nu stia c a Othon o vazuse ridicnd de jos bucla aceea blonda din parul sau, printesa i zmbea uneori, iar de rosit, rosea ntotdeauna. Alteori cauta pricini de vorba si schimba u cteva cuvinte, de cele mai multe ori lipsite de sens. Dupa acele ntmplari, n sufle tul tnarului arcas era sarbatoare si, dupa ce se desparteau, alegea un colt ntunec at de odaie, de obicei n cele mai retrase si singuratice ncaperi, si rememora cuvi ntele iubitei sale. nchiznd ochii, i revedea cu emotie chipul mbujorat de fericire. De asta-data, nsa, cautarile sale fura zadarnice. Degeaba scormoni cu privirea pr in odai si coridoare, caci printesa parca intrase n pamnt. Zicndu-si ca poate se retrasese n capela castelului ca sa se roage, se ndrepta ntr-a colo. Dar capela era goala. n acest caz, nu putea fi dect n vechea capela a printesei Beatrix. Lacasul acesta d e rugaciune era nsa ceva mai departe si nu-l folosea aproape nimeni, nici stapnii castelului si nici slugile. Othon statu o clipa pe gnduri, ntrebndu-se daca sa mearga ntr-acolo sau nu. Totusi, m prejurarile erau att de grave, nct si spuse ca aceasta l-ar scuza n fata printesei si pasi hotart nspre capela. Acolo trebuie sa fie, i trecu prin cap pe cnd se apropia de lacas. Ajuns n fata usii o deschise, trase de-o parte perdeaua ce masca intrar ea si o zari pe Elena ngenunchiata n altar. Tnarul arcas patrundea aici pentru ntia oara. Capela era ntunecoasa si te ndemna la reculegere. Lumina zilei patrundea nauntru pr in vitraliile colorate de la ferestre, crend o atmosfera n care te simteai mai apr oape de Dumnezeu dect oriunde. O candela mica atrna deasupra altarului, pe care se aflau sculptate nsemnele caste lului, vechea emblema ce nfatisa un cavaler tras de o lebada. Dar aici, chipul cavalerului era nconjurat de o aureola stralucitoare si, pe cei doi stlpi ce ncadrau emblema, se aflau atrnate, de o parte si de alta, o spada cu mn erul si teaca de aur si un fildes urias ncrustat cu perle si rubine. Sus de tot, deasupra scenei cu lebada si cavalerul, asa precum se obisnuieste si azi n multe locuri din Germania, se aflau un scut si o casca de lupta, identice cu cele de p e emblema sculptata. Lucrul acesta era usor de constatat, caci pe piatra, ca si pe otel, se repeta acelasi blazon n aur: o cruce ncoronata cu spini pe un munte ve rde. Spada, fildesul, casca si scutul erau, fara ndoiala, ale cavalerului cu lebada, i ar acesta parea a fi un participant la vechile cruciade. Othon se apropie pe nesimtite de fata ngenunchiata. Ea se ruga n soapta n fata cava lerului sculptat ca si cum ar fi facut-o n fata lui Cristos sau a unui martir. Pr intesa avea n mna un sirag de matanii de abanos ncrustate cu sidef, la capatul caru ia atrna un clopotel din care nu iesea nici un sunet. Othon atinse din nebagare de seama un jilt si fata, auzind zgomotul, se ntoarse s pre noul venit. Departe de a parea mirata ca fusese gasita aici, l privi pe tnarul arcas cu un zmbet trist, dar plin de o nespusa blndete. - Vezi, zise ea, fiecare din noi faptuieste dupa cum i e fiinta si sufletul darui

te de Dumnezeu. Tatal meu se pregateste de lupta, eu ma rog. Dumneata nadajduies ti sa izbndesti cu spada, eu prin lacrimi si rugaciune. - Si care este sfntul caruia i te rogi? o ntreba Othon, mpins de curiozita-tea trez ita n el la vederea chipului acela reprodus n piatra. E oare Sfntul Mihail sau Sfntu l Gheorghe? Spune-mi, rogu-te, numele lui, pentru ca vreau sa ma rog si eu acelu iasi sfnt. - Nu, nu e nici unul, nici altul, raspunse printesa, e Rudolf de Alost, iar scul ptorul a gresit facndu-i aureola. I se cuvenea cununa, caci a fost un martir. - Totusi, urma Othon, i te rogi ca si cnd ar fi asezat n dreapta lui Dumnezeu. Ce poti nadajdui de la el? - O minune precum cea pe care a facut-o pentru stramosii mei ntr-o mprejurare asem anatoare. Dar vai, mataniile contesei Beatrix nu spun astazi nimic, iar clinchet ul clopotelului fermecat nu-l va trezi pentru a doua oara pe Rudolf din binecuvnt atul sau mormnt. - Nu te pot sfatui n nici un fel si nici nu-ti pot da vreo speranta, i raspunse Ot hon, caci nu stiu despre ce vorbesti. - Nu cunosti povestea familiei noastre? se mira printesa Elena. - Nu cunosc dect ce vad cu ochii mei: cavalerul care strabate Rinul n barca trasa de lebada a salvat-o, fara ndoiala, pe printesa Beatrix dintr-o mare primejdie, n u-i asa? - Da, a salvat-o dintr-o primejdie asemanatoare cu cea n care ne aflam acum. De a sta ma rog lui. ti voi povesti, cu alt prilej, totul, de-a fir a par, zise Elena si se ridica sa plece. - De ce nu acum? o ntreba Othon, facnd o miscare usoara si ncercnd s-o opreasca. Mom entul si locul sunt prielnice pentru a asculta o legenda razboinica legata de o minune cereasca. - Stai, atunci, aici si asculta, raspunse printesa, care parea ca nu dorise dect acest prilej pentru a ramne singura cu tnarul arcas. Othon facu un semn cu mna, vrnd sa dea de nteles ca deosebirea de rang nu-i permite sa urmeze sfatul fecioarei, dar aceasta se prefacu a nu vede gestul si ramase c u ochii la altar. - Stii ca, ncepu ea, Godefroy de Bouillon era unchiul printesei Beatrix de Cleves , bunica noastra. - Stiu asta, zise Othon si se pleca n semn de respect fata de familia stapnului sa u. - Ceea ce nu stii, continua printesa, e ca printul Robert de Cleves, care era ca satorit cu sora eroului din Brabant, a hotart sa-si urmeze cumnatul n cruciade si, n ciuda rugamintilor fiicei sale Beatrix, a nceput sa faca pregatirile pentru ndep linirea acestei sfinte hotarri. Cucernicul si nteleptul Godefroy vru la nceput sa-l faca sa renunte, caci, plecnd s pre Sfntul Mormnt, Robert o lasa singura si fara nici un sprijin pe unica lui fiic a, n vrsta de abia paisprezece ani. Dar nimic nu l-ar fi putut mpiedica pe batrnul ostean sa-si duca la ndeplinire dori nta si, ori de cte ori era sfatuit sa renunte, raspundea cu deviza cusuta deja pe steag: "Faca-se voia Domnului!" Godefroy de Bouillon urma sa treaca pe la Cleves sa-si ia cumnatul cu sine. Itinerariul cruciadei strabatea Germania si Ungaria, deci, abatndu-se pe la Cleve s, nu facea un ocol prea mare; n plus, Godefroy dorea sa-si ia ramas bun de la ne poata sa, Beatrix. Zis si facut: si lasa dar armata, alcatuita din zece mii de calareti si saptezeci de mii de pedestrasi, sub comanda fratilor sai Eustatiu si Beaudoin, ajutati de amicul sau Rudolf de Alost, si cobor Rinul de la Kolonia la Cleves. Godefroy de Bouillon n-o mai vazuse pe Beatrix de sase ani. n tot acest timp, fata crescuse si se facuse frumoasa. Despre frumusetea ei se vo rbea pretutindeni. Mai trziu avea sa devina o femeie att de desavrsita, nct si azi, cn d vrei sa evoci acest dar harazit femeii, prin partea locului se spune: frumoasa ca printesa Beatrix. Godefroy ncerca din nou sa-l convinga pe cumnatul sau sa renunte la plecare si sa ramna lnga fiica-sa. Dar totul fu zadarnic, caci printul luase toate masurile ca sa-l poata nsoti la l

upta pe viitorul suveran al Ierusalimului. Unul dintre scutieri, pe nume Gerard, cunoscut prin puterea si curajul sau si n c are stapnul castelului avea deplina ncredere, a fost ales de catre acesta sa se ngr ijeasca de tnara printesa si a primit n acest scop puteri depline de tutore, ca si mputerniciri sa administreze domeniul. Godefroy, care nu a vazut cu ochi buni to ate acestea si mai ales drepturile cu care fusese investit Gerard, i-a lasat n da r nepoatei sale siragul de matanii pe care Elena le avea n mna n momentul n care Oth on intrase n capela. Mataniile fusesera aduse de la Sfntul Mormnt de nsusi pustnicul Petru, care vizitas e mormntul Mntuitorului si primise binecuvntarea prelatului ce facea de paza acolo. Pustnicul Petru i le daruise mai apoi lui Godefroy de Bouillon ca pe un talisman sfnt de care erau legate nenumarate minuni si acesta o ncredinta pe nepoata-sa ca , daca va fi vreodata n primejdie, sa ia mataniile, sa spuna rugaciunea cu inima curata si iubitoare si atunci el va auzi, oriunde se va afla, clinchetul clopote lului. Beatrix primi cu recunostinta pretiosul dar, a carui putere miraculoasa n-o cuno stea dect ea, tatal si unchiul ei si ceru printului ngaduinta sa porunceasca ridic area unei capele n care sa-l adaposteasca, pe fundul unui scrin de marmura. Nu mai e nevoie sa spunem ca rugamintea i-a fost ndeplinita. Cruciatii plecara. O inscriptie ce se poate vedea la poarta castelului si despre care se zice ca a fost sapata n piatra de nsusi Godefroy de Bouillon, arata ca toate acestea s-au pe trecut la 3 septembrie, n anul Domnului 1096. Armatele cruciate trecura n liniste si fara primejdii prin Germania si Ungaria, c oborra apoi n imperiu bizantin si, dupa ce se oprira pentru un timp la Constantino pol, trecura n Bithynia. Tinta lor era Niceea si nu avura nevoie de calauze, pent ru ca drumul le era ntovarasit de osemintele celor doua armate care trecusera pe acolo naintea lor, conduse una de pustnicul Petru, cealalta de Gauthier cel Sarac . n sfrsit, se apropiara de Niceea. Amanuntele acestui asediu sunt cunoscute. La al treilea asalt, printul Robert de Cleves fu ucis. Vestea aceasta ajunse la urechile printesei Beatrix abia dupa sase luni de la eveniment. Tnara printesa mbr aca vesmnt cernit. Cruciatii si urmara drumul catre miazazi, trecnd prin asemenea suferinte nct, de fie care data cnd zareau n departare vreun oras, se ntrebau daca nu cumva e cetatea Ier usalimului, tinta finala a expeditiei lor. Caldura devenise att de insuportabila, nct cinii de vnatoare mureau n zgarda, iar soim ii se prabuseau de pe crengile arborilor. Se spune ca la o singura oprire au murit cinci sute de osteni doar din pricina s etei pe care n-aveau unde sa si-o potoleasca. Dumnezeu i odihneste si acum la snul sau. n lungul si chinuitorul mars catre Ierusalim, amintirea casei si a celor dragi re venea adesea n sufletul cruciatilor, facndu-le suferinta insuportabila. Dupa moartea lui Robert de Cleves, Godefroy se gndea tot mai mult la biata orfana , printesa Beatrix. Despre frumusetea si cumintenia ei, conducatorul crestin vorbea cel mai adesea c u tnarul sau prieten Rudolf de Alost. Ramas singura ei ruda de snge, Godefroy de Bouillon nadajduia ca, daca expeditia avea sa se termine cu bine si Sfntul Mormnt va fi eliberat, Beatrix si Rudolf de A lost si vor uni destinele si vor trai de-a pururea fericiti. De altfel, i vorbise att de mult si de frumos despre tnara printesa prietenului sau Rudolf, nct acesta se ndragostise de ea. Iar din clipa n care batrnul razboinic i daruise tovarasului sau de arme un portret al nepoatei sale, acesta nu era fericit daca trecea zi fara sa fie pomenit numele printesei. Armata cruciata ajunse naintea zidurilor Antiohiei. Dupa un asediu de sase luni, orasul fu cucerit. La orizont se ridica nsa o alta a menintare, care, mpreuna cu extenuarea drumului prin desert si setea pe care n-av eau unde si-o astmpara, ncepu sa rareasca rndurile crestinilor: foamea. Iata de ce nu statura prea mult n Antiohia, la care visasera ndelung si pe care-o

cucerisera cu mari sacrificii si suferinte. Ierusalimul devenise pentru ei nu numai o tinta sfnta, ci si un mijloc de salvare , caci lipsa proviziilor devenea tot mai vizibila. Iesind din Antiohia, cruciatii cntara psalmul: "Domnul sa se scoale dintre morti si dusmanii lui sa se risipeasca". O pornira catre Ierusalim, pe care, dupa alte chinuri prin pustie, l zarira ridicndu-se pe naltimile Emmaus. Din noua sute de mii, cti plecasera, nu mai erau acum dect patruzeci de mii. A doua zi ncepu lupta. Cruciatii dadura trei asalturi si toate trei se sfrsira fara nici un rezultat. Al patrulea tinea de trei zile cnd, n sfrsit, vineri, 15 iulie 1099, n ziua si ceasu l la care Cristos fusese rastignit, doi comandanti cruciati ajunsera pe metereze le cetatii sfinte. Din doi, unul se prabusi, iar celalalt ramase n viata. Cel ramas n viata fu Godefroy de Bouillon, cel cazut Rudolf de Alost, logodnicul printesei Beatrix. Godefroy se arata din cale afara de nenorocit cnd i se aduse vestea mortii lui Ru dolf. Fiind cei mai viteaz si mai chibzuit dintre toti comandantii ostirii cruciate, G odefroy fu ales rege al Ierusalimului. Trecura cteva luni de la aceasta. La ntoarcerea dintr-o expeditie mpotriva sultanul ui din Damasc, emirul din Cezareea veni la Ierusalim si-i aduse n dar fructe din Palestina. Godefroy lua un mar de cedru si-l mnca. Dupa patru zile, la 18 iulie 1100, muri dupa unsprezece luni de domnie si patru ani de la plecarea din Europa.. n ultimele clipe ceru celor din jur sa fie nmormntat lnga prietenul sau Rudolf de Al ost si aceasta ultima dorinta i fu mplinita ntocmai. Capitolul VIII Stirile din Orient veneau unele dupa altele la Cleves si toate avura darul s-o nd urereze pe tnara printesa. Astfel afla, rnd pe rnd, de moartea tatalui sau, de cea a lui Rudolf de Alost, logodnicul ei, dupa care durerea i spori la aflarea vestii mortii unchiului ei, Godefroy de Bouillon. Ceva se rupsese parca n inima ei si n u-si afla linistea cu nici un pret. Cel mai putin o durea moartea lui Rudolf, pe care nu-l cunoscuse si despre care nu stia prea multe. Celelalte doua pierderi, nsa, o lasasera de doua ori orfana, caci pierzndu-l pe Godefroy, Beatrix avu senzatia ca pierde un tata adevarat. O noua nenorocire se adauga celor de pna acum: n cei cinci ani ce se scursesera de la plecarea printului de Cleves si pna la moartea lui Godefroy de Bouillon, Beat rix se facuse cu mult mai frumoasa. Avea nouasprezece ani si era considerata fat a cea mai fermecatoare din partea aceea de tara. Tot atunci, printesa baga de se ama privirile de ndragostit pe care i le arunca scutierul pus de tatal sau sa-i p oarte de grija. Ct timp stia ca mai exista cineva din familia fetei care sa o poata apara, Gerard si zavor sentimentele n adncul inimii. Dar, imediat ce afla ca Beatrix nu este altceva dect o biata orfana, singura pe l ume, scutierul se decise sa-i declare toata dragostea sa. Beatrix i primi declaratia asa cum ar fi primit-o, pe vremea aceea, orice fata de print. nainte de a capata un raspuns definitiv, Gerard i spuse printesei ca-i aco rda un an si o zi pentru doliu, dupa care va trebui sa-l accepte ca sot. n el avusese loc o schimbare ciudata: slujitorul i vorbea stapnei de la egal la ega l, ba chiar ndraznea sa-i porunceasca. Beatrix era singura si neajutorata n fata hotarrii barbatului de a-si duce planul pna la capat. Nici unul dintre oameni n-ar fi putut s-o ajute. Asa nct fu nevoita s a se ncreada n puterea lui Dumnezeu si Dumnezeu i trimise, daca nu o speranta, maca r resemnarea. n aceeasi zi, Gerard porunci sa fie nchise portile castelului si dubla strajile de

pe metereze, de teama ca nu cumva printesa sa poata scapa cu fuga. Ne amintim ca Beatrix cladise capela pentru a avea unde sa adaposteasca mataniil e primite n dar de la unchiul ei. Daca Godefroy ar mai fi trait, primejdia casatoriei fortate nu s-ar fi ivit nici odata, caci inima plina de devotament a batrnului ostean l-ar fi facut sa-i sara printesei n ajutor de oriunde ar fi fost, de peste munti si mari, de peste pustiu ri si gheturi vesnice. Dar el era mort si, de fiecare data cnd printesa se ruga, clopotelul suna, dar sarmana fata nu mai nadajduia ca-i va mai sari cineva n ajut or. Trecura zile, luni, pna cnd se mplini anul. Gerard fusese de nenduplecat. Nimeni nu reusise sa patrunda n castel fara voia lui , astfel ca n afara nu se stia mai nimic despre soarta printesei de Cleves. De altfel, n anii aceia, toata floarea nobilimii germane se afla n rasarit, alatur i de cruciati. Dintre cei ramasi, unul sau doi poate i-ar fi sarit n ajutor tiner ei printese, caci pe malurile Rinului erau cunoscute prea bine puterea si curaju l lui Gerard. Iata, deci, motivele pentru care nu se ivi nici o raza de speranta n tot acel an de restriste ce se scurse de la propunerea scutierului devenit sta pn la Cleves. Suntem n ultima zi acordata printesei. Ca de obicei, la ora aceea, Beatrix si sfrsea rugaciunea. Cerul era curat si albas tru, iar soarele poleia totul, ndemnnd parca ntreaga fire sa alunge gndurile negre s i sa fie fericita. Iesind n balcon, printesa si ndrepta privirea spre tarmul fluviu lui, n directia n care, cu ani n urma, plecasera tatal si unchiul ei. Acolo, unde de obicei nu se zarea nimic, i se paru ca vede ivindu-se un punct mi scator, dar, din pricina departarii, nu putu sa desluseasca despre ce era vorba. Totusi, zarind punctul acela, avu convingerea ca e cineva care i va veni n ajutor , la fel precum spera toti cei neajutorati si loviti de soarta. Nu stia de ce, d ar inima i spunea ca punctul acela miscator, care ncepea ncet-ncet sa-si limpezeasca contururile, avea sa o scape din situatia nenorocita n care se afla. Printesa si ncorda att de mult atentia, nct obosi repede si lacrimi mari de durere si speranta i pornira din colturile ochilor. Era din ce n ce mai clar: pe undele Rinului se ivise o barca, ce se apropia de ta rm cu fiecare clipa. Apoi, vazu ca luntrea era trasa de o lebada si n ea se afla un cavaler n picioare la prora, cu privirile atintite catre castel, dupa cum si p rintesa privea, spre barca. La pupa, Beatrix zari un cal de lupta mbracat de sus si pna jos n zale de otel, care sclipeau de-ti luau ochii. Pe masura ce barca se apropia, toate amanuntele acestea deveneau din ce n ce mai clare. Lantul cu care era legata lebada era n ntregime din aur. Cavalerul, narmat pn a-n dinti, si pusese coiful si scutul alaturi. Acum se putea lesne vedea ca este tnar, ntre douazeci si cinci si douazeci si opt de ani, ca avea chipul ars de soar ele Orientului, dar parul blond si crliontat dovedea ca provine din partile apuse ne ale Europei. Beatrix era att de concentrata asupra celor pe care le vedea, nct n u baga de seama cum pe zidurile castelului numarul ostenilor spori brusc. Acesti a urmareau ca si ea apropierea tnarului cavaler, pentru ca acum era evident ca ti nta calatoriei lui era castelul de Cleves. Ajuns la tarm, cavalerul si puse coifu l de lupta pe cap, lua scutul n mna stnga, sari pe mal, trase calul de capastru sil ajuta sa ajunga si el pe pamnt, urca apoi n sa si, facnd un semn cu mna lebedei, nc epu sa urce poteca spre castel. n vremea aceasta, lebada si urma drumul n susul flu viului, tragnd barca dupa ea. Ajuns la cincizeci de pasi de poarta principala a castelului, cavalerul scoase c ornul din fildes pe care-l purta la cingatoare si, ducndu-l la gura, dadu drumul la trei sunete puternice si prelungi. Cnd pe ziduri se facu liniste deplina, tnaru l luptator striga cu glas de tunet: - Eu, soldat al cerului si nobil al pamntului, ti poruncesc tie, Gerard, stapn vrem elnic al acestui castel, n numele legilor divine si al celor pamntesti sa renunti la pretentiile tale la mna printesei Beatrix, pe care o tii nchisa spre ocara nume lui si a rangului ei. ti poruncesc sa parasesti chiar acum acest castel n care ai intrat ca slujitor si-n care cutezi sa poruncesti ca stapn. mpotriva acestei neleg iuiri te voi lovi fara mila cu lancea si spada, cu securea si pumnalul si voi do vedi ca nu esti altceva dect un uzurpator si un nemernic. Asa sa-mi ajute Dumneze

u si Prea-Sfnta Notre-Dame din Mont-Carmel! Iata, dar, ti arunc manusa si te provo c la lupta. Spunnd acestea, cavalerul si scoase manusa si o arunca spre castel. Pe unul dintre degetele sale luci diamantul pe care l-am vazut purtat de printul Adolf de Clev es si care valora cam jumatate din averea acestuia. Gerard era un barbat viteaz, astfel nct n scurt timp se vazu deschizndu-se poarta ca stelului. Se ivi dinauntru un paj care lua manusa tnarului cavaler si, n urma acestuia aparu scutierul, nvesmntat n armura de lupta si calare pe un cal nzauat si pregatit de at ac. Cei doi potrivnici nu schimbara nici un cuvnt. Cavalerul necunoscut si trase viziera. Gerard facu la fel. Ambii luptatori se dadura napoi, cautndu-si fiecare un loc ct mai favorabil, si ridi cara lancile si, dnd pinteni cailor, se napustira unul asupra celuilalt. Precum am mai spus, Gerard era considerat drept unul dintre cei mai vnjosi si mai viteji luptatori din partea acea a Germaniei. Platosa sa fusese lucrata de armurierul cel mai priceput din Kolonia. Vrful lancii sale purta si acum urmele de snge n care fusese nmuiat, snge de taur uci s de cini, ceea ce-i dadea luptatorului mari sperante n izbnda. Cu toate acestea, l ancea lui Gerard se frnsese ca si cnd ar fi fost de sticla n armura cavalerului nec unoscut, n vreme ce lancea acestuia strapunse dintr-o lovitura scutul, platosa si inima dusmanului sau. Gerard cazu de pe cal fara a avea timp sa spuna nici un cuvnt, fara sa se caiasca pentru raul facut, ca si cnd ar fi fost lovit de trasnet. nvingatorul se ntoarse catre Beatrix, care cazuse n genunchi si se ruga lui Dumneze u. Lupta fusese att de scurta si uimirea tuturor att de mare, nct tovarasii de arme ai lui Gerard, vaznd ct de repede cazuse acesta ucis, nu avura vreme sa se gndeasca sa nchida poarta castelului. Cavalerul intra deci fara a fi oprit de nimeni, descal eca, si lega calul de stlpul din ograda si facu vreo ctiva pasi catre usa pentru oa speti. Pe cnd urca treptele scarii de marmura, n pragul usii celei mari se ivi nsasi print esa, care venea n ntmpinarea salvatorului ei. - Castelul acesta e de-acum al dumitale, cavalere, zise ea, caci dumneata l-ai r ecucerit. Din aceasta clipa esti stapnul lui si cu ct vei ramne mai mult timp aici, cu att mai mare va fi recunostinta mea. - Doamna mea, i raspunse cavalerul, nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci lui Dumne zeu, pentru ca El m-a trimis sa-ti vin n ajutor. Castelul acesta este caminul str amosilor dumitale de aproape sase veacuri si-ti doresc ca nca zece veacuri de acu m nainte sa-l stapneasca urmasii acestei stirpe. Beatrix rosi, caci ea era ultima mostenitoare a familiei de Cleves. Cavalerul pr imi, totusi, sa ramna o vreme la castel. Era un barbat tnar si frumos. Trecura astfel trei luni si cei doi tineri bagara de seama ca sentimentele ce-i uneau erau mai profunde dect o simpla prietenie sau recunostinta. Cavalerul i declara dragostea sa si, cum parea ca provine dintr-un neam nobil, de si nu i se cunosteau nici titlurile, nici averea, Beatrix i oferi mna ei. n clipa n care se hotar la aceasta, i spuse ca e bogata pentru amndoi si fericita sa faca cev a pentru acela care o salvase de rusine si dezonoare. mpreuna cu mna ei i oferi si domeniul de Cleves, pe care-l stapnise cu curaj si ntelepciune tatal ei, si oferta aceasta fu neasteptata pentru tnarul cavaler. Fericitul logodnic cazu la picioarele printesei, care-l ruga sa se ridice. - Iarta-ma, nobila fecioara, zise cavalerul, si ngaduie-mi sa-ti vorbesc. - Vorbeste, ncuviinta Beatrix. Te ascult. Sunt pregatita sa ma supun dorintelor t ale nca nainte ca ele sa fie rostite, pentru ca de-acum esti stapnul si domnul meu. - Poate, ncepu cavalerul, ti va parea ciudat, fara ndoiala, ca, primind o propunere att de generoasa de la dumneata, n-o pot accepta dect cu o conditie. - Conditia e acceptata, zise Beatrix. Spune-mi acum, care e ea? - Sa nu ma ntrebi niciodata care mi e numele, nici de unde vin si nici de unde am aflat de primejdia ce te ameninta. Pentru ca, iubindu-te att de mult cum te iubes

c, nu voi avea puterea sa-ti ascund nimic si, dupa ce vei afla totul, nu voi mai putea ramne alaturi de dumneata si ne vom desparti pentru totdeauna. Acesta este legamntul pe care l-am facut cu puterea ce m-a calauzit prin munti, peste cmpii s i pe mari n lunga calatorie ce am facut-o pna aici. - Ce-mi pasa mie de numele pe care-l porti? Ce-mi pasa de unde vii? Ce-mi pasa c ine e acela care ti-a spus ca sunt n primejdie? Viitorul e mai important dect trec utul. Numele dumitale va fi Cavalerul Lebedei. Vii dintr-un tinut binecuvntat si esti trimisul lui Dumnezeu. De ce as avea nevoie sa stiu mai multe? Iata mna mea. Cavalerul i saruta mna cu recunostinta. Dupa o luna, preotul i unea n aceeasi capela n care Beatrix, de teama celeilalte ca satorii, se rugase Domnului cu lacrimi n ochi un an si o zi. Cerul le binecuvnta u nirea. n cei trei ani ce urmara, Beatrix l ferici pe cavaler cu trei fii pe care-i boteza ra Robert, Godefroy si Rudolf. Trecura apoi alti trei ani n cea mai desavrsita ntel egere si pace, cum rar se poate ntlni printre muritori. - Mama, zise ntr-o zi micul Robert, intrnd n salonul castelului, cum l cheama pe tat al meu? - De ce ma ntrebi? se mira la rndul ei tnara mama, tresarind. - Pentru ca m-a ntrebat si pe mine fiul baronului d'Asperen. - Tatal tau se numeste Cavalerul Lebedei, raspunse Beatrix, si nu are alt nume. Copilul se multumi cu acest raspuns si pleca sa se joace cu cei de vrsta lui. Mai trecu un an. Dragostea ce-i unise pe cei doi soti pna atunci se transforma ntr -o ntelegere ce vesteste de obicei comuniunea sufleteasca deplina la care se ajun ge dupa ani buni de convietuire. - Mama, spuse ntr-o zi micul Godefroy, de unde a venit tatal meu n ziua aceea cnd a aparut n barca trasa de lebada? - De ce vrei sa stii lucrul acesta? l ntreba la rndul ei, oftnd, Beatrix. - M-a ntrebat fiul contelui de Megen. - Venea dintr-o tara ndepartata si necunoscuta, raspunse femeia. Asta e tot ce st iu. Acest raspuns i fu de ajuns copilului, care se ntoarse la tovarasii de joaca si al ergara mpreuna pe tarmul Rinului cu nevinovatia si nepasarea vrstei lor. Mai trecu astfel nca un an, rastimp n care cavalerul o surprinse adesea pe Beatrix visatoare si nelinistita. Totusi, se prefacu ca nu-i ia n seama tristetea, n schimb si spori fata de ea mngieri le si grija. - Mama, ntreba ntr-o zi micul Rudolf, cnd te-a salvat din minile scutierului nerecun oscator, cine i-a spus tatalui meu ca te aflai n primejdie? - De ce ma ntrebi? raspunse Beatrix plngnd. Fiul margrafului de Gorkum m-a ntrebat si pe mine. - Dumnezeu l-a trimis, spuse mama. Dumnezeu care le vede pe toate si-si trimite n gerii n ajutorul celor napastuiti. Copilul pleca napoi fara sa mai ntrebe nimic. Fusese obisnuit sa vada n Dumnezeu un al doilea tata si raspunsul mamei sale i par u linistitor. Printesa Beatrix ntelegea, nsa, lucrurile altfel. Ea si spunea adesea ca cea mai de pret comoara a unui copil e numele tatalui sau. Iar copiii ei nu aveau un nume. n viitor, ntrebarile pe care i le pusesera ei acum vor fi puse negresit si de alti i, iar ea nu va putea sa dea aceleasi raspunsuri. Cazu deci prada unei mhniri adnci si pustiitoare si hotar ca, orice s-ar ntmpla, sa-i smulga barbatului ei taina pe care promisese sa nu i-o pretinda niciodata. Cavalerul si dadu seama ca tristetea sotiei sale era legata de venirea sa la Clev es. Si n sufletul sau se duse o lupta crncena ntre iubirea fata de ea si dorinta de a ramne mpreuna. Vaznd-o att de nefericita, fusese gata n cteva rnduri sa-i spuna totul, dar de fiecar e data l oprise teama ca aceasta spovedanie ar fi fost urmata de o despartire ves nica. n sfrsit, ntr-o zi, Beatrix nu mai putu rabda, l cauta pe sotul sau prin castel si, cnd l gasi, i cazu n genunchi si-l ruga, n numele copiilor, sa-i spuna cine era, de u

nde venea si cine-l trimisese. Cavalerul pali. Se clatina o clipa ca sub atingerea mortii, si saruta sotia pe fr unte si spuse: - Trebuia sa se ntmple si asta o data si o data! Fii linistita, caci asta-seara ti voi povesti totul. Capitolul IX n amurg, catre orele sase, cavalerul si Beatrix iesira mpreuna n balconul castelulu i. Beatrix avea privirea goala, muta de durere. El era nespus de trist. Ramasera amndoi tacuti un timp. Priveau, fara sa stie de ce, catre tarmul Rinului , de unde el se ivise cu ani n urma, n ziua luptei cu Gerard. O ceata aurie starui a peste fluviu si avura impresia ca punctul acela miscator apare din nou pe unde le nspumate. Printesa tresari. Cavalerul ofta din adncul sufletului. Aceeasi vedenie, care le lovea sufletul n acelasi timp, i facu sa-si vorbeasca din ochi si ntr-o clipa privirile li se ntlnira. Ochii lui erau umezi si dezvaluiau o durere att de profunda, nct Beatrix nu-l putu privi prea mult timp si-i cazu la picioare. - O, nu, nu, dragul meu, l implora ea, nici un cuvnt despre ceea ce trebuie platit att de scump. Uita ce ti-am cerut si, daca nu lasi copiilor nostri nici un nume, ei vor fi la fel de viteji ea tatal lor si si vor face singuri unul. - Asculta-ma, Beatrix, spuse cavalerul, toate acestea au fost ornduite de bunul D umnezeu si, daca El a crezut ca este bine ca tu sa-mi ceri ceea ce mi-ai cerut, n seamna ca El vrea ca totul ntre noi sa ia sfrsit. Am petrecut lnga tine noua ani, n oua ani fericiti pe care doar cerul ni-i putea da. O asemenea fericire nimeni na putut-o avea pe pamnt. Multumeste-i lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a daruit si a sculta ce am sa-ti spun. - Nici un cuvnt! Nici un cuvnt! striga Beatrix. Nici un cuvnt, rogu-te! Cavalerul ntinse mna si arata catre punctul miscator ce se ivise n zare, iar Beatri x recunoscu n el barca trasa de lebada n care venise sotul ei. - Vezi bine ca totul e zadarnic, zise el. Asculta, deci, ceea ce ai vrut de mult sa afli, pentru ca, de vreme ce m-ai ntrebat, va trebui sa-ti raspund. ntr-un hohot de plns, Beatrix si lasa capul pe genunchii cavalerului. Acesta o privi cu o mare tristete si cu o dragoste nesfrsita, dupa, care i cuprins e umerii n palme. - Sunt, ncepu sa povesteasca, tovarasul de arme al tatalui tau, Robert de Cleves, si prietenul unchiului tau, Godefroy de Bouillon. Sunt contele Rudolf de Alost, mort n asediul Ierusalimului. Beatrix dadu un tipat puternic, ridica fruntea palida de pe genunchii sai si-l a tinti pe cavaler cu o privire ratacita si plina de groaza. Vru sa spuna ceva, dar glasul ei nu putu sa rosteasca dect cteva sunete dezarticul ate, ca si cnd ar fi biguit prin somn. - Da, iata cine sunt, urma cavalerul. Acesta e cutremuratorul meu secret. Am fos t plecat, deci, n lumea de dincolo, lumea lui Dumnezeu. Si El a faptuit minunea a ceasta, asa cum a facut cu fiica lui Iair si fratele Magdalenei. Iata adevarul. - Ah, Doamne! striga Beatrix n genunchi. Ceea ce spui nu poate fi adevarat. - Oare nu crezi ntr-o minune facuta de Domnul, Beatrix? o ntreba cavalerul. - Esti, ntr-adevar, Rudolf de Alost? murmura printesa cu o durere imensa n glas. -- El nsusi. Stii bine ca Godefroy mi-a lasat mie si celor doi frati ai sai coman da armatei n ziua n care a pornit spre Cleves pentru a-l ntlni pe tatal tau. Cnd s-a n tors, era att de fermecat de frageda ta frumusete, nct tot drumul nu ne-a vorbit de spre nimic altceva dect despre tine. Iar daca Godefroy te iubea ca si cnd ai fi fo st copilul lui, afla ca fata de mine avea aceleasi simtaminte. Asa ca, ndata ce t e-a vazut, n-a mai avut dect un singur gnd: sa ne uneasca pentru totdeauna. Aveam pe atunci doar douazeci de ani si un suflet curat ca al unei fecioare. Dupa cum mi te-a descris, inima mea s-a aprins dupa tine si nu peste mult timp te iubeam

ca si cnd ne-am fi cunoscut de-o viata. Toate cele petrecute ntre mine si el erau att de armonioase, nct de la o vreme nu ma mai striga pe nume, si-mi spunea "fiule" ... Cnd a fost sa moara tatal tau, l-am plns ca si cnd ar fi fost propriul meu pari nte. Murind, mi-a dat binecuvntarea lui si mi-a repetat ca toate vor ramne asa cum mi fagaduise. nca de pe atunci ma gndeam la tine ca la o sotie iubitoare. Chipul t au, cunoscut doar din descrieri, dar viu n gndul meu, nflorea printre cele mai duio ase amintiri ale mele. Numele tau era prezent n toate rugaciunile mele catre Cel de sus. Si am ajuns n fata Ierusalimului. Trei asalturi ale noastre au fost respi nse de necredinciosi. Ultimul, cel de-al patrulea, a tinut doua zile si jumatate . La orice am fi putut renunta, nu nsa la Cetatea Sfnta, pe care trebuia s-o cucer im cu orice pret. Godefroy a decis sa atacam nca o data. Fiecare dintre noi a lua t comanda unei coloane de osteni. Eu eram n frunte. Am ridicat, Godefroy si cu mi ne, cte o scara de asalt si am proptit-o de ziduri. Am urcat alaturi. n fine, am a juns pe metereze. Am ridicat bratul sa ma prind de o crestatura din zid, dar n ac eeasi clipa am zarit sclipind o lance, am simtit o durere ascutita n trup si un f ior de gheata m-a strabatut din cap pna-n picioare. Am rostit numele tau si am cazut pe spate fara sa mai vad si fara sa mai simt ni mic: murisem. Nu stiu ct am dormit somnul mortii. mi amintesc ca la un moment dat am simtit o mna zgltindu-ma de umar. Mi-am zis ca a sosit ziua lui Iosaphat. Un deg et mi-a atins ploapele si am deschis ochii. Ma gaseam culcat ntr-un mormnt a carui lespede se ridica singura si n fata mea, la picioare, se afla un barbat n care lam recunoscut pe Godefroy, cu toate ca purta o mantie de purpura pe umeri, o cor oana pe cap si o aureola n jurul fruntii. Godefroy s-a aplecat spre mine, mi-a suflat peste gura si eu am simtit ca-mi rec apat viata si sanatatea. Totusi, lanturi de fier ma tineau parca legat de mormnt. Eram nca prizonierul mortii. Am vrut sa spun ceva, dar buzele mi se miscau fara ca sa pot rosti un cuvnt. - Trezeste-te, Rudolf, caci Dumnezeu o voieste, zise Godefroy, si asculta ce vre au sa-ti spun. Am facut atunci o sfortare supraomeneasca, n care au rabufnit toate puterile nascn de ale noii mele vieti, si am rostit numele tau. - Despre ea voiam sa-ti vorbesc, fiule, mi-a spus Godefroy. - Dar..., l ntrerupse Beatrix, era mort si Godefroy? - Da, raspunse Rudolf, si iata cum s-au petrecut lucrurile: Godefroy a murit otr avit si a cerut, nainte de moarte, ca trupul sau sa se odihneasca lnga al meu. Dor inta i-a fost ndeplinita si a fost nmormntat n vesmintele regale. Minunea e alta: pe lnga mantia de purpura si diadema, Dumnezeu i-a daruit o aureola de sfnt. Godefroy mi-a povestit toate acestea, care se ntmplasera dupa moartea mea, lucruri pe care, fara ndoiala, eu n-as fi avut de unde sa le stiu. - Si Beatrix? l-am ntrebat la rndul meu. - Tocmai la ea voiam sa ajung, mi-a raspuns el. Dormeam, ca si tine, n mormnt, ast eptnd clipa judecatii, cnd mi s-a parut ca ncet-ncet ma trezeam la viata ca si cum m -as fi trezit dintr-un somn adnc. Primul simt care s-a desteptat n mine a fost auz ul. Aveam senzatia ca aud clinchetul unui clopotel si, pe masura ce mi reveneau s imturile, sunetul acesta devenea tot mai clar. Am recunoscut nu peste mult timp clinchetul clopotelului pe care i-l daruisem nepoatei mele, printesa Beatrix. Mi -am amintit atunci de puterile miraculoase ale mataniilor pustnicului Petru. Bea trix era n primejdie si Domnul voise ca sunetul clopotelului sfnt sa patrunda n mor mntul meu si sa ma smulga din ghearele mortii. Am deschis ochii: era noapte. O spaima necunoscuta a pus stapnire pe mine. Cum nu stiam ce se ntmplase si ct timp am stat sub pamnt, am crezut ca fusesem nmormntat de viu. Dar n aceeasi clipa un miros de tamie a mbalsamat cavoul. Am auzit cntece divin e. Doi ngeri dadeau la o parte lespedea de pe mormntul meu. Tot atunci s-a petrecu t si miraculoasa aparitie: pe un tron de nori, alaturi de mama sa cea sfnta, s-a ivit Isus Cristos. Am vrut sa-i cad n genunchi dinainte, dar n-am putut sa fac ni ci o miscare. Totusi, am simtit cum mi se dezleaga limba si am strigat ct am putut de tare: - Doamne, binecuvntat sa-ti fie numele! Iar El a deschis gura si cuvintele lui, blnde ca un cntec de leagan, au ajuns pna l a mine.

- Godefroy, nobilul si cucernicul meu slujitor, oare nu auzi nimic? m-a ntrebat E l. - Vai, Isuse, am raspuns, aud sunetul clopotelului sfnt care ma vesteste ca aceea al carui tata e mort pentru slava ta, al carui logodnic e mort pentru slava ta, al carei unchi e mort pentru slava ta, se afla n mare primejdie n aceste clipe si n-are alt sprijin dect pe Tine. - Ei, bine, spune-mi, dar, ce pot face pentru linistea ta? a zis Cristos. Sunt D umnezeul dreptatii. Spune, si ceea ce-mi vei cere, aceea vei avea. - O, Doamne Isus Cristos! am strigat eu. Nu-ti cer nimic pentru mine, caci pentr u mine ai facut mai mult dect pentru oricare altul. M-ai ales sa fiu conducatorul cruciadei si sa scap de la pieire Orasul Sfnt. Mi-ai dat coroana de aur acolo un de tu ai purtat cununa de spini si ai facut sa pot muri n numele Tau. N-am nimic sa-ti cer pentru mine, Doamne Isus Cristos, mai ales acum cnd ochii mei au contem plat divinitatea Ta, prin moarte. As ndrazni, n schimb, Doamne, sa te rog pentru a ltcineva. - Nu ti-am spus ca-ti voi ndeplini orice dorinta? De vreme ce ai crezut n cuvntul m eu ct ai trait, te vei ndoi de el dupa moarte? - Ei, bine, Doamne, i-am raspuns, Tu, care citesti cel mai adnc n inima omeneasca, stii cu cta parere de rau am simtit cum mi se scurge viata din trup. Vreme de pa tru ani am avut o speranta ce-mi ncalzea inima: sa-l unesc pe cel pe care-l iubea m ca pe un fiu cu cea la care am tinut ca la o fiica. Crunta moarte i-a desparti t, spre mhnirea mea adnca, Rudolf de Alost a murit pentru Tine. Ei bine, Doamne, r eda-i zilele pe care ar fi putut sa le traiasca si ngaduie-i sa vina n ajutorul lo godnicei lui pe care o ameninta o mare primejdie si, dupa sunetul clopotelului c e nu mai conteneste, mi dau seama ca se roaga nencetat. - Fie asa precum voiesti, a ncuviintat Cristos. Rudolf de Alost sa se scoale din morti si sa porneasca n ajutorul logodnicei sale. i ncuviintez rencarnarea pna cnd sot ia sa va afla cine este, de unde vine si cine l-a trimis. Aceste trei adevaruri vor fi pentru el semnalul ca-l chem napoi n mormnt. - O, Doamne-Dumnezeule, am strigat pentru a doua oara, numele Tau sa fie binecuvn tat n veacul veacurilor! Dupa ce am strigat aceste cuvinte, un nor s-a ivit ntre mine si El si totul a pie rit ca si cnd nici n-ar fi fost. Atunci, m-am ridicat din mormnt si am venit la mormntul tau, fiule. Ti-am pus mna p e umar si te-am trezit din morti. Ti-am atins cu degetul pleoapele ca sa-ti reda u graiul si viata. Si acum, Rudolf de Alost, ridica-te, caci vointa lui Cristos e sa pornesti n ajutorul printesei Beatrix si sa rami lnga ei pna n ziua n care vei fi ntrebat cine esti, de unde vii si cine te-a trimis. ... Imediat ce Godefroy a rostit aceste cuvinte, eu, Rudolf de Alost, am simtit cum mi se rup lanturile ce ma tineau legat de mormnt. Am nceput sa ma misc la fel ca nainte de a primi lovitura de moarte pe zidurile Ie rusalimului. Eram mbracat n armura, aveam armele alaturi. Doar spada mi lipsea si m i-am amintit ca o scapasem din mna n clipa mortii. Godefroy, vazndu-ma gata de plecare, m-a ncins cu spada lui de aur, mi-a prins la gt cornul n care sufla n timpul luptei si mi-a pus n deget inelul pe care-l primise n dar de la mparatul Alexis. Apoi, dupa ce m-a mbratisat, mi-a spus: - Frate, simt ca Dumnezeu ma cheama la el. Pune lespedea mormntului peste mine si , dupa ce vei fi facut aceasta, pleaca fara nici o ntrziere, caci Beatrix e n mare primejdie. Zicnd toate acestea, se ntinse n mormnt, nchise ochii si murmura pentru a treia oara: - Doamne-Dumnezeule, fie numele Tau binecuvntat n veacul veacurilor! M-am aplecat sa-l sarut pentru ultima data, dar adormise ntru Domnul. Am tras apoi peste el lespedea mormntului pe care o atinsesera minile ngerilor. Am n genuncheat n fata altarului, am rostit rugaciunea si, fara sa mai pierd nici o cl ipa, am pornit sa-ti vin n ajutor. Am gasit n curtea bisericii un cal nvesmntat n zale. O lance zdravana era sprijinita de zid. Nu m-am ndoit nici o clipa ca fusesera puse acolo pentru mine. Am luat lancea, am sarit n sa si, zicndu-mi ca Dumnezeu mi va calauzi pasii, am lua t minile de pe fru si am lasat calului toata libertatea de a ma purta. Am strabatut Siria, Capadocia, Turcia, Tracia, Dalmatia, Italia si Germania. n sfr

sit, dupa un an si o zi de drum, am ajuns pe tarmul Rinului. Aici am gasit o barca trasa de o lebada cu un lant de aur. Am urcat n barca si am ajuns astfel n fata castelului. Restul ntmplarilor l cunosti. - Vai, striga Beatrix, iata lebada si barca oprindu-se n acelasi loc unde s-au op rit si atunci! De asta-data, nenorocita de mine, ele vin sa te ia. Rudolf, sotul meu, iarta-ma! - N-am nimic sa-ti iert, Beatrix, zise el si o saruta pe frunte. Anii s-au scurs . Ma cheama Domnul la el. Sa-i multumim pentru cei noua ani de fericire pe care ni i-a daruit si sa-i cerem o convietuire la fel de minunata atunci cnd ne vom ntln i n paradis. Si, zicnd acestea, i chema n juru-i pe cei trei copii ce se jucau n curtea castelulu i. Ei venira n fuga. l saruta nti pe Robert, cel mai mare, i dadu scutul si spada si-l numi urmasul lui. l saruta apoi pe Godefroy, al doilea, i dadu cornul si-i lasa drept mostenire comi tatul de Louen. n sfrsit, l saruta pe Rudolf si-i dadu inelul si comitatul de Messe . Apoi, dupa ce o mbratisa pe Beatrix pentru ultima oara, i porunci sa nu-l nsoteas ca si le spuse celor trei fii sa fie mereu alaturi de mama lor, pe care o vedeau acum plngnd fara sa stie de ce. Cobor n curtea castelului, si lua calul, strabatu ograda ntorcnd capul n urma la fieca re pas, urca n barca si aceasta se puse n miscare n directia de unde venise. n curnd, pieri n umbrele noptii ce ncepea sa ntunece orizontul si disparu cu totul n neant. Din ziua aceea si pna n clipa mortii, printesa Beatrix iesea n fiecare zi n balconul castelului, dar niciodata pe tarmul Rinului nu se mai ivira nici barca, nici le bada si nici, cavalerul... - Am venit aici pentru a ma ruga lui Rudolf de Alost, urma Elena, sa faca pentru mine o minune ca aceea pe care, n vremuri de grea nenorocire, a facut-o pentru p rintesa Beatrix. - Dumnezeu sa-ti ajute! murmura Othon, ncrezator n vointa Domnului. Capitolul X Contele de Ravenstein si tinu fagaduiala. Se ivi n zori de ziua pe cmpia ce despartea castelul de fluviu, fluturndu-si steagu l de lupta. La intrarea n cortul sau se aflau atrnate scutul si armele. Toate purtau acelasi b lazon, un leu de aur ce urca pe un munte de argint. Din cnd n cnd, o trompeta veste a n cele patru colturi ale zarii ca Ravenstein e pregatit sa-si nfrunte adversarii . Dar ziua trecu si nici un reprezentant al printului de Cleves nu raspunse provoc arii contelui. Caci, dupa cum am mai spus, prietenii, aliatii sau rudele printul ui Adolf de Cleves fusesera anuntati prea trziu sau poate ca aveau ale griji, raz boaie sau pricini mai marunte, si nu putusera raspunde chemarii tovarasului lor. Batrnul razboinic se plimba nelinistit pe creasta zidului, Elena se ruga n capela printesei Beatrix, iar Othon se jura n fata prietenilor sai ca va spulbera cu tre i sageti bine tintite blazonul de aur al contelui de Ravenstein. Hermann disparuse fara ca nimeni sa stie unde se afla. La apelul de dimineata li psise si nici unul dintre tovarasii de arme nu putu sa dea vreo lamurire despre el. Noaptea cobori fara sa aduca vreo schimbare a situatiei. Asediati si asediatori asteptau sa vada ce se va ntmpla a doua zi. Elena nu cuteza sa-si ridice privirea spre tatal ei. Doar n clipa aceea si dadu se ama ca refuzul ei de a se casatori cu contele de Ravenstein i adusese pe toti n si tuatia n care se aflau. Refuzul ei fusese att de prompt si de neasteptat, nct acum i era teama ca nu cumva printul sa o ntrebe care era motivul mpotrivirii. Ziua urmatoare se ivi si aduse cu ea tristete si noi primejdii. Ca si ieri, trmbi ta contelui de Ravenstein anunta peste tot ca acesta e pregatit de lupta. Batrnul print urca din cnd n cnd pe metereze sa priveasca daca nu aparea la orizont vreunul dintre aliatii chemati n ajutor si povestea tuturor ca n tineretea sa ar f

i fost de ajuns sa se afle co un cavaler lupta pentru o cauza att de nobila, pent ru ca din zece colturi ale tarii sa alerge n ajutorul sau toata floarea nobilimii germane. Elena statea n capela nca din zorii zilei. Othon parea la fel de calm si de gnditor n mijlocul nelinistii celorlalti. Hermann nca nu se ivise. Noaptea trecu plina de neliniste si griji. Urma ziua a treia. Dupa aceasta aveau sa nceapa asalturile si cataratul pe ziduri. Capriciul unei fe te de print avea sa fie platit cu zeci si zeci de vieti omenesti. Cnd aparura la orizont cele dinti raze ale soarelui, Elena, care-si petrecuse noap tea plngnd si rugndu-se n capela, ajunse la concluzia ca trebuia sa se sacrifice pen tru a se putea pune capat macelului. Tocmai strabatea curtea castelului pentru a-l ntlni pe tatal ei, ce se gasea, prec um i se spusese, n sala armelor, cnd afla ca la apelul de dimineata lipsise si Oth on. Cei care-i dadusera vestea credeau ca acesta o luase pe urmele lui Hermann s i parasise castelul pe ascuns. Aceasta a fost cea de pe urma lovitura pentru printesa. Nu putea sa creada ca Othon putuse sa-l paraseasca pe tatal ei si sa fuga, tocma i atunci cnd fiecare om, si mai ales unul ca el, conta enorm pentru apararea cast elului. Tradarea lui, de care nca nu-i venea sa creada, putea avea consecinte ime diate si hotartoare pentru soarta ei si a castelului. l gasi pe tatal ei narmndu-se pentru lupta. Batrnul razboinic se ncuraja la gndul tineretii sale plina de fapte de vitejie si, n crezator n Dumnezeu, nadajduia ca acesta i va reda puterea anilor de odinioara. Er a, deci, hotart sa lupte el nsusi cu contele de Ravenstein. Elena si dadu seama imediat ce nenorocire putea aduce o astfel de hotarre. Cazu, asadar, la picioarele tatalui ei si-i spuse ca este gata sa accepte cerere a n casatorie a contelui. Dar, mpartasindu-i toate acestea, avea atta durere n glas si attea lacrimi n ochi, nct batrnul print ntelese ca ar fi fost mai bine sa moara el nsusi n lupta, dect sa-si va da singura fiica suferind vesnic asa cum suferea n clipa aceea. n momentul n care printul o ridica pe Elena si o strnse la piept, din tabara contel ui de Ravenstein se auzi din nou sunetul de trmbita ce chema la lupta. Tatal si fiica tresarira amndoi, ca loviti de aceeasi mna. O tacere de moarte urma acestui trmbitat. De asta-data, nsa, tacerea fu scurta: un muget de corn raspunse chemarii. Printul si Elena tresarira din nou, dar de asta-data plini de speranta: se ivise un aparator. Urcara mpreuna n balconul printesei Beatrix, ncercnd sa vada din ce parte le venea a cest ajutor neasteptat si se dumirira imediat, caci toate privirile erau ndreptat e n aceeasi directie. Un cavaler narmat pna-n dinti, cu chipul acoperit de viziera, cobora Rinul ntr-o ba rca, nsotit de un scutier pregatit, de asemenea, de lupta ca si stapnul sau. Calul de razboi al cavalerului era la prora barcii, acoperit cu zale. Auzind trmb ita din tabara contelui de Ravenstein, bidiviul scoase un nechezat care se auzi pna sus, pe meterezele castelului. Pe masura ce se apropiau, se putea vedea pe armele si platosa cavalerului semnul lebedei de argint. Uimita de aparitia lui, Elena nu mai putea scoate nici un cuvnt. Rudolf de Alost i auzise, oare, rugaciunea? Sau Dumnezeu putea sa repete minunea pe care o facuse cu printesa Beatrix? Orice ar fi fost, barca se apropia mereu de tarm spre mirarea tuturor. Ajunse, n sfrsit, la mal, exact n locul n care, cu doua veacuri nainte, Rudolf de Alo st coborse din barca sa. Cavalerul necunoscut sari pe tarm, calul cobor dupa el, omul ncaleca si, n vreme c e scutierul ramase sa aiba grija ambarcatiunii, merse n fata zidurilor castelului si-si prezenta omagiile printului Adolf de Cleves si printesei Elena. Dupa toat e acestea, ndreptndu-se catre cortul contelui de Ravenstein, batu puternic cu lanc ea n scut, n semn ca e gata de lupta.

Scutierul contelui i iesi n cale si-i cerceta armele. Cavalerul necunoscut avea lance, spada la bru si o secure legata de sa. La bru mai avea prins un pumnal mic. Scutierul contelui de Ravenstein intra napoi n cort. Dupa ce i saluta pentru a doua oara pe cei n ajutorul carora venise, cavalerul fac u semn unora dintre oamenii printului sa vina cu el si, urmat de acestia, se apr opie cam la o suta de metri de cortul vrajmasului sau si-l astepta sa apara. Asteptarea, nsa, n-avea sa fie prea lunga. Contele era narmat si mbracat de lupta, asa nct nu mai trebui dect sa-si puna coiful pe cap si sa iasa din cort pentru a-si nfrunta potrivnicul. Se ivi, deci, imediat si ceru sa i se aduca armasarul. Cnd acesta i fu adus, sari iute n sa si-si cerceta armele cu atta graba, nct se vazu c lar ct de mult dorea ca totul sa se termine ct de curnd. Toti cei prezenti si mai da dura seama de trufia si ncrederea n sine exagerata ce-l anima pe conte, ceea ce pu tea sa-i fie de rau augur. Si totusi, orict era de grabit, arunca o privire asupra dusmanului sau, ca sa poa ta recunoaste, dupa nsemnele heraldice de pe armele celuilalt, cu cine avea de-a face. Cavalerul purta pe coif, ca semn distinctiv, o coroana de aur ce amintea de-o fr unza de vita, totul lucrat cu cel mai desavrsit mestesug, ceea ce dovedea ca era print sau fiu de print. Urma o clipa de liniste, n care cei doi luptatori si pregatira armele. n timpul ace sta, spectatorii i mai cercetara o data cu priviri curioase. Contele de Ravenstein, la treizeci, treizeci si cinci de ani, era un barbat n toa ta puterea vrstei. Calare pe calul sau de lupta, un bidiviu vnjos, inspira ncredere si optimism tuturor celor ce-i tineau partea. Se simtea ca ar fi greu sa-l smulgi din sa, dupa cum e de greu sa smulgi un stej ar din radacina. Cavalerul necunoscut, dimpotriva, att ct se putea judeca dupa usurinta miscarilor, era de-abia iesit din adolescenta. Orict ar fi fost de bine ncheiata, armura avea rotunjimi si unduiri de felina. Se simtea, cu alte cuvinte, ca sub otelul elast ic se mpletesc si tresalta muschi tineri si vnjosi. Privitorii si mai dadura seama de nca un lucru: ca tnarul cavaler necunoscut avea sa foloseasca un alt stil de lu pta, mai potrivit vrstei si agilitatii sale, dect adversarul sau de astazi. Trmbita contelui suna din nou. i raspunse iarasi cornul cavalerului necunoscut. Pr intul Adolf de Cleves, care, de pe balconul castelului privea lupta ca un arbitr u impartial si priceput, mnat de amintirile tineretii, striga cu glas de tunet: - ncepeti! Imediat dupa aceasta, cei doi adversari se apropiara unul de altul, lundu-si fiec are locul si pozitia aleasa pentru lupta. Pornira apoi n galop. Dupa prima izbitura se vazu ca lancea contelui lunecase pe marginea scutului cav alerului si se frnsese de un alt scut pe care acesta l purta atrnat pe piept. Lance a cavalerului necunoscut atinsese coiful contelui, i rupsese cureaua de sub barbi e si i-l smulsese de pe cap, lasndu-l pe conte dezarmat si cu capul descoperit. T ot atunci, o dra rosie si cteva picaturi de snge ce se prelingeau pe obraz, aratara ca lancea adversarului, cnd i smulsese coiful, i zgriase si fruntea. Cavalerul lebedei de argint se opri ca sa lase timp contelui sa-si ia o alta lan ce si un alt coif, aratnd n felul acesta ca nu voia sa profite de pe urma superior itatii pe care o avea n acel moment si ca e gata sa nceapa lupta n conditii egale. Contele pricepu acest gest de curtoazie si ezita nainte de a-i da curs. Totusi, cum adversarul sau i daduse cea dinti dovada ca era un luptator iscusit, si lepada ciotul lancii, lua de la scutier un coif ntreg, si, refuznd lancea care i se ntindea, trase spada. Lucrul acesta dovedea ca refuza marinimia celuilalt si c a voia sa lupte mai departe cu arma ce-i mai ramasese. Atunci, cavalerul necunoscut si imita adversarul si, aruncnd lancea, scoase spada. Dupa ce saluta cu ea, facu un semn care nsemna ca respecta alegerea celuilalt. Trmbitele rasunara pentru a doua oara si cei doi luptatori se aruncara unul mpotri va altuia. Dupa cele dinti lovituri, privitorii ntelesera ca intuitia nu i nselase: unul dintre

luptatori avea de partea sa puterea, celalalt iuteala si dibacia. Fiecare avea felul sau de a lovi: unul dintr-o parte, cel de-al doilea, din fata. Contele de Ravenstein ncerca sa zdrobeasca armura vrajmasului, cavalerul necunoscut ncerca or ice mijloc de a i-o strapunge celuilalt. Lupta era crncena. Lovind cu amndoua minile, contele smulgea cu fiecare izbitura bu cati de otel. Lebada de argint a celuilalt pierise, scutul era aproape zdrobit, coroana de aur fusese retezata. La rndul sau, cavalerul necunoscut ncercase toate loviturile cu care ar fi putut s a-si doboare adversarul. O mpunsatura strecurata sub coif, la mbucatura cu armura, l ranise pe conte. Dra de snge ce se scurgea pe pieptarul de otel al acestuia dove dea ca lovitura si atinsese tinta. Continund n felul acesta, sfrsitul luptei nu era departe. Singura ntrebare era daca armura cavalerului necunoscut avea sa reziste lovituril or contelui pna n momentul n care acesta se va prabusi, slabit de ranile pe care le primise. Iata ce se ntreba fiecare vaznd tactica adoptata de cei doi adversari. n sfrsit, o ultima lovitura de spada a contelui de Ravenstein zdrobi de-a binelea scutul adversarului sau, lasndu-l pe acesta complet descoperit. Acum biruinta parea sa surda contelui. Printul de Cleves si Elena avura o clipa d e spaima. Teama lor nu tinu prea mult, caci tnarul luptator ntelese ca trebuia sa-si schimbe tactica: nceta sa mai loveasca, trecnd n aparare. Atunci se vazu un lucru neasteptat: cavalerul lebedei de argint ramase nemiscat ca o stana de piatra. Singure, bratul si spada pareau vii. Sabia contelui nu reu sea sa atinga armura celuilalt, fiecare lovitura fiind parata cu dibacie. ndemnare a contelui avea de nfruntat ndemnarea egala a adversarului. Cele doua lame de otel se ncrucisau ca doua fulgere pe cerul verii. Dar nici o astfel de nfruntare nu putea dura la nesfrsit. Ranile contelui, orict de superficiale erau, sngerau puternic si drele de snge se pr elingeau pna sub burta calului. Picaturi de snge nchegat i astupau viziera si, din cnd n cnd, contele era nevoit sa sc uture din cap pentru a-si putea vedea dusmanul. De Ravenstein simtea cum puteril e ncep sa-l lase si privirea sa i se tulbure. Iscusinta adversarului sau era prea evidenta n lupta cu spada. Astfel, ca, schimbn du-si brusc planul, arunca departe spada, care nu-i mai era de folos, si smulse de la sa securea. Cavalerul necunoscut facu la iuteala acelasi lucru si, n mai putin de o clipita, ambii luptatori fura gata de nfruntarea decisiva. Numai ca, de asta-data, nca de la primele lovituri, toti si dadura seama cu uimire ca lupta luase o alta turnura. Contele de Ravenstein era cel care se apara, iar cavalerul lebedei de argint lovea cu atta iuteala si iscusinta, nct era aproape cu neputinta sa urmaresti miscarile securii sale scurte, ce fulgera si se rotea ca o morisca. Contele se dovedi pentru o clipa vrednic de numele si faima pe care si le cstigas e. Dar, n sfrsit, neapucnd sa pareze la vreme, o lovitura de secure a cavalerului necu noscut sparse coiful contelui, i zdrobi coroana si cupola si, desi parea ca nu fu sese att de tare ct sa-l ucida, l rani zdravan. Ametit de lovitura, contele se dezechilibra, se apleca n sa si se prinse de gtul c alului cu amndoua minile n ncercarea de a nu se prabusi. Apoi lasa securea sa-i scap e din mna. n clipa urmatoare, dupa ce se legana ntr-o parte si n alta, cazu din sa fara ca adv ersarul sau sa mai fie nevoit sa-l loveasca. Scutierii alergara si-i scoasera coiful. Sngele i se scurgea pe nas si pe gura si nu dadea semne ca ar mai fi n viata. l dusera n cort, i scoasera armura si-i descoperira, n afara de ranile de la cap, al te cinci rani n diferite locuri ale corpului. Cavalerul lebedei de argint si atrna securea de saua calului, vr spada n teaca, si lua lancea de unde o aruncase si, naintnd spre balconul printesei Beatrix, i saluta pe printul Adolf si pe fiica sa. Dupa acestea, cnd toti se pregateau sa-l primeasca

n castel, l vazura ndreptndu-se catre tarmul Rinului. Ajuns acolo, descaleca, si urc a bidiviul n barca, urca apoi si el si vslasii ncepura sa-si faca meseria, ducndu-l cu ei pe nvingatorul necunoscut. Venindu-si n fire peste doua ceasuri, contele porunci sa se strnga cortul si ntreag a ostire se ndrepta spre Ravenstein. Catre seara, sub zidurile castelului aparu Karl de Homburg, nsotit de douazeci de luptatori. Venea n ajutorul printului Adolf de Cleves, care, dupa cum am spus, trimisese sol i la toti aliatii si tovarasii de arme din mprejurimi. Ajutorul sau era acum de prisos, dar asta nu nsemna ca batrnul razboinic fu mai pu tin bine primit si ospatat. Capitolul XI Pe cnd toate aceste ntmplari se petreceau la Cleves, landgraful Ludwig, care nu mai avea aproape dect pe batrnul sau prieten Karl de Homburg, ramasese la castelul de Godesberg si plngea de dorul Emei, ce nu voia sa se mai ntoarca, si a lui Othon, pe care-l credea mort. n zadar ncerca vechiul sau tovaras de arme sa-l faca sa spere, spunndu-i ca sotia l va ierta, iar Othon scapase poate not. Sarmanul landgraf nu voia sa creada nici un cuvnt de mbarbatare si raspundea ca, p edepsind doi nevinovati, era el nsusi vinovat fara putinta de iertare. Ramase n starea aceasta o vreme, dupa care fu cuprins de o tristete adnca. Hotar at unci sa se retraga n cele mai dosnice ncaperi ale castelului de Godesberg. Singurul pe care-l primea era contele de Homburg, dar de multe ori treceau zile n tregi fara sa se poata vedea. Cavalerul Karl nu stia ce-i de facut. Uneori voia sa plece la manastirea Kirberg , s-o caute pe Ema, dar si spunea ca un refuz al acesteia l-ar ndurera si mai mult pe prietenul sau. Alteori ncerca sa plece pe urmele lui Othon, dar se temea la f el de mult ca, neizbutind sa-l gaseasca, ar fi dat o lovitura de moarte batrnului conte. Tocmai n acele momente sosira la castelul de Godesberg trimisii printului Adolf d e Cleves. n oricare alta mprejurare, landgraful Ludwing s-ar fi grabit sa porneasca el nsusi n ajutorul unui vechi prieten, dar acum era att de ndurerat, nct l mputernici pe Hombur g sa-l reprezinte la Cleves. Batrnul cavaler si echipa cu mna lui armasarul si-l mbr aca n armura de lupta, dupa care, n fruntea a douazeci de oameni, se ndrepta catre principatul de Cleves. Aici ajunse chiar n seara zilei n care cavalerul lebedei de argint l nvinsese n lupta pe contele de Ravenstein, lupta pe care am urmarit-o n ce le mai mici detalii. Contele Karl fu primit la castel ca un vechi prieten si tovaras de arme. Toata s uflarea de la Cleves era n sarbatoare. O singura mprejurare, bagata mai putin de seama de ceilalti, ntuneca bucuria print ului Adolf. Si aceasta era plecarea neasteptata a cavalerului lebedei de argint, care se ndep artase att de repede de cmpul de lupta, nct printul nu avusese vreme sa mai faca cev a pentru a-l convinge sa se razgndeasca. Nu se vorbi altceva n seara aceea dect despre aceasta ntmplare ciudata, pe care pna l a urma nimeni nu reusi s-o nteleaga. Printul Adolf de Cleves suci si rasuci la nesfrsit n gnd purtarea neobisnuita a cav alerului salvator, pna cnd, ramas singur dupa ospat, si aminti de cei doi arcasi ai sai, Othon si Hermann, care se facusera nevazuti naintea duelului cavaleresc. O astfel de purtare n momentele de mare primejdie prin care trecusera cu totii i p area att de rusinoasa, nct hotar ca, daca cei doi aveau sa se mai ntoarca la castel, sa fie expusi oprobiului public chiar nainte de a ncerca sa se dezvinovateasca. Astfel, dadu ordin strajerilor sa-l nstiinteze de ntoarcerea arcasilor fie si la m iezul noptii, n eventualitatea ca cei doi fugari ar fi sosit atunci. A doua zi, la revarsatul zorilor, un slujitor intra n dormitorul printului.

Cei doi arcasi se ntorsesera la corpul de garda chiar cu cteva minute n urma. Printul se mbraca si porunci sa-i fie adus Othon. Peste cteva clipe, tnarul arcas i ntra n odaia stapnului sau. Parea linistit, ca si cnd n-ar fi stiut pricina chemarii sale n fata printului. Acesta l privi nsa crunt. Othon si lasa privirile n pamnt, dar nu din cauza asprimii cu care fusese primit, ci dintr-un respect fara margini. Printul nu banuia nimic din toate acestea. Si i puse lui Othon o multime de ntrebari despre evenimentele din ajun. Tnarul arca s raspunse la fiecare ntrebare a stapnului sau cu acelasi respect vizibil, dar si cu hotarre. Spuse, deci, ca plecase de la castel mnat de o problema ce nu suferea amnare si ca fusese ntovarasit si de Hermann. Att si nimic mai mult. Deoarece se simtea vinovat n privinta lui Hermann, Othon si lua asupra lui si culp a acestuia, explicndu-i printului ca prietenul sau i datora viata si ntelesese n fel ul acesta sa-si achite datoria de onoare. Printul nu ntelese nici de asta-data nimic. Dar, cum plecarea lui Othon de la cas tel era mpotriva regulilor militare si, pe deasupra, tnarul arcas nici nu voia sa dea lamuririle trebuincioase, considera purtarea sa de neadmis si i spuse ca din momentul acela sa se considere liber de a se duce unde o vedea cu ochii. - Stiii doar ca pentru a pleca din timpul slujbei trebuie sa ceri consim-tamntul comandantului garzii, ncheie printul, si, desi mi pare rau ca pierd un ostean att d e bun ca tine, trebuie sa-ti pun n vedere sa pleci. Doua lacrimi mari se ivira ntre pleoapele lui Othon, dar disparura repede, zvntate de focul ce-i cuprinsese obrajii. Fara sa raspunda nimic, tnarul arcas se nclina si iesi din salonul de primire al printului. Stapnul castelului luase aceasta hotarre nu fara parere de rau si doar mnia de care fusese cuprins l facuse sa-l pedepseasca att de aspru pe vinovat. Tot astfel, spunndu-si ca poate tnarul ar putea sa regrete, printul merse la ferea stra si-l urmari pe Othon, care strabatea curtea pentru a ajunge la camera de ga rda, nadajduind ca acesta se va ntoarce si-si va cere iertare. Dar Othon se ndeparta fara macar sa priveasca napoi. Printul l urmari o vreme cu privirea, pierzndu-si nadejdea la fiecare pas, cnd l vaz u ivindu-se din cealalta parte a curtii pe contele Karl de Homburg, care se duce a la grajduri sa-si hraneasca armasarul cu propria-i mna. Batrnul conte si tnarul arcas mergeau unul catre celalalt si, ridicndu-si privirile , se oprira loviti parca de trasnet. Othon l recunoscu pe Karl si acesta, la rndul sau, pe Othon. Cea dinti miscare a tnarului fu sa se ndeparteze, dar contele de Homburg l prinse n b rate si l opri, strngndu-l la piept cu toata puterea ce i-o dadea vechea prietenie ce-l lega de tatal sau. Printul se gndi ca batrnul cavaler nnebunise subit. Nu i se parea normal ca un conte sa mbratiseze un simplu arcas si se freca la och i, nevenindu-i sa creada ca ceea ce vedea era adevarat. Prin urmare, deschise fereastra si-l striga pe Karl. Vaznd ce se ntmpla, tnarul arcas l ruga pe conte sa nu-i dea n vileag taina si se ndre ta spre corpul de garda, n vreme ce Karl de Homburg merse sa ??l ntlneasca pe print . Acesta l ntreba pe conte ce se petrecea acolo, dar nu primi nici un raspuns. n cele din urma, contele i spuse printului, la insistentele acestuia, ca-l cunoscu se pe Othon la curtea landgrafului de Godesberg, unde tnarul slujise de copil si ca se legase de el att de puternic, nct, vazndu-l aici, nu-si putuse reprima dorinta de a-l mbratisa. Nu era nimic de mirare n asta, mai ales ca, asa dupa cum i era firea, nu-si putea stapni prea usor simtamintele. Printul de Cleves, caruia-i parea rau de asprimea pe care o dovedise fata de tnar ul arcas si care banuia ca n spatele absentei acestuia de la castel se ascunde o taina neobisnuita, se folosi de acest prilej pentru a repara ceea ce facuse. Chema, deci, un slujitor si-i porunci sa-i comunice lui Othon ca putea ramne pe m ai departe la castel si ca, la staruinta contelui de Homburg, fusese iertat. Dar slujitorul se ntoarse si-i spuse printului ca Othon disparuse mpreuna cu Herma nn si ca nimeni nu stia ncotro o apucasera.

Printul fu o vreme preocupat de disparitia celor doi, nct uita de duelul din ajun. Cnd si aminti de el, i reveni si regretul ca l lasase pe salvatorul lor sa plece fa ra a putea sa-i multumeasca n vreun fel. l ntreba pe batrnul sau prieten, contele Karl, cum sa ndrepte aceasta greseala. Cont ele se gndi o vreme, dupa care l sfatui sa dea de stire n toate colturile Germaniei ca mna Elenei apartine aparatorului ei, cavalerul lebedei de argint, care sa fie rugat sa se nfatiseze la castel pentru a-si primi rasplata vitejiei aratate n lup ta. Caci frumusetea si bogatia Elenei o faceau demna de cea mai nalta fata princi ara. n aceeasi seara, contele Karl de Homburg parasi castelul, desi printul de Cleves insistase sa mai ramna. La toate aceste rugaminti, contele i raspunsese ca treburi de seama l cheama alaturi de landgraful de Godesberg vechiul sau prieten si tova ras de arme. n vremea aceasta, Othon afla de nenorocirea ce se abatuse asupra tatalui sau. Nim ic, nici chiar dragostea sa pentru Elena, nu putu sa-l faca sa-si uite ndatoriril e de fiu. Hotar, deci, sa plece mpreuna cu contele de Homburg, cu care se ntlni la Kervenheim, catre Godesberg. Dar contele avea alt plan: hotar ca ar fi fost mult mai bine ca , odata cu Othon, sa o aduca n fata landgrafului si pe sotia lui, Ema. Pentru a d uce la ndeplinire aceasta, credea ca staruintele fiului aveau sa o convinga pe ma ma mai sigur ca rugamintile sotului. Si contele nu se nsela deloc. Trei zile mai trziu, privea cu lacrimi de bucurie n ochi cum vechiul sau prieten si mbratisa sotia si fiul, pe care i crezuse pierduti pentru totdeauna. n vremea aceasta, castelul de Cleves fusese cuprins de o mare tristete, de parca plecarea lui Othon stinsese orice bucurie n inimile celor lasati n urma. Elena nu mai parasea ct e ziua de lunga capela printesei Beatrix, iar printul Ado lf de Cleves iesea mereu pe balcon si privea spre tarmul Rinului, doar-doar se v a ivi cavalerul lebedei de argint. Tatal si fiica nu se mai ntlneau dect la masa. Fiecare parea ntristat de nelinistea celuilalt. n sfrsit, printul de Cleves se hotar sa puna n aplicare planul contelui de Homburg. Si, ntr-una din seri, dupa ce Elena revenise din capela unde se rugase toata ziua si se pregatea de rugaciunea de noapte, printul o opri si o ntreba: - Spune-mi, fata mea, nu te-ai gndit niciodata la cavalerul necunoscut care te-a salvat din minile contelui de Ravenstein? - Ba da, nobilul meu tata, raspunse printesa, n fiecare zi m-am rugat lui Dumneze u pentru cel ce m-a salvat, rugndu-L sa-l rasplateasca asa cum tu nsuti n-ai putut -o face. - Singura rasplata ce i s-ar cuveni unui tnar nobil precum era acela ar fi mna cel ei pe care a scapat-o din primejdie, zise printul. - Ce spui, tata? striga Elena, mbujorndu-se la fata. - Am spus, urma printul, vaznd n expresia chipului ei mai multa surprindere dect ne liniste, ca-mi pare rau ca n-am urmat mai demult sfatul pe care mi l-a dat conte le de Homburg. - Si care a fost acel sfat? ntreba Elena. - Vei afla mine, fiica mea, raspunse printul. A doua zi, trimisii printului pornira catre Dortrek si Kolonia, vestind pretutin deni ca Adolf de Cleves, negasind alta rasplata mai de seama pentru cel ce lupta se ca sa-i salveze fiica dect nsasi mna ei, facea cunoscut cavalerului lebedei de a rgint ca era asteptat la Cleves pentru a se aduce la ndeplinire aceasta hotarre. Sapte zile dupa aceea, pe cnd printul si fiica sa sedeau n balconul printesei Beat rix, Elena puse deodata mna pe bratul tatalui ei si-i arata un punct negru ce se apropia din directia n care disparuse cu secole n urma Robert de Alost. n curnd, se putu vedea despre ce era vorba. Elena vazu cea dinti ca era o barca n care se aflau trei cavaleri si sase vslasi. Cavalerii erau mbracati n armura, cu viziera trasa peste obraz, iar cel din mijloc purta la bratul stng un semn. Elena nu-si mai lua privirea de la acesta. Dupa o vreme, lucrurile erau clare: semnul de pe bratul cavalerului nfatisa un cmp

de azur si o lebada de argint pe el. Desi nu vedea prea bine, printul reusi totusi sa desluseasca acest semn heraldic . n momentul acela, bucuria lui nu mai cunoscu margini. Elena fu cuprinsa de un tremur inexplicabil. Barca ajunse la tarm. Cei trei cavaleri coborra si se ntreptara spre castel. Printul o lua pe Elena de mna, si, cu toata mpotrivirea ei, o duse n ntmpinarea salva torului lor. Pe scari, nsa, puterile l parasira si fu nevoit sa se opreasca. n aceeasi clipa, cei trei cavaleri patrunsera n curtea castelului. - Fiti bineveniti, oricine ati fi, striga printul, si daca unul dintre voi e ntradevar viteazul cavaler care a venit cu atta curaj n ajutorul nostru, sa se apropi e si sa-si descopere chipul, pentru a-l putea mbratisa si saruta ca pe un fiu. Atunci, cel ce purta blazonul cu lebada de argint se opri o clipa si se sprijini de umerii nsotitorilor sai, caci parea la fel de emotionat ca si printesa Elena. Curnd si veni nsa n fire si, pasind treapta cu treapta, ntre cei doi tovarasi care-l n soteau, urca scara si, ajuns sus, ngenunche n fata Elenei. Urma o clipa de sovaiala, dupa care cavalerul si scoase coiful de pe cap. - Othon arcasul! exclama printul ncremenit. - Eram convinsa de lucrul acesta, murmura printesa, ascunzndu-si chipul la pieptu l tatalui ei. - Cine ti-a dat dreptul sa porti coif cu coroana? ntreba cu asprime printul. Nasterea mea, raspunse tnarul, cu glasul blnd si hotart pe care tatal Elenei l cunos tea. Si cine poate sa dovedeasca cele spuse de tine? urma Adolf de Cleves, nca ndoinduse de adevarul vorbelor tnarului arcas. - Eu, nasul lui, zise contele Karl de Homburg. - Si eu, tatal lui, ntari landgraful Ludwig de Godesberg. La aceste cuvinte, amndoi cavalerii si ridicara la rndul lor coifurile. Opt zile de la ntlnirea de pe treptele castelului, cei doi tineri se casatorira n c apela printesei Beatrix. Aceasta este povestea lui Othon arcasul, asa cum am auzit-o istorisindu-se pe ta rmurile Rinului.

Sfrsit

* * *

Versiune e-book realizata dupa: Alexandre Dumas, Othon arcasul Editura RUNA, Alexandria, 1993 Traducere: M. Dobrescu

* * *

O formatare unitara facuta de BlankCd. Pentru a fi evidentiata de alte formatari , fiecare volum va purta pe lnga numele fisierului si mentiunea: [v. BlankCd]. n a ceeasi formatare unitara veti mai putea citi:

Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre

Dumas ? Cavalerul Reginei [v. BlankCd] Dumas ? Cei Patruzeci si Cinci vol.1 [v. BlankCd] Dumas ? Cei Patruzeci si Cinci vol.2 [v. BlankCd] Dumas ? Cei trei muschetari [v. BlankCd] Dumas ? Contele de Monte-Cristo vol.1 [v. BlankCd] Dumas ? Contele de Monte-Cristo vol.2 [v. BlankCd] Dumas ? Contele de Monte-Cristo vol.3 [v. BlankCd] Dumas ? Dupa douazeci de ani [v. BlankCd] Dumas ? Familia de'Medici [v. BlankCd] Dumas ? Laleaua neagra [v. BlankCd] Dumas ? Marchiza de Brinvilliers [v. BlankCd] Dumas ? Masca de fier [v. BlankCd] Dumas ? Mna de mort [v. BlankCd] Dumas ? Otrava si pumnalul familiei Borgia [v. BlankCd] Dumas ? Robin Hood [v. BlankCd] Dumas ? Vicontele de Bragelonne vol.1 [v. BlankCd] Dumas ? Vicontele de Bragelonne vol.2 [v. BlankCd] Dumas ? Vicontele de Bragelonne vol.3 [v. BlankCd] Dumas ? Vicontele de Bragelonne vol.4 [v. BlankCd] Dumas-fiul ? Dama cu camelii [v. BlankCd] Dumas ? Cele doua Diane [v. BlankCd] Dumas ? Doctorul misterios vol.1[v. BlankCd] Dumas ? Doctorul misterios vol.2 ? Fiica marchizului [v. BlankCd] Dumas ? Nero si Acteea [v. BlankCd] Dumas ? Razbunatorul [v. BlankCd] Dumas ? Othon arcasul [v. BlankCd]

n pregatire: Alexandre Dumas ? Conjuratii vol.1[v. BlankCd] Atentie: Pentru a va deplasa mai usor prin e-book, plasati cursorul mouse-ului n Cuprins e-book pe un anumit capitol, apoi apasati tasta ctrl apoi click-stnga. Nota: Daca ti-a placut formatarea si ti lipseste una sau mai multe carti formatat e unitar, le poti gasi (cu ctrl+click-stnga) aici. Cuprins e-book Othon arcasul: Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul I - 1 II - 4 III - 11 IV - 16 V - 20 VI - 24 VII - 28 VIII - 33 IX - 37 X - 40 XI - 45 -

??

?? ?? ?? Othon arcasul

Alexandre Dumas 2 - 49 Alexandre Dumas - Othon arcasul 1