FA AS CA

NT TI MAGAZIN
Magazin Fantasy & Science Fiction

ANUL I, NR. 1, NOIEMBRIE 2023

FA AS CA
NT TI MAGAZIN
Magazin Fantasy & Science Fiction

ANUL I, NR. 1, NOIEMBRIE 2023

FANT AS TI CA
MAGAZIN

COLECTIVUL DE REDACȚIE
Redactor șef:
Mircea Liviu Goga
Redactori:
Mihai Cranta
Ovidiu Cristian Dinică
Mihai Cristian Dumbravă
Victor Martin
Sorin Nină

EDITOR:
Editura Cristian PlusArt www.cristianplusart.ro
str. Gutuilor nr. 3 FB: Editura Cristian Plusart
sat Malu Mare, com. Malu Mare tel. 0732.740511
județul Dolj e‑mail: contact@cristianplusart.ro

Ilustrația copertei precum și imaginile din prezentul număr al revistei reprezintă fotografii
după tablourile pictorului: RAMONA ANDRONACHE.
Date de contact: ramona.andronache@tiscali.it
INSTAGRAM: ramo.pittrice
FB: Ramona Andronache

FANTASICA MAGAZIN apare o dată la două luni

 Cuprins
Realitate sau ficțiune? ‑ Mircea Liviu Goga.................................................................4

Proză scurtă........................................................................................................................5
Ceața ‑ Aurel Antonie......................................................................................................5
Potera ‑ Mihai Cranta......................................................................................................6
La pescuit ‑ Mihai Cristian Dumbravă.........................................................................10
Blestemul poverii ‑ Carmen Grădinaru........................................................................13
Fiara ‑ Mircea Liviu Goga..............................................................................................15
Părul auriu ‑ Györfi‑Deák György................................................................................21
Ultima cursă ‑ Ana Cristina Neagu...............................................................................25
Tristețea spiridușului ‑ Victor Martin...........................................................................30

Povestire recomandată.....................................................................................................33
Amintirea unei stânci ‑ Sorin Nină...............................................................................33

Cronică teatru/film............................................................................................................38
Jocul de‑a măcelul, de Eugen Ionescu
cronică semnată de Ovidiu Cristian Dinică.................................................................38

Eseu/Critică literară..........................................................................................................40
Crai noi la umbra internetului ‑ Mircea Opriță...........................................................40
Spre veșnică pomenire ‑ Györfi‑Deák György............................................................44

Mistere...............................................................................................................................45
Artefact misterios descoperit în Kosovo ‑ Mircea Liviu Goga..................................46
Turdaș, orașul zeilor ‑ Sorin Nină.................................................................................48

Portretul unui artist...........................................................................................................49

Ramona Andronache ‑ în dialog cu Daniel Cristian Dumitru..................................49

Bandă desenată.................................................................................................................53
Prima bandă desenată din lume ‑ Mircea Liviu Goga...............................................53
Benzi desenate de Valentin Iordache și Marian Mirescu...........................................55

Carte recomandată............................................................................................................59
Despre „O noapte în Paradis” ‑ Maria Anastasiu.......................................................60
O nouă formă de fantastic românesc ‑ Victor Martin.................................................61
O noapte în Paradis ‑ Daniel Cristian Dumitru..........................................................63

Povestirea nescrisă...........................................................................................................85
Posta redacției..................................................................................................................86

Proză extrem de scurtă ........................................................................... Coperta IV

Gura lumii ‑ Sorin Nină ....................................................................... Coperta IV

Mircea Liviu Goga
Realitate sau ficțiune?
O DISCUȚIE despre raporturile dintre
realitate și ficțiune este una plină de hârtoape
și capcane. Pe vremea realismului socialist (și
el, de fapt, tot un fel de realism magic…) părea
simplu. Ni se explica la școală: realitatea este
ceea ce este, iar ficțiunea e ceea ce ne imagi‑
năm. Din păcate, ulterior lucrurile au început
să devină din ce în ce mai complicate, pentru
că vreo câteva stiințe exacte au început să ne
bulverseze nu încercând să redefinească ficțiu‑
nea, ci începând să ofere dubii în privința
definirii realității. Nu vreau să vâr pe nimeni
acum în fizica cuantică – e un domeniu din care
e cam greu să mai ieși întreg ‑ și nici să apelez
la teoriile cosmologiei moderne (Univers holo‑
grafic – vă spune ceva?), vreau să amintesc
însă o remarcă incitantă a lui C.G. Jung: „„și
dacă materia și spiritul sunt două manifestări
diferite ale unuia și aceluiași fenomen?”. Psi‑
hologia, prin teoria sincronicității, dă și ea o
lovitură dureroasă ideii că între real și fantastic
se poate face o distincție clară. Până la urmă,
dacă ne gândim bine, viitorul e o ficțiune, căci
încă nu există, iar istoria (inclusiv cea personală)
e tot o ficțiune, întrucât e reinterpretată și mo‑
delată de la un an la altul, de la o epocă la alta.
Poate că nu e real decât ceea ce ne oferă clipa ‑
și chiar și asupra acestui lucru merită să păs‑
trăm destule dubii, de când nu știu care savant
a demonstrat că în creier, din noianul de infor‑
mații care provin din simțuri, suntem conștienți
de doar câțiva zeci de biți pe secundă…
Scriam altădată că inteligența s‑ar putea
măsura în capacitatea de a anticipa. E corect de
4
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
cele mai multe ori, omul având, în comparație
cu animalele, posibilitatea să‑și facă planuri
vaste, să‑și urmărească realizările prevăzând
fiecare pas pe care îl va face pentru atingerea
unui țel. Orice țel este, inițial, o ficțiune. Și nu
știm dacă noi îl materializăm sau el se automa‑
terializează utilizându‑ne. Până la urmă, încer‑
când să ajung la fenomenul science fiction,
trebuie observat că societatea socialistă îl nu‑
mea „anticipație tehnico‑științifică” încercând
să‑l înjuge la căruța unei ficțiuni mai largi
încărcată de „viitor luminos” și de „oameni
noi, constructorii de mâine ai comunismului”.
Până la urmă, science‑fiction‑ul a coborât pe
pământ amestecându‑se atât de intim cu reali‑
tatea încât un film din zece realizate, de pildă,
în SUA este un film science fiction. Asta
marchează serios. În fond, pentru mintea uma‑
nă sf‑ul e, pur și simplu, o deschidere către
necunoscut. Iar dacă acceptăm asta, atunci tre‑
buie să‑l acceptăm egal cu orice alt tip de ficțiune
și cu orice tip de realitate.
Undeva, un anti‑ecologist american scria
că nu înțelege de ce ne facem probleme dato‑
rită uriașei cantități de deșeuri de plastic din
oceane. Poate că planeta Pământ dorea să pro‑
ducă plastic și n‑a putut s‑o facă decât prin
intermediul nostru. Poate că în tot ce facem ne
dirijază o rațiune mai înaltă, noi nu suntem
decât o treaptă a evoluției iar planeta are, în
numele unui țel insondabil, nevoie nu de noi ci
de plasticul pe care‑l producem.
Până la urmă, poate că noi nici nu suntem,
doar ne imaginăm.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Aurel Antonie
Ceața
PROBABIL CĂ în anotimpul acesta, cețu‑
rile sunt mai dese și mai dense. Altfel nu se poate
explica această ceață, care întunecă lumina și
mă cuprinde din toate părțile, trecându‑mi
prin trup, mângâindu‑mă și cercetându‑mă cu
miliarde de tentacule reci și umede. Parcă am
rămas unicul supraviețuitor al unei incerte
lumi de umbre. Totul ar putea deveni trist și
umed, dacă m‑aș deplasa la întâmplare pe un
drum rătăcit în ceață pentru totdeauna. Dar
lucrurile nu sunt chiar atât de neplăcute. Dea‑
supra mea, un felinar își clatină lumina firavă
sub coviltirul căruței. Scopul lui declarat este
acela de a‑ți semnala prezența în semiîntunericul
ceții, ca nu cumva să te lovească vreo altă căruță
sau vreun alt căruțaș sau gheara unei păsări. În
realitate felinarul nu te ferește de nimic, ci atrage
tot ce e rătăcit prin preajmă, și are nevoie de
ocrotire, de lumină, de cineva sau de ceva. Un
hoț, un alt hoț sau o turmă întreagă de animale
speriate de întuneric și singurătate.
În preajma luminii, ceața capătă cele
mai stranii forme, pe care le dă imaginația tero‑
rizată de frică. Astfel, se poate întruchipa într‑un
ceva hămesit, care să te înhațe: o gură de lup, o
gaură de canal, o cătușă, un ceva hulpav care
să aibă nevoie de tine, și să te târască în nevoia
lui implacabil și neiertător.
Nu prea înțeleg de ce este nevoie de
felinar, de vreme ce nu există nici măcar un
drum pe care să mergi cu o cât de mică certi‑
Proză scurtă
tudine că ajungi undeva. Astfel încât nu‑și mai
are rost nici căruța cu coviltirul de care stă
agățat, într‑un punct nesigur, felinarul, cu
lumina lui chemătoare de primejdii. Și, fără
căruță, felinarul își pierde tot sensul. Nu‑l poți
purta așa, aiurea, în mâna acoperită cu picături
minuscule de apă. Lumina este destul de
tremurătoare și fără el.
Așa că, iată‑mă, fără felinar, bâjbâind
prin ceață sau mergând grăbit de teamă ca nu
cumva să mă strige cineva din urmă. Nu prea
știu ce aș face. Probabil că aș rupe‑o la fugă or‑
bește, înainte. Sau aș rămâne pe loc tremurând,
evitând să întorc capul, în speranța că mi s‑a
părut sau n‑am fost eu cel strigat. În niciun caz
n‑aș răspunde. Nu‑mi pot asuma o asemenea
răspundere. Orice răspuns implică o atitudine
de luat. Poate că strigătul este chemător, rugător,
implorator, întorcător din drum, ca o capcană.
Sau e imperativ, ferm, definitiv ca o sentință și
o șuierătură de paloș. Poate că nici nu e strigăt,
e un plânset, un geamăt, un urlet, un freamăt.
Un freamăt al ceței. Poate că nu e nimic.
Oricum, nu e bine să fii strigat din urmă.
Dar de ce din urmă? În semiîntune‑ricul acesta
poți fi strigat la fel de bine din față, se sus, de
sub norii de ceață, sau de sub iarba udă. Dar ca
să poți fi strigat trebuie să ai un nume. Iar ca să
ai un nume trebuie să ai un trup, și să exiști.
Ori eu nu exist. Cu adevărat nu există decât,
densă și atotcuprinzătoare, ceața.
5

Mihai Cranta
Potera
— CE VREMURI erau odat’! zise moș Ion,
răsucindu‑și țigara.
— Ce vremuri, moșule, ce vremuri?
— Bă, și dacă v‑aș spune, nu ați înțelege!
A naibii zăpușeală!
Eram de rând cu vacile și picasem iar cu
moș Ion. Erau și Mitu și Ion al Polinii și un nea
Mărin din comuna învecinată, pe care nu‑l
știam nici după numele de familie, nici după
poreclă, că mă sfiisem să îl întreb. Aveam pais‑
prezece ani, dar tot timid eram cu cei mai în
vârstă. Era chiar de Schimbarea la față, cald și
uscat. Până și apele Tismenii scăzuseră. Unde
era gâldanul, nu mai ajungea nici până la burta
vacilor, care intraseră să se răcorească după ce
le duserăm la adăpat. Toți căutam umbra.
Vipie, deh!... Vacile se ogoiseră și se aciuiaseră
sub stejari, rumegând. Noi ne găsiserăm un
ditamai stejarul și ne așezaserăm mantalele pe
iarbă. Fiecare scosese ce avea prin traistă. Tanti
Nina îmi pusese o bucată de turtă de mălai,
castraveți și o bucată de crap prăjit, că era dez‑
legare la pește. Moș Ion adusese și o tiuguliță
cu țuică, dar zicea că o s‑o bea mai pe seară,
când mai trecea vipia.
— Bă, ce vremuri erau când eram io flă‑
cău, avea lumea de toate, nu ca acușa, dar se și
muncea. Vremea era blândă, de plouat, ploua
cât și când trebuia, iarna era zăpadă și numai
atât ger cât să te bagi la ogeac cu șunca și țuica,
la gura sobii. Păi, acuși, văzuși ce inundații fură
la începutul verii, de veni armata să ne scoată
din case. Acu’ zăduc! Nici că zici că să umflă
Tismeana de trecu de dig, să fie vro trei luni
de‑atunci! Mă Mihăiță, tu mai știi, mă, casa
veche a voastră, mă?
— Da, moșule, mai țiu minte câte ceva.
Că avea doi brazi mari drept stâlpii porții, de
6
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
lega unchi Vasile scrânciob de crengile de jos
ca să ne dăm uța. Tinda cășii era cu pământ
bătut, cu cerdac sculptat făcut de bunicul. În
curte erau bucătăria de vară, un atelier, un
șopru și o magazine. Bucătăria de vară avea
scăunele cu trei picioare și o masă rotundă joasă
pe care punea bunica mamaliga să o taie unchiu
cu ața. Nu mai țin minte multe. Decât că avea
un câine mare, alb, numit Ovrig. Vară‑mea Roza‑
ura zice că mai ține minte și grădina de gher‑
ghine de la bunarul de la drum. Că în mijlocul
curții era un dud, iar în odaia de la drum era
un dulap, făcut tot de bunicul, în care ținea
unchi Vasile cărțile. După aia era odaia de la
mijloc cu pământ pe jos și o sobă alba unde se
gătea iarna și unde dormeau unchiu și tanti.
Apoi era camera noastră, unde dormea și Maie.
Cerdacul era acoperit de viță vara, zice vară‑mea,
unde ne adunam toți copiii. Iar de grădina din
spate își amintește că avea și un grof, un lac
mic, de unde udau grădina și unde Maie și
tanti spălau rufele.
— Dar mai ții minte unde era?
— Da, era unde‑i acuma cursul Tismenii,
că se mai văd și acu de pe pod, când e apa
mică, ca acuma, buturugile brazilor din poartă.
— Așa e mă! Păcat de casă! Dar, deh, dacă
au mutat cursul Tismeanii, de a trecut drept
peste casa voastră! Pe bunică‑tu nu l‑ai apucat.
Om gospodar și bisericos. Ți‑au spus bunică‑ta
sau unchiu‑tu de unde le vine numele de
Albulescu?
—Nu, nu țiu minte să fi spus.
— Păi, să‑ți zic eu de unde! Se zice, așa
cum am auzit și eu de la bâtul meu, Dumne‑
zeu să‑l hodinească, că satul Câlnic a fost făcut
de oieri veniți din Ardeal, de lângă cetatea
Câlnicului, făcută de sași, în Alba. Ar fi plecat
FANTAS TI CA
MAGAZIN
de acolo și pentru că ar fi refuzat să fie trecuți
la catolici, dar și pentru că i‑ar fi gonit sașii de
pe pășuni, asta pe undeva pe la sfârșit de veac
șaptesprezece. Au trecut cu oile să scape de
prigoană, mai multe familii, printre care și ăștia
ai lui Albu, neamul vostru. Pe aci erau păduri,
nu glumă, iar stejarii ăștia sub care stăm,
măcar unii din ei, cred că au apucat și vremea
aia. Dar fiind mai pe vale, între dealuri, mai
adăpostit, a fost numai bun locul de ridicat sat.
Și cum să‑i zică, decât tot Câlnic, ca acolo de
unde veniseră. Măcar așa știu eu! Haidați să vă
zic o poveste, mai curând ce se știe din neamuri,
de asta în care se zice că au fost și unii din
neamul tău, Mihăiță. Vreți să o spun sau nu?
— Vrem moș Ioane, cum nu!
— Bă, păi atunci dați o raită și vedeți cum
sunt vitele, să pot să spui povestea în liniște!
Plecarăm care pe unde erau vitele și veni‑
răm repede înapoi, pentru poveste. Moș Ion
tocmai răsucea altă țigară. Ne așezarăm roată.
— Așadară, când ocupaseră austriecii toată
Oltenia, se ridicaseră haiduci, că deh, turcii ne
cam lăsaseră de capul nostru cât fusese Oltenia
sub turci, dar austriecii ăștia se puseseră pe trea‑
bă gospodărește, cu ridicat de taxe, cu armată,
cu dregători, deh, ocupație ca la carte, cum făcu‑
seră și în Ardeal. Arâmbași erau Pavel Lotru
din Bălcești, Radu Ursan din Jupânești, Neagu
Papură din Daneții Doljiului și alții. Toți se
ridicaseră că taxele te lăsau muritor de foame
și chiar muriseră mulți. Adunaseră cete și jefu‑
iau negustori, de le luau averile, dar nu se dă‑
deau în lături nici la lovit grupuri mici de sol‑
dați, de le luau armele și munițiile. Iar banii îi
împărțeau, mai dădeau și la sărmani ca să îi
scape din foame. Așa făceau: prădau și după aia
spărgeau ceata și se ascundeau un timp. Prinde
orbul scoate‑i ochii! Pavel, barem, umbla prin
mai multe hotaruri, ba aci, ba înspre Sibiu, unde
avea și ibovnice, ba săsoaice, ba unguroaice, la
care se ascundea când dădea fro lovitură pe‑aci
sau prin Vâlcea, dar și oltence de‑ale noastre la
care se ascundea când prăda prin Ardeal.
— Dar, moș Ioane, prădau, dar omorau și
oameni? Cum ai făcut matale în război?
— Eu știu, cred că da, că dacă era care pe
care, trebuiau să o facă. Dar, mai degrabă, nu
crez că o făceau așa, oricum, că gloanțele erau
scumpe pe vremea aia și mai ales praful de puș‑
că, că de aia se luptau cu hamgere și săbii. Iar
așa, să omoare prinși, n‑am auzit, mai curând
cereau răscumpărare pe ei, cum a făcut Radu
Ursan, de‑i zicea lumea Radul mamii, cu un
conte, Max sau Maxim von Bindewald, de
fusese trimis să îl prindă. Dar l‑a prins Radu
pe conte, l‑a dezbrăcat de țoale, l‑a pus să joace
teatru cu măști și după aia l‑a ținut prins până
l‑au cumpărat rudele înapoi. Dar să vezi ce au
făcut haiducii? Pavel a aflat de la o ibovnică
din Sibii că vine caravana cu taxe, adunate de
peste tot din Ardeal, Croația și Ungaria, în Olte‑
nia. A adunat la ceata lui pe a Radului și a lui
Neagu Papură și au lovit caravana la Drăgășani
și au biruit pe soldații care o păzeau și au luat
tot, până la ultimul taler. A fost hai mare, s‑au
supărat austriecii rău de tot, că Pavel i‑a dat la
țărani prin toate satele, de a căzut valoarea
banilor în Oltenia. Pe chestia asta l‑au scos din
dregătorie pe Banul Craiovei. Au năimit după
aia oameni să îi prindă pe haiduci, mai ales din
panduri, dar au luat și din ăi de voiau să vină
să intre în potere. Și aci ajungem la povestea
cimotiei tale, Mihăiță. Ăsta, Ion al lui Albu, era
oier, ca toți din neam, dar, taman în anul ăla, i‑au
murit oile de gălbează și ce să facă ciobanul
fără oi? S‑a gândit ce s‑a gândit și s‑a tocmit la
austrieci, că plăteau bine, că numai așa o face
turma la loc. După el s‑a luat și frate‑su de
cruce, Ion al lui Șerbu. Ăsta nu s‑a dus că îi
muriseră oi sau ceva, ci așa de sanchi, să fie și
el cu frate‑su de cruce. Erau amândoi vânjoși,
obișnuiți să umble și pe vreme rea și pe vreme
bună, știau cu sâneața, că mai și vânau și mai
trăgeau și la pistoale după lupi și după urși,
nu prea știau ei cu hangerul, dar austriecii i‑au
măsurat și i‑au găsit pe plac, așa că i‑au tocmit.
Acuma, nu știu să‑ți spui pe câți crăițari sau
taleri, că nu se mai știe, dar, pe vremurile alea,
erau ce‑i trebuia lui Ion al lui Albu să‑și facă
turma la loc.
— Dar ce‑s ăia crăițari?
— Ce să fie, cum sunt leii noștri, dar atun‑
ci era monedă bătută cu chipul aluia de era
împărat, Carol al nu știu câtelea. Crăițarii erau
de aramă, talerii erau de argint. Auzi, dară
unde rămăsei? Aha! Și așa ajunseră lefegii la
austrieci în poteră cu misie să‑i prinză pe alde
Pavel și Radu. Acuma, au pus peste ceata lor
de poterași pe unul al lui Mărunțelu, de îl
botezase popa cu numele de Atanasie. Ăsta
botezat fusese, dar la biserică nu prea era dus.
7

Unii chiar ziceau că avea pe dracu‑n el. Era
ceacâr, cu un ochi negru și unul verde, slab și
adus de spete, dar vânos și cu brațe lungi. Iute
la mânie și cu un neastâmpăr în vintre, mereu
pus pe gâlceavă și pe fapte rele. Poți să îți dai
cu seama că nimărui nu îi plăcea de el, dar
deh, era șef de poteră. Dar mai întâi au făcut
instrucție cu pandurii, au dat de un sluger cu
părul alb de i‑a învățat ăla cum să mânuie
sabia și de‑a călare și pe jos, la fel cu pușca sau
pistoalele. Și o țâră de disciplină, că trebuia să
fie numai un cap care să hotărască ce și cum,
nu zece!
— Moș Ioane, eu am auzit de panduri și
că a fost Tudor Vladimi‑rescu sluger, dar n‑am
înțeles niciodată ce era ăla sluger. Și cum se
face că erau panduri și pe vremea austriecilor
și mai încoace, după 1800, că parcă am învățat
la istorie că Tudor a făcut revoluție la 1821?
— Ce să fie, bă copile, un comandant, un
fel de locotenent. Pandurii au fost întemeiați de
austrieci ca un fel de armată pe lângă ar‑mata
lor și după aia, când au venit domni din Fanar,
au rămas ca un fel de miliție, paznici de gra‑
nițe și braț înarmat al legii. Și au durat hăt până
la apariția regulamentelor organice ale armatei
din Țara Românească, când au devenit parte
din oastea țării. Gheorghe Magheru, năs‑cut la
Bârzeiu de Gilort, a fost și haiduc, a fost și în
oastea lui Tudor, dar și pandur, ajungând chiar
căpitan de panduri, după ce i‑au bătut la Băi‑
lești rușii pe turci la 1828. Dar să ne întoar‑cem
la Ion al lui Albu. După ce fură dați în grija lui
Atanasie al lui Mărunțelu, porniră a bate
coclaurile după haiduci. Dar nu prea știau ei pe
unde umblă, că țăranii țineau cu haiducii și
pentru că le dădeau bani și pentru că îi mai
pedep‑seau pe ăi de le luau vita din bătătură
drept taxă. Așa că se învârtiră ei ce se învârtiră
în jurul cozii, nu prinseră pe nimeni și se bur‑
zuluiră austriecii și cerură lui Atanasie să adu‑
că haiduci prinși să poată să‑i spânzure, ca să
dea exemplu la lume, să nu se mai ridice hai‑
duci. Atanasie a venit foc și pară după papara
luată de la stăpânire și a început să‑i suduie pe
toți poterașii, că nu sunt buni de nimic, că nu
pot să prindă nici curci plouate și că să‑i aducă
din pământ, din iarbă verde, pe oricine ar pu‑
tea să spuie unde sunt haiducii. Acuma, cum se
zice, că face Dumnezeu cuib și la barza chioară,
s‑a dus la stăpânire o codană nebună de gelo‑
8
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
zie, că știe ea că a lăsat‑o Pavel pentru o țigancă
dinspre Runcu, una Iasomia. Că, zicea ea,
țiganca i‑ar fi făcut farmece să‑l ia de lângă ea
și să‑l lege de poale, dacă n‑o fi pus pe vreuna
mai bătrână să le facă în locul ei. Că de aia nu
mai trece Pavel pe la ea. Austriecii l‑au chemat
pe Atanasie și i‑au dat poruncă să se ducă min‑
tenaș să‑l prinză pe Pavel Lotru. Acuma Atanasie
avea și el planurile lui, cum avea să se vădească
cât de curând. A adunat potera și s‑au dus glonț
la sălașul țiganilor de la Runcu. Acolo, au în‑
cunjurat sălașul, i‑au adunat pe toți țiganii, cu
mic cu mare, i‑au cetluit în frânghii, iar Atanasie
a prins a‑i bate pe bulibașă și pe tatăl Iasomiei,
care era faur, cu harapnicul. Apoi i‑a luat la
rând la bătaie pe toți, bărbați și femei, până i‑a
obosit brațul. Ăștia au țipat ca din gură de
șarpe, dar n‑au putut să‑i spună unde e Pavel.
Atunci i‑a întrebat unde își ascunde Pavel
banii, de parcă ăla ar fi fost prost să le spună la
țigani unde și‑i ținea. Ăsta era gândul lui Ata‑
nasie, la galbenii furați de Pavel de la austrieci!
Când văzu că nu scoate nimic de la ei, Atanasie
dădu poruncă poterașilor să le siluiască pe
pirande și să‑i căznească cu fierul înroșit în foc
și cleștii faurului pe bulibașă și pe tatăl Iasomiei,
iară pe Iasomia să i‑o lase lui. Unii au râs
mânzește, dar Ion al lui Albu, cu frate‑su de
cruce au zis că ei nu vor să ia parte la așa
răutate, că îi vede Dumnezeu. Atanasie a vrut
să îi bată cu harap‑nicul, dar ăștia au scos
pistoalele, i‑au ținut pe toți în cătare până au
încălecat pe cai și au plecat în goana mare. Se
zice că Atanasie și‑a dus la capăt fapta, dar că
tot nu a aflat nimic despre Pavel și banii lui și
că tatăl Iasomiei ar fi murit sub caznă. Atanasie
tot s‑a ales cu ceva, că au luat toți galbenii din
salbele pirandelor și de unde mai erau îngro‑
pați, după ce l‑au făcut pe bulibașă să spuie,
sub caznă, unde erau. Apoi potera s‑a dus în
treaba ei, lăsând în urmă jale mare în sălașul
țiganilor. Iasomia, care se pare că ar fi știut face
farmece și vrăji, i‑ar fi blăstămat pe toți care au
luat parte la siluiri și cazne cu blăstăm mare, să
moară în foc și diavolul să‑i muncească veșnic
cu foc și după moarte.
— Dar cu Ion al lui Albu ce s‑a mai
întâmplat?
— Ei ho, că vă spui! Păi ce să se întâm‑
ple, s‑au ascuns prin păduri, de frica lui Atanasie,
până au dat peste ei haiduci din ceata lui Radu
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Ursan și s‑au alăturat lor până a murit Radu
într‑o luptă cu turcii la Caransebeș. După aia,
s‑au lăsat de haiducie, iar cu partea lui de
pradă Ion și‑a făcut turma la loc și s‑a făcut
iară cioban. Dar de Atanasie nu vreți să știți ce
s‑a ales?
— Ba da, Moș Ioane.
— Păi ce să se întâmple, a umblat cu po‑
tera după haiduci, ba chiar au reușit să‑l încol‑
țească o dată pe Radu la crâșma Stanii, pe dru‑
mul Strehaiei, dar l‑au scăpat, că cică de‑acolo
a ieșit cântecul „Radu mamii, Radule!”, de îl
cânta Maria Lătărețu, Dumnezeu s‑o ierte! Bă,
da’ ce mi se uscă gâtul!
Scoase tacticos sticla de țuică și trase un
gât zdravăn.
— Cică aflase și Pavel de tărășenia cu ți‑
ganii și s‑a mâniat tare. A început să iscodească
drumurile poterii și a aflat că se țineau de
chiolhanuri la crâșma unuia Oborogea pe dru‑
mul Târgu Jiului. A trimis om să pândească
crâșma și să îi dea de veste când ajunge potera.
Nu trecu mult și primi vestea că potera a intrat
în crâșmă. Și‑a adunat ceata, au pornit și pe la
miezul nopții au înconjurat crâșma. Înăuntru
se încinseseră poterașii la mâncare și băutură,
începuseră a trage cu pistoalele în bagdadie,
de s‑au speriat Oborogea și slugile lui și au
fugit în pădure, lăsând crâșma pe mâna lui
Atanasie și a ciracilor lui. Acuma, chiar înainte
ca Pavel să dea semnal de năvală, se ridică din
toate părțile crâșmei foc mare. Și cum se ridică,
se auzi un hohot de râs, de se cutremură pădu‑
rea, care le îngheță sângele în vine haiducilor
lui Pavel, de simțiră toți nevoia să‑și facă cruce
și nu numai o dată. Toți erau încredințați că
blestemul Iasomiei îi ajunsese pe Atanasie și
poterași și că Talpa iadului, în persoană, venise
să le ia sufletele și tare se mai bucura că le
luase. Lucru ciudat era și că a ars crâșma pre‑
cum paiele, cu foc mare și repede, de în câteva
clipite nu mai rămăsese nimic alta decât jără‑
gai. Haiducii lui Pavel s‑au risipit pe la cășile
lor și au povestit la ai lor tărășenia și așa s‑a
dus vorba de pedeapsa căzută pe capul lui
Atanasie și a poterei. Ion al lui Albu, cu frate‑
su de cruce, când au auzit, s‑au dus de‑au dat
acatiste că i‑a ferit Dumnezeu și de‑atunci nea‑
mul tău a fost foarte apropiat de biserică.
— Moș Ioane, dar de unde până unde
Albulescu, dacă Ion era al lui Albu?
— Păi când a devenit obligatoriu să ai
nume de familie, pe la sfărșit de veac nouășpe,
s‑a trecut în acte Albulescu, ceea ce însemna
„fiul lui Albu”. Mulțumit?
— Moș Ioane, dar de unde le știi matale
pe toate?
— Deh, la bătrânețe, dacă nu știi povești,
nu se mai uită nimeni la tine. Și le știu de când
eram cât tine sau mai mic, că mai căscam și eu
gura, cum faceți voi acum, la ăia mai bătrâni.
Mă, dar gata, mai vedeți și de vite, că acuși se
înserează!
9

Mihai Cristian Dumbravă
La pescuit
O întâmplare ce ar putea să se întâmple oricui într‑o vacanță la bunici.
ÎMI AMINTESC și acum, cu teamă, acea
întâmplare bizară, dintr‑o vacanță de vară la
bunici, la țară. Multe nopți la rând, de atunci și
până acum, le dorm sacadat cu gândurile tulburi
alungându‑mi somnul binemeritat. Dar, să vă
povestesc pe scurt.
•
Satul bunicilor, nu prea mic dar nici prea
mare, azvârlit de Cel Bun la poalele muntelui,
era îmbrățișat de păduri de molizi și străpuns
de‑a lungul de un pârâu cu apă limpede ce se
scurgea printr‑un loc îngust, într‑un lac nu
prea adânc. Oamenii erau gospodari, în mare
parte, și toți cu frică de Dumnezeu. Cum făceai
o nefăcută toți care aflau de ea se scuipau în
sân și te dojenau: „Ferească necuratu‘, Doamne
iartă‑mă, stai maică potolit că cine știe ce se
poate întâmpla. Acu’ scăpași, dar mâine, poi‑
mâine...?”
Și cum numai azi nu‑i mâine...
Băiatul lui Vasilică Țimpoi, Ștefan, vecin
de gard cu bunicii și prieten bun cu mine, vine
într‑o seară la mine și zice:
— Băi, Mihăiță, mergem mâine la pescuit?
Cică trage peștele la râme ca musca la miere.
De vreo două, trei zile.
— Da tu de unde știi?
— Mi‑o zis Știrbu. Cică a venit cu bidonu‘
plin cu știuci pân‘ la cot de mari, zise Ștefan.
Lacu‑i plin și dau pe dinafară.
— Și o să fim singuri? Dacă‑i cum zici tu
sigur juma‘ de sat o să dea cu sfoara‑n baltă, îi
zic eu cam neîncrezător.
— Păi o să mergem dis‑de‑dimineață, îmi
făcu el cu ochiul. Mă duc să pregătesc bățul. Și
pune ceasul pe la cinci jumate.
10
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Și râme de unde luăm? Sau dăm la
mămăligă?, îl întreb mai mult strigând.
— În drum spre lac, îmi răspunse trântind
poarta după el.
Acestea fiind hotărâte, am dat fuga în
șopron să‑mi pregătesc cele necesare. Am veri‑
ficat undița și bidonul. Bidonul era unul de
plastic, cu gura mare, rotundă cu filet, cumpă‑
rat de bunicu‘ cu ceva vreme în urmă, destul
de încăpător să țină trei, patru știuci măricele.
I‑am legat de sub capac o sfoară mai groasă de
cânepă și lungă cât să poți să o pui de umăr.
Undița era dintr‑o creangă mai groasă de sal‑
cie, firul de nailon adus de mine de la oraș cu
acul montat de un vecin de bloc cunoscător, iar
pluta o făcusem dintr‑un dop rămas de la un
vin de cramă cumpărat de tata. Le‑am pitit la
final după ușa șopronului.
Dimineața avea să fie friguroasă, cu pu‑
țină ceață. Ceasul deșteptător pus să mă trezeas‑
că își făcu datoria și sparse liniștea începutului
de zi cum știa el cel mai bine. Cu multă gălă‑
gie, gata să‑l deștepte și pe cel mai somnoros
cocoș. Am pus repede mâna pe cele două clo‑
poțele din vârful lui și le‑am strâns puternic
gata să le scot de la locul lor. Se lăsă din nou o
liniște apăsătoare. M‑am întrebat dacă nu pre‑
vestește ceva. M‑a cuprins teama și eram gata
să renunț când Ștefan aruncă cu pietricele în
fereastra odăii.
— Ești sigur că vrei să mergem? Nu s‑a
luminat de ziuă și ceața asta..., îl întreb prin
fereastra întredeschisă mai mult de dragul con‑
versației. Nu vroiam să‑i spun că mi‑e teamă
că altfel avea să afle toată ceata de prieteni că
sunt slab de înger.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
— ʹNeața și ție. Hai iute dacă vrei să
prindem loc. Am eu o lanternă tare. Vezi cu ea
și steaua de pe cer.
Am sărit pe fereastră pe un morman de
paie, pus de mine de cu seară, cu grijă să nu‑i
trezesc pe bunici din somnul iepuresc. Din șo‑
pron am luat undița și bidonul și duși am fost.
Singura oprire până la baltă a fost la
„cules” de râme. Nu puteam da la pește fără
momeală de calitate. Așa că am luat la rând
bălțile de la marginea pădurii, de‑a lungul
drumului, până ce din borcanul adus de Ștefan
viermii roșcovani erau gata să dea pe dinafară.
După o sporovăială de câteva minute am
ajuns la lac. Ceața plutea calmă deasupra apei,
iar umezeala îți intra pe sub haine și făcea răcoa‑
rea să fie mai tăioasă. Nici țipenie de om de
jur‑împrejurul bălții, singurele zgomote fiind
făcute de resturile de crengi ce se frângeau
sub pașii noștri mici și deși. Fără să ne dăm
seama vorbeam în șoaptă, nevrând să trezim
natura mai devreme de ceasul hărăzit.
Ștefan luă câteva râme mai mari, le rupse
pe jumătate și le aruncă în lac, la doi, trei
metri de mal.
— Ce faci bre? l‑am repezit eu.
— Păi ademenesc mușteriii la ac. O să vină
ei la noi în loc să dăm după ei cu undița.
— Mda, zic eu cu colțul gurii, cam neîn‑
crezător. Dar merg pe instinctul lui de pescar
amator, cu ore multe la activ, și nu pe al meu
de pescar de cartier, unde bălțile cele mai mari
sunt cele lăsate de asfaltul spart din jurul blo‑
cului după o ploaie zdravănă.
Iau o râmă, rup o bucățică din ea și încerc
să o înfig în ac. Și bineînțeles ca orice râmă fă‑
cută franjuri și gata să fie trasă în țeapă, se
zbătea neîncetat. Eram gata să o bag în gură și
să o îndrept ca pe ața de cusut când vrei să o
scoți prin urechea acului.
După ce ciotul de vierme a reușit într‑un
final să ia forma acului, reglez pluta ca pentru
un metru jumătate adâncime și cu o mișcare
amplă din braț azvârl undița. Pluta se ridică
țeapănă la trei, patru metri de mal între două
tufe mari de papură. Mă pun în ciuci și aștept.
După câteva clipe Ștefan ia și el aceeași pozi‑
ție. Iar ochii noștri privesc țintă firul undițelor.
Ceața se subția încet, încet și pătura apei
începea să‑și arate culoarea sub cerul senin și
luna mai strălucitoare ca niciodată. Am ridicat
ușor privirea spre cer căutând Carul Mare, dar
n‑am reușit să‑l deslușesc din noianul de stele
sclipitoare.
Ștefan mă trase ușor de mânecă și‑mi
făcu un semn ușor cu capul. Pluta se agita în
toate părțile, apoi dispăru preț de câteva clipe
sub apă. Am tras repede de băț, fără să smu‑
cesc, dar de ac atârnau numai câteva fire din mă‑
tasea broaștei, iar momeala se „topise” sub ape.
— Ghinion! zic eu indiferent.
— Poate io‑s mai norocos, zice Ștefan zâm‑
bind ușor.
Înfig altă râmă în ac și arunc din nou.
Apoi mă așez pe un bolovan și aștept. O liniște
apăsătoare se lasă brusc în jur și parcă timpul
se oprise în loc. Întorc capul ușor spre Ștefan și
văd cum stătea nemișcat cu privirea fixă la
pluta ce stătea înțepenită pe luciul apei. O du‑
rere cumplită de cap începuse să mă deranjeze.
Pielea mă mânca și‑mi venea să mă scarpin și‑
n locurile mai greu accesibile. Ochii lăcrimau și
un nod în gât îmi mutila glasul. O adiere ușoa‑
ră m‑a făcut să‑mi îndrept uitătura spre mal, la
câțiva zeci de metri în fața mea, după o curbă
scurtă a lacului.
O fată frumoasă foc, îmbrăcată sumar cu
o rochie scurtă, cu mult deasupra genunchilor,
se apropia desculță de mal cu pași mici și
hotărâți. Apa începuse să‑i umezească tălpile,
apoi gleznele, genunchii și... Eu o priveam îm‑
pietrit, incapabil să articulez vreun cuvânt. Când
luciul lacului trecuse de sânii dolofani ai fetii
am început să fac semne disperate către ea și
să‑l trag de mânecă pe prietenul meu concen‑
trat la pluta imobilă.
— Ce mă, ce‑ai, nu stai potolit, mă apos‑
trofează Ștefan.
— Uite, uite acolo pe fata aia! O vezi? îl
întreb gutural și îi arăt cu degetul spre malul
îndepărtat.
— Nu văd mă nimic. Ce te‑a apucat. Nu‑i
nimic acolo. Visezi. E doar luna aia mare rău.
— Uite‑te la ea cum intră în baltă.. și
încep grăbit să alerg spre ea.
Nasul, ochii și fruntea dispăreau sub apă,
iar părul ei lung plutea legănat de valurile con‑
centrice ce se apropiau de mal și mângâiau
nisipul rece și umed. Disperat intru în baltă și
încep să înot spre ea. După două, trei lungimi
de braț simt cum corpul mi se îngreunează și
ceva puternic mă trage în adâncuri. Dau din
11

mâini încercând să scap, dar tot ce puteam
face era să‑l aud pe Ștefan înnebunit de groază
strigând la mine și făcând semne disperate.
— Băi Mihai, ce faci nebunule, ieși naibii
afară, ce te‑a apucat?
Simțeam cum plămânii mei renunță la
aer cedând locul apei. Ultima imagine întipă‑
rită pe retină era a unei luni deformate ce se
unduia hipnotic și devenea din ce în ce mai
mică.
Apoi două palme puternice trezindu‑mă,
cineva rostogolindu‑mă pe burtă, plămânii
scuipând apa și gura mușcând din nămolul re‑
ce, un moș subțirel, scund, cu barba albă, lungă
până la piept, printre gene și în final somnul
acela lung, lung...
...și o căldură ce‑mi înmuie trupul, relaxân‑
du‑mă și trezindu‑mă încet, încet.
— Mihăiță nebunule, cum te simți? Ce‑a
fost, bă, în capul tău? M‑ai băgat în bucluc cu
bunicii tăi. Vezi ce zici! Eu le‑am spus că te‑ai
împiedicat și ai alunecat în lac.
— Ștefule, n‑ai văzut fata aia cum a in‑
trat în lac și apoi a dispărut? îl întreb cu o voce
stinsă.
— Care fată și când a intrat?
— Când te‑am tras de mână să‑ți arăt... îi
zic eu neconvingător și treaz pe sfert.
Ușa crăpată n‑a făcut decât să lase vorbele
să ajungă la urechile bunicii.
— Uf, uf, ce fată măi nepoate? Unde ai
văzut‑o?
— Bunico, a intrat în lac și am vrut să o
salvez.
— Aoleo, aoleo nepoate! Ai văzut‑o pe
Natalia. Biata de ea. S‑a înecat de supărare. I‑a
plecat hărăsitul la război și dus a fost. Când a
citit scrisoarea de la comenduire a cuprins‑o
boala. După trei zile i‑au găsit hainele pe malul
lacului. Se spune că la câțiva ani, pe lună plină,
iese să‑și caute bărbatul și dacă nu‑l găsește se
întoarce în lac.
12
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
Și eu și Ștefan am făcut ochii mari. Nu
știam povestea, probabil că mulți bătrâni evită
să o spună ca să nu bage spaima în copii.
— Când te‑a luat moștu’ să te aducă acasă
erai leșinat pe mal, zgribulit tot. Cinʹ te‑a tras
din balt’ afară?
I‑am istorisit puținele momente de luci‑
ditate de care îmi aduceam aminte.
— Ptiu, te‑a scos Ion Sclifositu, zise bunica
mai îngrozită ca înainte. Nepoate se cheamă că
ai avut zile și că te iubește Cel de Sus. Ion s‑a
dus demult pe lac să‑și salveze copilul de la
înec și dus a fost și el. Se zice că Domnul îl lasă
să salveze suflete, din când în când, ca să‑i
ușureze suferința pe lumea aialaltă.
— Habar n‑aveam, se scuză Ștefan aproa‑
pe lăcrimând. Poate nu mai mergeam pe baltă...
Și începu să‑mi înșire de‑a fir a păr cât
de speriat a fost de gestul meu, cum a alergat să
le spună bunicilor ce s‑a întâmplat și cafteala
căpătată de la ai lui după ce tataia m‑a adus
acasă și‑au aflat ce prostie făcuserăm în dimi‑
neața aia răcoroasă. Iar pe bunica o vedeam
cum, din când în când, scuipa în sân și‑și făcea
cruce oftând adânc. Obosit încă și înmuiat de
căldura din odaie am adormit din nou.
•
În anul următor am fost la baltă, ziua în
amiaza mare, să‑i spun adio, chiar în locul
unde am dat la pește. Tufe mari de papură roșie
sau obligeană cum îi zic bătrânii se răsfirau de‑a
lungul ei. Mă cuprinse iarăși o ușoară durere
de cap și pete roșii cât o unghie îmi apărură pe
brațe.
De atunci, din vara aceea, n‑am mai
pescuit deloc. Pește mai mănânc din când în
când, dar cumpărat din magazin. Congelat.
Și în final sfatul meu gratuit:
Nu săriți în lac dacă nu știți să înotați!
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Carmen Grădinaru
Blestemul poverii
DIMINEAȚĂ DE dimineață el venea în
piață. Mergea agale printre mese, zgribulit în
hainele lui ponosite și largi, târând de un
picior. Rar se oprea din plimbare, dar numai
preț de‑un minut și privea fix marfa expusă pe
vreo masă, apoi pleca mai departe. Nimeni din
piață nu‑l văzuse vreodată cumpărând ceva și,
din acest motiv, precupeții îl ignorau. Cu ani
în urmă, un piețar îl poreclise Călătorul.
— Pește! Peșteee...
Călătorul se apropie de vânzătorul cu gla‑
sul duhnind a pescărie, care tocmai își conti‑
nua reclama:
— Nu cumpăra pește!
Bărbatul din spatele tarabei îl salută scurt.
Călătorul răspunse printr‑un gest identic, apoi
își fixă atenția asupra părții de jos a feței vân‑
zătorului, urmărind mișcările gurii care se ro‑
tunjea și se ascuțea în urma cuvintelor.
— Nu cumpăra pește!
Călătorul sta în fața tarabei, legănându‑se
de pe un picior pe altul, o legănare care ar fi
putut să însemne nehotărâre. Deodată, luă un
pește în mână, îl cântări ținându‑l atârnat de
coadă într‑o pendulare caraghioasă, apoi parcă
amintindu‑și de scopul venirii în piață, vorbi
încet, dar hotărât:
— Cântărește‑mi‑l pe ăsta.
Vânzătorul își înghiți cuvintele prin care
ar fi trebuit să își continue reclama. Avea un
cumpărător și asta îl stingherea în mod vădit.
Îi trebui o vreme să își revină.
— Nu pot, domnule. Aș vrea, dar nu pot.
Călătorul nu îl luă în seamă. Aruncă peș‑
tele pe cântar și urmări cu atenție gradațiile pe
lângă care trecea acul indicator. Încă vreo două
– trei balansări și greutatea urma să se stabi‑
lească cu precizie.
Vânzătorul urmări și el mișcarea cânta‑
rului până la un punct, când, cu o mișcare bruscă,
smulse peștele de pe brațul cântarului și îl
aruncă înapoi pe masă. Întinse mâinile deasu‑
pra, pentru ca omul din fața lui să înțeleagă:
— Nu am cum să te servesc.
Călătorul începu iar să‑și treacă greuta‑
tea de pe un picior pe altul. Nu reușea să înțe‑
leagă purtarea vânzătorului și de aceea nu luă
o hotărâre în primele momente. Se mulțumi
doar cu o constatare:
— Văd că ai marfă multă și de foarte
bună calitate.
— Nimeni nu s‑a plâns până acum, zise
vânzătorul și continuă: iar prețul, e preț. Nu
încape nicio tocmeală.
Vânzătorul ținea încă mâinile deasupra
tarabei apărând în felul acesta marfă.
— Atunci, de ce nu vrei să‑mi vinzi?
— Din cauza viermilor.
Și iarăși bărbia începu să salte și să se co‑
boare, gura se ascuți, apoi se rotunji:
— Nu cumpăra pește! Nu cumpăra pește!
— Care viermi? întrebă Călătorul.
— Din pește, veni răspunsul. E plin de
viermi. Dacă se întâmplă ca unul singur să
treacă peste greutatea pe care dorești să o cum‑
peri, ce mă fac? Acum înțelegi?
— Nu!
— Pricepe odată că nu am măsuri pentru
viermi!
Călătorul însă nu înțelegea. Privi împrejur
încercând să caute sprijin. Constată însă că ni‑
meni nu era dispus să îl ajute. Deodată luă ho‑
tărârea să riposteze din nou și, în câteva clipe,
găsi o soluție:
— Dă‑mi‑l fără viermi. De fapt, vreau un
pește sănătos, curat și fără viermi.
— Nu am, domnule. Azi, pescarii mi‑au
adus tot peștele cu viermi.
— Dar, te înșeală!
— Nu! Sunt oamenii cei mai cinstiți din
lume. Nu mi‑au ascuns adevărul, iar eu am
hotărât să iau marfă așa cum este.
13

Vânzătorul se așeză pe scaunul din spa‑
tele tarabei. Începu să vorbească încet, ca pen‑
tru sine:
— Îmi pare rău că nu am măsuri și pen‑
tru viermi!
Călătorul era însă hotărât să cumpere de
data asta și zise:
— Ai putea să îmi dai peștele ăsta. Dacă
trece peste greutatea pe care o doresc, căutăm
viermele cu pricina, îl scoatem. Eu îmi iau marfa,
tu rămâi cu viermele și îl pui în alt pește.
— Nu se poate nici așa.
— Ba da!
— Ba nu! În peștele tău mi l‑au adus pes‑
carii, în peștele tău rămâne. Ce le‑aș spune dacă
m‑ar întreba?
Călătorul începu să se legene din nou de
pe un picior pe celălalt. Vânzătorul avea drep‑
tate, dar în același timp se gândi să mai încerce
o variantă:
— Îmi dai un pește, iar la cântărire tai gre‑
utatea egală cu cea a viermelui care este în plus.
— Nu se poate. Ar însemna să nu‑ți vând
un pește întreg.
— Atunci, ce‑i de făcut?
— Treci mâine pe aici. Poate am să te ser‑
vesc, dacă pescarii vor avea mai mult noroc.
Călătorul își băgă mâinile în buzunarele
de la pantaloni, în timp ce o pală de vânt îi
încurcă părul crescut în dezordine.
—Ai putea să cauți măsurile alea. Am
răbdare să te aștept până când te întorci. Mar‑
fa, las‑o n grija mea.
— Măsurile nu s‑au confecționat până
acum.
— Cum se poate una ca asta? Tu ai ne‑
voie de ele. De ce nu le‑ai cerut celor care se
ocupă cu aprovizionare, să le contracteze?
Călătorul se mira sincer. Vânzătorul ocoli
masa de ciment și veni lângă el:
— E o poveste lungă. Am aflat‑o de la
vânzătorul de măsuri. De altfel, nu numai vân‑
zătorii de pește au cerut articolul ăsta. De el au
nevoie și vânzătorii de carne, și... cumpărătorii.
Călătorul îl aprobă:
— Nu‑mi explic această lipsă! Acum mă
gândesc că lumea începe cu măsurile pentru
viermi și, pentru că nu le‑avem, stăm pe loc.
Nu progresăm.
Vânzătorul continuă:
— Ba, progresăm. Nu avea grija asta. Și
apoi, sâsâind: constructorii au hotărât forma și
materialul din care să confecționeze măsurile.
14
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Ce mai așteaptă? Să se pună pe treabă!
— Așteaptă materialul. Măsurile se fac
din oțel, dar acesta e folosit în alte scopuri. Spre
exemplu, din oțel se fac lame pentru bărbierit.
Călătorul fu de acord la început, dar
apoi se răzgândi:
— Lamele se fac din niște oțeluri speci‑
ale, pe când pentru măsuri se pot folosi oțeluri
ordinare.
— E adevărat, dar și lamele sunt impor‑
tante. Suntem o lume civilizată. Ce‑ai spune
dacă ai vedea un bărbat nebărbierit lângă o
femeie frumoasă? Îți zic eu: s‑ar declanșa un
conflict între sexe căruia nu cred că suntem în
stare să îi facem față în condițiile actuale.
Călătorul îl ascultă până la capăt. Îi plă‑
cea vânzătorul.
— Ai dreptate, dar ți‑am spus că alta este
cauza căreia îi datorăm lipsa măsurilor pentru
viermi.
Vânzătorul îl trase mai aproape de el.
Acum stăteau rezemați de masa de ciment.
— Oțelul e folosit în niște scopuri deose‑
bite de niște oameni puternici pe care nu îi cu‑
noaște nimeni, deși toți vorbim despre ei.
Vânzătorul începu să reașeze marfa pe
tarabă. După un timp, ridică ochii și vorbi din
nou, ca pentru sine:
— Ce fericiți pot fi florarii! Ei n‑au
nevoie decât de flori. La număr, fără măsuri.
La nu‑măr...
— Dar și florile se ofilesc!
— Ai dreptate, dar totuși ...
— De ce nu te‑ai făcut florar?
— M‑am născut pe malul mării. Când
eram copil, tata mă lua cu barca în larg; voia să
îmi arate ceva. Dar n‑a reușit niciodată. Când
ne întorceam pe țărm, plasa noastră era goală
și ceilalți pescari îl batjocoreau.
— Cred că am auzit de pescarul ăsta.
— Se poate. Eu sunt fiul lui. Ce mult e
de‑atunci! De fapt, dacă mă gândesc bine, nici
nu voia să pescuiască. Cred că îi era milă de
pești. Mereu spunea că fiecare ființă are drep‑
tul să trăiască în locul care‑i dă viață.
—Avea dreptate!
— Nu știu. Eu de asta m‑am făcut vânză‑
tor de pește. Întotdeauna mi‑am dorit taraba
plină de pește. Grămezi de pește!
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Mircea Liviu Goga
Fiara
— E O ZONĂ extraordinară – îi explica‑
sem. Câteva sute de kilometri pătrați rămași
necălcați de picior de om de când i‑a făcut ma‑
ma natură. Sau, în sfârșit, doar necartografiați.
Oricum, e ceva. În plin centru de Europă, gân‑
dește‑te!
Adrian s‑a chiorât o vreme pe harta
aproximativă întocmită de mine pe baza
informațiilor ciupite de ici de colo ‑ mai ales de
la institut.
— Și... tărăgănă el, crezi că vom des‑
coperi ceva?
— Sunt destul de convins, am ripostat, ca
s‑o iau la trap într‑acolo și fără tine!
Mințeam convingător – nu dispuneam
de nicio probă care să ateste că zona propusă
de mine drept obiectiv al pierderii (plăcute!) a
timpului vacanței noastre ar conține ceva mis‑
terios. Păduri, văi, dealuri și iar păduri, toate
brăzdate de o rețea fină de izvoare și râulețe ca
pretutindeni de‑a lungul arcului muntos – poa‑
te ceva mai puțin frecventate ca altele, căci lo‑
curile se aflau înafara circuitului turistic și,
într‑adevăr, cu spații încă necartografiate. Dar
Adrian trebuia convins, convins cu orice preț,
căci n‑aveam deloc de gând s‑o pornesc în
pelerinaj de unul singur, iar alți colegi, cu ne‑
vestele și copiii lor, ar fi transformat expediția
într‑un penibil picnic „tranzistorizat” cum poți
admira destule la marginea șoselelor montane.
Adrian nu era însurat și, din această cauză, l‑am
considerat totdeauna un ins cu mintea limpede
și pe care te puteai bizui...
Până la urmă, s‑a hotărât. Am început
apoi pregătirea propriu‑zisă, închirierea echi‑
pamentului de la Casa Studenților, cearta cu
magazionerul și cu casierița care‑și amintea în
cele mai nepotrivite momente că‑i datoram
încă 150 de lei rămași restanți în urma unui
decont, cumpărăturile făcute în goană (ah, ce
bine că la institut aveam subalterni amabili!),
spaima de a nu uita vreun amănunt care să se
dovedească esențial mai târziu – și toate
celelalte.
Intrucât concediul nostru nu dura prea
mult și nu țineam să vizităm nimic înafara zo‑
nei „misterioaseʺ, până în orășelul C... am luat
trenul. Apoi o mocăniță cu vagoane desprinse
parcă din jocurile copiilor ne‑a purtat către
munte și ne‑a plantat la circa zece kilometri de
punctul căutat. Trec peste amănuntele neim‑
portante ale drumului, peste bancurile seci ale
lui Adrian și peste enervarea pricinuită de
câțiva navetiști ce se pileau metodic cu vin de
regiune în vagonul vecin. Cert este că după
coborâre am intrat în pădure – o pădure fas‑
tuasă de molizi – și am mers orientându‑ne
după busolă până la un pârâu despre a cărui
existență aveam cunoștință din surse sigure.
Într‑adevăr, pârâul se afla acolo. Adrian a pro‑
fitat de prilej ca să‑și spele brațele și pectoralii
anemici, după care ne‑am așezat pentru a servi
primul dejun la iarbă verde din câte aveam să
servim de‑a lungul expediției noastre. Tocmai
când terminasem și strângeam ceea ce rămă‑
sese nemâncat, urechea lui Adrian a prins de
undeva un sunet melodios de clopot. M‑a făcut
atent imediat.
— O turmă de oi, l‑am lămurit. Vine
încoace.
— Iar ăla, replică Adrian arătând către
un individ ce naviga, nu departe, printre ferigi,
e ciobanul. Am dreptate?
Am zâmbit subțire. Așteptam dialogul
care va urma între Adrian, orășeanul, și „omul
munților” și mă pregăteam să mă amuz
15

copios. Între timp, ciobanul ajunsese aproape.
Arăta ca orice cioban: șubă (cam incomodă și
mult prea călduroasă pentru perioada de
vară), căciulă cenușie, toiag și, desigur, un
fluier lung și albicios înfipt în cingătoarea de
piele, care însă nu prea părea funcțională. Avea
cu el vreo treizeci de oi și doi câini mari,
ciobănești și flocoși ca berbecii.
— Ziua bună, ne surâse omul.
— Sănătate! am descoperit eu repede un
salut neutru. Am dat să mai adaug ceva, dar
Adrian nu m‑a lăsat să termin:
— Bade, știi cumva vreo legendă despre
locurile astea, sau cele de dincolo de munte?
Mi‑am mușcat buzele abținându‑mă să
nu râd și am tăcut, gândindu‑mă la poveștile
îndrugate de mine lui Adrian despre posibili‑
tățile „zonei”...
— Aaa!... i se lumină fața ciobanului. Oț’
fi și dumneavoastră culegători de folclor! Or
mai fost la noi niște domni, amu’ vreun an și
ceva. D‑apoi, cum nu, , povești îs destule, nu‑
mai s‑aveți dumneavoastră pe ce să le‑nre‑
gistrați... destulă memorie în reportofoane,
vreau să spun – și arătă cu toiagul către repor‑
tofonul pe care Adrian îl răsturnase în iarbă
căutând conservele.
— Ia loc, bade, am făcut eu onorul, pri‑
vindu‑l deodată cu mai mult respect dar
continuând să mă amuz în sinea mea de
comicul situației că un cioban ai cărui părinți
poate că nu apucaseră să călătorească nici
măcar cu trenul vorbea despre reportofonul
nostru ca despre o unealtă oarecare lăsată în
grădina de zarzavat.
Mai puțin încântat am fost când am con‑
statat că stikul meu era plin‑plinuț și, neavând
altul, m‑am văzut nevoit să sacrific înregis‑
trările de la nunta vărului meu – dar intrasem
în horă și trebuia să joc. Până la urmă, regre‑
tele mele s‑au topit și am trecut la faza adm‑
irativă. Aveam și de ce: omul se dovedea a fi o
veritabilă mină de aur pentru un folclorist.
Într‑un târziu, se apucă să ne istorisească și o
legendă ce viza locurile către care ne îndreptam.
— Cică, zise el, dincolo de muntele ăsta
s‑or fost în vremuri vechi o vale zisă a Căp‑
căunilor. În Valea Căpcăunilor picior de om nu
călca, ba nici chiar paseri ori fiară sălbatică. De
te duceai, nu te mai întorceai. Ba nici azi nu
se‑nghesuie prea mulți să treacă pe‑acolo...
16
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
Am început să râd. Ciobanul râse și el.
— E poveste, lămuri. Da’‑i adevărat că
mulți s‑or prăpădit prin acele locuri. Eu, unul,
nu m‑am dus, nu că m‑aș teme, daʹ‑i tare greu
de trecut prin pădure. Și nici de alții nu știu să
se fi dus...
— Noi o să trecem, vorbi cu convingere
Adrian.
— Păi... drum bun, daʹ să luați seama la
toate. Nici poveștile astea nu apar din te miri
ce...
Omul se ridică și ne dădu binețe, apoi
prinse să‑și aducă aproape turma. Eu și Adrian
pornirăm către munte. Ciobanul, tot la vale,
către saivanele presărate pe firul apei. Pădurea
devenea la tot pasul din ce în ce mai deasă.
Noroc cu Adrian, în care instinctul de orien‑
tare al țăranului muntean încă nu pierise de‑a
binelea. Când am ajuns în sfârșit pe culmi, se
înserase. Ne‑am ridicat corturile sub stelele
mari ce ardeau reci și inflexibile în găvanele
bolții.
...Și atunci, în clipa în care Adrian se pre‑
gătea să deschidă prima conservă iar foamea
își făcea de lucru prin măruntaiele noastre, am
auzit venind dinspre văi bubuituri ritmice de
tobă. Un sunet îndepărtat – când blând și ade‑
menitor, când rostit cu violență în aerul nopții.
Pe lângă acest ritm fundamental distingeam, la
anumite intervale, atunci când vântul înceta să
șuiere printre brazi, și un glas subțire de
clopot.
Adrian mă privea tâmp.
– Auzi?...
Am clătinat afirmativ din cap. Peste
liniș‑tea muntelui, sunetele sosite din noapte
făceau să tresară ceva în sângele meu – un
eveniment ancestral și dureros...
— Brrr! se scutură Adrian și‑mi dădui
seama că și el fusese pătruns de stranietatea
atmosferei. Parcă ar veni din mine...
Adrian rostise exact fraza pe care o
căutam. Din mine, din el... Noaptea se ridica în
jurul nostru vastă, îmi cufundai cu fervoare
ochii în adâncurile apoase ale cerului. Sunetul
tobelor creștea nelămurit spre stele ca bătăile
unei inimi gigantice.
— Tobele astea au memorie, murmură
Adrian și iarăși am surprins în fraza lui o idee
pe care încă nu apucasem să mi‑o definesc. Sau
noi eram memoria sunetelor care pulsau?
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Mă dureau ochii, iar fruntea îmi era, pro‑
babil, lucie de sudoare. Adrian părea și el
obosit, îmbătrânit brusc cu ani sau zeci de ani.
Sau milenii? Milenii? Tobele pulsau acum în
creierul meu. M‑am văzut deodată alergând în
patru labe prin savana care ardea, galbenă, în
soarele nemilos. Înaintea mea, la numai câțiva
metri distanță, gonea carnea. Vie, speriată, plă‑
pândă și înnebunitoare. Mușchii ei, în care pre‑
simțeam deliciosul cu o gură inundată de
salivă, se încordau la extrem, dar eu știam că
pentru ea se sfârșise, deja se sfârșiseră toate.
Eram cu mult mal rapid, mai puternic...
În curând, se ghemui în mine gândul –
pentru ca apoi să crească și să sa ramifice –, o
voi ajunge din urmă; cântăream șalele el din
priviri și tresăream în răstimpuri alegând locul
în care mâinile mele se vor înfige... mâini?
Privii în jos, sub mine, și constatai fără să mă
sperii prea tare că nu mai aveam mâini. În
locul lor, picioare galbene ca iarba savanei,
păroase, cu gheare ascuțite, alergau cu viteză.
Nu obosisem. Simțul tactil mă părăsise; era ca
și când aș fi intrat pe nepusă masă într‑un corp
ce nu‑mi aparține. Victima, în schimb, părea
extenuată. Ceva îmi spunea – oare ce anume? –
că după goană carnea va fi mult mal bună,
carne alergată, frăgezită de efortul disperat al
încercării de a se salva. În fața mea nu se afla o
ființă care trăia, simțea durerea, dorea să scape
vie, ci carnea; carnea de dorul căreia tânjeau
colții mei, ghearele mele și toate mădularele
flămânde. Foame. Asta simțeam, eram o foa‑
me imensă, istorică și cosmică; în urma prăzii
se răspândea aburul emanat din sudoarea ei,
din sângele ce‑i izbucnise din nări și o înăbușa.
Deodată, carnea făcu un pas greșit și se prăbuși.
Am căscat gura, colții mei sticliră ca stelele
dinaintea ivirii zorilor și mi‑am înfipt ghearele
în pieptul care...
Gâfâiam. Așa cum stăteam, prăbușit
peste prietenul meu care se zvârcolea, simțeam
ploaia spălându‑mi liniștitor și izbăvitor spina‑
rea. M‑am ridicat încet, bâjbâind prin semiîn‑
tuneric și l‑am apucat de mână căutând să‑l
ridic, dar el s‑a smuls brutal și a scos un urlet
care m‑a înfiorat.
— Adrian! am strigat. Eu sunt!
Omul mă auzise. Tresări; apoi, la lumina
unui fulger, îmi zări fața. Se ridică, alergă și se
prăbuși în brațele mele. Plângea în hohote, is‑
teric, plângea ca un copil trezit dintr‑un
coșmar imposibil. L‑am liniștit cu greu vorbin‑
du‑i, îndemnându‑l să se calmeze. Când, în
cele din urmă, s‑a oprit din plâns, a ridicat
ochii spre mine și a îngânat:
— De ce? N‑am nici o vină! Eu...
N‑am răspuns nimic, temându‑mă să nu
audă exact ceea ce aștepta.
— M‑a urmărit o panteră. Sau nu. Ca un
tigru.
Tăceam în continuare.
— Cine ești?! strigă.
— Sunt eu, am murmurat. L‑am privit și
am revăzut pentru o clipă în fața mea, undeva
în întuneric, carnea.
— S‑a întâmplat cu noi ceva, am rostit cu
glas răgușit, dar în același timp parcă mai tăios
decât de obicei.
Ploaia continua să cadă cu un răpăit
moale peste frunziș.
— Hai să căutăm corturile.
L‑am desprins din brațele mele și am
pornit. Curând i‑am simțit în urmă pașii furișați.
— Mai auzi tobele? l‑am întrebat peste
umăr.
— Nu...
Se creau în mintea mea legături între
acele sunete poposite parcă la noi, de undeva,
din noaptea Istoriei și bizarele viziuni care ne
conduseseră până aici. Pășeam tăcut prin iarba
udă atingând în trecere ramurile copacilor
îngreunate de picături negre. Socoteam cam
câtă vreme am alergat. Când începuse totul,
cerul era încă senin.
Căutarea corturilor ne‑a luat câteva ore
bune. Rebegiți de frig, cu mișcări articulate
greoi, ne‑am vârât târziu în sacii de dormit.
Dar înainte de a închide ochii, Adrian a făcut o
remarcă prin care m‑a convins că încă nu‑și
revenise în mod deplin din șoc.
— Știi, citisem undeva că oamenii, din
punctul de vedere al părerii propriului lor
subconștient față de ei, se împart în vânători
(cei care se pricep să învingă în lupta cu viața)
și vânați. Ultimii nu se prea descurcă...
Iar după un timp, a mai adăugat:
— Cred că nu mă număr printre învin‑
gători.
•
17

Când a răsărit Soarele, ne‑am trezit în
același timp. Am privit afară prin ferestruica
de polietilenă a cortului.
— Ploaia s‑a oprit, e senin, am comentat
în loc de „bună dimineațaʺ. Apoi mi‑am amin‑
tit totul și m‑am întors speriat către Adrian.
Acesta se uita la mine, oarecum abătut.
— Facem o cafea? întrebă el.
Uitase, sau doar voia să pară uituc. Am
ieșit din cort. Era frig. Deși Soarele își răsfirase
deja peste piscuri păienjenișurile de raze, per‑
sista în văi o ceață albastră, o amintire a ploii
din noaptea care trecuse.
— Crezi că am uitat? mârâi Adrian. Da,
mi s‑a părut că așa crezi. Azi‑noapte ai fost
fiara. N‑am uitat. Dar uite, sunt curios. Curios,
nu răzbunător – asta ca să fii liniștit.
— De răzbunarea ta nu mai pot eu! i‑am
întors‑o. Dar aș vrea să aflu cine a bătut toba.
— Căpcăunul, zâmbi acru Adrian. Nu
știi ce povestea ciobanul? Se zice că toate po‑
veștile conțin un sâmbure de adevăr.
Am ridicat din umeri și am emis un flu‑
ierat ușor. Soarele împrăștiase toate spaimele.
Ne‑am luat gustarea, ne‑am băut cafelele și am
început să împachetăm echipamentul.
— În ziua ultimă a Creației, zise Adrian
pe când se străduia să închidă curelele ruc‑
sacului, se povestește că Dumnezeu va scoate
Bestia din mare. Și atunci va veni, spun cei care
interpretează textele sacre, sfârșitul universului.
Așa spunea și bunicul.
Se opri, se scotoci prin buzunare și‑și
strecură între buze o țigară umedă. O aprinse,
apoi trase adânc fumul în piept.
— Alte religii vechi, din India sau de aiu‑
rea, spun de asemenea lucruri interesante. Ele
zic că nicio fericire nu poate egala fericirea cu‑
noașterii oceanului propriei tale ființe spirituale.
— Asta de unde ai mai scos‑o? gâfâii eu
pe când mă căzneam să împachetez cortul.
— Am avut un foarte bun profesor de
istorie și filosofie orientală. L‑ai cunoscut și tu.
— Val?
— Da. Într‑o vreme, trecea destul de des
pe la institut.
— Nu venea la mine. M‑ar fi interesat
părerile lui, dar nu m‑a căutat.
— Habar n‑avea că te ocupi cu psiholo‑
gia abisală.
— Printre altele – am mormăit eu, făcând
pe modestul.
18
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Da, prințre altele, mă maimuțări cu
ironie răutăcioasă. Și uite, mă gândeam că
oceanul din care se prevestește sosirea fiarei ar
putea să fie...
— Stop!, am exclamat. Fiara e în noi.
Asta vrei să spui, nu? Să știi că ideea nu e nouă
deloc.
M‑am așezat pe pachetul proaspăt legat
și mi‑am aprins, la rândul meu, o țigară.
— Știu, spuse Adrian, știu, dar...
– Dar tot Biblia, l‑am întrerupt, pretinde
că la ziua judecății de apoi, lupul va sta alături
de miel. După cum vezi, am mai citit și eu câte
ceva. Ține, oarecum, de specialitate...
— Ești băiat citit, da, se posomorî Adri‑
an. Citit și întreprinzător. Ai fost educat astfel
și nu e rău, nu e rău deloc. Dar vezi, eu am
trăit altfel. Ai mei au rămas mereu cu capetele
plecate în fața legilor aspre ale acestei lumi. Au
trăit umili în umbra unor oameni care au profi‑
tat fără pic de jenă de munca lor, de gândurile
și sentimentele lor. Iar ei au suportat totul – și
tata și bunicul și străbunicul – împăcați și demni;
o demnitate nefățișă și cu atât mai adevărată.
Tu, care ești un profesor cunoscut, poți explica
pe de‑a‑ntregul umilului laborant din fața ta
legenda Mioriței? De ce nu se revoltă ciobanul
când ajunge să‑și cunoască soarta? Un ritual
de inițiere, o moarte simbolică? S‑a vorbit de
cultul cabiric și de altele asemenea. Poate. Dar
mai există ceva dincolo de orice explicație, ceva
abia bănuit, abia simțit, un lucru care ne
cutremură – nu știm ce și de unde provine, dar
există: ai putea să negi?... Amintirea unui
fenomen terifiant, păstrat în subconștient, doar
acolo – și pe care nu‑l mai putem regăsi, nu
mai cunoaștem drumul către el...
— N‑avem timp acum pentru speculații,
am încercat eu să fac pe nerăbdătorul pentru a‑i
abate gândurile.
— Nu, oftă Adrian. Ai dreptate, n‑avem
timp... Și nici nu prea are vreun rost. Suntem
ceea ce suntem.
Se înhămă la rucsac mormăind câteva
fraze despre care n‑am reținut decât că se refe‑
reau la Gustav Jung. Mi‑am săltat și eu în spa‑
te rucsacul și am pornit la vale prin albia unui
râuleț acum secat. La o cotitură, am zărit satul.
Localnicii trăbăluiau în jurul gospodării‑lor, îi
zăream agitându‑se încoace și încolo.
— Și pe urmă, i‑am azvîrlit eu lui Adrian,
parcă doreai aventură!
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Adrian râse oarecum în silă. Intrarăm în
sat.
•
Nu ne‑a fost deloc greu să ne înțelegem
cu băștinașii. Păreau ospitalieri și dintr‑o bucată.
Ne‑am ridicat corturile la marginea satului și
am început să discutam cu oamenii. Satul,
după cum constatasem, nu era trecut pe nici o
hartă. Cât despre originea lui, aceasta se pier‑
dea probabil în negurile vremii. Tot restul zilei
l‑am petrecut ascultând și povestind; mult mai
târziu, Adrian a pus și întrebarea dacă în noap‑
tea trecută nu cumva se auzise în sat sunetul
unei tobe. Oamenii s‑au privit, apoi au afirmat
că nu auziseră absolut nimic. Adrian m‑a în‑
ghiontit:
— Normal! Dacă‑1 auzeau, probabil s‑ar
fi sfâșiat între ei. Poate că sunetul reprezintă
un fenomen natural, ca infrasunetele care in‑
duc o senzație de groază în ascultător. Oricum,
e destul de bizar. Halucinație, hipnoză? La nai‑
ba, renunț!
Și s‑a îndreptat spre cort să‑și caute un
pachet de țigări.
Venise seara. Avea să fie prima și ultima
seară petrecută în acel sat. A doua zi trebuia să
ne strângem echipamentul și să pornim mai
departe, către inima „zonei”.
Ne‑am dus la culcare destul de târziu. În
ciuda oboselii, cum se mai întâmplă uneori,
somnul n‑a binevoit să ni se lipească imediat
de gene. Priveam în întuneric gândindu‑mă la
drumul pe care‑1 aveam de străbătut a doua zi,
la cel de până azi; apoi încercam să‑mi sondez
inconștientul în căutarea acelui lucru care mă
înspăimânta și mă atrăgea în aceeași măsură,
actul vânătorii – și de ce sunt, în adâncurile
ființei mele un vânător, un norocos, veșnic
învingător.
ÎNVINGĂTORUL...
Am adormit, apoi am sărit din somn
speriat. Mi se părea că trecuseră abia câteva
clipe, dar uitându‑mă la ceasul fosforescent am
constatat uimit ca era aproape două. M‑am
răsucit pe‑o parte și, în aceeași clipă, am auzit
toba. Inconfundabilă – iar sunetul ei sosea de
undeva, de foarte aproape. Am pipăit cu mâna
spre Adrian, dar locul era gol. M‑am năpustit
afară din cort. La câteva sute de metri, înspre
cealălaltă margine a satului, ardea un foc uriaș.
Am pornit într‑acolo ferindu‑mă, din instinct,
să fiu văzut. M‑am surprins comparându‑mă
cu un animal ce se apropie pe nesimțite de
pradă. Da, Adrian avea dreptate. El, spre exem‑
plu, s‑ar fi dus de‑a dreptul, fără să se ferească.
Poate pentru că, fire mai puțin complexă decât
a mea, avea și mai puține lucruri de ascuns.
Am ajuns neașteptat de repede în apro‑
pierea focului. Acolo se afla adunat tot satul. În
mijloc, l‑am văzut pe toboșar; bătea într‑o tobă
destul de bizară, dar sunetele nu mai erau la
fel ca în noaptea trecută, nu mai trezeau în
mine aceleași senzații; sugerau, mai degrabă, o
digestie tihnită, nețărmuita lene a unui animal
sătul. Focul urca până la cer împrumutând,
prin scânteile rupte dintre limbile lui de aur,
noi stele bolții. Sătenii făcuseră un mare cerc în
jurul acestui rug și frigeau hălci de carne
înfipte în țepușe.
Și atunci am înțeles totul.
Și motivul pentru care se adunaseră acolo
sătenii și rostul focului și ce însemna sunetul
tobei și, mai ales, ce fel de came era aceea care
se prăjea.
Au fost odată trei ciobani și unul trebuia
ucis.
Se aflau aici, încă vii, originile cântecelor
acestei lumi; se aflau aici, spuse prin bătăile de
tobă ce înnegresc buricele degetelor, în ritmul
ce urmărea, copia și excita procese biologice
fundamentale, adus din adâncuri de peșteri în
care trăia omul de Neanderthal. Acest ritm îl
făcu, sub stelele Cuaternarului, să prindă pu‑
teri înspăimântătoare în lupta cu fiarele vremilor
lui. I‑a fost, taina cântecului de tobă, arma su‑
premă, singura în stare să‑i susțină și să‑i ducă
mai departe, printre mii de pericole, nevolnica
specie.
M‑am reîntâlnit în noaptea aceea cu un
model uimitor de civilizație, un drum aban‑
donat și pierdut pretutindeni pe glob dar care
aici, în creierii munților, își păstrase încă pu‑
terea. Acum reușeam în sfârșit să pricep de ce
câștigasem întrecerea vieții; de ce fuseseră atât
de puternice străvechile popoare din care ne
tragem și de ce, dintre toate ființele acestei
lumi, doar omului i‑a fost dată puterea de a‑și
ucide semenul altfel decât accidental sau în
ritualuri de împerechere. Pe atunci, în vremu‑
rile începutului, eram cu toții vânători; cei ce
se nășteau iepuri fricoși piereau devorați și
19
 Anul I nr. 1, noiembrie 2023

prăjiți la focuri înalte și tot tribul se veselea și al civilizației. De‑acum, nu mai pot fi altceva
toba cânta marele cîntec al dlgestiei. Și nu știu decât vânator și în fiecare noapte voi ucide,
cui trebuie să multumesc că somnul meu a fost căci mi‑am găsit prin aceasta rostul meu pe
atât de adânc încât sunetul tobei nu m‑a trezit pământ și doar moartea m‑ar mai putea face
să mă alăture sătenilor la groaznicul festin... să‑l abandonez.
Sau nu m‑au dorit lângă ei?... Iar dacă veți trece vreodată prin acești
Poate au descoperit în mine un altfel de munți, dacă vă veți pune noaptea corturile as‑
prădător, unul suprem, care n‑ar fi trebuit tre‑ cultând ceea ce pare doar tăcere adâncă, dacă
zit niciodată? vă e frică și vă simțiți iepuri speriați, rugați‑vă
Acum, când scriu aceste rânduri, deja știu norocului vostru de două ori: odată pentru voi
că nu mă voi mai întoarce în mijlocul civili‑ – și încă odată pentru mine...
zației. Nu de teama că nu voi fi crezut, nici că Închei aici. Deja soarele a apus iar în
umanitatea nu m‑ar putea apăra în fața săte‑ mine ceva a început să bată; trupul meu
nilor, dacă aceștia ar fi dispuși să‑mi caute îmbracă o blană gălbuie și simt nevoia cărnii
urma. Ei nu mă pot ajunge; mă aflu deja prea vii, delicioase, frăgezită de goană...
departe, în vârful unui munte al cărui nume
nu‑1 cunosc. Am pierdut demult harta; cât des‑
pre rucsac, l‑am aruncat eu însumi intr‑o
prăpastie. De altfel, sunt vânător, nu iepure –
cele întâmplate m‑au convins că sătenii nu‑mi
pot face nimic. Însă...
Însă în fiecare noapte, la o oră anume,
mă trezesc și ciulesc urechile.
Încet, întâi ca o părere, apoi
întărindu‑se treptat, sosește
până la mine sunetul tobei. Știu
foarte bine că de la depărtarea
la care mă aflu de sat e absolut
imposibil să‑l aud. Totuși, el se
află aici; mă înconjoară, apoi
îmi străpunge creierul și se
contopește cu acesta. Și atunci,
delirând, mă rostogolesc către
vale în căuta‑rea prăzii. Uneori,
câte un cerb rătăcit se pome‑
nește cu mine în cârcă și se
prăbușește într‑un vârtej nebun
de frunze răsco‑lite și de sânge.
Și atunci am carne și încing un
foc aprig și tobele sună digestia
și lenea fericită a vânatorului
sătul. Și trece un timp și înțeleg
în sfârșit că ritmul pe care‑1
aud e ritmul inimii mele, că
pulsul încărcat de imagini stră‑
vechi e al sângelui meu. Și că
toba nu se mai află în afara
mea: ca un virus s‑a cuibărit în
celule sau doar a renăscut prin‑
tre atâtea alte instincte reduse
la tăcere de sistemul restrictiv

20
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Györfi‑Deák György
Părul auriu
— DA, L‑AM cunoscut în tinerețe pe
străbunicul tău, a întărit moș Anatol, cunoscut
de mulți drept Kiki Balaurul. Își confirmase
porecla dragonică din prima clipă, când, cu
aerul distrat al fizicianului rămas cu oul în
mână lângă ibricul unde‑și fierbea ceasul, a
început să‑și amestece cafeaua cu degetul mic,
uitând să folosească lingurița sortită acestui
scop. Ceașca mea stătea plină, abandonată du‑
pă prima sorbitură. Inofensivă pentru epiderma
unui deget de „balaurʺ, licoarea fusese suficient
de fierbinte ca să‑mi vătuiască limba.
Moș Anatol n‑a dat semn că ar fi remar‑
cat tulburarea mea și a început să istorisească
dus pe gânduri :
— S‑a întâmplat ca un amic să‑mi rela‑
teze cele citite într‑o revistă despre preocupările
deloc obișnuite ale unui pensionar de la mar‑
ginea orașului. Am parcurs rândurile respective
conștient că nu tot ce zboară are aripi ; faptele
mi s‑au părut gonflate, reporterul nu‑și masca
de loc entuziasmul, îi lipseau experiența și
simțul ridicolului caracteristice unui profesionist
versat. Imaginea bătrânului păstrător al unor
tehnici primitive cu ajutorul cărora ar fi reușit
să surclaseze realizările tehnologiilor genetice
merita un surâs înțelegător. Dacă ar fi fost să
dau crezare pledoariei înfierbântatului gazetar,
tot arsenalul de nuclee celulare izolate, enzi‑
me‑bisturiu și culturi „in vitroʺ se dovedea
depășit de iscusința unui fost fierar înarmat cu
un cuțit de altoit și câteva alifii preparate din
vegetale comune.
Moș Anatol își șterse alene degetul într‑un
șervețel și mă privi cercetător printre gene :
— Mă îndoiam, dar nu este cazul să mă
învinovățești. Oricare altul ar fi greșit la fel.
Trăiam anii marii expansiuni tehnice, când la
fiecare zece minute era proiectat un aparat sau
un sistem nou. Nimeni nu credea în supravie‑
țuirea trecutului, lumea își schimba înfățișarea
de la o clipă la alta. Evoluția mașinii devansase
și aproape că blocase ascensiunea omului. Ne‑am
oprit pe buza prăpastiei.
— Eu cred în simplitatea lucrului bine
făcut, m‑am simțit dator să intervin. Străbuni‑
cul meu trebuie să fi gândit la fel.
— Corect, s‑a înviorat gazda mea. A fost
o lecție de neuitat. Într‑o zi de toamnă neînce‑
pută am trecut prin cartierul de la periferia
Citadomului și am căutat casa grădinarului
din revistă. Am găsit‑o după o jumătate de oră
de rătăciri. Nu fusese construită la stradă, ci
mai în spate, lipită de clădirea vecină. În grădi‑
nița din fața casei gospodarul plantase la umbra
unui păr câteva tufe de trandafiri imperiali.
— Este pomul sădit în ziua când s‑a năs‑
cut tatăl meu, am ținut să remarc. Moș Anatol
se miră:
— De ce tocmai un păr ?
— Din câte știu de la tatăl meu, străbu‑
nicul susținea că fiecare pom are personalitatea
lui. Mărul este mai marele grădinii: falnic, în‑
veșmântat în catifea și bogat în roade. Caisul
își risipește frumusețea exotică, pe când viși‑
nul seamănă cu un filfizon primăvăratic. Cor‑
codușul stă modest în fundul grădinii și‑și face
cunoscută prezența abia la sfârșitul verii, când
crengile sale fumurii se înroșesc sub povara
roadelor. Părul este cocârjat și are ramuri no‑
duroase, frunze puține și fructe mari, zemoase.
Nu poate fi decât pomul înțelepciunii și al
bătrâneții senine, sfârșitul unei vieți împlinite.
21

— Am trăit treizeci de ani fără să‑mi dau
seama, recunoscu moș Anatol. Oricum, vorbă
din prostime, mai bine mai târziu decât nicio‑
dată.
Își roti ochii și adăugă în șoaptă :
— Spaniolii zic că strada „Mai târziuʺ
duce în piața „Niciodatăʺ. Potrivește‑le, dacă
poți, surâse viclean. Dacă te îmbie lenea, îți
poate da de gândit.
— Nu e cazul, l‑am asigurat.
Dădu din mână dezaprobator:
— Nu s‑a născut încă un om sănătos care
să nu lenevească din când în când. Poți spune
că ești obosit, că nu te grăbești sau că ai răb‑
dare și să‑ți trosnească oasele de lene. Dar ce
faci, nu‑ți bei cafeaua? Cred că‑i tocmai bună.
Am prins derutat urechea ceșcuței și am
dus‑o la gură. Avea dreptate, se răcise exact cât
să‑i savurez în pace gustul. Moș Anatol și‑a
dres glasul și a continuat :
— Am sunat ‑ nu era o țârâitoare elec‑
trică, ci o sârmă de oțel legată de un clopot ‑ și
mi‑a răspuns o bătrânică. M‑am interesat dacă
am nimerit adresa. Auzindu‑mi vocea, femeia
s‑a oprit și s‑a întors din drum :
„Imediat. Așteptați, vă rog.ʺ
Se auzi zgomotul unei uși și vocea bătrânei:
„Tată, te caută cineva.ʺ
„Cine‑i ?ʺ
„Nu știu, nu‑l cunosc. Un tânăr.ʺ
„Spune‑i, mamă, că vin imediat.ʺ
Apoi mai slab, dar suficient de clar ca să
înțeleg :
„O fi din nou vreun gură‑cască trimis de
nepotul nostru. Când o să mai treacă pe aici,
să‑mi aduci aminte să‑i dau câteva palme din
moștenirea părintească.ʺ
Mi‑a deschis chiar el. Purta o salopetă gri,
atât de uzată încât părea mai cenușie decât
fusese odinioară. Mi‑a strâns mâna cu forța unui
fost fierar; până astăzi mă îndoiesc uneori că
degetele sale viguroase, obișnuite să strângă
coada barosului, au efectuat delicatele operații
de chirurgie vegetală. S‑a întunecat când am
pomenit de articolul cu pricina și m‑am temut
că‑mi voi primi pe loc partea cuvenită de
„moștenireʺ.
— V‑a speriat numai. Așa era străbunicul
meu, morocănos cu necunoscuții, dar pe cei
apropiați îi răsfăța.
22
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Da, mi‑am făcut griji degeaba. M‑am
și văzut dat afară, când m‑a invitat să‑l urmez.
Grădina începea din spatele casei. S‑a oprit la
fiecare cultură și mi‑a explicat amănunțit tot ce
vroiam să aflu :
„Vezi, aici sunt brândușe comestibile.
Bulbii se culeg, se fierb în sirop, apoi se coc la
foc mic și se garnisesc cu frișcă. Eu le zic
steluțe. Nepotului meu îi plac foarte mult, tre‑
buie să sosească și el, acum e vremea lor. Aici
am un soi de cartofi cu multă nicotină în frun‑
ze. Ce zici, i‑am păcălit ? Știam eu că gândacii
de Colorado nu sunt fumători. Te miri că vezi
și buruieni? Le îngrijesc pentru că îmi stau în
ajutor. Ele sunt spițerii rândurilor de legume.
Rădăcinile lor secretă substanțe cu efecte supe‑
rioare fungicidelor și pesticidelor sintetice.ʺ
În spate de tot era o seră. Aici am întâl‑
nit părul auriu. Nu l‑am descoperit imediat,
stătea ascuns în spatele unor lămâi. Cred că
numele i se trage de la strălucirea crengilor: un
galben patinat, de bijuterie moștenită din ge‑
nerație în generație. Avea trunchiul scurt și
strâmb, răsucit într‑un gheb, de unde se răsfi‑
rau ramurile. Coroana îi fusese modelată cu
priceperea și migala unui asiatic bătrân, astfel
încât să farmece ochiul privitorului. Creanga
cea mai înaltă parcă susținea bolta cerească,
registrul mediu simboliza omul, iar restul, po‑
trivit tradiției orientale, aparținea pământului.
Făcu o pauză și‑și trecu mâna printre
pletele cărunte. Mă fixă cu atenție.
— Spuneai că părul este pomul unei vieți
împlinite ?
— Străbunicul așa credea.
— Și tu ? Tu ce zici ?
Am tăcut încurcat. Era un simbol intere‑
sant, dar parcă‑i lipsea ceva. Ori poate că eu
nu eram suficient de „coptʺ ca să‑l înțeleg ?
— Ți‑ar plăcea să vezi un păr auriu ? mi‑a
pus într‑un târziu o întrebare fără răspuns.
— Există cu adevărat ? Unde ?
— Prin preajmă. L‑am primit de la stră‑
bunicul tău. E o poveste lungă, poate o vei afla
cândva. Vino !
Ne‑am ridicat și am ieșit pe terasă, apro‑
ape de cerul netulburat. Aici, pe ultimul nivel
al unui corp din Citadom, moș Anatol amena‑
jase o grădină japoneză: o plajă cu nisip alb,
FANTAS TI CA
MAGAZIN
cernut printr‑o sită deasă, greblat concentric în
jurul unor bolovani de bazalt, stânci întunecate
ca o noapte fără vise. Nostalgia unui petic de
mare. Asimetria formelor îndulcea liniile și
unghiurile drepte turnate în beton.
Pe țărmul pietros, de leagăn homeric și
ultim refugiu al destinelor furtunoase, se înălța
un păr auriu. L‑am recunoscut imediat după
descrierea lui moș Anatol. Fructe mici, mălăie‑
țe punctau ramurile suflate cu metalul solar.
Dintre frunzele înguste, cu pețiolul foarte fin și
alungit, atârnau smocuri de fire albicioase. M‑am
interesat de rostul lor.
— Sunt un fel de corzi vocale, mi‑a spus
gazda mea. Ai în față pomul cântător, minu‑
nata făptură din poveștile Șeherazadei. Primul
soi a fost obținut în urmă cu vreo două milenii
dintr‑o specie de păr sălbatic din Tibet. Prin se‑
lecții și ameliorări succesive s‑a reușit stabiliza‑
rea taliei la dimensiunile unei plante ornamen‑
tale de interior și pigmentarea scoarței. În
Europa a intrat, ca și hârtia, cafeaua și algebra,
prin mijlocirea arabilor. A poposit mai întâi în
Peninsula Iberică, apoi s‑a răspândit pretutin‑
deni, fără să i se cunoască minunatele însușiri.
Smulgerea inesteticelor filamente fonatoare și
lipsa unei educații susținute l‑au păstrat mult
timp în umbră. Străbunicul tău l‑a descoperit
într‑un parc dendrologic și a reușit să‑l îmblân‑
zească. Rezultatul îl poți admira cu ochii tăi.
— Părul auriu trebuie să fie educat? nu
mi‑a venit să cred.
— De ce nu ? Un copil învață să vorbeas‑
că numai între oameni. Lăsat de capul lui se
sălbăticește, fără speranța de a fi recuperat mai
târziu. Mowgli, din poveștile lui Kipling, este o
metaforă. Tarzan rămâne monstrul fabulos; un
prunc abandonat între gorile devine o maimuță
albă, nimic mai mult. Părul auriu există pentru
că a fost îngrijit. Cât a fost puiet îi citeam po‑
vești în fiecare seară. Sau ascultam muzică. De
obicei, clasicii. Am citit pe undeva că plantele
nu agreează producțiile moderne.
— Chiar cântă ?
Moș Anatol îmi făcu semn să mă apropii.
Îmi prinse mâna deasupra încheieturii. Avea pal‑
ma moale, de parcă ar fi fost căptușită cu mușchi
de pădure uscat într‑un cuib de veveriță.
— Atinge‑l !
Degetele îmi tremurau. Mă așteptam la
un fel de șoc electric. Copăcelul și‑a ferit
frunzele și s‑a auzit un fel de susur melodios, o
vagă ordo‑nare a unor sunete desprinse din aerul
ușor al verii, așa cum trebuie să fi sunat harfa
de iarbă din nuvela lui Truman Capote.
— Chiar el cântă? mi‑am arătat neîncre‑
derea.
— Dar nu cântă, hohoti moș Anatol. Vor‑
bește. Spune că te‑ai speriat ca o umbră.
— De ce tocmai ca o umbră?
Răspunsul nu s‑a lăsat așteptat, un frea‑
măt de trestii frânte, o alunecare pe corzile
pescărești uitate în bătaia soarelui, cu mome‑
lile abandonate jocurile din adânc.
— Pentru că doar umbrele se lipesc de
pământ, să nu le desprindă vântul.
Mi‑am smuls brațul.
— Sunteți sigur că n‑ați poleit crengile,
astfel încât atingerea lor să declanșeze un mag‑
netofon ascuns ?
Moș Anatol nu se supără.
— Foarte sigur. Dacă vrei, convinge‑te!
Am ezitat. Stăteam lângă un singuratic.
Ce anume l‑ar fi determinat să măsluiască jo‑
cul. Ca să atragă atenția? Nu. Moș Anatol se
învăluise în pânzele unei iluzii ca o cadână în
voaluri. Îmbrăcase o plasă de camuflaj spre a‑și
masca vocația pentru solitudine. Un naufragiat
în mijlocul unei mări umane stă închis între
zidurile întrebărilor indiscrete. Kiki Balaurul
dorea ca lumea să‑l bage în seamă atât cât să‑și
trăiască liniștit viața. Porecla viza o mulțime
de gesturi puțin ieșite din comun, dar nu inci‑
tante. Vecinii mi l‑au prezentat ca pe un individ
manierat, bonom, uneori distrat, tipul de om
puțin țicnit, dar inofensiv. Părul auriu nu se
încadra în această imagine. De ce mi‑l arătase?
Cred că norocoșii care‑l văzuseră se puteau
număra pe degetele de la o singură mână. Nu
exista decât un singur răspuns plauzibil. Amin‑
tirea străbunicului fusese o punte între sufletele
noastre și‑mi înlesnise accesul într‑o lume ne‑
bănuită.
— Vă rog să mă scuzați, am bâiguit tul‑
burat.
— Nu‑i nimic. Te‑a surprins, nu‑i așa ?
Despre lucrurile serioase ea discută numai în
glumă.
— Ea ? Nu este un el ?
— Nu. Părul auriu are personalitate fe‑
minină. Străbunicul tău mi‑a atras atenția că,
23

dacă țin să cresc un astfel de pom, va trebui să
am multă răbdare și, mai ales, să pun suficien‑
tă dragoste în îngrijirea ei. Suficientă, acesta
era cuvântul. Nici prea multă, să n‑o sufoc; dar
nici deloc, să nu se sălbăticească.
— Și ați iubit‑o? m‑a luat gura pe dinainte.
Moș Anatol zâmbi inocent, ca un bisturiu
sterilizat pus pe masa de operație.
24
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Știu eu ? Tu ce zici ?
I‑am simțit ochii ațintiți în adâncul sufle‑
tului meu. Apoi se întinse și culese câteva
poame. Mi le oferi prietenos:
— Servește‑te cu încredere. N‑o să devii
mai înțelept, dar nu se cuvine să refuzi o
doamnă.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Ana Cristina Margu
Ultima cursă
Capitolul 1: Intersecția de la 17:15
ORAȘUL ERA un amestec haotic de voci,
claxoane, pași grăbiți și zgomote surde care re‑
flectau pulsul vieții urbane. Clădirile înalte, aco‑
perite de reclame luminoase, se înălțau ca niște
giganți care păreau să vegheze peste tot ce se
mișca. Însă în tot acest tumult, rămânea ceva
constant: intersecția de la 17:15, acel punct fix
unde totul părea să încetinească pentru o clipă.
Străzile se întâlneau parcă într‑un dans
coregrafiat de semafoare, iar oamenii, ca niște
figuranți într‑o piesă bine regizată, se mișcau
în ritmul dictat de culoarea luminilor. Dar cea
mai mare așteptare a orașului era întâlnirea
dintre tramvaiele 43 și 76. Cei care știau, cei
care observau, își rezervau locuri la ferestre, ca
la o reprezentație pe care n‑o puteau rata.
Tramvaiul 43, vopsit într‑un verde pal, cu
inserții de auriu, o avea ca vatman pe Lorena.
Cu părul ei negru, pielea deschisă la culoare și
privirea enigmatică, era ca o apariție care con‑
trasta cu agitația necontenită a orașului. Se zvo‑
nea că avea sânge de artistă, pentru că la fiecare
oprire, gesturile ei păreau a fi parte dintr‑o core‑
grafie misterioasă.
Pe de altă parte, tramvaiul 76, cu al său
albastru închis și argintiu, era condus de Adrian.
Cu un aspect sobru, părul puțin cărunt, și cu
un ochi subtil pentru detalii fine, Adrian părea
să aducă cu el aerul unei epoci trecute, ca și
cum ar fi călătorit dintr‑un alt timp doar pentru
a se intersecta cu Lorena.
Relația dintre cei doi era un subiect de
dis‑cuție în rândul pasagerilor fideli. Nimic ex‑
plicit, nici măcar o vorbă, doar schimburi subtile
de priviri, semnale discrete și zâmbete enigma‑
tice. Unii călători își imaginaseră povești întregi
despre cum s‑ar fi cunoscut, ce secrete ar fi
împărtășit sau ce fel de vieți ar fi trăit în afara
acelor tramvaie. Alții, mai sceptici, credeau că
este doar un joc între doi necunoscuți care se
bucură de momentul lor zilnic.
Dar, la intersecția de la 17:15, în acea clipă
suspendată în timp, toate zvonurile și specu‑
lațiile se evaporau. Tot ceea ce conta era prezența
lor, a celor doi vatmani, dansul silențios al tram‑
vaielor lor și promisiunea unui nou început în
fiecare zi. Era un moment de tăcere în inima
orașului gălăgios, o intersecție între trecut și
viitor, între realitate și posibilitate. Și, cel mai
important, era un punct de întâlnire între două
suflete care păreau să se caute neîncetat.
Capitolul 2: Biletul
Într‑o zi cu cerul cenușiu, în care norii
păreau să aștepte momentul potrivit să‑și verse
lacrimile peste oraș, Adrian, înainte de a‑și înce‑
pe turul cu tramvaiul 76, simte o neliniște stra‑
nie. Într‑un buzunar are un bilet mic, pliat în
două, scris cu cerneala albastră. Un mesaj sim‑
plu, dar care avea să schimbe dinamica tacită
dintre el și Lorena. Stând în cabină, mâna lui
Adrian alunecă instinctiv spre buzunarul de la
piept, unde păstra biletul. Se gândise de mai
multe ori să renunțe, să lase lucrurile neschim‑
bate. Totuși, ceva în adâncul lui îl împingea să
facă acest pas, să spulbere acea barieră invizi‑
bilă care‑i separa.
Ajuns la intersecția de la 17:15, cu tram‑
vaiul Lorenei oprind alături, Adrian simte cum
inima îi bate mai tare. Înainte ca semaforul să‑
și schimbe culoarea, îi aruncă biletul pe fereas‑
tra tramvaiului ei, care e deschisă. Un zâmbet
schițat, apoi tramvaiul 76 începe să se miște.
25

Lorena, surprinsă, deschide biletul, tre‑
murând. „Seara asta, după ultima cursă. Te aș‑
tept.” Semnătura lipsea, dar cerneala albastră
și caligrafia impecabilă îi erau suficiente, parcă
ținând loc semnăturii lui Adrian, un bărbat pe
care‑l considera deosebit de șarmant. Un val
de emoții îi inundă ființa. Ea, care părea mereu
atât de stăpână pe sine, acum se simțea vulnera‑
bilă. Deși era vorba despre un simplu gest,
scrierea unui bilet către ea și felul atipic în care
îl primise, avea o încărcătură emoțională imen‑
să. În mintea ei, Adrian devenea, într‑o fracți‑
une de secundă, mai mult decât acel necunoscut
simpatic care conducea tramvaiul 76. Devenea
cineva care a avut curajul să rupă rutina, să
schimbe jocul.
Fiecare stop pe parcursul zilei părea să
dureze o eternitate, în timp ce ea își cântărea
decizia de a‑l întâlni sau nu. De‑a lungul cur‑
sei, Lorena încerca să‑și decripteze propriile
sentimente. Nu era doar curiozitatea cea care o
mâna, era și teama de necunoscut, dar și do‑
rința de a pătrunde în universul lui Adrian, de
a descoperi ce se ascunde în spatele acelui bilet.
Fără să‑și dea seama, Lorena a început să
observe detaliile orașului într‑un mod diferit,
ca și cum mesajul lui Adrian ar fi deschis o
ușă spre o nouă realitate. Oamenii, clădirile,
străzile, toate păreau să aibă un nou sens, un
farmec pe care nu‑l observase până acum. Era
ca și cum întregul univers așteptase această
întâlnire.
Și, în timp ce orașul se pregătea pentru
noapte, Lorena, cu biletul strâns în mână, se
pregătea pentru o întâlnire care avea să redefi‑
nească totul.
Capitolul 3: Stația pustie
După‑amiaza se transformase în noapte,
și pe măsură ce orașul își trăgea răsuflarea, o
linie fină de ceață începuse să se ridice de pe
asfalt. Liniile de tramvai sclipeau sub luminile
palide ale stâlpilor de iluminat, și toate zgomo‑
tele orașului păreau să fi fost puse pe pauză, în
așteptarea unui moment definitoriu. Stația, care
de obicei era un vacarm, era acum pustie. Doar
niște băncuțe solitare și semnele rutiere indicau
că acolo oamenii își continuă de obicei rutina
zilnică. Însă, în acea noapte, stația devenise o
scenă, și pe acea scenă, Adrian stătea nemișcat,
așteptând.
26
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
În spatele lui, era parcat tramvaiul 76,
însă luminile lui erau stinse. În fața lui,
tramvaiul 43 se apropia încet. Lumina caldă din
interiorul lui dezvăluia silueta Lorenei, care se
apropia de ușa de la cabina conducătorului. Ea
a cobo‑rât, cu pași măsurați și cu biletul pliat
în mână. În aer plutea o tensiune aproape
palpabilă, ca înaintea unei furtuni de vară.
— Era momentul să vii, cred că m‑ai fă‑
cut să aștept suficient, a spus Adrian, pe un
ton care oscila între seriozitate și amuzament.
Privirile lor s‑au intersectat, și pentru o
clipă, toate cuvintele păreau să fi dispărut, să fi
fost înghițite de neant.
— Nu sunt obișnuită cu asemenea invi‑
tații, a răspuns Lorena, cu o notă de nesiguranță
în voce.
Adrian a făcut un pas spre tramvaiul 76
și a deschis ușa.
— Haide, urcă, a îndemnat‑o el.
A fost o propunere simplă, dar plină de
promisiuni nespuse. Lorena a ezitat pentru o
clipă, era ca și cum ar fi trebuit să aleagă între
ceea ce‑i era familiar și necunoscut.
— Accept invitația, a spus ea, cu o voce
melodioasă. Dar pentru asta trebuie să urci în
tramvaiul meu.
— Tramvaiul tău… de acord, a declarat
el, dacă e important pentru tine. Vreau doar să
fim împreună.
— Da, vreau să‑ți arăt ceva diferit. Sper
să te încânte.
Împreună, cei doi au urcat în tramvaiul
43 și au pornit pe un traseu care nu era marcat
pe nicio hartă. Orașul părea diferit privit de la
bordul tramvaiului. Clădirile, oamenii și stră‑
zile, toate aveau o lumină diferită, mai caldă,
mai blândă. Era ca și cum Lorena și Adrian că‑
lătoreau printr‑un oraș care exista doar pentru ei.
Conversația dintre ei a început lin, amin‑
tindu‑și de zilele când se intersectau la acea
stație, apoi discuția a evoluat către speranțele,
temerile și visele lor. Nu erau confesiuni, ci
schimburi de gânduri între doi oameni care des‑
copereau că pot avea o conexiune dincolo de
tramvaiele pe care le conduceau.
În acea noapte, stația pustie a devenit
locul unde viețile celor doi s‑au intersectat cu
adevărat, unde sufletele lor au ales să‑și împăr‑
tășească poveștile și să‑și exploreze lumea inte‑
rioară. Începea o călătorie neplanificată din
timp, dar profund transformatoare.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Capitolul 4: Jurnalul bunicului
Pe măsură ce tramvaiul avansa pe șine,
lumina interioară creând o aură misterioasă în
noapte, Adrian a simțit nevoia să dezvăluie
ceva ce‑l bântuia de multă vreme. A scos din
buzunarul său un obiect mic, legat în piele, cu
margini ușor uzate. Era un jurnal vechi, cu
pagini îngălbenite de timp.
— Știi, a spus el, cu vocea tremurândă, am
găsit asta în podul bunicului meu, după ce a
murit. Și, dintr‑un motiv necunoscut, nu am
putut să mă despart de el.
Lorena, întrigată, l‑a privit direct în ochi,
observând umbra unei dureri vechi, ascunsă în
adâncurile privirii lui.
El a deschis jurnalul la o pagină marcată
cu o panglică roșie și i‑a arătat o fotografie alb‑
negru. În ea, o femeie elegantă, cu o ținută tipi‑
că anilor ʹ50, stătea în fața unui tramvai.
— Se spune că această femeie conducea
tramvaiul 43 în acei ani. Oamenii erau de pă‑
rere că avea o grație aparte și că tramvaiul ei
avea ceva magic. Și... se opri Adrian pentru o
secundă, de parcă ar fi avut un nod în gât, ea
îmi aduce aminte de tine.
Reacția Lorenei a fost una de uimire. S‑a
privit în fotografie, analizând fiecare detaliu.
Era o asemănare stranie, aproape suprarealistă.
Dar, în același timp, se simțea amuzată de întrea‑
ga situație.
— Adrian, aceasta este doar o coinciden‑
ță. Eu și această femeie... suntem separate de
decenii întregi.
Adrian a zâmbit trist.
— Știu, pare absurd. Dar această femeie,
pe care bunicul meu o numea ,,Dama tramva‑
iului”, a fost un fel de legendă în familia noas‑
tră. Am crescut cu povești despre ea și despre
felul misterios în care apărea și dispărea în
oraș.
Pe măsură ce tramvaiul se îndrepta către
acea destinație necunoscută, atmosfera devenea
din ce în ce mai densă. Era clar că dezvăluirea
lui Adrian nu era doar o simplă istorisire, ci o
parte profundă a identității sale.
Lorena, simțind povara emoțiilor lui Adri‑
an, a luat în mână jurnalul, răsfoindu‑l ușor.
— Poate că universul are o cale ciudată de
a conecta oameni și povești, a spus ea, cu un
zâmbet melancolic. Dar, indiferent de trecut,
suntem aici și acum, în acest moment, iar asta
e tot ceea ce contează.
Cuvintele ei au adus o liniște reconfor‑
tantă, și în acea liniște, sufletele lor s‑au simțit
mai apropiate ca niciodată, în timp ce tramva‑
iul continua să‑și urmeze drumul prin labirin‑
tul străzilor acelui oraș.
Capitolul 5: Traseul secret
Orașul părea să‑și piardă contururile pe
măsură ce tramvaiul 43 înainta. Străzile pe care
se aflau acum nu erau cele obișnuite. Nu exis‑
tau semne de circulație, clădirile păreau să‑și
schimbe formele și culorile, iar cerul de deasu‑
pra se transformase într‑o mare de stele strălu‑
citoare. Lumina lunii cădea blând peste oraș,
creând umbre dansante pe străzi.
Lorena își ținea mâinile pe manșa de
control, privind înainte cu calm și determinare.
— Acesta este traseul meu secret, a mur‑
murat ea. Un traseu pe care îl parcurg doar
când simt nevoia să evadez din realitate și să
mă regăsesc.
Adrian, înmărmurit de peisajul care se
desfășura în fața lui, încerca să înțeleagă.
— Dar… unde ne aflăm? Acest loc... nu
pare a fi parte din oraș.
Lorena a zâmbit enigmatic.
— Acest traseu există dincolo de grani‑
țele spațio‑temporale obișnuite. Aici, timpul își
pierde sensul și lumea exterioară devine doar
un ecou îndepărtat.
Pe măsură ce tramvaiul avansa, aerul din
jur părea să se încarce cu o energie electrică.
Era o senzație de plutire, de dezlipire de reali‑
tate. Culorile din jur deveneau mai vii, iar
sunetele, deși distorsionate, păreau să fie parte
dintr‑o melodie cosmică.
Adrian, fascinat, s‑a apropiat de fereastră,
încercând să atingă cu degetul lumina lunii.
— Totul pare atât de... ireal. Cum ai des‑
coperit acest loc?
Lorena a oftat.
— A fost o pură întâmplare. Într‑o noap‑
te, când mă simțeam copleșită de tristețe și sin‑
gurătate, tramvaiul a luat‑o singur pe un drum
necunoscut. Și de atunci, ori de câte ori am
simțit nevoia, am revenit aici.
Discuția dintre ei a devenit din ce în ce
mai profundă. Lorena îi povestea despre sen‑
27

timentul de pierdere pe care îl simțea uneori în
inima orașului aglomerat și despre cum acest
traseu secret îi oferea un refugiu. Adrian, la rân‑
dul lui, îi vorbea despre presiunea de a trăi sub
povara unei legende familiale și despre cum,
uneori, se simțea prins în capcana timpului.
Pe acest traseu special, departe de con‑
strângerile realității, cei doi își împărtășeau gân‑
durile și sentimentele cu o sinceritate aproape
brutală. Fiecare cuvânt, fiecare confesiune, îi
apropia și mai mult. Era ca și cum destinul lor
se întretaie într‑un loc unde trecutul și viitorul
se contopeau, unde două suflete își găseau ali‑
narea unul în compania celuilalt.
Capitolul 6: Destin și coincidențe
Pe măsură ce tramvaiul naviga pe traseul
său ascuns, luminile orașului păreau doar niș‑
te licăriri îndepărtate. În interiorul vehiculului,
linia temporală părea să fi fost suspendată, fie‑
care clipă durând o eternitate.
— Crezi în destin, Lorena? a întrebat Adri‑
an, cu privirea fixată în depărtare, acolo unde
lumea reală se contopea cu acea lume misteri‑
oasă.
Lorena a rămas pe gânduri pentru un
moment.
— Nu știu dacă aș numi‑o așa. Dar cred
că unele întâlniri și momente din viața noastră
nu sunt pur întâmplătoare. Că există un fir
invizibil care ne ghidează către locuri și oa‑
meni pe care trebuie să‑i întâlnim.
Mintea lui Adrian a fost brusc invadată
de amintiri, aducând cu ele o melancolie dul‑
ce‑amăruie.
— Știi, am avut momente în viață când
m‑am întrebat dacă toate alegerile mele au fost
de fapt predestinate. Îmi amintesc de bunicul
meu și de cât de adânc credea în puterea desti‑
nului. Spunea mereu că fiecare om are un drum
al lui, și chiar dacă am impresia că ne putem
alege calea, în final, toate căile duc spre același
punct.
Lorena și‑a mușcat buza, amintindu‑și
propriile sale visuri și regrete.
— Uneori, când mă trezesc în miezul
nopții și totul în jur este tăcut, mă gândesc la
ce ar fi fost dacă aș fi ales altfel în anumite
momente ale vieții. Dar, cu timpul, am început
să accept că poate aceste momente de reflecție
28
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
sunt chiar semnele care ne arată că suntem pe
drumul potrivit.
În intimitatea tramvaiului, care părea să
călătorească în afara timpului, Adrian și Lore‑
na își împărtășeau visurile și temerile, desco‑
perind parcă unul în celălalt un ecou al propriu‑
lui suflet. Vorbeau despre dragoste și pierdere,
despre visuri neîmplinite și despre speranța
că, poate, într‑o zi, toate piesele puzzle‑ului
vieții lor se vor așeza la locul lor.
Era o conversație fără început sau sfârșit
în acea noapte specială, în care descopereau că
poate, doar poate, universul are propriile sale
planuri pentru fiecare dintre noi, chiar și atunci
când ne simțim pierduți în labirintul existenței.
Capitolul 7: Schimbări
Dimineața a sosit, aducând cu sine un
soare strălucitor care își trimitea razele calde pes‑
te oraș. Lumea își începea rutina, însă o schim‑
bare neobișnuită părea să fi tulburat echilibrul
cotidian. La intersecția de la 17:15, tramvaiul
43 și 76 nu s‑au mai oprit unul lângă celălalt.
De fapt, nici măcar nu au mai trecut pe acolo.
În locul lor, stația pustie părea să aștepte
ceva ce nu avea să mai vină niciodată. Colegii
de la depou au observat cu uimire absența celor
doi. Era ca și cum, peste noapte, Lorena și
Adrian dispăruseră fără urmă.
Zvonurile au început să circule rapid prin
oraș. Oamenii își spuneau povești despre
modul în care cei doi, atrași unul de celălalt,
fuseseră înghițiți de un tramvai misterios sau
despre cum au decis să plece împreună depar‑
te de oraș, în căutarea unui nou început.
La cafeneaua din colț, unde obișnuiau să
ia cafea în pauze, barista a declarat:
— Erau mereu cu gândul în altă parte când
veneau aici. Nu păreau să aparțină acestei lumi.
În acest context, deciziile luate de Lorena
și Adrian au rămas un mister. Unii spun că au
găsit un alt traseu, departe de agitația orașului.
Alții susțin că au decis să se retragă într‑un sat
mic, unde pot trăi o viață simplă, alături unul
de celălalt. Dar adevărul era că nimeni nu știa
cu adevărat ce se întâmplase.
Orașul, la început derutat de această dis‑
pariție neașteptată, a continuat să‑și trăiască
viața. Cu toate acestea, la intersecția de la
17:15, oamenii priveau deseori furiș, așteptând
FANTAS TI CA
MAGAZIN
să vadă dacă tramvaiele 43 și 76 vor reapărea.
Chiar și în absența lor fizică, prezența Lorenei
și a lui Adrian continua să bântuie, fantomatic,
locurile pe unde trecuseră.
Așa cum se întâmplă adesea cu legen‑
dele, poveștile despre ei au continuat să circule,
crescând în complexitate și frumusețe. Oamenii
vorbeau despre iubirea lor interzisă și despre
călătoriile lor în afara timpului. Erau priviți ca
niște eroi ai unui roman tragic nescris, care au
ales dragostea în detrimentul lumii reale.
Și, chiar dacă nimeni nu știa exact ce se
întâmplase cu Lorena și Adrian, spiritul lor
rămânea viu în memoria orașului, o amintire a
posibilităților nesfârșite, ale dragostei și a cura‑
jului de a‑ți urma propriul destin.
Capitolul 8: Legenda urbană
S‑au scurs luni, apoi ani, iar în absența
unei explicații logice privind dispariția lor, po‑
vestea Lorenei și a lui Adrian a devenit o legen‑
dă în rândul angajaților companiei de tran‑
sport. Tinerele generații de conducători de tram‑
vai, în timpul pauzelor, erau adesea sfătuiți de
cei mai vechi să nu se preocupe prea mult de
misterul tramvaielor 43 și 76. Cu toate acestea,
au început să circule diferite teorii. Unii
susțineau că cei doi tineri, sufocați de presiu‑
nile și limitările vieții în oraș, au decis să fugă
împreună într‑o țară îndepărtată. Alții spuneau
că tramvaiul 43, cu puterile sale supranaturale,
i‑a teleportat într‑o dimensiune paralelă unde
timpul s‑a oprit și unde au putut trăi veșnic
îndrăgostiți. Erau însă și unii care credeau că
în fiecare noapte, exact în momentul în care se
întâlneau tramvaiele, se producea o fisură în
continuumul spațio‑temporal, și Lorena cu Adri‑
an au căzut în această prăpastie, fiind captivi
într‑un univers paralel.
La depou, într‑un colț uitat de lume, un
poster vechi cu tramvaiul 43 devenise un sim‑
bol sacru pentru mulți dintre angajați. Era o
amintire vie a legendei care a umplut inimile
multora cu speranță, mister și curiozitate.
Peste tot această poveste era relatată
diferit, în funcție de cine o povestea, însă un
lucru rămânea constant: magia unei iubiri atât
de puternice încât putea schimba chiar și cursul
realității.
Orașul, schimbându‑se într‑un ritm alert,
nu‑și pierdea niciodată complet legătura cu tre‑
cutul. Și chiar dacă oamenii veneau și plecau,
poveștile precum cea a lui Adrian și a Lorenei
trăiau etern, înflorind în inimile celor care au
auzit de ea. În mințile celor care cunoșteau
povestea celor doi, se contura constant o ima‑
gine poetică: tramvaiul 43, călătorind singur
printr‑o lume în care cerul este mereu înstelat
și unde străzile nu au sfârșit. În interior, doi
călători se țin de mână, cu privirile pierdute în
infinit. O lume în care poate, doar poate, tim‑
pul s‑a oprit cu adevărat, lăsând loc doar dra‑
gostei să se desfășoare în ritmul său propriu,
pentru totdeauna.
29

Victor Martin
Tristețea spiridușului
— DRAGI COPII, începu să vorbească pro‑
fesoara, în cadrul primei ore de educație civică
din acest an, vă voi spune câte ceva despre spi‑
riduși, deoarece ei își fac tot mai mult simțită
prezența, reușind să debusoleze viața politică,
să sperie mediile de informare în masă, cu zeci
de calomnii, la ore de maximă audiență, și alte
minuni. Nimeni nu știe ce sunt, cum arată în
realitate, de unde vin și unde se duc. Serviciile
de informații nu au reușit să prindă nici unul…
Am consultat, pentru voi, câteva cărți de spe‑
cialitate și multe articole din presă, din lumea
științifică a supranaturalului. Concluzia: ca și în
cazul OZN‑urilor, toată lumea a văzut, dar ni‑
meni nu poate aduce o dovadă credibilă a exis‑
tenței lor. Părerile savanților, în concordanță cu
ale oricărui cetățean al planetei noastre, de altfel,
sunt împărțite: unii spun că ar fi un fel de roboți,
alții susțin că ar fi de origine extraterestră, iar
cei mai mulți îi compară cu piticii mutanți sau
umbrele mimetice, deja cunoscuți de noi…Ați
citit în manuale că spiridușii, ca și oamenii, se
împart în buni și răi; se presupune că ei au fost
cauza miilor de morți și răniți de la manifes‑
tațiile studențești de săptămâna trecută și că ei
provoacă acest declin economic fără precedent…
Voi trebuie să luați exemplu de la spiridușii
buni, desigur!
Atunci când sub pielea vreunuia dintre voi
a pătruns un spiriduș rău, trebuie să anunțați
imediat Poliția sau să încercați, prin toate mij‑
loacele și cu toată forța, să vă dominați porni‑
rile rele. Aveți la pagina 37 o listă cu astfel de
mijloace de autocontrol… Când vă bântuie un
spiriduș bun, lăsați‑l să vă domine, să vă umble
prin sânge și să vă acapareze sistemul nervos,
oricare ar fi activitatea ce o desfășurați într‑un
30
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
moment sau altul al zilei! Lăsați‑l să vă modeleze
după matricea lui psihologică! Dacă nu puteți
să dominați spiridușul rău din voi, spuneți pă‑
rinților să vă tragă o mamă de bătaie! Nu‑i
lăsați să vă ducă la tot felul de vrăjitoare, să vă
descânte, sau la bioterapeuți! Încurajați astfel
înflorirea misticismului și dați apă la moară
câștigurilor fără muncă și evaziunii fiscale. Ho‑
ția și reaua credință nu pot fi impozitate.
Spiridușul, chiar bătut măr, nu vă va pă‑
răsi, oricât ați fi de neastâmpărați; o veche pildă
bătrânească ne arată că nimeni nu e dispus să
lase un lucru bun, când are impresia că‑i apar‑
ține, așa cum un parlamentar mai bine moare
decât să părăsească băncile și salariul din Ca‑
meră. Dacă noi, oamenii, nu ne putem autoim‑
pune exercițiul demisiei, de ce ar face‑o spiri‑
dușii!?...
Profesoara se ridică de la catedră,
desfășură câteva planșe color și arătă către o
schemă:
— Pentru serbarea de sfârșit de an, încă
de pe acum, va trebui să punem în scenă o piesă
de teatru într‑un act, despre și cu spiriduși.
Este anul luptei împotriva forțelor ostile ale
naturii, sub deviza: „Vrem să ne unim tot tim‑
pul”. Va trebui să faceți o figură onorabilă în
fața părinților voștri, a primarului și domnului
director. Va trebui ca jocul vostru să fie un
semnal de alarmă pentru cei mari și, totodată,
un act de cultură.
— Eu vreau să joc rolul spiridușului! stri‑
gă Popescu din banca a treia.
— Bine. Să zicem că tu, Popescule, intri
sub pielea lui Petrescu din banca a șasea…Scu‑
lați‑vă în picioare!
Cei doi se conformară.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
— Popescu are numai note de nouă și
zece. El îl face pe colegul său să învețe bine.
Asta e o faptă bună…
— De ce, doamna profesoară?! întrebă
Irina, o elevă de pe rândul doi, de la fereastră.
De ce să nu‑l lase să învețe singur? Taică‑su e
informator și are destui bani să‑l dea la pre‑
gătire…
— Irina, te rog! Aici vorbim despre spiri‑
duși, despre modul lor de a gândi, mai puțin
convențional, și despre metodele de a ne apăra
de ei, când este cazul… Uneori, spiridușul îl
face pe elev să se autodepășească, nu îi influ‑
ențează decisiv capacitatea intelectuală. Îl sti‑
mulează doar. Nu trebuie să fim șovini; puteau
să fie ei, spiridușii, primii locuitori ai acestui
colț de lume… Dar, să revenim la piesa noastră!
O faptă rea ar fi dacă Petrescu ar intra sub
pielea lui Popescu și s‑ar apuca și acesta să
fumeze și să mâzgălească pereții W.C.‑ului cu
lozinci antidictatoriale.
În clasă se stârni un hohot de râs gene‑
ral. Petrescu se înroșise până în vârful urechilor.
— O altă lege a spiridușilor, cunoscută
de noi, este neputința de a domina două medii,
în același timp, asemănătoare cu setea omului
de a trăi în mai multe orânduiri și posibilitatea
lui de a‑și construi un singur trecut favorabil…
Profesoara răsfoi unul dintre cataloagele
ilustrate de pe catedră.
— Aici spune că spiridușii se pripășesc
mai mult la popoarele civilizate, deoarece, spun
ei, diferența dintre un popor civilizat și unul
necivilizat este că indivizii poporului civilizat
trebuie să‑i convingi pe rând de prostia lor…
Singularitatea individuală este o caracteristică
ce produce spiridușului o mare tristețe și singu‑
rătate, făcându‑l mai uman… Cine vrea să joa‑
ce rolul spiridușului uman?
— Joc eu, spuse Anica Pop, cea mai înaltă
elevă din clasă.
— Bun. Tu vei fi spiridușul trist… Să con‑
tinuăm!… Nu vreau să fac un istoric al acestor
ființe necunoscute și nici nu intru în detalii de
ordin estetic și filozofic… Ionescule, trezește‑te!
Doarme în tine un spiriduș rău?
— Am putea introduce spiridușul ador‑
mit, sări elevul Stan Ion, printre hohotele de
râs ale celorlalți.
— Chiar, spuse profesoara. Tot ești tu la
cenaclul școlii. Nu ai putea să schițezi un sce‑
nariu, pe baza celor discutate aici? În acest fel,
nu am mai fi nevoiți să apelăm la profesorul
de literatură și nici el la computer…
Stan își luă angajamentul să scrie piesa,
ținând cont de toate indicațiile profesoarei, cu
replici mobilizatoare, simple și încărcate de
adânci semnificații, cu o morală pe înțelesul
tuturor.
— Spiridușii buni trebuie protejați, con‑
tinuă profesoara. Ei nu au nici cele mai mici
posibilități de apărare. Nu sunt imuni la bolile
ce amenință omul, de exemplu SIDA, virusul
meningitei sau orice formă de viroză, produsă
de vreun virus mutant de laborator. Le contrac‑
tează și le duc mai departe…Se spune ceva și
despre imunitatea parlamentară, dar cred că s‑
a strecurat o greșeală…
Preocupată, frunzări o monografie îngăl‑
benită de vreme.
— Nu trebuie să‑i lăsăm să dispară, spuse.
Ajută uneori oamenii și ar putea fi un obiect de
studiu foarte interesant. Alta era situația acum
o mie de ani, când s‑a semnalat prezența unui
pricolici în corpul unui condamnat de Inchiziție
la ardere pe rug… Cine vrea să joace acest rol?
Se ridicară câțiva și fu ales Oprea deoa‑
rece avea capul mare și trăsături mai mature.
În rolul spiridușului adormit fu pus Ionescu,
iar Măndoiu fu numit spiridușul bolnav. Stan
propuse să se întâlnească duminică dimineață,
la el acasă, pentru repetiții, iar Vornicu pro‑
puse ca rolul principal să‑l dețină un spiriduș
spiritual, cum a văzut în „Visul unei nopți de
vară”. Are el acasă o grămadă de aforisme ce
pot fi puse în gura unui astfel de personaj.
— De exemplu? întrebă profesoara.
— Păi… să zicem că marile fărădelegi se
fac în numele legii, să zicem că, cine uită nu
merită să țină minte, să zicem că de prostie nu
se râde, aceasta fiind de esență tragică. Putem
spune că, pentru a aclimatiza cămilele, trebuie
să transformăm țara într‑un deșert. Aici putem
să ne legăm de execuțiile inutile, menite să
scoată spiritele din oameni. Putem să ne legăm
și de faptul că omul, cât trăiește, învață, dar nu
știe nimeni dacă atunci când trăiește bine sau
atunci când trăiește rău…
— Am putea aminti și faptul că lumâ‑
nările sunt obiect de cult și de patrimoniu în
întunecata tranziție către economia de piață,
31

interveni Maria Pricop, fata unui cismar. Aici
putem stinge lumina și putem improviza o de‑
monstrație cu lumânări, în loc de portrete.
— Drăguț. Cine vrea să joace rolul spi‑
ridușului spiritual? întrebă profesoara consul‑
tându‑și ceasul.
Excitat și captivat de discuții, din ulti‑
ma bancă, sări în picioare un spiriduș, atât de
32
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
brusc, încât uită de elevul Marinescu Ionel, în
al cărui trup supradimensionat sălășluia de
câțiva ani, atent la tot ce se întâmplă în jur.
Elevii își îndreptară privirile spre spatele clasei
și văzură, pentru prima dată în viața lor, preț
de o fracțiune de secundă, un spiriduș gol‑
goluț.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Sorin Nină
Amintirea unei stânci
1. Stâlpii cerului
MI S‑A spus în fel și chip, însă cel mai a‑
proape de suflet mi‑a fost născocirea răspân‑
dită pretutindeni până ce, pecetluită prin repe‑
tiție mi‑a devenit nume: Stâlpii cerului. Oamenii
erau îndreptățiți să‑mi zică așa. Mă vedeau ca
fiind verticalele ce împoduiau malurile cerului
de seva pământului.
Suntem trei, dar de fapt unul…
Din baza mea, țâșnesc spre slăvi trei coloa‑
ne masive de granit ce țin temelia cerului, lu‑
cru care‑i covârșește pe oamenii cei trecători.
De unde se află, viețuitoarele nu‑mi văd capete‑
le pierdute în aburul norilor și atunci în mintea
lor mă înălța dincolo de ceea ce sunt, crezân‑
du‑mă nesfârșit. Subjugați de întinderea mea,
ei îmi caută tovărășia, pe care o consideră pro‑
tectivă și divină. Vin mereu să‑mi mulțumească
pentru ceea ce reprezint. Privindu‑mi majesta‑
tea îi podidesc lacrimile, convinși fiind de rolul
meu sacru în existența lor întrepătrunsă miraculos
cu prezența mea.
Eu apar pentru ei ca întruchiparea dăinuirii.
Îmi dansează în cerc, zâmbind extatic, în
timp ce mintea lor înfierbântată îi asigură că
simt taine de nepătruns ce le înlesnesc să răz‑
bată spre ei. Prinși de mâini, cu cununi de flori
în păr, îmi cumpără bunăvoința cu ofrande
mărunte, apoi mă înfioară dezmierdându‑mi lin
alcătuirea. Când cred că nu‑i vede nimeni se
apropie de luciul meu și îmi spun șoptit secre‑
te mici și perisabile, ce pentru viața lor părelnică
au importanța gravitației pentru mine.
Îi ascult, îi obsev și tac, în timp ce ei îmi
repetă în cor, o litanie.
— Tăcerea ta e grăitoare. Tăcerea ta ne
dă forță. Tăcerea ta nu ne va împiedica să te
iubim!
Povestire recomandată
Iarăși nu spun nimic. Exist doar ca un
martor mut al trecerii lor prin viață. Apoi ca
veghetor al ascensiunii lor. Uriașii de dinaintea
oamenilor își aduceau morții la baza mea ca să
le conduc prin coloane sufletele spre tihna ce‑
rului unde să trăiască de‑a pururi lângă zeii
lor. Nu le puteam împlini visul, dar am înțeles
că speranța vie în ipotetica lor înălțare din moar‑
te, îi ajuta și le aducea alinare. Acesta, credeau
ei că e rostul meu.
Eu însă aveam îndoieli și gânduri perpelite
în ceața deasă ce‑nvăluia răspunsurile.
Ce rost are viul? Dar apa? Dar stelele? Dar
negura spațiului? mă întrebam adeseori. Apoi
încheiam cu cea mai grea dintre enigme. Ce
rost am eu?
2. Pământul văzut de sus
Lumea e altfel văzută de sus, din imobi‑
litate.
Măsori locurile din priviri, aduni clipele
și grăbindu‑le curgerea, totul se mișcă frenetic,
zboară, unduiește, tremură sau șerpuiește. Ni‑
mic nu rămâne cum fusese, nimic nu e neclintit.
Apele își schimbă vadurile. Plictisindu‑se de
cele vechi ca de niște muieri îmbătrânite urât,
le astupă cu nămol, zidindu‑le ca să nu le mai
vadă. Nici pământul nu stă în odihnire. Neo‑
bosite, dealurile se înalță, râpele se scufundă,
munții se tocesc, întregul respiră.
Către suișuri, pete albe se îndreaptă mo‑
latec înspre coame cu pajiști largi și verdețuri
suculente, împărțite bine între lumină și ploi.
Sunt turme de oi ce‑și mută păscutul după
firul ierbii.
Cei patru zei ai anotimpurilor domnesc
în armonie, dându‑și de bunăvoie unul altuia
33

sceptrul puterii, tutelați îngăduitor de mândrul
soare, mai mare și mai tare întru a vieții vestire
decât ei. În succesiunea lor culorile se schimbă,
alternând de la verdele crud primăvăratec,
până la ruginiul stins al toamnei ce anunță
scufundarea vremelnică în marea de alb pur a
omătului ce acoperă protector pământul, ferin‑
du‑l de viscolul iernii.
Vecinătățile se modifică perpetuu ca un
imens organism viu și etern trăitor.
Urmele celor vechi umplu nedeslușit
preajma cu prezențe demult uitate.
Ochii deschiși care pot să vadă, transmit
inimilor care pot să simtă, mesaje aproape șter‑
se de înțelepciune din străvechime. Ampren‑
tele cetăților moarte încă își mai au scrijelite
urmele zidurilor în țărâna ce cândva era plină
de sufletele celor care viețuiau sub protecția
lor. Știam cum căzuse fiecare întăritură în fața
puhoaielor vrășmașe, îmi reaminteam sfidarea
zidurilor mânjite de sânge, înainte de a fi
dărâmate de furia atacatorilor, zămislită de
rezistența nescontată a pietrei zidite întărită cu
oameni.
Să vezi cum satele se nasc dintr‑o căs‑
cioară rătăcită printre pomi, se întind apoi de‑
venind un pâlc, și cresc alcătuind străzi întor‑
tocheate, ce duc împietruite spre piațete domi‑
nate de lăcașuri de rugăciune, e un privilegiu
de care mă bucur doar eu și zeii. În timp unele
case cresc, își umplu curțile de orătănii și
înghit cu lăcomie curțile învecinate, altele se
lasă și se topesc ca țurțurii în bătaia soarelui. E
semn neîndoielnic că unii agonisesc și se
pricopsesc iar alții, roși de nevoi, își pierd și
puținul pe care‑l aveau.
Simt viața cum se întâmplă în așezări
cu ulițe strâmte, din împletirea efemeră a
fuioarelor de fum unde azima se coace în vetre
cu lanț sau din tumultul apelor îndrumate de
streșini și sanțuri spre miezul câmpurilor nou
sădite.
Mulțimi de oameni se adună în piețe
largi cât să‑i încapă, apoi se amestecă ca să
schimbe lucruri importante pentru traiul lor
mărunt. Nu stau mult, își încarcă cele trebu‑
incioase în căruțe, apoi grăbesc boii spre casă
pentru a‑și ascunde agoniseala. Îmi place să‑i
observ căutând, în ciuda faptului că nu reușesc
să înțeleg ce găsesc și unde le trebuiește. Bieții
de ei, trăiesc atât de puțin încât nimic altceva
34
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
decât bucuria vieții n‑ar trebui să‑i mângâie.
În răcoarea nopții mă împart între nenu‑
măratele constelații mari, înțepate de lumina
astrelor în bezna dintru început și cele mici și
pâlpâitoare, proiectate prin geamuri aburite
din bordeie durate cu palmele. N‑ai zice, dar
cei puțini ce‑și se târăsc nevoile pe pământ
sunt legați prin firul privirilor și prin dorul
visărilor de cei mulți, ce împărățesc în stele.
3. Cuget și simțire
De‑ar știi…
Lumea‑i plină de stânci, cu forme și
culori bizare cu alcătuiri enigmatice, cu rosturi
greu de înțeles, fiind dincolo de rostuirile u‑
mane. Oricât ar dansa, rotindu‑se fericiți în
jurul lor, ele vor rămâne amorfe și indiferente
la strădaniile de a le cuceri bunăvoința.
Așa păream și eu, dar nu eram deloc așa.
Din motive obscure, se întâmplase să fiu
singura stâncă a lumii care cugetam, simțeam,
și căreia îi pasa de ceea ce se întâmpla cu
muritorii ce se zvârcoleau la poalele ei. Minte
fără cap, emoție fără inimă, vise fără somn,
toate la un loc mă defineau.
Ce este o stâncă? mă întrebam cercetân‑
du‑mi atent alcătuirea, Tot eu îmi răspundeam:
Oprește marea pentru o clipă și vei ști.
Apa va deveni mineral.
Oprește timpul preț de o clipă, iar uni‑
versul se va transforma într‑un cristal.
Oprește‑ți un suspin timp de o clipă și
sufletul îți va deveni neîndoielnic o stâncă.
Asta e o stâncă! Așa îmi spuneam, spe‑
rând că întrupez o mare străveche încremenită
într‑o stare minerală.
Atâtea lucruri stranii se adunaseră în mine
fără să le deslușesc sensurile, încât atenția mi‑
era ațintită simultan și perpetuu atât în afara
cât și înăuntrul meu.
Nu purtam întotdeauna în mine gându‑
rile pe care le zămisleam.
Uneori, idei sau vise străine năvăleau
peste mine ca niște animale de pradă, cu forme
imprecise, schimbându‑mi firul logicii, răstur‑
nându‑l. Mă transportau în locuri și constelații
ciudate pe care îmi părea că le cunosc, alături
de ființe stranii și cumva apropiate. De unde or
fi venit? Devenisem o plasă pentru visele altora?
Alteori într‑o supremă claritate, deslușeam
lucruri, cauze și urmări pe care nimeni dintre
FANTAS TI CA
MAGAZIN
înțelepți nu le dezlegase înaintea mea. Aflasem
destule și încă mi‑era foame să mai aflu.
Știam că stelele stau aninate pe cer fiindcă
se țin unele pe alte în echilibru.
Conștientizam faptul că lumea se întinde
cu mult dincolo de orizontul privirii mele, că
fapte, lucruri și întâmplări pe care nu aveam
de unde să le cunosc sau măcar să le intuiesc,
influențau succesiunea de evenimente din pro‑
ximitatea observabilă și mă resemnasem cu un
rol minor în marele spectacol planetar.
Ca orice suflet, aveam slăbiciunile mele.
Adoram momentele în care ziua se înge‑
măna cu noaptea și în clar‑obscurul ce se înstă‑
pânea, mintea mea se dezlănțuia, reordonând
umbrele, creind peisaje fantastice, din culori
ambigue și nuanțe stinse.
Am dat de gustul fulgerelor, ce se prelin‑
geau pe lângă alcătuirea mea dornice să atingă
scoarța. Îmi plăcea senzația pe care o încercam
când se izbeau de mine pentru ca apoi să se
încolăcească în jurul stâlpilor, ca șerpii pe un
pom. Nu puteau să‑mi facă niciun rău. Eram
dincolo de potriva lor.
Transmiteam fără să vreau cerului frămân‑
tările celor de jos, iar slava se mohora și plân‑
gea cu lacrimi de gheață, răul ce se răspândea
până pe pustii. Râurile se umflau și ieșeau din
matcă numai ca să spele pământul spurcat de
sânge, pizmă și ucideri.
4. Memoria pietrei
Memoria îmi aducea în față trecutul ca și
când ar fi fost încă prezent. Neuitând nicio‑
dată, nimic, urmăream devenirea lucrurilor în‑
cercând să pun rămășag cu mine cum vor
ajunge în urma coliziunii cu timpul.
În vremuri uitate, când udul se întindea
cât planeta, apele atingeau cerul, iar stâlpii îmi
erau imersați, de nu le ieșeau nici vârfurile din
talazuri, bancuri uriașe de pești colorați se hâr‑
joneau, învârtindu‑se necontenit printre coloa‑
nele mele de granit, grijulii doar să înghită din
belșugul de plancton și să se ferească de mon‑
ștri mărilor, pitiți la baza mea, care mâncau
din ei cu nemiluita, căci în cele timpuri peștii
se înghesuiau în mare, izbindu‑se unii de alții
de mulți ce erau.
Apoi după hăt vreme, apele au dat darul
uscatului, și s‑au retras mai spre ceruri, unde
le ghiceam sclipirile în norii jucăuși ce se cioc‑
neau cu cerbicie, făcându‑se și desfăcându‑se
în forme nemaivăzute, asemănătoare unor ani‑
male ce‑și începuseră domnia de milioane de
ani asupra uscatului. Coloanele îmi ieșiseră
din ape în cele vremuri, iar cerul se uita curios
la ele, întrebându‑se fără doar și poate la ce‑or
folosi.
— Pentru paserile cele mari, ca jilțuri de
domnie asupra ta, cerule, i‑am sursurat nemi‑
los, dar cerul a rămas inexpresiv și distant.
Ciudate mai erau! Nu semănau deloc cu
împănatele zburătoare de acum. Acei monștri
ar fi putut înfășca în picaj, o hoardă de oameni
în mișcare, cu cai cu tot…
O insulă pornise timid să crească nu de‑
parte de mine.
A crescut și‑a crescut până ce apa s‑a
speriat și s‑a dus din ce în ce mai departe să‑și
potolească temerile și să prindă puteri, ca să‑
mi înece iarăși coloanele. Mi‑e dor de ea și
aștept cu răbdare clipa revederii, când valurile
fluxului îmi vor săruta cu iz de sare înspuma‑
tă, pătimaș, piatra. Pe măsură ce undele mării
se retrăgeau, și pământul se‑ntindea de‑a dreap‑
ta și de‑a stânga mea, nici eu nu mă lăsam.
Creșteam și‑mi lungeam colții spre albas‑
trurile cerului.
Umbrele stâlpilor mei se răsfrângeau
acum printre ierburi înalte, printre ferigi cât
copacii de acum și printre dealurile îndesate ce
țin cu stoicism munții cei mari să nu cadă.
Printre ierburi s‑au pripășit din mare creaturi
ce‑au învățat să meargă, să pască, apoi sătui de
amăreala ierbii și‑au întins curioase gâturile
spre gustul frunzetului din copacii ce‑și întin‑
deau coronamentul spre nori. Le‑a plăcut mult
și‑au rămas așa.
Să fi trecut ceva vreme de când vietățile
uitaseră de‑a binelea de marea‑mamă și se
întreceau care să fie mai lung și mai vârtos,
când totul s‑a cutremurat de la un bolovan
enorm căzut de dincolo de înaltul cerului. Rău
s‑a mai clătinat lumea, și eu împreună cu ea.
La prima bubuitură am crezut că o să explo‑
dez, și măria sa, planeta odată cu mine, frân‑
gându‑ne în miliarde de bucățele împroșcate
prin spațiu. N‑a fost să fie, însă nici să mă bu‑
cur n‑am putut. Când totul a pornit să se scu‑
ture necontrolat, m‑am înspăimântat că pierzân‑
du‑mi echilibrul o să mă prăbușesc, dar pă‑
mântul m‑a răbdat, c‑așa i‑i firea.
35

Triste vremuri au urmat.
Țărâna a sărit furioasă în sus și ajunsă
acolo n‑a mai vrut să se lepede de cer. De groaza
neînțelesului, dobitoacele s‑au strâns unele în
altele, iar pe multe așa le‑a prins ultima clipă.
Nu pe toate. Soarele s‑a pălit, verdele a murit,
animalele câte au rămas au slăbit, urmând cru‑
dul în pieire, iar moartea s‑a înstăpânit peste
bezna care domnea jur‑împrejur.
Au avut zile doar mâncătoarele de rădă‑
cini și cele de mortăciuni.
Ele au început noua lume după dispa‑
riția în neguri a celei vechi, când preșul prafu‑
lui, sătul de rebeliunea cerească s‑a pogorât la
loc, învelind trupurile celor căzuți în urma
cataclismului. Mai trăisem cândva, într‑un car‑
nagiu asemănător un sfârșit și un nou început.,
Niciodată nu te poți învăța cu asemenea
catastrofe.
Când am văzut primii oameni am râs.
Erau foarte caraghioși în deplasarea lor bipe‑
dă. Păreau nesiguri, vulnerabili și neadaptați.
Ca să reziste trăiau în cete.
N‑au rămas așa. S‑au întărit și‑au prins
curaj cât să înfrunte pe oricine.
Curând tixiseră locul. Ici unul făcea fo‑
cul, colo alții pătimeau cu bețe ascuțite și mă‑
ciuci să vâneze un mastodont, dincolo un
bătrân era fugărit de‑un leu. Cum foamea era
mare, hrana s‑a împuținat, iar ei, înfășurați în
blănuri au pornit pe burta goală dansuri gro‑
tești, imitând cu stângăcie mișcările animalelor
vânate, ca să le îmbuneze și să le întoarcă
îndărăt, în caz că le‑au supărat.
Cu dorul cărnii, oamenii au învățat să
crească grane, și să domesticească animale ca
să‑și potolească foamea nestăvilită.
Vedeam cu necaz pădurile cum scad, fă‑
râmițate de topoare, ogoarele cum cresc și necu‑
vântătoarele cum rătăcesc dezorientate prin
locuri ce altădată le aparțineau. Oamenii se
înmulțeau, chemând prin bogăție hoardele de
prădători războinici, care să le ia cu tăișul ar‑
melor roadele câmpului. Atunci se înstăpânea
măcelul, oamenii erau sacrificați și băgați în sub
holde, așezările dispăreau iar în lipsă de om,
pădurea creștea la loc unde fusese gonită.
5. Stânca urlătoare
Într‑un an al unui veac pierdut, am învă‑
țat tristețea. Marginile ei m‑au biciuit, rănindu‑mă
36
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
până în străfundul ființei, iar sângele omenesc
mi‑a întinat alveolele.
Un neam crud pe care l‑am zărit de de‑
parte, însoțit de‑un nor de praf și‑nvăluit în
fumul așezărilor devastate, a zăbovit în preajma
mea. Veniseră din celălalt capăt al lumii să
cucerească toată întinderea. Călăreau cai mici
și iuți, vedeau oamenii prin vârful lăncilor și
nu cunoșteau mila.
N‑am știut ce să fac, cum să le spun celor
ce mă adorau despre pericol.
Am văzut cum cei din partea locului, ță‑
rani pașnici cu palme bătătorite de coarnele
plugului, nu de mânerele săbiilor, n‑au putut
să se‑ncontreze și au căzut în sclavie, sub jugul
năvălitorilor.
Era o noapte cu lună roșie și urâtă, când
războinicii cuceritori au venit pe caii lor mici la
coloanele mele. Purtau torțe și transportau un
prizonier, legat fedeleș. Au descălecat cu toții
și și‑au zbierat cu gurile în sus triumful, invo‑
când un zeu războinic cu mâinile întinse spre
stâlpii mei. Au scrijelit pe mine înfățisarea că‑
lărețului‑zeu, căruia I se închinau, apoi ca să‑i
mulțumească, au sacrificat prizonierul străpun‑
gându‑l cu lăncile.
Structura mi s‑a înțesat de gânduri, par‑
ticulele mi s‑au încărcat de suferinți.
Am simțit cum dealurile se răsucesc sub
mine, cum malul îmi fuge de sub bază, desțe‑
penindu‑mă cât să mă prăbușesc, sfărâmând
pe nemernicii ce‑i dăduseră moarte și întune‑
care, nevinovatei copile.
Era o fată tânără cu trăsături furate din
minunăția zeilor, cei fără de prihană.
Alesul ei, împreună cu o ceată de flăcăi
de‑un leat cu el, fugiseră în desișul pădurii,
laolaltă cu sălbăticiunile, de unde săgetau duș‑
manii, ca să‑i rărească. O știam de când îmi
destăinuise într‑o seară că și‑a găsit alesul și
mi‑a cerut să‑i țin noroc, ca să nu‑l fure sau să‑
i facă farmece alta mai șerpoaică. I‑am pipăit
viața. Bătăile repezi ale inimii ei mi‑au bubuit
în coloane aidoma unor tobe ce prezic răul. I‑am
cercetat chipul înspăimântat de presimțirea
morții, am urât rânjetele ucigașilor. Am invo‑
cat luna, ea n‑a vrut să știe, am invocat cerul,
dar s‑a învăluit de nori și de muțenie, am invo‑
cat pământul, dar nu s‑a scufundat de rușinea
răului. Am simțit șocul loviturii fatale de lance,
apoi împotriva firii i‑am gustat sângele care m‑
a legat pe veci de ea și de neamul ei.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Când am văzut hălăduind libere groză‑
viile lumii, n‑am mai putut să tac, să rămân
anchilozat în monumentalitate și să nu‑mi
pese. Covârșit de vâltoarea trăirilor, zguduit
de ura neîmpăcată ce domnea între oameni,
uitându‑mi limitările, am dat să mă mișc, și să
mă potrivesc cât să‑i lovesc strivindu‑i drept
pedeapsă pentru atrocitățile lor. N‑am reușit
să evadez din încastrare și atunci m‑am încleș‑
tat în mine până m‑a luat o durere cumplită de
la jumătate, apoi am vibrat încercând să mă
îndoi, cu riscul de a mă rupe în șase.
Trebuia să fac ceva ca să mai fiu un suflet.
Nu puteam să mă înfrânez și nici nu
doream. Disperat am început să‑mi urlu jalea
din răsputerea materiei mele. Atât de tare am
urlat încât veneticii, zicând că sunt blestemați
de zei și‑au luat degrabă lumea în cap, plecând
cu săbiile‑n teacă și mâinile pe urechi spre zări
mai liniștite.
Am simțit atunci prima oară ce înseam‑
nă invidia. Le pizmuiam pe suratele mele pen‑
tru non‑simțirea lor statică, pentru faptul că nu
trăiau, ci doar se erodau.
Îndată ce nu i‑am i‑am mai văzut din
înălțimi, m‑am oprit, scufundându‑mă iarăși
în tăcere, dar ei, oamenii mei dragi, nu m‑au
uitat. An de an, în ziua când am început să
urlu, toată suflarea de țărani de‑ai locului
venea la poalele mele, să‑mi aducă mulțumiri,
în cântec, joc și urlete de bucurie, care mă fă‑
ceau să urlu împreună cu ei.
Dar soarta le învârte nebunește pe toate.
Într‑o bună zi, când lumea se răzlețise pe
ogoare la strânsul recoltei, niște pietrari ce nu
erau din partea locului, au început să mă
lovească cu tăria unor ciocane, gândind să‑mi
dea jos o coloană ca s‑o facă gologani, întin‑
zând granitul meu îmbucătățit în cuburi măsu‑
rate, pe străzile vreunui târg, cum era moda.
M‑a durut. Înfricoșat am început să urlu.
Auzindu‑mă, ai mei au lăsat munca și au dat
fuga să‑mi sară în ajutor. I‑au găsit pe pietrari
zăcând lângă mine cu mâinile la urechi. De
atunci m‑au păzit să nu mă strice vreun fur.
Eram neprețuit pentru ei.
6. Cicluri
Există un ciclu inefabil al vieții: ne
naș‑tem și pierim, dacă avem noroc ne
bucu‑răm și de puțină bătrânețe, ca de
un vin bun și licoros, sorbit în tihna unei
umbre numită adeseori moarte.
Oare eu mă supun acestui ciclu?
Da, dar nu acum! mi‑a spus într‑o
limbă uitată o făptură nemaivăzută ce se
strecurase neobsevată până la mine. Ce
ciudat! Nu‑mi era pe de‑a întregul stră‑
ină. O știam de niciunde, poate dintr‑o
viață viitoare. A adăugat cu voce blândă.
Știu că ai multe să‑mi spui, nu te grăbi!
Avem tot timpul din lume, N‑am apucat
să mă mir că‑mi auzea gândurile. Și‑a
scos un obiect micuț din buzunar, a
apăsat câteva butoane și cumva m‑am
deschis. Oare ce e în mine? Am constatat
cu stupoare că după atâta amar de vre‑
me nu mă cunoșteam suficient. Mi‑a fost
necaz de neștința mea de‑a fi capabil de‑o
asemenea ispravă.
A intrat înăuntrul meu, a mai atins
câteva butoane și atunci am ieșit din nemiș‑
care pornind impetuos spre stele.
37
Cronică teatru/film
Ovidiu Cristian Dinică
Jocul de‑a măcelul
de Eugen Ionescu
EUGEN IONESCU este un dramaturg
important al literaturii universale, ce se dove‑
dește a fi și un fin psiholog implicat în studi‑
erea caracterelor dar și un vizionar.
În „Jocul de‑a măcelul”, autorul introduce
ca motiv al suprimării civilizației umane, inca‑
pabilă să înțeleagă și să‑și accepte deznodă‑
mântul, o boală necunoscută, care face multe
victime. Astfel dramaturgul reușește să creeze
o amplă frescă a comportamentului uman în
societatea aflată în degringoladă.
Textul dramatic a fost publicat în 1970 în
Franța, iar actualitatea sa a determinat colecti‑
vul teatrului Anton Pann să‑l monteze. Premiera
spectacolului a avut loc în 2021, în regia lui
Alexandru Nagy, accentul dramatizării căzând
pe efemeritate și pe virulența acțiunilor umane,
pe structura diformă a societății confruntate cu
perspectiva morții.
Piesa a constituit o provocare pentru in‑
stituția teatrală din Rm. Vâlcea, din echipa de
actori pe care o întâlnim cu această ocazie fă‑
când parte Reka Szasz, Anca Dinicu, Denisse
38
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
Moise, Kostas Mincu, Ștefan Pavel, Andrei
Cătălin, Vasile Marinoiu. Jocul interpreților este
atât imaginativ, solicitând aportul fiecăruia, aceș‑
tia completându‑se și comunicând lejer, cât și
flexibil, stăpânind scena și formând un ansam‑
blu puternic și expresiv. Nu există personaje
care să restrângă acțiunea, ci doar întruchipări
ale caracterelor, esențe ce definesc întregul.
(De pildă, Andrei Cătălin, prezent pe întreg
parcursul piesei, are și rolul călugărului dar și
al propagandistului manipulator, și se achită
remarcabil de toate aceste însărcinări. Ca repre‑
zentant al puterii locale, călugărul, îmbrăcat
asemenea unui cardinal, este emblematic, deți‑
ne imunitatea, dar este și martor indezirabil,
aduce mesajul și speranța, însă își dovedește
insuficiența în fața morții.)
Scenografia realizată de Adrian Damian
este creativă, simplă și eficientă, scena este in‑
genios mobilată, se compune și se recompune
sub ochii spectatorului, actorii își reconfigu‑
rează după fiecare secvență locul pe scena care
este acoperită cu folie de polietilenă și cadre de
FANTAS TI CA
MAGAZIN

plastic, cuburi albe și rame de termopan, aces‑

tea sugerând societatea de consum dar și fra‑
gilitatea ei. Publicul este participant activ și
împarte emoțiile cu actorii. Culoarea albă pre‑
domină spre accentuarea nevinovăției dar și a
penibilului ființei umane, incapabilă să evolu‑
eze în fața dimensiunii tragice a existenței.
Tipologia umană adusă în discuție este
ilustrativă pentru a alcătui tabloul luptei pen‑
tru supraviețuire. Ies în evidență slăbiciuni
umane ca frica, lașitatea, persuasiunea. Este
deosebit jocul în cuplu al lui Ștefan Pavel și al
Rekăi Szasz care, izolați într‑un imens balon
transparent, par ocoliți de boală și fericiți să
traverseze împreună prin viață. Fără scopuri
nobile, societatea în agonie risipește speranțe și
resurse, accelerează sentimentul nesiguranței
de care abstracție face cuplul familial închis în
balonul opac, deși există frământări și aici, băr‑
batul revoltându‑se de limita condiției umane,
reflectare a preocupărilor dramaturgului scep‑
tic prin definiție. supusă travaliului de a se salva dar eșuează.
Societatea este zdruncinată de neîncrede‑ Finalul este apoteotic, induce sacrificiul total
rea socială, autoritățile sunt acuzate de imixtiune prin contopire în focul purificator.
în viața personală. Discuțiile sterile arată absur‑ Montarea realizată de colectivul artistic
ditățile sociale în care amestecul politicului pre‑ al teatrului Anton Pann este edificatoare pen‑
domină. Absurditatea societății se suprapune tru publicul avid de spectacole de bună cali‑
peste utopia textului. Replici sacadate se regăsesc tate, în care iese în evidență profesionalismul
în tribunalul popular ce amestecă supraviețuirea ansamblului format din staful tehnic și actorii
cu sentimentul deșertăciunii. Societatea este dedicați artei scenei.

39
Eseu/critică literară
Anul I nr. 1, noiembrie 2023

Mircea Opriță

Crai noi la umbra internetului

PRIN ANII ’80‑’90 din secolul trecut,

Mircea Liviu Goga ajunsese să se manifeste ca
un autor demn de atenția noastră, semnând mai
multe povestiri alegorice înzestrate cu forță
lirică și imaginație provocatoare, dintre care
pomenesc acum doar Mușuroiul de furnici,
Vânătorul de grauri și N‑a venit vremea. Deși îmi
propusesem ca în sinteza mea de istorie a
genului SF să nu mă ocup decât de cei trecuți
de faza debutului editorial, am discutat totuși
și aceste lucrări ale tânărului, pe atunci, antici‑
pator craiovean fiindcă le găsisem interesante
pentru momentul de basculare a genului, din‑
spre un mod de a scrie pe care acum îl numim
„clasic”, spre niște experiențe mai dezinhibate
din punct de vedere compozițional și stilistic.
Apoi, în vânzoleala postrevoluționară – și nu
mă refer neapărat la cea politică, mă rezum la
cea culturală, editorială și la anomaliile legate
de difuzarea cărții, mi l‑am închipuit pe autor
acaparat cu totul de gazetăria pe care aflasem
că o făcea la Studioul regional de radio din
metamorfozei a fost, de altfel, prompt atestată
Oltenia, înstrăinat de elanurile literare exhibate
de confrați pe care îi prețuiesc și care au avut
până atunci, așadar pierdut din plutonul „opt‑
șansa să parcurgă Insula pescărușilor înaintea
zecist” tocmai când optzeciștii din literatura
mea. Ceea ce n‑a scăpat niciunui critic și nici n‑ar
generală strângeau rândurile, mai ambițioși ca
putea să scape cititorilor cât de cât orientați în
oricând să se impună și individual, și ca gene‑
literatura secolului al XX‑lea este relația în care
rație. O broșură cu patru dintre povestirile sale,
își plasează scriitorul craiovean propria fanta‑
publicată de Editura Labirint în 1990 sub titlul
zare literară cu celebrul roman al lui Mateiu I.
Crucea Sudului, a trecut aproape neobservată.
Caragiale, Craii de Curtea‑Veche. O relație esen‑
Prin urmare, m‑am bucurat să‑l regăsesc
țialmente discretă, afirm eu (chiar dacă destule
pe M.L. Goga printre cei înscriși în 2011 la
aluzii din text se îndreaptă într‑acolo). Și asta
concursul de romane al Editurii Eagle. Era un
în ciuda faptului că naratorul ține s‑o pună în
semnal că nu abandonase genul, ci dimpotrivă,
lumină aproape ostentativ, încă din primele
găsea de cuviință să treacă de la povestire, pen‑
pagini ale cărții de la Eagle, prin refuzul de a
tru care demonstrase odinioară că are talent, la
da personajelor alte nume decât apelativele
specia mai dificilă ce pretinde nu doar amploa‑
mateine: Pașadia, Pirgu, Pantazi.
re și răbdare, ci și construcție îngrijită. Reușita
40
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Asta nu înseamnă că li se copiază și
identitățile. Asemănările sfârșesc la nivel de
aparență și, deși îi vom vedea pe noii „crai”
preocupați la rândul lor de comportamentul
boem și de poza aristocratică de „boier al
minții”, nimic nu mai ține aici de crepuscular,
de decadența fanariot‑balcanică, de desfrâna‑
rea orgiastică pe care critica interbelică n‑a ezi‑
tat s‑o vadă izvorând din tablourile lui
Hieronymus Bosch. În această reîntrupare con‑
vențională, Pantazi, Pașadia și Pirgu pătrund
de‑a dreptul în atmosfera computerelor perso‑
nale și a internetului, iar boema lor – deși trăită
cu bucurie și mereu subliniată de autor – nu
trece dincolo de specificul unei nevinovate și
eterne boeme studențești. Pașadia este student
la Arte Plastice, pe Pantazi îl frământă subtili‑
tățile Fizicii teoretice, până și Pirgu, cel ce avea
la Mateiu Caragiale zestrea cea mai încărcată
sub aspectul vulgarității, viciului și imoralității
supreme, devine în Insula pescărușilor un dis‑
cipol angajat la două muze, Istoria și Psiholo‑
gia. „Crailâcurile” celor trei nu ies din obiș‑
nuitul interes al tinerimii pentru baruri și sex;
chiar desfășurându‑se într‑un București con‑
temporan (contemporan nouă, trebuie făcută
precizarea), n‑au nicio tangență cu spiritul gro‑
bian al mahalalei.
La nivelul poveștii sale epice, romanul
descrie obsesia personajului Pantazi (care înde‑
plinește în carte și funcția de narator) pentru
influențarea „științifică” a evenimentelor în
curs de desfășurare. Experimentul cel mai ten‑
tant și, totodată, cel mai spectaculos în caz de
reușită e dat de câștigul la loterie. Motivul
poate părea trivial pentru un explorator al
fizicii cuantice, nu însă și pentru un tânăr care
și‑ar rezolva cu o mare lovitură socotelile fi‑
nanciare ale întregii vieți. În plus, autorul cre‑
ează astfel și o similitudine de situație cu
Pantazi „cel original”, care, de asemenea, se
trezea îmbogățit peste noapte de o moștenire
nesperată. În rezolvarea problemei sale mai
degrabă intelectuale decât una de patimă ar‑
ghirofilă, personajul lui Mircea Liviu Goga
antrenează teoriile cele mai savante – de la
Niels Bohr sau Hugh Everett, până la David
Bohm și alți fizicieni de azi specializați la
modul „neortodox” în teoria cuantumului. El
nu se jenează nici de unele incitante alunecări
în doctrine mai puțin științifice, fiindcă obiec‑
tivul însuși al insolitelor sale cercetări pare să
țină și de o divinație inspirată:
„Deci un fel de woodoo. Alegi șase nu‑
mere și faci în așa fel încât ele să se reproducă
identic la marea extragere. E posibil prin sin‑
cronicitate. Dar sincronicitatea cere semnificație.
Semnificația nu are înțeles dincolo de conști‑
ință. Iar conștiința trebuie să fie alterată deoa‑
rece, în starea normală a acesteia, lipsește
concentrarea…
Înainte de‑a adormi, spre ziuă, când am
ajuns acasă, mi‑am amintit de modul în care
acțiunea mai multor conștiințe poate schimba
probabilitățile. Mai mulți la un loc înseamnă
mult mai multă forță. Mai mulți la un loc, toți
aflați în stare alterată de conștiință înseamnă și
mai multă forță.”
Computerul lui Pantazi e înhămat la
sarcinile acestei ipoteze menite să precipite
haosul pe o coordonată dorită a realității:
„Am început prin a prelua de pe internet
extragerile loto din ultimii cinci ani. Am obți‑
nut un șir de numere aparent aleatorii. «Dar
nu sunt așa – mi‑am spus. În spatele haosului
există întotdeauna o ordine ascunsă».
Există un model matematic care poate
face ca un semnal aparent aleator să se trans‑
forme într‑un mănunchi de unde periodice. În
matematică, transformata Fourier se aplică
unei funcții complexe și produce o altă funcție
complexă care conține aceeași informație ca
funcția originală, dar reorganizată după frec‑
vențele componente. Eu nu cunoșteam funcția
originală, dar puteam considera șirul nume‑
relor extrase ca fiind momente în care unda
colapsează. Operarea cu elemente discrete era
utilă pentru computerul care și el funcționa
numeric și nu analogic. Puteam să‑l fac să cal‑
culeze ecuațiile unor pachete de unde a căror
rezultantă, între un moment sau altul, să repre‑
zinte cifrele extrase. Iterația pe baza căreia pu‑
team descoperi, din istoria numerelor extrase,
valoarea următoarelor șase numere care se vor
extrage, urma s‑o dezvolt la finalul calculelor.”
Când „transformata Fourier” nu mai aju‑
tă, visele, meditația yoghină, telepatia vin și
ele în sprijinul elasticelor experimente între‑
prinse de neo‑Pantazi. Și nu e întâmplător, dar
în orice caz e amuzant că eroul își va realiza
metoda de extragere a numerelor câștigătoare
41

la loto cu ajutorul unei mulțimi hipnotizate pe
un platou de televiziune și obligată astfel să
respecte, în transă, mesajele subliminale înre‑
gistrate de ingeniosul manipulator într‑o me‑
morie colectivă. Trecerea de la discursul savant
de „punere în problemă” la argumentele para‑
psihologiei îmi dezvăluie o altă rădăcină a
scrisului lui M.L. Goga, și anume, fantasticul
intelectual de tip Mircea Eliade. Mă gândesc la
acel Eliade preocupat în Nopți la Serampore
de oficierea unor mistere orientale străvechi,
capabile să modifice la modul magic crono‑
logia evenimentelor istorice; sau care în Secre‑
tul doctorului Honigberger accepta, în cazul
inițiaților, printr‑o pregătire yoghină, demate‑
rializarea fizică și proiecția individului într‑un
tărâm spiritual, invizibil pentru lumea de
rând. Dacă trimiterile spre Mateiu I. Caragiale
le simt mai degrabă ca pe niște aluzii conven‑
ționale, folositoare ca mimă culturală dar fără
o legătură de substanță cu materia Insulei
pescărușilor, relația cu fantasticul eliadesc îmi
pare mai profund angajată și dă însuși speci‑
ficul „Insulei”, al mandalei personale, teritoriu
cosmic unde naratorul se descoperă transferat
inițial fără voia lui, pentru ca ulterior, odată cu istoriei cu poveștile paleoastronautice și cu
perfecționarea capacităților sale paranormale,
să‑l poată vizita la propria dorință, ca pe un
paradis al eternității abstracte:
„Mă aflu pe Insulă. Aici, în mijlocul vieții.
Sau în mijlocul morții, totuna. Dacă vă aduceți
aminte, o insulă e totdeauna o mandala, iar
mandala e o proiecție a teritoriului interior. Un
punct viu în mijlocul uriașului ocean al morții.
Mă aflu pe o insulă, simultan în mijlocul
vieții și în mijlocul morții. Oarecum, postura
pisicii lui Schrödinger. Totuși, deschiderea cu‑
tiei nu va colapsa pisica într‑una din cele două simțit cum spinarea îmi ia foc iar dragonul s‑a
stări posibile.
Acesta e micul secret: nu există doar două
stări. Dar despre asta mai târziu, altă dată. Sau
niciodată; depinde doar de voi.”
Operând cu asemenea sugestii și simbo‑
luri, autorul aruncă punți și spre maniera sa
poetică din anii debutului în SF. Ambițiile lui
de acum sunt, însă, mult mai mari. Între argu‑
mentele acestui fantastic de sorginte livrescă se
înscrie figura mereu evocată a unui anume
Arthur, care în sistemul de realități deforma‑
bile din Insula pescărușilor poate fi un coleg ratoare și în alte variante ale spațiului multidi‑
mai în vârstă, chiar cadru didactic de la Fa‑ mensional, trăind vieți asumate episodic, ca în
42
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
cultatea de Fizică Atomică, iar prin insistența
cu care își urmărește personajul‑țintă, stimu‑
lându‑l în evoluție ori punându‑i piedici, ca‑
pătă treptat o dimensiune mefistofelică, ieșită
deasupra vagii și convenționalei sale prezențe
omenești. Arthur se vădește în cele din urmă
un guru, un îndrumător al metamorfozei lui
Pantazi, atent și binevoitor câtă vreme el este
cel ce stăpânește inițierea, capabil și de sus‑
pecte maliții când inițiatul depășește lecția ma‑
estrului, continuând jocul pe cont propriu.
Ultima treime a romanului îi conduce pe cei
doi departe de experiența realist‑mateină a lui
Pantazi, departe și de ceilalți doi „crai” aban‑
donați în preocupările lor terestre. De unde
descoperirea unei metode infailibile de câștig
la loto părea să îndrepte romanul spre o
aventură polițistă, pe firul căreia se implică
diverși doritori de îmbogățire rapidă (inclusiv
unii cu veleități politice de extremă dreaptă),
M.L. Goga are subtilitatea de a‑și dirija perso‑
najul spre aventuri mai profund legate de ex‑
periența sa inițiatică. Descoperindu‑și capacita‑
tea de a străpunge limitele unei anume realități
spre diverse realități alternative, Pantazi migrea‑
ză prin universuri derivate, care unesc zorii
motive fixate de memoria basmului popular.
Astfel, într‑un război exotic ce trimite gândul
la o nuvelă de Kernbach (Enoh pleacă în cer),
întrucât amestecă forțe terestre și extraterestre,
cai și dragoni, „vimane” zburătoare și arme de
distrugere în masă, descopăr o scenă de stra‑
tegie folclorică, prea cunoscută ca să nu‑l suspec‑
tez pe autor că o rescrie la modul discret‑
ironic:
„O lumină incredibilă, mai luminoasă ca
o mie de sori, a izbucnit în spatele meu. Am
năpustit înainte cu o viteză de care nu‑l cre‑
zusem capabil, gata să mă arunce din șa. Am
azvârlit în urmă folia reflectorizantă, dar vârte‑
jul arzător a descompus‑o. Am aruncat imediat
și grila grafitică, pentru atenuarea radiațiilor.
În ultima clipă, dragonul s‑a repezit în picaj
prăbușindu‑se într‑o râpă, iar valul de foc a
trecut pe deasupra noastră semănând pretutin‑
deni moarte. Urlând de durere, mi‑am pierdut
cunoștința.”
Protagonistul își continuă aventurile explo‑
FANTAS TI CA
MAGAZIN
secvența atlantă, sau în cea evanghelică, unde
reîncarnarea lui se produce nici mai mult nici
mai puțin decât în trupul lui Iisus Cristos.
Pantazi vrea să arate astfel că nimic nu‑i este
interzis în acest joc intelectual pe care i‑l
deschide larg condiția sa de inițiat. O spune
foarte bine Radu Voinescu, în cronica sa la
Insula pescărușilor: „Ideea de bază a cărții este
aceea că trăim într‑o aglomerare de universuri,
generate unele din altele sau coexistând fără a
se intersecta decât arareori, în condiții cu totul
speciale. Un univers în care evenimentele sunt
impredictibile dar pe care Aleșii, cei cu puteri
supraumane și suprafizice, încearcă la infinit
să le corecteze, intervenind în momentele‑
cheie ale derulării lor, adică acelea unde se
produc întoarcerile, răsucirile, ca pe Banda lui
Möbius, acolo de unde în termeni obișnuiți
discutăm despre istorie contrafactuală.” Tot el
observa că scrierea, în partea sa de speculație
pe teme științifice, este încărcată și, adaug eu,
chiar agasantă pentru cititorul obișnuit de SF,
care așteaptă mai degrabă complicațiile aven‑
turii decât o masă consistentă de informații sa‑
vante, menite să le pregătească.
Nu e obligatoriu să mergem cu toții pe
lecția lui Wells, care din două‑trei mișcări de
prestidigitație antrenând noțiuni științifice
des‑chidea calea Mașinii timpului, ori pe cea a
invizibilității lui Griffin. Dar mi se pare excesiv
și oarecum în afara logicii momentului să‑l
vedem pe Pașadia meditând pe pagini întregi
la înțelepciunile fizicii fractalilor când în jurul
său evoluează o spumoasă petrecere de „crai”,
având‑o în centrul atenției chiar pe diva de
televiziune pe care personajul pusese deja ochii.
Totuși, asemenea observații sunt mai rar posi‑
bile în cazul lui Mircea Liviu Goga, care este
un autor inteligent și caută echilibrul optim în
multitudinea de soluții epice ivite din motivul
central al romanului său. Îmi amintesc că primul
comentator al Insulei pescărușilor, Cristian‑
Mihail Teodorescu, se aștepta ca romanul să
genereze controverse. Nu știu să fi apărut vre‑
una, ceea ce înseamnă că fanii nu‑l consideră
străin de obișnuințele lor de lectură, iar un exer‑
cițiu critic mai pretențios îl acceptă între reali‑
zările merituoase ale genului din ultimii ani.
43

Györfi‑Deák György
Spre veșnică pomenire
Fiii lumii și fiii luminii 2
În seara de 1 Noiembrie, în Banat și în
Ardeal se prăznuiește Luminația, ajunul Zilei
Morților, când pe morminte se aprind zeci de
luminițe ca să le arate spiritelor eliberate la
Halloween unde să se întoarcă și să stea cu‑
minți încă un an, până la următoarea permisie
de... groază. După apusul soarelui, cimitirele
punctate cu pâlpâiri albe sau roșii se transfor‑
mă în niște tărâmuri feerice. Nu‑i de mirare că
și românii de ambele confesiuni (uniți sau
ortodocși) au preluat obiceiul de la catolici și
reformați. Priveliștea este cu totul copleșitoare.
Când se întunecă, flăcările lumânărilor și
candelelor plasate jos, la nivelul solului,
transformă totul într‑un fel de sătuc vesel, cu
mii de ferestre iluminate. Luminația dă un
sens optimist despărțirii de lume și de cei
dragi, ne amintește că este suficient să aprinzi
o singură lumânare ca să risipească bezna unei
nopți fără de zori și că, deși ne ducem la
groapă singuri, despuiați de orice avere, ceea
ce rămâne după noi sunt cei cărora le vom
lipsi.
Nu‑mi plac cimitirele și, bineînțeles, nici
înmormântările, deși întotdeauna se întâmplă
câte ceva ieșit din comun pe acolo, ba la capela
mortuară, ba pe drum ori chiar pe buza gropii:
fâlfâie pânze nebătute de vânt, cad coroane
puse în locuri necuvenite sau de mâini
nelegiuite, caii de la dric refuză din senin să
urce dealul, dubițele pompelor funebre rămân
în pană, groparii scapă sicriul în groapă. De
unde nu dă Dumnezeu, chiar se poate întâm‑
pla ca preotului să i se facă rău la slujba de
îngropăciune. Doamne‑păzește de vreo întâm‑
plare de pomină la vreun asemenea prilej,
44
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
deoarece ea se întipărește în memorie, este
scoasă de la naftalină și repovestită la fiecare
priveghi următor, întoarsă pe toate fețele,
desăvârșită întru trezirea groazei față de
trecerea Dincolo, de teribilul pas în necunoscut
pe care odată și odată îl vor face toți cei care s‑
au născut.
Un ziarist înzestrat cu har, atent la tot ce
se întâmplă în viața de zi cu zi și la posibilele
semne din lumea nevăzută, a fost italianul
Giovannino Guareschi, creatorul unor perso‑
naje charismatice precum părintele romano‑
catolic Don Camillo și primarul comunist
Peppone (un Iosif la superlativ).
„Roșii” au negat întotdeauna existența
lui Dumnezeu și au promovat ateismul ma‑
terialist‑științific: omul se naște, trăiește, mun‑
cește, își crește copiii (când este lăsat să‑i aibă)
cu frica să nu supere Partidul și moare. Punct.
Nimic în continuare. Cel puțin asta trebuiau să
propovăduiască activiștii în numele lui Marx,
Engels și Lenin. Scrierile lui Guareschi ne arată
de ce nu a fost bine așa, de ce ideologia terorii
n‑a făcut prozeliți și de ce lumea n‑a acceptat
lipsa de speranță ca piatră la căpătâi.
În „Don Camillo și turma sa”, cel de‑al
doilea volum din serie, există o povestire des‑
pre Libero Martelli, omul poreclit Romagnolo,
cel care toată viața a cerut să fie înmormântat
civil, fără preot, doar cu o fanfară care să
intoneze imnul lui Garibaldi (un fel de
marseilleză italiană), într‑un tempo lent, potri‑
vit cu ritmul cortegiului mortuar. Și‑a repetat
opțiunea și atunci când a împlinit 90 de ani.
Dar când a aflat de „ciudata afacere a cailor”, a
decis că, în ultimul ceas, trebuie să ia urgent
măsurile potrivite.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
În desenul animat cu pisicile din veselul
Paris, există o secvență unde motanul ticălos
Miaurice o plimbă pe naiva Mewsette cu tră‑
surica prin pădure și îi cântă că, deși caii râd și
umblă, ei nu pot vorbi, mai ales despre ceea ce
se întâmplă în caleștile pe care le trag. Dar nu
există secret neaflat, mai ales la noi la țară.
În anii ʹ50, când nu erau prea mulți
doctori pe la sate, câte unul avea în grijă mai
multe așezări și, ca să ajungă la ele, umbla cu
șareta de la un loc la altul. Trebuie să reținem
faptul că psihologia cabalină este puternic
marcată de rutină. Caii lăsați liberi se întorc de
obicei singuri la grajdul lor, iar celor care fac zi
de zi ‑ ori chiar noapte de noapte ‑ același
traseu, li se întipărește drumul în minte. Când
omul nu‑i îndeamnă altcumva și alegerea
rămâne la latitudinea lor, ei aleg să procedeze
după cum au fost învățați.
Medicul care a tras ponoasele în cazul de
față s‑a obișnuit să poposească la o domni‑
șoară asistentă, pe care o vizita după lăsarea
întunericului și de unde pleca acasă, unde‑l
aștepta soția și cei trei copii. Nimeni nu bănuia
nimic și nici nu s‑ar fi aflat în veci, dacă o dată
doctorul n‑ar fi băut un pic mai mult și n‑ar fi
adormit în teleguță. S‑a trezit abia de
dimineață, în zori, la poarta drăguței, unde‑l
purtase ‑ ca de obicei ‑ bidiviul. Desigur, la ora
aceea începuse deja forfota în gospodăriile din
împrejurimi, căci țăranul se trezește deodată
cu soarele, așa că una‑doua s‑a aflat de relația
ilicită dintre cele două cadre sanitare.
Eroii lui Guareschi au fost surprinși
tocmai de această latură de întipărire a memo‑
riei cabaline. Când în satul vecin a murit
bătrânul lider comunist, tovarășii săi au dorit
să‑l îngroape fără cuvenita slujbă religioasă.
De prohodit l‑a prohodit secretarul de partid,
apoi au desfășurat steagurile roșii, au așezat pe
laturile dricului coroanele decorate cu garoafe
roșii, lumea îndoliată și‑a legat câte‑o cravată
roșie la gât și i‑au cântat „Bandiera Rossa” în
tempo de marș funebru. Cortegiul a pornit de
la casa răposatului către cimitir. Drumul trecea
prin centrul localității, deci prin fața bisericii.
Când au ajuns în dreptul ei, caii care trăgeau
dricul s‑au oprit. Degeaba i‑a îndemnat vizitiul,
i‑a suduit, i‑a biciuit, i‑a prins de zăbală și i‑a
tras. Atelajul nu s‑a mișcat niciun pas până
când cineva a trimis după preot și l‑au rugat să
tragă clopotul. Așa fuseseră bidivii obișnuiți și
n‑aveau de gând să procedeze altcumva. Abia
când au auzit dangătul lugubru al clopotului
bătut în dungă, atunci s‑au opintit și au pornit
mai departe.
Romagnolo era bogat. De teamă să nu
pățească și el la fel, a cumpărat o camionetă
neagră și a donat‑o consiliului local pentru a
servi la înmormântări. „Așa i‑am aranjat și pe
preoți, și pe cai! Când mă vor așeza în sicriu,
voi avea un ultim drum fără peripeții.” a
declarat satisfăcut. Dar n‑a avut cum să
constate că s‑a înșelat. De bucurie că și‑a
aranjat ploile, a băut câteva pahare de vin în
plus și a adormit în șanț, ceea ce la nouăzeci și
unu de ani i‑a fost fatal. Astfel, noua mașină de
la serviciul comunal de pompe funebre l‑a
purtat în primul ei drum spre locul de veci
chiar pe donator.
Toți locuitorii au venit să‑l petreacă, mai
ales că nimeni nu mai participase la o înmor‑
mântare cu camioneta. Fanfara a intonat me‑
lodia cerută, motorul a pornit să toarcă în
surdină, mașina a început să avanseze încet și
constant. Până când a ajuns în centru, în fața
bisericii. Atunci, dintr‑odată, s‑a oprit. Pur și
simplu, a încremenit. De uimire, a tăcut și
orchestra. Șoferul a coborât, a luat manivela și
a învârtit‑o de câteva ori ca să‑i dea un imbold.
Degeaba. A ridicat capota și a verificat bujiile,
carburatorul, nivelul combustibilului în rezer‑
vor. Totul era în regulă și totuși mecanismul
nu pornea.
Printr‑o crăpătură a jaluzelelor, Don
Camillo s‑a uitat o vreme la motorul încăpățâ‑
nat și la oamenii care se agitau în jur, apoi și‑a
făcut o cruce pentru sufletul mortului și s‑a
dus să tragă clopotul, spunând: „Domnul să se
îndure! Dumnezeu să‑l miluiască!”
Speriat de dangăt, șoferul a răsucit din
nou cheia în contact și de această dată motorul
a pornit. Dar nici oamenii, nici fanfara n‑au ajuns
să‑l însoțească, deoarece, îngrozit, a băgat
mașina în viteză, a dispărut într‑un nor de praf
și i‑a așteptat pe ceilalți în poarta cimitirului.
Pentru că, la urma urmei, forța de tracți‑
une a autovehiculelor se măsoară în cai putere,
iar caii sunt victimele propriei rutine, nu‑i așa?
Articol preluat din „Caiete Silvane” nr. 127‑128 /
august‑septembrie 2015, pp. 47‑48.
45
Mistere
Anul I nr. 1, noiembrie 2023

Artefact misterios descoperit în Kosovo

Mircea Liviu Goga

Surse:
https://worldnews24.net/kosovo‑descoperit‑un‑transformator‑vechi‑de‑20‑000‑de‑ani/
https://pikabu.ru/story/
sledyi_proshlyikh_tsivilizatsiy_v_kosovo_nashli_transformator_kotoromu_20000_let_5591556
https://chtrz.ru/novosti/transformator‑drevnosti/
https://ekabu.ru/161248‑v‑kosovo‑nashli‑transformator‑vozrastom‑20‑tysyach‑let‑7‑foto.html

PE TERITORIUL Kosovo în zona mun‑
telui Shar‑Planina (Pestria Gora), fotograful și
cerce‑tătorul Ismet Smaily a descoperit un ar‑
tefact misterios care nu se încadrează în istoria
oficială a civilizației umane. Este o piatră de o
formă neobișnuită în care este cuprinsă o bo‑
bină electromagnetică aparținând, probabil
unui transformator. Iar bobina de cupru nu
este introdusă pur și simplu în canelura decu‑
pată, ci este inclusă în materialul de bază al
pietrei, ca și cum piatra ar fi fost topită iar apoi
turnată în forma necesară pentru crearea tran‑
sformatorului. Astfel bobina acestui transforma‑
tor este încorporată în piatră, făcând corp co‑
mun cu aceasta. Firele sunt fabricate din cupru
de înal‑tă puritate. Ismet a oferit o bucată din
această piatră pentru analiză și s‑a stabilit că
are cel puțin 20.000 de ani vechime. Adăugat la
carcasa de piatră și la bobinele cu fire de
cupru, există și un izolator, diferit de mate‑
rialul din jur; acesta formează o bandă convexă
în jurul bobinei, și este la fel de inglobat în
piatră ca bobina în sine. Pe cealaltă parte a
pietrei există 4 deschideri amplasate simetric,
care reprezintă cel mai probabil prize pentru
conductori exteriori alimentați de la transfor‑
mator cu energie. Faptul că acest transformator
este încorporat într‑o piatră indică faptul că s‑a
încercat camuflarea lui în peisajul natural al mun‑
ților pentru a înșela oamenii din acele vremuri.
Nu se poate spune cu exactitate care este
originea sa sau cine l‑a fabricat, dar este cert ca

46
FANTAS TI CA
MAGAZIN
a fost construit de către entități mult mai inte‑
ligente decât omul paleolitic. Este probabil că a
fost folosit ca sursă de energie electrică, pentru
a alimenta anumite mașinării.
Acest artefact misterios venit din adân‑
cul timpului ar putea pune într‑o altă lumină
istoria vechii Europe, bineînțeles dacă va fi
investigat oficial de savanții care au confirmat
și faptul că acest electrotransformator a fost
realizat acum 20.000 de ani. Nu credem însă cu
adevărat că oamenii de știință care studiază
artefactul vor fi dispuși să spună adevărul des‑
pre descoperirea misterioasă. Muntele Shar este
unul dintre cele mai înalte creste montane situ‑
ate în Peninsula Balcanică. Întinderea sa este
de peste 200 de kilometri, iar această creastă,
într‑un anumit sens, unește Macedonia, Kosovo
și Albania, după ce a trecut prin toate aceste
teritorii. Cele mai înalte puncte ale muntelui
Shar‑Planina sunt vârfurile ‑ Titov‑Vrh și
Turchin, a căror înălțime depășește 2.700 de
metri. (Mir Factov). Acest transformator arhaic
demonstrează încă odată că trecutul planetei
noastre este mai misterios decât se crede. Oare
cine folosea energie electrică acum 20.000 de
ani?
Mircea Liviu Goga
47

Turdaș ‑ orașul zeilor
Cel mai mare oraș‑cetate din preistoria Europei
Surse:
https://www.gandul.ro/financiar/cel‑mai‑vechi‑oras‑din‑transilvania‑ar‑putea‑fi‑reconstituit‑
langa‑autostrada‑sibiu‑nadlac‑9973170
https://www.ziaruldeiasi.ro/national‑extern/primul‑oras‑din‑transilvania‑descoperit‑pe‑
santierul‑autostrazii‑sibiu‑nadlac~ni8qu1
https://doctorate.ulbsibiu.ro/wp‑content/uploads/Rez‑ro‑Palaghie.pdf
CEL MAI mare oraș european al lumii
preistorice, unul dintre primele în care sunt
identificate rudimente de credință centralizată
este uimitor prin edificii, întindere și atribuții,
se afla în Romania.
La mijlocul sec XIX, au fost făcute pri‑
mele descoperiri arheologice în zonă. Ulterior,
în anul 1875, baroneasa Zsofia Torma a făcut în
aceeași zonă câteva descoperiri notabile, printre
care și inscripții cu un protoscris.
Ruinele așezării neolitice protourbane din
județul Hunedoara, mai precis din zona Tur‑
daș‑Lunca, prezintă similarități cu cele orientale,
au fost studiate sporadic de către specialiștii
Muzeului Brukenthal în perioada 1992‑1998,
apoi mai intens in 2011, cu ocazia lucrărilor
făcute pe traseul autostrăzii Sibiu‑Nădlac.
Orașul datează din epoca pietrei, având
6.200 de ani, are 100 de hectare și este prima
așezare fortificată de mari dimensiuni, atestată
în lume. Accesul în cetate se făcea prin 2 porți
dotate cu turnuri. Apărată de fortificații din
lemn, și de 11 palisade ce însumează 1,3 Km
de fortificații si 7 Km de împrejmuiri făcute din
valuri de pământ, dublate de șanțuri pentru
îngreunarea accesului spre interior, cetatea dis‑
punea și de puncte permanente de observație.
Zona avea un caracter sacru pentru
locuitorii ei. O dovedesc atelierele de statui
antropomorfe și zoomorfe dedicate zeilor, ce
erau arse în 60 de cuptoare cu structură lungă.
Specialiștii au atribuit și alta posibilă valentă, a
acestor instalații, cea de taiere a buștenilor nece‑
48
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
sari pentru consolidări. Artefactele ceramice,
erau ulterior distribuite credincioșilor din zona
de influență. Sacralitatea justifică eforturile su‑
praomenești ale conducătorilor de a rezista
cataclismelor (inundații cauzate de râul Mureș
și alunecări de teren), care i‑ar fi putut deter‑
mina să se mute. Pentru a‑și proteja habitatul
aceștia au recurs la lucrări tehnice (supraînăl‑
țări, consolidări, șanțuri de captare și evacuare
a apei pluviale) ce presupuneau un volum de
muncă uriaș și o ingeniozitate cu mult mai înain‑
tată decât soluțiile vremii. Roata era încă necu‑
noscută.
Cetatea a generat prosperitate locuitorilor
ei, devenind la un moment dat suprapopulată,
astfel ca au fost clădite locuințe și în afara for‑
tificațiilor.
Credința locuitorilor includea și sacrificii
ritualice, scheletele a 5 victime fiind descoperite
în cursul cercetărilor întreprinse până în pre‑
zent, la distante de 200 de metri în incintele
fortificațiilor, majoritatea cu membrele legate,
cu capul tăiat și pus pe piept.
Printre obiectele descoperite în șantierul
arheologic se numără și câteva ce reprezintă
persoane așezate pe tron, un simbol de necon‑
testat al conducerii de tip monarhic, al cetății,
în opinia specialiștilor.
Orașul străvechi își așteaptă răbdător
dreptul la notorietate.
Sorin Nină
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Portretul unui artist

Ramona Andronache
în dialog cu Daniel Cristian Dumitru

DCD: Ne‑am cunoscut întâmplător, prin domnul

Iulian Margu, al cărui volum de povestiri „Rever‑
sibil”, în curs de apariție în colecția FANTASTICA
a editurii Cristian PlusArt îl vei ilustra. Sunt convins,
de altfel, că mulți dintre cititorii noștri nu te cunosc.
Spune‑ne, așadar, câte ceva despre tine: unde te‑ai
născut, ce studii ai făcut, cum ai ajuns să te stabi‑
lești în Italia?
M‑am născut in Rm. Vâlcea, unde am și
absolvit Liceul de Artă, iar mai târziu am con‑
tinuat studiile la Academia de Arte Plastice din
București. La scurt timp după, am lucrat o pe‑
rioadă la „Teatrul Municipal Ariel”, ca sceno‑
graf și director artistic. Încă din perioada facul‑
tății, dar și după terminarea ei mi s‑a propus
să recit, să joc în anumite piese de teatru, atât
in București cât și în Rm. Vâlcea, de data asta
ca actriță și,de asemenea, mi s‑a propus să
prezint niște emisiuni la două televiziuni din
București. Se pare totuși că destinul meu a fost
și a rămas legat de artele plastice.
De la o vârstă fragedă desenam și pictam
DCD: Se spune că arta se datorează în special mu‑
alături de tatăl meu. Datorita unor situații dra‑
zei și inspirației, însă eu nu cred în totalitate asta.
matice trăite de mine în ultimii ani de facultate,
viața mea a luat un alt curs. Am ales sa plec în Părerea mea este că înainte de a deveni artist, o per‑
Italia în ideea de a lăsa în urmă anumite lu‑ soană trebuie să ia o decizie în acest sens. Deci,
cruri și a încerca să văd viața dintr‑o perspec‑ înainte de toate este decizia și, ca după orice deci‑
tiva diferită, reușind să mențin o stare de opti‑ zie, universul începe să se modeleze în sensul îm‑
mism. Inițial am plecat într‑o simplă vacanță, plinirii deciziei. Într‑un final apare și inspirația.
în vizita la fratele meu, care locuia în Italia deja De aceea te întreb: de ce ai ales pictura și nu grafica,
de mulți ani împreună cu familia, însă apoi am muzica sau literatura? Ca artist, te‑ai fi putut ma‑
decis să mai rămân. O poveste de iubire de nifesta în toate aceste modalități.
atunci cu un italian pe nume Alberto, m‑a
convins să mă întorc, să tot revin în acea zonă Cred că decizia mea de a deveni o artistă
pentru mai mult timp. Restul e o poveste lun‑ a avut loc sau s‑a înfiripat în sufletul meu pe
gă, complicată, dar interesantă, însă mă opresc când eram o copilă și desenam și pictam ore‑n
aici. șir, stând pe o păturică pe scările blocului,

49

alături de o vecină, pe nume Narcisa. Drept
pentru care, puțin mai târziu, amândouă aveam
reumatism, iar mama ei, care era asistentă ne
făcea injecții cu moldamin, care provocau o
durere teribilă. O săptămână întreagă șchiopă‑
tam și aveam dureri. Cine a făcut astfel de in‑
jecții măcar o data în viață, știe despre ce vor‑
besc și cât de dureroase sunt. Ne plăcea enorm
să desenăm. Narcisa era o fată foarte talentată
și creativă, care m‑a făcut să iubesc și mai mult
această ramură importanta a artei. Eu deja pic‑
tam în acuarele și ulei de in, îndrumată de tatăl
meu. El era și este în mod nativ foarte talentat
în desen și pictură. Când era adolescent, a
absolvit „Școala Populară de Artă”, cum era
beam meseria asta și arta teatrală. Toată lumea
spunea că am carismă, dicție, că sunt extrem
de talentată și că ar fi indicat să fac teatru; că
am har. De altfel, eram foarte curajoasă, glu‑
meață, vorbăreață, dezinvoltă și fără trac pe
scenă, excepție făcând doar cel pozitiv. Pe la
vârsta de 8 ani am recitat și jucat în niște filme
de scurt metraj realizate de tatăl meu împre‑
ună cu domnul Iulian Margu, care au fost pre‑
zentate în cadrul unor Festivaluri de Film și
care au primit premii internaționale.
50
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
atunci. Făcea totul din pasiune, el având cu
totul altă meserie.
Ideea de a fi artist plastic și de a continua
pe linia asta a sălășluit dintotdeauna în interi‑
orul meu. Mereu am simțit că sunt făcută pen‑
tru asta. Desenam și pictam foarte multe ore
pe zi, fără să‑mi dau seama când trecea timpul
și o făceam cu o deosebit de mare plăcere.
Cred că cel mai mult aș fi putut să con‑
tinui în teatru ca actriță. În copilărie, am făcut
cursuri de actorie la un Cerc de Artă pentru
copii pentru câțiva ani și îmi amintesc că deve‑
nisem cea mai bună. Ba chiar din perioada
grădiniței mi se dădeau cele mai importante
scenete și roluri de interpretat. Plus de asta, iu‑
Legat de muzică, mulți colegi muzicieni
mi‑au spus că trebuia să fac și muzică, având o
voce bună, caldă, și o bună ureche muzicală. În
copilărie, în perioada școlii generale, în clasele
4‑8, nu am făcut însă decât să cânt în corul
școlii și în cel al elevilor care activau la eveni‑
mente la nivelul județului nostru, Rm. Vâlcea,
aleasă fiind de un mare dirijor, domnul Piloiu.
Tot pe‑atunci am făcut câțiva ani de balet clasic
și am fost aleasă ca model, prezentând modă
pentru copii pe un podium creat într‑un mare
magazin de la acea vreme.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Literatura a făcut mereu parte din mine,
ca atare plăcerea de a citi a venit în mod na‑
tural și firesc. De asemenea, am observat că mă
atrăgea ideea de a scrie. Aveam o latură profund
romantică, nostalgică și extrem de sensibilă,
care mă făcea adesea să reflectez, să fac intros‑
pecții adânci asupra a ceea ce mi se întâmplă,
dar încercam să mă exprim într‑o manieră cât
mai sugestivă, expresivă, metaforică, interesantă,
uneori complexă și alambicată, alteori simplă
dar incisivă. Eram o fire foarte inventivă în
orice, căreia îi plăcea și încerca să fie originală.
Asta e o caracteristică extrem de importantă a
mea ‑ mereu am ținut să fiu cât mai originală
în tot ceea ce făceam, fiind cumva mereu
înaintea vremurilor mele ca mentalitate, mod
de a fi, mod de‑a mă impune, atât ca persona‑
litate artistică cât și personală, caracter și inge‑
niozitate.
Despre grafică pot să spun că m‑a intri‑
gat, am adorat‑o și admirat‑o dintotdeauna,
însă nu am simțit că vreau să mă dedic ei în
mod mai amplu, mai profund și mai serios.
Iubesc foarte mult și fotografia și tot timpul
încerc sa creez fotografii care sa creeze stări, să
fac compoziții mai speciale și cu jocuri de
lumini, de culoare, de contraste mai interesan‑
te, mai poetice, mai artistice. Mă joc adesea
făcând tot felul de fotografii, pe care le postez
pe social‑network ‑ pe Instagram sau Facebook.
Apropo de asta, puteți vedea profilul meu pe
INSTAGRAM clicând: ramo.pittrice. Totuși eu
am făcut parte dintr‑o generație de artiști care
au fost antrenați încă din perioada Liceului de
Artă, să facă câte puțin din toate, adică:
desen, pictură, decorative, modelaj, sculptură,
grafică tapiserie, ceramică, istoria artelor. Eu ca
și majoritatea colegilor mei am ales secția de
decorative.
Am încercat să învăț să fac cât mai multe
lucruri și nu oricum. Așa că am ales pe par‑
cursul anilor să învăț, să mă dezvolt mai mult.
Ca artist plastic și artist în general consider e
foarte important să fii cât mai versatil, lucrând
cât mai mult pentru a te perfecționa sau a te
specializa și asta am făcut și eu încercând să
stăpânesc cât mai bine și cât mai multe tehnici
în cât mai multe ramuri ale artei plastice.
Am ales pictura de șevalet, pentru că mă
regăsesc cel mai bine în ea. Pot să mă manifest
cât mai liber, cât mai deschis. Mă ajută să‑mi
exprim stările exact așa cum simt, prin anumite
instrumente plastice ca juxtapunerile de tușe,
diversitatea liniilor, pete, puncte, toate printr‑un
mod pasional, în maniera expresivă, lăsându‑mă
condusa de gestualitatea fireasca a degetelor, a
mâinilor cu ajutorul pensulelor, șpaclurilor
care se continuă ca o prelungire a spiritului și a
felului meu de a simți și de a gândi și pe care
le înșir pe o pânză, carton sau orice alt suport.
Mesajul pe care vreau să‑l transmit diferă de la
tablou la tablou, de la o temă la alta și de la o
situație la alta ‑ povestită sau nu, mai direct,
ușor legibilă sau mai greu, transmisă, exprimată
prin culoare, dar care să te învețe să‑ti trăiești
viața cu tot ceea ce vine ea ‑ bucurie, durere,
tristețe, melancolie, etc. Să te învețe să riști,
când este cazul, să nu‑ți fie frică să ieși din
zona ta de confort pentru a te dezvolta și a
vibra altfel.
Stilul meu pictural practic e format din
mixajul dintre trei mari și importante curente:
impresionism, expresionism și gestualism.
DCD: Ceea ce am remarcat în mod special la tablou‑
rile tale, este expresivitatea lor. Privitorul n‑are cum
să nu vadă tristețea, bucuria, dragostea sau dispera‑
rea personajelor. Sunt convins că dincolo de senti‑
mente, există și un mesaj pe care vrei să‑l transmiți
prin intermediul operelor tale. Ni‑l poți divulga?
Cu timpul am înțeles că viața, destinul
uneori ne poate lovi puternic, ne poate abate
de la drumul inițial, ne poate călca în picioare,
ne poate îngenunchea, dar ARTA are rolul să
ne amintească de faptul că avem un SUFLET
de care trebuie să ținem cont. Eu am ales sa fac
cadou emoții puternice celor care „aleg să se
piardă” în tablourile mele. Pentru mine ARTA
e dialog și pasiune între suflete și cred că
trebuie să privești o operă de artă ca și când ar
fi o oglindă în care să‑ti privești propriul
suflet.
Iubesc să pun în evidentă puțin din tot
ceea ce ne oferă viața și consider că punctul
forte al unui artist e să știe când să se oprească,
atunci când pictează.
DCD: Din câte știu, te bucuri de succes; arta ta
este recunoscută. Ne poți da câteva detalii despre pre‑
miile obținute, participările la simpozioane precum
și aparițiile în revistele de specialitate?
51
 Anul I nr. 1, noiembrie 2023

‑ Premio Cultura Identità – Arti Visive

Am început să particip la concursuri de (pittura, grafica, scultura, grafica fotografica) ‑
pictură, fiind împinsă, impulsionata de un bă‑ Spezia ‑ 2019
trânel din Sicilia, care era prieten cu mine pe ‑ Premio Internazionale Cristoforo Colombo
Facebook și căruia îi plăcea foarte mult cum (Esploratore D`Arte) ‑ 15 iunie 2018
pictez. Mă aprecia, admira ceea ce fac și vedea ‑ Premio Città di Parigi – iunie 2019 .
un mare talent în mine. Așa că mi‑a trimis mo‑ ‑ Premio Trofeo Internazionale Tavolozza
dulul unui concurs de pictura și m‑a rugat să‑l D`Argento – Palermo, iunie 2018
completez și să mă înscriu. ‑ Premio Star del `Arte ` 19 ‑ Palermo, de‑
Am făcut asta mai mult în glumă, însă cembrie 2019.
ulterior dintre 3000 de pictori am fost aleasa ‑ Premio Artista dell`Anno 2019, ianuarie
între cei 27 de pictori care aveau dreptul la o 2019
mini‑expoziție personală, la „Palazzo Ferrajoli” ‑ Mostra personale in Como ‑ 7 iulie 2012
din Roma, o locație de mare renume artistic și ‑ Premio Guglielmo Secondo, 12‑18 ‑2020.
considerată foarte importantă în domeniul ar‑ Apoi au fost și apariții în câteva reviste și
tistic și în lumea artei din Italia. colaborarea cu Fabrizio Corona la Agenzia lui
Apoi am fost invitată la diverse simpozi‑ Multimedia, în 2011.
oane și evenimente artistice, precum și parti‑ Am participat și la emisiuni tv. – online
ciparea la alte concursuri internaționale prin cu anumite teme din artă și despre artă, în
intermediul cărora am avut ocazia să cunosc și perioada pandemiei, la VTV și Antena 3 ‑ Rm.
să comunic cu cei mai mari critici de artă din Vâlcea
Italia, care și‑au arătat aprecierea fața de stilul
în care pictez și personalitatea mea artistica. DCD: Mulțumim că ai fost alături de noi în acest
Am castigat și câteva premii: prim număr al revistei FANTASTICA. Îți dorim
‑ L`arte si mostra ‑ 30 mai 2018 ‑ ROMA mult succes pe mai departe.
‑ Premio Internazionale Raffaello ‑ 18 octom‑
brie 2018 (Palazzo Isolani – Bologna).

52
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Mircea Liviu Goga
Prima bandă desenată din lume
PRIMA BANDĂ desenată din lume „a
apărut în 1827 și a fost realizată de un profesor
elvețian, Rodolphe Topffer (1799‑1846) fiind
publicată și sub formă de carte în 1837 (Les
Amours de M. Vieux Bois)”. Cel puțin așa ne
spune istoria și Dodo Niță, președintele Salo‑
nului Național de Benzi desenate din România.
Într‑un fel, este chiar corect, cu toate că fran‑
cezii își readjudecă primatul în ceea ce privește
realizarea benzi desenate aducând în discuție
celebra tapiserie de la Bayeux. Tapiseria de la
Bayeux (localitate în Normandia, Franța) este,
se zice, cea mai frumoasă și mai vestită cronică
ilustrată a secolului al XI‑lea. Tehnic vorbind,
tapiseria de la Bayeux nu este de fapt o tapi‑
serie (care este o împletitură), ci o broderie (o
cusătură). Într‑o vreme în care majoritatea po‑
pulației era analfabetă, tapiseria era desemnată
să spună poporului povestea cuceririi Angliei
de catre normanzi. Ea este concentrată doar pe
povestea lui William supranumit ulterior
Cuceritorul, și se pare că adevăratul comandi‑
tar al acestei capodopere ar fi fost fratele vitreg
a lui William, episcopul Odo din Bayeux care l‑a
însoțit la Hastings, unde a jucat un rol impor‑
tant în desfășurarea bătăliei. Întreaga campanie
este descrisă pe această pânză lata de 50 cm și
lungă de 70 m.
Dar este tapiseria de la Bayeux cu ade‑
vărat prima bandă desenată din lume?
Pentru a ne lămuri, trebuie ca mai întâi
să descoperim o definiție exactă a benzii dese‑
nate. Iată definiția pe care o găsim la această
oră în Wikipedia: „O bandă desenată repre‑
zintă un mijloc de comunicare pe cale grafică,
alcătuit cu ajutorul imaginilor și, adeseori, a
cuvintelor, în scopul de a ilustra un fir narativ”.
Bandă desenată
În această definiție se remarcă, pentru
început, că „mijlocul de comunicare grafică”
nu e în mod absolut definit. Evident, nici nu
poate fi. Azi există și alte modalități de a rea‑
liza benzi desenate; puteți lua colecția revistei
„Metal Hurlant” pentru a constata că ea pre‑
zintă nu numai benzi propriu‑zis desenate, ci
și benzi realizate experimental cu tehnici mixte
și uneori bizare, mergînd de la jocuri din dife‑
rite petece textile până la figurine de plastilină.
În banda desenată contemporană e permis a‑
proape orice experiment; mai putem numi
aceste experimente „bandă desenată”? Dacă
da, demersul meu prezentat în aceste pagini
devine semnificativ și sustenabil.
Definiția deja menționată a benzii desenate
omite o caracteristică importantă a acesteia: ire‑
petabilitatea evenimentului descris. E, într‑ade‑
văr, o caracteristică specifică oricărei benzi de‑
senate autentice, deoarece el o diferențiază de,
să zicem, proiecțiile paleolitice gravate pe pereții
peșterilor Lascaux sau Altamira. Și acolo apar
imagini succesive care pot fi interpretate ca
reprezentarea unui fir narativ, dar acel fir na‑
rativ nu este unul irepetabil; el ține de o iniți‑
ere șamanică și va fi reluat, fără modificări, de
la o generație la alta de către cei care intrau în
acele peșteri pentru a‑și câștiga maturitatea
spirituală. Andre Leroi‑Gourhan (arheolog, pale‑
ontolog, paleoantropolog și antropolog de
renume mondial) numea respectivele peșteri
sanctuare paleolitice. Pe baza lor era întreținut
un ritual, iar evenimentele care se petreceau,
ilustrate de imaginile de pe pereți, aparțineau
unui timp mitic și unui spațiu mitic, ambele
repetabile și pe care ni le definesc în profundul
lor înțeles un Mircea Eliade sau un Vasile
53

Lovinescu. În egală măsură, nu pot reprezenta
benzi desenate imaginile din mormintele fara‑
onilor ce prezintă, succesiv, drumul sufletului
(denumit Ka) spre tărâmurile zeilor; și în acest
caz avem imaginile desfășurării unui ritual
repetabil. În schimb, acțiunile descrise de ben‑
zile desenate actuale nu sunt repetabile: ele
prezintă evenimente (fictive sau nu) demne de
a fi menționate tocmai pentru că se petrec într‑
un spațiu și într‑un timp bine conturate, ire‑
petabile, indiferent cât ar fi ele de imaginare.
În România banda desenată nu a repre‑
zentat niciodată un aspect important in istoria
culturală, în ciuda afirmațiilor făcute de anu‑
mite persoane care doresc să impună convenții
acolo unde acestea sunt de neimpus. E adevă‑
rat că apariția primei benzi desenate din țara
noastră, Amicul Copiilor, avea loc foarte tim‑
puriu, pe la 1891, sub influența modelului
austriac, iar primele benzi desenate originale
românești au aparut în 1896 in Revista Copi‑
ilor; dar ele nu au ajuns niciodată să ne influ‑
ențeze într‑un mod amplu cultura, așa cum s‑a
întâmplat la francezi, de pildă. Pentru români,
B.D.‑ul a reprezentat mereu o modalitate de
exprimare oarecum excentrică și mergând pe
linia divertismentului, în majoritatea cazurilor
adresându‑se copiilor și nu adulților.
Și totuși, pentru istoria acestui pământ,
banda desenată e deosebit de importantă.
Cea la care doresc să mă refer nu a fost
realizată de noi, dar ni se adresează în mod
direct și este, cred, cu adevărat prima bandă
desenată a lumii. Citez iarăși din Wikipedia:
„Columna lui Traian este un monument antic
din Roma construit din ordinul împăratului
Traian, pentru comemorarea victoriei sale în
Dacia, care s‑a păstrat până în zilele noastre.
Monumentul se află în Forul lui Traian, în
imediata apropiere ‑ la nord ‑ de Forul roman.
Terminată în 113, columna are exteriorul
54
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în
formă de spirală, care reproduce artistic sub o
formă epică războaiele dintre romani și daci
purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.
Columna are o înălțime de aproximativ 30 de
metri și conține 18 blocuri masive de marmură
de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone. În
anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din
ruinele forului lui Traian din ordinul Papei
Paul al III‑lea. Marele arhitect Fontana s‑a
ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558. În
1589‑1590, în locul statuii lui Traian, aflată
inițial în vârful columnei, dar dispărută încă
din antichitate, a fost așezată o statuie a
Sfântului Petru. Basorelieful prezintă scene de
luptă din campaniile lui Traian împotriva
dacilor din 101‑102 (în partea de sus a colum‑
nei) și 105‑106 (în partea de jos)”. Atingând
apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124
de episoade care îmbracă în spirală trunchiul
coloanei și care se pare că ilustrează Comen‑
tariile lui Traian despre războaiele dacice (De
bello dacico), sunt prima relatare a unui
eveniment istoric irepetabil care se integrează
complet definiției date azi benzii desenate.
Pentru cei care admiră în zilele noastre scenele
de pe columnă țin să precizez că inițial toate
imaginile au fost pictate în culori vii, culori
care au fost șterse de trecerea trimpului. O
tehnică similară a fost utilizată și pe monu‑
mentul de la Adamclisi, construit mai devreme,
între anii 106‑109 la ordinul lui Traian, dar în
cazul acestuia lipsește un fir epic care să lege
între ele scenele.
În orice caz, împăratul se poate mândri
cu faptul de a fi realizat la Roma prima bandă
desenată din lume cu subiect istoric iar noi,
românii, moștenitorii direcți ai dacilor, ne pu‑
tem la rândul nostru mândri că suntem, dacă
nu creatorii, cel puțin protagoniștii acesteia.
FANTAS TI CA
MAGAZIN

55
 Anul I nr. 1, noiembrie 2023

56
FANTAS TI CA
MAGAZIN

57
 Anul I nr. 1, noiembrie 2023

Planșe preluate din AH, BD ‑ sindycart.net

58
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Carte recomandată

59

Maria Anastasiu
Despre „O noapte în Paradis”
O LECTURĂ dinamică, antrenantă, „O
noapte în Paradis” este mai mult decât un ro‑
man de suspans, este o incursiune în subcon‑
știentul uman, în lumea visului, a călătoriilor
în timp. Subiectul pornește de la ceva aparent
foarte simplu: un drog capabil să‑i ofere consu‑
matorului său vise în care este personajul prin‑
cipal al unei aventuri ca în filme. Dar povestea
este mult mai complexă de atât: de la schimbul
de identitate până la posibilitatea unor univer‑
suri paralele, pe măsură ce citești, fiecare pagi‑
nă a romanului te face să pui la îndoială tot ce
ai aflat în paginile anterioare, să reconsideri,
alături de eroina cărții, însăși identitatea aces‑
teia, țesătura lumii din care face parte.
Mi‑a adus aminte de celebrul film „In‑
ception” al lui Christopher Nolan, dar aici as‑
pectul misterios și faptul că visele sunt ceva
necontrolat face ca miza să crească până la pa‑
roxism. (S‑ar putea realiza lesne și după romanul
acesta un film sau chiar o mini‑serie de mare
succes.) Povestea începe ca un joc pe care per‑
sonajul principal acceptă să‑l joace pentru a
evada din realitate, doar pentru a avea surpri‑
za că labirintul subconștientului sfârșește prin
a căpăta dimensiunile realității. Ce este vis și
ce este real? – se întreabă eroina romanului, se
întreabă și cititorul care se pierde și el, alături
de ea, în acest labirint pe mai multe nivele ce
pare că nu se mai termină niciodată. Greu de
spus, de altfel, întrebarea pare să depășească
lumea romanului și să se adreseze fiecăruia
dintre noi, să atragă atenția asupra riscurilor
unui subconștient „dezlănțuit”, a unei dorințe
60
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
prea imperioase de a fugi din realitatea încon‑
jurătoare. Și, totuși, poți scăpa de ea cu adevă‑
rat? Cine pe cine influențează – este visul inva‑
dat de realitate sau realitatea de vis? Unde este
limita dintre real și imaginar? Există măcar o
asemenea limită? Iată numai câteva întrebări
pe care le ridică această lectură fascinantă. Sigur,
ca unui cititor bine ancorat în lumea înconjură‑
toare, cartea nu‑ți cere să crezi în premisele ei
și nici nu vrea să te convingă în vreun fel anu‑
me, nu devine greoaie și tezistă, nici nu te în‑
carcă cu amănunte științifice inutile, ca multe
romane fantasy sau SF care vor să demonstreze
cu orice preț (și, aș adăuga eu, în detrimentul
calităților literare ale scrierilor respective) eru‑
diția autorului, ci te invită numai într‑o șaradă
plină de farmec, un joc sofisticat și creativ, din
care te desprinzi cu mare greutate în ultima
clipă.
„O noapte în Paradis” este atât de palpi‑
tantă încât devine incredibil de ușor de citit
(am citit‑o în vreo două ore), căci povestea te ia
pe sus și nici nu știi când ai terminat‑o, nu ai
nici bine timp să‑ți răspunzi la anumite între‑
bări că‑ți și apar în minte altele. Misterul se
păstrează până în ultimul moment, iar lovitura
de teatru pe care, ca cititor, o primești la final
este o adevărate mutare de maestru. Într‑adevăr,
la sfârșitul romanului, te simți ca și cum tu
însuți te‑ai fi trezit dintr‑un vis în care ai fi
vrut să mai rămâi.
Îl recomand visătorilor și nu numai.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Victor Martin
O nouă formă de fantastic românesc
CU NU mult timp în urmă, la editura
„Cristian PlusArt”, în cadrul colecției „FAN‑
TASTICA”, a fost lansat romanul „O noapte în
Paradis”, carte scrisă de scriitorul craiovean
Daniel Cristian DUMITRU.
Autorul practică un fantastic curat, pe li‑
nia trasată de Mircea Eliade, cu accente science
fiction, în stilul lui Philip K. Dick, pe o țesătură
epică absurdă, în stilul lui Franz Kafka, cu umor
de sorginte autohtonă. Paradoxal, încurcăturile
în care ne bagă autorul sunt clare și clarifica‑
toare, totul ducându‑ne pe calea thriller‑ului
practicat azi și foarte bine vândut pe piața
vestică a continentului. Avem de‑a face cu un
amestec de polițier de tip american într‑o at‑
mosferă fantasy. De aici, rezultă o formulă ori‑
ginală, de roman fantastic românesc, formulă
modernă, demnă de un nou început de secol.
Autorul romanului „O noapte în Para‑
dis” este, totodată, și editor. Editura „Cristian
PlusArt” a existat și imediat după revoluția
din 1989, sub conducerea scriitorului prezent,
azi, cu această carte, și a promovat câteva nu‑
me locale, care, cum putem observa astăzi, s‑au
format de‑a lungul timpului și s‑au dovedit a fi
de talent. Unul dintre aceste nume este și Da‑
niel Cristian DUMITRU. El și‑a format un stil
propriu, cristalizat în timp, și practică un
fantastic original, pe linia romanului „Iedera”,
scriere apărută cu mai mult timp în urmă.
Fără a fi un roman de citit în tren, cartea pre‑
zentată azi, „O noapte în Paradis”, este fluentă
și se citește ușor. Pornește pe ideea persona‑
lității multiple din „Dr. Jekyll și Mr. Hyde”, pe
mai multe planuri, care comunică unul cu altul.
Avem de‑a face cu o noapte în paradisul
fiecăruia, o noapte în barul hotelului „Paradis”,
într‑o lume creată de un drog nou, cu efecte
necunoscute și imprevizibile, aflat în ancheta
Securității Statului, o lume a începutului de
secol XX și, în același timp, o lume a zilelor
noastre.
Falii în timp, transmutații, substanțe psi‑
hogene, pistoale, servicii secrete, spionaj, anche‑
te, alcoolism, dispariții și apariții misterioase,
polițiști sub acoperire, schimburi de focuri,
mahalagism, argou, obsesii... Găsim aici tot
tacâmul unui thriller de succes.
În același timp, romanul este un avertis‑
ment și o alegorie. Folosind cu succes trecerea
unei distopii în altă distopie, autorul ceează,
dintr‑o realitate înfricoșătoare, o realitate și
mai înfricoșătoare. Trecutul, prezentul și viito‑
rul personajelor, toate sumbre, se schimbă între
ele. La fel, personajele, toate personaje princi‑
pale, se schimbă la fel, fiecare personaj luând
locul altui personaj, făcând, astfel, scrierea și
mai fascinantă. În orice tandem, cineva e cu un
pas înainte. Fiecare personaj crede că dreptul
său la existență nu e o minciună și trage de el
ca de un elastic până la rupere.
Romanul e o poveste dintr‑o lume pe
care nimeni n‑ar putea s‑o înțeleagă vreodată.
La nașterea acestei lumi, fiecare personaj are
senzația că vine de undeva, dinăuntrul imagi‑
nației, spre afară. Fiecare personaj transmite ci‑
titorului senzația că vine, de undeva, dinafară,
spre înăuntru și nu va mai putea ieși niciodată
de acolo. Orice personaj e bun la ceva.
Niciunul nu e bun la altceva.
Deoarece a trecut vremea în care ploaia
era personaj principal de roman, cititorului nu‑i
mai rămâne altceva de făcut decât să ia cunoș‑
tință de ceea ce se întâmplă afară.
Ca în romanul „Portocala mecanică”, o
simfonie epică scrisă de Anthony Burgess,
61

țesătura epică din „O noapte în Paradis”,
romanul lui Daniel Cristian Dumitru, este
foarte cinematografică.
Nu se calcă nicio clipă vreun paradox
temporal sau vreun paradox spațiu‑timp. Totul
e o construcție logică, iar finalul e la fel de
logic. Valoarea unei scrieri este dată de
greutățile pe care le ridică autorul.
Cartea, în general, e o lume. Și acest ro‑
man e o lume. O lume nu se termină niciodată.
Fiecare personaj își construiește posteritatea pe
posteritatea altui personaj.
Conform unei expresii uzitate, poți să te
bucuri de o lectură care te ține cu sufletul la
gură, până la ultima pagină, acțiunea fiind aici
o cursă contra cronometru. Și finalul e o cursă
din care nu mai rămâne nimeni. După asta,
poți să începi să gândești sau nu.
62
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
Nu te apuca să citești o carte așa bună
dacă nu ai o pregătire fizică adecvată! Înar‑
mează‑te cu talentul de a avea răbdare! Până la
urmă, lumea se plictisește și de banalități, nu
numai de lucrurile serioase, abordate cu talent
și responsabilitate. Viața personajelor unei scri‑
eri de succes e singura oglindă care te defi‑
nește.
Această carte e imposibil să nu te defi‑
nească. Te oglindește așa cum ești.
Scriitorul Daniel Cristian Dumitru este o
carte deschisă. O carte deschisă de tine, citi‑
torule!
Ca după multe alte cărți publicate de
editura „Cristian PlusArt”, și după romanul
„O noapte în Paradis” se poate face un film
foarte bun. Un film cu actori români și tehnică
americană.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Daniel Cristian Dumitru
O noapte în paradis
fragment
Capitolul 1
Neoanele din spatele reclamei de la „Ali‑
mentara”, cum se numea băcănia de vizavi,
pâlpâiră de câteva ori, plimbând umbre prin
mica bucătărie unde Carla și Ina doar ce intra‑
seră. Se așezaseră la o masă la care cu greu ar fi
putut mânca mai mult de două persoane, lipită
de singurul perete al încăperii în care era tăiată
o fereastră. Deși abia ce sosise, după cum se
foia, Carla părea deja pe picior de plecare.
— E al dracului de supărător, spuse fe‑
rindu‑și privirea din calea luminii intermiten‑
te. Nici măcar nu știu cum să stau, să nu fiu
orbită de idioțenia aia de reclamă. Pe tine nu te
deranjează?
— Nu știu... Da... de fapt, nu... nu mă
deranjează. Probabil pentru că n‑o bag în
seamă.
— De ce n‑o repară? Așteaptă cumva să
facă cineva scandal?
— Scandal? Cine să facă scandal? se miră
Ina, amintindu‑și discuțiile purtate cu respon‑
sabilul de magazin de la Alimentara. Parcă n‑ai
ști cum merg lucrurile. Toți suntem bravi și
îndrăzneți, dar când e să trecem la fapte... Să‑l
fi auzit pe Gogu, responsabilul de unitate,
când i s‑au plâns vecinii, că nu pot dormi din
cauza pâlpâitului neoanelor. „Da, cunosc... Star‑
terul e de vină...” se văicărea cu glasul lui
fonfăit. „Dar, eu să știți, nu mă bag. E simplu
să‑l schimbi. Dar dacă mă implic, mai știi,
poate mă trezesc cu ăștia de la ICRAL că‑mi
impută taman mie că s‑a stricat. Nu, nu!... Îmi
pare rău, nu mă bag!” Un prefăcut și jumătate!
— Da, toți sunt niște prefăcuți, pentru că
nimeni nu vrea să supere pe nimeni, aprobă
Carla, ridicându‑se să aprindă plafoniera.
— Nu, te rog, nu suport să stau cu becu‑
rile aprinse! se văicări Ina stăvilindu‑i avântul.
Dacă lumina de afară te deranjează, putem
pleca de la fereastră. Sau putem merge în su‑
fragerie!... Ce zici, mergem în sufragerie?
— Nu, rămânem aici. Oricum, n‑o să stau
foarte mult, se opuse Carla Enăchescu.
Cu o mină care trăda faptul că nu era în
apele ei se așeză la loc, pe scaunul dinaintea
prietenei sale. Tăcu, iar tăcerea se prelungi,
Cala părând absorbită de gânduri. De fapt,
ezita să divulge motivul pentru care venise iar
Ina, cu figura sa posacă și aerele unei școlărițe
timide, nu o încuraja defel să vorbească.
Neonul defect pâlpâi din nou de câteva ori.
— Fir‑ar a dracului de treabă! exclamă
ridicându‑se încă o dată.
— Te rooog!... insistă Ina, împiedicând‑o
și de data aceea să acționeze întrerupătorul.
Dacă vrei, poți să aprinzi becul de la hotă.
Prietena sa oftă apoi se resemnă, pornind
hota. Becul chior de deasupra aragazului nu
oferea cine știe ce lumină însă, atât cât era, se
dovedi suficientă pentru a atenua efectul supă‑
rător al neonului care când mergea, când nu
mergea. Pentru că tot era în picioare, Carla se
apucă să cotrobăie în dulapul cu vesela din
porțelan, unde știa că Ina ținea dosită o sticlă
de burbon ‑ pentru, ocazii speciale, susținea ea.
„De unde atâta ocaziile speciale!” își zi‑
cea Carla, ori de câte ori se servea cu o porție
din sticla cu whisky american, imposibil de găsit
altundeva decât în magazinele ce vindeau pe
valută sau, ca multe alte lucruri bune, la
Marian Postelnicu, colegul lor de serviciu, care
63

distribuia mărfuri de contrabandă. N‑avea nici
cea mai mică remușcare să consume azi un pic,
mâine un pic, din sticla cu alcool păstrată de
prietena sa. Fraieră cum o știa, din proprie
inițiativă Ina n‑ar fi desfăcut‑o poate niciodată,
într‑atât de rare fiind pentru ea ocaziile speciale.
— Vrei?... o întrebă, împungând aerul cu
sticla de burbon, pe care doar ce o găsise.
— Nu, momentan nu prea am chef de
băut, spuse Ina strâmbându‑se.
— Păcatul tău să fie.
Carla turnă într‑unul din paharele în‑
toarse cu gura în jos de pe grătarul uscătorului
de vase o porție generoasă de alcool apoi, îna‑
inte să se reașeze la masă, scotoci prin buzuna‑
rele jachetei pe care refuzase să o dezbrace
până ce dădu de blisterul cu șase pastile roz,
nu mai mari decât bobul de mazăre, pe care îl
adusese special pentru Ina. Cu un gest teatral,
îl aruncă pe mica masă de bucătărie.
— Na, poftim! spuse. Voia ți‑a fost înde‑
plinită.
— Sycodil! Doamne, nu‑mi vine să cred
că ai găsit!
— Mda, uite că am reușit. Ce nu fac eu
pentru cea mai bună prietenă a mea! Mă fac
luntre și punte dacă mă roagă să‑i fac rost de
ceva.
— Deja începi să semeni cu Marian, spuse
Ina. Numai el se laudă că poate face rost de
orice.
Preocupată mai mult de paharul cu bău‑
tură decât de replica prietenei sale, Carla se
feri să comenteze.
— Mmm!.. Tare bun! spuse cu ochii pe
jumătate închiși, după prima înghițitură de
whisky. Plescăi, apoi luă încă o sorbitură.
Adora gustul malțului, în special dacă
era vorba de un burbon vechi de zece ani, cum
era cel pe care prietena, dar și colega sa de
serviciu, îl ținea deoparte.
— Dar, să știi că nu stau să te păzesc
după ce înghiți porcăria aia! continuă mai apoi
pe un ton acuzator.
— Nu, sigur că nu e nevoie să stai... bâi‑
gui Ina, încă sufocată de emoție. Frământa în
mâini blisterul de plastic, întorcându‑l pe toate
fețele și examinându‑l. N‑am mai văzut așa
ceva până acum!... spuse, încă nevenindu‑i să
creadă că ținea în mâini câteva „bilete spre Pa‑
radis”, cum erau denumite în jargon pastilele
64
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
de Sycodil. De fapt, ca să fiu sinceră, nici n‑am
fost foarte convinsă că Sycodil există cu adevă‑
rat. Am crezut că... știi tu... Zvonuri, ca toate
zvonurile...
— Ei bine, uite că există.
— Și mai e și întreg! mai spuse Ina, con‑
statând că locașurile recipientului erau pline.
Mi l‑ai adus cu toate cele șapte pastile.
— Păi, altfel cum?... Poate nu știi, dar
mărfurile de contrabandă nu se livrează gata
folosite, sau cu defecte. Doar în magazine te
poți păcăli.
— Știu, însă credeam că...
— Că l‑am încercat?... Ba, pardon! Eu nu
pun gura pe așa ceva nici să mă tai! Și, dacă
vrei să știi, nici pe tine nu te sfătuiesc s‑o faci.
Chiar dacă ți‑am îndeplinit voia, să știi că nu
sunt deloc cu inima împăcată cu ce ți‑ai pus în
gând. Serios, ți‑am spus și încă îți mai spun: nu
înghiți așa ceva!
— În afara unui „S”, marcat pe fiecare pas‑
tilă, nu scrie nimic, spuse continuând Ina să
examineze blisterul de Sycodil. Ca de fiecare
dată când ajungeau să discute despre Sycodil,
Carla îi dădea sfaturi pe care ea le ignora, pre‑
făcându‑se că nu o aude.
— Zău?... Și ce ai vrea, mă rog, să fie
scris?
— Nu știu... Niște instrucțiuni, ceva...
— Ești nebună?! De fapt, da, de ce mă
mir, tu chiar ești nebună! exclamă Carla, luând
în derâdere depresia de care suferea prietena
sa. Medicamentul de care te tot minunezi e un
drog, fetițo!... Și, e ilegal? Nu se „livrează” cu
prospect.
— Ai dreptate n‑ar fi trebuit să pun astfel
de întrebări, recunoscu Ina plecându‑și privirea.
Dându‑și seama că ridicase fără să vrea
tonul, Carla continuă cu glas împăciuitor:
— Te rog să mă ierți. Departe de mine
gândul să te cert, însă... vreau doar să știu că ai
măcar atâta luciditate încât să pricepi în ce te
bagi dacă te hotărăști să înghiți una dintr‑alea,
spuse arătând acuzator spre pastilele din mâna
prietenei sale.
— Da, știu în ce mă bag... șopti Ina mân‑
gâind cu degetul mare plasticul transparent al
ambalajului. Însă nu văd altă cale. Nu sunt atât
de puternică încât să uit.
— Dar, nimeni nu‑ți cere să uiți, om de
Dumnezeu! Trebuie doar să accepți, să te îm‑
paci cu ideea.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
— Tocmai aia, e că nu pot... Nu pot să
accept că s‑a dus și...
Se porni pe plâns.
Trecuseră aproape șase luni de când un
șofer beat îl omorâse pe Bogdan, logodnicul
Inei, pe trecerea de pietoni, iar de atunci între‑
gul ei univers fusese parcă supt de o gaură
neagră, în locul lui rămânând doar o durere
cumplită și un sentiment de inutilitate ce dese‑
ori o îndemna să‑și pună capăt zilelor și să
încheie cu viața al cărei sens nu‑l mai găsea.
Indiferent ce făcea, gândurile sale erau departe
de realitate. Rămăseseră blocate într‑o buclă
temporală de numai câteva secunde, un film
macabru lung cât o reclamă, nici atât, care nu
avea nici început, nici sfârșit. Era doar o sec‑
vență surprinsă parcă din greșeală de un came‑
raman distrat, care înregistrase fără să vrea o
secvență urbană.
Se întâmplase la sfârșitul martie, într‑o zi
mohorâtă în care ninsese abundent. Zăpada
mieilor – îi spusese Olga, vecina din dreapta,
de la geamul bucătăriei sale, văzând‑o cum tre‑
mura ca o piftie. Nu luase nimic pe ea, un flanel
sau ceva, ca să se apere de frig și umezeală.
Nu‑i păsa. Nici de frig, nici de umezeală și nici
de zăpada mieilor. Îl urmărea pe Bogdan, care
tocmai trecea strada. Zâmbea. Cât despre el,
habar n‑avea că ea îl așteptase, mai mult afară
decât în casă, sau că îi zâmbea de pe balcon.
Zgribulit, își vârâse capul între gulerele ridicate
ale pardesiului, căutând să‑și se apere fața de
vânt și lapoviță. Într‑o mână avea un buchet de
flori și o sticlă de vin spumant „Zarea”, pe care
le flutura când în față, când în spate, după cum
pășea, grăbit să ajungă pe trotuarul celălalt. De
fapt, grăbit să ajungă la ea. Era ziua lor ‑ împli‑
neau o lună de când se logodiseră, jurându‑și
unul altuia să se iubească până la adânci
bătrâneți...
Cât de minunat ar fi putut fi dacă s‑ar fi
putut iubi până la adânci bătrâneți!... nu înceta
să‑și spună, visând același vis amar al despăr‑
țirii lor: un derapaj puternic; flori împrăștiate
pe asfalt; spumantul întins pe caldarâm. Un
țipăt. Al ei. Zgomotul mulțimii. Cineva stri‑
gând ajutor! Cineva strigând Doamne ferește!...
Apoi întuneric. Întunericul morții, care tocmai
trecuse pe deasupra străzii, luându‑l pe Bogdan,
iar pe ea abia atingând‑o cu valurile fluturânde
ale mantalei ei zdrențuite.
„Ai leșinat, fată dragă” îi spusese câteva
minute mai târziu vecina din dreapta care, de
la fereastra ei, văzuse totul, inclusiv pe ea,
muindu‑se ca o cârpă. Săraca Olga! Speriată de
cele întâmplate, spărsese cu ajutorul unui alt
vecin ușa apartamentului Mădălinei Grigoraș
și o luase de pe balcon, unde căzuse, grămadă,
ca s‑o întindă pe canapeaua din sufragerie și
să‑i acorde primul ajutor.
„Ai leșinat, fată dragă!” îi tot repeta
încercând să o aducă în simțiri.
Iar ea, deși își revenise din leșin, încă îl
vedea pe Bogdan trecând strada. Zâmbea...
Carla scăpără un chibrit. Tresări. Gându‑
rile negre fugiră pe moment. Ușor absentă, își
privi prietena aprinzându‑și un „Amiral” și
trăgând un fum pe care îl slobozi cercuri‑
cercuri. O urmări apoi luând o gură de alcool.
Când înghiți, miji ochii, căutând să nu ia în
seamă reclama băcăniei „Alimentara”, care
continua să arunce valuri de lumină pe fe‑
reastră.
— Tri... Mai iei? întrebă, făcând aluzie la
tratamentul cu Trittico al Inei.
Scutură din cap, în semn că nu.
— Nu?! Și, mă rog, de ce, nu?
Ridică din umeri.
— Trittico mă amețește și mă face să dorm
toată ziua, murmură mai apoi. Ce‑i drept, nu
mai sunt o plângăcioasă, însă durerea nu trece.
Nu vrea ea să treacă. Stă doar adormită unde‑
va, apoi revine... noaptea, dimineața, când mă
trezesc, ziua în amiaza mare... Revine când
vrea, când are chef să revină, și‑mi aduce aminte
de... tot.
Deși îi era greu să recunoască, Carla obo‑
sise să‑și tot încurajeze prietena, să‑i fie sprijin
și confidentă. Obosise până și să fie în preajma
ei, doar ca s‑o vadă bocind. Chiar dacă era
conștientă de faptul că lacrimile Inei izvorau
din suferință, devenise din ce în ce mai greu să
nu o judece gândindu‑se la ea ca la o jună scli‑
fosită.
„Decât așa, mai bine...” își spuse, privin‑
du‑și prietena cu compasiune, „Mai bine... Mai
bine... moartă” îi venea, fără să vrea, în minte.
Și nici măcar nu se putea învinui că se gândea
doar la moarte. Cu Sycodil alături, la ce altceva
s‑ar fi putut gândi?
O fărâmă de conștiință o îndemna totuși
să facă tot ce îi stătea în putință pentru a o
65

determina să renunțe la ideea de a lua un me‑
dicament despre care nimeni nu știa de unde
provine.
— Și‑n cazul ăsta, să înțeleg, te‑ai hotărât:
Sycodil e unica soluție? continuă străduindu‑se
să păstreze un ton egal.
— Dacă doar așa pot uita...
— Dar, la faptul că, Doamne ferește, ți s‑ar
putea întâmpla ceva rău, te‑ai gândit?
Ina ridică din nou din umeri.
— Să înțeleg că ți‑e indiferent... Deja ai
ajuns în punctul în care chiar nu mai contează
dacă trăiești sau mori... Sau poate nu știi că se
poate muri din așa ceva?
— Știu... Știam dinainte de a‑ți cere să‑mi
faci rost de Sycodil. Mi s‑a mai spus că aș pu‑
tea să... Că există o șansă... Una la nu știu cât
să mor... E un risc pe care sunt dispusă să mi‑l
asum.
Carla trase un fum de țigară și‑l slobozi
încet. Dacă ar fi fost în locul prietenei sale, ce
ar fi făcut? se întrebă. Habar nu avea ce ar fi
făcut. N‑avea de unde să știe cum era să pierzi
adevărata iubire a vieții, bărbatul care îți e sor‑
tit, așa cum susținea Ina că ar fi fost logodnicul
său. Nu pentru că nu ar fi fost vreodată îndră‑
gostită. Slavă Domnului, de dragoste avusese
parte, dar nu de acea dragoste, fără de care să
simtă că viața nu are rost.
— De altfel, se poate muri din orice drog,
legal sau ilegal, continuă Ina. Ia un pumn de
somnifere, din alea, prescrise de medic, și...
vezi tu.
— Ai dreptate, spuse Carla cu un oftat,
se poate muri oricând, din orice. Și‑apoi, e
decizia ta. M‑ai zăpăcit de cap să‑ți fac rost de
Sycodil, ei bine, ți‑am adus Sycodil. Ce faci de
aici înainte... Treaba ta.
— Vreau doar să uit. Atât, și nimic mai
mult, iar din câte am auzit, Sycodil te ajută să
te cufunzi într‑un somn adânc în care visezi
minunat. Se zice că te visezi chiar în Paradis.
Îți dai seama? De‑a dreptul în Paradis!...
Carla pufni făcând un gest a lehamite.
— Doamne, ce prostuță poți fi! „Paradis”
este jargonul dat visului în care te duce Sy‑
codil. E adevărat, te adoarme și, adevărat, te
duce undeva, dar nu în Paradisul biblic, așa
cum poate ți‑ai imaginat.
— Mă rog... Dar te simți minunat, nu?
— Mda... așa se zice... aprobă Carla cu
jumătate de gură.
66
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Iar asta înseamnă că aș putea să scap
de durerea ce‑mi apasă pe suflet, corect?
Deși continua să creadă că hotărârea Inei
de a lua un medicament interzis nu era una
bună, Carla înțelese că prietena ei urma să ia
Sycodil, orice ar fi zis sau făcut ea. Era atât de
determinată, încât dacă nu i l‑ar fi adus ea,
cumva, de undeva, de la altcineva, tot ar fi
făcut rost de el.
— Cum îți spuneam: faci cum crezi, spu‑
se înainte să dea pe gât ultima înghițitură de
alcool. Eu, una, m‑am cărăbănit de aici.
Trânti paharul pe masă și se ridică. Sca‑
unul împins cu putere scârțâi pe gresia din
bucătărie.
— Gata?... Chiar pleci? întrebă Ina, mirată
să constate că prietena ei se hotărâse brusc să o
lase de una singură.
— Plec! spuse Carla strivind țigara în
scrumieră.
O îmbrățișă, apoi fără niciun alt cuvânt,
ieși din apartamentul acela mic și întunecos, la
fel de furtunos precum venise.
Minute întregi după ce Carla plecă, Ina
întoarse blisterul de Sycodil pe toate fețele.
Într‑un târziu, ca din întâmplare, apăsă ușor
iar una dintre pastile ieși din locașul ei, ateri‑
zându‑i în palmă. O privi zâmbind amar apoi,
cu o mișcare bruscă, o aruncă direct în cerul
gurii și o înghiți. Fără nicio picătură de apă.
Nu simți nici amar, nici sărat, nici măcar
dulce. Pastila alunecase cu ușurință pe gât, fără
să lase în urma ei vreun gust anume.
„Faptul că nu are niciun gust ar trebuie
să mă sperie?” se întrebă. „Nu cred... Nu văd
de ce” își răspunse tot ea, o clipă mai târziu.
Apoi așteptă. Dar nu se întâmplă nimic.
Somnul în care se zvonea că te‑ar cufunda Sy‑
codil întârzia să apară.
„Poate pentru că nu sunt suficient de
relaxată” își zise.
Părăsi bucătăria și se întinse pe cana‑
peaua din sufragerie. Închise ochii și inspiră
numărând până la patru, apoi reținu aerul în
piept și expiră numărând tot până la patru.
Ceasul de pe ecranul radioului cu ceas
arăta 21:12.
La 21:13 era deja adormită.
•
FANTAS TI CA
MAGAZIN
O treziră o serie de bubuituri. Cineva
bătea atât de tare în ușă, încât avu impresia că
urma să o smulgă din țâțâni.
— Cine e?! strigă ridicându‑se brusc în
picioare.
Din pricina sperieturii, glasul său răsuna‑
se mult mai tare și mai amenințător decât și‑ar
fi dorit. În plus, era amețită, iar camera părea
să se rotească în jurul ei. Se clătină, dar nu
căzu. Găsind pe bâjbâite un punct de sprijin,
reuși să se mențină dreaptă și să‑și adune oare‑
cum gândurile – doar atât cât să priceapă că
dormise puțin, mult prea puțin, și tocmai de
aceea era atât de buimacă.
Cel ce lovea cu putere în ușă încetase deja
bocăniturile.
— Cine e?! repetă întrebarea, de data
asta pe un ton ceva mai potolit.
— Eu, cine ar putea fi? auzi răspunsul
celui ce insista să intre.
Cu ochii încă mijiți, porni cu mers nesi‑
gur către ușă.
— Marian?... întrebă încă nevenindu‑i să
creadă că vocea pe care o auzea era chiar vocea
lui Marian Postelnicu, colegul său de serviciu.
Crăpă ușor canatul, cât să se convingă că
dincolo de prag se afla într‑adevăr el.
— Nu, Moș Crăciun! Dumnezeule Mare,
de un sfert de oră încerc să te sun! izbucni băr‑
batul, strecurându‑se aproape cu forța înăuntru.
Prea adormită ca să se poată împotrivi
vizitei aceleia inopinate, Ina îl lăsă să intre
apoi, căscând, închise ușa în urma lui.
— Poate s‑a întâmplat ceva cu telefonul,
mormăi. Cât e ceasul?...
— Bună întrebare, spuse Marian bâjbâ‑
ind prin încăperea cufundată în întuneric. Cea‑
sul e nouă și un sfert. Iar asta înseamnă că ne
rămân nici mai mult, nici mai puțin decât cinci‑
sprezece minute ca să ajungem la timp la ser‑
viciu.
— Doamne, Dumnezeule să nu‑mi spui
că am întârziat atât de tare! se impacientă Ina,
gândind că de fapt era nouă și un sfert dimi‑
neața.
„Nici nu e de mirare că mă simt de par‑
că m‑ar fi lovit trenul. Am luat pastila aia și am
dormit ca o buturugă, fir‑ar să fie!....” își spuse,
judecând cu mintea încă în ceață.
— Mă bucur că în sfârșit ți‑ai dat seama,
spuse colegul său, căutând ceva, numai el știa ce.
— Stai puțin!... continuă Ina sesizând abia
atunci că ceva nu era în regulă. Ai spus că
peste un sfert de oră, adică la nouă și jumătate,
vom întârzia la serviciu. Dar, nu începem pro‑
gramul la opt?
— Care opt?... Păi, dacă ai fi binevoit să
răspunzi la telefon, ai fi știut că Nae ne‑a con‑
vocat de urgență. Și, apropo, pe tine te‑a sunat
prima oară și abia apoi pe mine.
— Pe mine?...
— Ca să vezi! Chiar pe tine. Nu‑ți spun
ce furios era când mi‑a vorbit.
— Când ți‑a vorbit?... Stai puțin, cine zici
că era furios?
— Nae, nu de el vorbim? Poate i s‑o fi
întâmplat ceva, i‑am zis să‑l îmbunez, dar el
nici vorbă de îmbunat. Urla în telefon de ziceai
că‑i apucat de streche: „De ce își închide tele‑
fonul?! Unde crede că lucrează, de stă cu tele‑
fonul închis, la magazinul de pantofi?” Mă
reped chiar acum, să văd ce‑i cu ea, am insis‑
tat. Mi‑a zis: „Să vă văd pe amândoi la mine în
birou la nouă și jumătate. Fix! Niciun minut
mai târziu, s‑a înțeles!”. Să te ții acum, după ce
o să întârziem, ce o să ne scarmene de o să ne
meargă fulgii.
Zicând acestea, Marian se aplecă și ridică
ceva de pe covor.
— Nae? Mă îndoiesc că Nae ne va scăr‑
măna vreodată, spuse Ina, cu gândul la șeful
său, supervizorul departamentului Relații cu
publicul al Casei de Economii și Consemna‑
țiuni, unde lucra, un om bun și blând ce n‑ar fi
făcut rău nici măcar unei muște.
— Te îndoiești? Ce te face să te îndoiești?
Deși avea o groază de argumente pentru
a‑și susține afirmația, nu răspunse. Continuă
să caute orbește întrerupătorul pe care, deși știa
prea bine unde se afla amplasat, abia îl găsi.
Aprinse lumina.
— Aha!... Deci, de asta nu răspundeai
mătăluță la telefon! exclamă Marian.
Ținea în mâna dreaptă un cablu prevăzut
la capăt cu un mic ștecăr.
— Ce ți‑o fi venit să‑l scoți din funcțiune?
continuă privind mirat cordonul din mâna sa.
Te pomenești că ai avut o vizită romantică de
la care n‑ai vrut să fii deranjată și l‑ai uitat, așa,
decuplat?
Ina rămase năucă. Din dreptul ușii, unde
încă se afla, privea spre o încăpere mică și
67

scundă, cu tavan înclinat, pe care nu o recu‑
noștea. În locul canapelei pe care se întinsese
după ce înghițise pastila de Sycodil, se afla un
divan cu două perne, aranjate la unul dintre
capete. Urma pufului cu care erau umplute
pernele încă păstra forma capului ei. Alături de
divan, se afla un lampadar cu un abajur cu
ciucuri. Un paravan despărțitor acoperea jumă‑
tate din peretele din dreapta al camerei, iar pe
el stăteau atârnate o pereche de dresuri și un
furou dantelat. În partea opusă, pe o măsuță
ovală, se afla telefonul – o piesă demnă de un
magazin de antichități, pe care Marian îl puse
în funcțiune introducând ștecărul într‑o mică
priză din perete. Tocmai verifica conexiunea tele‑
fonică, ascultând tonul în receptorul ridicat.
— N‑am... N‑am avut... nicio vizită ro‑
mantică, bâigui Ina, privind confuză în jur.
— Mie‑mi spui! spuse bărbatul pe un ton
șugubăț. Mmm, beție!... comentă mai apoi tre‑
când în bucătărie și mirosind paharul din care,
cu doar câteva minute mai înainte, Ina își
amintea că băuse Carla. Cu beția, da, sunt de
acord, continuă imperturbabil Marian, doar că
băutul de unul singur... Știi cum e... Aiurea de
tot! Data viitoare, cheamă și tu un prieten. Sau
un coleg, mă rog...
Bucătăria, nu mai era nici ea cea pe care
o știa Ina. Lipseau hota, aragazul și mobila mo‑
dernă din placaj melaminat, locul lor fiind luat
de o mașină de gătit cu ochiuri de fontă și un
dulap cu uși vopsite, în care câteva vase pă‑
reau pierdute printre rafturile altminteri complet
goale.
Privi pe fereastră.
În locul cartierului cu blocuri din beton
prefabricat, descoperi acoperișurile câtorva clă‑
diri din cărămidă cu două etaje, cu fațade ten‑
cuite în stil art deco și balcoane din fier forjat,
încadrând o mică piațetă ce forfotea de oameni
și mașini de epocă. În locul băcăniei „Alimen‑
tara”, Ina văzu un alt stabiliment, mult mai
mare și mai impunător decât magazinul de
cartier cu care era obișnuită. „Hotel Paradis”,
scria din zeci de becuri colorate așezate dea‑
supra unor uși mari, din lemn masiv lângă care,
pe verticală, se întindea o pictură înfățișând o
oază dintr‑un deșert imaginar.
— Oare, chiar sunt în Paradis? întrebă,
neștiind ce să creadă. Discuția dintre ea și
Carla, purtată doar cu câteva minute în urmă,
era încă vie în mintea sa.
68
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— În Paradis?... Mai degrabă în Iad, răs‑
punse Marian râzând forțat. Și, dacă n‑o să fim
la timp în fața lui Nae, stai să vezi ce‑o să ne ia
pe amândoi Scaraoțchi la opărit! Vai de capul
meu, e deja nouă și douăzeci și cinci! adăugă
mai apoi pe un ton îngrijorat.!... E clar, ne‑am
ars! În cinci minute e imposibil să ajungem.
Hai, ce faci, te miști?! Trebuia să fii gata deja!
Nu știa încotro să se miște.
— Îmbracă‑te, odată! mai că nu strigă
Marian, răspunzând privirii ei nedumerite.
Doar n‑o să mergi așa!
„Așa, cum?” îi stătu pe limbă să întrebe,
însă se abținu. Spre deosebire de colegul său,
care purta pălărie, un costum de lână cu model
dungat, la două rânduri de nasturi, cămașă cu
gulere lungi și cravată cu nod îngust, ea era în
același tricou și în aceeași pereche de pantaloni
de casă în care o găsise Carla.
— Hai, nu mai pierde vremea! o îndem‑
nă Marian, împingând‑o ușor, dar ferm spre
paravanul despărțitor.
Cu pași mici și tărăgănați, se lăsă condusă.
Senzația de ușoară amețeală datorată tre‑
zirii bruște încă nu‑i trecuse deși, curios, opu‑
nându‑se mai mult de formă gestului colegului
său, înțelegea că de fapt nu avusese loc nicio
trezire. Indiscutabil, se gândi apelând la rați‑
une, în realitate era încă în somn, visând visul
indus de Sycodil. Altfel, unde să fi fost? De
unde să fi apărut lumea aceea cu mașini de
epocă și trăsuri, pe care o zărise pe fereastră,
dacă nu dintr‑un vis?
Realizând că totul decurgea mult prea
repede pentru cât de repede putea raționa ea,
se opri întorcându‑se brusc spre colegul său.
— Stop! spuse pe un ton răspicat. Înțeleg
că ne grăbim, însă trebuie să mă lași să mă pre‑
gătesc. Nu pot să‑mi arunc, pur și simplu, niș‑
te haine pe mine și să plec. Sunt femeie, ce
Dumnezeu!
— De acord, dar... se bâlbâi Marian vădit
îngrijorat; nu era nici pe departe în situația în
care să lase unei femei atâta timp cât ar fi avut
ea nevoie să se pregătească.
— Dar?...
— Dar nu mergem la bal.
— Bal, ne‑bal, am nevoie măcar de cinci
minute de una singură. Atât. Cinci minute,
apoi plecăm.
— Ai nevoie de cinci minute...
FANTAS TI CA
MAGAZIN
— Îhm! Cum ai auzit!... Iar tu, acolo să
stai cât mă schimb, bine? spuse arătând spre
bucătărie.
— Acolo stau, bineînțeles, spuse Marian
zâmbind, apoi se conformă, postându‑se docil
dincolo de prag.
Ina închise iute ușa bucătăriei, izolându‑l
înăuntru.
— Însă te rog, te implor, nu uita: suntem
oricum întârziați, auzi din încăperea cealaltă.
Tocmai de aceea n‑aș vrea să prelungim prea
mult întârzierea.
— Așa cum ți‑am spus, cinci minute...
răspunse Ina fără prea mare tragere de inimă.
Nu avea deloc de gând să se zorească. Cel puțin
până ce nu reușea să judece cu mintea limpede
situația în care se afla.
Închise ochii și inspiră adânc, permițân‑
du‑și luxul de a se bucura o vreme de liniștea
ce se așternu. Nici musca nu se auzea. O noapte
frumoasă de început de toamnă se strecura pe
tăcute pe fereastra rămasă deschisă.
Deodată, tăcerea fu sfâșiată de goarna
unui claxon. Imediat după aceea, o femeie râse
strident. Nu era nicio filozofie: la „Hotel Para‑
dis”, a cărui reclamă luminoasă o văzuse vi‑
zavi, lumea se distra.
Apoi, nimic – o liniște de mormânt.
„Sunt așadar în vis” își spuse gândindu‑se
la Sycodil și la ceea ce se spunea despre drogul
care – din câte aflase – își găsea pe zi ce trecea
tot mai mulți consumatori.
„Te face să te simți ca‑n Paradis”, „Visezi
că ești în Paradis”, „Te duce de‑a dreptul în
Paradis” spuneau unii‑alții, colegi sau prieteni
care nu se fereau să vorbească despre lucruri
interzise. Îi era însă clar: niciunul dintre cei ce
îi dăduseră sfaturi îndemnând‑o să‑l încerce
nu îl folosise vreodată, altfel n‑ar fi bătut câmpii
făcând analogii cu scene biblice. Sycodil, afla
acum pe pielea ei, avea cu totul alt efect. Fără
doar și poate, o adormise și o transpusese într‑un
vis, însă în visul în care se afla totul părea cu‑
tremurător de real.
Se ciupi de mână.
— Au! strigă mult mai tare decât ar fi vrut.
— S‑a întâmplat ceva? auzi de dincolo de
ușa închisă a bucătăriei glasul lui Marian.
— Nimic deosebit, minți. Am călcat strâmb.
Atâta tot.
— În regulă, atunci. N‑ai uitat: cinci
minute, bine?...
„În mod normal, după o astfel de ciupi‑
tură, ar fi trebuit să mă fi trezit” se gândi, re‑
flectând la cele întâmplate. Ea însă era tot acolo,
în același apartament cu tavan înclinat, mobilat
sărăcăcios cu mobilă parcă adusă dintr‑un
muzeu.
„Dar dacă nu mă mai trezesc?” se impa‑
cientă mai apoi. Era însă o grijă prostească că‑
reia îi găsi imediat leac. Mai devreme sau mai
târziu, efectul drogului pe care îl luase avea să
treacă, iar atunci – îi era cât se putea de clar –
visul va dispărea.
— Mai durează? auzi din nou glasul lui
Marian care era cu ochii pe ceas. Minutele ob‑
ținute răgaz trecuseră deja.
— Imediat!... răspunse cu gas ridicat.
Recapitulă mental elementele definitorii
ale situației în care se afla. Ceea ce știa deo‑
camdată era că împreună cu Marian Postelnicu
‑ care în vis, ca și în realitate, îi era coleg de
serviciu ‑ trebuia să ajungă într‑un loc unde se
afla Radu Nicolae, directorul instituției la care
lucra, dar care în Paradis ar fi putut fi oricare
alt Radu Nicolae, nu neapărat șef de departa‑
ment în cadrul unei bănci.
Iar, ca să plece... da, trebuia să se schimbe.
Deși habar nu avea unde ar fi putut să
găsească ceva de îmbrăcat, intuiția o conduse
spre locul în care Marian o împinsese adinea‑
ori cu atâta determinare: în spatele paravanu‑
lui despărțitor. Acolo dădu peste un ștender pe
care stăteau înșirate câteva umerașe ce susți‑
neau două costume închise la culoare și câteva
bluze, toate albe. Dintre cele două costume,
doar unul, de coloare maro, semăna cu cele pe
care le folosea în mod uzual la serviciu. Al
doilea, de culoare gri, avea un pantalon strâns
pe talie și foarte larg pe picior, croiala fiind
mai degrabă bărbătească decât feminină. Îl ale‑
se pe primul. Trei perechi de pantofi cu tocuri
joase stăteau aliniate pe dușumeaua de brad a
încăperii, chiar în dreptul paravanului. Spre
marea sa surpriză, în marginea dinspre stradă,
vârât într‑o husă de umăr ce atârna de capătul
ștenderului, găsi un revolver cu țeavă mică și
butoiaș pentru șase cartușe.
„Smith & Wesson model 32, hand ejec‑
tor” se trezi spunându‑și în timp ce întorcea
revolverul pe toate părțile.
Câteva clipe mai târziu, un alt gând o
făcu să tresară:
69

„Dumnezeule, Mare, de unde știu toate
astea?”
Fără să mai stea nicio clipă pe gânduri,
vârî cu repeziciune arma la loc, în teacă.
Întrebarea venise de la sine, însă cum ve‑
nise așa plecase. În afara faptului că nu fusese
în stare să‑i găsească răspuns, însuși faptul de
a o fi formulat rămase pentru Ina un adevărat
mister. Știuse că revolverul din fața ei era
Smith & Wesson model 32 hand ejector pentru
că... pur și simplu știuse. Era chiar foarte con‑
vinsă de afirmația sa, iar ceea ce o speriase
fusese sentimentul că își amintise un amănunt
care nu se afla în memoria ei; n‑avea cum să se
fi aflat în memoria ei, câtă vreme nu pusese
niciodată mâna pe „așa ceva”. Nici măcar nu
suporta ideea de a ține în mână o armă. Nu
pentru că ar fi avut ceva împotriva armelor, ci
pentru că îi era cumplit frică de ele. Se știa
neîndemânatică în general, darămite dacă s‑ar
fi pus problema să folosească un revolver?
Probabil s‑ar fi împușcat de una singură, își
spuse deși în sinea ei, în mod ciudat, nu simțea
asta.
„Te pomenești că mă pricep să‑l folosesc”
îi trecu prin cap, apoi simți că o lasă picioarele.
Ca să nu se prăbușească, se sprijini cu toată
puterea de bara ce susținea îmbrăcămintea. Șten‑
derul se clătină și se lovi cu zgomot de perete.
— Totul e‑n regulă? Auzi vocea lui Ma‑
rian care își pierduse deja răbdarea.
— Da, da, e‑n regulă! izbuti să articuleze.
M‑am împiedicat.
— Ok, însă grăbește‑te, rog! Te rooog!...
— Încă un minut! răspunse rapid.
— Încă un minut... îl auzi bombănind.
„Sunt în vis. E doar un vis. Un vis, un
rol, atâta tot” își repetă de câteva ori, contro‑
lându‑și respirația. Când deveni din nou stă‑
până pe ea, își aduse aminte de farduri. Nu
putea merge niciunde în halul în care era, de‑
machiată și cu părul vraiște. Instinctiv, privirea
îi fugi spre ușa încăperii alăturate bucătăriei.
Era, așa cum constată câteva clipe mai târziu,
chiar ușa băii pe care o căuta. Aprinse lumina
de la baie și se privi într‑o mică oglindă, atâr‑
nată lângă unui lavoar din fier forjat.
— Ah!... strigă, simțind un fior încleștân‑
du‑i pieptul.
Genunchii i se înmuiară și, dintr‑o dată,
nemaiputând să‑și înfrângă emoțiile, căzu. Din
70
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
fericire, în spațiul îngust al băii, corpul alunecă
ștergând unul dintre pereții vopsiți, de care
rămase rezemată exact atâta vreme cât să nu se
lovească cu capul de mozaicul tare și rece al
pardoselii. Ca prin vis, auzi ușa bucătăriei
deschizându‑se cu o bufnitură.
De data aceea Marian, reacționase. Dă‑
duse buzna în camera de zi și, din câțiva pași,
ajunse lângă ea. Convins fiind că Ina leșinase,
îi trase o palmă de care, cumva, habar n‑avu cu
ce puteri, ea reuși să se apere, ridicând unul
din brațe. Complet absorbit de ceea ce făcea,
Marian o prinse mai apoi de subțiori, hotărât
să o scoată din baie târâș.
— Nu!... Nu!... se opuse Ina cu dramul
de putere pe care îl mai avea.
Recunoscându‑se depășit de situație, Ma‑
rian hotărî să țină cont de voința colegei sale.
Renunțând să o mai târască pe pardoseală, se
zori să‑i șteargă fruntea îmbrobonată de sudoare
cu un prosop pe care îl înmuie în apă.
— Ce‑i, ce s‑a întâmplat?! întrebă, în timp
ce mânuia fără prea mare îndemânare prosopul.
— M‑a luat, așa, cu leșin... spuse Ina abia
șoptit.
— Cum, adică, te‑a luat, așa?... De ce să
leșini?
— Nu știu. Cred că e doar o pasă, minți
ea, cu glas stins. Ni se mai întâmplă nouă,
femeilor, să ne ia cu leșin... Nu‑ți face griji.
Sunt deja mult mai bine. Uite, continuă ridi‑
cându‑se sprijinită de brațul colegului său, chiar
mi‑a trecut.
Zâmbi strâmb, arătându‑i că putea sta de
una singură pe picioare.
— Totuși, nu pare să‑ți fi trecut, spuse
Marian, privind‑o intens. Privirea ți‑e încă tul‑
bure, iar la față ești ca ceara de galbenă. Carla,
te rog, fii sinceră și spune‑mi ce s‑a întâmplat.
În loc să‑i răspundă, Mădălina Grigoraș
furișă o privire spre lavoarul din baie. Ceea ce
zărise în oglinda ce atârna alături, nu fusese o
închipuire: suprafața argintată reflecta chipul
Carlei Enăchescu, prietena sa.
„Doamne, sfinte!” își spuse încă tremu‑
rând. „În Paradis, sunt cu totul altcineva!”
— Carla... rosti fără să vrea, abia percep‑
tibil.
— Da, Carla... Care‑i necazul?
— Sunt Carla...
— Doamne sfinte, mă sperii!... Bineîn‑
țeles că ești Carla, cine altcineva ai putea fi?
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Încă neștiind ce să înțeleagă din purtarea
colegei sale, Marian se gândi că i‑ar prinde
bine o gură de apă.
— Nu mi‑e sete, spuse ea, mișcând ușor
capul într‑o parte din calea paharului pe care
colegul său i‑l adusese zorit.
— Lasă mofturile și bea!... insistă el, ri‑
dicând tonul.
Era atât de hotărât încât de voie, de ne‑
voie Ina luă câteva înghițituri.
— Ți‑e mai bine acum? o întrebă, ca și
când gestul său ar fi trebuit să o vindece în
mod miraculos de orice ar fi suferit.
— Mult mai bine, minți ea. Deja nu mai
am nimic...
— N‑ai nimic, pe dracu’! izbucni Marian.
— Serios, în afara unei ușoare amețeli,
fizic chiar nu am nimic. Nu e cazul să‑ți faci
atâtea probleme. Dă‑mi numai un minut și, o
să vezi, o să‑mi revin complet.
— Să‑ți dau încă un minut ca să‑ți revii,
din ce? Despre ce amețeli vorbești?
— Doar ți‑am explicat: am trecut printr‑o
pasă... răspunse ea, căutând să‑și stăvilească
bătăile inimii ce sta să‑i sară din piept. Îmi
pare rău, însă să vreau și nu cred că ți‑aș putea
explica mai bine ce s‑a întâmplat decât am fă‑
cut‑o deja, adăugă mai apoi fără pic de prefă‑
cătorie în glas.
— Da, știu, e ceva de‑al vostru, de‑al
doamnelor, mormăi Marian doar pe jumătate
convins de adevărul spuselor colegei sale.
„Trebuie să rămân lucidă” se tot încuraja
Ina, străduindu‑se să se comporte după cum
credea că trebuia să fie personajul pe care îl
întruchipa în Paradis. „Nimic din ceea ce se
petrece nu este real. E doar un vis. Când efec‑
tul Sycodul‑ului va trece, mă voi trezi. Deocam‑
dată însă, este esențial să rămân lucidă.”
Câteva secunde mai târziu, după ce se
încurajă încă o dată în sinea sa, chipul i se
lumină.
— Fir‑ar ar să fie de treabă! exclamă
Marian imediat ce observă că paloarea din
obrajii colegei sale dispăru ca prin farmec. M‑ai
speriat de moarte! Credeam că cine știe ce ți s‑a
întâmplat. Sau, te pomenești că... Sper că nu
suferi de ceva despre care nu vrei să vorbești.
— Oh, nu, nici vorbă de așa ceva! excla‑
mă Ina, scuturând cu convingere din cap. De
altfel, după cum vezi, acum sunt chiar foarte
bine. Cred că a fost o lipsă de fier... Se mai
întâmplă.
— Se mai întâmplă... repetă Marian, pa‑
pagalicește
— Doar să mă machiez și...
— Știu, într‑un minut ești gata! exclamă
el, cu un oftat. Pe onoarea mea dacă voi, doam‑
nele, nu aveți așa, niște toane!.... adăugă, așe‑
zându‑se pe un colț al divanului din încăpere.
Numai Dumnezeu e în stare să vă înțeleagă.
— Încă ne grăbim, nu‑i așa? întrebă Ina,
văzându‑l că se relaxează.
Marian Postelnicu își privi ceasul. Trecu‑
se bine de nouă și jumătate, ora la care ar fi
trebuit să fie la serviciu.
— Ne grăbeam, spuse făcând haz de
necaz. Acum însă...
Cunoscând prea bine felul de a fi al șe‑
fului lor, își imagina deja ce urma să se întâm‑
ple când vor ajunge în fața lui Nae: o să‑i ia
imediat în primire și o să‑i muștruluiască, ur‑
lând la ei de să se audă până‑n stradă. La
sfârșitul săpunelii mai mult ca sigur că o să îi
dea afară din birou, trântind cu furie ușa în
urma lor, ca să îi cheme mai târziu, după ce se
va fi calmat, să le spună ce aveau de făcut. Mai
trecuseră printr‑un astfel de tratament; n‑ar fi
fost prima dată.
— Va trebui să născocim o minciună,
spuse după ce chibzui câteva clipe. O să spu‑
nem am avut o urgență la Hotel Paradis,
Ceva... nu știu... un scandal. Nu, nu scandal...
mai bine o bătaie în toată regula... Ba, nu, nici
asta. E prea puțin. Nu ne putem implica doar
pentru o simplă bătaie. Un schimb de focuri!...
Asta e! Am intervenit într‑un schimb de focuri
la „Hotel Paradis”.
— Un schimb de focuri la „Hotel Para‑
dis?” repetă Ina mirată de ceea ce auzea. Nu
înțelegea defel de ce nu s‑ar fi putut implica să
calmeze o bătaie, ca doi cetățeni responsabili,
decât dacă ar fi fost urmată de împușcături.
Crezi că...
— Că o să țină?... Să sperăm că da. Așa
cum știi, pe Nae nu‑l poți duce cu una, cu
două. Dar, să lăsam deocamdată asta. Tu, cum
ești? Ne pregătim? Ești în stare?
— Ne pregătim! încuviință ea pe un ton
hotărât.
Auzind acestea, Marian se retrase din
nou în bucătărie, lăsând‑o să se schimbe.
71

Imediat ce rămase singură, Mădălina își
aplică un machiaj ușor, apoi îmbracă costumul
maro. Îi venea ca turnat. Făcu câțiva pași, în
lungul și‑n latul camerei, probând una dintre
perechile de pantofi. Cum, ne‑cum, erau exact
mărimea ei.
— Sunt gata! exclamă mai apoi.
— Slavă Domnului! spuse Marian năvă‑
lind în încăpere apoi, după își studie colega cu
un ochi critic, întrebă ușor mirat: Ești sigură că
așa vrei să mergi?
— Așa, cum?...
Nu i se părea a fi nimic nelalocul ei în
ceea ce privea ținuta. Urmărind însă privirea
colegului său, țintită spre partea stângă a saco‑
ului rămas descheiat, înțelese că se referea la
revolverul pe care îl lăsase în mod intenționat
în spatele paravanului despărțitor.
— Ah!... exclamă dând de înțeles că a
priceput aluzia. Da, așa merg. În noaptea asta
nu iau arme cu mine.
— Sper că știi la ce te expui, spuse Ma‑
rian pe un ton ușor dojenitor.
— Da, știu la ce mă expun, mormăi ea,
deși habar n‑avea ce vorbea. N‑avea nici cea
mai mică idee despre pericolele ce o pândeau.
După ce ridică nepăsător din umeri, Ma‑
rian îi întoarse spatele și ieși pe ușa pe care
intrase cu aproape o jumătate de oră în urmă.
Dincolo de pragul ușii apartamentului în
care se trezise după ce luase Sycodil, Ina des‑
coperi un hol de numai câțiva metri pătrați, iar
la capătul lui, o scară în spirală, ce cobora
abrupt, pe lângă colțul clădirii. La lumina unui
bec chior ce atârna de tavanul îngust al ho‑
lului, zări în capul scării o lucarnă ce, în alte
vremuri, servise probabil la aerisirea podului
în care fără îndoială că se afla. Acum, lucarna
închisă cu o giurgiuvea bătută în cuie de căpri‑
ori, servea drept luminator.
Privind prin geamul rotund al luminato‑
rului, zări acoperișul din tablă al clădirii și,
dincolo de el, acoperișul clădirii vecine, înlăn‑
țuit cu un alt acoperiș al unei alte clădiri și tot
așa, până departe, către un cer senin, cu miliar‑
de de stele și o lună plină, cât roata carului.
— Vii? îl auzi pe Marian întrebând din
josul scării.
— Te urmez, fii fără grijă! răspunse dez‑
lipindu‑și iute privirea de peisajul nocturn.
Nu încuie. Nu pentru că nu ar fi vrut să
închidă ușa în urma ei, însă nu avea cu ce.
72
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
Exista, fără îndoială, o cheie pe undeva, prin
apartamentul pe care tocmai îl părăsea, însă nu
avea nici răbdare și nici vreme să o caute.
Marian se depărtase deja destul de mult, iar să
rămână de una singură în Paradis i se părea de
neconceput. Îngrămădită cum se știa, nici mă‑
car nu cuteza să își imagineze ce i s‑ar fi putut
întâmpla într‑o asemenea ipostază. Alătură
așadar ușa de toc, lăsând‑o descuiată.
„În vis, nu pot pierde nimic, pentru că de
fapt nu am nimic” își zise consolându‑se cu
ideea că lasă o casă la îndemâna oricărui hoț
care s‑ar fi nimerit să fie prin preajmă. „Niciu‑
nul dintre lucrurile descoperite în această lu‑
me, plăsmuită de mintea mea, nu îmi aparțin;
nici apartamentul, nici mobila, nici măcar hai‑
nele de pe mine, motiv pentru care poate să se
aleagă praful de tot. Nici că îmi pasă.”
Urmându‑l pe Marian, coborî de la man‑
sardă două nivele, toate pustii și anoste, cu pe‑
reți tapetați în model dungat, mult prea insi‑
pid pentru gusturile ei, cu uși din stejar, înalte
de trei metri, ferestre mari cu perdele brodate
și pardoseli din parchet nelăcuit ce pe alocuri,
în porțiunile mai des frecventate, își schimbase
culoarea. În aer plutea un ușor miros de mucegai.
Dincolo de ușa de la intrarea în clădire se
afla strada – largă, un adevărat bulevard, cu
trotuar din dale și carosabil pietruit cu granit.
Nu departe, parcat lângă bordură, se afla un
Buick Special Seria 40.
Ținându‑se tot timpul înaintea ei, Marian
Postelnicu ajunse lângă automobil, deschise
portiera din stânga și se așeză foindu‑se pe
scaunul șoferului.
„O fi mașina lui?” se întrebă Ina, cu gân‑
dul la Buik‑ul pe care îl recunoscuse urmând
un gând străin, la fel de străin ca cel care o
făcuse să recunoască revolverul marca Smith &
Wesson. „Sau o fi doar la dispoziția noastră, a
amândurora”, se răzgândi, bănuind că de fapt
vehiculul ar fi putut fi unul de serviciu.
Nu rămase prea multă vreme pe gânduri.
Urcă pe scaunul din dreapta șoferului trântind
fără să vrea mult prea tare portiera în urma sa.
— Știu că preferai să fii la volan, spuse
Marian, interpretând greșit gestul, însă de data
asta se impune un condus ceva mai bărbătesc.
În sinea sa, spera să scurteze cât mai mult
posibil întârzierea.
Nici bine nu termină de vorbit, că și de‑
mară făcând o întoarcere cu scârțâit de roți,
FANTAS TI CA
MAGAZIN
care răsună strident, fărâmițând în cioburi noap‑
tea liniștită. Trecură în trombă prin dreptul
intrării hotelului Paradis, apoi prin piațeta de
alături, determinându‑i pe puținii trecători de
la ora aceea să întoarcă mirați capetele după ei.
După cum conducea, șoferului nici că‑i
păsă de privirile lor, sau de jandarmul ce
veghea în împrejurimi, prin fața căruia mai că
nu zburară. Preț de o secundă, Ina prinse în lu‑
mina farurilor expresia de stupefacție de pe
chipul agentului. Nu auzi însă din partea lui
nicio atenționare, niciun strigăt, sau țipăt de
fluier. Nimic. Tot ce se auzea era motorul ma‑
șinii, care torcea furios, parcă răstindu‑se atunci
când cel de la volan forța prea tare pedala
accelerației.
Nu spuse nimic. Pe tot parcursul drumului
rămase tăcută, cu fruntea lipită de geamul din
dreapta, urmărind casele, copacii și stâlpii ce
se ascundeau cu repeziciune în urma lor. Deși
nu recunoștea mare lucru din peisajul urban ce
defila pe dinaintea ochilor săi, i se păru totuși
că traversau același oraș în care se născuse și
crescuse, doar că în vis acesta părea să fi avut
arhitectura începutului secolului al XX‑lea.
Străzile pe care treceau erau largi, adevă‑
rate bulevarde, cu case mari, ca niște palate,
construite pe fundații de cărămidă, majoritatea
cu un singur etaj, arătând ca și când ar fi fost
de curând renovate. Cât despre gardurile în
spatele cărora se adăposteau, acestea erau de
cele mai multe ori înălțate pe postamente
zidite, cu lacre din fier forjat și porți uriașe,
atât de mari încât printre ele s‑ar fi putut
strecura și o locomotivă, darămite o trăsură,
sau o mașină de dimensiunile Buick‑ului cu
care mergeau. În centrul orașului pe care îl
lăsară destul de repede în urmă, Ina recunoscu
clădirea fostei Bănci Agricole și, ceva mai jos
de ea, palatul lui Jean Mihail.
La capătul Bulevardului Unirii, Marian
viră la stânga apoi, după ce parcurse câteva
sute de metri spre Școala de fete Regina
Elisabeta, viră din nou, de data asta la dreapta,
oprind în dreptul fostei case Glogoveanu, un
edificiu impunător, construit în secolul al
optsprezecelea. Doar că, imediat ce coborî din
mașină, Ina descoperi că vechiul conac boie‑
resc ce se înălța dinaintea sa nu era nici pe de‑
parte casa Glogoveanu.
ANSS
Agenția Națională pentru Securitatea Statului
scria cu litere de o șchioapă pe o plăcuță meta‑
lică, prinsă pe unul din stâlpii gardului în
dreptul căruia parcase Marian.
„Aici să fie întâlnirea cu Nae?” se întrebă
străduindu‑se să țină pasul cu colegul său.
„Fără doar și poate că da” își răspunse câteva
clipe mai târziu, văzându‑l pe Marian îndrep‑
tându‑se cu hotărâre spre poarta prevăzută cu
barieră a edificiului. Involuntar, gândul îi zbură
la slujba ei modestă, de funcționar în cadrul
Casei de Economii și Consemnațiuni.
Pentru a intra în clădirea ANSS, cei doi
trebuiau să treacă de un plutonier în uniformă
militară, înarmat cu un pistol mitralieră StG
44, ce străjuia în dreptul unei gherete așezată
în stânga intrării. După cât de bine înarmat era
plutonierul, Ina își imagină că ar fi fost o mare
greșeală din partea cuiva să treacă dincolo de
poarta pe care acesta o păzea, fără să prezinte
un permis sau o legitimație de serviciu, iar ea –
realiză chiar atunci – nu avea nici una, nici
alta. În ultimul ceas, de când se descoperise în
apartamentul de la mansardă, numai la docu‑
mentele sale de identitate nu‑i stătuse gândul.
Nici geantă nu‑și luase, darămite portofel, bani
sau acte.
„Parcă aș fi plecat la plimbare!... Nici
măcar la plimbare nu pleci doar cu hainele de
pe tine!” își reproșă, panicată de ideea că urma
cât de curând să justifice într‑un fel lipsa unui
document de identitate.
Nu se pricepea deloc la minciuni.
Privirea și zâmbetul plutonierului dina‑
in‑tea sa i se părură de‑a dreptul malefice.
— Sărut mâna doamna Carla, să trăiți
domnu’ Marian! Care va să zică, iar tură de
noapte! salută subofițerul al cărui zâmbet, con‑
stată Ina, era de fapt unul de simpatie.
— Hai, noroc, Pandele! Să trăiești, să faci
casă‑n București! răspunse Marian dezinvolt,
iar ea îl urmă, trecând val‑vârtej prin dreptul
agentului de pază, care zâmbea mânzește. După
câte înțelegea, ea și Marian erau mult prea bine
cunoscuți pentru a mai fi nevoie să fie legitimați.
Bucuroasă că reușise să se strecoare înă‑
untru fără să fie luată la întrebări, salută la
rândul ei, întorcând plutonierului un zâmbet
strâmb.
— Ehe, ce mi‑aș mai face, eu, o casă în
București! spuse el nostalgic, ignorând‑o.
— Las’, că n‑au intrat zilele‑n sac. Mâine,
poimâine!... Mai știi?!
73

— Să vă audă Dumnezeu! strigă mai
apoi Pandele în urma lor.
În vreme ce înaintau pe aleea străjuită de
mesteceni, ce făcea legătură dintre poartă și
clădirea ANSS, Ina puse încă o dată cap la cap
informațiile pe care le avea despre lumea visu‑
lui în care intrase:
„Sunt, așadar, un agent al Securității Sta‑
tului, probabil destul de faimos din moment ce
pot intra în sediul instituției în care lucrez fără
să fie nevoie să mă prezint. Spre deosebire de
realitate, probabil am și abilitățile pe care le are
cineva care îndeplinește o astfel de funcție. În
particular, locuiesc într‑un mic apartament si‑
tuat în centrul unui oraș care deși seamănă cu
Craiova perioadei interbelice, nu pare a fi Cra‑
iova. Agenția Națională pentru Securitatea Sta‑
tului, Hotel Paradise, plus alte câteva edificii
asemenea lor, pe care doar le‑am zărit în goana
mașinii, nu au existat în istoria Craiovei. Nu
port verighetă, deci nu sunt căsătorită și,
având în vedere că în locuința din care am
plecat nici vorbă să fi văzut vreun obiect băr‑
bătesc, probabil că nici iubit nu am. Și, foarte
important, în visul indus de Sycodil, sunt Carla
Enăchescu” își zise intrând în clădirea ANSS și
parcurgând în fugă alături de Marian un
culoar ce, în pofida orei înaintate, mișuna de
oameni.
În drumul lor, cei doi agenți îi salutară
aproape pe toți cei pe lângă care trecură, pri‑
mind în schimb zâmbete și priviri familiare.
„Bună, Ana!”, „Salut, Mihai!”, „Servici
ușor, Vlad!”, își imită Ina colegul, făcând tot ce
făcea el, zicând tot ce zicea el, însă afișând
atitudinea unei persoane care tocmai mâncase
aguridă. O deranja teribil faptul că nu‑și amin‑
tea să fi cunoscut pe niciuna dintre persoanele
cu care schimbau, în treacăt, câteva vorbe.
Curând ajunseră în dreptul unei uși mult
mai mare decât cele pe lângă care trecuseră
până atunci și care – avea să afle imediat – as‑
cundea o anticameră și, dincolo de anticameră,
biroul lui Radu Nicolae, șeful lor. În dreptul
ușii, Marian își luă câteva clipe de răgaz, su‑
ficiente cât să își aranjeze sacoul, să își treacă
palmele peste tâmple, netezindu‑și astfel piep‑
tănătura și să hămăie dregându‑și glasul. Ur‑
mărindu‑i fiecare gest, Ina simți la rândul ei ne
voia să se pregătească... habar n‑avea pentru
ce.
74
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Am fost reținuți de un schimb de fo‑
curi la Hotel Paradis, repetă abia rostit min‑
ciuna scornită de colegul ei.
Imediat ce își potrivi la rândul ei ținuta,
Marian intră fără să bată.
— Sărut mâna, Doiniță, scumpă! salută
cu un entuziasm prefăcut, imediat ce pășiră
peste prag.
Doina Drăghici, secretara lui Radu Nico‑
lae, se opri din dactilografiat și îi privi pe după
ochelarii lăsați pe vârful nasului.
— Ia uite cine și‑a făcut în sfârșit apa‑
riția! Domnul Marian Postelnicu și domnișoara
Carla Enăchescu. Vă mulțumim că ne onorați
cu prezența, onorabili agenți speciali!
— Știm că am întârziat groaznic de mult,
se văicări Marian. Nu mai pune, și tu, paie pe
foc. Mai bine spune... e ofticat rău?
Doinița zâmbi, schimbând pe dată tonul.
— Ați avut noroc. Nae nu e în birou. A
fost reținut de... știm noi cine, adăugă arătând
cu degetul spre tavan. E acolo de mai bine de
două ceasuri. Într‑o... ghilimele, ședință. Habar
nu are că ați întârziat.
— Dacă ai ști cât te iubesc! exclamă Ma‑
rian, brusc binedispus, apoi o sărută zgomotos
pe ambii obrajii.
Exact în momentul în care secretara se
împotrivea, încercând să se smulgă îmbrățișării,
Radu Nicolae își făcu apariția în anticamera
devenită deodată neîncăpătoare.
— Ia te uită ce tămbălău! Da’, ce‑i aici,
fraților, circ?... Bâlci, târg de săptămână?!...
exclamă Nae în treacăt, vocea sa baritonală
făcând parcă să tremure pereții.
În timp ce se deplasă, șoldurile sale șter‑
seră masa pe care se afla mașina de scris a
Doinei, agățând firul unuia dintre telefoane,
care lunecă, cât pe ce să cadă de pe tăblia me‑
sei. Nae nu‑i dădu importanță. Cu o mimică ce
lăsa ușor de înțeles că nu era în toanele cele
mai bune, trecu val‑vârtej pe lângă cei pre‑
zenți, aparent fără să catadicsească să le arunce
vreo privire, ca într‑un final să se trântească pe
fotoliul din spatele biroului său, unde rămase
pufăind țigara de foi pe care și‑o aprinsese
imediat ce ieșise la de întâlnirea cu chestorul șef.
În urma sa, ușa lăsată dinadins deschisă era o
invitație pe care Marian o înțelese imediat.
— Se poate? întrebă din prag, după ce își
aranjă încă o dată ținuta.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Nae ignoră întrebarea. După ce aruncă
cu lehamite pe birou dosarul cu care venise la
subraț, rămase privind cu ochi pierduți spre
un colț al încăperii, unde Marian nu observă să
se fi aflat altceva în afara unui fișet cu multe
sertare. Ținându‑se deoparte, Ina profită de
momentul acela, în care fiecare dintre cei pre‑
zenți era mult prea preocupat de gândurile lui,
și își iți capul pe după umerii colegului său,
îndrăznind să‑l iscodească pe cel ce, în vis, se
arata a fi șeful ei.
Spre deosebire de șeful departamentului
„Relații cu clienții” al Casei de Economii și
Consemnațiuni, Radu Nicolae, de la Agenția
Națională pentru Securitatea Statului era un
pic mai tras la față, mai neîngrijit și, în mod
cert, mai posac. În rest, cei doi păreau a fi una
și aceeași persoană: amândoi înalți, amândoi
solizi, cu ceafă lată și creștet ras – două ver‑
siuni ale aceluiași individ, din două lumi, com‑
plet diferite.
— A dracului iarbă și tutunul ăsta! spuse
Nae, întrerupându‑și brusc reveria. Dacă te‑ai
apucat de el, nici vorbă să‑l mai poți lăsa cu
una cu două.
Deși continua să pufăie din țigara de foi
privind spre același colț al încăperii și părând
să se adreseze fișetului cu multe sertare, Marian
nu se lăsă păcălit de atitudinea afișată de șe‑
fului său. Pentru el, remarca lui Nae lăsa cât se
putea de clar de înțeles că acum era dispus să‑i
primească. Cu toate astea, nu intră fără să ceară
încă o dată permisiunea:
— Se poate?... repetă din prag.
— Doar dacă nu așteptați, cumva, vreo
invitație specială.
— Da, să trăiți!... sări ca ars Marian. Nu
avem nevoie de nicio invitație specială!
Tăcută mâlc, Ina îl urmă pășind ca pe coji
de ouă. Se așezară pe cele două scaune pe care
li se indicase să se așeze, apoi așteptară.
— Ședințele astea sunt din ce în ce mai
lungi! continuă Nae, lăsându‑se pe spătarul
fotoliului. Jarul din vârful țigării de foi străluci
încă o dată. Un nor de fum îi învălui chipul îna‑
inte să se piardă, dus de curentul din încăpere.
Fără să vrea, Ina îl compară din nou cu
Radu Nicolae, șeful său de la Casa de Eco‑
nomii și Consemnațiuni ‑ un vegetarian care
nu fuma, nu bea și în niciun caz nu i‑ar fi tratat
de sus pe subalternii săi. Pe cât de asemănători
la chip erau cei doi, pe atât de diferiți păreau a
fi la suflet.
— Ați întârziat, nu‑i așa? continuă Nae,
luând o mină acră. V‑am spus să fiți aici la
douăzeci și unu și treizeci de minute, iar voi
ați ajuns... când ați avut chef.
Prin ușa rămasă deschisă Ina o văzu pe
secretară ridicând discret din umeri, semn că
habar n‑avea de unde știa șeful de întârzierea
lor.
— Un schimb de focuri la Hotel Paradis.
Întâmplător... porni să se justifice Marian, ape‑
lând la minciuna pe care tot el o scormonise.
— Întâmplător, pe dracu’! Nimic nu e
întâmplător pe lumea asta. Și, încetează să‑mi
mai vinzi gogoși, că nu ține; sunt prea bătrân
în meseria asta ca să mai fiu dus de nas! Ați
întârziat, aia e. M‑am prins imediat ce te‑am
văzut pupând‑o pe Doinița care, probabil doar
ce îți spusese că sunt într‑o ședință. Așa‑i,
Doinița? Nu‑i așa că de aia te pupa Marian cu
atâta foc?
În loc să răspundă, secretara se ridică de
la locul ei și închise ușa biroului șefului, nu
însă înainte de a‑i arunca o privire sfidătoare.
Ce spusese, dar mai ales când, cu cine și de ce
se pupa, era treaba ei, părea să spună gestul
său.
— Dacă se întâmpla să am nevoie de voi
la întâlnirea cu chestorul șef? întrebă Nae, ne‑
luând în serios aerele secretarei.
— Ne cerem scuze... Din păcate... se
bâlbâi Marian.
— Adevărul e că doar eu sunt de vină...
îndrăzni Ina. Am...
— Stop!... o întrerupse Nae pe un ton ce
nu lăsa loc pentru nicio altă replică. În niciun
caz nu am de gând să‑mi pierd vremea ascul‑
tându‑vă cum vă lamentați. Oricum, dacă am
continua, sunt convins că îmi veți îndruga ver‑
zi și uscate, doar ca să ieșiți basma curată. De
aceea și zic: stop!... Gata cu văicăreala. Având
în vedere că ați avut noroc și în absența voas‑
tră nu s‑a întâmplat nimic care să vă solicite
prezența, să lăsăm deocamdată deoparte par‑
tea cu absența de la program! Doar de data
asta o lăsam de‑o parte, clar?...
Ina și Marian dădură din capete ca două
păpuși mecanice.
— Avem alte lucruri de discutat, mult
mai importante.
75

Fără niciun alt cuvânt, Nae extrase dintr‑un
buzunar al sacoului un blister, pe care îl așeză
ostentativ pe birou, în dreptul celor doi agenți.
— Sycodil! exclamă Ina, fără să se poată
controla.
Din cele șase locașuri pentru pastile pe
care le avea ambalajul dinaintea sa, doar unul
era gol.
„Exact acela din care ai luat pastila care
te‑a adus în visul de acum” îi șopti o voce în
capul său.
— Exact, Sycodyl! confirmă Nae. Ți‑e cu‑
noscut?
— Eu ăăă.... Nu. Practic, nu mi‑e deloc
cunoscut, se fâstâci Ina descoperindu‑se deo‑
dată în centrul atenției. Am auzit vorbindu‑se
ceva despre el... pe ici, pe colo...
— Pe ici, pe colo?... făcu Nae, vădit mirat
— Zvonuri... Sincer, chiar sunt surprinsă
să constat că Sycodil există cu adevărat... Cre‑
deam că e doar o minciună...
Pe chipul Inei se citea, într‑adevăr, mira‑
rea. Ceea ce o mira era faptul că descoperise
un blister cu Sycodil, identic cu cel pe care i‑l
oferise Carla cu ceva vreme înainte, apărut
într‑un mod cât se putea de misterios în Paradis.
— Oficial, drăcovenia asta nu există, spu‑
se Nae, trecând de la tonul aspru cu care le
vorbise până atunci la un ton colegial. Și, sin‑
cer, mă mir că ai aflat despre el înaintea tutu‑
ror celor de la ANSS. Mai mult decât atât, nici
nu vrem să contribuim la răspândirea zvonului
că ar exista. E un drog... O porcărie... O substanță
extrem de periculoasă din care, doar ce am
aflat, se poate muri.
— Vrei să spui că e ilegal? întrebă Marian.
— Vrei să spui că din cauza lui se poate
muri? vru să știe Ina. Nu înțelegea defel cum
ar fi putut muri cineva într‑un vis. Din câte
cunoștea ea despre vise, cineva se putea trezi
dintr‑un vis, în niciun caz muri.
— Bineînțeles că e ilegal și bineînțeles că
din cauza Sycodil‑ului se poate muri! exclamă
Nae cu aerul că răspunde unor întrebări de‑a
dreptul prostești. Cunoașteți vreun drog care,
luat în exces, să nu conducă la deces?
— Păi, cam toate medicamentele luate în
exces duc la... își spuse părerea Marian, dând
cu subînțeles din cap.
— E, hai, terminați cu prostiile! izbucni
Nae, convins că este luat peste picior. Ce vă
76
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
veni?... Nu vorbim aici de medicamente, ci de
substanțe nocive, interzise prin lege, care pro‑
voacă halucinații și, de cele mai multe ori, moar‑
tea celui ce le folosește o perioadă îndelungată.
Cel puțin asta susține Dragoș Demetriad, me‑
dicul neuro‑psihiatru care conduce echipa ce
se ocupă cu studiul efectelor Sycodil‑ului asu‑
pra organismului uman.
— Sycodyl provoacă halucinații? întrebă
Ina, vădit surprinsă.
După toate prin câte trecuse de când se
afla în Paradis, îi venea greu să creadă că în
momentul acela se afla întinsă pe canapeaua
din apartamentul ei, halucinând, și nu captivă
într‑un vis, după cum i se spusese că ar acționa
de fapt Sycodil.
— Halucinații... Vise... Nu știu, ceva pe
acolo. Poate n‑am înțeles prea bine termenul
pe care l‑a folosit Demetriad, spuse Nae cobo‑
rând glasul. Cercetările medicale referitoare la
Sycodil sunt abia la început. Drogul, în schimb,
s‑ar putea să fie prezent de ceva vreme pe
piața neagră, fapt care este cu adevărat îngri‑
jorător. Deși pare de necrezut ca tocmai noi,
cei de la ANSS, să nu știm absolut nimic, tre‑
buie totuși să recunoaștem: chiar nu avem nici
cea mai mică idee ce‑i cu porcăria ăsta. Cum,
de unde a apărut și, mai ales, cum dracului s‑a
întâmplat de s‑a strecurat chiar pe sub nasurile
noastre, nu‑mi pot imagina!... Și, ca totul să fie
de pomina lumii, iată‑ne deja în fața primul
caz de supradoză, ridicând ca proștii din umeri
și privind unul către celălalt, în vreme ce
suntem puși să dăm socoteală pentru ignoranță.
— Aoleu, e chiar atât de grav? se minună
Marian.
— Nu grav, foarte grav!... continuă Nae
ridicând glasul. De aceea ni se cere să inter‑
venim în forță!.... Cât încă nu e prea târziu,
rețeaua care se ocupă cu distribuția drogului
trebuie demascată și anihilată. De la ăl mai mic
până la ăl mai mare, vreau ca distribuitorii să
fie arestați, interogați și băgați pentru ani buni
la răcoare. Unul să nu scape. Vreau să știu, de
urgență, cine fabrică Sycodil, dacă este de pro‑
veniență românească sau se produce în străi‑
nătate. Dacă vine din afara granițelor, vreau să
știu cine îl importă, în ce cantități și cum ‑ pe
calea apei, a aerului, cu ajutorul camioane‑
lor?... Vreau să știu, tot! Tot, înțelegeți? Tre‑
buie să tăiem răul de la rădăcină ‑ ordin de sus.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
— De la chestorul șef?
— Țțț!... Mai de sus. De la județ.
— Măi, să fie!
— Am aflat despre drog și despre faptul
că este distribuit ilegal datorită fiicei prefectului,
porni să explice Nae, reluând tonul colegial.
— Cum, așa?... făcu Marian ochii mari.
— Ironia sorții a făcut ca tocmai fiica pre‑
fectului să fie prima victimă unei supradoze de
Sycodil, despre care am aflat.
— Vai de capul meu, să nu‑mi spui că a
dat ortul popii!... nu se putu stăpâni să nu se
îngrijoreze Marian.
Ina, în schimb, mai reținută, era ochi și
urechi.
— Ce‑i drept, fata n‑a murit, însă nici
bine nu e. În momentul de față se află în comă,
într‑una din rezervele spitalului Știrbei.
— Băi, dă‑o dracului!...
— Conform declarației tatălui, continuă
Nae, ignorând reacția subalternului, fata sufe‑
rea deja de ceva vreme de o depresie care se
cronicizase. În disperare de cauză, ajunsese să
ia, pe ascuns și fără rețetă, tot felul de pastile,
unele dintre ele nu tocmai legale. Numai ea
știe cum și le procura. Ce o îndemna să se com‑
porte astfel? Greu de spus. Poate chiar căuta
să‑și pună capăt zilelor.
— Sau... Poate chiar suferea și căuta cu
disperare o cale de a‑și alina suferința, inter‑
veni Ina, cu gândul la motivele care o îndem‑
naseră pe ea să ia Sicodyl.
— Într‑adevăr, fata era suferindă, spuse
Nae, și greu de stăpânit atunci când o apucau
crizele. Prefectul angajase chiar și o asistentă al
cărei rol era mai mult de gardian, decât de per‑
sonal medical. Principala îndatorire a asistentei
era de a o ține departe de medicamentele luate
fără discernământ. Ușor de spus, greu de făcut
– din câte se pare. Cum, ne‑cum, în cursul zilei
de azi, fata a reușit să se sustragă atenției
asistentei, intrând în legătură cu unul dintre
distribuitorii de Sycodil, nu știm deocamdată
cu cine. Urmarea, ați aflat‑o deja.
— Vrei să spui că după ce a înghițit pri‑
ma pastilă de Sycodil a și intrat în comă? între‑
bă Ina, privind spre singurul locaș gol al blis‑
terului de pe biroul lui Nae.
Nu trecuseră nici două ceasuri de când
făcuse același lucru chiar ea. Având în vedere
că fiica prefectului pățise un lucru atât de grav,
era perfect îndreptățită să se teamă că, la
rândul ei, ar fi putut păți la fel. Greu de crezut
că visul pe care îl trăia se petrecea în lumea de
apoi, în care i se tot spusese că va ajunge după
moarte. Nu existau îngeri, diavoli, nici atât. Cu
toate astea, nu‑și putu stăpâni fiorul care o
scutură, făcându‑i pielea ca de găină.
— Nu putem ști deocamdată dacă a luat
doar o pastilă sau, având în vedere că amba‑
lajul are șase locașuri, șapte pastile.
— Să fi luat șapte pastile?... continuă să
se frământe Ina.
— Chiar nu știm câte a înghițit! repetă
Nae ridicând glasul. Putem să trecem peste
chestiunea asta și să ne rezumăm doar la do‑
vezi și fapte? O să aflăm mult mai multe
despre supradozaj imediat ce vom intra în
posesia rezultatele analizelor. Doctorul Deme‑
triad se ocupă chiar acum de acest lucru.
— Ai dreptate, nu știm... N‑are rost să fa‑
cem presupuneri prostești, spuse Ina, alungând
gândurile negre
— Perfect! Atunci, să revenim la ceea ce
știm.
— Așadar, fiica prefectului e în comă!...
concluzionă Marian, pe un ton meditativ. Asta,
într‑adevăr, explică zarva de pe aici! Mișună
agenții prin clădirea ANSS mai abitir ca în
zilele în care vine Regele.
— Da, e grav, dacă asta vrei să sugerezi,
continuă Nae. Și, ni se cer rezultate. Repede.
Cât se poate de repede. De aceea m‑am gândit
la voi. Voi o să preluați cazul. N‑aveți de ce să
vă împăunați, adăugă sesizând zâmbetul
apărut în colțul buzelor lui Marian, nu sunteți
atât de buni pe cât vă credeți. Și, dacă vreți să
știți, personal nu agreez metodele voastre de
lucru. Trebuie însă să recunosc, sunteți un pic
mai eficienți decât ceilalți agenți. Și, de efici‑
ență e vorba acum, nu de simpatii sau metode.
— Înțelegem... spuse Ina, cu toate că nu
înțelegea nici pe departe atât de multe pe cât
lăsa impresia că ar înțelege.
— Cât privește investigația, din păcate
pornim cu stângul. Așa cum spuneam, treaba
asta cu Sycodil‑ul ne‑a luat complet pe nepre‑
gătite.
— Suntem, care va să zică în pom, iar
pomul e în aer... completă Marian zâmbind cu
subînțeles.
— Mda!... Cam așa ceva... mormăi Nae,
apoi deschise dosarul cu care venise de la
77

întâlnirea cu chestorul șef. Cert este că infor‑
mațiile pe care le avem până în prezent sunt
puține și deloc consistente. În afara faptului că
există un drog care circulă pe piața neagră fără
ca nimeni din cadrul ANSS să aibă vreo idee
despre asta, nu știm mare lucru. Cât despre
prima victimă a drogului... ei bine, iat‑o pe
fiica prefectului, adăugă scoțând la iveală o
fotografie ce stătuse prinsă cu o agrafă chiar de
prima filă a dosarului.
Nu mai mare decât o carte poștală, foto‑
grafia înfățișa portretul unei femei, până în trei‑
zeci de ani. Privind‑o, Ina simți că i se scurge
toată vlaga din corp.
Persoana din cadrul imaginii de pe car‑
tonul fotografic îi semăna întrutotul: aceeași
frunte lată, aceiași ochi un pic prea depărtați,
același păr cu fir drept, tuns la nivelul umeri‑
lor, același zâmbet strâmb, pe care îl afișa
când nu era tocmai în apele ei. Iar ea ‑ se
cunoștea mult prea bine pentru a susține
contrariul ‑ în fața obiectivului unui aparat de
fotografiat nu se simțise niciodată în apele ei.
Fără nicio îndoială, chipul zâmbitor de pe care
îi era imposibil să‑și dezlipească privirea era
chiar chipul ei, mai bine zis al aceleiași Mădă‑
lina Grigoraș pe care Carla o lăsase în aparta‑
mentul cu pereți din beton prefabricat, înainte
să înghită pastila de Sycodil.
Fără să aibă nici cea mai mică idee de ce
colega sa rămăsese cu ochii țintă pe dosarul
adus de Nae, Marian luă fotografia din mâna
șefului și se apucă să o studieze, întorcând‑o
ba pe față, ba pe dos, în căutarea unor înscri‑
suri sau a altor urme distincte de care s‑ar fi
putut lega în cadrul anchetei. Nu existau însă
niciun fel de înscrisuri sau urme.
— Mădălina Grigoraș, spuse Nae, pre‑
zentând‑o astfel pe cea din fotografie.
Ina, care încă făcea eforturi să‑și adune
gândurile, tresări:
— Da, răspunse crezând că fusese apelată.
Copleșită de emoții, uitase cel mai im‑
portant amănunt: în Paradis era Carla Enă‑
chescu, nu Mădălina Grigoraș.
— O cunoșteai? se miră Nae.
— Nu, n‑o cunoșteam, spuse pe un ton
răstit, realizând gafa. Am citit în schimb la un
moment dat, nu‑mi aduc aminte când, un arti‑
col într‑un ziar în care era menționat numele
ei, scorni imediat o minciună.
78
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— Îhm!... făcu Nae pufăind din trabucul
de care uitase cu desăvârșire.
Expresia de chipul său putea fi de neîn‑
credere, însă în aceeași măsură ar fi putut ex‑
prima încântarea ce o resimțea fumând țigara
de foi a cărei aromă o adora – Ina nu se putut
decide.
Marian, care încă nu abandonase foto‑
grafia fiicei prefectului, interveni chiar atunci,
dând agale din cap:
— Incredibil, nu mi‑aș fi imaginat nicio‑
dată că o persoană atât de frumoasă poate
ajunge depresivă!
— Serios?... Chiar ai crezut că frumu‑
sețea poate apăra pe cineva de belele?
— Nu de belele în sens general, însă...
Nu știu... Tot timpul mi‑am imaginat că o per‑
soană cu o anume carismă poate ajunge mai
ușor să fie fericită decât una care, mă rog, să
zicem că n‑a avut atât de mult noroc.
— Continuăm?... întrerupse Nae dialogul
subalternilor săi.
Discuția avea mereu tendința de a se de‑
părta de latura profesională, iar asta îl deranja
peste măsură.
— Continuăm, desigur, însă chiar mă in‑
teresează să știu ce tragedie s‑a putut abate
asupra fetei ăsteia, încât să ajungă depresivă și
apoi în comă la spitalul Știrbei? insistă Marian.
— Totul se datorează unei întâmplări care
s‑a petrecut cu aproape șase luni în urmă,
explică șeful. Un eveniment nefericit în urma
căruia logodnicul ei a decedat, victimă a unui
accident de mașină.
— Cum ai spus?!... exclamă Ina.
— Exact cum ai auzit: logodnicul ei dece‑
dat, victimă a unui accident de mașină.
— Avem vreo fotografie cu fostul logod‑
nic al fetei? întrebă ea, mânată de o presimțire
care îi dădu sudori reci.
— Avem. Avem chiar și imagini de la lo‑
cul accidentului, confirmă Nae scoțând dintre
filele dosarului o altă poză, pe care Ina mai că
nu i‑o smulse din mână.
Fotografia, cel mai probabil făcută de un
fotograf care lucra în cadrul poliției, repeta în
detaliu scena fatală care o obseda: un petec de
stradă pe al cărui caldarâm se vedea un buchet
de flori împrăștiat și o sticlă de șampanie
spartă – exact ca în cazul accidentului logod‑
nicului ei.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
Simți că o lasă puterile. Prefăcându‑se că
are nevoie să privească într‑o lumină mai bună
cadrul surprins de fotograf, se apropie de
abajurul veiozei de pe biroul lui Nae. De fapt,
avea nevoie să‑și așeze cotul pe tăblie. Spri‑
jinită astfel, îi era mult mai ușor să‑și păstreze
echilibrul.
În imaginea din fotografia pe care mai că
nu o sfredelea din priviri, chipul acciden‑
tatului se vedea din profil. Cu toate astea, Ina
își dădu imediat seama că bărbatul întins pe
caldarâm nu semăna deloc cu Bogdan. Pe Bog‑
dan, l‑ar fi recunoscut dintr‑o mie.
Victima din vis părea a fi un individ înalt,
poate la fel de înalt ca și fostul său logodnic, la
fel de elegant, brunet, ca și el, însă avea o față
rotundă, obraji bucălați și trăsături de copil, nu
aspre, ca ale iubitului ei.
„Slavă Domnului!” își spuse, oftând
ușurată.
Deși era conștientă de faptul că visa,
motiv pentru care nimic din ceea ce se întâm‑
pla n‑ar fi trebuit să o afecteze, în mod sur‑
prinzător ‑ constată cu surprindere – nu era
nici pe departe așa. Senzațiile percepute în
visul indus de Sycodil erau deosebit de puter‑
nice; o afectau. Simțea bucurie, emoție, tristețe,
teamă, ca și când totul s‑ar fi petrecut aievea.
„Când efectul drogului va înceta, mă voi
trezi, iar visul va dispare ca prin farmec” își
repetă, căutând să‑și stăpânească încă o dată
emoțiile.
Cuvintele lui Nae o făcură să tresară din
nou.
— Îl cunoști? o întrebă, văzând că întâr‑
zie asupra fotografiei de la locul accidentului.
— Nu îl cunosc, răspunse Ina cu glas scă‑
zut, doar că... Încerc să pun câteva lucruri cap
la cap.
— Cum ar fi?
— Deocamdată e prea devreme să mă
pronunț.
— Mă rog... Dacă totuși crezi că se leagă
ceva, neapărat trebuie să ne spui, adăugă Nae
apoi mai trase încă un fum din țigara de foi.
— Avem vreo fotografie cu...? întrebă, Ina
fără să aibă puterea de a formula întrebarea
până la capăt.
— Cu cine?
— Cu cel ce a provocat accidentul.
— Șoferul?... Da, avem o poză a șoferului.
Nae răsfoi încă o dată cele câteva pagini
ale dosarului dinaintea sa de unde scoase la
iveală o nouă fotografie.
Chiar dacă, în mod inexplicabil, Ina se
așteptase ca în fotografie să descopere chipul
celui care îl accidentase mortal pe Bogdan, nu
se putu abține să nu tresară atunci când dădu
cu ochii de el.
Vasile Pândaru din vis părea a fi același
tip dubios – ori poate doar ei i să părea a fi
dubios – pe care îl cunoscuse în timpul an‑
chetei accidentului de circulație căruia îi căzu‑
se victimă fostul său logodnic. Același individ
urâcios, slab, atât de slab încât s‑ar fi zis că scă‑
pase dintr‑un lagăr nazist, cu pomeții obrajilor
proeminenți, ochi înfundați în orbite, nas coro‑
iat, bărbie ascuțită și început de chelie, pe care
fusese nevoită să‑l identifice dintr‑o serie de
alți indivizi pe care poliția îi aliniase într‑o ca‑
meră de care o despărțea doar o oglindă semi‑
transparentă.
„El” se pronunțase atunci, arătând spre
cel ce‑l zărise de la balcon, coborând din mași‑
na care îl lovise pe Bogdan.
„Sunteți absolut sigură că el l‑a accidentat
pe logodnicul dumneavoastră?” o întrebase
anchetatorul.
„Da” afirmase, ca hipnotizată de privirea
rece a criminalului.
— Îl cheamă Vasile Pândaru, spuse Nae.
Ina dădu de câteva ori din cap, lăsând
astfel să se înțeleagă că a reținut numele indi‑
vidului. În fapt, nu făcuse altceva decât să
recunoască încă o dată că îl ura de moarte pe
cel ce îi schimbase complet cursul vieții.
— Procesul penal privind omorul din
culpă săvârșit cu ocazia accidentului de cir‑
culație este încă pe rol continuă Nae. Vasile
Pândaru, în schimb, a dispărut fără urmă ime‑
diat după eliberarea din arestul preventiv al
poliției. Iar asta, evident, ridică semne de între‑
bare.
— Bănuiești că ar exista o legătură între
el și traficul de Sycodil? întrebă Ina, cu gândul
la Vasile Pândaru, cel pe care îl cunoscuse în
realitate.
Habar nu avea de ce, însă bănuia că
moartea fostului său logodnic nu fusese deloc
întâmplătoare.
Marian era cel puțin la fel de confuz.
— Bine, dar e un nonsens, spuse încer‑
când să facă, mental, câteva conexiuni care nu
79

păreau deloc verosimile. Dacă Vasile este fur‑
nizorul de Sycodil al fiicei prefectului, ce sens
ar fi avut să‑i omoare, cu șase luni în urmă,
logodnicul? Îi stătea în cale, sau... Ce să fi avut
cu el?
— Nu știu, însă ceva trebuie să fi fost.
Cert este că dacă vom afla răspunsul la între‑
bările pe care le‑ai formulat, vom avea și un
punct de plecare în demascarea rețelei clandes‑
tine care se ocupă cu traficul de Sycodil.
— Chiar crezi una ca asta?...
— De ce, nu? Intuiția nu m‑a înșelat nicio‑
dată.
— Asta cam așa e... recunoscu Marian,
părând să rememoreze momente din acti‑
vitatea lor de agenți speciali.
— Ultimul domiciliu cunoscut al lui Va‑
sile Pândaru, continuă Nae cântându‑le în
strună, este pe strada Mihail Kogălniceanu,
numărul 243, apartamentul unsprezece.
— Numărul 243, apartamentul unspre‑
zece... repetă Marian, notându‑și pe un notes
de buzunar adresa.
— Și... cam atât. Mai multe informații
din păcate nu avem. Cu toate astea, țin să vă
repet, ni se cer rezultate.
— Ce să‑ți spun, noutate! exclamă Marian
ușor îmbufnat. Mereu avem parte de aceeași
placă stricată: rezultate... rezultate... rezultate...
— Astea sunt ale voastre, mai spuse Nae
împingând dosarul cu pozele suspecților pre‑
cum și blisterul cu Sycodil spre marginea biro‑
ului. Luați‑le, și să‑mi dați vești bune cât de
curând. Drogul îl lăsați, înainte de ieșire, la
magazia de probe.
— ‘nțeles... spuse Marian, gata să se ridice.
— În ceea ce privește investigația, îmi
raportați doar mie, și nimănui altcuiva. Două
rapoarte pe zi: unul dimineața iar celălalt sea‑
ra. Dacă sunt însă urgențe, mă puteți suna la
orice oră din zi sau din noapte. Și, acum, valea!
Să nu vă mai prind pe aici până ce nu aveți
ceva concret.
Fără niciun alt cuvânt, Ina și Marian pă‑
răsiră biroul șefului lor. În anticameră, Doina
Drăghici dactilografia un raport, transcriindu‑l
pe curat după un notes pe ale cărui file se ve‑
deau semne stenodactilografiate.
„Câtă vreme șeful e la serviciu, eu sunt
la serviciu” părea să spună zâmbetul ei amar.
Lăsându‑se condusă de colegul său, Ina
parcurse câțiva pași în lungul coridorului pe
80
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
care veniseră, apoi intră într‑o încăpere mult
mai mică decât cea pe care o tocmai o pără‑
siseră. Înăuntru se aflau două birouri, un cuier
pom, un fișet metalic și câteva scaune simple,
de lemn. După dezinvoltura cu care se purta
Marian, bănui că unul dintre cele două birouri
era al ai, celălalt, în spatele căruia deja se
tolănise colegului său fiind, clar, al lui.
Îl privi aruncându‑și pălăria în cuierul
pom și descheindu‑și haina, semn că avea de
gând să zăbovească o vreme.
— N‑ai bea o cafea? o întrebă fără să ca‑
tadicsească să se ridice de la locul său. Parcă
văd că noaptea asta o să fie al dracului de
lungă.
— Ba, dacă mă crezi, aș bea și două ca‑
fele. Sunt însă atât de obosită încât doar gân‑
dindu‑mă că trebuie să o prepar îmi taie tot
cheful, minți Ina așezându‑se la celălalt birou.
În realitate, habar nu avea unde în biroul
acela se aflau ascunse ibricul, zahărul, sau pa‑
chetul de cafea. În fișetul metalic, constată câ‑
teva clipe mai târziu după ce Marian, bom‑
bănind, se urni să pregătească el două cafele
mari și groaznic de tari.
O jumătate de oră mai târziu, după ce le
sorbiră studiind dosarul preluat de la Nae,
părăsiră clădirea ANSS, „uitând” să treacă pe
la magazia cu probe, după cum primiseră ordin.
— Dacă tot va trebui să ne interesăm de
Sycodil, poate n‑ar strica să‑l și putem arăta, se
justifică Marian răspunzând astfel nedumeririi
din privirea colegei sale. O imagine valorează
cât o mie de cuvinte, nu‑i așa?
— Asta cam așa e, recunoscu Ina. N‑ar
strica să‑l avem aproape.
Luă apoi ambalajul din mâna colegului
său și, fără un gând anume, privi încă o dată
mai de aproape pastilele roz, marcate cu un
„S” pe mijlocul lor. Fără să vrea, își aduse
aminte de mutra pe care o făcuse de față cu
Carla, cu adevărata Carla, pe când stăteau la
masa din bucătărie, iar neonul stricat al recla‑
mei de la „Alimentara” le zăpăcea cu lumina
stroboscopică pe care o arunca pe fereastră.
„În afara unui „S”, pe pastile nu scrie ni‑
mic”, constatase atunci, cu o mirare aproape
copilărească.
Era abătută, în depresie de luni întregi și,
asemeni fiicei prefectului, ar fi înghițit orice
pastilă despre care ar fi auzit că o poate scăpa
FANTAS TI CA
MAGAZIN
de suferința ce nu se mai sfârșea. Acum, în
vreme ce se străduia să țină pasul cu Marian,
constata cu mirare că nu mai era abătută, sau
speriată, sau... Să se gândească să‑și pună ca‑
păt zilelor, cum de atâtea ori se gândise?... În
niciun caz!
Ceva urma să se întâmple. Simțea asta,
iar ideea unei aventuri o emoționa. Nu îl uitase
pe Bogdan, nici iubirea pe care i‑o purta și nici
tragedia pe care o trăise atunci când îl pierduse
datorită accidentului de circulație, însă toată
suferința pe care o îndurase în ultimele șase
luni era oarecum dizolvată de un val de senti‑
mente noi, toate datorate drogului interzis.
— Știu!... Să fac casă‑n București! îl auzi
pe Pandele, imediat ce trecură prin dreptul
gheretei de la poarta instituției.
Intervenția neașteptată a subofițerului,
înainte ca Marian să rostească salutul său obiș‑
nuit, o binedispuse. Râseră, și ea și colegul său.
Ajunși la mașină, Ina refuză să se așeze
la volan.
— Încă nu mi‑am revenit din mahmu‑
reală, spuse refuzând invitația mută a partene‑
rului său, care îi întinsese fără nicio explicație
cheile mașinii. Prefera să‑l lase să creadă că
seara trecută își înecase amarul în alcool, așa
cum chiar el sugerase mirosind paharul de
burbon din care băuse Carla.
— Prea mult whisky de una singură,
hm? comentă Marian, deschizând portiera din
dreapta apoi, neașteptând să primească răs‑
puns, se așeză pe locul șoferului. Câteva se‑
cunde mai târziu demară, pornind spre centrul
orașului.
Nu se sfătuiră referitor la ceea ce aveau
de făcut. Atât cât dură drumul, nici măcar nu‑și
vorbiră. Cu toate astea, Ina bănui încotro se
îndreptau și, mai mult decât atât, intui de ce
colegul său renunțase să deschidă o discuție
referitoare la planul de acțiune: n‑ar fi avut
niciun sens. Indiciile de la care porneau nu
lăsau loc la prea multe variante. Aveau în aten‑
ție o tânără în comă, iar despre ea ar fi putut
afla mai multe doar interogând medicul ce o
luase în primire și, eventual, colegii mai apro‑
piați din facultate. Mai aveau o adresă la care
se afla locuința unei persoane învinuită de omor
din culpă, ce dispăruse în timpul procesului și
care, mai mult ca sigur, fusese deja răscolită de
poliția ce încercase să dea de urma lui. Între
cele două destinații posibile, intui că Marian o
alesese pe a doua, îndreptându‑se spre strada
Kolgălniceau, la numărul 243.
„Eu, una” își spuse privind absentă ora‑
șul pustiu „dacă ar fi fost un agent al secu‑
rității statului, exact într‑acolo m‑aș fi dus. La
naiba, chiar sunt un agent al securității statu‑
lui!” se corectă mai apoi, zâmbind ușor.
Cât de încurcate i se păreau toate.
Un sfert de oră mai târziu, Marian opri la
câțiva zeci de metri de strada Mihail Kogăl‑
niceanu, așezând mașina cu botul spre soclul
statuii lui Cuza Vodă, ce domina piațeta de la
capătul străzii Unirii. Strada Unirii, bulevardul
cel mai aglomerat al Craiovei, era pustiu la
acea oră. Prelatele magazinelor ce se înșirau de
o parte și de alta a străzii erau acum strânse,
iar obloanele de lemn, cu canaturi înguste, ce
în cursul zilei se pliau de‑o parte și de alta a
vitrinelor prăvăliilor, erau trase și zăvorâte.
„Hotel Paradis” forfotea în schimb din pricina
turiștilor, și nu numai a lor. Aventurieri, car‑
tofori, împătimiți ai jocurilor de noroc sau doar
cheflii, păreau cu toți strânși la parterul clădirii
a cărei ușă, luminată puternic de reclama din
becuri ce înconjura oaza pictată pe care Ina o
zărise din apartamentul de la mansardă, rămă‑
sese larg deschisă. O doamnă îmbrăcată într‑o
rochie de seară ieși împleticindu‑se din hotel și
rămase în stradă, fluturând aiurea un portțiga‑
ret cu o țigară neaprinsă. Un domn în smoching
își făcu pe dată apariția și îi oferi un foc de la o
brichetă care se aprinse cu un clichet ce se auzi
distinct. Doamna pufăi, apoi o apucară isteric‑
alele:
— Să mergem acasă, Jeorj! Nu‑i mai su‑
port pe mojicii ăștia! spuse în vreme ce Ina și
Marian trecură prin dreptul lor.
George, cel al cărui nume femeia îl fran‑
țuzise dinadins, spuse ceva în șoaptă la ure‑
chea partenerei sale, moartă de beată, care râse
strident, doar ea știind de ce.
Din câțiva pași, cei doi agenți de secu‑
ritate îi lăsară în urmă, dialogul perechii de
cheflii pierzându‑se în vacarmul muzicii ce
răzbătea prin ferestrele cu două rânduri de
geamuri ale restaurantului hotelului.
— Cred că e o adevărată nebunie înău‑
ntru, aprecie Marian, iar Ina zâmbi, sesizând o
ușoară părere de rău în glasul partenerului
său.
81

Imobilul de la numărul 243 era o casă
cu două etaje, ca de altfel majoritatea clădirilor
de pe strada Mihail Kogălniceanu. Intrarea se
făcea printr‑un mic gang, situat la jumătatea
imobilului, prevăzut cu o poartă metalică pe
care o găsiră deschisă. Dincolo de poartă, de‑o
parte și de alta se aflau două uși, una
conducând spre aripa din dreapta, iar cealaltă
spre aripa din stânga clădirii. La capătul
gangului se întindea o curte interioară ce
semăna cu un patio peste care, între balcoanele
închise cu ferestre de lemn, stau întinse sfori
cu haine lăsate la uscat.
Aleseră la întâmplare ușa din dreapta
și, așa cum aveau să constate câteva clipe mai
târziu, alegerea nu fusese greșită. La mijlocul
holului de la etajul întâi al laturii din dreapta
casei descoperiră apartamentul în care locuise
Vasile Pândaru. După ce rupseră cu nonșalanță
sigiliile aplicate de poliție, pătrunseră într‑o
cameră mică, cu pereți tapetați, mobilată
sărăcăcios. În încăpere se afla un pat metalic,
vopsit în alb, ce părea furat dintr‑o cazarmă
militară sau dintr‑un spital, iar lângă el, pe
post de noptieră, un scaun. Pe o masă
acoperită cu foi de ziar odihnea o veioză fără
abajur. Undeva, lipită de un colț al încăperii, se
afla o comodă ale cărei sertare nu adăposteau
prea mare lucru: câteva obiecte de garderobă
personală, două cămăși în țiplă și câteva
perechi de ciorapi, toți cu etichetă. Pe un cuier
atârna un balonzaid de culoarea untului. Din
încăperea principală, printr‑un toc prevăzut cu
o draperie dintr‑o pânză decolorată, se ajungea
într‑o chicinetă unde, pe o masă cu tăblie din
scânduri se afla o un reșou electric scos din
priză și câteva vase chitite unul peste altul.
Apartamentul nu avea toaletă. Exista însă o
toaletă comună la capătul holului, iar de acolo
se simțea un ușor miros de latrină.
— Hm!... Cam subțire! exclamă Marian,
după ce deschise și închise fiecare sertar al
comodei.
— Ce te așteptai să găsești? întrebă Ina.
— Ca să fiu sincer, nici eu nu știu... Mi‑
am imaginat că tot ce a fost de găsit, poliția a
inventariat înaintea noastră, însă... Cred că
doar voiam să‑mi fac o idee.
— Referitor la...?
— La ce fel de om este Vasile Pândaru.
Cum trăiește, de ce trăiește astfel... chestii
82
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
dintr‑astea.
— Mda!... exclamă Ina, gânditoare.
— Tu ce părere ai?
— Eu?...
— Da, tu. Chiar vreau să știu ce părere
ți‑ai făcut din ce ai văzut până acum.
— Eu... Părerea mea este că ăsta nu este
un apartament de locuit pe termen lung, nici
măcar pentru un burlac. Dacă ar fi fost
student, sau detașat cu serviciul o perioadă, aș
fi înțeles. Altfel...
— Exact asta e și părerea mea. Dovadă
cămășile și ciorapii noi‑nouțe. Vasile, ăsta, nu
pare să‑și fi spălat în viața lui rufele; cel puțin
nu aici. Și, în plus, din câte observ, pare să se fi
hrănit doar conserve, adăugă verificând
conținutul coșului de gunoi. Fumează
Naționale... adăugă ridicând din coș un chiștoc
și citind marca imprimată pe hârtia țigării. Și
bea cafea... De bună calitate, spuse mirosind
zațul dintr‑un ibric uitat lângă reșou.
— De ce să se fi cazat temporar? se
întrebă Ina cu voce tare. Și, în plus, dacă era
doar în trecere, de ce nu s‑a dus la un hotel?
— Eh, iată o întrebare care merită un
răspuns, spuse Marian. Cred că a venit vremea
s‑o trezim pe proprietăreasă, spuse ieșind în
hol.
Habar nu aveau în care apartament
locuia proprietăreasa imobilului. Bănuind însă
că ar sta la parter, bătură la prima ușă de la
parter care le ieși în cale. După insistențe și o
ploaie de înjurături pe care le auziră de partea
cealaltă a canatului, în prag își făcu apariția un
bărbat între două vârste, care îi apostrofă cu
ochii cârpiți de somn:
— Ce bați așa, dom’nle, la ora asta, ai
înnebunit?
— Vrem să stăm de vorbă cu
proprietăreasa, spuse Marian legitimându‑se.
— Pe latura cealaltă!... mai că nu strigă
omul. La numărul doi. Și, mai lăsați, dracului,
oamenii să doarmă!... adăugă trântindu‑le ușa
în nas.
Instinctiv, Marian își întoarse capul
spre latura opusă a gangului.
Ina ieși prima. Imediat ce puse piciorul
afară, un braț ca de fier o smuci, trăgând‑o cu
violență într‑o parte. Simți o durere acută în
tâmplă, apoi totul dispăru, ca șters cu buretele.
FANTAS TI CA
MAGAZIN
• Trecuse astfel din vis, într‑un alt vis, și mai
Mădălina Grigoraș se trezi devreme.
Ceasul de pe ecranul telefonului mobil arăta că
trecuseră zece minute după ora opt, ceea ce,
pentru ea, însemna că era al naibii de devreme.
Încă din studenție își făcuse obiceiul de a
rămâne trează până noaptea târziu, urmând ca
a doua zi să doarmă până spre ora prânzului.
Rar se întâmpla să se trezească mai devreme
de unsprezece. Seara trecută, însă, căzuse lată.
Habar nu avea de ce, însă adormise cu ochii în
televizor încă de la ora nouă – sau puțin peste
nouă – fapt care nu i se mai întâmplase de nu
mai ținea minte când.
„Poate de aia mă și doare capul” își spuse
înaintând împleticit spre bucătărie, unde știa
că se afla espresorul. Un ristretto era tot ce își
dorea; să‑l dea pe gât, să‑i simtă gustul dul‑
ceag‑amărui și tăria ca un glonț în stomac, apoi
să‑și revină din mahmureala de după somn.
După două astfel de cafele simți cum o
apucă tremuratul; mahmureala și proasta dis‑
poziție nici vorbă să treacă.
Se așeză, ca în fiecare zi după cafea, în
fața laptopului, de data aceea pentru a plasa o
parte din activele financiare pe care le deținea
într‑o serie de acțiuni ale unei companii proas‑
păt listate la bursă. Chiar când să cumpere, se
răzgândi. Fără motiv anume. Încă mai credea
că ar fi putut câștiga din tranzacția aceea, dacă
ar fi vândut acțiunile pe care intenționa să le
achiziționeze câteva zile mai târziu. Însă un gând
aiurea o determină să renunțe. Nu era vorba
despre bani. Bani avea, chiar mai mulți decât
ar fi putut cheltui într‑o viață. Pur și simplu nu
avea chef. De vină credea că era visul de noap‑
tea trecută pe care, oricât se străduia, nu și‑l
putea scoate din minte.
Visase că era un funcționar într‑o bancă.
Ea, funcționar!... Ea, care nu lucrase ca angajat
nici măcar o singură clipă!... Și mai visase că
era într‑o depresie, datorată pierderii logod‑
nicului său. Ea, depresivă!... Logodită!!!... Să fie
și depresivă și logodită i se părea prea de tot –
chiar și pentru un vis.
Ca să alunge suferința ce o chinuia, fun‑
cționara drept care se visase se drogase luând
un medicament interzis. Datorită acelui drog,
ea, funcționara, se visase la rândul ei fiind un
agent special, în slujba securității statului.
ciudat decât primul. Și mai năucitor.
Tot acest amalgam, născocit de mintea
sa, o intriga.
Într‑un final, închise laptopul pliind
ecranul peste tastatură. După ce privi o vreme
în gol se hotărî, să‑și facă un sanviș.
„Dimineața, oamenii normali iau micul
dejun, nu se îndoapă cu cafele tari” își zise în
vreme ce scoase din frigider câteva alimente,
pe care le înșiră mai apoi pe blatul din bucă‑
tărie.
Din sanvișul pe care îl asamblă la repe‑
zeală luă o singură înghițitură, apoi îl abando‑
nă. I se păru că mănâncă nisip.
Ea, agentă în slujba securității statului!...
se miră, aducându‑și din nou aminte de visul
din noaptea trecută.
— Neața, Dragoș, te‑am trezit? întrebă
imediat ce Dragoș Demetriad, colegul de școa‑
lă și prietenul de‑o viață al tatălui său îi răs‑
punse la telefon.
— Glumești? Sunt de aseară la spital. De
gardă... Mai ammm.... exact un sfert de oră de
până să o întind spre casă. Și, ca fiu sincer, abia
aștept. A fost o gardă grea.
— Mda, cred... Îmi cer scuze că te de‑
ranjez.
— Tu nu mă deranjezi niciodată. Spune,
cu ce te ajut; ceva probleme de sănătate?
— Slavă Domnului, nu. Te‑am sunat doar
să te întreb ceva: ai auzit, cumva, de un medi‑
cament care se numește Sycodil?
— Nnnu, n‑am auzit... Ce‑i cu el?
— Nimic deosebit. De fapt, o prostie...
— Îmi pare rău, numele medicamentului
nu îmi este cunoscut. E ceva nou?
— Nu cred...
— Ți‑a fost recomandat de cineva?
— Ah, nu, nici pe departe...
— Dar, de ce mă întrebi? Te frământă
ceva în legătură cu Silo... Cum spuneai că‑i
zice?
— Sycodil!... preciză Ina, deja convinsă
că ceva nu era în regulă.
Dragoș Demetriad, un neuro‑psihiatru
cu renume, era în stare să recite o poezie în‑
treagă după o singură lectură; n‑ar fi uitat atât
de iute o denumire atât de simplă ca „Sycodil”.
— Îmi pare, rău. Cum îți spuneam, nu
am auzit de el.
83

— E‑n regulă. Era, oricum, o prostie... O
idee din capul meu.
— Mă rog!... Mai vrei să mă întrebi alt‑
ceva?
— Altceva? Ah, nu, nimic... bălmăji rea‑
lizând abia atunci că interlocutorul său nu era
singur.
Îl cunoștea pe Dragoș de când se știa.
Când era o copilă o așeza uneori pe genunchi,
povestindu‑i câte și mai câte. Când era la
școală o ajutase deseori la chimie. Nu supor‑
tase chimia – i se păruse o materie imposibilă.
În studenție se oferise să‑i cumpere cărțile de
care avea nevoie pentru studiu. În niciun caz
nu s‑ar fi grăbit să încheie o conversație fără să
vrea să afle amănunte despre ce mai făcuse în
ultimele zile, de când nu‑și mai vorbiseră.
— În regulă atunci, îl auzi. Îmi pare rău
că nu am putut să te ajut cu mai multe infor‑
mații.
84
Anul I nr. 1, noiembrie 2023
— N‑are a face, nu era important.
— Din păcate trebuie să închid. Trebuie
să‑mi scriu raportul de gardă înainte să încea‑
pă vizitele în saloane!
— Da, înțeleg... spuse cu jumătate de glas.
— Te sărut. Vorbim altă dată. Să ai o zi
frumoasă!
„Mă caută el”, înțelese Ina, interpretând
cuvintele lui Dragoș care, din câte îl știa,
tocmai îi confirmase că nu era singur nu putea
vorbi despre Sycodil. Cel puțin nu de față cu
persoana sau persoanele care, bănuia Ina, îi
sorbeau fiecare cuvânt.
— O zi frumoasă și ție! îi ură, cu toate că
neuro‑psihiatrul închisese deja.
Apoi așteptă ca, imediat după serviciu,
Dragoș să o sune și să‑i explice de ce se
comportase atât de nefiresc.
Dar Dragoș nu sună. Nu sună nici în
ziua aceea și nici a doua zi.
 Povestirea nescrisă

Aici
va fi
fotografia Aici va fi trecut numele tău
ta Aici va scris titlul povestirii tale

Trebuie doar să continui ideea de mai jos și să ne trimiți textul pe adresa de

e‑mail a redacției: fantastica.magazin@gmail.com cu mențiunea:
pentru rubrica „Povestirea nescrisă”.
Redacția „Fantastica magazin” va seclecta cea mai bună versiune a
Povestirii nescrise și o va publica în cadrul numărului următor al revistei.

Îți dorim mult succes!

1.Intro La întoarcere, m‑am uitat din inerție în

Salut! Mă scuzați, sunt constipat grav. cutia de scrisori. Plicul ăla blestemat era din
Merg ca un robot ca să nu mă scap pe mine. La nou acolo. L‑am luat și l‑am înghesuit la repe‑
fiecare mișcare simt c‑am să explodez, dar... nu zeală în altă cutie poștală, gândindu‑mă cu
se‑ntâmplă nimic, iar asta mă duce la disperare. bucurie răutăcioasă cum vecina de alături scrie
Acum o săptămână eram un om fără nicio cu limba scoasă cele 12 scrisorele care te izbă‑
problemă de digestie, cu un câine blazat și cu vesc de năpastă.
restanțe decente la întreținere. Mi se spunea După 10 minute cineva a sunat la ușă.
Mateo și lumea părea să mă iubească sau cel M‑am dus fără nici un chef să vad cine mă
puțin să mă suporte. Acum sunt Fratele 44, am deranjează. Am deschis ușa... nimeni. Doar scri‑
dușmani fără număr și cred că voi muri consti‑ soarea mă aștepta, pusă strategic pe preș. M‑am
pat. Pentru toate belelele există o explicație și aplecat peste balustrada să văd cine are tupeul
un început, iar începutul prăbușirii mele a fost să mă deranjeze, hotărât să‑l înjur pe nemer‑
o scrisorică netimbrată, strecurată în cutia mea nic. Nici o mișcare. Am luat scrisoarea și am
poștală. aruncat‑o pe alt preș, am sunat la ușă și am
fugit rapid să mă ascund în casă. Cu urechea
2.Scrisoarea lipită de ușă am auzit cum vecina a deschis, l‑a
Când am văzut scrisoarea netimbrată, blestemat pe ăla care a deranjat‑o de la teleno‑
am vrut s‑o arunc fără s‑o deschid. vele, apoi ușa s‑a trântit cu furie. Am râs iarăși
M‑am săturat de indivizii aia dezaxați care în barbă, apoi m‑am întors la potaia mea bă‑
te somează să mai scrii alte 12 scrisori și să le loasă și la viața mea tihnită.
trimiți la alții, altfel cineva apropiat, poate chiar Un minut mai târziu cineva a sunat iarăși.
mă‑ta, o să moară în chinuri. Soso, câinele meu M‑am uitat pe vizor. Era vecina care se propti‑
gay n‑are nici o vină că un nebun vrea să pună se cu degetul pe sonerie.
lumea la scris. Am luat deci scrisoarea și‑am
pus‑o delicat, cu două degețele, în coșul de
gunoi, apoi m‑am dus pană la market să‑i iau (va urma)
ceva de haleală lui Soso, care se uita la mine
bălind.
 Poșta Redacției
Dragi cititori,
în cadrul acestei rubrici vom publica impresiile și sugestiile dumneavoastră.
Nu ezitați, deci, să ne scrieți pe adresa de e‑mail a redacției:
fantastica.magazin@gmail.com.

Dacă, de asemenea, doriți să deveniți colaboratori ai revistei, contactați‑ne.

Vom citi cu atenție propunerea/sugestia/impresia dumneavoastră și vă vom

răspunde ‑ personal, sau în cadrul revistei.
Pe curând!
Proză extrem de scurtă

Sorin Nină
Gura lumii

— Iubito, dă‑mi mâna și hai să‑ncepem o nouă viață, fără să ne pese de gura lumii
și de răutatea ei. Așa! Și încă o mână, și încă o mână, și încă o mână, și încă o
mână...

ISSN 3008­5063
ISSN­L 3008­5063