ALEXANDRE DUMAS

sau Zece ani mai trziu Volumul 4 Continuarea romanelor: "Cei trei muschetari", "Dupa douazeci de ani", "Vicontele de Bragelonne vol. 1, 2, 3".

Capitolul I

Rivali politici

D'Artagnan i fagaduise domnului Baisemeaux ca va fi napoi la sfrsitul mesei si se t inu de cuvnt. Erau la vinurile usoare si la bauturile dulci, despre care mergea v estea ca se aflau din belsug n pivnita guvernatorului, cnd pintenii capitanului de muschetari rasunara pe coridor si el nsusi aparu n pragul usii. Athos si Aramis se ferisera sa-si dea pe fata gndurile n timpul convorbirii. Astfe l ca nici unul din ei nu izbutise sa ghiceasca ce era n capul celuilalt. Mncasera bine, discutasera despre Bastilia, despre cea din urma calatorie la Fontaineblea u, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea sa o dea la Vaux. Se men tinusera la generalitati si nici unul, n afara de Baisemeaux, nu atinsese chestiu nile particulare. D'Artagnan cazu tocmai la mijlocul convorbirii, palid nca si emotionat dupa ntreve derea sa cu regele. Baisemeaux se grabi sa-i ofere un scaun. D'Artagnan nu se co di sa primeasca un pahar plin, si-l goli dintr-o sorbitura. Athos si Aramis obse rvara amndoi ca prietenul lor nu era n apele lui. Ct despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea dect pe capitanul de muschetari al maiestatii sale si cauta cu tot dinadin sul sa-i fie pe plac. A fi n preajma regelui nsemna, pentru domnul Baisemeaux, a a vea toate ndreptatirile. Aramis, cu toate ca vedea bine aceasta tulburare, nu-i p utea ghici nsa pricina. Singur Athos credea ca ntelege ceva. Pentru el, ntoarcerea lui d'Artagnan si mai ales framntarea omului att de linistit de obicei, nsemna: "Iam cerut regelui ceva si regele m-a refuzat" si socotea ca numai acesta putea fi adevarul. Athos zmbi, se ridica de la masa si-i facu un semn lui d'Artagnan, ca spre a-i aminti ca aveau altceva mai bun de facut dect sa stea si sa se ospateze acolo. D'Artagnan pricepu ndemnul si-i raspunse printr-un alt semn. Aramis si Bai semeaux, urmarind acest dialog mut, privira ntrebator. Athos se simti atunci dato r sa le dea lamuriri n legatura cu ceea ce se ntmpla. - Adevarul, prieteni ? zise contele de La Fre cu un surs ? este ca tu, Aramis, ai stat la masa cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propri ul dumitale prizonier. Baisemeaux scoase o exclamatie de surprindere si aproape de bucurie. Acest simpa

tic domn Baisemeaux era mndru de nchisoarea lui. Lasnd la o parte chestiunea cstigul ui, cu ct avea mai multi detinuti, cu att era mai fericit; si cu ct acesti detinuti erau mai de soi, cu att se simtea mai magulit. n ce-l priveste pe Aramis, acesta, lund o nfatisare potrivita cu mprejurarea, zise: - Oh, draga Athos, iarta-ma, dar aproape ca banuiam ceea ce se petrece. Vreo poz na de-a lui Raoul sau a domnisoarei de La Vallire, nu-i asa? - Vai! murmura Baisemeaux. - Iar tu ? continua Aramis ? ca mare senior ce esti, netinnd seama ca palatul nu mai e ticsit acum dect de curteni, te-ai dus la rege si i-ai vorbit fara ocol. - Ai ghicit, prietene. - Astfel nct ? bigui Baisemeaux, speriat ca avusese la masa lui pe un om cazut n diz gratia maiestatii sale ? astfel nct, domnule conte...? - Astfel nct, dragul meu guvernator ? raspunse Athos ? prietenul meu d'Artagnan ti va nmna hrtia aceea pe care o zaresc la cingatoarea lui si care nu este altceva, de sigur, dect ordinul pentru arestarea mea. Baisemeaux ntinse mna, cu supunerea lui obisnuita. D'Artagnan scoase, ntr-adevar, d oua hrtii de la bru si pe una i-o dadu guvernatorului. Baisemeaux desfacu hrtia si citi cu jumatate de glas, privind catre Athos pe deasupra rndurilor si ntrerupndu-s e mereu n cursul lecturii: - "Ordin de ntemnitare n castelul meu de la Bastilia..." Foarte bine... "n castelul meu de la Bastilia... domnul conte de La Fre." Oh, domnule, e pentru mine o dure roasa cinste de a va tine sub paza! - Vei avea un detinut potolit, domnule ? rosti Athos cu glasul lui blnd si melodi os. - Dar un detinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guver nator ? zise Aramis, n timp ce Baisemeaux, cu ordinul n mna, transcria n condica lui de nregistrari vointa regala. - Ba nici macar o zi sau, mai bine zis, nici macar o noapte ? adauga d'Artagnan aratnd al doilea ordin al regelui ? caci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va treb ui sa transcrii acolo si acest ordin de punere numaidect n libertate a contelui. - Ah ? facu Aramis ? m-ai scapat de-o mare grija, d'Artagnan! Si strnse ntr-un chip plin de nteles mna muschetarului, o data cu aceea a lui Athos. - Ei, cum ? rosti cu uimire acesta din urma ? regele mi reda libertatea? - Citeste, draga prietene ? raspunse d'Artagnan. Athos lua ordinul si-l citi. - E adevarat ? zise el. - Si-ti pare rau? ntreba d'Artagnan. - Oh, nu, dimpotriva. Eu nu-i vreau raul regelui si cel mai mare rau pe care cin eva l poate dori regilor este de a-i face sa savrseasca o nedreptate. Dar pesemne ca ai avut de ndurat multe pentru asta, nu-i asa? Hai, marturiseste, prietene. - Eu? Ctusi de putin! raspunse muschetarul rznd. Regele face tot ce doresc eu. Aramis se uita la d'Artagnan si vazu ca acesta mintea. n schimb, Baisemeaux nu-si mai lua ochii de la muschetar, patruns de o adnca admiratie pentru acest om care -l facea pe rege sa zica asa cum voia el. - Si regele l trimite pe Athos n surghiun? ntreba Aramis. - Nu, nu chiar asa; regele nici n-a adus vorba despre asa ceva ? raspunse d'Arta gnan. Dar parerea mea e ca acum contele nu are altceva mai bun de facut, afara n umai daca nu tine sa-i multumeasca regelui... - Nu tin, ntr-adevar ? zise Athos zmbind. - Ei bine, eu cred ca acum contele nu are altceva mai bun de facut ? relua d'Art agnan ? dect sa se retraga la castelul sau. De altfel, dragul meu Athos, vorbeste , cere; daca una din resedinte ti place mai mult dect cealalta, ma fac punte sa ti -o obtin pe aceea pe care o doresti. - Nu, multumesc ? zise Athos ? nimic nu-mi poate face mai multa placere, draga p rietene, dect sa ma rentorc n singuratatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Daca Dumnezeu e cel mai mare tamaduitor al ranilor sufletului, nat ura este cel mai desavrsit leac. Asa ca, domnule ? continua Athos ntorcndu-se catre Baisemeaux ? iata-ma liber, nu-i asa? - Da, domnule conte, asa cred, asa sper cel putin ? rosti guvernatorul ntorcnd pe o parte si pe alta cele doua bucati de hrtie ? afara numai daca domnul d'Artagnan

nu are cumva un al treilea ordin. - Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu ? zise muschetarul ? executa-l pe-al doilea si sa ne oprim aici. - Ah, domnule conte ? relua Baisemeaux adresndu-se lui Athos ? nici nu stiti ce p ierdeti! V-as fi trecut la treizeci de livre, n rnd cu generalii; ce spun, la cinc izeci, n rnd cu printii si ati fi mncat n fiecare seara asa cum ati mncat asta-seara. - ngaduie-mi, domnule ? raspunse Athos ? sa ma multumesc cu putinul meu de-acasa. Apoi, ntorcndu-se catre d'Artagnan, i spuse: Sa mergem, prietene. - Sa mergem ? raspunse d'Artagnan. - mi va fi data bucuria ? ntreba Athos ? de a te avea ca tovaras de drum, prietene ? - Numai pna la poarta, dragul meu ? raspunse d'Artagnan. Dupa aceea, ti voi spune ceea ce i-am spus si regelui: "Sunt de serviciu". - Dar tu, scumpul meu Aramis ? zise Arhos cu un zmbet ? nu vrei sa ma nsotesti? La Fre e n drumul spre Vannes. - Eu, draga prietene ? raspunse prelatul ? am o ntlnire asta-seara la Paris si n-a s putea lipsi fara sa-mi ncurc anumite rosturi. - Atunci, iubite prietene ? zise Athos ? da-mi voie sa te mbratisez si sa plec. D raga domnule Baisemeaux, multe multumiri pentru bunavointa dumitale si mai ales pentru dovada pe care mi-ai aratat-o despre felul cum se traieste la Bastilia. Si, dupa ce-l mbratisa pe Aramis si-i strnse mna lui Baisemeaux, dupa ce primi urar ile de drum bun din partea amndurora, Athos se retrase mpreuna cu d'Artagnan. n timp ce deznodamintul scenei de la Palatul Regal se ncheia la Bastilia, sa vedem ce se petrecea acasa la Athos si la Bragelonne. Grimaud, dupa cum stim, l nsotise pe stapnul sau la Paris; dupa cum am aratat, fuse se de fata la plecarea de acasa a lui Athos; l vazuse pe d'Artagnan muscndu-si mus tata si l vazuse pe stapnul lui urcndu-se n trasura; cercetase ndeaproape cele doua f izionomii si le cunostea bine pe amndoua de prea multa vreme pentru a nu ntelege, dincolo de masca nepasarii lor, ca se petreceau lucruri grave. ndata dupa plecare a lui Athos, ncepu sa se fra-mnte ndelung. si aminti felul ciudat n care Athos si luas e ramas bun, si aminti stnjeneala, greu de observat pentru altii, dar nu si pentru el, a acestui stapn ale carui hotarri erau att de limpezi, a carui vointa era att d e nesovaielnica. Stia ca Athos nu luase nimic n afara de ceea ce avea pe el, si, totusi, si spunea ca Athos nu plecase de-acasa pentru un ceas, nici chiar pentru o zi. n felul cum Athos rostise cuvntul de ramas bun, despartindu-se de Grimaud, s e putea vedea ca era vorba de o plecare pentru mai multa vreme. Toate acestea i r evenira n minte o data cu simtamintele de dragoste adnca pentru Athos, o data cu g roaza de golul si singuratatea ce cuprind totdeauna nchipuirea oamenilor care iub esc; toate acestea, spunem, l facura pe cinstitul Grimaud sa se simta foarte tris t si mai ales foarte nelinistit. Fara sa-si dea seama de ceea ce facea de la plecarea stapnului sau, ratacea singu r prin toata casa, cautnd, ca sa spunem asa, urmele stapnului, asemuindu-se n aceas ta ? caci tot ce e bun se aseamana ? cinelui care nu se nelinisteste de lipsa sta pnului, ci numai i se face un urt de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Gr imaud adauga judecata omului, el se simtea cuprins n acelasi timp si de urt si de neliniste. Negasind nimic care sa-i calauzeasca gndurile, nevaznd nimic sau nedesc operind nimic care sa-i potoleasca temerile, Grimaud ncepu sa-si nchipuie ceea ce putuse sa se ntmple. Dar nchipuirea e izvorul sau, mai curnd, supliciul inimilor bun e. ntr-adevar, niciodata nu se ntmpla ca o inima buna sa gndeasca despre un prieten ca e fericit sau ca e voios. Niciodata porumbelul care si-a luat zborul n vazduh nu-i trezeste altceva dect groaza porumbelului ramas n hulubarie. Grimaud trecu de ci de la neliniste la groaza. Recapitula tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lu i d'Artagnan catre Athos, scrisoare n urma careia Athos paruse att de abatut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizita n urma careia Athos si pusese ordinele si costu mul de ceremonie; pe urma, ntrevederea aceea cu regele, ntrevedere dupa care Athos se ntorsese acasa att de posomort; pe urma, discutia dintre tata si fiu, discutie dupa care Athos l mbratisase cu atta tristete pe Raoul, n timp ce acesta pleca att de ntristat la el acasa; n sfrsit, sosirea lui d'Artagnan muscndu-si mustata, sosire n urma careia domnul conte de La Fre se urcase n trasura mpreuna cu d'Artagnan. Toate acestea alcatuiau o drama n cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un anali

st de forta si patrunderea lui Grimaud. Si, din capul locului, Grimaud recurse l a mijloacele de prim ordin: se duse sa caute n haina pe care o lasase stapnul sau scrisoarea lui d'Artagnan. Aceasta scrisoare se gasea nca acolo si iata care era continutul ei: "Draga prietene, Raoul a venit sa-mi ceara lamuriri despre purtarea domnisoarei de La Vallire n timpul sederii tnarului nostru prieten la Londra. Eu nsa sunt un bie t capitan de muschetari ale carui urechi sunt mpuiate toata ziua cu strigate de c azarma si cu ceea ce se vorbeste pe coridoarele palatului. Daca i-as fi spus lui Raoul tot ce cred a sti, bietul baiat ar fi murit dintr-o data; eu nsa, care sun t n serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Daca inima te ndeamn a, fa-o tu! Lucrurile te privesc mai mult dect pe mine si aproape tot att de mult ca si pe Raoul." Grimaud si smulse un firisor de par din crestet. Si-ar fi smuls el mai multe daca ar fi avut o chica mai bogata! "Iata ? si zise apoi ? nodul enigmei. Fata si-a f acut de cap. Ceea ce se spune despre ea si despre rege e adevarat. Tnarul nostru stapn e nselat. Pesemne c-o stie. Domnul conte s-a dus la rege si i-a vorbit pe sl eau. Pe urma, regele l-a trimis pe domnul d'Artagnan sa potoleasca lucrurile. Ah , Dumnezeule ? si aminti Grimaud ? domnul conte s-a ntors acasa fara spada!" Aceas ta descoperire facu sa i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu statu s a chibzuiasca mai mult, ci-si nfunda palaria pe cap si alerga la locuinta lui Rao ul. Dupa plecarea Louisei, Raoul si nabusise durerea, daca nu dragostea, si, silit sa priveasca nainte pe acest drum primejdios spre care-l mpingeau nebunia si razvrati rea, el l vazu de la prima aruncatura de ochi pe tatal sau nfruntnd mpotrivirea rega la, fiindca Athos se hotarse de la nceput sa nfrunte aceasta mpotrivire. ntr-o asemen ea clipa de luminare si ntelegere, nefericitul tnar si aminti foarte bine semnele m isterioase ale lui Athos, vizita neasteptata a lui d'Artagnan si ntreaga nlantuire a acestei ciocniri dintre un print si un supus aparu n fata ochilor sai ngroziti. D'Artagnan de serviciu, adica tintuit la postul sau, nu venise, fireste, la Ath os pentru placerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca sa-i spuna ceva. Acest c eva, n mprejurari att de potrivnice, nu putea fi dect o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremura la gndul ca fusese egoist, ca uitase de tatal sau pentru drago stea lui, ca, ntr-un cuvnt, cautase mngierea visului sau a deznadejdii, atunci cnd er a poate vorba sa respinga atacul fatis ndreptat mpotriva lui Athos. Aceste gnduri l facura sa sara de pe scaun. si ncinse repede spada si alerga spre locuinta tatalui sau. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grabea, cu a ceeasi nsufletire, sa descopere adevarul. Cei doi oameni se uitara cu uimire unul la altul: erau si unul si altul prada aceleiasi naluciri urzite de nchipuirea lo r. - Grimaud! striga Raoul. - Domnul Raoul! striga Grimaud. - Domnul conte e bine? - L-ai vazut? - Nu; unde e? - l caut si eu. - Dar domnul d'Artagnan? - A plecat mpreuna cu el. - Cnd? - La zece minute dupa plecarea dumneavoastra. - Si cum au plecat? - Cu trasura. - Unde s-au dus? - Nu stiu. - Tatal meu a luat bani la dnsul? - Nu. - O spada? - Nu. - Grimaud!

- Domnule Raoul! - Mi se pare ca domnul d'Artagnan a venit ca sa... - Ca sa-l aresteze pe domnul conte, nu-i asa? - Da, Grimaud. - As fi jurat ca asa e! - Pe ce drum au apucat? - Pe drumul spre chei. - La Bastilia? - Ah, Doamne, da! - Repede, sa alergam fara zabava! - Da, sa alergam. - Dar ncotro? zise deodata Raoul cu deznadejde. - Sa trecem pe la domnul d'Artagnan; poate vom afla ceva acolo. - Nu; daca s-au ascuns de mine fugind din casa tatalui meu, se vor ascunde pretu tindeni. Sa mergem la... Oh, Doamne, dar am nnebunit cu totul astazi, bunul meu, Grimaud! - Unde sa mergem? - Am uitat de domnul du Vallon. - Domnul Porthos? - Care ma asteapta! Ah, ti-am spus, am nnebunit cu totul astazi! - Care va asteapta, unde? - La schitul franciscan de la Vincennes! - Ah, Doamne!... Din fericire, e lnga Bastilia. - Haidem, repede! - Domnule, sa pun seile pe cai. - Da, prietene, du-te si pune-le. Capitolul II Unde Porthos e convins, fara sa fi nteles ceva

Vrednicul nostru Porthos, credincios tuturor legilor vechiului cavalerism, se ho tarse sa-l astepte pe domnul de Saint-Aignan pna la apusul soarelui. Si cum de Sai nt-Aignan nu avea sa vina, cum Raoul uitase sa-si previna martorul si cum astept area ncepea sa devina din ce n ce mai lunga si mai plictisitoare, Porthos trimises e sa i se aduca, prin paznicul unei porti, cteva sticle cu vin bun si o halca de carne, spre a-si omor mai usor timpul, dnd din cnd n cnd pe gt cte o nghititura si c bucatura. Ajunsese la ultimele dumicaturi, adica la cele din urma firimituri, cnd Raoul si facu aparitia, nsotit de Grimaud, amndoi n goana cailor. Porthos, zarind n lungul drumului pe cei doi calareti att de grabiti, nu se ndoi ni ci o clipa ca ei n-ar fi oamenii lui, si, ridicndu-se numaidect din iarba n care se tolanise cu tot trupul, ncepu sa-si dezmorteasca bratele si genunchii, spunnd: - Ce nseamna sa ai bune obiceiuri! Nemernicul a venit, n sfrsit. Daca as fi plecat de aici, n-ar fi gasit pe nimeni si asta ar fi fost n folosul lui. Apoi se rezema ntr-un sold, lund o atitudine martiala, si, cu o zvcnire a trupului, si scoase nainte uriasul sau piept bombat. Dar, n locul lui de Saint-Aignan, l vazu pe Raoul, care, cu gesturi deznadajduite, se apropie strignd: - Ah, draga prietene, ah, iarta-ma! Ah, ct sunt de nenorocit! - Raoul! exclama Porthos foarte surprins. - Esti suparat pe mine? striga Raoul repezindu-se sa-l mbratiseze pe Porthos. - Eu? De ce? - Fiindca te-am dat uitarii. Dar, priveste-ma, nu mai stiu unde mi-e capul. - Ei, haide, lasa! - Daca ai sti, prietene! - L-ai ucis? - Pe cine? - Pe Saint-Aignan. - Ah, daca ar fi vorba numai de Saint-Aignan! - Dar ce s-a mai ntmplat? - Domnul conte de la La Fre trebuie ca e arestat ceasul asta.

Porthos facu o miscare ce-ar fi naruit un zid. - Arestat!... De cine? - De d'Artagnan. - Cu neputinta! rosti Porthos. - Si totusi acesta e adevarul ? replica Raoul. Porthos se ntoarse catre Grimaud ca omul care are nevoie de o alta confirmare. Gr imaud facu un semn din cap. - Si unde l-au dus? ntreba Porthos. - Se pare ca la Bastilia. - Ce te face sa crezi asta? - Pe drum, am ntrebat ctiva oameni, care au vazut trasura trecnd, iar altii au vazu t-o intrnd la Bastilia. - Oh! Oh! murmura Porthos si facu doi pasi. - Ce hotarasti? ntreba Raoul. - Eu? Nimic. Dar nu vreau ca Athos sa ramna la Bastilia. Raoul se apropie de bravul Porthos. - Stii ca arestarea s-a facut din ordinul regelui? Porthos l privi pe tnar ca si cum i-ar fi spus: "Si ce-mi pasa mie?" Acest raspuns mut i se paru att de limpede lui Raoul, nct nu mai ntreba nimic. ncaleca pe cal. Por thos, ajutat de Grimaud, facu la fel. - Sa ntocmim planul ? zise Raoul. - Da ? raspunse Porthos ? planul, asa e, sa-l ntocmim. Raoul scoase un oftat adnc si se opri deodata. - Ce ai? ntreba Porthos. Vreo slabiciune? - Nu, neputinta. Suntem oare noi trei n stare sa luam cu asalt Bastilia? - Ah, daca d'Artagnan ar fi aici, n-as spune nu ? raspunse Porthos. Raoul se simti cuprins de admiratie vaznd aceasta vitejeasca ncredere, ce nu era d eparte de a parea naiva. Iata-i dar pe acesti barbati faimosi, care, n trei sau n patru, nfruntau armate sau atacau fortarete! Acesti barbati care speriasera moart ea si care, supravietuind unui veac n ruine, erau nca mai tari dect cei mai vajnici dintre tineri. - Domnule ? i spuse el lui Porthos ? dumneata ma faci sa ma gndesc la ceva: trebui e sa-l vedem cu orice chip pe domnul d'Artagnan. - Fara doar si poate. - Trebuie sa se fi ntors acasa, dupa ce-l va fi condus pe tatal meu la Bastilia. - Sa ntrebam mai nti la Bastilia ? zise Grimaud, care vorbea rar, dar cu temei. ntr-adevar, se grabira sa ajunga la poarta nchisorii. Una din acele ntmplari pe care Dumnezeu le scoate n calea oamenilor de mare vointa facu ca Grimaud sa zareasca n aceeasi clipa trasura, ce tocmai cotea pe poarta cea mare a puntii mobile. Era n momentul cnd, dupa cum am vazut, d'Artagnan se ntorcea de la rege. n zadar se grab i Raoul sa ajunga din urma trasura si sa vada cine se afla nauntru. Caii se opris era dincolo de poarta cea mare, care se nchise din nou, n timp ce o straja ce face a de paza ntinse muscheta chiar n nasul calului lui Raoul. Tnarul se rasuci pe loc, fericit ca daduse cu ochii de trasura n care se aflase, de buna seama, tatal sau . - I-am dat de urma ? zise Grimaud. - Daca vom astepta putin, nu ncape ndoiala ca va iesi iar, nu-i asa, prietene? - Afara numai daca nu va fi si d'Artagnan nchis ? raspunse Porthos ? atunci totul e pierdut. Raoul nu spuse nimic. Orice era cu putinta. l sfatui pe Grimaud sa duca si sa leg e caii n ulicioara Jean-Beausire, pentru a trezi mai putine banuieli, iar el, cu privirea lui patrunzatoare, ncepu sa pndeasca iesirea lui d'Artagnan sau a trasuri i cu pricina. Era lucrul cel mai bun de facut. ntr-adevar, nu trecura douazeci de minute, ca poarta se deschise din nou si trasura reaparu dinauntru. O sclipire a geamurilor l mpiedica pe Raoul sa distinga figurile celor ce se aflau n caleasca. Grimaud jura nsa ca vazuse doua persoane si ca stapnul lui era una dintre ele. Po rthos se uita pe rnd cnd la Raoul, cnd la Grimaud, tragnd nadejde sa ghiceasca ce av eau de gnd. - E limpede ? zise Grimaud ? ca daca domnul conte e n trasura, nseamna ori ca e pu s n libertate, ori ca e dus la alta nchisoare.

- Vom vedea asta dupa drumul pe care va apuca ? raspunse Porthos. - Daca e pus n libertate ? adauga Grimaud ? l vor duce acasa. - Asa e ? ntari Porthos. - Trasura n-o ia pe drumul spre casa ? constata Raoul. ntr-adevar, caii cotira si disparura n mahalaua Saint-Antoine. - Dupa ei! striga Porthos. Vom opri trasura n cale si-i vom spune lui Athos sa fu ga. - Razvratire! murmura Raoul. Porthos i arunca lui Raoul o a doua privire, mai drza dect cea dinti. Raoul nu-i ras punse dect nfignd pintenii n coastele calului. Peste cteva clipe, cei trei calareti a junsera din urma trasura si mergeau att de aproape de ea, nct rasuflarile cailor ab ureau peretii calestii. D'Artagnan, ale carui simturi erau vesnic treze, auzi tr opotul cailor. Era tocmai n clipa cnd Raoul i spunea lui Porthos s-o ia naintea tras urii, pentru a vedea cine era persoana care-l nsotea pe Athos. Porthos se supuse, dar nu putu sa vada nimic: perdelele de la geamuri erau trase. Raoul fu cuprins de mnie si nerabdare. El ntelese ca nsotitorii lui Athos cautau sa ramna nevazuti s i se hotar sa faca totul spre a dezvalui misterul. Pe de alta parte, d'Artagnan l recunoscuse foarte bine pe Porthos; l recunoscuse, de asemenea, prin crapatura pe rdelei si pe Raoul si-l ncunostiinta pe conte de rezultatul observatiilor lui. As teptau sa vada daca Porthos si Raoul aveau sa duca lucrurile pna la capat. Ceea c e nu ntrzie sa se ntmple. Raoul, cu pistolul n mna, sari pe spinarea primului cal al t rasurii si-i porunci surugiului sa opreasca. Porthos l nhata pe surugiu de umar si -l arunca de pe capra. Grimaud se si repezi sa deschida usa trasurii, care se op rise din mers. Raoul si desfacu bratele, strignd: - Domnule conte! Domnule conte! - Ei bine, tu esti, Raoul? exclama Athos, beat de fericire. - Nu-i rau! adauga d'Artagnan cu un hohot de rs. Si amndoi i mbratisara pe tnar si pe Porthos, care pusese mna pe ei. - Bravul meu Porthos! Minunat prieten! striga Athos. Totdeauna tu! - Are tot douazeci de ani! exclama d'Artagnan. Bravo, Porthos! - Drace! raspunse Porthos oarecum ncurcat. Si noi care credeam ca sunteti arestat i! - n vreme ce ? adauga Athos ? nu e vorba dect de o plimbare n trasura domnului d'Ar tagnan. - Va urmarim de cnd ati iesit de la Bastilia ? rosti Raoul pe un ton banuitor, ce suna putin a mustrare. - Unde am fost sa luam masa cu acel cumsecade domn Baisemeaux. ti mai aduci amint e de Baisemeaux, Porthos? - La naiba, foarte bine! - L-am vazut acolo si pe Aramis. - La Bastilia? - Am cinat mpreuna. - Ah! facu Porthos rasuflnd usurat. - Ne-a spus o mie de lucruri pentru tine. - Multumesc! - Unde se duce domnul conte? ntreba Grimaud, pe care stapnul lui l rasplatise cu un zmbet. - Ne ducem acasa, la Blois. - Cum asa?... De-a dreptul? - De-a dreptul. - Fara bagaje? - Ei, Doamne, Raoul se va nsarcina sa mi le trimita acolo, sau sa mi le aduca el n susi cnd va veni, daca va mai veni pe-acasa. - Daca nimic nu-l mai opreste la Paris ? zise d'Artagnan cu o privire hotarta si taioasa ca otelul, dar nu mai putin dureroasa, ntruct ea i redeschidea ranile bietu lui tnar ? va face bine sa te urmeze, Athos. - Nimic nu ma mai opreste la Paris ? raspunse Raoul. - Atunci, sa mergem ? rosti numaidect Athos. - Si domnul d'Artagnan? - Oh, eu l voi nsoti pe Athos pna la marginea orasului, apoi ma voi rentoarce cu Por

thos. - S-a facut ? ncuviinta acesta. - Haide, fiul meu ? spuse contele trecndu-si bratul pe dupa grumazul lui Raoul, s pre a-l trage n trasura si strngndu-l lnga el. Grimaud ? urma contele ? tu ntoarce-te ncet la Paris, cu calul tau si cu cel al domnului du Vallon; caci eu si cu Raoul vom ncaleca aici pe cai, lasnd trasura acestor doi domni, spre a-i duce la Paris; apoi, odata ajuns acasa, mi vei strnge toate lucrurile, scrisorile si le vei trim ite la conacul nostru. - Dar ? observa Raoul, care ncerca sa-l faca pe conte sa vorbeasca ? daca vei mai veni la Paris, nu vei mai avea nici albituri, nici haine si le vei duce lipsa. - Banuiesc, Raoul, ca multa vreme de aici ncolo nu voi mai da pe la Paris. Ultima calatorie facuta aici nu ma ndeamna sa ma mai ntorc vreodata. Raoul nclina capul si nu mai spuse nimic. Athos cobor din trasura si ncaleca pe cal ul care-l adusese pe Porthos; animalul parea foarte multumit de aceasta schimbar e. Se mbratisara, si strnsera minile, si facura mii de marturii de prietenie vesnica. Po rthos fagadui sa petreaca o luna la Athos, cu prilejul primului sau ragaz. D'Art agnan spuse ca-si va folosi n acelasi scop primul sau concediu; apoi, mbratisndu-l pe Raoul pentru ultima oara, i zise: - Baiatule, ti voi scrie. Era totul n aceste cuvinte ale lui d'Artagnan, care nu scria niciodata. Raoul fu miscat pna la lacrimi. Se smulse din bratele muschetarului si porni la drum. D'Ar tagnan se urca n trasura alaturi de Porthos. - Ei bine, scumpe prietene ? zise el ? iata o zi mare! - Asa e ? raspunse Porthos. - Trebuie sa fii frnt de oboseala. - Nu prea. Totusi, ma voi culca devreme, ca sa fiu pregatit pentru mine dimineata . - Dar pentru ce? - Drace, ca sa termin ceea ce-am nceput! - Ma faci sa ma cutremur, prietene. Te vad tare nelinistit. Ce naiba ai nceput si n-ai terminat nca? - Asculta: Raoul nu s-a batut. Trebuie sa ma bat deci eu. - Cu cine?... Cu regele? - Cum cu regele? striga Porthos uluit. - Ei da, copil batrn, cu regele! - Dar ti spun ca e vorba de domnul de Saint-Aignan! - Tocmai asta voiam sa-ti spun si eu. Batndu-te cu acest gentilom, e ca si cum ai scoate spada mpotriva regelui. - Ah! exclama Porthos facnd ochii mari. Esti sigur? - La dracu! - Ei bine, atunci cum sa nchei treaba asta? - Vom cauta sa ne ospatam din belsug, Porthos. Masa capitanului de muschetari e plina de bunatati. Acolo te vei ntlni cu frumosul de Saint-Aignan si vei bea n sana tatea lui. - Eu? striga Porthos cu scrba. - Cum ? zise d'Artagnan ? nu vrei sa bei n sanatatea regelui? - Mii de draci, dar eu nu-ti vorbesc de rege! ti vorbesc de domnul de Saint-Aigna n! - Eu nsa ti repet ca e acelasi lucru. - Eh, atunci se schimba treaba ? zise Porthos nvins. - M-ai nteles deci, nu-i asa? - Nu nteleg nimic ? raspunse Porthos ? dar mi-e totuna. - Da, totuna ? ncheie d'Artagnan. Haidem la masa, Porthos. Capitolul III Societatea domnului Baisemeaux

Cititorii n-au uitat ca, plecnd de la Bastilia, d'Artagnan si contele de La Fre l l

asasera acolo pe Aramis, n tovarasia lui Baisemeaux. Baisemeaux nu baga ctusi de putin de seama ca, dupa plecarea celor doi oaspeti, c onvorbirea suferi de lipsa lor. El socotea ca vinul de desert si mai ales cel de la Bastilia, era minunat; el socotea, spunem, ca vinul de desert era un stimule nt ct se poate de bun pentru a-l face pe un om fara prihana sa-si dea drumul guri i. l cunostea nsa destul de putin pe naltimea sa, care niciodata nu era mai impenet rabil ca la desert. n schimb, naltimea sa l cunostea perfect pe domnul Baisemeaux s i tragea nadejde sa-l faca pe guvernator sa vorbeasca tocmai datorita mijlocului pe care acesta l considera cel mai nimerit. Convorbirea, fara a lncezi n aparenta, lncezea deci n realitate; caci Baisemeaux nu numai ca vorbea aproape singur, dar nu vorbea dect despre aceasta ciudata ntmplare a ntemnitarii lui Athos, urmata de acel ordin att de grabnic de a-l repune n libert ate. Baisemeaux, de altminteri, observase ca cele doua ordine, ordinul de aresta re si ordinul de punere n libertate, erau amndoua scrise de mna regelui. Or, regele nu-si dadea osteneala sa scrie asemenea ordine dect n mprejurari ce ieseau din com un. Faptul acesta era foarte interesant si mai ales foarte nclcit pentru Baisemeau x; dar cum totul era foarte limpede pentru Aramis, acesta nu dadea evenimentului aceeasi nsemnatate pe care i-o dadea bunul guvernator. Afara de asta, Aramis rar eori se obosea sa vina pna aici pentru un lucru de nimic; si el nu-i spusese nca d omnului Baisemeaux pentru ce anume se obosise sa vina acum. Asa ca, n momentul cnd Baisemeaux atingea punctul cel mai vrednic de luat n seama al cuvntarii sale, Ara mis l ntrerupse deodata: - Spune-mi, draga domnule Baisemeaux ? l ntreba el ? dumneata n-ai alte distractii la Bastilia dect acelea la care am luat si eu parte n timpul celor doua sau trei vizite pe care am avut cinstea de a ti le face? ntrebarea era att de neasteptata, nct guvernatorul, ca o morisca de vnt ce primeste d eodata o impulsionare opusa curentului obisnuit, ramase cu totul nmarmurit. - Distractii? zise el. Dar ele nu-mi lipsesc niciodata, monseniore. - Oh, cu att mai bine! Si n ce constau ele? - Apai, sunt de tot soiul. - Vizite, fara ndoiala! - Vizite? Nu. Vizitele nu se obisnuiesc la Bastilia. - Cum adica, vizitele sunt rare? - Foarte rare. - Chiar n ce priveste societatea dumitale? - Ce ntelegeti prin societatea mea?... Detinutii mei? - Oh, nu! Detinutii dumitale... Stiu ca dumneata le faci lor vizite, iar nu ei d umitale. nteleg prin societatea dumitale, draga domnule Baisemeaux, lumea din car e faci parte. Baisemeaux l privi n albul ochilor pe Aramis; apoi, ca si cum ceea ce presupusese o clipa era cu neputinta, zise: - Oh, societatea mea e foarte restrnsa n prezent. Ca sa va marturisesc adevarul, s cumpe domnule d'Herblay, vizitele la Bastilia li se par neplacute si plictisitoa re oamenilor de lume. Ct despre femei, ele nu vin sa ma vada aici dect cu o anumit a groaza, pe care numai eu stiu ct ma chinuiesc ca sa le-o potolesc ct de ct. ntr-ad evar, cum sa nu se sperie, sarmanele de ele, cnd vad aceste turnuri posomorte si cn d se gndesc ca n ele stau niste bieti detinuti care... Si, pe masura ce ochii lui Baisemeaux se atinteau asupra chipului lui Aramis, li mba bunului guvernator se ncurca tot mai mult n gura, n asa fel ca pna la urma i se n clesta cu totul. - Nu, nu m-ai nteles, draga domnule Baisemeaux ? zise Aramis ? nu m-ai nteles... N u vorbesc de societate n general, ci de o societate mai apropiata, din care, n sfrs it, faci parte. Baisemeaux scapa aproape din mna paharul cu vin rosu pe care se pregatea sa-l duc a la buze. - Din care fac parte? ntreba el. - Ei da, fara ndoiala, din care faci parte ? repeta Aramis cu cel mai desavrsit sng e rece. Caci nu esti oare membru al unei societati secrete, draga domnule Baisem eaux? - Secrete?

- Secrete sau misterioase. - Oh, domnule d'Herblay!... - Haide, nu te codi. - Dar credeti-ma ca... - Cred ceea ce stiu. - Va jur!... - Asculta-ma, scumpe domnule Baisemeaux, eu spun da, dumneata spui nu; unul dint re noi e n mod obligatoriu de partea adevarului, iar celalalt e neaparat n fals. - Ei bine? - Ei bine, o sa dam totul pe fata numaidect. - Sa vedem ? zise Baisemeaux ? sa vedem. - Bea-ti paharul de vin, domnule Baisemeaux! l ndemna Aramis. Ce naiba, pari foart e speriat! - Nu, nu, ctusi de putin, nu. - Bea atunci. Baisemeaux bau, dar nghiti cu noduri. - Ei bine ? relua Aramis ? daca, ziceam, nu faci parte din nici o societate secr eta, sau misterioasa, cum vrei, denumirea n-are nici o importanta, daca, zic, nu faci parte dintr-o societate de acest fel, ei bine, nu vei ntelege o iota din ce ea ce am sa-ti spun, asta e totul. - Oh, fiti sigur de mai nainte ca n-am sa nteleg nimic! - E minunat atunci. - ncercati, sa vedem. - Tocmai asta vreau sa si fac. Daca, dimpotriva, esti membru al acestei societat i, ai sa-mi raspunzi numaidect prin da sau nu. - Puneti ntrebarea ? zise Baisemeaux tremurnd. - Caci vei fi de acord, scumpe domnule Baisemeaux urma Aramis cu aceeasi voce ne tulburata ? ca fiind de la sine nteles, ca nu poti face parte dintr-o societate, nu te poti bucura de foloasele pe care societatea le acorda afiliatilor ei, fara sa-ti asumi n schimb anumite mici obligatii. - ntr-adevar ? bolborosi Baisemeaux ? asa ar fi daca... - Ei bine ? continua Aramis ? n societatea despre care ti vorbeam si din care, dup a ct se pare, dumneata nu faci parte... - Dati-mi voie ? l ntrerupse Baisemeaux ? n-as vrea totusi sa spun n mod absolut ca ... - Exista un angajament pe care si l-au luat toti guvernatorii si capitanii de fo rtarete afiliati ordinului. Baisemeaux pali. - Acest angajament ? relua Aramis cu glas hotart ? iata-l! Baisemeaux se ridica, prada unei tulburari de nedescris. - Sa auzim, domnule d'Herblay ? murmura el ? sa auzim. Aramis spuse atunci, sau mai degraba recita paragraful urmator, cu acelasi glas cu care ar fi citit dintr-o carte: - "Orice guvernator sau capitan de fortareata va lasa sa intre cnd va fi nevoie s i la cererea detinutului, un duhovnic afiliat ordinului". Se opri. Baisemeaux era palid tot si tremura att de tare, nct ti facea mila sa-l vez i. - Este sau nu textul angajamentului? ntreba Aramis pe un ton potolit. - Monseniore!... rosti Baisemeaux. - Ah, bine, mi se pare ca ncepi sa ntelegi. - Monseniore ? striga Baisemeaux ? nu va jucati astfel cu bietul meu cuget; ma s ocotesc prea putin lucru fata de domnia voastra, daca va ispiteste reaua dorinta de a-mi smulge micile taine ale administratiei mele. - Oh, nu, te nseli, domnule Baisemeaux; nu micile taine ale administratiei dumita le vreau sa le cunosc, ci pe acelea ale constiintei dumitale. - Ei bine, daca e vorba de constiinta mea, treaca-mearga, scumpe domnule d'Herbl ay. Dar aveti n vedere situatia mea, care nu e tocmai obisnuita. - Nu e tocmai obisnuita, draga domnule ? urma Aramis fara crutare ? daca faci pa rte din aceasta societate; ea este nsa foarte normala daca, dezlegat de orice ang ajament, n-ai de dat socoteala dect n fata regelui.

- Ei bine, domnule, ei bine, da, eu nu ma supun dect regelui. Cui, Doamne iarta-m a, vreti sa i se supuna un gentilom francez, daca nu regelui? Aramis nu facu nici o miscare; dar, cu glasul lui blnd, zise: - E placut pentru un gentilom francez, pentru un prelat al Frantei, sa-l auda vo rbind cu atta loialitate pe un om cu meritele dumitale, draga domnule Baisemeaux. - Va ndoiati cumva de mine, domnule? - Eu? Oh, nu! - Asadar, nu va ndoiti? - Nu ma ndoiesc ca un barbat ca dumneata ? zise Aramis cu seriozitate ? si slujest e n chip cinstit stapnii pe care si i-a ales de buna voie. - Stapnii? striga Baisemeaux foarte mirat. - Am zis stapnii. - Domnule d'Herblay, glumiti, nu-i asa? - Da, nteleg, e o situatie mai grea sa ai mai multi stapni, dect daca ai avea unul singur, dar aceasta ncurcatura vine de la dumneata, draga domnule Baisemeaux; eu n-am nici o vina. - Nu, de buna seama ? bigui bietul guvernator, mai ncurcat ca oricnd. Dar ce faceti ? Va ridicati? - Precum vezi. - Plecati? - Plec, da. - Dar ce ciudat va purtati cu mine, monseniore! - Ciudat, eu? Unde vezi dumneata asta? - Spuneti, ati jurat sa ma supuneti la chinuri? - Nu si mi-ar parea tare rau de-ar fi asa. - Atunci mai stati. - Nu pot. - De ce? - Fiindca nu mai am ce sa fac aici, si, dimpotriva, am treburi n alte parti. - Treburi, att de trziu? - Da. ntelege, draga domnule Baisemeaux, ca mi s-a spus, acolo de unde vin: "Oric e guvernator sau capitan va lasa sa intre cnd va fi nevoie si la cererea detinutu lui, un duhovnic afiliat ordinului". Si am venit; dumneata nu ntelegi nsa ce vreau sa spun, de aceea ma ntorc sa le spun oamenilor mei ca s-au nselat si sa ma trimi ta n alta parte. - Cum! Dumneavoastra sunteti?... striga Baisemeaux privindu-l pe Aramis cu un ae r aproape ngrozit. - Duhovnicul afiliat ordinului ? raspunse Aramis fara sa-si schimbe glasul. Dar, orict de blajine ar fi fost aceste vorbe, ele avura asupra bietului guvernat or efectul unui trasnet. Baisemeaux se ngalbeni si i se paru ca frumosii ochi ai lui Aramis erau doua spade de foc ce i se nfigeau pna n adncul inimii. - Duhovnicul! murmura el. Dumneavoastra, monseniore, duhovnicul ordinului? - Da, eu; dar nu mai avem nimic de vorbit mpreuna, de vreme ce dumneata nu esti a filiat. - Monseniore... - Si-mi dau seama ca, nefiind afiliat, refuzi sa ndeplinesti poruncile. - Monseniore ? repeta Baisemeaux ? va rog, aveti bunatatea si ma ascultati. - Le ce bun? - Monseniore, nu zic ca nu fac de loc parte din ordin... - Ah! Ah! - Nu spun ca nu vreau sa ma supun. - Ceea ce s-a petrecut seamana totusi cu o nesupunere, domnule Baisemeaux. - Oh, nu, monseniore, nu; voiam numai sa ma ncredintez ca... - Ce voiai sa te ncredintezi? zise Aramis pe un ton de suprema dojana. - Nimic, monseniore. Baisemeaux cobor vocea si se nclina n fata prelatului. Eu sunt totdeauna, pretutindeni, la voia stapnilor mei ? zise el ? nsa... - Foarte bine! Asa mi placi mai mult, domnule. Aramis se aseza din nou pe scaun si ntinse paharul spre Baisemeaux, care nu fu n s tare sa i-l umple, att de tare i tremura mna. - Ai spus nsa ? relua Aramis.

- nsa ? continua bietul om ? nefiind prevenit, nu puteam sa ma astept... - Oare Evanghelia nu spune: "Vegheati, caci clipa numai Dumnezeu o cunoaste"? Oa re prescriptiile ordinului nu spun: "Vegheati, caci ceea ce eu vreau, voi trebui e sa vreti totdeauna"? Si ce te facea sa nu-l astepti pe duhovnic, domnule Baise meaux? - Faptul ca n momentul de fata nici un detinut nu e bolnav la Bastilia, monsenior e. Aramis ridica din umeri. - Ce stii dumneata? zise el. - Dar mi se pare ca... - Domnule Baisemeaux ? l ntrerupse Aramis, rasucindu-se pe scaunul sau ? iata vale tul dumitale care vrea sa-ti spuna ceva. n acea clipa, valetul lui Baisemeaux aparu, ntr-adevar, n pragul usii. - Ce este? ntreba cu o tresarire Baisemeaux. - Domnule guvernator ? raspunse valetul ? vi s-a adus raportul medicului nchisori i. Aramis l privi pe Baisemeaux cu ochiul lui limpede si sigur. - Ei bine, sa intre cel ce l-a adus ? zise el. Mesagerul intra, saluta si depuse raportul. Baisemeaux si arunca ochii peste el s i, ridicnd fata, zise cu surprindere: - Cel de la al doilea Bertaudire e bolnav! - Spuneai deci, draga domnule Baisemeaux, ca toata lumea e sanatoasa n hotelul du mitale? zise Aramis cu un aer gales. Si sorbi o nghititura de vin, fara a-si lua ochii de la Baisemeaux. Atunci guvern atorul, facnd un semn din cap catre mesager si dupa ce acesta iesi, zise, tremurnd ntruna: - Cred nsa ca n paragraf scrie: "La cererea detinutului", nu? - Da, asa este ? raspunse Aramis. Dar ia vezi ce vrea acela, draga domnule Baise meaux. ntr-adevar, un sergent si vrse capul prin deschizatura usii. - Ce mai e? striga Baisemeaux. Nu puteti sa ma lasati n pace zece minute? - Domnule guvernator ? zise sergentul ? bolnavul de la al doilea Bertaudire i-a s pus temnicerului sa va ceara sa-i trimiteti un duhovnic. Baisemeaux era gata sa cada pe spate. Aramis binevoi sa-l sprijine, dupa cum bin evoise sa-l nspaimnte. - Ce sa-i raspund? ntreba Baisemeaux. - Pai, ce vrei dumneata ? i spuse Aramis, ncretindu-si buzele. Asta te priveste: n u sunt eu guvernatorul Bastiliei. - Spune-i ? zise tare Baisemeaux ? spune-i detinutului ca va avea ceea ce cere. Sergentul iesi. - Oh, monseniore, monseniore ? murmura Baisemeaux ? cum as fi putut banui?... Cu m as fi putut sa prevad? - Cine ti-a spus ca trebuia sa banuiesti? Cine te-a rugat sa prevezi? raspunse A ramis pe un ton dispretuitor. Ordinul banuieste, ordinul stie, ordinul prevede: nu e destul atta? - Ce porunciti acum? ntreba Baisemeaux. - Eu? Nimic. Nu sunt dect un biet preot, un simplu duhovnic. Astept ordinul dumit ale, ca sa ma duc sa-l vad pe bolnav. - Oh, monseniore, nu va ordon, va rog sa va duceti! - Prea bine. Atunci, condu-ma. Capitolul IV Detinutul

Dupa aceasta ciudata transformare a lui Aramis n duhovnic al ordinului, Baisemeau x nu mai era acelasi om. Pna atunci, Aramis fusese pentru vrednicul guvernator un prelat caruia i datora respect, un prieten caruia i datora recunostinta; dar o da ta cu descoperirea ce-i ravasise toate gndurile, el devenise un inferior, iar Ara mis un sef. Aprinse el nsusi un fanai, chema un purtator de chei si, ntorcndu-se ca

tre Aramis, zise: - La ordinele monseniorului. Aramis se multumi sa faca un semn din cap, care voia sa spuna: "Prea bine!" si u n semn cu mna, care voia sa spuna: "Dupa dumneata!" Baisemeaux porni nainte. Arami s l urma. Era o frumoasa noapte nstelata; pasii celor trei oameni rasunau pe lespezile cori doarelor si zornaitul cheilor atrnate la brul temnicerului se auzea pna n vrfurile tu rnurilor, ca pentru a reaminti detinutilor ca libertatea era departe de ei. S-ar fi zis ca schimbarea ce se produsese n Baisemeaux ajunsese pna la detinut. Te mnicerul cu cheile, acelasi care, la prima vizita a lui Aramis, se aratase att de curios si punea mereu ntrebari, devenise acum nu numai mut, dar chiar nepasator. si tinea capul n jos si parca se temea sa-si desfunde urechile. Ajunsera astfel la turnul Bertaudire, ale carui doua etaje fura urcate n tacere, c u o anumita ncetineala, caci Baisemeaux, cu toate ca se supunea, era totusi depar te de a arata vreo tragere de inima n aceasta supunere. n sfrsit, se oprira n fata u sii. Temnicerul nu fu nevoit sa mai caute cheia, o avea pregatita. Usa se deschi se. Baisemeaux dadu sa intre la detinut; dar, oprindu-l n prag, Aramis i spuse: - Nu scrie nicaieri ca guvernatorul trebuie sa asculte spovedania detinutului. Baisemeaux se nclina si-i facu loc sa treaca lui Aramis, care lua fanalul din mna temnicerului si intra; apoi, cu un gest, facu semn sa se nchida usa n urma lui. O clipa, ramase n picioare, cu urechea atintita, ascultnd daca Baisemeaux si temnice rul se ndepartau; pe urma, dupa ce se ncredinta, prin descresterea zgomotului, ca ei parasisera turnul, puse fanalul pe masa si-si roti privirea n jur. Pe un pat a coperit cu postav verde, la fel cu toate celelalte paturi de la Bastilia, att doa r ca era mai nou, sub niste perdele largi si pe jumatate trase, statea ntins tnaru l n preajma caruia noi l-am mai introdus o data pe Aramis. Conform regulilor din n chisoare, osnditul se afla n ntuneric. La ceasul stingerii, el a trebuit sa sufle n lumnare. Se vedea ca era un detinut favorizat, deoarece se bucura de rarul privil egiu de a tine lumina aprinsa pna n momentul cnd se suna stingerea. Lnga pat se afla un jilt larg de piele, cu picioarele rasucite, pe care era ntins un costum de o curatenie deosebita. O masuta, fara pene, fara carti, fara hrtii, fara cerneala, statea trista si parasita lnga fereastra. Cteva farfurii, pline nca, aratau ca deti nutul abia se atinsese de bucatele ce-i fusesera aduse. Aramis l vazu pe tnar ntins pe pat, cu fata pe jumatate acoperita de cele doua brat e. Sosirea vizitatorului nu-l facu sa-si schimbe pozitia; astepta sau dormea. Ar amis aprinse lu-mnarea cu lumina de la fanalul sau, mpinse ncet jiltul si se apropi e de pat cu un vadit amestec de curiozitate si respect. Tnarul ridica usor capul. - Ce doresti de la mine? ntreba el. - N-ai cerut un duhovnic? - Ba da. - Esti cumva bolnav? - Da. - Bolnav rau? Tnarul si ndrepta ochii patrunzatori spre Aramis si zise: - ti multumesc. Apoi, dupa o clipa de tacere, adauga: Parca te-am mai vazut o dat a. Aramis se nclina. Fara ndoiala, cercetarea pe care o facu detinutul, descoperirea acestui caracter plin de raceala, siretenia si puterea de dominare zugravite pe chipul episcopului de Vannes erau putin linistitoare n situatia n care se afla tnar ul, caci se grabi sa spuna: - Ma simt mai bine. - Atunci? ntreba Aramis. - Atunci, simtindu-ma mai bine, nu cred ca mai am nevoie de duhovnic. - Nici chiar de harul de care ti dadea de veste biletelul pe care l-ai gasit n pine ? Tnarul tresari; dar nainte de a apuca sa raspunda da sau nu, Aramis adauga: - Nici chiar de acel ecleziast din gura caruia astepti sa auzi o destainuire de mare nsemnatate? - Daca-i asa ? zise tnarul lasndu-si din nou capul pe perna ? atunci e altceva: as cult.

Aramis l privi apoi cu mai multa atentie si fu surprins de aerul acela de maiesta te simpla si fireasca. - Ia loc, domnule ? zise detinutul. Aramis se supuse, facnd o plecaciune. - Cum o duci la Bastilia? ntreba episcopul. - Foarte bine. - Nu te simti rau aici? - Nu. - Nu tnjesti dupa nimic? - Dupa nimic. - Nici macar dupa libertate? - Ce numesti dumneata libertate, domnule? ntreba detinutul cu accentul omului ce se pregateste pentru o lupta. - Numesc libertate florile, aerul, lumina zilei, stelele, fericirea de a alerga oriunde te-ar mna picioarele dumitale sprintene, de douazeci de ani. Tnarul surse; era greu de spus daca era un surs de resemnare sau de dispret. - Priveste ? zise el ? am aici, n acest vas japonez, doi trandafiri, doi frumosi trandafiri, rupti ieri seara, abia mbobociti, din gradina guvernatorului; au nflor it azi-dimineata, deschizndu-si sub ochii mei corolele lor purpurii; din fiecare cuta a petalelor se nalta un parfum mbatator; camera mea e plina de miresme. Acest i doi trandafiri, priveste-i, sunt cei mai frumosi trandafiri; si trandafirii su nt cele mai frumoase flori. Pentru ce vrei sa doresc alte flori, de vreme ce le am aici pe cele mai frumoase dintre toate? Aramis se uita la tnar cu nedumerire. - Daca florile nseamna libertate ? relua captivul cu tristete ? atunci ma bucur d e libertate, pentru ca am aceste flori. - Oh, dar aerul? zise Aramis. Aerul att de trebuincios vietii? - Ei bine, domnule ? raspunse detinutul ? apropie-te de fereastra; e deschisa. nt re cer si pamnt, vntul si deapana vrtejurile de gheata, de foc, de aburi fierbinti s au de adieri racoroase. Aerul care vine de acolo mi mngie fata, cnd, urcat pe acest jilt, ridicat pe spatarul lui, cu bratul ndoit n jurul vergelelor de la fereastra, mi nchipui ca not n vid. Fruntea lui Aramis se ntuneca pe masura ce tnarul i spunea toate acestea. - Lumina? continua el. Am mai mult dect lumina, am soarele ? un prieten care vine sa ma viziteze n fiecare zi, fara permisiunea guvernatorului, fara sa fie nsotit de temnicer. Intra pe fereastra, asterne n camera mea o dunga mare de lumina, ce porneste chiar de la fereastra si se ntinde spre patul meu, pna la ciucurii perdel elor. Aceasta dunga luminoasa creste de la ceasurile zece pna la amiaza si descre ste de la ceasurile unu pna la trei, ncet, ca si cum, grabindu-se sa vina, i pare r au ca trebuie sa ma para-seasca. Cnd ultima sa raza dispare, m-am bucurat patru c easuri ntregi de prezenta lui. Nu e oare de ajuns atta? Mi s-a spus ca sunt nenoro citi care sapa n piatra, lucratori care muncesc n mine si care nu vad niciodata so arele. Aramis si sterse fruntea. - Ct despre stele, care sunt att de placute la vedere ? urma tnarul ? ele se aseama na toate, numai ca nu au aceeasi stralucire si aceeasi marime. Eu sunt un favori zat; caci, daca n-ai fi aprins acum aceasta festila, ai fi putut sa vezi frumoas a stea pe care o priveam din patul meu la venirea dumitale si a carei scnteiere mi mngia ochii. Aramis nclina capul; se simtea coplesit sub valul amar al acestei sumbre filozofi i care este religia captivitatii. - Iata dar, n ce priveste florile, aerul, lumina si stelele ? zise tnarul cu aceea si liniste desavrsita. Mai ramne plimbarea. Nu ma plimb oare, toata ziua, prin gra dina guvernatorului, daca e timp frumos, sau aici, daca ploua; la racoare, daca e cald, la caldura, daca e frig, gratie sobei mele pe vreme de iarna? Ah, credema, domnule ? adauga detinutul cu o expresie ce nu era lipsita de o anumita amar aciune ? oamenii au facut pentru mine tot ce poate sa spere, tot ce poate sa dor easca o fiinta omeneasca. - Oamenii, fie! zise Aramis naltnd capul. Dar mi se pare ca dumneata ai uitat de D umnezeu.

- Am uitat, ntr-adevar, de Dumnezeu ? raspunse detinutul fara sa se tulbure. Dar pentru ce-mi spui asta? La ce bun sa le vorbesti de Dumnezeu detinutilor? Aramis l privi n fata pe acest tnar ciudat, care avea resemnarea unui martir sub zmb etul unui ateu. - Oare nu se afla Dumnezeu n toate lucrurile? murmura el pe un ton de mustrare. - Spune, mai bine, la capatul tuturor lucrurilor ? raspunse tnarul cu hotarre. - Fie! rosti Aramis. Dar sa ne ntoarcem la punctul de unde am plecat. - Nici nu vreau altceva ? zise tnarul. - Sunt duhovnicul dumitale. - Da. - Ei bine, ntruct trebuie sa mi te spovedesti, esti dator sa-mi spui adevarul. - Nici nu doresc altceva, dect sa-ti spun adevarul. - Orice detinut a savrsit o fapta nelegiuita pentru care a fost adus n nchisoare. C e fapta nelegiuita ai savrsit dumneata? - M-ai mai ntrebat asta, prima data cnd ai venit aici ? zise detinutul. - Dar te-ai ferit sa-mi raspunzi, atunci, ca si acum. - Si ce te face sa crezi ca acum ti voi raspunde? - Fiindca acum sunt duhovnicul dumitale. - Atunci, daca vrei sa-ti spun ce fapta nelegiuita am savrsit, explica-mi ce este o nelegiuire. Caci, ntruct nu simt nimic n mine care sa-mi strneasca mustrari, pot spune ca nu sunt un om vinovat. - Uneori esti vinovat n ochii maimarilor pamntului nu numai fiindca ai savrsit o ne legiuire, dar fiindca stii ca au fost savrsite nelegiuiri. Detinutul si ncorda atentia. - Da ? zise el dupa o clipa de tacere ? nteleg; da, ai dreptate, domnule; s-ar pu tea ca, n acest fel, sa fiu un nelegiuit n ochii celor mari. - Ah, prin urmare stii ceva? zise Aramis, care crezu ca ntrezareste nu att punctul slab, ct mbucatura platosei. - Nu, nu stiu nimic ? raspunse tnarul ? dar uneori stau si ma gndesc si n aceste mo mente mi spun ca... - Ce-ti spui? - Ca daca as vrea sa ma gndesc mai mult, sau as nnebuni, sau as ghici multe lucrur i. - Si atunci? ntreba Aramis cu nerabdare. - Atunci ma opresc. - Te opresti? - Da, capul mi se ngreuiaza, gndurile mi se ntuneca, ma cuprinde urtul si as dori... - Ce? - Nu stiu, caci nu vreau sa fiu cuprins de dorinta lucrurilor pe care nu le am, eu care sunt att de multumit cu ceea ce am. - Te temi de moarte? ntreba Aramis cu o usoara neliniste. - Da ? raspunse tnarul zmbind. Aramis simti fiorul acestui zmbet si se cutremura. - Oh, ntruct te temi de moarte, nseamna ca stii mai mult dect vrei sa spui! striga e l. - Dar dumneata ? zise detinutul ? dumneata care m-ai facut sa te chem, dumneata care, dupa ce te-am chemat, vii aici fagaduindu-mi ca ai sa dai pe fata o multim e de lucruri, cum se face ca acum dumneata esti cel ce tace, iar eu cel ce vorbe ste? Pentru ca purtam amndoi cte o masca, sau sa le tinem mai departe, sau sa le a runcam amndoi deodata. Aramis simti taria si totodata dreptatea acestei judecati. "Nu am de-a face cu u n om obisnuit" ? gndi el. - Spune, ai vreo ambitie? ntreba apoi cu glas tare, fara sa-l fi pregatit pe deti nut pentru aceasta schimbare. - Ce-i aceea ambitie? ntreba tnarul. - E ? raspunse Aramis ? un simtamnt care-l mpinge pe om sa doreasca mai mult dect a re. - Am spus ca sunt multumit, domnule; dar se poate sa ma nsel. Nu stiu ce este amb itia, dar se poate sa o am. Te rog, lamureste-ma n aceasta privinta, nu vreau dect att.

- Un ambitios ? zise Aramis ? e acela care rvneste la mai mult dect i ngaduie situat ia sa. - Eu nu rvnesc la mai mult dect mi ngaduie situatia ? zise tnarul cu o siguranta care , nca o data, l facu sa se zguduie pe episcopul de Vannes. Tacu. Dar, vaznd ochii aprinsi, fruntea ncretita, atitudinea drza a captivului, se simtea bine ca altceva astepta el, nu tacerea. Aramis rupse atunci aceasta tacer e. - M-ai mintit ntia oara cnd te-am vazut ? zise el. - Mintit? striga tnarul, ridicndu-se pe pat, cu un asemenea accent n glas, cu o ase menea stralucire n ochi, ca Aramis se dadu fara sa vrea un pas napoi. - Vreau sa spun ? adauga episcopul nclinndu-se ? ca mi-ai ascuns ceea ce stii desp re copilaria dumitale. - Tainele unui om sunt numai ale lui, domnule ? raspunse detinutul ? si nu le po ate mpartasi primului venit. - E adevarat ? zise Aramis, nclinndu-se si mai adnc ca nainte ? e adevarat, iarta-ma . Dar si astazi sunt oare pentru dumneata primul venit? Te rog raspunde, monseni ore! Acest titlu l tulbura usor pe detinut, totusi el nu paru mirat ca i era acordat. - Nu stiu cine esti, domnule ? raspunse el. - Oh, daca as avea destula ndrazneala, ti-as lua mna si ti-as saruta-o. Tnarul facu o miscare, ca pentru a-i ntinde mna lui Aramis; dar fulgerul ce-i tsnise din ochi i se stinse la marginea pleoapelor, iar mna i se retrase rece si nencrez atoare. - Sa saruti mna unui detinut! zise el clatinnd din cap. La ce bun? - De ce mi-ai spus ? ntreba Aramis ? ca te simti bine aici? De ce mi-ai spus ca n u rvnesti nimic? De ce n sfrsit, vorbindu-mi astfel, ma mpiedici, la rndu-mi, sa fiu sincer cu dumneata? Aceeasi stralucire strabatu pentru a treia oara ochii tnarului detinut; dar, ca s i n celelalte rnduri, se stinse fara sa fi adus ceva. - Te feresti de mine? zise Aramis. - De ce sa ma feresc, domnule? - Oh, dintr-un motiv foarte simplu: anume, daca stii ceea ce e firesc sa stii, t rebuie sa te feresti de toata lumea. - Atunci nu te mira ca ma feresc de dumneata, de vreme ce banuiesti ca stiu ceea ce nu stiu. Aramis era cuprins de admiratie n fata acestei drze rezistente. - Oh, ma faci sa-mi ies din rabdari, monseniore! striga el lovind cu pumnul n bra tul jiltului. - Iar eu nu te nteleg de loc, domnule. - Ei bine, ncearca de ma ntelege. Detinutul l privi n ochi pe Aramis. - Mi se pare uneori ? spuse acesta din urma ? ca am n fata mea omul pe care-l cau t... dar apoi... - Apoi... acest om dispare, nu-i asa? constata detinutul zmbind. Cu att mai bine! Aramis se ridica. - Hotart ? rosti el ? nu mai am nimic de spus unui om care se fereste de mine n ma sura n care o faci dumneata. - Iar eu ? adauga detinutul pe acelasi ton ? nu am nimic de spus unui om care nu vrea sa nteleaga ca un ntemnitat trebuie sa se fereasca de orice. - Chiar si de prietenii lui vechi? zise Aramis. Oh, prea multa prudenta, monseni ore! - Prieteni vechi? Dumneata esti unul din prietenii mei vechi? - Sa vedem ? zise Aramis ? nu-ti mai aduci oare deloc aminte sa fi vazut cndva, n satul unde ti-ai petrecut prima copilarie... - Cunosti numele acelui sat? ntreba detinutul. - Noisy-le-Sec, monseniore ? raspunse numaidect Aramis. - Continua ? spuse tnarul fara ca fata lui sa arate ca recunostea sau tagaduia. - Asculta-ma, monseniore ? vorbi Aramis ? daca tii neaparat sa continuam acest j oc, sa ne oprim aci. Am venit sa-ti spun o multime de lucruri, e adevarat, dar t rebuie sa-mi dai a ntelege ca si dumneata, la rndul dumitale, simti dorinta de a l

e cunoaste. nainte de a vorbi, nainte de a dezvalui lucrurile att de importante pe care le tin nchise n mine, recunoaste ca am nevoie de un ajutor, daca nu de sincer itate, de putina simpatie, daca nu de ncredere. Ei bine, dumneata te mentii ntr-o pretinsa ignoranta, care mi taie orice avnt... oh, nu pentru ceea ce crezi dumneat a. Caci, orict de nestiutor ai fi, sau orict de nepasator ai cauta sa pari, nu est i mai putin dect ceea ce esti, monseniore si nimic ? nimic, ma auzi ? nu te va mpi edica sa fii ceea ce esti! - ti fagaduiesc ? zise detinutul ? sa te ascult cu toata rabdarea. Totusi, cred c a am dreptul sa repet ntrebarea pe care ti-am mai pus-o: cine esti dumneata? - ti mai amintesti, sunt cam cincisprezece sau optsprezece ani de atunci, sa fi v azut la Noisy-le-Sec un cavaler care venea acolo nsotit de o doamna, mbracata mai n totdeauna n matase neagra, cu panglici de culoarea focului n par? - Da ? raspunse tnarul. O data m-am interesat de numele acelui cavaler si mi s-a spus ca se numeste abatele d'Herblay. M-am mirat ca acest abate avea o nfatisare att de razboinica si mi s-a raspuns ca nu e nimic de mirare n asta, ntruct fusese mu schetar al regelui Ludovic al XIII-lea. - Ei bine ? zise Aramis ? acel muschetar de altadata, abatele de-atunci, episcop ul de Vannes mai apoi, duhovnicul dumitale de astazi, eu sunt. - Stiu. Te-am recunoscut. - Ei bine, monseniore, daca stii asta, trebuie sa mai adaug un lucru pe care nul stii: anume ca, daca prezenta aici a acestui muschetar, a acestui abate, a ace stui episcop, a acestui duhovnic ar fi cunoscuta de rege, asta-seara, mine, cel c are a pus totul n joc pentru a veni la dumneata ar vedea lucind securea calaului n fundul unei temnite mai ntunecate si mai blestemate dect este a dumitale. Auzind aceste cuvinte rostite cu atta hotarre, tnarul se ridica pe pat si-si atinti privirile din ce n ce mai scrutatoare n ochii lui Aramis. Urmarea acestei iscodir i fu ca detinutul paru sa capete oarecare ncredere. - Da ? murmura el ? da, mi-aduc bine aminte. Doamna despre care mi vorbesti a ven it o data cu dumneata si de doua ori cu femeia... Se ntrerupse. - Cu femeia care venea sa te vada n fiecare luna, nu-i asa, monseniore? - Da. - Stii cine era doamna aceea? Un fulger paru gata sa tsneasca din ochii tnarului. - Stiu ca era o doamna de la curte ? raspunse el. - Ti-o amintesti bine pe aceasta doamna? - Oh, amintirile mele sunt foarte limpezi n aceasta privinta ? zise tnarul detinut ? am vazut-o o data pe aceasta doamna mpreuna cu un barbat cam de vreo patruzeci si cinci de ani; am mai vazut-o o data cu dumneata si cu doamna n rochie neagra si cu panglici de culoarea focului n par; pe urma am mai revazut-o de doua ori cu aceeasi persoana. Aceste patru persoane, mpreuna cu tutorele meu si cu batrna Per ronnette, cu temnicerul si cu guvernatorul de aici, sunt singurele persoane caro ra le-am vorbit vreodata si, ntr-adevar, aproape singurele persoane pe care le-am vazut n viata mea. - Erai deci si atunci la nchisoare? - Daca aici sunt la nchisoare, acolo as putea spune ca eram liber, cu toate ca li bertatea mi era destul de restrnsa; o casa din care nu ieseam niciodata, o mare gr adina nconjurata de ziduri pe care nu le puteam sari ? aceasta era locuinta mea; dumneata o cunosti, fiindca ai venit acolo. De altfel, obisnuit sa traiesc n ngrad irea acelor ziduri si a acelei case, n-am simtit niciodata dorinta sa ies. Deci poti ntelege, domnule, ca, nevaznd nimic din aceasta lume, nu mai doresc nimic si daca ai venit sa-mi povestesti anumite lucruri, vei fi silit sa-mi dezvalui totu l. - Asa voi si face, monseniore ? zise Aramis nclinndu-se ? caci asta e datoria mea. - Ei bine, ncepe atunci prin a-mi spune cine era tutorele meu. - Un prea bun gentilom, monseniore, un gentilom cinstit mai ales, un preceptor a tt al trupului, ct si al sufletului dumitale. Ai avut a te plnge vreodata de el? - O, nu, domnule, dimpotriva; dar acest gentilom mi-a spus adesea ca tatal meu s i mama mea erau morti; acest gentilom mintea sau spunea adevarul? - Era nevoit sa urmeze ordinele ce i se dadusera.

- Atunci, m-a mintit? - Numai pe jumatate. Tatal dumitale e mort. - Dar mama? - Ea e moarta pentru dumneata. - Dar pentru ceilalti traieste, nu-i asa? - Da. - Si eu (tnarul l scruta pe Aramis), eu sunt osndit sa traiesc n bezna unei nchisori? - Vai, asa cred! - Si asta ? continua tnarul ? din pricina ca prezenta mea n lume ar dezvalui o mar e taina? - O mare taina, da. - Pentru a ntemnita la Bastilia un copil, cum eram eu, nseamna ca dusmanul meu tre buie sa fie destul de puternic. - Este. - Mai puternic chiar dect mama? - De ce, adica? - Pentru ca mama m-ar fi aparat. Aramis sovai. - Mai puternic dect mama dumitale, da, monseniore. - ntruct doica mea si gentilomul acela au fost rapiti si ntruct am fost despartit de ei n felul acesta, nseamna oare ca eu eram sau ca ei erau o mare primejdie pentru dusmanul meu? - Da, o primejdie de care dusmanul dumitale a scapat facnd sa dispara doica si ge ntilomul ? raspunse n liniste Aramis. - Sa dispara? ntreba detinutul. Si cum au disparut? - n chipul cel mai sigur ? raspunse Aramis ? sunt morti. Tnarul pali usor si si trecu o mna tremuratoare peste obraz. - Otraviti? ntreba el. - Otraviti. Detinutul statu o clipa pe gnduri. - De vreme ce aceste doua fiinte nevinovate ? relua el ? singurii mei sprijinito ri, au fost ucisi n aceeasi zi, nseamna ca dusmanul meu trebuie sa fie destul de c rud, sau ca a fost silit de necesitate; caci acel vrednic gentilom si acea biata femeie n-au facut niciodata rau cuiva. - Necesitatea e necrutatoare n familia dumitale, monseniore. De aceea, tot o nece sitate mi-a impus, spre marele meu regret, sa-ti spun ca acel gentilom si acea d oica au fost asasinati. - Oh, nu-mi aduci nici o veste noua ? zise detinutul ncretindu-si sprncenele. - Cum asa? - Banuiam asta. - Din ce cauza? - Am sa-ti spun. n acel moment, tnarul, sprijinindu-se n amndoua coatele, se apropie de fata lui Aram is cu o expresie n care se citea atta demnitate, abnegatie si nfruntare chiar, nct ep iscopul simti electricitatea entuziasmului urcndu-se n scntei mistuitoare de la ini ma lui ofilita spre craniul sau tare ca otelul. - Vorbeste, monseniore. Ti-am spus ca mi-am pus n primejdie viata spre a veni aic i. Orict de putin ar nsemna viata mea, te rog sa o primesti ca o rascumparare pent ru a dumitale. - Ei bine ? relua tnarul ? iata ce ma face sa banuiesc ca, ntr-adevar, au fost omo rti doica si tutorele meu... - Caruia i spuneai tata. - Da, caruia i spuneam tata, desi stiam bine ca nu eram fiul sau. - Ce te-a facut sa presupui asta? - Dupa cum dumneata esti prea respectuos pentru un prieten, el era prea respectu os pentru un tata. - Eu ? zise Aramis ? n-am de ce sa ma prefac. Tnarul dadu din cap si continua: - De buna seama, nu eram sortit sa ramn vesnic ntemnitat ? zise el ? si ceea ce ma face sa cred asta, acum mai ales, este grija ce mi se purta de a face din mine

un cavaler ct mai desavrsit. Gentilomul ce se afla n preajma mea m-a nvatat tot ce s tia el nsusi: matematicile, putina geometrie, astronomie, scrima, calarie. n fieca re dimineata mnuiam armele ntr-o sala scunda si ncalecam pe un cal n gradina. Ei bin e, ntr-o dimineata, era vara, caci era tare cald, am adormit n acea sala scunda. N imic pna atunci, n afara de respectul tutorelui meu, nu-mi daduse de stire sau numi strnise banuielile. Traiam asemenea copiilor, pasarilor, plantelor, cu aer si soare; mplinisem cincisprezece ani. - Asadar, sunt opt ani de-atunci? - Da, aproape; am pierdut masura timpului. - Iarta-ma, dar ce-ti spunea tutorele dumitale, ca sa te ndemne la treaba? - mi spunea ca omul trebuie sa caute sa-si faca pe pamnt o avere pe care Dumnezeu nu i-a dat-o la nastere; si adauga ca, sarac, orfan, necunoscut, nu ma puteam bi zui dect pe mine nsumi, caci nimeni nu se interesa sau nu se va interesa vreodata de persoana mea. Ma aflam deci n acea sala scunda si, obosit dupa lectia de scrim a, adormisem. Tutorele meu era n camera lui de la etaj, aflata chiar deasupra mea . Deodata auzii parca un tipat scurt, scos de tutorele meu. Apoi strigatul: "Per ronnette! Perronnette!" O chema pe doica mea. - Da, stiu ? zise Aramis. Continua, monseniore, continua. - Pesemne ca ea era n gradina, caci tutorele meu cobor scara n mare graba. Ma scula i, nelinistit fiindca-l vedeam pe el att de nelinistit. Deschise usa vestibulului ce da n gradina, strignd mereu: "Perronnette! Perronnette!" Ferestrele din sala c ea scunda dadeau n curte; obloanele acestor ferestre erau trase, dar printr-o cra patura a oblonului l vazui pe tutorele meu apropiindu-se de un put larg, ce se af la aproape chiar sub ferestrele cabinetului sau de lucru. Se apleca peste ghizdu ri, privi n adncul putului si scoase un nou tipat, facnd niste mari gesturi ngrozite . Din locul unde ma gaseam, puteam nu numai sa vad, dar sa si aud. Am vazut deci , am auzit deci totul. - Continua, monseniore, te rog ? l ndemna Aramis. - Doamna Perronnette alerga la strigatele tutorelui meu. El i iesi nainte, o lua d e brat si o trase spre ghizdul putului; apoi, plecndu-se cu ea peste ghizd, i spus e: "Priveste, priveste! Ce nenorocire!" "Haide, haide, linisteste-te ? i spunea d oamna Perronnette. Ce s-a ntmplat?" "Scrisoarea aceea ? striga tutorele ? vezi scr isoarea aceea?" Si arata cu mna n fundul putului. "Care scrisoare?" ntreba doica. " Scrisoarea pe care o vezi acolo jos e ultima scrisoare de la regina!" La aceste cuvinte, tresarii. Tutorele meu, acela care trecea drept tatal meu, acela care m a sfatuia mereu sa fiu modest si umil n viata, era n corespondenta cu regina! "Ult ima scrisoare de la regina? striga doamna Perronnette, fara sa para mirata de al tceva dect ca scrisoarea se afla n fundul putului. Dar cum de-a ajuns acolo?" "O ntm plare, doamna Perronnette, o ntmplare ciudata! Ma ntorceam n odaia mea; cnd sa intru, deschiznd usa, fereastra din fata ei fiind deschisa, s-a strnit un curent de aer; am vazut atunci o bucata de hrtie lundu-si zborul si am recunoscut acea hrtie ca f iind scrisoarea reginei; am alergat la fereastra scotnd un tipat, dar hrtia a flut urat o clipa n aer, apoi a cazut n put." "Ei bine ? a zis doamna Perronnette ? dac a scrisoarea a cazut n put, e ca si cum ar fi arsa si ntruct regina arde ea nsasi to ate scrisorile de cte ori vine aici"... De cte ori vine aici! Prin urmare, femeia care venea acolo n fiecare luna era regina? ntreba detinutul, ntrerupnd o clipa firu l povestirii. - Da ? dadu din cap Aramis. - "Ai dreptate, ai dreptate ? continua batrnul gentilom ? dar n aceasta scrisoare erau unele instructiuni. Acum de unde sa stiu ce am de facut?" "Scrie-i repede r eginei, povesteste-i ce s-a petrecut si regina ti va trimite o a doua scrisoare n locul acesteia." "Oh, regina nu va voi sa creada n aceasta ntmplare ? a zis cumseca dele batrn clatinnd din cap ? va spune ca am voit sa pastrez aceasta scrisoare, n l oc sa i-o dau napoi ca pe celelalte, spre a-mi face din ea o arma. E att de banuit oare, iar domnul de Mazarin e att de... Demonul asta de italian e n stare sa ne ot raveasca la cea dnti banuiala!" Aramis zmbi cu o usoara leganare a capului. - "Stii, doamna Perronnette, amndoi sunt att de speriosi cnd e vorba de Filip!" Fil ip era numele meu ? preciza detinutul. "Ei bine, atunci nu mai putem sta cu minil e n sn ? zise doamna Perronnette ? trebuie sa punem pe cineva sa coboare n put." "D

a, pentru ca cel care va scoate hrtia sa o citeasca pna sus?" "Sa aducem pe cineva din sat care nu stie sa citeasca; asa vei fi linistit." "Fie; dar cel care va c obor n put nu se va gndi oare la nsemnatatea unui petic de hrtie pentru care am pus n primejdie viata unui om? Oricum, mi-ai dat o idee, doamna Perronnette; da, cinev a va cobor n put si acel cineva voi fi eu." "Dar, la aceasta propunere, doamna Per ronnette se porni sa se vaite si sa strige n asa masura, sa plnga si sa-l roage att de tare pe batrnul gentilom, nct el i fagadui ca se va duce sa caute o scara destul de lunga pentru ca cineva sa poata cobor n put, n timp ce ea va da fuga la ferma s a aduca un baiat mai curajos, caruia i vor spune ca o bijuterie de mare pret a ca zut n put, ca aceasta bijuterie era nfasurata n hrtie si cum hrtia s-a desfacut n apa ? observa tutorele meu ? nu va fi de mirare sa gaseasca numai scrisoarea deschis a. "Poate ca pna atunci si scrisul se va sterge" ? zise doamna Perronnette. "N-ar e a face, numai sa avem scrisoarea. napoindu-i-o reginei, ea va vedea ca n-am tra dat-o si deci, netrezindu-i banuieli domnului de Mazarin, nu vom mai avea de ce sa ne temem de el." Aceasta hotarre luata, se despartira. Trasei oblonul la loc s i, vaznd ca tu-torele meu se pregatea sa se ntoarca n casa, ma aruncai pe perne cu capul vjindu-mi din pricina celor ce auzisem. Tutorele crapa usa la cteva clipe dup a ce ma aruncasem pe perne si, crezndu-ma atipit, o nchise usor din nou. Abia se nc hise usa, ca ma sculai iar si, atintindu-mi urechea, i-am auzit pasii departndu-s e. Atunci m-am apropiat nca o data de oblon si i-am vazut pe tutore si pe Perronn ette plecnd. Ramasesem singur acasa. Nici nu nchisera bine poarta n urma lor, ca, f ara sa mai pierd timp strabatnd vestibulul, am sarit pe fereastra si am alergat l a put. Acolo m-am aplecat peste ghizduri, asa cum se aplecase tutorele meu. Un o biect alb si luminos unduia pe cercurile tremuratoare ale apei verzui. Discul ac ela stralucitor ma vrajea si ma atragea; privirea mi ntepenise acolo, rasuflarea m i se taiase; putul ma mbia cu gura lui larga, cu racoarea lui din adnc; mi se pare a ca citesc n fundul apei literele de foc pe care regina le scrisese pe peticul a cela de hrtie. Atunci, fara sa-mi dau seama ce fac si nsufletit de una din acele p orniri instinctive ce te mping spre un lucru fatal, legai un capat al funiei de p iciorul cumpenei putului, apoi lasai ciutura sa coboare n apa, la o adncime de tre i picioare aproape ? toate acestea cu cea mai mare bagare de seama, ca sa nu ati ng pretioasa hrtie, care ncepea sa-si schimbe culoarea albicioasa devenind verzuie , dovada ca ncepea sa se scufunde; dupa aceea, cu o crpa uda n palme, m-am lasat sa alunec pe frnghie spre adnc. Cnd m-am vazut atrnat deasupra acelui ochi de apa neagra, cnd am vazut cerul micsorn du-se deasupra mea, ma patrunse fiorul, ma cuprinse ameteala si parul mi se zbrli n cap; dar vointa din mine nvingea totul si spaima si ameteala. Atingnd apa, ma ap lecai dintr-o data, tinndu-ma cu o mna de frnghie, n timp ce pe cealalta o ntinsei si apucai pretiosul petic de hrtie ce se rupse n doua ntre degetele mele, vri cele doua bucati n buzunarul hainei, apoi, sprijinindu-ma cu picioarele de peretii putului , agatndu-ma cu minile, vnjos, sprinten si mai cu seama grabit, ajunsei din nou la ghizdul de afara, pe care, sarindu-l, l umplui cu apa ce se scurgea de pe partea din jos a trupului meu. Odata iesit din put cu prada n mna, ncepui sa alerg prin so are, pna n fundul gradinii, unde se afla un fel de zavoi. Acolo voiam sa ma ascund . n clipa cnd puneam piciorul n vizuina mea, se auzi clopotul de la poarta cea mare , care suna totdeauna cnd o deschidea cineva. Era tutorele meu, care se ntorcea. T erminasem la timp! mi facui socoteala ca mi ramneau zece minute pna sa ajunga la min e, daca, banuind unde sunt, ar fi venit ntr-acolo si douazeci de minute, daca siar fi dat osteneala sa ma caute. Era destul ca sa pot citi pretioasa scrisoare, ale carei bucati m-am grabit sa le pun una lnga alta. Slovele ncepusera sa se stea rga. Cu toate acestea, am izbutit s-o descifrez n ntregime. - Si ce-ai citit, monseniore? ntreba Aramis cu un viu interes. - Destul de multe, domnule, pentru a-mi da seama ca valetul era un gentilom, iar Perronnette, fara sa fie o doamna din lumea mare, era totusi mai mult dect o slu jnica; n sfrsit, ca eu nsumi ma trageam dintr-un neam nobil, ntruct regina Ana de Aus tria si primul ministru Mazarin mi aratau atta grija. Tnarul se opri o clipa, foarte tulburat. - Si ce s-a mai ntmplat? ntreba Aramis. - S-a ntmplat, domnule ? raspunse tnarul ? ca omul adus de tutorele meu n-a mai gas it nimic n put, cu toate ca l-a rascolit peste tot; s-a ntmplat ca tutorele meu a v

azut ghizdul udat; s-a ntmplat ca eu nu ma uscasem nca bine de apa si ca doamna Per ronnette a observat ca hainele de pe mine erau ude de sus pna jos; s-a ntmplat, n sfr sit, sa fiu cuprins de o febra puternica din pricina apei reci si a emotiei prod use de descoperirea mea, iar acele friguri fura urmate de un delir n timpul carui a am spus totul; astfel ca, ajutat de propriile mele marturisiri, tutorele gasi la capatiul meu cele doua bucati ale scrisorii reginei. - Ah! facu Aramis. Acum nteleg totul. - Din clipa aceea, cele ce-au urmat le presupun. Fara ndoiala, bietul gentilom si sarmana femeie, nendraznind sa pastreze taina asupra celor ce s-au petrecut, i-a u scris numaidect reginei si i-au trimis scrisoarea rupta n doua bucati. - Dupa care ? ntreba Aramis ? ai fost arestat si trimis la Bastilia? - Precum vezi. - Apoi cele doua slugi ale dumitale au disparut? - Vai, da! - Sa-i lasam n pace pe cei morti ? relua Aramis ? si sa vedem ce putem face pentr u cei vii. Mi-ai spus ca esti resemnat. - Si ti-o repet. - Fara sa-ti pese de libertate? - Asa am spus. - Fara nici o ambitie, nici un regret, nici un gnd? Tnarul nu raspunse nimic. - Ei bine ? ntreba Aramis ? de ce taci? - Cred c-am vorbit destul ? raspunse detinutul ? si ca acum e rndul dumitale. Sun t obosit. - Am sa-ti fac pe plac ? zise Aramis. Apoi se reculese si chipul i se umbri de o adnca solemnitate. Se simtea ca ajunse se la punctul cel mai important al rolului pe care venise sa-l joace la nchisoare . - Mai nti, o ntrebare ? zise el. - Care? S-o auzim. - n casa unde locuiai nu se afla nici o oglinda, nu-i asa? - Ce nseamna cuvntul acesta si ce este o oglinda? ntreba tnarul. Nu cunosc un asemen ea cuvnt. - Oglinda este o sticla sau un obiect n care se vad lucrurile din jur, n care ti ve zi, de pilda, toate trasaturile fetei, asa cum dumneata le vezi pe-ale mele cu o chiul liber. - Nu, nu exista n casa nimic de acest soi ? raspunse tnarul. Aramis si roti privirea de jur mprejur. - Nici aici nu exista ? zise el. Aceleasi masuri de precautie au fost luate si a ici, ca si acolo. - n ce scop? - l vei afla ndata. Deocamdata, iarta-ma, mi-ai spus ca te-au nvatat matematicile, astronomia, scrima, calaria; nu mi-ai pomenit nimic de istorie. - Cteodata, tutorele meu mi povestea maretele fapte ale regelui Ludovic cel Sfnt, a le lui Francisc I si ale regelui Henric al IV-lea. - Atta tot? - Cam atta tot. - Ei bine, pricep, e si aici o socoteala: dupa ce ti s-au luat oglinzile, n care se reflecta prezentul, nu ti s-a vorbit nimic de istorie, n care se reflecta trec utul. De cnd ai fost nchis aici, nu ti s-a dat nici o carte, astfel ca multe lucru ri, cu ajutorul carora ai fi putut reconstitui edificiul naruit al amintirilor s i intereselor dumitale, ti sunt necunoscute. - Asa e ? raspunse tnarul. - Asculta, am sa-ti spun eu, n cteva cuvinte, ce s-a petrecut n Franta n ultimii dou azeci si trei sau douazeci si patru de ani, adica de la data probabila a nasteri i dumitale, sau, n fine, daca vrei, din momentul cnd ncepe sa te intereseze totul. - Spune. Si tnarul si relua nfatisarea grava, gata de ascultare. - Stii cine a fost fiul regelui Henric al IV-lea? - Stiu cel putin cine a fost urmasul lui.

- De unde stii asta? - De pe o moneda, datata din 1610, care-l reprezenta pe regele Henric al IV-lea; de pe o alta moneda, datata din 1612, care-l reprezenta pe regele Ludovic al XI II-lea. Am presupus, htruct nu erau dect doi ani ntre cele doua monezi, ca Ludovic a l XIII-lea trebuie sa fi fost urmasul lui Henric al IV-lea. - Atunci ? ntreba Aramis ? stii ca ultimul rege domnitor a fost Ludovic al XIII-l ea? - Stiu ? raspunse tnarul, rosindu-se usor. - Ei bine, a fost un Print plin de gnduri frumoase, nsufletit de planuri marete, p lanuri amnate nsa mereu din pricina vitregiei timpurilor si a luptelor pe care min istrul sau, Richelieu, trebuia sa le duca mpotriva seniorilor din Franta. El, per sonal, vorbesc de Ludovic al XIII-lea, era o fire slaba. A murit tnar si ntr-un ch ip trist. - Stiu asta. - A fost multa vreme preocupat de grija posteritatii sale. E o grija chinuitoare asta, pentru Printii care trebuie sa lase n urma lor mai mult dect o simpla amint ire, daca vor ca gndurile si stradaniile lor sa nu se piarda. - Regele Ludovic al XIII-lea a murit fara sa fi lasat copii? ntreba detinutul, zmb ind usor. - Nu, nsa timp ndelungat a fost lipsit de fericirea de a-i fi avut; nu, nsa multa v reme a crezut ca va muri fara sa aiba urmasi. Si acest gnd l dusese la o adnca dezn adejde, cnd, deodata, sotia lui, Ana de Austria... Detinutul tresari. - Stii ? ntreba Aramis ? ca sotia lui Ludovic al XIII-lea se numea Ana de Austria ? - Continua ? zise tnarul detinut fara sa-i raspunda. - Cnd, deodata ? relua Aramis ? regina Ana de Austria dadu de veste ca era nsarcin ata. Bucuria fu mare la aceasta veste si toate fagaduintele tindeau catre un sfrs it fericit. ntr-adevar, la 5 septembrie 1638, ea nascu un baiat. Aci, Aramis se uita la interlocutorul sau si i se paru ca acesta palise usor. - Vei auzi acum ? urma Aramis ? o poveste pe care putini oameni ar putea sa ti-o spuna n ceasul de fata; caci aceasta poveste e o taina care e socotita moarta o data cu mortii sau ngropata n taina spovedaniei. - Si dumneata mi vei dezvalui aceasta taina? se mira tnarul. - Oh ? zise Aramis cu un accent asupra caruia nimeni nu se putea nsela ? nu cred ca aceasta taina sa fie expusa la ceva, ncredintnd-o unui detinut care n-are nici o dorinta de a iesi de la Bastilia! - Ascult, domnule. - Regina nascu, asadar, un baiat. Dar, n timp ce toata, lumea de la curte se bucu ra de aceasta veste, n timp ce regele se grabi sa-l arate pe noul nascut poporulu i si nobilimii, n timp ce se aseza plin de voiosie la masa pentru a sarbatori ace asta nastere fericita, regina, ramasa singura n camera ei, fu apucata pentru a do ua oara de durerile facerii si aduse pe lume un al doilea baiat. - Oh ? zise tnarul, dovedind ca stia mai multe dect marturisea ? eu credeam ca Dom nul s-a nascut abia n... Aramis ridica un deget. - Lasa-ma sa continui ? zise el. Detinutul scoase un suspin de nerabdare si astepta. - Da ? relua Aramis ? regina nascu un al doilea fiu, un al doilea baiat, pe care doamna Perronnette, moasa, l-a primit n bratele ei. - Doamna Perronnette! murmura tnarul. - Ctiva alergara numaidect n sala unde mnca regeie si-i spusera la ureche cele ntmplat e; regele se scula de la masa si se duse sa vada cu ochii lui. Dar, de data acea sta, pe chipul lui nu se mai citea bucuria, ci un simtamnt ce semana mai degraba cu groaza. Doi baieti gemeni i schimbau n amaraciune bucuria pe care i-o produsese nasterea unuia singur, dat fiind ca (si ceea ce am sa-ti spun acum n-ai de unde s-o stii, desigur), dat fiind ca n Franta tronul e mostenit de fiul cel mai mare . - Stiu asta. - Si ca medicii si jurisconsultii pretind ca poate fi pus la ndoiala daca fiul ca

re a iesit cel dinti din pntecele mamei sale este cel mai mare prin legile firii s i ale lui Dumnezeu. Detinutul scoase un strigat nabusit si se facu mai aib dect cearsaful de deasupra lui. - ntelegi, deci ? urma Aramis ? ca regele, care se bucurase att de mult ca avea un mostenitor, cazu deodata prada deznadejdii la gndul ca acum avea doi si ca, poat e, cel nascut la urma si care era necunoscut, va tagadui mai trziu dreptul la ntiet ate al celuilalt, care se nascuse cu doua ceasuri mai nainte si care, cu doua cea suri mai nainte, fusese recunoscut. Astfel, acest al doilea copil, punndu-se n frun tea intereselor sau capriciilor unei partide, ar putea, ntr-o zi, sa semene disco rdia si razboiul n regat, surpnd, prin aceasta, dinastia pe care ar fi trebuit de fapt s-o ntareasca. - Oh, nteleg, nteleg!... murmura tnarul detinut. - Ei bine ? continua Aramis ? iata ce s-a zvonit, iata ce s-a spus, iata pentru ce unul din cei doi fii ai Anei de Austria, n chip nedemn despartit de fratele lu i, n chip nedemn rapit si ascuns n cea mai neagra ntunecime, iata pentru ce acest a l doilea fiu a disparut si a disparut att de bine, nct nimeni n Franta nu stie astaz i daca el mai traieste, n afara de mama lui. - Da, mama lui care l-a parasit! striga detinutul cu o expresie plina de deznade jde. - n afara ? adauga Aramis ? de doamna aceea n rochie neagra si cu panglici ca focu l si n afara de... - n afara de dumneata, nu-i asa? Dumneata care mi povestesti toate acestea, dumnea ta care mi trezesti n suflet curiozitatea, ura, ambitia si ? cine stie? ? poate se tea de razbunare; n afara de dumneata, domnule, care, daca esti omul pe care-l as tept, omul despre care era vorba n biletel, omul, n sfrsit, pe care Dumnezeu mi-l t rimite, trebuie sa ai la dumneata... - Ce? ntreba Aramis. - Un portret al regelui Ludovic al XIV-lea, care domneste n acest moment pe tronu l Frantei. - Iata portretul ? dadu numaidect raspunsul Aramis, ntinzndu-i detinutului un medal ion de smalt, foarte bine lucrat, n care Ludovic al XIV-lea aparea mndru, frumos, plin de viata, ca sa spunem asa. Detinutul lua repede portretul si-si fixa ochii asupra lui, ca si cum ar fi vrut sa-l mannce din priviri. - Si acum, monseniore ? zise Aramis ? iata si o oglinda. Episcopul i lasa detinutului timp sa-si rnduiasca gndurile. - ngrozitor! ngrozitor! murmura tnarul privind cu nmarmurire portretul lui Ludovic a l XIV-lea si propriul sau chip rasfrnt n oglinda. - Ce zici de asta? l ntreba atunci Aramis. - Zic ca sunt pierdut ? raspunse captivul. Regele nu ma va cruta niciodata. - Iar eu ma ntreb ? spuse episcopul aruncndu-i detinutului o privire scnteietoare, plina de nteles ? eu ma ntreb care din doi este regele, cel din portret sau cel pe care-l vad n aceasta oglinda? - Regele, domnule, e cel care sta pe tron ? raspunse tnarul cu tristete ? e cel c are nu zace n nchisoare, ci, dimpotriva, i trimite pe altii acolo. Regalitatea nseam na putere, iar eu, vezi bine, n-am nici o putere. - Monseniore ? raspunse Aramis cu un respect pe care nu-l aratase pna atunci ? re gele, ascultati-ma bine, va fi, daca veti voi, acela care, iesind din nchisoare, va sti sa se mentina pe tronul pe care-l vor aseza prietenii lui. - Domnule, nu ma duce n ispita ? rosti detinutul cu amaraciune. - Monseniore, nu va lasati prada slabiciunii ? starui Aramis cu ndaratnicie. V-am adus toate dovezile nasterii voastre; cercetati-le, dovediti-va voua nsiva ca su nteti un fiu de rege si dupa aceea sa pornim la actiune. - Nu, nu, e cu neputinta. - Afara numai daca ? adauga episcopul cu ironie ? nu e scris n zodia neamului vos tru ca fratii ndepartati de tron sa fie, toti, niste printi fara merite si lipsit i de onoare, ca domnul Gaston de Orlans, unchiul vostru, care de zece ori a consp irat mpotriva regelui Ludovic al XIII-lea, fratele sau. - Unchiul meu Gaston de Orlans a conspirat mpotriva fratelui sau? striga printul ng

rozit. A conspirat ca sa-l detroneze? - Da, monseniore, pentru nimic altceva. - Dar ce-mi spui dumneata, domnule? - Adevarul. - Si a avut prieteni... devotati? - Ca mine fata de voi. - Ei bine si ce-a facut? A dat gres? - A dat gres, dar mereu din vina lui, si, pentru a-si rascumpara, nu viata, caci viata fratelui regelui e sacra si nimeni nu se poate atinge de ea, ci pentru asi rascumpara libertatea, unchiul vostru a jertfit viata tuturor prietenilor sai , unul dupa altul. De aceea, el este astazi o rusine pentru istorie si e blestem at de o suta de nobile familii din acest regat. - nteleg, domnule ? rosti printul ? si unchiul meu si-a ucis prietenii din slabic iune sau din tradare? - Din slabiciune; ceea ce, pentru printi, e totdeauna o tradare. - Dar nu se poate sa dai gres si din nestiinta, din nepricepere? Crezi oare ca u nui biet captiv ca mine, crescut nu numai departe de curte, dar si departe de lu me, crezi oare ca i-ar sta n putinta sa-i ajute pe acei dintre prietenii lui care ar ncerca sa-l slujeasca? Si cum Aramis se pregatea sa raspunda, tnarul striga deodata, cu o tarie ce doved ea plamada nobila a sngelui sau: - Noi vorbim aici de prieteni, dar ce fericita ntmplare ar putea sa-mi aduca mie p rieteni, mie care nu sunt cunoscut de nimeni si care n-am, pentru a mi-i face, n ici libertate, nici bani, nici putere? - Mi se pare ca am avut onoarea de a-mi oferi serviciile altetei voastre regale. - Oh, nu ma numi astfel, domnule: e o bataie de joc, sau o barbarie. Nu ma face sa ma gndesc la altceva n afara de zidurile nchisorii ce ma nconjoara; lasa-ma sa-mi iubesc mai departe, sau macar sa-mi ndur sclavia si ntunericul n care sunt aruncat . - Monseniore! Monseniore! Daca-mi mai spuneti o data aceste cuvinte descurajate, daca, dupa ce ati avut dovada nasterii voastre, veti arata aceeasi slabiciune d e spirit, de nsufletire, de vointa, voi asculta ndemnul vostru si voi disparea, vo i renunta sa mai slujesc un stapn caruia venisem sa-i ofer, cu atta nflacarare, cu atta devotament, viata si sprijinul meu. - Domnule ? replica printul ? nainte de a-mi fi spus tot ceea ce mi-ai spus, n-ar fi fost oare mai bine sa te gndesti ca mi zdrobesti astfel inima pentru totdeauna ? - Asta am si vrut sa fac, monseniore. - Domnule, pentru a-mi vorbi de marire, de putere, de regalitate chiar, n-ai gas it alt loc mai bun dect o nchisoare? Vrei sa ma faci sa cred n stralucire si noi ne ascundem n bezna! Ridici n slava gloria si ne nabusim cuvintele sub perdelele aces tui pat mizerabil! Vrei sa-mi arati atotputernicia, dar eu aud pasii temnicerulu i pe coridor, acesti pasi care te fac si pe dumneata sa tremuri mai rau dect mine ! Pentru a ma face mai putin nencrezator, scoate-ma de la Bastilia. Da aer plamnil or mei, pinteni picioarelor, o spada bratului si vom ncepe sa ne ntelegem. - Tocmai asta este si intentia mea, monseniore, sa va dau toate acestea, ba chia r mai mult dect att. Dar, le vreti cu adevarat? - Asculta nca o data, domnule ? l ntrerupse printul. Stiu ca se afla straji la fiec are galerie, zavoare la fiecare usa, tunuri si soldati la fiecare poarta. Cu ce vei nvinge dumneata strajile si vei amuti tunurile? Cu ce vei sfarma zavoarele si portile? - Monseniore, cum v-a parvenit acel bilet pe care l-ati citit si care vestea sos irea mea aici? - Cnd e vorba de o scrisorica, poti cumpara usor un temnicer. - Daca se poate cumpara unul, se pot cumpara si zece. - Ei bine, admit ca ar fi cu putinta sa fie scos un biet captiv de la Bastilia, sa fie chiar ascuns, pentru ca oamenii regelui sa nu-i dea de urma; este posibil , iarasi, ca nenorocitul sa fie tinut bine ntr-un adapost necunoscut de nimeni. - Monseniore! zise Aramis cu un surs. - Admit ca acela care ar face toate astea pentru mine este mai mult dect un om; d

ar, daca spui ca sunt un print, un frate al regelui, cum mi vei reda rangul si pu terea pe care mama si fratele meu mi le-au rapit? Si daca trebuie sa duc o viata de lupte si de vrajmasii, cum ma vei face sa nving n aceste lupte si sa nu fiu nvi ns de dusmanii mei? Ah, domnule, ia gndeste-te! Arunca-ma, chiar mine, ntr-o pester a ntunecata, n fundul unui munte; da-mi bucuria sa ascult n libertate murmurul apel or si al ogoarelor, sa vad n libertate soarele n azur sau cerul rascolit de furtun a, mi-e de-ajuns atta! Nu-mi fagadui mai mult, caci, ntr-adevar, nu-mi poti da mai mult si ar fi o crima sa ma amagesti, de vreme ce te socoti prietenul meu. Aramis statea si asculta n tacere. - Monseniore ? rosti el dupa o clipa de gndire ? admir ntelepciunea att de dreapta si de hotarta care va calauzeste cuvintele; sunt fericit ca mi-am putut ghici reg ele. - Iarasi! Iarasi!... Ah, fie-ti mila ? striga printul strngndu-si ntre palmele nghet ate fruntea acoperita de o sudoare fierbinte ? nu abuza de mine; n-am nevoie sa fiu rege, domnule, pentru a fi cel mai fericit dintre oameni. - Eu nsa, monseniore, vreau sa fiti rege pentru fericirea ntregii omeniri. - Ah! facu printul cu o noua nencredere strnita de acest cuvnt. Ah, dar ce are sa-i reproseze omenirea fratelui meu? - Am uitat sa spun, monseniore, ca, daca ati voi sa va lasati calauzit de mine s i ati consimti sa deveniti cel mai puternic Print de pe fata pamntului, veti serv i interesele tuturor prietenilor pe care-i stiu straduindu-se pentru izbnda cauze i noastre si acesti prieteni sunt foarte multi. - Foarte multi? - Iar numarul lor paleste n fata puterii lor, monseniore. - Explica-te. - Cu neputinta! Ma voi explica, o jur naintea lui Dumnezeu, care ma aude, n ziua cn d va voi vedea asezat pe tronul Frantei. - Dar fratele meu? - i veti hotar soarta. l plngeti cumva? - Pe el, care ma lasa sa mor ntr-o temnita? Nu, nu-l plng de loc! - Cu att mai bine! - Ar putea veni el nsusi n aceasta nchisoare, sa ma ia de mna si sa-mi spuna: "Frate le meu, Dumnezeu ne-a facut ca sa ne iubim, nu sa ne nvrajbim. Am venit la tine. O prejudecata salbatica te-a osndit sa pieri n ntuneric, departe de oameni, lipsit de bucurii. Vreau sa te asez lnga mine, vreau sa-ti prind la cingatoare spada tat alui nostru. Te vei folosi oare de aceasta apropiere ca sa ma gtui sau sa ma cons trngi? Vei ridica aceasta spada ca sa-mi versi sngele?"... "Oh, nu ? i-as raspunde ? te privesc ca pe salvatorul meu si te voi respecta ca pe stapnul meu. mi dai ma i mult dect mi-a dat nsusi Dumnezeu. Prin tine, mi-am recapatat libertatea; prin t ine, am dreptul sa iubesc si sa fiu iubit n aceasta lume." - Si v-ati tine cuvntul, monseniore? - Oh, pe viata mea! - Pe cta vreme astazi?... - Pe cta vreme astazi simt ca exista vinovati pe care am datoria sa-i pedepsesc.. . - n ce fel, monseniore? - Ce spui de aceasta asemanare pe care Dumnezeu a pus-o ntre mine si fratele meu? - Spun ca n aceasta asemanare e un semn al providentei pe care regele n-ar fi tre buit sa-l nesocoteasca; spun ca mama voastra a savrsit o nelegiuire deosebindu-i prin fericire si prin noroc pe aceia pe care natura i-a zamislit att de asemanato ri n pntecele ei si ajung la concluzia ca pedeapsa nu poate fi alta dect restabilir ea echilibrului. - Ceea ce nseamna...? - Ca daca va voi reda locul ce vi se cuvine pe tronul fratelui vostru, fratele v ostru va va lua locul n nchisoare. - Vai, suferinta e prea mare n nchisoare, mai ales dupa ce-ai sorbit din plin din cupa vietii! - Alteta voastra regala va fi totdeauna liber sa faca ceea ce va vrea; va ierta, daca va crede de cuviinta, dupa ce va fi pedepsit. - Bine. Si acum stii un lucru, domnule?

- Spuneti, printul meu. - Nu te voi mai asculta de loc dect dupa ce vom fi n afara zidurilor Bastiliei. - Tocmai voiam sa-i spun altetei voastre regale ca nu voi mai avea onoarea de a o vedea dect o singura data. - Cnd? - n ziua cnd printul meu va iesi dintre aceste ziduri negre. - Sa te auda Dumnezeu! Cum ma vei preveni? - Venind sa va iau de aici. - Dumneata nsuti? - Printul meu, nu veti parasi aceasta ncapere dect mpreuna cu mine, iar daca veti f i silit sa o faceti n lipsa mea, amintiti-va ca nu va fi din hotarrea mea. - Altfel spus, nici un cuvnt nimanui, n afara de dumneata? - Nimanui, n afara de mine. Aramis facu o plecaciune adnca. Printul i ntinse mna. - Domnule ? zise el cu un accent ce-i pornea de-a dreptul din inima ? am sa-ti s pun un ultim cuvnt. Chiar daca ai venit la mine cu gndul sa ma pierzi, chiar daca nu esti dect o unealta n minile dusmanilor mei, chiar daca din aceasta convorbire a noastra, n cursul careia mi-ai citit pna n adncul inimii, va rezulta pentru mine ce va mai rau dect captivitatea, adica moartea, ei bine, fii binecuvntat, caci vei fi pus capat chinurilor mele si-mi vei fi adus linistea n locul cumplitelor torturi ce ma sfsie aici de opt ani ncoace. - Monseniore, asteptati ca sa ma puteti judeca ? zise Aramis. - Am spus ca te voi binecuvnta si te voi ierta. Daca, dimpotriva, ai venit sa-mi redai locul pe care Dumnezeu mi l-a harazit sub soarele norocului si al gloriei, daca, datorita dumitale, voi putea trai n amintirea oamenilor si voi face cinste neamului meu prin cteva fapte de seama sau prin cteva lucruri de bine facute popo rului meu, daca de pe cea din urma treapta unde lncezesc ma voi ridica n culmea on orurilor, ajutat de bratul dumitale generos, ei bine, cu dumneata, pe care te bi necuvntez si-ti multumesc, cu dumneata voi mparti gloria si puterea mea! Si nca vei fi prea putin rasplatit; partea dumitale va fi mereu nendeajuns de mare, caci ni ciodata nu voi izbuti sa mpart cu dumneata ntreaga fericire pe care mi vei fi darui t-o. - Monseniore ? rosti Aramis miscat de paliditatea si de nsufletirea tnarului ? nob letea inimii voastre ma umple de bucurie si de admiratie. Nu alteta voastra rega la va trebui sa-mi multumeasca, ci urmasii vostri pe care-i veti nvesmnta n glorie. Da, va voi fi dat mai mult dect viata, va voi darui nemurirea. Tnarul i ntinse mna; Aramis cazu n genunchi si i-o saruta. - Oh! exclama printul cu o modestie fermecatoare. - Este primul omagiu ce i se aduce viitorului nostru rege ? zise Aramis. Cnd va v oi revedea, voi spune: "Buna ziua, sire!" - Pna atunci ? striga tnarul ducndu-si degetele albe si subtiri la inima ? pna atunc i cruta-mi viata si de visuri si de alte ncercari, caci mi s-ar zdrobi! Oh, domnu le, ce mica e temnita mea, ce scunda e fereastra aceea, ce strmte sunt usile! Cum de s-a putut oare ca atta maretie, atta splendoare, atta fericire sa se abata ncoac e si sa se opreasca la mine? - Alteta voastra regala ma umple de mndrie lasnd sa se nteleaga ca eu am adus toate acestea aici. Si batu numaidect n usa. Temnicerul o deschise, mpreuna cu Baisemeaux, care, sfsiat de neliniste si teama, ncepuse, fara voia lui, sa asculte la usa. Din fericire, n ici unul, nici altul dintre cei doi vorbitori nu uitasera sa-si nabuse glasul chi ar n cele mai cutezatoare elanuri ale pasiunii. - Ce spovedanie lunga! zise guvernatorul ncercnd sa rda. Ar fi putut crede cineva v reodata ca un osndit, un om aproape mort, a savrsit pacate att de multe si att de gr ele? Aramis tacu. Era nerabdator sa iasa de la Bastilia, unde taina ce-l coplesea fac ea parca si mai mare greutatea zidurilor. Cnd ajunsera din nou n cabinetul lui Bai semeaux, zise: - Sa vorbim despre afacerile noastre, scumpul meu guvernator. - Vai! suspina Baisemeaux. - Voiai sa-mi ceri polita pentru cele o suta cincizeci de mii de livre? ntreba ep

iscopul. - Si sa vars o treime din suma ? adauga cu un oftat adnc bietul guvernator, care facu trei pasi spre dulapul de fier. - Iata-ti chitanta ? zise Aramis. - Iata si banii ? raspunse domnul Baisemeaux cu un ntreit oftat. - Ordinul mi-a spus numai sa dau o chitanta pentru cele o suta cincizeci de mii de livre ? adauga Aramis ? nu mi-a spus sa iau si banii. Cu bine, domnule guvern ator! Si pleca, lasndu-l pe Baisemeaux mai mult dect sufocat de surprindere si bucurie n fata acestui dar regesc, facut cu atta marinimie de catre duhovnicul special de l a Bastilia. Capitolul V Cum Mouston se ngrasase fara stirea lui Porthos si necazurile ce re zultara din aceasta pentru vrednicul gentilom Dupa plecarea lui Athos la Blois, Porthos si d'Artagnan rareori se mai gaseau mpr euna. Unul avea de ndeplinit o slujba obositoare pe lnga rege, celalalt se ocupa c u o multime de cumparaturi de mobile, pe care si pusese n gnd sa le duca la mosiile sale si cu ajutorul carora voia sa ntocmeasca, la diversele lui resedinte, un lu x asemanator cu acela de la curte, a carui stralucire avusese prilejul s-o vada atunci cnd fusese invitat la maiestatea sa. D'Artagnan, prieten credincios ca totdeauna, ntr-o dimineata cnd serviciul i ngadui cteva clipe de ragaz, se gndi la Porthos si, ngrijorat ca nu mai auzise vorbindu-se despre el de mai bine de cincisprezece zile, se ndrepta spre locuinta lui, unde l prinse la scularea din pat. Vrednicul baron parea ngndurat; ba mai mult dect ngndura t, amart. Statea pe marginea patului, pe jumatate gol, cu picioarele atrnndu-i, con templnd un purcoi de haine ce umpleau toata dusumeaua cu ciucurii, galoanele, bro deriile si amestecul lor de culori tipatoare si mpestritate. Porthos, trist si visator ca iepurele lui La Fontaine, nu-l vazu intrnd pe d'Arta gnan, pe care, de altfel, l ascundea n acel moment, cu spatele lui, domnul Mouston , a carui corpolenta personala, destul de mare spre a ascunde un om de vederea a ltui om, era n clipa aceea dublata de desfasu-rarea unei haine baltate, pe care i ntendentul i-o arata stapnului sau tinnd-o de mneci, n asa fel ca sa se vada bine pe toate partile. D'Artagnan se opri n prag si-l cerceta pe Porthos cu un ochi nedumerit; apoi, ntru ct prezenta purcoiului de haine aruncate pe parchet rupea suspinuri adnci din piep tul vrednicului gentilom, d'Artagnan si spuse ca e momentul sa-l smulga din aceas ta dureroasa contemplatie si tusi usor spre a-si anunta sosirea. - Ah! facu Porthos, a carui fata se lumina de bucurie. Ah, ah, iata-l pe d'Artag nan! Acum o sa-mi vina, n sfrsit, o idee! Mouston, la aceste cuvinte, banuind ce se petrecea la spatele lui, se dadu la o parte, zmbind cu blndete catre prietenul stapnului sau care se vazu astfel scapat d e obstacolul ce-i statea n cale, mpiedicndu-l sa se ndrepte spre d'Artagnan. Porthos , facnd sa-i trosneasca genunchii vnjosi, se ridica n picioare si, din doi pasi, st rabatu odaia si fu n fata lui d'Artagnan, pe care-l strnse la piept cu o dragoste ce parea sa prinda tot mai multa putere cu fiecare zi ce se scurgea. - Ah ? repeta el ? tu esti totdeauna binevenit, draga prietene, dar astazi ai pi cat mai bine ca oricnd! - Haide, haide, ce-i tristetea asta pe tine? l ntreba d'Artagnan. Porthos raspunse printr-o privire ce exprima un mare naduf. - Ei bine, spune-mi totul, Porthos prietene, afara numai daca nu e la mijloc vre o taina. - Mai nti, prietene ? zise Porthos ? stii ca eu nu am niciodata taine fata de tine . Asculta deci ce ma apasa. - Stai, Porthos, lasa-ma nti sa-mi descurc picioarele din acest valmasag de postav uri, matasuri si catifele. - Oh, calca fara grija ? zise cu dispret Porthos ? toate sunt niste crpe. - La dracu! Crpe, Porthos? Postavul asta de douazeci de livre cotul, matasea asta

minunata, catifeaua asta regeasca? - Gasesti, dar, ca hainele astea...? - Sunt splendide, Porthos, splendide! Pun ramasag ca numai tu ai asa ceva n toata Franta si presupunnd ca n-ai sa-ti mai faci nici una si ca ai sa traiesti o suta de ani, ceea ce nu m-ar mira de loc, ai putea sa porti nca haine noi-noute chiar si n ziua mortii tale, fara sa mai trebuiasca sa dai cu nasul pe la vreun croito r de azi si pna atunci. Porthos clatina din cap. - Haide, prietene ? zise d'Artagnan ? tristetea asta, care nu-ti sta n fire, ma ng rozeste. Dragul meu Porthos, s-o dam la naiba si cu ct mai repede, cu att mai bine ! - Da, prietene, s-o dam ? zise Porthos ? numai sa se poata. - Ai primit vreo veste rea de la Bracieux, prietene? - Nu; padurea a fost taiata, dnd o cantitate de lemne cu o treime mai mult dect ma asteptam. - Atunci, a pierit pestele din helesteiele de la Pierrefonds? - Nu, prietene; cu toate ca s-a pescuit din belsug, cu ceea ce a mai ramas s-ar putea mpuia toate baltile din mprejurimi. - Nu cumva castelul de la Vallon va fi fost distrus de vreun cutremur? - Nu, prietene, dimpotriva: un trasnet a cazut la o suta de pasi de castel si a facut sa tsneasca un izvor ntr-un loc unde nu era nici un pic de apa. - Ei bine, atunci ce s-a ntmplat? - Am primit o invitatie pentru serbarea de la Vaux ? raspunse Porthos cu o mutra de nmormntare. - ntr-adevar, ai de ce sa te plngi! Regele a pricinuit, n casniciile de la curte, m ai bine de o suta de certuri cumplite, refuznd anumite invitatii. Prin urmare, dr aga prietene, te pregatesti de calatorie la Vaux! Auzi, auzi, auzi! - Ah, Doamne, da! - O sa ai ce vedea acolo, draga prietene. - Vai, nu ma ndoiesc de asta! - Tot ce are Franta mai de soi se va ntlni la Vaux. - Ah! facu Porthos smulgndu-si de deznadejde cteva fire de par. - Ei, Doamne! exclama d'Artagnan. Esti cumva bolnav, prietene? - Sunt mai zdravan ca Podul Nou din Paris, pe toti dracii! Nu-i asta. - Dar ce este atunci? - Este ca n-am haine. D'Artagnan ramase uluit. - N-ai haine, Porthos? striga el. N-ai haine, cnd eu vad mai mult de cincizeci de costume aruncate pe jos? - Cincizeci, da, dar nici unul care sa-mi vina! - Cum nici unul care sa-ti vina? Ce, nu ti se ia masura cnd te duci la croitor? - Ba da ? raspunse Mouston ? dar, din nenorocire, eu m-am ngrasat. - Cum adica te-ai ngrasat? - M-am facut mai gros, cu mult mai gros dect domnul baron. Credeti oare asa ceva, domnule? - La dracu, dar asta se vede ct de colo! - Auzi, nesocotitule ? striga Porthos ? se vede ct de colo! - Dar, n sfrsit, dragul meu Porthos ? relua d'Artagnan cu o usoara nerabdare ? nu n teleg de ce nu ti-ar mai veni hainele tie din pricina ca s-a ngrasat Mouston. - Am sa-ti explic numaidect, prietene ? zise Porthos. ti mai aduci aminte ca mi-ai povestit odata despre un general roman, Antoniu, care punea totdeauna sapte mis treti la frigare, n locuri diferite, pentru ca sa aiba masa pregatita oriunde s-a r afla si la orice ora din zi? Ei bine si eu, ntruct s-ar fi putut sa fiu chemat d intr-un moment ntr-altul la curte si sa ramn acolo o saptamna, am luat hotarrea sa a m totdeauna pregatite sapte costume pentru aceasta mprejurare. - Strasnica judecata, Porthos! Numai ca trebuie sa ai averea ta ca sa-ti poti nga dui asemenea fantezii. Fara a mai tine socoteala de timpul pe care-l pierzi cu l uatul masurilor. Caci moda se schimba att de des? - Tocmai de aceea ? zise Porthos ? ma bucuram ca am descoperit un mijloc care sa ma scape de bataia de cap. - Ia spune, Porthos, ce mijloc ai gasit? La dracu, nu m-am ndoit niciodata de ist

etimea mintii tale! - ti amintesti ca Mouston era slab? - Da, pe vremea cnd se numea Mousqueton. - Dar ti mai aduci aminte si de timpul cnd a nceput sa se ngrase? - Nu, nu mai mi-amintesc. Te rog sa ma ierti, draga Mouston. - Oh, domnul n-are nici o vina ? zise Mouston cu un aer binevoitor ? domnul era la Paris, iar noi eram la Pierrefonds. - n sfrsit, draga Porthos, a fost o vreme cnd Mouston a nceput sa se ngrase. Asta voi ai sa spui, nu-i asa? - Da, prietene si ma bucuram foarte mult atunci. - Drace, cred si eu ? zise d'Artagnan. - ntelegi ? continua Porthos ? de cte griji ma scutea asta? - Nu, draga prietene, nu nteleg; dar, daca ai sa-mi explici... - Numaidect, prietene. Mai nti, dupa cum ai spus, e o pierdere de vreme cu luatul m asurii, chiar daca n-ai face asta dect o data la cincisprezece zile. Si apoi s-ar putea sa fii n calatorie si daca vrei sa ai totdeauna la ndemna sapte costume... n fine, prietene, mi-e groaza sa ma las pe mna fitecaruia sa-mi ia masura. Esti sau nu esti gentilom, ce naiba! Sa te lasi pipait de un caraghios, care-ti masoara piciorul, mijlocul, spatele, e umilitor, zau! Oamenii astia te gasesc prea umfla t ici, prea scobit dincolo; ti cunosc toate partile slabe si toate partile tari. Ce mai, cnd scapi din minile unui croitor, te asemeni cu acele lacasuri ntarite car ora un spion a venit sa le ia grosimea zidurilor, adncimea boltilor. - ntr-adevar, dragul meu Porthos, ai niste idei care numai tie ti pot trece prin c ap! - Eh, ntelegi, cnd esti inginer... - Si cnd ai fortificat Belle-Isle... Ai dreptate, dragul meu! - Mi-a venit deci o idee si fara ndoiala ca ea ar fi fost buna, fara nesocotinta domnului Mouston. D'Artagnan i arunca o privire lui Mouston, care raspunse la aceasta privire print r-o usoara miscare a trupului, ce voia sa spuna: "Ai sa vezi ndata daca sunt eu v inovat n toate astea". - Ma bucuram, asadar ? relua Porthos ? vazndu-l pe Mouston ca se ngrasa si chiar l ajutam din toate puterile sa faca nitica burticica, dndu-i mncare ct mai buna, cu s peranta ca va ajunge sa ma egaleze n grosime si atunci l voi putea trimite pe el s a i se ia masura n locul meu. - Drace! Drace! Acum pricep! striga d'Artagnan. n felul acesta, nu-ti mai pierdea i vremea si scapai de toate acele umilinte. - Ei, nchipuieste-ti bucuria mea cnd, dupa un an si jumatate de ndopare cu hrana bu na, caci mi dadeam osteneala de a-l hrani eu nsumi pe nemernicul asta... - Si eu mi dadeam toata silinta, domnule ? zise Mouston cu modestie. - Asta asa e. nchipuieste-ti, deci, bucuria mea cnd vazui, ntr-o dimineata, ca Mous ton trebuia sa-si suga burta, asa cum mi-o sugeam eu nsumi, ca sa poata trece pri n mica usa secreta pe care blestematii de arhitecti au facut-o la odaia raposate i doamne du Vallon, n castelul de la Pierrefonds. Si, fiindca veni vorba de aceas ta usa, prietene, te-as ntreba, pe tine care le stii pe toate, cum se poate ca ne ispravitii aceia de arhitecti, care, prin meseria lor, ar trebui sa aiba compasu l n ochi, sa se fi gndit sa faca asemenea usi, prin care nu pot trece dect persoane slabe? - Astfel de usi ? raspunse d'Artagnan ? sunt menite pentru curtezani; or, curtez anii sunt ndeobste persoane subtiri si mladioase. - Doamna du Vallon nu avea curtezani ? l ntrerupse Porthos cu fala. - Foarte adevarat, dragul meu ? zise d'Artagnan ? dar arhitectii s-au gndit, pese mne, la cazul ca te vei nsura a doua oara. - Ah, se poate ? ncuviinta Porthos. Si acum, ca sunt lamurit n privinta usilor pre a nguste, sa ne ntoarcem la ngrasarea lui Mouston. Dar observa ca aceste doua lucru ri se leaga ntre ele, prietene. Am bagat de seama ca totdeauna ideile se nlantuie unele cu altele. Astfel, admira acest fenomen. d'Artagnan: ti vorbeam de Mouston, care e gras si am ajuns la doamna du Vallon... - Care era slaba. - Hm, asta nu ti se pare extraordinar?

- Dragul meu, un nvatat care mi e prieten, domnul Costar, a facut aceeasi constata re ca si tine si el numea asta cu un cuvnt grecesc pe care nu mi-l mai amintesc. - Ah, descoperirea mea nu e noua deci? striga Porthos cu uimire. Si eu care cred eam ca am gasit-o cel dinti! - Dragul meu, asta e un fapt cunoscut dinainte de Aristotel, adica de acum aproa pe doua mii de ani. - Ei bine, asta nu nseamna ca el e mai putin adevarat ? zise Porthos, ncntat ca fus ese pus n rnd cu nteleptii din antichitate. - Minunat! Dar sa ne ntoarcem la Mouston. L-am lasat ngrasndu-se vaznd cu ochii, asa mi se pare. - Da, domnule ? zise Mouston. - n regula ? rosti Porthos. Mouston se ngrasa deci asa de tare, ca-mi ntrecu astept arile, atingnd la un moment dat masura mea, lucru de care ma putui convinge ntr-o zi cnd l vazui pe pacatosul asta mbracat cu o haina facuta dintr-o vesta de-a mea; o vesta ce facea o suta de pistoli numai prin broderiile sale. - Voiam s-o ncerc, domnule ? zise Mouston. - Din clipa aceea ? relua Porthos ? am hotart ca Mouston sa intre n legatura cu cr oitorii mei si sa i se ia masura n locul meu si pentru mine. - Foarte bine te-ai gndit, Porthos; nsa Mouston e cu o palma si jumatate mai scund dect tine. - Stiu. Dar i se lua masura pna la pamnt, astfel ca pulpana hainei facuta dupa mas ura lui mi venea mie pna deasupra genunchilor. - Ce noroc pe tine, Porthos! Asa ceva numai tie ti se putea ntmpla! - Eh, da, lauda-ma, ai si de ce! Chiar n vremea aceea, adica acum aproape doi ani si jumatate, a trebuit sa plec la Belle-Isle si ca sa am totdeauna gata, pentru orice mprejurare, cte un costum dupa ultima moda, i-am lasat vorba lui Mouston sa -si faca n fiecare luna cte un rnd de haine. - Si te pomenesti ca Mouston nu ti-a ascultat sfatul! Ah, ah, ai fi de neiertat, Mouston! - Dimpotriva, domnule, dimpotriva! - Nu, ce-i drept, n-a uitat sa-si faca haine, dar a uitat sa ma anunte ca se ngra sa mereu. - Doamne, nu e vina mea, domnule; croitorul dumneavoastra n-a gasit de cuviinta sa-mi spuna ca ma ngrasam. - Astfel nct ? urma Porthos ? nemernicul, n timp de doi ani, a crescut cu optspreze ce schioape n grasime si ultimele douasprezece costume mi sunt unele mai largi dect altele, de la o palma pna la o palma si jumatate. - Dar celelalte, lucrate la nceput, cnd aveati amndoi aceeasi grosime? - Nu mai sunt la moda, scumpul meu prieten si daca le-as mbraca as avea aerul ca viu din Siam si ca n-am mai calcat pe la curte de doi ani de zile. - ti nteleg necazul. Ia spune, cte costume noi ai? Treizeci si sase? Si totusi nu a i nici unul! Ei bine, trebuie sa ti-l faci pe al treizeci si saptelea; celelalte treizeci si sase i vor ramne lui Mouston. - Ah, domnule ? zise Mouston cu un aer multumit ? adevarul este ca domnul a fost totdeauna bun cu mine. - La dracu! Crezi ca nu m-am gndit si eu la asta sau ca m-a mpiedicat zgrcenia? Dar nu mai sunt dect doua zile pna la serbarea de la Vaux; am primit invitatia ieri s i l-am chemat pe Mouston sa vina aici cu toata garderoba; abia azi-dimineata miam dat seama de nenorocirea n care ma aflu, st nici un croitor la moda nu s-ar pu tea nsarcina sa-mi faca un costum n doua zile. - Adica un costum lucrat n fir de aur, nu-i asa? - Asa l vreau! - O sa aranjam noi totul. Nu pleci dect peste trei zile, da? Invitatiile sunt pen tru miercuri, iar azi e duminica dimineata. - Stiu, nsa Aramis m-a sfatuit sa fiu la Vaux cu douazeci si patru de ceasuri mai devreme. - Cum, Aramis? - Da, Aramis mi-a adus invitatia. - Ah, foarte bine, nteleg. Esti invitat din partea domnului Fouquet. - Nu. Din partea regelui, prietene. Pe bilet scrie, negru pe alb: "Domnul baron

du Vallon e nstiintat ca regele a binevoit sa-l treaca pe lista invitatilor..." - Foarte bine; dar vei pleca mpreuna cu domnul Fouquet. - Si cnd ma gndesc ? striga Porthos facnd sa trosneasca podeaua cu o lovitura din p icior ? cnd ma gndesc ca n-am un costum ca lumea, mi vine sa crap de mnie! Am pofta sa strng pe cineva de gt sau sa sparg ceva! - Nu sugruma pe nimeni si nu sparge nimic, Porthos; voi avea eu grija de toate. m braca-te cu unul din cele treizeci si sase de costume si hai cu mine la un croit or. - Hm, misitul meu a fost pe la toti, de azi-dimineata. - Si la domnul Percerin? - Cine-i acest domn Percerin? - La naiba, e croitorul regelui! - Ah, da, da ? facu Porthos, care voia sa aiba aerul ca l cunoaste pe croitorul r egelui, desi auzea pentru prima data rostindu-se acest nume. Domnul Percerin, cr oitorul regelui, asa-i. Dar m-am gndit ca e prea ocupat. - Fara ndoiala, e ocupat pna peste cap, dar fii linistit, Porthos, are sa faca pen tru mine ceea ce n-ar face pentru nimeni altul. Numai ca va trebui sa te lasi sa ti se ia masura, prietene. - Ah ? ofta Porthos ? asta nu-mi place! Dar n-am ncotro. - Ei, Doamne, vei face si tu ca toti ceilalti, draga prietene; vei face ceea ce face si regele. - Cum! I se ia masura si regelui? Si ngaduie el una ca asta? - Regele e om cu gust, dragul meu, iar tu esti la fel, orice-ai vrea sa zici. Porthos zmbi cu un aer triumfator. - Atunci sa mergem la croitorul regelui! zise el. Si de vreme ce i ia masura rege lui, pe cinstea mea, cred ca pot sa-l las sa mi-o ia si mie! Capitolul VI Cine era jupnul Jean Percerin

Croitorul regelui, jupnul Jean Percerin, locuia ntr-o casa destul de mare, n strada Saint-Honor, alaturi de strada Pomul Uscat. Era un om caruia i placeau stofele fr umoase, broderiile frumoase, catifelele frumoase, tragndu-se dintr-o familie n car e toti, din tata n fiu, fusesera croitori ai regelui. Aceasta mostenire urca pna l a Carol al IX-lea, care, dupa cum se stie, avea adesea fantezii si ndrazneli pe c are cu greu i le putea mplini cineva. Percerin de pe vremea aceluia era hughenot, ca si Ambroise Par si fusese crutat de catre regina de Navarra, frumoasa Margot, cum i se spunea acesteia, datorita faptului ca fusese singurul care putuse sa-i ntocmeasca acele desavrsite mbracaminti de calarie pe care ea le purta cu placere, fiindca-i acopereau anumite cusururi trupesti pe care regina de Navarra le ascu ndea cu multa grija. Percerin, scapat de la moarte, facuse, drept recunostinta, niste frumoase hlamide negre, foarte putin costisitoare, pentru regina Caterina, care sfrsi prin a binevoi sa-l primeasca n preajma ei pe hughenot, cu toate ca mu lta vreme l tinuse deoparte. Dar Percerin era un om prevazator: el auzise spunnduse ca nimic nu era mai primejdios pentru un hughenot dect zmbetele reginei Caterin a; si, bagnd de seama ca ea i zmbea mai des ca de obicei, se grabi sa treaca la cat olicism mpreuna cu toata familia si, ridicndu-se mai presus de orice nvinuire prin aceasta con-vertire, ajunse la nalta pozitie de mester croitor al coroanei Frante i. Sub Henric al III-lea, care era un rege ce tinea sa fie mbracat ct mai bine, ac easta pozitie atinse unul dintre cele mai nalte piscuri ale Cordilierilor. Percer in fusese un om dibaci toata viata lui si, pentru a-si pastra aceasta faima si d incolo de mormnt, cauta sa nu si-o piarda la moarte; raposa deci n plina putere de lucru si tocmai la timpul potrivit, cnd fantezia lui ncepea sa dea semne de sarac ire. Lasa n urma lui un baiat si o fata si unul si celalalt vrednici de numele pe care erau chemati sa-l poarte: fiul, priceput n arta croielii si precis ca un ec her; fata, brodeza si desenatoare de podoabe. Nunta lui Henric al IV-lea cu Mari a de Medicis, doliurile att de pline de fala ale numitei regine facura, mpreuna cu unele cuvinte de lauda iesite din gura domnului de Bassompierre, regele elegant ilor din vremea aceea, ca faima acestei a doua generatii a Percerinilor sa creas

ca si mai mult. Domnul Concino Concini si sotia lui, Galiga, care stralucira mai apoi la curtea Frantei, voira sa italienizeze mbracamintea si adusera croitori de la Florenta; d ar Percerin, lovit n patriotismul si amorul sau propriu, i reduse la nimic pe aces ti straini prin cusaturile lui de brocart si prin broderiile sale ce nu aveau pe reche; n asa fel ca, pna la urma, Concini renunta cel dinti la compatriotii lui sil tinu pe croitorul francez ntr-o stima att de mare, nct nu mai vru sa fie mbracat de ct de el; asa se face ca n ziua cnd Vitry i zdrobi teasta cu o descarcatura de pisto l pe micul pod al Luvrului, el era mbracat cu o tunica executata de Percerin. Ace asta tunica, iesita din atelierul celebrului mester, le prilejui parizienilor pl acerea de a smulge fsii din ea, dimpreuna cu bucati din trupul pe care-l acoperea . Cu toata favoarea de care Percerin se bucurase n fata lui Concini, regele Ludovic al XIII-lea avu marinimia de a nu-i pastra pica acestui croitor al sau si-l tin u mai departe n slujba lui. n momentul cnd Ludovic cel Drept dadea aceasta mare pil da de ngaduinta, Percerin si crestea doi fii, dintre care unul si trecu examenul de ncercare la nunta Anei de Austria, facu pentru cardinalul Richelieu acel frumos costum spaniol cu care el dansa o sarabanda, ntocmi costumele pentru tragedia Mir ame si cusu la mantia lui Buckingham acele faimoase perle sortite sa se mprastie pe parchetul de la Luvru. Puteai lesne deveni ilustru cnd l mbracai pe domnul de Buckingham, pe domnul de Cin q-Mars, pe domnisoara Ninon, pe domnul de Beaufort si pe Marion Delorme. Astfel, Percerin III atinsese apogeul gloriei atunci cnd tatal sau muri. Acest Percerin III, batrn, glorios si bogat, l mbraca acum si pe Ludovic al XIV-lea, dar, neavnd co pii, ceea ce era o mare mhnire pentru el, ntruct dinastia sa avea sa se stinga o da ta cu dnsul, neavnd copii, spunem, formase mai multi elevi, n care si punea toate sp erantele. Avea trasura, o mosioara, valeti ? cei mai chipesi din tot Parisul ? s i, prin autorizatia speciala a lui Ludovic al XIV-lea, o haita de cini de vnatoare . i mbraca pe domnii de Lyonne si Letellier, de protectia carora se bucura; dar, vrt n politica si cunoscator al secretelor de stat, nu izbutise niciodata sa-i faca un costum domnului Colbert. Asta nu se explica, se ghiceste. Marile spirite, de tot felul, traiesc prin simturi nevazute, nebanuite; fac totul fara sa stie nici ei nsisi de ce si cum. Marele Percerin, caci, mpotriva regulii dinastiilor, abia ultimul dintre Percerini si merita supranumele de Cel Mare, marele Percerin, spun em, croia cu inspiratie o rochie pentru regina sau un pantalon pentru rege, ticl uia o mantie pentru Domnul sau un tipar de ciorap pentru Doamna; dar, cu tot gen iul lui nentrecut, nu putea sa nimereasca masura domnului Colbert. - Omul acesta ? spunea el adesea ? e n afara talentului meu si nu voi izbuti sa-l prind n acele mele. E de la sine nteles ca Percerin era croitorul domnului Fouquet si ca marele visti ernic l pretuia mult. Domnul Percerin avea aproape optzeci de ani, dar era verde nca si att de uscat n ac elasi timp, spuneau curtenii, nct ntepa. Renumele si averea lui erau att de mari, nct domnul print de Cond, acest rege al stapnilor mai mici, i dadea bratul si statea de vorba cu el despre arta croitoriei, iar cei mai rai platnici dintre oamenii de la curte nu ndrazneau niciodata sa-si amne prea mult datoriile fata de el, caci me sterul Percerin facea o data haine pe credit, dar nu si a doua oara, daca nu era platit pentru prima comanda. Se poate usor deduce ca un asemenea croitor, n loc sa alerge dupa musterii, numai cu greu primea pe altii noi. Iata de ce Percerin nu voia sa lucreze pentru burg hezi sau pentru proaspetii nnobilati. Se spunea chiar ca domnul de Mazarin, n schi mbul confectionarii fara plata a unui frumos costum de cardinal, pentru ceremoni i, i strecurase ntr-o buna zi, n buzunar, niste titluri de noblete. Percerin avea mult spirit, dar era si rautacios. Multi l socoteau foarte slobod l a gura. La optzeci de ani, el lua cu mna nca sigura masuri pentru corsetele femeil or. n casa acestui artist si mare senior l duse d'Artagnan pe deznadajduitul Porthos. Acesta, pe drum, i spunea prietenului sau: - Ia seama, scumpul meu d'Artagnan, ia seama ca semetia acestui Percerin, care t rebuie sa fie foarte nepoliticos, sa nu calce n picioare demnitatea unui om ca mi

ne, caci, te previn, draga prietene, ca, daca nu va fi la locul lui, i voi da pes te nas. - O data ce esti prezentat de mine ? raspunse d'Artagnan ? n-ai de ce sa te temi , draga prietene, chiar dac-ai fi... ceea ce nu esti. - Ah, vorba e ca... - Cum? Ai ceva cu Percerin? Spune, Porthos. - Cred ca, pe vremuri... - Ei bine, ce s-a ntmplat pe vremuri? - Mi se pare ca l-am trimis odata pe Mousqueton la un prlit cu numele asta. - Ei si? - Si prlitul n-a vrut sa ma mbrace. - Oh, o nentelegere, fara ndoiala, pe care trebuie s-o lamurim numaidect; poate ca Mouston l va fi confundat. - Se poate. - S-o fi ncurcat n nume. - Tot ce-i cu putinta; natngul de Mouston n-a tinut niciodata minte numele oameni lor. - Iau totul pe seama mea. - Foarte bine. - Spune-i vizitiului sa opreasca, Porthos; am ajuns. - Aici sta? - Da. - Cum, aici? Dar suntem la Hale si mi-ai spus ca locuinta lui e la coltul strazi i Pomul Uscat. - Asa e; dar priveste. - Ei da, privesc si vad ca... - Ca suntem la Hale, pe naiba! - N-oi fi vrnd cumva ca armasarii nostri sa se urce pe trasura din fata? - Nu. - Si nici ca aceia din fata noastra s-o ncalece pe cealalta dinaintea ei. - Nu, fireste. - Nici ca a doua trasura din fata sa dea buzna peste celelalte treizeci sau patr uzeci care asteapta aici de mai demult? - Ah, pe legea mea, ai dreptate! - Ah! - Ce de lume, dragul meu, ce de lume! - Vezi? - Si ce fac aici toti acesti oameni? - E foarte simplu: si asteapta rndul. - Na! Sunt dati afara cumva comediantii de la palatul Bourgogne? - Nu, si asteapta rndul sa intre la domnul Percerin. - Atunci nseamna ca vom avea si noi de asteptat. - Noi vom fi mai isteti si mai putin mndri dect ei. - Si deci ce vom face? - Vom cobor din trasura, vom trece printre paji si lachei si vom intra la croitor ; raspund eu de asta, mai ales daca tu vei merge naintea mea. - Haidem ? facu Porthos. Pricina nghesuielii de acolo era ca usa domnului Percerin se afla nchisa, iar un l acheu, n picioare, n fata usii, le explica ilustrilor clienti ai ilustrului croito r ca, deocamdata, domnul Percerin nu primea pe nimeni. Afara, se repeta din gura n gura ceea ce marele lacheu i soptise unui mare senior fata de care se aratase m ai binevoitor, anume ca domnul Percerin lucra la cinci costume pentru rege si ca , data fiind graba cu care trebuiau facute, medita n cabinetul lui la ornamente, la culori si la taietura acestor cinci costume. Multi, ncntati de aceasta explicat ie, se ntorceau fericiti si o transmiteau si altora; dar ctiva, mai ndaratnici, sta ruiau sa li se deschida usa si printre acestia din urma erau trei cuconite care urmau sa ia parte la un balet deghizate n bucatarese, balet care avea sa dea neaparat gres daca cele trei costume de bucat areasa n-aveau sa fie croite chiar de mna marelui Percerin. D'Artagnan, mpingndu-l din spate pe Porthos, care dadea grupurile la o parte cu st

atura lui, ajunse pna la tejghele, n dosul carora ucenicii croitori se ntreceau sa lucreze care de care mai bine. Am uitat sa spunem ca la usa voisera sa-l opreasca pe Porthos, ca si pe ceilalti ; nsa d'Artagnan sarise n fata, rostise numai aceste cuvinte: "Ordin de la rege!" si Porthos fu lasat sa intre mpreuna cu prietenul lui. Bietii ucenici nu mai stiau cum sa faca spre a raspunde la pretentiile clientilo r, n lipsa patronului, ntrerupndu-se mereu din mpunsul cu acul ca sa dea cte o deslus ire; iar cnd mndria jignita sau asteptarea zadarnica i amenintau prea direct, cel a menintat facea un salt si disparea sub tejghea. Procesiunea seniorilor nemultumi ti forma nsa un tablou plin de amanuntele cele mai curioase. Capitanul nostru de muschetari, om cu privirea iute si sigura, cuprinse totul di ntr-o singura aruncatura de ochi. Dar dupa ce-si roti privirea pe deasupra grupu rilor, si opri ochii asupra unui barbat ce se afla chiar n fata lui. Acest barbat, asezat pe un scaunel, abia daca si arata capul din dosul tejghelei. Era un om ca la patruzeci de ani, cu o nfatisare posomorta, cu obrajii palizi, cu ochi blnzi si luminosi. Se uita la d'Artagnan si la ceilalti cu mna ndoita sub barbie, ca un am ator curios si potolit. Dar, vazndu-l si recunoscndu-l fara ndoiala pe capitanul no stru, si trase repede palaria peste ochi. Poate ca tocmai gestul acesta i atrase p rivirea lui d'Artagnan. Daca e asa, nseamna ca omul cu palaria trasa peste ochi a junsese la un rezultat cu totul opus aceluia pe care l-ar fi dorit el. n rest, mbr acamintea acestui om era destul de simpla si parul i era pieptanat cu destula neng rijire pentru ca unii dintre clientii cu mai putin simt de observatie sa-l ia dr ept un ucenic oarecare, ghemuit n dosul mesei si mpungnd cu acul n postavul sau n cat ifeaua din minile lui, fara sa dea gres niciodata. Totusi, omul acesta umbla prea mult cu ochii pe sus pentru ca degetele sa-i lucreze si cu spor. D'Artagnan nu se nsela n aceasta privinta si vazu numaidect ca, daca omul lucra, nu lucra la stof e. - Hei ? zise el adresndu-se acestui barbat ? ai devenit asadar calfa de croitor, domnule Molire? - Sst, domnule d'Artagnan! raspunse n soapta omul. Taci, te rog mult, altfel faci sa ma recunoasca toti. - Ei bine si care ar fi raul? - De fapt, n-ar fi nici un rau; dar... - Dar vrei sa spui ca nu e nici bine, nu-i asa? - O, nu; caci, ti marturisesc, ma ndeletniceam sa studiez attea chipuri interesante ce se vad aici. - Da-i nainte, domnule Molire. nteleg ct de mult ti poate folosi aceasta dumitale si. .. nu te voi tulbura ctusi de putin. - Multumesc. - Dar cu o conditie: sa-mi spui unde se afla n clipa de fata domnul Percerin. - Oh, bucuros: n cabinetul sau. Numai ca... - Numai ca nu se poate intra acolo? - Cu neputinta! - Pentru toata lumea? - Pentru toata lumea. M-a adus aici, ca sa-mi pot face n voie observatiile, apoi a plecat. - Ei bine, iubite domnule Molire, i vei da de veste ca sunt aici, nu-i asa? - Eu? striga Molire pe tonul unui cine caruia i s-a luat din gura osul pe care-l nh atase cu mare truda. Eu, sa ma misc de aici? Ah, domnule d'Artagnan, ce rau te p orti cu mine! - Daca nu-i vei da numaidect de veste domnului Percerin ca sunt aici ? zise d'Art agnan cu glas ncet ? te previn de un lucru, iubite domnule Molire, anume ca nu til voi prezenta pe prietenul care a venit mpreuna cu mine. Molire arata cu un gest usor spre Porthos. - Acela, nu-i asa? zise el. - Da. Molire si arunca asupra lui Porthos una din acele priviri ce scotocesc pna n adncul c reierului si al inimii. Cercetarea i se paru, fara ndoiala, plina de fagaduinte, caci se ridica numaidect si trecu n odaia de alaturi.

Capitolul VII

Mostrele

n acest timp, multimea se strecura ncet, lasnd la fiecare colt de tejghea un murmur sau o amenintare, asa cum, pe tarmul nisipos al oceanului, valurile lasa urme d e spuma sau de alge nclcite, dupa ce se retrag o data cu refluxul marii. Dupa zece minute, Molire reaparu, facndu-i de sub perdea un semn lui d'Artagnan. A cesta se repezi spre el, tragndu-l si pe Porthos, si, dupa ce strabatura niste co ridoare destul de ntortocheate, ajunsera n cabinetul lui Percerin. Batrnul, cu mneci le suflecate, potrivea o bucata de brocart, cu flori mari de aur, ca sa dea ct ma i multe reflexe stralucitoare. Zarindu-l pe d'Artagnan, lasa stofa pe masa si ve ni spre el, nu prea bucuros, nici prea curtenitor, dar, n sfrsit, destul de binevo itor. - Domnule capitan de garzi ? zise el ? ma vei ierta, nu-i asa, dar am foarte mul ta treaba. - Eh, da, lucrezi la costumele regelui. Stiu asta, scumpe domnule Percerin. i fac i trei, asa mi s-a spus. - Cinci, scumpul meu domn, cinci! - Trei sau cinci, asta nu ma ngrijoreaza, mestere Percerin si stiu ca dumneata le vei face sa fie cele mai frumoase din lume. - E stiut, da. Odata lucrate, vor fi cele mai frumoase din lume, nu zic nu; dar ca sa fie cele mai frumoase din lume, trebuie mai nti sa fie si pentru asta, domnu le capitan, am nevoie de timp. - Ei, na! Mai ai nca doua zile, mai mult dect ti trebuie, domnule Percerin ? zise d 'Artagnan cu aerul cel mai flegmatic. Percerin ridica fata, ca omul neobisnuit sa fie contrazis nici chiar n capriciile lui; d'Artagnan nsa se facea a nu baga de seama mutra pe care ncepea s-o ia ilust rul croitor de brocart. - Scumpe domnule Percerin ? continua el ? ti-am adus un client. - Ah! Ah! facu Percerin cu o strmbatura de nemultumire. - Domnul baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds ? adauga d'Artagnan. Percerin schita un salut ce nu ntlni nici o simpatie la teribilul Porthos, care, d e la intrarea n cabinet, se uita cam chiors la croitor. - Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei ? sfrsi d'Artagnan. - l voi servi pe domnul ? zise Percerin ? dar putin mai trziu. - Mai trziu? Si cnd anume? - Cnd voi avea timp. - I-ai spus asta si valetului meu ? interveni Porthos morocanos. - Se poate ? raspunse Percerin ? sunt aproape vesnic luat cu asalt. - Prietene ? rosti Porthos pe un ton sententios ? omul, cnd vrea, gaseste totdeau na timp. Percerin deveni stacojiu, ceea ce, la batrnii albiti de vrsta, e un semn nu tocmai bun. - Domnul ? zise el ? e liber, pe legea mea, sa se duca n alta parte. - Haide, haide, Percerin ? i sopti d'Artagnan ? nu esti prea dragut astazi. Ei bi ne, am sa-ti spun ceva care te va face sa cazi n genunchi n fata noastra. Domnul e ste nu numai prietenul meu, dar si prieten al domnului Fouquet. - Ah, ah! facu atunci croitorul. Daca-i asa, e cu totul altceva. Apoi, ntorcndu-se catre Porthos, ntreba: Domnul baron e de-al domnului intendent superior? - Sunt pur si simplu de-al meu, domnule ? izbucni Porthos chiar n clipa cnd tapise ria se ridica pentru a lasa sa intre un nou client. Molire observa. D'Artagnan rdea. Porthos fierbea. - Draga Percerin ? zise d'Artagnan ? fa-i un costum domnului baron; ti cer eu ast a. - Pe dumneata nu pot sa te refuz, domnule capitan. - Dar asta nu e tot: ai sa-i faci acest costum numaidect. - Cu neputinta nainte de opt zile. - Atunci e ca si cum ai refuza sa i-l faci, deoarece costumul e destinat serbari lor de la Vaux.

- Repet ca e cu neputinta ? raspunse cu ncapatnare batrnul. - Ba nu, scumpe domnule Percerin, mai ales daca te rog si eu ? se auzi dinspre u sa un glas subtire, o voce metalica ce-l facu pe d'Artagnan sa-si atinteasca ure chea. Era glasul lui Aramis. - Domnul d'Herblay! tresari croitorul. - Aramis! murmura d'Artagnan. - Ah, episcopul nostru! zise Porthos. - Buna ziua, d'Artagnan! Buna ziua, Porthos! Buna ziua, prieteni! striga Aramis. Haide, haide, draga domnule Percerin, fa-i domnului costumul si ti spun eu ca, f acndu-i-l, i vei face o mare placere domnului Fouquet. Si nsoti aceste cuvinte printr-un semn ce voia sa spuna: "Consimte si lasa-i sa p lece". Se pare ca Aramis avea asupra mesterului Percerin o nrurire mai mare dect ac eea a lui d'Artagnan nsusi, caci croitorul facu o plecaciune n semn ca se nvoieste si, ntorcndu-se catre Porthos, zise cu asprime: - Treceti dincolo sa vi se ia masura. Porthos se facu rosu tot. D'Artagnan, vaznd ca se apropie furtuna, i sopti lui Mol ire: - Scumpe domnule, omul pe care-l vezi aici se socoteste umilit atunci cnd i se ma soara carnurile si oasele cu care l-a nzestrat Dumnezeu; studiaza-mi-l pe acest t ip, mestere Aristofan si foloseste-te de el. Molire n-avea nevoie sa fie ncurajat; l nvalui cu privirea pe baronul Porthos si-i s puse: - Domnule, daca vreti sa veniti cu mine, va voi lua masura pentru un costum fara ca masuratorul sa va atinga macar. - Oh ? facu Porthos ? cum se poate una ca asta, prietene? - Va spun ca nu se va folosi nici cotul, nici metrul la masuratoare. E un proced eu nou, pe care l-am nascocit noi, pentru a lua masura oamenilor alesi, carora n u le face placere sa fie atinsi de niste badarani oarecare. La noi vin multi bar bati delicati, care nu pot ndura sa fie masurati, obicei care, dupa parerea mea, n tineaza maretia fireasca a omului si daca, din ntmplare, domnule, sunteti unul din tre acestia... - Mii de draci, se ntelege ca sunt! - Strasnic! Se nimereste tocmai bine, domnule baron,! caci veti face safteaua in ventiei noastre. - Dar cum dracul o sa mi se ia masura? zise Porthos ncntat. - Domnule ? raspunse Molire nclinndu-se ? daca veti binevoi sa ma urmati, o sa vede ti. Aramis privea aceasta scena cu ncordare. Credea pesemne ca desluseste, dupa neastm parul lui d'Artagnan, ca acesta avea sa treaca dincolo, cu Porthos, pentru a nu pierde sfrsitul unei scene ncepute sub un att de bun augur. Dar, orict de istet ar f i fost Aramis, acum se nsela. Porthos si Molire plecara singuri; d'Artagnan ramase cu Percerin. De ce oare? Din curiozitate, desigur; sau, poate, cu gndul de a se mai bucura cteva clipe de prezenta bunului sau prieten Aramis. Molire si Porthos disparuti, d'Artagnan se apropie de episcopul de Vannes, lucru care paru a nu-i face nici o placere acestuia din urma. - Tot pentru un costum ai venit, nu-i asa, draga prietene? Aramis zmbi. - Nu ? zise el. - Te vei duce totusi la Vaux?! - Ma voi duce, nsa fara costum nou. Uiti, draga d'Artagnan, ca un biet episcop de Vannes nu e att de bogat ca sa-si faca haine noi pentru fiecare serbare? - Deh ? zise muschetarul rznd ? dar poemele nu mai aduc nimic? - Oh, d'Artagnan ? raspunse Aramis ? e atta vreme de cnd nu ma mai gndesc la nimicu rile astea! - Bine! rosti d'Artagnan, fara sa fie convins. Ct despre Percerin, el se cufundase din nou n contemplarea brocarturilor sale. - Nu ti se pare ? zise Aramis cu un surs ? ca-l stingherim pe acest vrednic om, d ragul meu d'Artagnan? "Aha, aha! murmura muschetarul n sinea lui. Vrei sa spui ca te stingheresc pe tin

e, amice." Apoi, tare: - Ei bine, sa mergem; eu nu mai am nici o treaba aici si daca esti tot att de lib er ca si mine, Aramis... - Nu, voiam sa... - Ah, aveai sa-i spui ceva n taina lui Percerin? De ce nu m-ai prevenit de la ncep ut? - n taina ? repeta Aramis ? da, fireste, dar nu ferindu-ma de tine, d'Artagnan. N iciodata, te rog sa ma crezi, nu voi avea ceva att de tainic, nct un prieten ca tin e sa nu poata auzi. - Oh, nu, nu, ma retrag ? spuse d'Artagnan, dar dnd glasului sau un accent vadit de curiozitate, caci stnjeneala lui Aramis, orict de bine ar fi fost ascunsa, nu s capase atentiei sale si el stia ca la acest suflet de nepatruns, totul, chiar si lucrurile cele mai putin nsemnate n aparenta, se ndreptau de obicei spre o tinta, o tinta necunoscuta, dar care, dupa cum cunostea el firea prietenului sau, musch etarul si dadea seama ca trebuia sa fie foarte importanta. Aramis, la rndul lui, vazu ca d'Artagnan avea unele banuieli si starui: - Rami, te rog ? zise el ? iata despre ce este vorba. Si, ntorcndu-se catre croitor , ncepu: Draga Percerin... Sunt chiar fericit ca esti de fata, d'Artagnan. - Ah, adevarat? se mira iarasi gasconul si mai banuitor nca dect pna atunci. Percerin nu se misca. Aramis l trezi deodata, smulgndu-i din mna stofa la care lucr a. - Dragul meu Percerin ? i spuse el ? l-am adus cu mine pe domnul Le Brun, unul di n pictorii domnului Fouquet. "Ah, foarte bine ? gndi d'Artagnan ? dar pentru ce vine Le Brun?" Aramis se uita la d'Artagnan, care avea aerul ca priveste niste gravuri nfatisndul pe Marc Antoniu. - Si doriti sa-i faceti un costum la fel cu acelea ale epicurienilor? ntreba Perc erin. Si, spunnd acestea pe un ton distrat, vrednicul croitor ncerca sa recapete bucata lui de brocart. - Un costum de epicurian? ntreba d'Artagnan mirat. - n sfrsit ? zise Aramis cu cel mai fermecator surs ? e scris ca asta-seara scumpul nostru d'Artagnan sa ne afle toate secretele; da, prietene, da. Ai auzit vorbin du-se de epicurienii domnului Fouquet, nu-i asa? - Fara ndoiala. Nu e un fel de societate a poetilor, printre care La Fontaine, Lo ret, Pellisson, Molire si nu mai stiu cine, a caror academie si are sediul la Sain t-Mand? - Exact. Ei bine, le dam uniforme poetilor nostri si-i nregimentam n serviciul reg elui. - Oh, foarte bine, ghicesc: o surpriza pe care domnul Fouquet i-o face regelui. Oh, fii linistit, daca asta e taina domnului Le Brun, n-o voi dezvalui. - Dragut ca ntotdeauna, prietene. Nu, domnul Le Brun n-are nici o legatura cu ast a; taina care-l priveste e mult mai importanta! - Atunci, daca e att de importanta, mai bine sa n-o cunosc ? zise d'Artagnan pref acndu-se ca vrea sa iasa. - Intra, domnule Le Brun, intra ? zise Aramis deschiznd cu mna dreapta o usa latur alnica si oprindu-l cu stnga pe d'Artagnan. - Pe legea mea, nu mai nteleg nimic! exclama Percerin. Aramis tacu o pauza, cum se spune n teatru. - Draga domnule Percerin ? zise el ? lucrezi cinci costume pentru rege, nu-i asa ? Unul de brocart, unul de postav, pentru vnatoare, unul de catifea, unul de mata se unul din stofa de Florenta! - Da. Dar de unde stiti toate acestea, monseniore? ntreba Percerin uimit. - E foarte simplu, draga domnule: acolo va fi vnatoare, ospat, concert, promenada si receptie; deci cinci tesaturi cerute de eticheta. - Le stiti pe toate, monseniore! "Ehei si nca multe altele!" si spuse n sinea lui d'Artagnan. - Dar ? striga croitorul triumfator ? ceea ce nu stiti, monseniore, cu toate ca sunteti print al bisericii, ceea ce nimeni nu va sti, ceea ce numai regele singu r, domnisoara de La Vallire si cu mine stim este culoarea stofelor si felul podoa

belor; mai e apoi taietura, mbinarea, linia! - Ei bine ? zise Aramis ? tocmai astea am venit sa te rog sa mi le faci cunoscut e, scumpe domnule Percerin. - Auzi colo! striga croitorul ngrozit, cu toate ca Aramis rostise aceste cuvinte, pe care noi le-am repetat, cu glasul cel mai blnd si mai mieros. Pretentia i se paru, dupa ce se gndi o clipa, att de exagerata, de hazlie si de ne maipomenita domnului Percerin, nct rse mai nti ncet, pe urma tare, pentru ca sa sfr-se sca apoi n hohote. D'Artagnan i tinu hangul, nu fiindca gasea ca lucrul era ntr-ade var vrednic de rs, dar ca sa nu-l lase pe Aramis sa-si adune gndurile. Acesta aste pta sa se potoleasca amndoi; apoi, dupa ce se linistira, zise: - La prima vedere s-ar parea ca am rostit o absurditate, nu-i asa? Dar d'Artagna n, care e ntelepciunea ntrupata, te va lamuri ca nu puteam sa-ti cer altceva dect c eea ce ti-am cerut. - Sa vedem ? zise muschetarul atent, simtind, cu mirosul lui desavrsit, ca pna atu nci se nghiontisera doar si ca momentul bataliei abia acum se apropia. - Sa vedem ? repeta Percerin cu nencredere. - Pentru ce ? continua Aramis ? da domnul Fouquet o serbare n cinstea regelui? Oa re nu ca sa-i fie pe plac? - De buna seama ? fu de acord Percerin. D'Artagnan ncuviinta cu un semn din cap. - Prin nitica galanterie? Prin oleaca de imaginatie de bun gust? Printr-un sir d e surprize asemenea aceleia despre care vorbeam adineauri, n legatura cu nregiment area epicurienilor nostri? - Minunat! - Ei bine, iata surpriza, bunul meu prieten: domnul Le Brun, aci de fata, e un o m care deseneaza cu foarte multa exactitate. - Da ? zise Percerin ? am vazut tablouri facute de domnul si am bagat de seama c a hainele erau foarte bine redate. Iata pentru ce ma nvoiesc sa-i fac numaidect un costum, fie asemanator cu al domnilor epicurieni, fie deosebit. - Domnule draga, luam act cu bucurie de vorba dumitale; mai trziu ne vom folosi d e ea; dar, deocamdata, domnul Le Brun are nevoie nu de hainele pe care le vei fa ce pentru dnsul, ci de acelea pe care le faci pentru rege. Percerin executa o saritura napoi, pe care d'Artagnan, om calm si care cntareste b ine lucrurile, nu o gasi prea exagerata, ntr-att de ciudate si de neasteptate ntele suri avea propunerea pe care o arunca Aramis. - Hainele regelui! Sa dau unui fitecine hainele regelui!... Oh, ce sa zic, domnu le episcop, naltimea voastra si-a pierdut mintile! striga bietul croitor scos din rabdari. - Ajuta-ma, d'Artagnan ? zise Aramis din ce n ce mai calm si mai surzator ? hai, a juta-ma sa-l lamuresc pe domnul; caci tu ntelegi, nu-i asa? - De, nu prea, ti marturisesc cinstit. - Cum, prietene, nu ntelegi ca domnul Fouquet vrea sa-i faca regelui surpriza de a-si vedea portretul la sosirea sa la Vaux? Ca portretul, a carui asemanare va f i izbitoare, va trebui sa aiba acelasi costum pe care-l va purta regele n ziua cnd va vedea portretul? - Ah, da, da! striga muschetarul aproape convins, att de fireasca parea ideea ace asta. Da, dragul meu Aramis, ai dreptate; da, ideea este fericita. Pun ramasag c a tu ai nascocit-o! - Nu stiu ? raspunse cu nepasare episcopul ? eu sau domnul Fouquet... Apoi, scru tnd figura lui Percerin, dupa ce observase nehotarrea lui d'Artagnan, ntreba: Ei bi ne, domnule Percerin, ce zici? Spune. - Spun ca... - Ca esti liber sa refuzi, fara ndoiala, stiu asta foarte bine si nici nu ma gndes c sa te silesc, scumpe domn; mai mult chiar, nteleg sfiiciunea dumitale de a mbrat isa ideea domnului Fouquet: nu vrei sa lasi sa se creada ca-l lingusesti pe rege . Inima nobila, domnule Percerin! Inima nobila! Croitorul bolborosi ceva. - Ar fi, ntr-adevar, o mare magulire ce i s-ar face tnarului Print ? continua Aram is. Dar, mi-a declarat domnul intendent superior, daca Percerin refuza, spune-i ca nu ma voi supara pe el pentru asta si-l voi stima totdeauna. Numai ca...

- Numai ca...? repeta Percerin cu neliniste. - Numai ca ? urma Aramis ? ma voi vedea silit sa-i spun regelui (draga domnule P ercerin, ntelegi, domnul Fouquet vorbeste astfel), numai ca ma voi vedea silit sa -i spun regelui: "Sire, aveam intentia sa ofer maiestatii voastre portretul vost ru; dar, dintr-un sentiment de delicatete exagerat poate, dar nu mai putin de nte les, domnul Percerin s-a mpotrivit". - mpotrivit? striga croitorul, ngrozit de raspunderea ce avea sa cada pe umerii lu i. Sa ma mpotrivesc eu dorintei, vointei domnului Fouquet, cnd e vorba sa-i faca o placere regelui? Oh, prdalnica vorba ati spus acum, domnule episcop! Sa ma mpotri vesc? Oh, nu eu am rostit asta, slava Somnului! Domnul capitan de muschetari mie martor. Nu-i asa, domnule d'Artagnan, ca nu ma mpotrivesc la nimic? D'Artagnan facu un semn de abtinere, dovada ca voia sa ramna neutru; presimtea ca la mijloc trebuie sa fie o ntriga, vreo comedie sau o tragedie; se dadea de ceas ul mortii ca n-o putea ghici, dar, deocamdata, tinea sa nu se amestece. Percerin nsa, speriat de gndul ca s-ar putea sa i se spuna regelui ca se mpotrivise cnd a fost vorba sa i se faca o surpriza, i oferi un scaun lui Le Brun si ncepu sa scoata dintr-un dulap patru costume stralucitoare, al cincilea fiind nca n minile ucenicilor si aseza pe rnd aceste capodopere pe tot attea manechine de Bergman, ca re, aduse n Franta pe vremea lui Concini, i fusesera daruite lui Percerin II de ca tre maresalul d'Ancre, dupa nfrngerea croitorilor italieni, ruinati prin concurent a. Artistul ncepu sa deseneze, apoi sa picteze vesmintele. Dar Aramis, care urmar ea din ochi toate fazele muncii lui si-l supraveghea ndeaproape, l opri deodata. - Mi se pare ca nu prea ai prins nuantele, draga domnule Le Brun ? i spuse el. Cu lorile dumitale au sa te nsele, pe pnza se va pierde acea asemanare desavrsita de c are avem absoluta nevoie; ti trebuie mai mult timp ca sa distingi bine nuantele. - E adevarat ? interveni Percerin ? dar tocmai timpul ne lipseste si n privinta a sta, veti conveni, domnule episcop, nu pot sa fac nimic. ? Atunci nu vom face nici o treaba ? zise Aramis dezamagit ? si asta din pricin a nepotrivirii culorilor. Totusi, Le Brun copia stofele si ornamentele cu cea mai mare fidelitate, lucru p e care Aramis l urmarea cu o nerabdare pe care nu si-o putea ascunde. "Ia sa vede m, ia sa vedem! si spunea iarasi n sinea lui muschetarul. La dracu, ce urzeala o m ai fi si asta?" - Hotart, nu merge! zise Aramis. Domnule Le Brun, nchide-ti laditele si strnge-ti pn zele. - E si din pricina, domnule ? striga pictorul necajit ? ca lumina e foarte proas ta aici! - O idee, domnule Le Brun, o idee! Daca am avea niste mostre din stofe, de pilda , si, fara graba, la o lumina mai buna... - Oh, atunci ? striga pictorul ? voi raspunde de totul! "Bun! si zise d'Artagnan. Asta trebuie sa fie nodul actiunii. Are nevoie de cte o mostra din fiecare stofa. La dracu! I le va da oare Percerin?" Percerin, nvins n ultimele lui mpotriviri, nselat, pe deasupra, de prefacuta bunavoi nta a lui Aramis, taie cinci mostre din stofe si i le nmna episcopului de Vannes. - E mai bine asa. Nu e si parerea ta, d'Artagnan, ce zici? l ntreba Aramis pe d'Ar tagnan. - Parerea mea, draga Aramis ? raspunse d'Artagnan ? este ca ai ramas acelasi. - Si, drept urmare, acelasi prieten al tau ? zise episcopul cu un accent ct mai p lacut n glas. - Da, da ? rosti tare d'Artagnan. Apoi, n sinea lui: "Daca sunt pacalit de tine, iezuit prefacut, macar sa nu-ti fiu complice si ca sa nu-ti fiu complice, mai e n ca timp s-o sterg de aici". La revedere, Aramis ? adauga el cu glas tare ? la re vedere, ma duc sa vad ce face Porthos. - Atunci asteapta-ma si pe mine ? zise Aramis, vrnd mostrele n buzunarele sale. Ast eapta-ma, caci am terminat aici si mi-ar parea rau sa nu-i spun un ultim cuvnt de bine prietenului nostru. Le Brun si strnse sculele, Percerin baga costumele la loc n dulap, Aramis si apasa b uzunarele cu palmele, pentru a fi sigur ca mostrele sunt bine nchise si cu totii iesira din cabinet.

Capitolul VIII ilom"

n care Molire s-a gndit poate pentru prima data la "Burghezul Gent

D'Artagnan l regasi pe Porthos n sala alaturata; dar nu mai era un Porthos suparat , un Porthos umilit, ci un Porthos blnd, radios, fermecator, stnd de vorba cu Molir e, care-l privea cu un fel de idolatrie si ca un om care nu numai ca nu vazuse n iciodata ceva mai grozav, dar nici nu mai vazuse cndva ceva asemanator. Aramis se duse de-a dreptul la Porthos si-i ntinse mna-i alba si subtire, care dis paru cu totul n palma gigantica a vechiului sau prieten, gest pe care Aramis nu-l facea niciodata fara o anumita teama. Dar strnsoarea prieteneasca sfrsindu-se far a dureri prea mari, episcopul de Vannes se ntoarse catre Molire. - Ei bine, domnule ? i spuse el ? mergi cu mine la Saint-Mand? - Merg oriunde doriti, monseniore ? raspunse Molire. - La Saint-Mand? striga Porthos, foarte mirat sa-l vada pe mndrul episcop de Vanne s n relatii de amicitie cu un ucenic de croitorie. Cum, Aramis, l iei pe domnul la Saint-Mand? - Da ? zise Aramis cu sursul lui cunoscut ? e vremea sa ne grabim. - Si apoi, dragul meu Porthos ? interveni d'Artagnan ? domnul Molire nu e ctusi de putin ceea ce pare sa fie. - Cum adica? ntreba Porthos. - Da, domnul este una dintre cele mai bune calfe ale mesterului Percerin; e aste ptat la Saint-Mand spre a proba costumele de serbare pe care domnul Fouquet le-a comandat pentru epicurieni. - Chiar asa ? confirma Molire. Da, domnule. - Atunci, haide, draga domnule Molire ? zise Aramis ? daca, binenteles, ai termina t cu domnul du Vallon. - Noi am terminat ? raspunse Porthos. - Si esti multumit? l ntreba d'Artagnan. - ntru totul multumit ? declara Porthos. Molire se desparti de Porthos cu saluturi ct se poate de curtenitoare, apoi strnse mna pe care i-o ntinse pe furis capitanul de muschetari. - Domnule ? adauga Porthos fandosindu-se ? domnule, nu uita mai ales sa respecti termenul. - Veti avea costumul gata chiar mine, domnule baron ? raspunse Molire. Si pleca mpreuna cu Aramis. n urma lui, d'Artagnan, lundu-l de brat pe Porthos, l ntr eba: - Ce ti-a facut acest croitor, dragul meu Porthos, de te arati asa de multumit d e dnsul? - Ce mi-a facut, prietene? Ce mi-a facut? striga Porthos vadit fericit. - Da, te ntreb ce ti-a facut? - Prietene, a facut ceea ce nici un croitor n-a facut vreodata: mi-a luat masura fara sa ma atinga. - Ce vorbesti! Povesteste-mi si mie asta, dragul meu. - Mai nti, prietene, s-a dus sa caute nu stiu unde un sir ntreg de manechine de toa te marimile, spernd ca se va gasi unul de talia mea; dar cel mai mare, pastrat pe ntru tambur -majorul elvetienilor, era cu doua schioape mai scurt si cu o palma mai strmt. - Ah, adevarat? - ntocmai precum am avut cinstea sa-ti spun, dragul meu d'Artagnan. Dar e un mare om, sau mai degraba un mare croitor acest domn Molire! N-a fost ctusi de putin ncu rcat de asta. - Si ce-a facut? - Oh, un lucru foarte simplu. E de necrezut, pe legea mea! Oare toti ceilalti cr oitori sa fie att de nepriceputi, nct sa nu le dea n gnd un asemenea mijloc? De cte ch inuri si umilinte as fi fost crutat! - Fara sa mai punem la socoteala costumele, draga Porthos. - Da, treizeci de costume. - Ei bine, dragul meu Porthos, haide, spune-mi si mie metoda domnului Molire.

- Molire? Asa i-ai spus? Voi cauta sa-i tin minte numele. - Da, sau Poquelin, daca-ti place mai mult. - Nu, mi place mai mult Molire. Cnd voi vrea sa-mi aduc aminte numele lui, ma voi gn di la voliera, si, cum chiar am una la Pierrefonds... - Minunat, dragul meu. Ei si metoda domnului Molire? - Iat-o. n loc sa ma mparta n bucati, asa cum fac toti ceilalti neispraviti, n loc s a ma puna sa ma ndoi din sale, sa ma sucesc din toate ncheieturile, apucatura umil itoare si urta... D'Artagnan facu un semn de ncuviintare din cap. - "Domnule, mi-a spus el, un om de lume se cuvine sa-si ia singur masura. Faceti -mi placerea si apropiati-va de aceasta oglinda." Atunci m-am apropiat de oglind a. Trebuie sa-ti marturisesc ca nu prea pricepeam ce voia sa faca acest vrednic domn Volire cu mine. - Molire. - Ah, da, Molire, Molire. Si cum teama de masura nu ma parasea de loc, i-am spus: "Ia seama cum ai sa procedezi: sunt foarte gdilicios, sa stii". Dar el, cu vocea lui blnda (caci e un baiat binecrescut, prietene, s-o re-cunoastem), el, cu vocea lui blnda, mi-a raspuns: "Domnule, pentru ca un costum sa va cada bine, trebuie sa fie facut dupa imaginea dumneavoastra. Imaginea dumneavoastra e reflectata nto cmai n oglinda. Vom lua, deci, ma-sura dupa imaginea dumneavoastra". - ntr-adevar ? zise d'Artagnan ? te vedeai n oglinda, dar unde a gasit o oglinda n care tu sa te poti vedea ntreg? - Dragul meu, e aceeasi oglinda n care se priveste si regele. - Da; nsa regele e ou un cap si jumatate mai mic dect tine. - Ei bine, nu stiu cum se face ? pesemne ca e o metoda de a-l maguli pe rege ? d ar oglinda era prea mare si pentru mine. E adevarat ca naltimea ei se compunea di n trei cristale de Venetia suprapuse, iar latimea din tot attea cristale juxtapus e. - Oh, prietene, ce cuvinte frumoase folosesti! De unde dracu ai nvatat termenii a stia? - La Belle-Isle. i folosea Aramis cnd vorbea cu arhitectul. - Aha! Foarte bine! Sa revenim la oglinda, dragul meu. - Atunci, acest minunat domn Volire... - Molire. - Da, Molire, asa e. Ai sa vezi, prietene, ca de-acum nainte n-am sa-i mai ncurc nu mele. Acest minunat domn Molire ncepu sa traga cu o bucata de tibisir linii albe p e suprafata oglinzii, urmnd conturul bratelor si umerilor mei, n timp ce rostea me reu aceasta maxima pe care o gasesc desavrsita: "O haina nu trebuie sa-l stnjeneas ca de loc pe cel care o poarta". - ntr-adevar ? zise d'Artagnan ? iata o maxima reusita, ce nu e pusa totdeauna n p ractica. - Tocmai de aceea am gasit-o si eu att de surprinzatoare, ndeosebi cnd el o mai si dezvolta. - Ce spui, a dezvoltat aceasta maxima? - Ba bine ca nu! - Sa vedem dezvoltarea. - "Caci, zicea el mai departe, se poate ca, ntr-o mprejurare grea, sau ntr-o poziti e suparatoare, sa ai haina pe umeri si sa vrei sa simti ca n-o ai." - Asta e adevarat ? zise d'Artagnan. - "Astfel", a adaugat domnul Volire... - Molire. - Molire, da. "Astfel, a adaugat domnul Molire, daca vreti sa trageti spada din te aca, domnule si sunteti mbracat cu acest costum, cum faceti?" Scot haina de pe mi ne, i-am raspuns eu. "Ei bine, nu", mi-a ntors-o el. Cum nu? "Spun ca un costum t rebuie sa fie facut asa de bine, nct sa nu va stnjeneasca de loc, nici chiar n trasu l spadei." - Ah! Ah! - "Puneti-va n garda", mi-a spus. Am executat atunci o saritura asa de grozava, c a doua ochiuri de la geam s-au facut tandari. "Nu-i nimic, nu-i nimic, zice el, ramneti asa." Am ridicat bratul stng n sus, am ndoit antebratul cu multa gratie, avnd

mneca rasfrnta, tinnd pumnul strns, n timp ce bratul drept, pe jumatate ntins, mi apa a cu cotul mijlocul si cu palma pieptul. - Da ? zise d'Artagnan ? adevarata garda, garda academica. - Acesta e cuvntul, prietene. ntre timp, Volire... - Molire! - Zau, draga prietene, parca e mai bine sa-i spun... Cum ai zis ca-l mai cheama? - Poquelin. - mi place mai mult sa-i spun Poquelin. - Dar cum ai sa tii minte mai usor numele asta dect pe celalalt? - Sa vezi... Se numeste Poquelin, nu-i asa? - Da. - Ma voi gndi la doamna Coquenard. - Si? - Voi schimba Coque n Poque, nard n lin si n loc de Coquenard, voi avea Poquelin. - Formidabil! striga d'Artagnan uluit... Mai departe, dragul meu, te ascult cu ncn tare. - Acest Coquelin mi desena deci bratul pe oglinda. - Poquelin. Iarta-ma. - Dar cum am zis? - Ai zis Coquelin. - Ah, asa e. Acest Poquelin mi desena deci bratul pe oglinda, dar, ce-i drept, ia trebuit mult timp pentru asta; ma privea si ma cerceta ntruna ? nu-i vorba, era m tare chipes! "V-ati obosit?" ma ntreba mai pe urma. Putin, raspunsei eu, lasnduma pe genunchi. Dar pot sa mai stau nca un ceas. "Oh, nu, asta n-o voi ngadui. Ave m aici niste baieti cumsecade, care vor socoti o cinste sa va sprijine bratele, asa cum erau sprijinite pe vremuri bratele profetilor cnd l invocau pe Atotstapnito rul." Foarte bine! am ras-puns. "Asta nu va va umili?" Prietene, i-am spus eu at unci, este, mi se pare, o mare deosebire ntre a fi sprijinit si a fi masurat. - Distinctia e plina de tlc ? l ntrerupse d'Artagnan. - Numaidect ? continua Porthos ? a facut un semn si s-au apropiat doi baieti; unu l mi sustinea bratul stng, iar celalalt, cu foarte multa ndemnare, mi sustinea bratul drept. "Sa vina nca un baiat!" striga el. Si a venit un al treilea baiat. "Tinel pe domnul de sale", i spuse el. Baiatul ma apuca de sale. - nct stateai nemiscat? l ntreba d'Artagnan. - Absolut nemiscat. Si Poquenard ma desena pe oglinda. - Poquelin, dragul meu prieten. - Poquelin, ai dreptate. Uite, zau, tot mai bine e sa-i spun Volire. - Da. Si cu asta s-a sfrsit? - n acest timp, Volire ma desena, cum zic, pe oglinda. - Frumos din partea lui! - mi place, zau, foarte mult metoda asta: e respectuoasa si-l tine pe fiecare la locul lui. - Si cum s-a terminat? - n asa fel ca nimeni nici macar nu m-a atins, prietene. - n afara de cei trei baieti care te sprijineau. - De buna seama; dar ti-am explicat, mi se pare, care e deosebirea dintre a spri jini si a masura. - E adevarat ? raspunse d'Artagnan, care si spuse apoi n sinea lui: "Pe legea mea, sau eu ma nsel cu totul, sau i-am facut o mare pleasca acestui nazdravan de Molir e si ntr-o zi vom vedea, fara ndoiala, n vreuna din comediile lui, o scena luata du pa natura". Porthos zmbea. - Ce te face sa rzi? l ntreba d'Artagnan. - Trebuie oare sa ti-o marturisesc? Ei bine, rd de cta fericire ma simt cuprins. - O, asta asa e; nu cunosc om mai fericit dect tine! Dar, ia spune, ce noua bucur ie s-a mai ivit? - Ei bine, dragul meu, felicita-ma. - Nici nu vreau altceva. - Se pare ca sunt primul din lume caruia i s-a luat masura n felul acesta. - Esti sigur?

- Aproape. Anumite semne schimbate ntre Volire si ceilalti lucratori mi-au dat de n teles ca asa este. - Ei bine, dragul meu, asta nu ma surprinde din partea lui Molire. - Volire, prietene. - Oh, nu, nu, la naiba! N-am dect sa te las pe tine sa-i spui Volire, dar eu i voi spune ca si pna acum, Molire. Ei bine, ziceam ca asta nu ma mira de loc din partea lui Molire, care e un baiat istet si caruia tu i-ai inspirat aceasta idee strasn ica. - Care-i va folosi mai trziu, sunt sigur! - Cum adica, te mai ntrebi daca o sa-i foloseasca? Cred si cu ca-i va folosi si nc a mult. Caci, vezi tu, draga prietene, Molire e, dintre toti croitorii nostri de renume, acela care-i mbraca cel mai bine pe baronii nostri, pe contii si pe march izii nostri... pe masura lor. Cu aceste cuvinte, a caror aluzie sau adncime noi nu o vom mai comenta, d'Artagna n si Porthos iesira de la mesterul Percerin si se urcara din nou n trasura lor. i vom lasa acolo, cu ngaduinta cititorului, pentru a ne ntoarce alaturi de Molire si de Aramis, la Saint-Mand. Capitolul IX Stupul, albinele si mierea

Episcopul de Vannes, foarte nemultumit ca-l ntlnise pe d'Artagnan la mesterul Perc erin, se rentoarse ct se poate de rau dispus la Saint-Mand. Molire, dimpotriva, ncntat ca gasise un model att de bun pentru o schita si ca stia unde avea sa regaseasca originalul cnd va voi sa faca dupa acea schita un tablou, Molire se rentoarse acol o n cea mai perfecta buna dispozitie. Tot etajul nti, aripa stnga, era ocupat de epicurienii cei mai vestiti din Paris si cei mai apropiati casei, ndeletnicindu-se, fiecare n compartimentul sau, ca albin ele n fagurii lor, sa produca o miere destinata prajiturii regale pe care domnul Fouquet se pregatea s-o serveasca maiestatii sale Ludovic al XIV-lea n timpul ser barii de la Vaux. Pellisson, cu pumnii strnsi la tmple, si scormonea mintea adunnd p rimele pietre pentru temelia prologului Suparaciosilor, comedie n trei acte pe ca re urma sa o reprezinte Poquelin de Molire, cum spunea d'Artagnan, sau Coquelin d e Volire, cum spunea Porthos. Loret, cu naivitatea lui de gazetar, compunea relat area serbarilor de la Vaux nainte ca aceste serbari sa fi avut loc. La Fontaine a lerga de la unul la altul ? umbra hoinara, distrata, stnjenind, pisalogind, zumza ind si susotind la urechea fiecaruia mii de flecareli poetice. l pisa att de mult pe Pellisson, nct acesta, ridicnd capul, l repezi, cu naduf: - Cel putin, La Fontaine, daca te lauzi ca te plimbi prin gradinile Parnasului, culege-mi si mie o rima. - Ce rima ti trebuie? ntreba fabulistul, cum i spunea doamna de Svign. - Vreau o rima la lumina. - Rugina ? raspunse La Fontaine. - Eh, draga prietene, nu poti vorbi de rugina cnd ridici n slavi placerile de la V aux ? zise Loret. - De altfel, rima nici nu e prea buna ? adauga Pellisson. - Cum nu e buna! striga La Fontaine surprins. - Da, dumneata ai o mare meteahna, dragul meu, o meteahna care te va mpiedica ntot deauna sa fii un poet de prim ordin: rimezi cu prea multa usurinta. - Oh, oh, gasesti, Pellisson? - Ei da, dragul meu, gasesc. Adu-ti aminte ca o rima nu e niciodata buna atta vre me ct se poate gasi una si mai buna. - Atunci n-am sa mai scriu dect n proza ? zise La Fontaine, care luase n serios doj ana lui Pellisson. Ah, m-am ndoit eu adesea c-as fi poet, dar nu-s dect un ciuruc. Da, asta e adevarul! - Nu spune asta, dragul meu; esti prea sententios si ai n fabulele dumitale lucru ri bune. - Si ca sa ncep ? urma La Fontaine continundu-si gndul ? am sa pun pe foc cele o su ta de versuri pe care le-am facut.

- Unde sunt aceste versuri? - n capul meu. - Ei bine, daca le ai n cap, nu poti sa le arzi! - Ai dreptate ? zise La Fontaine. Totusi, daca nu le ard... - Ei bine, ce se va ntmpla daca nu le arzi? - Se va ntmpla ca-mi vor ramne n minte si nu le voi mai uita niciodata. - Drace! sari Loret. Iata primejdia; asta nseamna sa nnebunesti! - Drace! Drace! Drace! Ce-i de facut? repeta La Fontaine. - Am gasit eu un mijloc ? zise Molire, care tocmai atunci intrase pe usa si auzis e ultimele cuvinte. - Care? - Mai nti scrie-le si pe urma da-le foc. - Ce simplu! Ei bine, eu niciodata nu m-as fi gndit la asta. E tare destept diavo lul asta de Molire! zise La Fontaine. Apoi, lovindu-se cu palma peste frunte: Ah, ai sa fii vesnic un bou, Jean de La Fontaine! adauga el. - Ce tot ndrugi acolo, prietene? l ntrerupse Molire apropiindu-se de poet, ale carui vorbe rostite n soapta le auzise. - Spun ca am sa fiu vesnic un bou, iubite confrate ? raspunse La Fontaine cu un oftat greu si cu ochii plini de tristete. Da, prietene ? continua el cu un necaz crescnd ? se pare ca rimez cu prea multa usurinta. - E un mare pacat, ntr-adevar. - Vezi? Sunt un crpaci! - Cine a spus asta? - La naiba, Pellisson! Nu-i asa, Pellisson? Pellisson, adncit din nou n compunerea sa, se feri sa raspunda. - Dar daca Pellisson a spus ca esti un crpaci ? striga Molire ? te-a jignit profun d! - Crezi? - Ah, dragul meu, te povatuiesc, ntruct esti gentilom, sa nu lasi nepedepsita o as tfel de insulta. - Eh! facu La Fontaine. - Te-ai batut vreodata? - O singura data, prietene, cu un locotenent de cavalerie usoara. - Ce-ti facuse acela? - Se pare ca mi-a sedus nevasta. - Ah, ah! exclama Molire aproape palind. Dar cum, la marturisirea lui La Fontaine, ceilalti ntoarsera fetele, Molire si past ra pe buze zmbetul batjocoritor ce era pe cale de a se sterge si, urmnd sa-l traga de limba pe La Fontaine, l ntreba: - Si cum s-a sfrsit acel duel? - S-a sfrsit ca, pe teren, adversarul mi-a smuls spada din mna, apoi si-a cerut sc uze, fagaduindu-mi sa nu mai calce n casa mea. - Si te-ai declarat multumit? - Nu, dimpotriva! Mi-am ridicat spada si i-am zis: Sa avem iertare, domnule, dar nu m-am batut cu dumneata fiindca ai fost amantul nevestei mele, ci fiindca mi s-a spus ca trebuie sa ma bat. Or, ntruct n-am fost niciodata mai fericit ca de at unci ncoace, fa-mi placerea si continua sa vii n casa mea ca si mai nainte; altfel, la dracu, vom relua lupta de la nceput! Asa ca ? ncheie La Fontaine ? a fost nevo it sa ramna amantul nevestei mele, iar eu am continuat sa fiu cel mai fericit sot de pe pamnt. Toti izbucnira n rs. Singur Molire si trecu palma peste ochi. De ce? Poate ca sa-si stearga o lacrima, poate ca sa-si nabuse un suspin. Caci, vai!, se stie, Molire er a moralist, dar Molire nu era filozof. - Oricum ? zise el revenind la discutia de mai nainte ? Pellisson te-a ofensat. - Ah, asa-i si uitasem de asta. - Dar am sa-l provoc eu din partea ta. - O poti face, daca socotesti ca e absolut necesar. - Socotesc ca e absolut necesar si ma si duc la el. - Stai putin ? zise La Fontaine. Vreau sa-ti cer parerea. - n ce privinta?... n legatura cu ofensa?

- Nu; spune-mi daca, ntr-adevar, lumina nu rimeaza rugina. - Eu le-as face sa rimeze. - Drace, stiam! - n viata mea, am facut o suta de mii de asemenea versuri. - O suta de mii! striga La Fontaine. De patru ori mai mult dect Fecioara la care ciocaneste domnul Chapelain! Oare tot despre acest subiect ai facut o suta de mi i de versuri, draga prietene? - Ei, ia asculta, tu cel vesnic cu capul n nori! rosti Molire. - Nu poate fi ndoiala ? continua La Fontaine ? ca leguma, de pilda, rimeaza cu po stuma. - La plural mai ales. - Da, mai ales la plural, ntocmai ca rugina si lumina. Pune deci rugini si lumini , la plural, dragul meu Pellisson si atunci merge ? zise La Fontaine apropiinduse ca sa-l bata pe umar pe confratele sau, a carui insulta o uitase cu totul. - Lasa-ma n pace! mormai Pellisson. - Doamne, asa zice Molire si Molire se pricepe! A spus el singur ca a facut o suta de mii de versuri. - Haide ? zise Molire rznd ? iata-l ca s-a pornit! - La fel cum iarba rimeaza foarte bine cu salba, pun mna n foc. - Dar... ? rosti Molire. - ti spun asta ? continua La Fontaine ? ntruct compui un divertisment pentru Sceaux , nu-i asa? - Da, Suparaciosii. - Ah, Suparaciosii, da. mi-aduc aminte. Ei bine, m-am gndit ca un prolog ar fi fo arte nimerit pentru divertismentul tau. - Fara ndoiala, ar prinde de minune. - Ah, esti de parerea mea? - Att de mult, ca te-am si rugat sa faci acest prolog. - M-ai rugat sa-l fac, pe mine? - Da, pe tine; ba chiar, vaznd ca nu vrei, te-am rugat sa i-l ceri lui Pellisson, care-l si face n acest moment. - Ah, asadar asta compune Pellisson acum? Pe legea mea, draga Molire, s-ar putea sa ai si tu dreptate cteodata. - Cnd anume? - Atunci cnd spui ca sunt cu capul n nori. E un cusur prdalnic asta, recunosc, dar ma voi ndrepta si am sa-ti fac prologul. - Acum nsa l face Pellisson! - Asa-i. Ah, mare zapacit mai sunt! Loret are dreptate sa spuna ca sunt un crpaci . - Dar nu Loret a spus asta, prietene. - Ei bine, putin importa cine a spus-o. Prin urmare, divertismentul tau se numes te Suparaciosii. Ce-ar fi sa rimezi capriciosii cu suparaciosii? - La nevoie, da. - Si chiar cu furiosii? - O, de asta data nu! - Ar fi prea ndraznet, nu-i asa? Dar, la urma urmei, de ce-ar fi ndraznet? - Diferenta de silabe sare n ochi. - Presupuneam ? zise La Fontaine parasindu-l pe Molire si apropiindu-se de Loret ? presupuneam... - Ce presupuneai? l ntreba Loret la mijlocul scandarii unui vers. Hai, spune reped e. - Tu compui prologul Suparaciosilor, nu-i asa? - Oh, nu, m-a ferit sfntul; Pellisson l compune! - Asa-i, Pellisson! zise La Fontaine, ndreptndu-se spre Pellisson. Presupuneam ? c ontinua el ? ca nimfa de la Vaux... - Ah, admirabil! striga Loret. Nimfa de la Vaux! Multumesc, La Fontaine, mi-ai d at ultimele doua versuri pentru cupletul meu: Si rasplata muncii le-o Da lor nimfa de la Vaux.

- Bravo! Asta da rima! striga Pellisson. Daca ai sa rimezi tot asa, La Fontaine, sa-ti fie de bine! - S-ar parea ca asa rimez, deoarece Loret zice ca eu i-am dat ultimele doua vers uri pe care le-a rostit. - Ei bine, daca rimezi astfel, ia spune, cum ai ncepe prologul meu? - As ncepe, bunaoara, asa: O, nimfa... care... Dupa care as pune un verb la perso ana a doua singular, timpul prezent, modul indicativ si apoi as continua: din a grotelor racoare. - Dar verbul, unde e verbul? ntreba Pellisson. - Ca sa-l admiri pe rege n toata-a lui splendoare ? declama mai departe La Fontai ne. - Dar verbul, verbul? starui cu ncapatnare Pellisson. La persoana a doua singular, prezent, indicativ? - Ei bine: iesi. O, nimfa care iesi din a grotelor racoare Ca sa-l admiri pe rege n toata-a lui splendoare. Ai spune: care iesi? De ce nu? Care iesi...! Ah, dragul meu ? zise La Fontaine ? esti groaznic de pedant! Fara a mai lua n seama ? adauga Molire ? ca si n al doilea vers, ca sa-l admiri e slab, draga La Fontaine. - Atunci, vezi bine ca sunt un crpaci, ca nu-s bun de nimic, cum spuneai adineaur i. - Dar n-am spus eu asta. - Atunci cum spunea Loret. - Nici Loret; Pellisson. - Ei bine, Pellisson are de o suta de ori dreptate. Dar ceea ce ma supara mai mu lt, dragul meu Molire, e ca nu vom avea gata costumele noastre de epicurieni. - Te asteptai sa-l ai gata pentru serbare? - Da, pentru serbare, ct si pentru dupa serbare. Fata mea din casa mi-a spus ca c el pe care-l am acum e cam trecut. - Drace, fata ta din casa are dreptate. E mai mult dect trecut! - Ah, sa vezi ? relua La Fontaine ? asta din pricina ca l-am uitat pe jos, n came ra mea si pisica... - Ei bine, ce-i cu pisica...? - A fatat pe el si l-a cam botit. Molire izbucni n rs. Pellisson si Loret i urmara exemplul. n acel moment aparu episco pul de Vannes, tinnd sub brat un sul de planuri si de pergamente. Ca si cum ngerul mortii ar fi nghetat ntr-o secunda toate aceste spirite nastrusnice si voioase, c a si cum nfatisarea palida a lui Aramis ar fi speriat veselia celor ce-l cinsteau pe Xenocrate, tacerea cuprinse deodata ncaperea si fiecare si relua pana sa si se riozitatea de rigoare. Episcopul le dadu cte o invitatie celor ce se aflau de fat a si le aduse multumiri din partea domnului Fouquet. Ministrul, le spuse el, ret inut de treburi n cabinetul sau, nu putea sa vina sa-i vada, dar i ruga sa-i trimi ta cte o bucata din lucrarile lor din cursul zilei, pentru a-l face sa-si uite ob oseala pricinuita de munca sa din cursul noptii. La aceste cuvinte, toate frunti le se plecara deasupra meselor. La Fontaine nsusi ncepu sa scrie de zor pe hrtie cu o pana grabita; Pellisson si duse la bun sfrsit prologul, Molire alcatui la repeze ala cincizeci de versuri noi, inspirate de vizita pe care o facuse la Percerin; Loret si ncheie articolul n care preamarea mai dinainte stralucitele serbari, astfe l ca Aramis, ncarcat cu aceasta prada ca regele albinelor ? trntor negru mpodobit c u purpura de aur ? se ntoarse n apartamentul sau, tacut si plin de importanta. Dar , nainte de a pleca, le spuse: - Nu uitati, domnii mei, ca mine seara vom porni cu totii la drum. - Atunci trebuie sa dau de veste acasa ? zise Molire. - Ah, da, bietul Molire! rosti Loret cu un surs ascuns. El i iubeste pe-ai lui.

- i iubeste, da ? replica Molire cu zmbetul lui blnd si trist. i iubeste nu nseamna ns ca e iubit. - Eu ? zise La Fontaine ? sunt iubit la Chteau-Thierry, nu ma ndoiesc de asta. n acea clipa, Aramis se rentoarse n ncapere, dupa o scurta disparitie. - Vine cineva cu mine? ntreba el. Trec prin Paris, dupa ce voi fi stat de vorba c u domnul Fouquet un sfert de ceas. Va iau cu trasura. - Vin eu! zise Molire. De acord; sunt grabit. - Eu voi mnca aici ? adauga Loret. Domnul de Gourville mi-a fagaduit niste raci. Mi-a fagaduit niste raci... Cauta rima, La Fontaine! Aramis iesi rznd, asa cum stia el sa rda; Molire l urma. Se aflau la capatul scarii, cnd La Fontaine crapa usa si striga: - Fagaduit-a niste raci, Ca-n schimb o oda tu sa-i faci. Hohotele de rs ale epicurienilor se ntetira si ajunsera pna la urechile lui Fouquet , n momentul cnd Aramis deschise usa cabinetului sau. Ct despre Molire, el se duse s a spuna sa li se pregateasca trasura, n timp ce Aramis avea sa schimbe cu ministr ul cele cteva cuvinte pe care trebuia sa i le spuna. - Oh, cum mai rd acolo sus! zise Fouquet cu un suspin. - Dumneata nu rzi, monseniore? - Mie nu-mi arde de rs, domnule d'Herblay. - Se apropie serbarea, da. - Si banii se departeaza. - Nu ti-am spus ca asta e treaba mea? - Mi-ai fagaduit niste milioane. - Le vei avea mine, o data cu sosirea regelui la Vaux. Fouquet l privi adnc pe Aramis, trecndu-si palma nghetata peste fruntea nadusita. Ar amis ntelese ca ministrul se ndoia de el, ca nu-l credea n stare sa aiba attia bani. Cum putea sa-si nchipuie Fouquet ca un biet episcop, fost abate, fost muschetar, putea sa faca rost de o asemenea suma? - De ce te ndoiesti, omule? ntreba Aramis. Fouquet zmbi si dadu din cap. - Omule lipsit de credinta! adauga episcopul. - Draga domnule d'Herblay ? raspunse Fouquet ? daca voi cadea... - Ei bine, daca vei cadea...? - Voi cadea cel putin de att de sus, nct ma voi zdrobi pna jos. Apoi, scuturndu-si ca pul, ca pentru a se descotorosi de el nsusi, ntreba: De unde vii, dragul meu priet en? - De la Paris. - De la Paris? Ah! - Da, de la Percerin. - Si ce-ai cautat la Percerin? Caci nu-mi nchipui sa-ti faci prea multe griji din pricina costumelor pentru poetii nostri. - Nu; m-am dus sa pregatesc o surpriza. - O surpriza? - Da, pe care i-o vei face regelui. - Va costa scump? - Oh, o suta de pistoli, pe care-i vei da lui Le Brun. - Un pictor? Ah, cu att mai bine! Si ce va reprezenta acea pictura? - ti voi povesti totul; dar, pna una alta, cu acest prilej am ales si costumele pe ntru poetii nostri. - Ei si vor fi eleganti, mndri? - Superbi! Nu vor fi multi seniori care sa aiba asemenea costume. O sa se vada d eosebirea dintre curtenii bogatiei si cei ai prieteniei. - Mereu spiritual si generos, scumpul meu prelat! - Fac parte din scoala dumitale!

Fouquet i strnse mna. - Si-acum unde te duci? ntreba el. - Ma duc la Paris, dupa ce mi vei fi dat o scrisoare. - O scrisoare? Catre cine? - O scrisoare pentru domnul de Lyonne. - Si ce vrei de la domnul de Lyonne? - Vreau sa-mi semneze un ordin de nchisoare. - Un ordin de nchisoare? Ai de gnd sa bagi pe cineva la Bastilia? - Nu, dimpotriva, vreau sa scot pe cineva de acolo. - Ah! Pe cine? - Pe un biet tnar, un copil, care a fost ntemnitat, n curnd sunt zece ani de-atunci, pentru doua versuri latinesti facute de el mpotriva iezuitilor. - Pentru doua versuri latinesti! Si pentru doua versuri latinesti se afla n temni ta de zece ani, nenorocitul? - Da. - N-a mai faptuit si alta nelegiuire? - n afara de acele doua versuri, e nevinovat ca dumneata si ca mine. - Pe cuvntul dumitale? - Pe onoarea mea! - Si se numeste...? - Seldon. - Ah, dar asta e prea de tot! Iar dumneata stiai acest lucru si nu mi-ai spus ni mic? - Abia ieri a venit la mine mama lui, monseniore. - Si aceasta femeie e saraca? - n cea mai neagra mizerie. - Ah, Dumnezeule ? zise Fouquet ? ngadui uneori asemenea nedreptati, nct nu ma mir ca sunt nenorociti care se ndoiesc de tine! Poftim, domnule d'Herblay! Si Fouquet, lund o pana, asternu la repezeala cteva rnduri catre colegul sau Lyonne . Aramis lua scrisoarea si se pregati sa plece. - Stai putin ? zise Fouquet. Trase un sertar si-i dadu zece bonuri de casa ce se gaseau acolo. Fiecare bon er a de o mie de livre. - Iata ? zise el ? scoate-l pe fiu si da-i acestea mamei; dar sa nu-i spui... - Ce, monseniore? - Ca e cu zece mii de livre mai bogata dect mine; va zice ca sunt un prost minist ru de finante. Du-te si nadajduiesc ca Dumnezeu i va binecuvnta pe cei ce se gndesc la sarmanii lui. - Asa nadajduiesc si eu ? raspunse Aramis sarutndu-i mna lui Fouquet. Si iesi n graba, ducnd cu sine scrisoarea pentru Lyonne, cele zece bonuri de casa pentru mama lui Seldon si lundu-l si pe Molire, care ncepuse sa-si piarda rabdarea. Capitolul X nca un ospat la Bastilia

Bateau ceasurile sapte seara la marele orologiu al Bastiliei, la acel faimos oro logiu care, la fel ca toate lucrurile din nchisoarea de stat, a caror folosinta e ste o tortura, le amintea detinutilor scurgerea fiecarei ore a supliciului lor. Orologiul Bastiliei, mpodobit cu chipuri, asemeni celor mai multe orologii din ac ea vreme, l nfatisa pe sfntul Petru n lanturi. Era ceasul cnd bietilor captivi li se aducea mncarea. Usile, scrtind pe uriasele lor ttni, faceau loc sa treaca tavilor si cosurilor pline cu bucate, a caror calitate , dupa cum ne-a aratat domnul Baisemeaux nsusi, corespundea conditiei fiecarui de tinut n parte. n aceasta privinta, cunoastem teoriile domnului Baisemeaux, mpartito r suveran al bunatatilor gastronomice si bucatar-sef al nchisorii regale, ale car ui panere ncarcate urcau acum treptele reci, pentru a duce osnditilor putina mngiere , aflata n fundul sticlelor umplute cu masura. Era totodata ceasul cnd domnul guvernator nsusi se aseza la masa. n ziua aceea, el

avea un oaspete, astfel ca frigarea se nvrtea n cuptor mai grea ca de obicei. Potrni chi fripte, alaturi de prepelite ce nconjurau un iepure mpanat; pui de gaina fiert i n zeama lor, muschi prajit si stropit cu vin alb, anghinara de Guipuzcoa si sar amura de raci, iata, n afara de ciorbe si alte gustari, care erau bunatatile preg atite pentru domnul guvernator. Baisemeaux, asezat la masa, si freca minile de placere privindu-l pe domnul episco p de Vannes, care, ncaltat cu cizme, ca un cavaler, mbracat n cenusiu, cu spada la sold, vorbea despre foamea lui de lup cu o nerabdare pe care nu si-o mai putea s tapni. Domnul Baisemeaux de Montlezun nu era deprins cu intimitatile naltimii sale monse niorul de Vannes si, n seara aceea, Aramis, cuprins de voiosie, i facea destainuir i peste destainuiri. Prelatul redevenise ntructva muschetarul de altadata. Episcop ul aproape ca se pusese pe chef. Domnul Baisemeaux, la rndul lui, cu acea usurint a a oamenilor de rnd, atinsese repede culmea voiosiei n fata bunei dispozitii, sta pnite totusi, a oaspetelui sau. - Domnule ? zise el ? caci n asta-seara nu ndraznesc sa va spun monseniore... - Chiar asa ? aproba Aramis ? spune-mi domnule; uite, am cizme. - Ei bine, domnule, stiti de cine mi amintiti n seara asta? - Nu, pe legea mea! raspunse Aramis turnndu-si vin n pahar. Dar sper sa-ti amintes c de un oaspete placut. - mi amintiti de doi. Draga Franois, prietene, nchide, te rog, fereastra aceea: cur entul ar putea sa stnjeneasca pe naltimea sa. - Si sa plece! adauga Aramis. Bucatele au fost aduse pe masa, le vom mnca fara la cheu. mi place tare mult, cnd ma gasesc n cerc restrns, cnd stau cu un prieten... Baisemeaux facu o plecaciune plina de respect. - mi place tare mult ? continua Aramis ? sa ma servesc singur. - Franois, pleaca! ordona Baisemeaux. Spuneam, asadar, ca naltimea voastra mi aduce aminte de doua persoane: juna ilustra si anume raposatul domn cardinal, marele cardinal, acela de la La Rochelle, care purta cizme ca si dumneavoastra. E adeva rat? - Da, pe legea mea! zise Aramis. Si celalalt? - Celalalt e un anumit muschetar, foarte chipes, foarte viteaz, ndraznet si vesni c fericit, care, din abate, s-a facut muschetar si din muschetar abate. Aramis catadicsi sa zmbeasca. - Din abate ? continua Baisemeaux, ncurajat de zmbetul naltimii sale ? din abate, e piscop si din episcop... - Ah, sa ne oprim aici, rogu-te! zise Aramis. - Va spun, domnule, ca mi faceti impresia unui cardinal. - Sa lasam asta, draga domnule Baisemeaux. Dumneata singur ai spus ca port cizme ca un cavaler, dar nu vreau, totusi, sa ma pun rau cu biserica, chiar si ntr-o s eara ca asta. - Aveti, cu toate astea, anumite gnduri rele, monseniore. - Oh, marturisesc, rele ca tot ce este lumesc. - Umblati prin oras, pe strazi, cu masca? - Asa precum spui, cu masca. - Si spada tot o mai mnuiti cu dibacie? - Cred ca da, nsa numai atunci cnd sunt silit. Fa-mi placerea si cheama-l pe Franoi s. - Aveti vinul alaturi. - Nu pentru vin, ci pentru ca e prea cald aici si fereastra e nchisa. - Totdeauna cnd stau la masa nchid ferestrele, ca sa nu aud rondurile sau sosirea curierilor. - Ah, da... Se aud cnd fereastra e deschisa? - Foarte bine nca si asta stinghereste. ntelegeti? - Totusi, ma nabus. Franois! Lacheul intra. - Deschide, te rog, fereastra, jupne Franois ? zise Aramis. ngadui, draga domnule B aisemeaux? - Monseniorul e ca si stapn aici ? raspunse guvernatorul. Fereastra fu deschisa.

- Nu vi se pare ? ntreba Baisemeaux ? c-ati ramas singur acum, dupa ce domnul de La Fre s-a rentors la locuinta sa de la Blois? E un prieten vechi, nu-i asa? - O stii tot asa de bine ca si mine, Baisemeaux, fiindca ai fost muschetar ca si noi. - Ah, cnd sunt cu prietenii, nu mai socotesc nici anii, nici sticlele golite. - Si ai dreptate. Eu nsa nu numai ca-l iubesc pe domnul de La Fre, scumpe domnule Baisemeaux; l venerez. - Ei bine, eu ? zise guvernatorul ? e ciudat, dar eu l prefer pe domnul d'Artagna n. Iata un om care bea zdravan si ndelung. Astfel de oameni si spun toate gndurile la betie. - Baisemeaux, mbata-ma asta-seara, vreau sa ne facem de cap ca pe vremuri. Si dac a am vreo mhnire n fundul inimii, ti fagaduiesc ca te voi lasa s-o vezi asa cum ai vedea un diamant n fundul paharului dumitale. - Bravo! exclama Baisemeaux. Si si umplu un pahar mare cu vin, pe care-l dadu pe gt, bucurndu-se ca poate fi par tas la faptuirea de catre episcop a unui pacat capital. n timp ce bea nsa, nu obse rva ca Aramis urmarea cu toata luarea-aminte cele mai mici zgomote din curtea nch isorii. Catre ceasurile opt, la a cincea sticla adusa pe masa de Franois, aparu un curier , dar, cu toate ca acest curier facu multa zarva, Baisemeaux nu auzi nimic. - Sa-l ia dracu! rosti Aramis. - Pe cine? Pe cine? ntreba Baisemeaux. Sper ca nu e vorba de vinul pe care-l beti si nici de persoana care va ndeamna sa-l beti. - Nu; e un cal care face, el singur, atta zgomot n curte, ct ar putea sa faca un es cadron ntreg. - Bun! Trebuie sa fie vreun curier ? raspunse guvernatorul umplndu-si cu vrf nca un pahar. Da, sa-l ia dracu ! Si ct mai repede, ca sa ne lase-n pace! Ura! Ura! - Pe mine m-ai uitat, Baisemeaux! Paharul meu e gol ? zise Aramis aratnd un crist al sclipitor. - P-onoarea mea, esti ncntator... Franois, vin! Franois intra. - Vin, natafleata, din cel mai bun! - Da, domnule; dar... a venit un curier. - Am zis sa-l ia dracu! - Domnule, totusi... - Sa lase hrtiile la grefa; o sa vedem mine. Mine vom avea timp; mine va fi ziua ? z ise Baisemeaux cntnd oarecum ultimele cuvinte. - Ah, domnule ? bigui soldatul Franois cu oarecare sovaiala ? domnule... - Ia seama ? zise Aramis ? ia seama! - La ce, scumpe domnule d'Herblay? ntreba Baisemeaux pe jumatate beat. - O scrisoare trimisa prin curier unui guvernator de fortareata poate fi uneori un ordin. - Aproape totdeauna. - Ordinele nu vin de la ministri? - Da, fara ndoiala; nsa... - Iar ministri nu fac dect sa contrasemneze porunca regelui! - S-ar putea sa ai dreptate. Dar, oricum, e plictisitor, mai ales cnd te afli la o masa mbelsugata, mpreuna cu un prieten bun! Ah, iertati-ma, domnule, uit ca eu s unt gazda si ca-i vorbesc unui viitor cardinal. - Sa lasam astea, draga Baisemaux si sa revenim la soldatul dumitale, la Franois. - Ei bine, ce-a facut Franois? - A murmurat ceva. - A gresit! - Totusi, a murmurat, ntelegi, cum ca se petrece ceva neobisnuit. S-ar putea sa n u greseasca Franois ca murmura, ci dumneata ca nu-l auzi. - Eu? Sa gresesc eu n fata lui Franois? Asta mi se pare prea de tot! - O greseala n serviciu. Iarta-ma, dar am crezut de datoria mea sa-ti fac o obser vatie pe care o socot de mare importanta. - Oh, s-ar putea sa ai dreptate ? bolborosi Baisemeaux ? ordinul regelui e sfnt! Dar ordinele care vin cnd stai la masa, repet, ce dracu...

- Daca i-ai fi facut asta marelui cardinal, hei!, dragul meu Baisemeaux si daca acest ordin ar fi avut vreo importanta... - O fac pentru a nu stingheri un episcop; asta nu e o scuza? La dracu! - Nu uita, Baisemeaux, ca am purtat cndva tunica ostaseasca si ca am obiceiul sa vad pretutindeni consemne. - Vreti deci...? - Vreau sa-ti faci datoria, prietene. Da, te rog, macar fata de soldatul asta. - E-n regula ? zise Baisemeaux. Franois astepta nca. - Sa mi se aduca acel ordin al regelui ? glasui Baisemeaux. Apoi adauga, mai ncet : Stiti ce contine? Am sa va spun; ceva foarte important, cam asa: "Luati seama la focuri n preajma pulberariei" sau: "Nu-l slabiti din ochi pe cutare, care e un evadat priceput". Ah, daca ati sti, monseniore, de cte ori, n toiul noptii, am fo st trezit din cel mai dulce, din cel mai adnc somn, de curieri care veneau n goana cailor pentru a-mi spune, sau mai degraba pentru a-mi aduce un plic n care se ga seau doar aceste cuvinte: "Domnule Baisemeaux, e ceva nou?" Se vede ct de colo ca aceia care si pierd timpul scriind asemenea ordine n-au dormit niciodata la Bast ilia. Altfel ar cunoaste mai bine grosimea acestor ziduri, desimea rondurilor si grija ofiterilor mei. Dar, ce vreti, monseniore, meseria lor este sa scrie ca s a ma tulbure pe mine cnd sunt mai linistit; ca sa ma tulbure cnd sunt mai fericit ? adauga Baisemeaux nclinndu-se n fata lui Aramis. Sa-i lasam sa-si faca meseria. - Iar dumneata fa-ti-o pe-a dumitale ? adauga surznd episcopul, a carui privire er a poruncitoare, n ciuda bunavointei de care voia sa dea dovada. Franois se ivi din nou. Baisemeaux i smulse din mna ordinul trimis de ministri. l de sfacu ncet si l citi pe ndelete. Aramis se prefacea ca bea, ca sa-l vada mai bine p e amfitrion prin sticla paharului. Apoi, dupa ce citi: - Ce spuneam eu adineauri? zise Baisemeaux. - Ce este? ntreba episcopul. - Un ordin de punere n libertate. Va ntreb, asta e o veste ca sa ne tulbure pe noi acum? - E o veste mare pentru cel care o asteapta, trebuie sa recunosti, dragul meu gu vernator. - Dar la ceasurile opt seara? - O dovada de mila. - Mila, mila, nimic de zis; dar e pentru nemernicul acela care se plictiseste, n u pentru mine care ma distrez! rosti Baisemeaux cu indignare. - Pierzi ceva prin asta? Detinutul care ti se ia facea parte cumva din rndul celo r mari? - Ah, pe naiba! Un neispravit, un soarece, un cinci franci pe zi! - Ia sa vad! ceru domnul d'Herblay. Se poate? - Poftim, cititi! - Scrie grabnic pe hrtie. Ai bagat de seama, nu-i asa? - Asta-i buna!... Grabnic!... Un om care sta aici de zece ani de zile! Se grabes c acum sa-i dea drumul; tocmai asta-seara, la ceasurile opt. Si Baisemeaux, naltnd din umeri cu un dispret suveran, arunca ordinul pe masa si nc epu sa mannce din nou. - Asa se ntmpla mai totdeauna ? vorbi el cu gura plina ? aresteaza omul ntr-o buna zi, l hranesc timp de zece ani si-ti scriu: "Fii cu ochii n patru asupra insului!" sau: "Tine-l strns!" .Si pe urma, cnd te-ai obisnuit sa vezi n detinut un om prime jdios, deodata, fara motiv, fara sa fii prevenit, ti scriu: "Pune-l n libertate!" Ba nca mai si adauga pe misiva lor: Grabnic! ntelegeti, monseniore, ai pentru ce s a nalti din umeri! - Ce vrei! zise Aramis. Te indignezi, dar executi ordinul. - Bun! Bun! l executi... Oh, putintica rabdare!... Sa nu va nchipuiti cumva ca sun t un sclav. - Doamne, preascumpe domnule Baisemeaux, cine a spus asta? Se stie doar ct de mul t tii la independenta dumitale. - Slava Domnului! - Dar ti se cunoaste si inima buna. - Ah, ce sa mai vorbim!

- Si supunerea fata de superiori. Cnd ai fost odata soldat, vezi dumneata, Baisem eaux, ti ramne n snge. - De aceea, ma voi supune ntocmai si mine dimineata, n revarsatul zorilor, detinutu l cu pricina va fi pus n libertate. - Mine? - n zori. - De ce nu asta-seara, mai ales ca scrisoarea are pe plic si nauntru mentiunea: G rabnic? - Pentru ca asta-seara stam la masa si avem si noi graba noastra, nu-i asa? - Draga Baisemeaux, cu toate ca sunt ncaltat cu cizme, ma simt preot si milostivi rea e pentru mine o ndatorire mai apasatoare dect foamea si setea. Acest nenorocit a suferit atta timp, ntruct mi spui ca e, de zece ani, pensionarul dumitale. Scurte aza-i suferinta. l asteapta o clipa fericita, reda-i-o ct mai repede. Dumnezeu te va rasplati cu ani de fericire n paradisul lui. - Vreti asta? - Te rog chiar. - Acum, n timpul cinei...? - Te rog; fapta dumitale ti va aduce zece Benedictiuni. - Fie precum doriti. Dar atunci nseamna ca vom mnca bucatele reci. - Oh, asta nu e nici o paguba! Baisemeaux se pleca pe spate spre a-l suna pe Franois, apoi, printr-o miscare foa rte fireasca, se ntoarse cu fata la usa. Ordinul ramasese pe masa. Aramis prinse momentul cnd Baisemeaux se uita n alta par te, pentru a lua hrtia si a o schimba cu o alta, ndoita n acelasi fel si pe care o scosese din buzunarul sau. - Franois ? zise guvernatorul ? sa vina aici domnul major, mpreuna cu temnicerii d e la Bertaudire. Franois iesi nclinndu-se si cei doi meseni ramasera din nou singuri. Capitolul XI Generalul ordinului

ntre cei doi meseni se lasa o clipa de tacere, n cursul careia Aramis nu-l slabea din ochi pe guvernator. Acesta parea ca nu prea voia sa-si ntrerupa ospatul si se vedea ct de colo ca ncerca sa caute un motiv oarecare, bun sau rau, pentru a mai zabovi putin, macar pna la desert. Si, pe neasteptate, se paru ca gasise acest mo tiv. - Ei, dar stai! striga el. E cu neputinta! - Cum cu neputinta? ntreba Aramis. Ia sa vedem, draga prietene, ce este cu neputi nta? - E cu neputinta sa dai drumul unui detinut la un ceas ca asta. Unde se va duce, el care nu cunoaste Parisul? - Se va duce unde va vedea cu ochii. - Da, dar asta-i ca si cum ai pune n libertate un orb. - Am o trasura, l voi duce acolo unde va voi sa mearga. - Aveti raspuns la toate... Franois, spune-i domnului major sa se duca sa deschid a celula lui Seldon, la Bertaudire, nr. 3. - Seldon? rosti Aramis fara sa para surprins. Ai spus Seldon, nu-i asa? - Am spus Seldon. E numele celui pus n libertate. - Oh, poate vrei sa zici Marchiali ? rosti episcopul. - Marchiali? Ah, da! Ba nu, Seldon. - Cred ca te nseli, domnule Baisemeaux. - Am citit ordinul. - Si eu. - Si am vazut scris Seldon cu litere uite asa de mari. Baisemeaux arata cu degetul. - Iar eu am citit Marchiali cu litere attica. Si Aramis arata cu doua degete. - De fapt, sa lamurim cazul ? zise Baisemeaux, foarte sigur de el. Hrtia e aci, e

destul s-o citim. - Eu vad: "Marchiali" ? relua Aramis desfacnd hrtia. Uite! Baisemeaux si arunca ochii peste hrtie si bratele i cazura deodata moi. - Da, da ? murmura el ncremenit ? da, Marchiali. Scrie limpede, Marchiali! E adev arat! - Ah! - Cum?! Omul despre care mi se tot vorbeste mereu? Omul asupra caruia mi se atra ge n fiecare zi luarea-aminte? - Aici scrie Marchiali ? starui cu nenduplecare Aramis. - Trebuie sa recunosc ca asa e, monseniore, nsa nu mai nteleg nimic din toata pove stea asta. - Ochii nu te nsala totusi. - Pe cinstea mea, s-ar zice ca asa scrie, Marchiali! - Si cu slove de-o schioapa nca. - E nemaipomenit! Vad si acum ordinul cu numele lui Seldon, un irlandez. l vad bi ne. Ah, ba chiar mi amintesc ca sub acest nume era o pata de cerneala. - Nu, nu vad nici o pata, nici un pic de cerneala. - Oh, la naiba, ba da! Era asa de mare, ca am scuturat cu mna mea cenusa ce mai r amasese pe acea pata. - n sfrsit, oricum ar fi, draga domnule Baisemeaux ? i-o taie Aramis ? si orice-ai fi facut dumneata, ordinul spune limpede sa fie eliberat Marchiali, cu sau fara pata. - Ordinul spune sa fie eliberat Marchiali ? repeta ca un papagal Baisemeaux, car e ncerca sa-si adune gndurile. - Si-l vei pune n libertate pe acest detinut. Daca inima te ndeamna sa-i dai drumu l si lui Seldon, ti declar ca nu ma voi mpotrivi pentru nimic n lume. Aramis puncta aceasta fraza printr-un surs a carui ironie sfrsi prin a-l dezmetici pe Baisemeaux, facndu-l sa prinda curaj. - Monseniore ? ntreba el ? acest Marchiali nu e acelasi detinut pe care, mai alal taieri, un preot, duhovnic al ordinului nostru, a venit sa-l viziteze att de impe rios si n mare taina? - Nu stiu nimic despre asta, domnule ? raspunse episcopul. - Totusi nu-i mult de-atunci, scumpe domnule d'Herblay. - Se poate; dar la noi, domnule, e bine ca omul de azi sa nu mai stie ce-a facut omul de ieri. - Oricum ? rosti Baisemeaux ? vizita duhovnicului iezuit i-a adus noroc acestui detinut. Aramis nu mai raspunse nimic si rencepu sa mannce si sa bea. Baisemeaux nsa, fara a se mai atinge de nimic din ceea ce era pe masa, ncepu sa cerceteze din nou ordin ul, ntorcndu-l si pe o fata si pe alta. n mprejurari obisnuite, aceasta iscodire ar fi facut ca att de putin stapnitul Aramis sa se nroseasca pna n vrful urechilor; acum sa, episcopul de Vannes nu se nfurie pentru atta lucru, mai ales dupa ce-si spuses e n sinea lui ca ar fi primejdios sa se nfurie. - Asadar, i vei da drumul lui Marchiali? zise el. Oh, strasnic e vinul asta vechi si parfumat, dragul meu guvernator! - Monseniore ? raspunse Baisemeaux ? i voi da drumul detinutului Marchiali numai dupa ce voi fi chemat napoi curierul care a adus ordinul si mai ales dupa ce, int erogndu-l, ma voi fi convins ca... - Ordinele sunt pecetluite si curierul n-are cum sa afle ce-i nauntru. Cum vrei a tunci sa fii convins, ia spune? - Fie, monseniore; dar voi trimite ordinul napoi la minister si acolo domnul de L yonne sau l va retrage, sau l va aproba. - Le ce bun toate astea? zise Aramis cu multa stapnire de sine. - La ce bun? - Da, ma ntreb la ce-ar servi? - Ar servi sa nu facem vreo greseala, monseniore, sa nu ncalcam respectul pe care orice subaltern l datoreaza superiorilor lui, sa nu nesocotim ndatoririle pe care ni le impune slujba. - Foarte bine, ai vorbit att de ntelept, ca te-am admirat. E adevarat, un subalter n datoreaza respect superiorilor lui; e vinovat atunci cnd greseste si va fi pede

psit daca nesocoteste legile sau ndatoririle serviciului sau. Baisemeaux se uita la episcop cu o mare uimire. - nseamna ? urma Aramis ? ca vrei sa ntrebi mai departe, pentru a fi cu cugetul mpa cat, nu-i asa? - Da, monseniore. - Si ca, daca un superior ti ordona, te vei supune, da? - De asta nici sa nu va ndoiti, monseniore. - Dumneata cunosti semnatura regelui, domnule Baisemeaux? - Da, monseniore. - Nu se afla pe acest ordin de punere n libertate? - Ba da, dar se poate... - Sa fie falsa, nu-i asa? - S-a mai ntmplat, monseniore. - Ai dreptate. Dar pe a domnului de Lyonne? - O vad limpede pe ordin; dar, asa cum se poate ca semnatura regelui sa fie cont rafacuta, cu att mai mult se poate sa fie contrafacuta aceea a domnului de Lyonne . - Mergi pe drumul logicii cu pasi de uriasi, domnule Baisemeaux ? zise Aramis ? si argumentarea dumitale e fara cusur. Dar pe ce te bizui dumneata ca sa crezi c a aceste semnaturi sunt false? - Pe urmatorul lucru: lipsa semnatarilor. Nimeni nu poate controla semnatura mai estatii sale, iar domnul de Lyonne nu e aici ca sa-mi spuna ca el a semnat. - Ei bine, domnule Baisemeaux ? vorbi Aramis atintindu-si asupra guvernatorului privirea sa de vultur ? mi nsusesc n mod sincer ndoielile dumitale, ca si felul cum vrei sa le limpezesti, nct am sa iau n mna o pana, daca dumneata ai sa mi-o dai. Baisemeaux i dadu o pana. - Si o foaie de hrtie alba ? adauga Aramis. Baisemeaux i ntinse hrtia. - Voi scrie acum, eu, care sunt de fata, care nu pot fi pus la ndoiala ? nu-i asa ? ? un ordin caruia, sunt sigur, i vei da crezare, orict de nencrezator ai fi dumne ata. Baisemeaux pali n fata unei sigurante att de neclintite. I se parea ca vocea lui A ramis, asa de fermecatoare si de voioasa pna mai adineauri, devenise funebra si s inistra, ca lumnarile din sfesnice se schimbasera n faclii ce lumineaza un cavou s i ca vinul din pahare se transformase n potire de snge. Aramis lua pana si ncepu sa scrie. Baisemeaux citea, ngrozit, peste umarul lui: "A.M.D.G." ? scrise episcopul si facu o cruce deasupra acestor patru litere, car e nsemnau: "Ad majoretn Dei gloriam". Apoi continua: "Dorim ca ordinul prezentat domnului Baisemeaux de Montlezun, guvernator din par tea regelui al castelului Bastiliei, sa fie socotit de el bun si temeinic si adu s numaidect la ndeplinire. Semnat: d' HERBLAY, generalul ordinului prin gratia lui Dumnezeu." Baisemeaux fu att de uluit, nct trasaturile fetei i ramasera nlemnite, buzele cascate , ochii ncremeniti. Nu facu nici o miscare, nu scoase o vorba. n vasta ncapere nu s e auzea dect bzitul unei musculite ce se nvrtea n jurul lumnarilor. Aramis, fara a-i mai arunca macar o privire omului pe care-l adusese ntr-o stare att de jalnica, scoase din buzunar o cutioara n care se afla ceara neagra, nchise s crisoarea, o pecetlui cu un sigiliu agatat la pieptul sau, sub ncheietoarea haine i si dupa ce toate aceste operatii fura terminate i nmna, fara sa spuna nimic, misi va domnului Baisemeaux. Acesta, ale carui mini tremurau de-ti faceau mai mare mil a, si plimba privirea tulbure si nauca pe deasupra hrtiei. O ultima lucire de spai ma si surpriza i mai brazda o clipa chipul, apoi cazu pe un scaun, ca lovit n moal ele capului. - Haide, haide ? vorbi Aramis dupa o lunga tacere, n timpul careia guvernatorul B astiliei si recapata ncetul cu ncetul stapnirea de sine ? nu ma face sa cred, domnul

e Baisemeaux, ca prezenta generalului ordinului ar fi tot att de cutremuratoare c a aceea a lui Dumnezeu si ca-l ucide pe cel ce l-a vazut. Curaj! Ridica-te, da-m i mna si supune-te! Baisemeaux, linistit, daca nu multumit, asculta, i saruta mna lui Aramis si se rid ica. - Sa ma supun numaidect? murmura el. - Oh, fara exagerari, scumpa mea gazda! Asaza-te din nou la locul dumitale si sa cinstim cum se cuvine acest minunat desert. - Monseniore, nu-mi pot reveni usor dintr-o astfel de lovitura; eu care am rs, am glumit cu naltimea voastra! Eu care am avut cutezanta sa va pun pe picior de ega litate cu mine! - Taci, batrnul meu camarad ? raspunse episcopul, care simtea ct de mult fusese nti nsa coarda si ct de primejdios ar fi daca s-ar ntmpla sa plesneasca ? taci. Sa ne t raim fiecare viata: tu, avnd ocrotirea si prietenia mea; eu, supunerea ta. Aceste doua tributuri platite cu credinta, sa ramnem mai departe voiosi. Baisemeaux statu putin pe gnduri; ntrezari, ntr-o clipire, urmarile eliberarii unui detinut pe baza unui ordin fals, dar, punnd n balanta garantia pe care i-o oferea ordinul oficial al generalului, nu se mai sperie de nimic. Aramis i citea parca gndurile. - Dragul meu Baisemeaux ? i spuse el ? esti un neghiob. Dezbara-te de obiceiul de a mai sta pe gnduri cnd eu mi dau osteneala sa gndesc pentru dumneata. Si, la un nou gest al sau, Baisemeaux se nclina nca o data. - Ce trebuie sa fac acum? ntreba el. - Ce trebuie sa faci cnd dai drumul unui detinut? - Pentru asta am regulamentul. - Ei bine, urmeaza regulamentul, dragul meu. - Ma duc cu majorul meu la camera osnditului si-l iau cu mine, daca e un personaj de seama. - Si acest Marchiali nu e un personaj de seama? ntreba cu un aer nepasator Aramis . - Nu stiu ? raspunse guvernatorul ca si cum ar fi zis: "Asta sa mi-o arati dumne ata". - Atunci, daca nu stii, nseamna ca am dreptate; poarta-te cu acest Marchiali asa cum te porti cu cei mici. - Bine. Voi urma regulamentul. - Asa! - Regulamentul spune ca temnicerul, sau unul dintre subofiteri, l va aduce pe det inut la guvernator, n grefa. - Ei bine, dar e foarte cuminte astfel. Si pe urma? - Pe urma i se dau napoi detinutului lucrurile de pret pe care le avea la el n mom entul ncarcerarii, hainele, hrtiile, daca ordinul ministrului nu dispune altfel. - Cum suna ordinul ministrului n legatura cu acest Marchiali? - Nu spune nimic, caci nenorocitul a venit aici fara lucruri de pret, fara hrtii, aproape fara haine. - Atunci, totul e simplu! ntr-adevar, Baisemeaux, te sperii de orice fleac! Rami d eci aici si trimite sa-l aduca pe detinut la Guvernamnt. Baisemeaux se supuse. l chema pe locotenentul sau si-i dadu un consemn, pe care a cesta l transmise, fara sa se tulbure, cui trebuia. O jumatate de ceas mai trziu s e auzi o usa nchizndu-se n curte: era usa de la turnul care si lasa prada sa se bucu re de libertate. Aramis sufla n toate lumnarile ce ardeau n ncapere. Lasa una singura aprinsa, de dup a usa. Aceasta lumina tremuratoare nu ngaduia privirii sa distinga bine lucrurile din jur. nvalmasea contururile si fetele prin plpirea licaririlor ei slabe. Pasii se apropiara. - Du-te naintea oamenilor dumitale ? i spuse Aramis lui Baisemeaux. Guvernatorul se supuse. Sergentul si temnicerii disparura. Baisemeaux se ntoarse n auntru, urmat de un detinut. Aramis se aseza n umbra; vedea, fara sa fie vazut. Baisemeaux, cu glas tulburat, i aduse la cunostinta tnarului ordinul care i reda libertatea. Detinutul asculta fa ra sa faca nici un gest, fara sa rosteasca o singura vorba.

- Trebuie sa juri, asa cere regulamentul ? adauga guvernatorul ? ca nu vei spune nimic nimanui din tot ce-ai vazut sau ai auzit la Bastilia. Detinutul zari o cruce; ntinse mna si jura din vrful buzelor. - Acum, domnule, esti liber; ncotro ai de gnd s-o apuci? Detinutul ntoarse capul, ca spre a cauta la spatele lui un sprijin pe care trebui a sa se bizuie. Atunci Aramis iesi din umbra. - Iata-ma ? zise el ? gata sa-l ajut pe domnul cu tot ce-mi va cere. Detinutul rosi usor si, fara nici o sovaire, facu un pas si-si trecu bratul pe s ub acela al lui Aramis. - Dumnezeu sa te aiba n sfnta sa paza! rosti el cu un glas care, prin hotarrea lui, l facu pe guvernator sa tresara, ntr-att tonul acesta l uimise. Aramis, strngnd minile lui Baisemeaux, i spuse: - Ordinul meu crezi ca te stnjeneste? Te temi ca-l va gasi cineva, daca ar scotoc i pe aici? - Vreau sa-l pastrez, monseniore ? raspunse Baisemeaux. Daca va fi gasit la mine , asta va fi un semn nendoielnic ca voi fi pierdut, si, n acest caz, veti fi pentr u mine un ultim si puternic sprijin. - Fiind complicele dumitale, asta vrei sa spui, nu-i asa? replica Aramis ridicnd din umeri. Adio, Baisemeaux! zise apoi. Caii asteptau afara, batnd din copite de nerabdare. Baisemeaux l conduse pe episco p pna la capatul de jos al scarii. Aramis l ndemna pe nsotitorul lui sa se urce n tra sura, se urca si el apoi si, fara a-i mai da alt ordin vizitiului, zise: - Gata! Trasura porni cu un uruit ngrozitor pe caldarmul curtii. Un ofiter, cu o facla apr insa, mergea naintea cailor si dadea fiecarui corp de garda ordinul de libera tre cere. n timpul ct toate acele porti se deschisera si se nchisera n urma lor, Aramis statu cu rasuflarea la gura si i s-ar fi putut auzi inima batndu-i cu putere n cosul pie ptului. Detinutul, ghemuit ntr-un colt al trasurii, nu dadea nici el semn de viat a. n sfrsit, o zdruncinatura, mai mare dect celelalte, le dadu de veste ca ultimul sant fusese trecut. n urma trasurii se nchidea ultima poarta, aceea din strada Sai nt-Antoine. Nu se mai vedeau ziduri nici la stnga, nici la dreapta; pretutindeni cer, pretutindeni libertate, pretutindeni viata. Caii, struniti bine de o mna vnjoasa, mersera ncet pna n mijlocul cartierului. De aco lo pornira la trap. ncetul cu ncetul, fie ca se ncalzisera, fie ca erau mbolditi, nce pura sa goneasca, si, odata ajunsa la Bercy, trasura parea ca zboara, asa de iut e alergau bidiviii. Caii galopara astfel pna la Ville-neuve-Saint-Georges, unde e rau pregatiti altii de schimb. De aici, patru cai, n loc de doi, pornira cu trasu ra nspre Melun, oprindu-se putin n mijlocul padurii de la Semart. Ordinul, fara ndo iala, i fusese dat de mai nainte surugiului, caci Aramis nici nu avu nevoie sa-i m ai faca vreun semn. - Ce este? ntreba detinutul, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un vis lung. - Este, monseniore ? raspunse Aramis ? ca, nainte de a merge mai departe, trebuie sa stam de vorba, alteta voastra regala si cu mine. - Voi astepta prilejul, domnule ? zise tnarul print. - Nu poate fi unul mai bun dect acesta, monseniore: suntem n mijlocul padurii, nim eni nu ne poate auzi. - Dar surugiul? - Surugiul acestei diligente e surd si e mut, monseniore. - Sunt al dumitale, domnule d'Herblay. - Vreti sa ramnem n trasura? - Da; stam bine aici si mi-e draga aceasta trasura; ea m-a readus la libertate. - Prea bine, monseniore... nca o masura de prevedere nsa. - Care? - Ne aflam aici pe drumul cel mare; s-ar putea sa treaca niscaiva calareti sau a lte trasuri, n calatorie ca si noi si care, vazndu-ne ca stam pe loc, ar crede ca ni s-a ntmplat ceva. Sa ne ferim de a primi vreun ajutor ce ne-ar stingheri. - Spune-i vizitiului sa traga trasura ntr-o carare mai laturalnica. - Tocmai asta voiam sa si fac, monseniore. Aramis i facu un semn mutului, atingndu-l cu vrful degetului. Acesta se dadu jos de

pe capra, apuca cei doi cai, din fata, de capestre si-i trase n tufisurile dese, prin iarba moale a unei carari ntortocheate, la capatul careia, n aceasta noapte fara luna, norii formau o perdea mai neagra dect o pata de cerneala. Acestea facu te, omul se trnti pe un povrnis, n apropierea cailor, care smulgeau cu dintii firel e de iarba din dreapta si din stnga lor. - Te ascult ? zise tnarul print catre Aramis. Dar ce faci acolo? - Scot fultuiala din pistoale, caci nu mai avem nevoie acum de ele, monseniore. Capitolul XII Ispititorul

- Printul meu ? ncepu Aramis, ntorcndu-se n trasura, cu fata catre nsotitorul sau ? o rict de slaba faptura as fi eu, orict de fara merit ca ntelepciune, orict de nensemna t pe treapta fiintelor care cugeta, niciodata nu mi s-a ntmplat sa stau de vorba c u un om, fara a-i patrunde gndurile dincolo de aceasta masca vie care sunt chipur ile noastre, fara a-i cunoaste toate ascunzisurile. Asta-seara nsa, n ntunericul ce ne nvaluie, n tacerea n care va vad, nu pot citi nimic n trasaturile voastre si cev a mi spune ca-mi va fi greu sa va smulg un cuvnt sincer de pe buze. Va rog, deci, nu din dragoste pentru mine, caci supusii nu valoreaza nimic n balanta pe care o tin n mna lor printii, ci din dragoste pentru voi nsiva, sa ascultati fiecare silab a a mea, fiecare inflexiune a glasului meu, caci, n mprejurarile deose-bite n care ne aflam, ele vor avea un nteles si o greutate cum niciodata vorbele unui om n-au avut pe aceasta lume. - Ascult ? repeta tnarul print cu hotarre ? ascult, fara sa ma las ademenit de nic i o ambitie, fara sa ma tem de nimic din cele ce ai sa-mi spui. Si se adnci si mai mult n pernele moi ale trasurii, ncercnd sa-si ascunda de nsotitor ul sau nu numai ochii, dar parca si prezenta persoanei sale. Bezna era groasa si se lasa, larga si de nepatruns, din vrfurile ncrenganate ale c opacilor. Trasura, cu usile si ferestrele nchise, n-ar fi ngaduit sa se strecoare n auntru nici cea mai mica raza de lumina, chiar daca vreun firisor scnteietor s-ar fi furisat printre valurile de negura ce se nvalatuceau pe cararea padurii. - Monseniore ? relua Aramis ? cunoasteti povestea guvernului care crmuieste astaz i Franta. Regele s-a ridicat dintr-o copilarie captiva, cum a fost si a voastra, ntunecata cum a fost si a voastra, ncercuita cum a fost si a voastra. Numai ca, n loc sa fi cunoscut, ca voi, sclavia nchisorii, bezna singuratatii, apasarea unei vieti ascunse, a trebuit sa ndure toate mizeriile, toate umilintele, toate njosiri le la lumina zilei, sub soarele nemilos al regalitatii; aceasta e o pozitie scal data n stralucire, unde orice pata pare o dra de noroi, unde orice glorie pare o p ata. Regele a suferit mult, uraste deci mult si e setos de razbunare. Va fi un r ege rau. Nu spun ca va face sa curga snge ca Ludovic al XI-lea sau Carol al IX-le a, caci el nu are de razbunat insulte de moarte; dar si va stoarce supusii de ban i si de averi, caci a cunoscut prea mult saracia si lipsa de bani. mi pun, deci, de la nceput, constiinta la adapost judecnd pe fata meritele si scaderile acestui print, si, daca-l condamn, o fac cu cugetul mpacat. Aramis se opri o clipa. Nu pentru a asculta daca linistea padurii era tot asa de mare, ci pentru a-si rndui si mai bine gndunle n adncul mintii lui, pentru a lasa t imp acestor gnduri sa se ntipareasca puternic n mintea ascultatorului sau. - Dumnezeu face bine tot ceea ce face ? continua episcopul de Vannes ? si de ast a sunt att de patruns n sinea mea, nct m-am socotit totdeauna fericit ca am fost ale s de el ca pastrator al tainei pe care v-am ajutat s-o descoperiti. Acestui Dumn ezeu al dreptatii si al prevederii i trebuia o unealta drza, staruitoare, neclinti ta, pentru a ndeplini o fapta mare. Aceasta unealta sunt eu. Am drzenia, staruinta , convingerea de care e nevoie; crmuiesc un popor misterios care a luat ca ndrepta r porunca nsasi a lui Dumnezeu: Patiens, quia aeternus! ("E rabdator, caci e vesn ic") Printul facu o miscare. - Vad, monseniore ? zise Aramis ? ca ridicati fruntea si ca acest popor pe carel conduc eu va uimeste. Nu stiati ca aveti de-a face cu un rege. Oh, monseniore, regele unui popor umil, al unui popor dezmostenit; umil, fiindca n-are putere d

ect trndu-se; dezmostenit, fiindca totdeauna, aproape totdeauna de cnd e lumea aceas ta, poporul meu nu secera holdele pe care le seamana si nu mannca fructele pe car e le creste. Munceste din greu pentru o abstractie, si aduna toate moleculele put erii lui pentru a zamisli din ea un om si acestui om, cu sudoarea fruntii lui, i n cropeste un nor din care geniul celui ales trebuie sa faca, la rndul sau, un nimb aurit de razele tuturor coroanelor crestinatatii. Iata omul pe care-l aveti ala turi, monseniore. El a venit sa va spuna ca v-a scos din abis cu un scop maret s i ca, n vederea acestui tel maret, vrea sa va ridice deasupra puterilor pamntesti, deasupra lui nsusi. Printul atinse usor cu mna bratul lui Aramis. - mi vorbesti ? zise el ? de ordinul religios al carui sef esti. Din cuvintele du mitale nteleg ca, n ziua cnd vei vrea sa-l darmi din slava pe acela pe care-l vei fi ridicat acolo, ti va fi foarte usor s-o faci si ca tii n mna dumitale fiinta pe ca re abia ai scos-o din bezna. - Alungati asemenea gnduri, monseniore! replica episcopul. N-as ndrazni sa intru nt r-un joc att de primejdios cu alteta voastra regala, daca n-as avea un dublu inte res ca sa cstig partida. n ziua cnd veti fi naltat, veti fi naltat pentru totdeauna. Urcnd, veti arunca la o parte scara pe care ati pasit, o veti face sa se rostogol easca att de departe, nct niciodata ea nu se va mai ivi n fata voastra pentru a va r eaminti ca are dreptul la recunostinta. - Oh, domnule! - Exclamatia voastra, monseniore, vine din adncurile inimii. Multumesc. Credeti-m a ca nazuiesc la ceva mai mult dect la recunostinta; sunt ncredintat ca, ajuns aco lo unde trebuie sa fiti, ma veti socoti si mai vrednic nca de a va fi prieten si atunci, mpreuna, vom face, monseniore, lucruri att de mari, nct se va vorbi multa vr eme despre ele, pna peste veacuri. - Spune-mi, domnule, spune-mi fara nconjur, ce sunt eu astazi si ce vrei dumneata sa fiu mine. - Sunteti fiul regelui Ludovic al XIII-lea, sunteti fratele regelui Ludovic al X IV-lea, sunteti mostenitorul direct si legitim al tronului Frantei. Pastrndu-va ln ga el, asa cum l-a pastrat pe Domnul, fratele vostru mai mic, regele si-ar fi re zervat dreptul de a fi suveran legitim. Numai medicii si Dumnezeu puteau sa-i pu na la ndoiala acest drept. Doctorii tin nsa totdeauna mai mult la un rege care est e, dect la unul care nu este. Dumnezeu ar savrsi o greseala facndu-i rau unui print care e un om bun. Dar Dumnezeu a voit sa fiti asuprit si aceasta asuprire va ncu nuneaza astazi rege al Frantei. Aveti deci dreptul de a domni, fiindca acest dre pt vi se contesta, aveti dreptul de a fi recunoscut, fiindca sunteti tinut ascun s; sunteti de snge divin, fiindca nimeni n-a ndraznit sa va verse sngele, asa cum a u facut cu acela al servitorilor vostri. Vedeti, prin urmare, ct de mult a facut, pentru voi acest Dumnezeu pe care l-ati nvinuit de attea ori ca a facut totul mpot riva voastra. V-a nzestrat cu trasaturile, cu talia, cu vrsta si cu vocea fratelui vostru si toate motivele asupririi voastre vor deveni motivele unei naltari triu mfale. Mine, poimine, cu primul prilej, fantoma regala, umbra vie a lui Ludovic al XIV-lea, va veti aseza pe tronul sau, de unde vointa lui Dumnezeu, ncredintata s pre ndeplinire unui brat omenesc, l va fi aruncat pentru totdeauna. - nteleg ? rosti printul ? dar nu trebuie sa fie varsat sngele fratelui meu. - Veti fi singurul judecator al soartei lui. - Taina aceea, folosita n dauna mea... - O veti folosi, la rndu-va, mpotriva lui. Ce-a facut el pentru a o ascunde? V-a a scuns. Asemanare vie cu el, ati fi dat pe fata complotul lui Mazarin si al Anei de Austria. Voi, printul meu, veti avea acelasi interes sa-l ascundeti pe cel ce va va semana ca prizonier, asa cum voi i semanati lui ca rege. - Ma ntorc la cele ce te-am mai ntrebat. Cine-l va tine ascuns? - Cei ce v-au tinut ascuns pe voi. - Dumneata cunosti aceasta taina, de care te-ai folosit spre a-mi veni n sprijin. O mai cunoaste cineva? - Regina-mama si doamna de Chevreuse. - Ce vor face ele? - Nimic, daca veti voi asa. - Cum asta?

- Cum au sa va recunoasca ele, daca veti face n asa fel nct sa nu fiti recunoscut? - Ai dreptate. Sunt nsa piedici mai greu de trecut. - Care, printe? - Fratele meu e nsurat; nu pot sa iau sotia fratelui meu. - Voi face ca o despartire sa fie ncuviintata de Spania; e n interesul politicii v oastre viitoare, al moralei umane. Tot ce va fi cu adevarat nobil si cu adevarat de folos pe lumea aceasta, va fi de parerea noastra. - Regele, ntemnitat, va vorbi. - Cui vreti sa vorbeasca? Zidurilor? - Numesti ziduri oamenii n care ti vei pune ncrederea? - La nevoie, da, alteta voastra regala. De altminteri... - De altminteri...? - Vream sa spun ca vointa lui Dumnezeu nu se opreste la jumatatea drumului. Toat e planurile de aceasta nsemnatate sunt ntregite de rezultate, ca ntr-un calcul geom etric. Regele, ntemnitat, nu va fi pentru voi o stnjenire, asa cum ati fost voi pe ntru regele care domnea. Dumnezeu a zamislit acest suflet plin de ambitie si de nerabdare. Pe urma l-a molesit, l-a slabit, coplesindu-l cu onoruri si cu obisnu inta puterii suverane. Dumnezeu, care vrea ca ncheierea acelui calcul geometric d e care am avut cinstea de a va pomeni sa fie urcarea voastra pe tron si nfrngerea celor ce va stateau mpotriva, a hotart ca nvinsul sa-si sfrseasca repede suferintele , dupa sfrsitul suferintelor voastre. A pregatit deci acest suflet si acest trup pentru o agonie ct mai scurta. Aruncat n temnita ca un muritor de rnd, nchis mpreuna cu ndoielile voastre, lipsit de orice, obisnuindu-va cu o viata aspra, voi ati re zistat. Dar fratele vostru, captiv, dat uitarii, ndepartat de placeri, nu va pute a sa ndure aceasta ocara si Dumnezeu i va lua sufletul la timpul voit, adica foart e curnd. n acest moment al sumbrei analize a lui Aramis, o pasare de noapte scoase din adnc ul tufisurilor acel croncanit jalnic si prelung ce face sa tresara orice vietate din jur. - l voi surghiuni pe regele detronat ? zise Filip strabatut de un fior ? va fi ma i omeneste asa. - Bunul plac al regelui va hotar n aceasta privinta ? raspunse Aramis. Deocamdata, am pus bine problema? Am gasit bine rezolvarea, potrivit dorintelor si preveder ilor altetei voastre regale? - Da, domnule, da; n-ai uitat nimic, dect poate doua lucruri. - Primul...? - Sa vorbim cu aceeasi sinceritate de care am dat dovada n convorbirea noastra de pna acum; sa vorbim despre cauzele care pot duce la naruirea sperantelor pe care ni le facem; sa vorbim despre primejdiile care ne pasc. - Vor fi mari, nesfrsite, ngrozitoare, de nenvins, daca, dupa cum v-am spus, totul nu ne va ajuta sa le reducem la zero. Nu vor exista primejdii nici pentru voi, n ici pentru mine, daca staruinta si vointa altetei voastre regale vor fi deopotri va de mari ca aceasta desavrsita asemanare cu regele pe care v-a dat-o natura. Va repet, nu exista primejdii, ci numai piedici. Dar acest cuvnt din urma, care se n tlneste n toate limbile, eu nu l-am nteles niciodata; daca as fi rege, as pune sa f ie sters din graiul omenesc, ca fiind absurd si de prisos - Ba da, domnule, e o piedica foarte serioasa, o primejdie de nenlaturat, pe care o uiti. - Ah! facu Aramis. - E constiinta care striga, sunt remuscarile care sfsie. - Da, e adevarat ? zise episcopul ? e slabiciunea inimii, de ea mi amintiti. Oh, aveti dreptate, e o piedica uriasa, recunosc. Calul care se teme de sant, cade n el si moare! Omul care ncruciseaza spada tremurnd, lasa spadei inamice locuri nepa zite de propria-i spada, prin care cea a inamicului si gaseste repede drum! E ade varat! E adevarat! - Dumneata ai vreun frate? l ntreba tnarul pe Aramis. - Sunt singur pe lume ? raspunse acesta cu un accent sec si precis ca o descarca re de pistol. - Dar iubesti pe cineva pe aceasta lume? adauga Filip. - Pe nimeni... Ba da, pe alteta voastra regala.

Tnarul print se cufunda ntr-o tacere att de adnca, nct suierul rasuflarii lui i se par ea un zgomot asurzitor lui Aramis. - Monseniore ? relua atunci acesta din urma ? n-am spus nca tot ceea ce aveam sai spun altetei voastre regale; nu i-am oferit nca printului meu tot ceea ce am pe ntru el, ca sfaturi binevenite si ca ajutorare de folos. Nu e vorba de a arunca o raza de lumina n ochii celui care iubeste ntunericul; nu e vorba de a pune tunur ile sa bubuie n urechile omului blnd care ndrageste linistea si cmpia. Monseniore, a m pregatita n gndurile mele ntreaga voastra fericire; am s-o las sa cada de pe buze le mele, culegeti-o cu rvna, pentru voi, care iubiti att de mult cerul albastru, cm piile nverzite si aerul curat. Cunosc o tara a bucuriilor, un paradis nestiut de nimeni, un colt de lume unde, singur, liber, necunoscut, printre copaci, printre flori, lnga apele limpezi, veti uita toate mizeriile pe care nebunia omeneasca, ispita a lui Dumnezeu, vi le-a nfatisat adineauri. Oh, ascultati-ma, printe, nu b at cmpii! Am un suflet si eu, nct ghicesc prapastia dintr-al vostru. Nu va voi lua nestiutor pentru a va arunca n vrtejul vrerilor mele, al capriciului sau al ambiti ei mele. Totul sau nimic. Sunteti strivit, sunteti aproape mistuit de surplusul de aer pe care a trebuit sa-l trageti n piept ntr-un singur ceas de libertate. E u n semn pentru mine ca nu vreti sa continuati a respira n felul acesta, larg, adnc. Sa ne oprim deci la o viata mai simpla, mai potrivita cu puterile noastre. Dumn ezeu mi-e martor, jur pe atotputernicia lui ca vreau sa va ofer fericirea prin v iata pe care v-o propun. - Vorbeste, vorbeste! rosti printul cu o nsufletire ce-l facu pe Aramis sa ramna p e gnduri. - Cunosc ? relua prelatul ? n Bas-Poitou un canton despre a carui existenta nu st ie nimeni n Franta. Un tinut de douazeci de leghe ? e foarte mult, nu-i asa? Doua zeci de leghe, monseniore si toate acoperite de ape, de pasuni si de lunci; totu l presarat cu insule mpadurite. Aceste ostroave nesfrsite, nvaluite n stufisuri ca nt r-o mantie groasa, dorm linistite si tacute sub mngierile dulci ale soarelui. Doar cteva familii de pescari le strabat alene cu lotcile lor mari, din lemn de plop sau de arin, ale caror funduri sunt captusite cu rogoz si al caror nvelis e mpleti t din trestii viguroase. Aceste barci, aceste bordeie plutitoare, se misca la ntmp lare, purtate ncoace si ncolo de suflarea vntului. Cnd se lovesc de un tarm, nimeni nu prinde de veste si lovitura e att de usoara, nct pescarul care doarme nauntru nic i nu se trezeste macar din somn. Iar cnd vrea el sa opreasca la mal, o face pentr u ca a vazut acolo crduri de cristei sau de nagti, de rate sau de cufundari, de li site sau de sitari, pe care le vneaza cu capcane sau cu plumbi de muscheta; ct des pre lostritele argintate, tiparii fiorosi, stiucile fsnete, bibanii aurii sau fum urii, acestia cad cu miile n plase. N-ai dect sa alegi pestii cei mai buni si mai grasi si sa arunci restul n apa. Niciodata un om de la oras, niciodata un soldat, niciodata un strain n-a calcat n acest tinut. Soarele aici e blnd si dulce. Anumi te povrnisuri sustin vita de vie si hranesc cu o seva darnica ciorchinii de strug uri negri sau albi. O data pe saptamna, o barca aduce de la cuptorul care lucreaz a pentru toti pinea calda si aurie al carei miros se simte de departe. Veti trai acolo ca un om din timpurile stravechi. Mai mare peste cinii flocosi, stapn al und itelor, al muschetelor si al frumoasei casute de stuf, veti trai acolo n belsugul vnatoarei, departe de orice primejdie; veti petrece astfel ani dupa ani, pna cnd, schimbat, de nerecunoscut, i veti cere lui Dumnezeu sa va harazeasca o alta soart a. Sunt n acest sac o mie de pistoli, monseniore; mai mult dect trebuie pentru a c umpara tot tinutul de care v-am vorbit; mai mult dect trebuie pentru a trai acolo un numar de ani egali ca numar cu zilele pe care le are un om de trait; mai mul t dect trebuie pentru ca sa fiti cel mai bogat, cel mai liber si cel mai fericit din mprejurimi. Primiti-i asa cum vi-i ofer, cu sinceritate, cu voiosie. ndata, de la trasura n care ne aflam, vom desprinde doi cai, iar mutul, servitorul meu, va va conduce, mergnd noaptea, dormind ziua, pna n tinutul despre care va vorbesc si astfel voi avea macar multumirea ca i-am facut printului meu serviciul pe care e l si l-a ales. Voi fi facut astfel un om fericit. Dumnezeu va fi mai multumit de mine dect daca as fi facut un om puternic. Asta, de altminteri, e si mai greu! E i bine, ce raspundeti, monseniore? Iata banii. Oh, nu sovaiti! n Poitou nu exista nimic de care sa va temeti, dect doar sa nu va mbolnaviti de friguri. Dar si atun ci, vracii din tinut va vor lecui n schimbul pistolilor vostri. Pe cnd dincolo, ur

mnd cealalta cale, sunteti amenintat sa fiti asasinat pe un tron sau sugrumat ntro nchisoare. Pe sufletul meu o spun, acum, dupa ce am cntarit bine cele doua cai, pe viata mea, mi-ar fi greu sa aleg! - Domnule ? raspunse tnarul print ? nainte de a lua o hotarre, lasa-ma sa cobor din trasura, sa fac ctiva pasi pe pamnt si sa ascult glasul acela pe care Dumnezeu l p une sa vorbeasca n natura cea libera. Zece minute, si-ti voi da raspunsul. - Coborti, monseniore ? zise Aramis nclinndu-se cu foarte mult respect, att de solem n si de maiestuos fusese glasul celui ce se rostise astfel. Capitolul XIII Coroana si tiara

Aramis coborse din trasura naintea tnarului si-i tinea usa deschisa. l vazu punnd pic iorul pe iarba cu o tresarire din tot trupul si facnd ctiva pasi nesiguri, aproape mpleticindu-se. Ai fi zis ca bietul detinut nu era obisnuit sa umble pe pamntul a cesta al oamenilor. Era n 15 august, catre ceasurile unsprezece seara; nori mari ce prevesteau furtun a acoperisera cerul si sub perdeaua lor groasa disparea orice urma de lumina, or ice colt de zare. De-abia daca se puteau deslusi marginile cararii de tufisurile nvaluite ntr-o umbra adnca si neagra, ce devenea, dupa o scrutare mai ndelungata, c eva mai limpede n aceasta ntunecime completa. Dar miresmele ce se ridicau din iarb a, laolalta cu celelalte, mai puternice si mai patrunzatoare, pe care le mprastia u trunchiurile stejarilor, vazduhul cald si nvaluitor ce-l mbia pentru prima data dupa attia ani de temnita, aceasta nespusa bucurie a libertatii n mijlocul naturii vorbeau ntr-un grai att de ispititor pentru print, nct orict ar fi vrut sa se stapnea sca, am spune chiar orict ar fi cautat sa-si ascunda aceasta tresarire despre car e am ncercat sa ne facem o idee, el se lasa n voia tulburarii sale si scoase un su spin de fericire. Apoi, ncetul cu ncetul, si ridica n sus capul ngreunat de gnduri si respira cu lacomie valurile de aer ncarcate de arome ce-i mngiau fata nviorata. ncruc isndu-si bratele la piept, ca pentru a-l tine strns sa nu plesneasca sub povara ac estei mari fericiri, sorbea cu nesat aerul necunoscut de el, ce adia n noapte sub bolta copacilor nalti. Cerul pe care-l contempla, apele pe care le auzea murmurnd , vietatile pe care le simtea fosnind n jurul lui, nu erau toate astea adevarata realitate? Aramis nu era oare un nebun, creznd ca se mai afla si altceva la care ar putea sa viseze el cumva pe lumea aceasta? Aceste tablouri mbatatoare ale vietii de la tara, straine de griji, de temeri si constrngeri, acest noian de zile fericite ce atta fara ncetare orice imaginatie tnar a, iata cea mai vajnica mreaja de care se poate agata un nenorocit captiv, rapus de lespezile nchisorii, galbejit de aerul att de dramuit al Bastiliei. Era mreaja pe care, ne amintim, i-o nfatisase Aramis, oferindu-i totodata si cei o mie de p istoli, aflati n trasura, dimpreuna cu acel Eden ncntator pe care-l ascundeau de oc hii lumii pustiurile din Bas-Poitou. Asa gndea Aramis, n timp ce urmarea, cu o tul burare greu de descris, mersul mpovarat de fericire al lui Filip, pe care-l vedea cufundndu-se tot mai mult n negura sovaielilor lui. ntr-adevar, tnarul print, adncit n meditatiile sale, nu mai atingea pamntul dect cu pi cioarele, pe cnd sufletul lui, naltat la picioarele lui Dumnezeu, l ruga sa arunce o raza de lumina peste aceasta nehotarre din care trebuia sa izvodeasca viata sau moartea sa. Aceasta clipa fu chinuitoare pentru episcopul de Vannes. El nu se mai aflase pna atunci n prezenta unei att de mari nefericiri. Sufletul lui de otel, obisnuit sa s e loveasca n viata de piedici usor de nfrnt si care nu se socotise niciodata neputi ncios sau nvins, avea oare sa dea gres acum, n acest plan maret al sau, din pricin a ca nu prevazuse nrurirea pe care o aveau asupra unui trup omenesc cteva frunze de copaci mbalsamate de ctiva litri de aer? Aramis, tintuit locului de fiorul ndoielilor sale, urmarea ndeaproape lupta durero asa a lui Filip, care se zbatea ntre cei doi ngeri misteriosi. Acest supliciu tinu zece minute, att ct i ceruse tnarul. n rastimpul acestei eternitati, Filip nu nceta s a priveasca cerul cu ochi rugatori, tristi si nlacramati. Aramis nu nceta sa-l priveasca pe Filip cu ochi lacomi, nvapaiati, mistuitori.

Deodata, capul tnarului se nclina. Gndurile i coborra din nou pe pamnt. Privirea i se aspri, fruntea i se brazda, gura i se narma cu un curaj salbatic; apoi privirea i se aprinse din nou. Dar, de asta data, n ea se zarea arznd flacara splendorilor l umesti; de asta data, ea semana cu privirea lui Satan pe vrful muntelui, cnd i arat a lui Isus mparatiile si puterile pamntesti ca sa-l poata ispiti mai usor. Ochiul lui Aramis redeveni pe att de blnd, pe ct de ntunecat fusese. Atunci, Filip, apucndul de mna cu o miscare zorita si nervoasa, zise: - Haide, sa mergem acolo unde se gaseste coroana Frantei. - Aceasta e hotarrea voastra, printe? ntreba Aramis. - Da, hotarrea mea. - De nestramutat? Filip nici macar nu raspunse, ci l privi cu ncruntare pe episcop, ca si cum l-ar f i ntrebat daca e cu putinta ca un om sa-si schimbe vreodata parerea. - Aceasta privire e ncarcata de focul ce defineste un mare caracter ? zise Aramis aplecndu-se spre mna lui Filip. Veti fi mare, monseniore, va ncredintez de asta. - Sa reluam, daca vrei, convorbirea de acolo de unde am lasat-o. Ti-am spus, mi se pare, ca voiam sa ma nteleg cu dumneata asupra a doua puncte; n ce priveste pri mejdiile sau piedicile, acest punct e lamurit. Celalalt se refera la conditiile pe care mi le vei pune. E rndul dumitale sa vorbesti, domnule d'Herblay. - Conditiile, printe? - Fara ndoiala. N-ai sa ma opresti din drum pentru un asemenea amanunt si n-ai sa -mi aduci jignirea de a presupune ca te cred strain de orice interes n aceasta af acere. Asa ca, fara nconjur si fara teama, dezvaluie-mi gndurile dumitale. - Iata-le, monseniore. Odata rege... - Cnd va fi asta? - Asta va fi mine seara. Vreau sa zic, n toiul noptii. - Explica-mi cum. - Voi pune mai nti o ntrebare altetei voastre regale. - Pune. - Am trimis altetei voastre un om al meu de ncredere, nsarcinat sa va nmneze un caie t cu nsemnari scrise marunt, asternute pe hrtie cu toata grija, nsemnari menite sa ajute pe alteta voastra sa cunoasca bine toate persoanele care alcatuiesc sau vo r alcatui curtea voastra. - Am citit toate acele nsemnari. - Cu atentie? - Le stiu pe dinafara. - Si le-ati si nteles? Iertati-ma, mi ngadui sa pun o astfel de ntrebare unui biet u itat din temnita de la Bastilia. Nu mai ncape ndoiala ca, n opt zile, bucurndu-va de libertate si de toata puterea ce vi se cuvine, nu va mai fi nevoie sa ntreb nimi c n fata unei ntelepciuni ca a voastra. - Atunci, ntreaba-ma; vreau sa fiu scolarul pe care nvatatul sau preceptor l pune s a repete lectia pe care trebuie sa o stie bine. - nti despre familia voastra, monseniore. - Despre mama mea, Ana de Austria? Despre amaraciunile ei, despre trista ei boal a? Oh, o cunosc, o cunosc! - Dar al doilea frate al vostru? zise Aramis nclinndu-se. - Ai adaugat la acele nsemnari niste portrete att de bine schitate, desenate, zugr avite, nct, multumita lor, am recunoscut pe toti oamenii pe care nsemnarile dumital e mi i-a nfatisat, cu caracterele, tabieturile si povestea vietii lor. Domnul, fr atele meu, e un barbat frumos, oaches, cu obrazul palid; n-o iubeste pe sotia lu i, Henriette, pe care eu, Ludovic al XIV-lea, am iubit-o putin, o mai iubesc nca din cochetarie, cu toate ca m-a facut sa plng mult n ziua cnd voia s-o izgoneasca p e domnisoara de La Vallire. - Sa fiti cu bagare de seama n preajma acesteia ? zise Aramis. l iubeste cu adevar at pe actualul rege. E greu sa nseli ochii unei femei care iubeste. - E blonda, are ochi albastri si dragostea din ei ma va face s-o recunosc usor. E putin schioapa si scrie n fiecare zi cte o scrisoare, la care eu i raspund prin d omnul de Saint-Aignan. - Pe acesta l cunoasteti? - Ca si cum l-as vedea si stiu pe deasupra ultimele versuri pe care mi le-a facu

t, ca si cele pe care i le-am compus eu, ca raspuns la ale lui. - Foarte bine. Pe ministrii vostri i cunoasteti? - Colbert, un chip urt si ntunecat, nsa destept; are un cap mare, greu, cu parul ca zndu-i peste frunte; dusmanul de moarte al domnului Fouquet. - Ct despre acesta, sa nu ne mai ostenim. - Nu, deoarece, asa dictnd mprejurarile, mi vei cere sa-l trimit n surghiun, da? Aramis, cuprins de admiratie, se multumi sa raspunda: - Veti fi foarte mare, monseniore! - Vezi dar ? adauga printul ? ca stiu bine lectia si, cu ajutorul lui Dumnezeu, apoi cu al dumitale, nu ma voi nsela niciodata. - Dar mai exista o pereche de ochi destul de primejdiosi, monseniore. - Da, capitanul de muschetari, domnul d'Artagnan, prietenul dumitale. - Prietenul meu, n-am ncotro! - Cel care a nsotit-o pe La Vallire la Chaillot, cel care i l-a dus pe Monck, nchis ntr-o lada, regelui Carol al II-lea, cel care a slujit-o att de bine pe mama, cel caruia coroana Frantei i datoreaza att de mult, nct i datoreaza totul. mi vei cere oa re sa-l trimit si pe acesta n exil? - Niciodata, sire. D'Artagnan e un om caruia, la momentul potrivit, ma nsarcinez sa-i spun totul; dar feriti-va de el, caci, daca ne descopera nainte de a-i dezva lui taina, voi sau eu, vom fi prinsi sau ucisi. E un om care nu stie multe. - Voi tine seama. Vorbeste-mi de domnul Fouquet. Ce vrei sa faci cu el? - nca o clipa, va rog, monseniore. Iertati-ma daca par lipsit de respect punndu-va mereu ntrebari. - E datoria dumitale s-o faci, mai mult chiar, e dreptul dumitale. - nainte de a trece la domnul Fouquet, n-as vrea sa uit de un alt prieten al meu. - Domnul du Vallon. Hercule al Frantei. Ct despre acesta, soarta lui e asigurata. - Nu, nu despre el voiam sa vorbesc. - Despre contele de La Fre, atunci? - Si despre fiul lui, fiul nostru, al tuturor patru. - Baiatul acela care se topeste de dragoste pentru La Vallire, pe care fratele me u i-a rapit-o ntr-un chip neloial! Fii linistit, voi sti cum sa fac ca sa i-o dau napoi. Spune-mi un lucru, domnule d'Herblay: poti uita jignirile, atunci cnd iube sti? Poti ierta o femeie care te-a tradat? Intra asta n obiceiurile francezilor? Este asta o lege a inimii omenesti? - Un barbat care iubeste asa de tare, cum iubeste Raoul de Bragelonne, sfrseste p rin a uita pacatul iubitei lui; dar nu stiu daca Raoul va uita. - Voi avea eu grija de asta. Atta e tot ce voiai sa-mi spui despre prietenul dumi tale? - Atta tot. - Sa ne ntoarcem acum la domnul Fouquet. Ce te gndesti sa fac cu el? - Sa ramna, ca si n trecut, intendent superior, va rog chiar. - Fie! Dar acum el e prim-ministru. - Nu ntru totul. - i va trebui totusi un prim-ministru unui rege nepriceput si ncurcat, cum voi fi eu. - Maiestatii voastre i va trebui un prieten. - Nu am dect unul, pe dumneata. - Veti avea si altii mai trziu; dar nici unul mai devotat, nici unul cu mai multa rvna pentru gloria noastra. - Dumneata vei fi primul meu ministru. - Nu asa de repede, monseniore. Asta ar strni prea multa uimire si ar da de banui t. - Domnul de Richelieu, primul ministru al bunicii mele, Maria de Medicis, nu era dect episcop de Luon, asa cum dumneata esti episcop de Vannes. - Vad ca alteta voastra regala s-a folosit din plin de nsemnarile mele. Aceasta d esavrsita putere de patrundere ma umple de bucurie. - Stiu ca domnul de Richelieu, datorita protectiei reginei, a ajuns repede cardi nal. - Va fi mai bine ? zise Aramis nclinndu-se ? ca eu sa nu fiu prim-ministru dect dup a ce alteta voastra regala ma va fi numit cardinal.

- Vei fi, nainte de doua luni, domnule d'Herblay. Dar asta va fi prea putin pentr u dumneata. N-ai sa ma superi cerndu-mi mai mult, si-ai sa ma mhnesti multumindu-t e cu att. - Asadar, pot spera la ceva mai mult, monseniore? - Spune, spune! - Domnul Fouquet nu va conduce mereu afacerile statului; va mbatrni repede. Iubest e placerile, pe care astazi i le mai ngaduie munca sa, datorita restului de tiner ete de care se mai bucura; dar aceasta tinerete atrna de prima amaraciune sau de prima boala ce-l va lovi. l vom cruta de amara-ciuni, fiindca e un om galant si o inima nobila. Dar nu-l vom putea feri de boala. De aceea, hotarrea e luata. Dupa ce veti fi platit toate datoriile domnului Fouquet, dupa ce veti fi nsanatosit f inantele, domnul Fouquet va putea ramne rege la curtea sa de poeti si de pictori; noi l vom fi facut bogat. Atunci eu, ajuns prim-ministru al altetei voastre rega le, ma voi putea gndi la interesele mele si ale voastre. Tnarul i arunca o privire lunga interlocutorului sau. - Domnul de Richelieu, despre care vorbim ? zise Aramis ? a facut greseala foart e mare de a-si lua sarcina sa guverneze numai Franta. A lasat doi regi, pe regel e Ludovic al XIII-lea si pe el nsusi, sa stea amndoi pe un singur tron, cnd putea s a-i aseze mai comod pe doua tronuri diferite. - Pe doua tronuri? zise tnarul ngndurat. - ntr-adevar ? continua n liniste Aramis ? un cardinal prim-ministru al Frantei, a jutat de favoarea si de bunavointa regelui preacrestin, un cardinal caruia regel e, stapnul sau, i ncredinteaza tezaurul, armata, sfetnicii sai, acest om ar face o n doita greseala folosind numai ntre granitele Frantei toate puterile pe care le ar e la-ndemna. Voi, de altfel ? adauga Aramis aruncndu-si privirea pna n adncul ochilor lui Filip ? voi nu veti fi un rege ca parintele vostru, blnd, moale, obosit de t oate; veti fi un rege care va sti sa se impuna si sa conduca; nu veti tine seama de statele voastre; eu va voi stnjeni aici. Totusi, niciodata prietenia noastra nu trebuie sa fie nu zic destramata, dar nici macar ntunecata de vreun gnd ascuns. Eu va voi fi dat tronul Frantei, voi mi veti da tronul Sfntului Petru. Cnd bratul vostru leal, hotart si puternic va avea ca sprijin bratul unui papa, asa cum voi fi eu si Carol Quintul, care a stapnit doua treimi din lume si Carol cel Mare, ca re a stapnit-o n ntregime, vor ramne mai prejos de naltimea taliei voastre. Eu n-am a liante, n-am prejudecati, eu nu va ndemn la persecutii mpotriva ereticilor, eu nu va voi arunca n razboaie de familie. Eu voi spune: "Sa mpartim amndoi universul: mi e, sufletele, voua, trupurile". Si cum eu voi muri cel dinti, ma veti mosteni. Ce spuneti de planul meu, monseniore? - Spun ca ma faci fericit si mndru numai ascultndu-te si ntelegndu-te, domnule d'Her blay. Vei fi cardinal; apoi, cardinal fiind, vei fi primul meu ministru. Dupa ac eea, mi vei arata ce trebuie sa fac spre a te alege papa si voi face. Cere-mi gar antii, daca vrei. - De prisos. Nu voi face nimic, fara a va ajuta pe voi sa cstigati ceva; nu voi u rca nici o treapta, fara a va ridica pe voi si mai sus; voi sta totdeauna destul de departe de voi, pentru a nu va strni pizma, voi fi totdeauna destul de aproap e spre a va pastra ceea ce ati cstigat si a va ngriji prietenia. Toate nvoielile di n lumea aceasta se rup din pricina ca interesul comun ce le leaga tinde sa atrne numai ntr-o parte. Asta nu se va ntmpla niciodata ntre noi. De aceea, n-am nevoie de garantii. - Asadar... fratele meu... va disparea... Si cum? - Foarte simplu. l vom lua din patul lui, cu ajutorul unei scnduri care se misca l a o atingere de deget. Adormit sub coroana, se va trezi n captivitate. Ramas sing ur, veti porunci din acel moment si nu veti avea alt interes mai mare, dect sa ma pastrati n apropierea voastra. - Asa e. Iata mna mea, domnule d'Herblay. - ngaduiti-mi sa ngenunchez cu tot respectul naintea voastra, sire. Ne vom mbratisa n ziua cnd si unul si altul vom avea pe frunte, voi coroana, eu tiara. - mbratiseaza-ma chiar acum si fii mai mult dect un mare geniu, mai mult dect un ge niu sublim si priceput: fii bun pentru mine, fii parintele meu! Aramis era ct pe-aci sa se nduioseze auzindu-l vorbind astfel. I se paru ca-si sim te inima nvaluita de o boare necunoscuta pna atunci; dar aceasta impresie se sters

e repede. "Parintele sau! gndi el. Da, Sfntul Parinte!" Si se urcara din nou n trasura care porni n goana pe drumul spre Vaux-le-Vicomte. Capitolul XIV Castelul de la Vaux-le-Vicomte

Castelul de la Vaux-le-Vicomte, asezat la o leghe departare de Melun, fusese cla dit de Fouquet n anul 1653. Pe vremea aceea se gaseau putini bani n Franta. Mazari n luase grosul, iar Fouquet risipea ce mai ramasese. Dar, cum unii oameni au cus ururi fecunde si vicii utile, Fouquet, bagnd milioanele n acest palat, gasise pril ejul de a strnge laolalta trei barbati ilustri: Levau, arhitectul edificiului, Le Ntre, creatorul gradinilor si Le Brun, decoratorul apartamentelor. Daca palatul de la Vaux avea un cusur ce-ar fi putut sari n ochi, era aspectul lu i maret si semetia sa gratioasa; este nca si astazi de pomina numarul mare de stnj eni ai acoperisului, a carui reparatie nseamna n zilele noastre ruina unor averi c e nu se mai compara cu cele de altadata, ca ntreaga noastra epoca. Vaux-le-Vicomte, dupa ce ai trecut dincolo de marea lui poarta de fier, sustinut a de cariatide, te ntmpina cu principala sa constructie din vasta curte de onoare, nconjurata de santuri adnci, de-a lungul carora se nalta o puternica centura de pi atra. Nimic mai nobil dect aripa din mijloc, proptita pe un peron ca un rege pe t ronul sau, avnd n jurul ei patru pavilioane care formeaza colturile si ale caror i mense coloane ionice se ridica maiestuoase pna la streasina edificiului. Frizele m podobite cu arabescuri si frontoanele ce ncununeaza pilastrii evoca pretutindeni bogatia si gratia. Turnurile, profilndu-se deasupra tuturor acestora, dau amploar e si maretie. Aceasta casa, zidita de un supus al regelui, se aseamana cu un palat regal mai m ult dect acele palate regale pe care Wolsey se socotea dator sa i le ofere stapnul ui sau, de teama ca nu cumva sa-l faca gelos. Dar daca maretia si gustul stralucesc si se ntrec pe sine ntr-o parte anumita a ac estui palat, daca ceva poate fi preferat desavrsitei ntocmiri a interioarelor, lux ului aurariilor, multimii de statui si de picturi, acesta este parcul, acestea s unt gradinile de la Vaux. Fntnile tsnitoare, adevarate minuni n 1653, sunt nca si ast azi niste minuni; cascadele de acolo au strnit admiratia tuturor regilor si tutur or printilor; ct despre faimoasa grota, tema pentru attea versuri faimoase, salas al acelei vestite nimfe de la Vaux despre care Pellisson vorbea cu La Fontaine, socotim ca e de prisos sa-i mai descriem frumusetile; caci n-am vrea sa strnim pe seama noastra acele critici la care medita pe atunci Boileau: Peste tot numai ghirlande, pretutindeni astragale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . nct abia te poti misca pe cararile gradinii. Noi ne vom multumi, ca Despraux , sa intram n acest parc n vrsta numai de opt ani, a le carui creste, de pe-acum superbe, se mbaiau purpurii n primele raze ale soarelu i. Le Ntre grabise placerea lui Mecena: toate rasadurile dadusera arbori de doua ori mai mari, datorita ngrijirilor si ngrasamintelor active. Orice copac din mpreju rimi ce fagaduia sperante deosebite fusese scos din pamnt cu radacini cu tot si t ransplantat n parc. Fouquet putea sa cumpere destui copaci ca sa-si mpodobeasca pa rcul, de vreme ce cumparase trei sate, cu tot ce se afla n jurul lor, ca sa-l mar easca. Domnul de Scudry spune despre acest palat ca, pentru a-i uda gradinile, domnul Fo uquet mpartise un ru ntr-o mie de suvoaie si reunise o mie de suvoaie n caderi de ap a. Acelasi domn de Scudry mai spune si altele, n Cllia sa, despre acest palat, ale carui frumuseti le descrie n amanuntime. Noi nsa vom fi mai ntelepti si-i vom trimi te pe cititorii curiosi la Vaux, n loc sa-i trimitem la Cllia. Cu toate ca sunt to t attea leghe de la Paris la Vaux, cte volume are Cllia. Aceasta splendida resedinta era pregatita sa-l primeasca pe cel mai mare rege di n lume. Prietenii domnului Fouquet si adusesera aici, unii actorii lor si decorur ile, altii sculptorii si pictorii, altii penele lor ascutite cu maiestrie. Era v

orba de o adevarata ntrecere a talentelor. Cascadele nvolburate, desi populate cu nimfe, revarsau o apa mai limpede dect clestarul; ele raspndeau asupra tritonilor si nereidelor de bronz valuri de spuma ce se irizau n vapaia soarelui stralucitor . O armata de servitori alerga n cete prin curtile si prin coridoarele lungi, n ti mp ce Fouquet, sosit abia n dimineata aceea, se plimba tacticos, dar cu bagare de seama, dnd ultimele ordine, dupa ce intendentii se prezentasera n fata lui. Era, dupa cum am spus, n ziua de 15 august. Soarele cadea din plin pe umerii zeil or de marmura si de bronz; el ncalzea apa n bazine si cocea n livezi acele magnific e piersici de care regele si va aminti cu regret cincizeci de ani mai trziu, atunc i cnd, la Marly, gustnd minunatele soiuri aduse din gradinile sale, care costasera Franta de doua ori mai mult dect costase Vaux, marele rege i spusese cuiva: - Dumneata esti prea tnar ca sa fi mncat piersici din livezile domnului Fouquet! O, amintire! O, trmbite ale faimei! O, glorie a acestei lumi! Acela care pretuia att de bine meritele cuiva, acela care si nsusise mostenirea lui Nicolas Fouquet, a cela care i-i luase pe Le Ntre si pe Le Brun, acela care-l trimisese pentru toata viata ntr-o nchisoare de stat, acela nu-si amintea dect de piersicile dusmanului s au nvins, rapus, uitat! n zadar aruncase Fouquet treizeci de milioane n bazinele sa le, n ciopliturile sculptorilor, n scrierile poetilor, n buzunarele pictorilor sai, creznd ca astfel va face sa se vorbeasca despre el! O piersica rumena si carnoas a atrnata ntre araci, sub limbile verzi ale frunzelor ascutite, aceasta farma de ma terie vegetala, pe care un vierme o roade pe dinauntru, i era de-ajuns marelui re ge pentru a trezi n amintirea lui umbra ndurerata a ultimului intendent superior a l Frantei. Binenteles ca Aramis fusese acela care mpartise marea armata de servitori, care av usese grija sa puna paznici la intrari si sa pregateasca apartamentele, Fouquet nemaiocupndu-se dect de ansamblu. Ici, Gourville i arata cum fusesera asezate focur ile de artificii; dincolo, Molire l conducea prin teatru; si, n sfrsit, dupa ce vizi tase capela, saloanele, gale-riile, Fouquet cobora istovit, cnd l zari pe Aramis l a capatul scarii. Prelatul i facu un semn. Ministrul se duse sa-l ntlneasca pe prie tenul sau, care l opri n fata unui mare tablou aproape terminat. Aplecndu-se peste aceasta pnza, pictorul Le Brun, plin de sudoare, mnjit de vopsele, galben de obose ala si de ncordare, arunca ultimele trasaturi cu penelul sau zorit. Era acel faim os portret al regelui, att de asteptat, n costumul de ceremonie pe care Percerin s e ndurase sa i-l arate mai dinainte episcopului de Vannes. Fouquet se aseza n fata acestui tablou, care traia, ca sa spunem asa, n toata pros petimea carnii si n toata molcoma lui caldura. Privi chipul, socoti munca, admira ndelung opera, apoi, negasind o rasplata vrednica de aceasta truda de Hercule, si trecu bratul pe dupa grumazul pictorului si-l mbratisa. Domnul ministru mnjise pr in aceasta un costum de o mie de pistoli, n schimb l facea fericit pe Le Brun. Fu o clipa de mare bucurie pentru artist, dar si o clipa dureroasa pentru domnul Pe rcerin, care se afla la spatele lui Fouquet si admira n pictura lui Le Brun costu mul acela pe care-l facuse pentru maiestatea sa, opera de arta, spunea el, ce nu -si gasea pereche dect n garderoba domnului ministru. Durerea si tnguirile lui fura ntrerupte de semnalul ce se dadu din turnul cladirii . nspre Melun, pe cmpul unde nu se mai afla tipenie de om, paznicii de la Vaux zar isera cortegiul regelui si al reginelor; maiestatea sa intra n Melun urmat de lun gul sir de trasuri si calareti. - ntr-un ceas vor fi aici ? i spuse Aramis lui Fouquet. - ntr-un ceas! raspunse acesta cu un suspin. - Si plebea asta care se ntreaba la ce slujesc serbarile regale ? continua episco pul de Vannes, rznd cu rsul lui prefacut. - Ah, dar asta ma ntreb si eu, care nu fac parte din plebe. - ti voi da raspunsul peste douazeci si patru de ore, monseniore. Acum ia-ti nfati sarea voioasa, caci e o mare zi de bucurie. - Ei bine, crede-ma, daca vrei, d'Herblay ? zise ministrul cu un accent de adnca sinceritate, aratnd cu degetul n zare cortegiul lui Ludovic ? stiu ca el nu ma iub este de loc, nici eu nu-l iubesc prea mult, dar pe masura ce se apropie de casa mea... - Ei bine, ce? - Ei bine, pe masura ce se apropie de casa mea, mi este mai sacru, l simt regele m

eu, mi e aproape scump. - Scump? Da ? rosti Aramis, apasnd pe acest cuvnt, asa cum, mai trziu, avea sa faca abatele Terray cu Ludovic al XV-lea. - Nu rde, d'Herblay; simt ca, daca el ar vrea, l-as iubi cu adevarat pe acest tnar . - Nu mie se cade sa-mi spui asta ? raspunse Aramis ? ci domnului Colbert. - Domnului Colbert! striga Fouquet. Si pentru ce? - Pentru ca, atunci cnd va fi ministru de finante, va face sa ai o pensie din cas eta regelui. Dupa ce arunca aceasta sageata, Aramis saluta. - Unde te duci? l ntreba Fouquet, posomorndu-se deodata. - La mine, sa-mi schimb costumul, monseniore. - Unde esti instalat, d'Herblay? - n camera albastra, de la etajul al doilea. - Aceea care se afla deasupra camerei regelui? - Exact. - Ce te-a ndemnat sa stai acolo? Nici n-ai sa te poti misca! - Toata noaptea, monseniore, eu dorm sau citesc n patul meu. - Dar oamenii dumitale? - Oh, n-am dect o persoana cu mine! - Numai att? - Omul care mi citeste mi-e de ajuns. Cu bine, monseniore, nu te obosi prea mult. Pastreaza-te proaspat pentru sosirea regelui. - Te voi vedea? l voi vedea si pe prietenul dumitale, du Vallon? - L-am instalat alaturi de mine. Se mbraca. Si Aramis, salutnd cu capul si cu un surs, se departa aidoma unui general care ins pecteaza avanposturile dupa ce i s-a dat de veste ca se apropie dusmanul. Capitolul XV Vinul de Melun

Regele intrase n Melun cu gndul doar de a strabate orasul. Tnarului monarh i era set e de placeri. n tot timpul calatoriei, n-o vazuse dect de doua ori pe La Vallire si , dndu-si seama ca nu-i va putea vorbi dect noaptea, n umbra gradinilor, dupa cerem onie, se grabea sa ajunga mai repede la Vaux. Dar el si facuse planul fara sa tin a seama de capitanul sau de muschetari si mai ales de domnul Colbert. Asemenea frumoasei Calipso, care nu se putea consola dupa plecarea lui Ulise, ga sconul nostru nu se putea consola ca nu ghicise motivul pentru care Aramis i ceru se lui Percerin sa-i arate costumele cele noi ale regelui. "Nu ncape ndoiala ? si s punea acest spirit patrunzator n logica lui ? ca episcopul de Vannes, amicul meu, a facut asta cu un anumit scop." Si ncepu sa-si stoarca creierul n fel si chip. Lui d'Artagnan, att de frecat cu toate intrigile de la curte, lui d'Artagnan, car e cunostea situatia lui Fouquet mai bine dect nsusi Fouquet, i ncoltira n minte cele mai nastrusnice banuieli la vestirea acestei serbari care l-ar fi ruinat pe un o m bogat si care devenea cu neputinta, nebuneasca, pentru un om ruinat. Si apoi, prezenta lui Aramis, revenit de la Belle-Isle si numit mare ordonator de catre d omnul Fouquet, amestecul lui necontenit n toate afacerile ministrului, vizitele d omnului de Vannes la Baisemeaux, toate aceste lucruri necurate l framntau adnc pe d 'Artagnan de cteva saptamni ncoace. "Cu niste oameni de teapa lui Aramis ? si spunea el ? nu poti fi cel mai tare dect cu spada n mna. Cta vreme Aramis era un razboinic , mai puteai spera sa-i vii de hac; de cnd si-a pus peste cuirasa o sutana, ne vi ne el de hac noua. Dar ce urmareste oare Aramis?" Si d'Artagnan cazu pe gnduri. " Ce-mi pasa mie, la urma urmei, daca nu vrea dect sa-l rastoarne pe domnul Colbert ?... Caci ce altceva ar putea nazui?" D'Artagnan si freca fruntea, acest pamnt man os din care vrful unghiilor lui scosese adesea attea idei bune si frumoase. Se gndi sa stea de vorba cu domnul Colbert; dar prietenia lui, juramntul lui de altadata l legau nca mult de Aramis. Renunta. De altfel, l ura pe acest om de finante. Ar f i vrut sa-si deschida inima n fata regelui. nsa regele n-ar ntelege nimic din banui elile lui, care n-aveau nici macar o umbra de realitate. Se hotar sa i se adresez

e direct lui Aramis, cu primul prilej cnd l va vedea. "l voi prinde ntre patru ochi si-l voi lua repede, pe nepregatite ? si zise muschetarul. i voi pune mna pe inima si el mi va marturisi... Ce-mi va marturisi? Da, mi va marturisi el ceva, caci, la dracu, ceva tot se ascunde aici!" Mai linistit dupa toate acestea, d'Artagnan si facu pregatirile de calatorie si s e ngriji de casa militara a regelui, destul de slaba nca, ca sa fie bine ntocmita s i ceva mai bine subsidiata, cu toata mica ei componenta. Din toate aceste ncercar i ale capitanului rezulta ca regele se gasi n fruntea muschetarilor sai, a elveti enilor si a unui pichet de soldati francezi, de ndata ce ajunse n apropiere de Mel un. Ai fi zis ca era o mica armata. Domnul Colbert i privea pe acesti oameni de s pada cu multa bucurie. Ar fi vrut nsa ca numarul lor sa fie mai mare cu cel putin o treime. - Pentru ce? ntreba regele. - Pentru a-i face mai multa cinste domnului Fouquet ? raspunse Colbert. "Pentru a-l ruina mai repede!" gndea d'Artagnan. Armata aparu la portile Melunului si crmuitorii orasului i adusera regelui cheile, poftindu-l sa intre la primarie pentru a gusta vinul de onoare. Regele, care vo ia sa treaca mai departe si sa ajunga mai degraba la Vaux, se facu rosu de ciuda . - Cine-i nerodul care mi-a pricinuit aceasta ntrziere? bombani el printre dinti, n timp ce primarul si tinea discursul. - Nu eu ? raspunse d'Artagnan ? cred nsa ca domnul Colbert. Colbert auzi rostindu-i-se numele. - Ce doreste domnul d'Artagnan? ntreba el. - Doresc sa stiu daca dumneata esti cel care a facut ca regele sa zaboveasca la vinul de Brie. - Da, domnule. - Atunci, pentru dumneata a rostit regele un epitet. - Care, domnule? - Nu mai stiu... Asteapta... imbecil... nu, nu... nerod, prost, iata cum s-a pro nuntat maiestatea sa despre cel care avut ideea cu vinul de Melun. D'Artagnan, dupa aceasta isprava, si mngie linistit calul pe coama. Capul mare al d omnului Colbert se zburli ct o banita. Muschetarul, vazndu-l asa de urtit de mnie, n u se multumi cu att. Primarul i dadea nainte; regele se nrosea tot mai tare. - La dracu! zise pe un ton nemultumit d'Artagnan. Regele o sa-si iasa din rabdar i. De unde naiba ti-a venit ideea asta, domnule Colbert? N-ai nimerit-o! - Domnule ? replica financiarul naltnd capul ? ea mi-a fost dictata de zelul meu d e a-l sluji pe rege. - Haidade! - Domnule, Melun e un oras mare, un oras bun, care plateste bine si ar fi de pri sos sa-l nemultumim. - Asa zici dumneata! Eu nsa, care nu sunt financiar, am vazut altceva n ideea dumi tale. - Ce, domnule? - Dorinta de a-i face putin snge rau domnului Fouquet, care se prpaleste acolo, n t urnurile sale, asteptndu-ne. Lovitura fu aspra si si atinse tinta. Colbert se fstci. Se retrase cu capul ntre ume ri. Din fericire, discursul lua sfrsit. Regele bau din vinul de onoare; apoi toat a lumea relua drumul prin mijlocul orasului. Regele si musca buzele, caci noaptea se apropia si orice speranta de a se plimba cu La Vallire se spulbera. Pentru ca ntreaga suita a regelui sa intre n Vaux, ar fi trebuit cel putin patru c easuri, datorita multelor consemne. De aceea, regele, care ardea de nerabdare, l e grabi pe regine, ca sa ajunga la Vaux nainte de caderea noptii; dar n clipa cnd s a porneasca la drum, piedicile sporira. - Ce-ar fi ca regele sa doarma la Melun? i spuse domnul Colbert, n soapta, lui d'A rtagnan. Domnul Colbert era, fara ndoiala, rau inspirat n ziua aceea pentru a-i vorbi astfe l capitanului de muschetari. Acesta ghicise de la nceput ca regele nu mai avea as tmpar. D'Artagnan voia ca regele sa intre n Vaux cu tot alaiul: el tinea deci ca m aiestatea sa sa intre acolo cu ntreaga suita deodata. Pe de alta parte, vedea bin

e ca ntinderile acestea l scoteau din sarite pe nerabdatorul monarh. Cum sa mpace a ceste doua greutati? D'Artagnan i lua lui Colbert vorba din gura si i-o arunca re gelui. - Sire ? zise el ? domnul Colbert ntreaba daca maiestatea voastra nu doreste sa d oarma la Melun. - Sa dorm la Melun? Si pentru ce? striga Ludovic al XIV-lea. Sa dorm la Melun! C ine naiba s-a putut gndi la una ca asta, cnd domnul Fouquet ne asteapta n aceasta s eara? - Ma temeam ? raspunse numaidect Colbert ? ca maiestatea voastra sa nu ntrzie si, d upa eticheta, nu veti putea intra n apartamentele voastre dect dupa ce toate locui ntele vor fi fost luate n primire de furier, iar garnizoana distribuita. D'Artagnan asculta cu urechea atintita, rozndu-si mustata. Reginele auzira si ele . Erau obosite, ar fi vrut sa doarma si mai ales sa-l mpiedice pe rege de a se pl imba, seara, cu domnul de Saint-Aignan si cu doamnele de onoare; caci, ce printe sele vor fi fost instalate n apartamentele lor, doamnele de onoare, dupa ce-si vo r fi terminat serviciul, aveau toata libertatea sa se plimbe. Se vede deci ca toate aceste interese, transformndu-se n vapori, aveau sa produca nori, iar norii, furtuna. Regele n-avea mustata, ca sa si-o roada; si musca, n sch imb, nestapnit, mnerul cravasei. Cum sa iasa din ncurcatura? D'Artagnan zmbea nepasa tor; Colbert dadea din umeri. Pe cine sa cada beleaua? - Va fi consultata, n aceasta privinta, regina ? zise Ludovic al XIV-lea salutndule pe doamne. Aceasta atentie din partea lui o maguli pe Maria-Tereza, care era buna si genero asa si care, lasata sa hotarasca, raspunse cu tot respectul: - Eu voi mplini totdeauna cu placere vointa regelui. - Ct timp ne trebuie ca sa ajungem la Vaux? ntreba Ana de Austria, taragannd fiecar e silaba si ducndu-si mna la snul ndurerat. - Un ceas pentru trasurile maiestatilor lor ? raspunse d'Artagnan ? pe niste dru muri destul de frumoase. Regele l sageta cu o privire. - Un sfert de ceas pentru rege ? se grabi sa adauge muschetarul. - Vom ajunge pe lumina ? zise Ludovic al XIV-lea. - Dar instalarea casei militare ? obiecta cu blndete Colbert ? l va face pe rege s a ntrzie, orict de mult s-ar grabi. "Dobitocule! zise n sinea lui d'Artagnan. Daca as avea interesul sa-ti distrug ncr ederea de care te bucuri, as face-o n zece minute!" Apoi adauga, cu glas tare: - n locul regelui, intrnd n casa domnului Fouquet, care e un om binevoitor, nu m-as mai ngriji de suita mea, ci as pasi acolo ca prieten, nsotit numai de capitanul g arzilor mele; astfel as fi mai mare, mai sacru. Bucuria scnteia n ochii regelui. - Iata un sfat ntelept, doamnele mele ? zise el. Sa mergem la un prieten ca priet en. Porniti ncet, domnilor care conduceti echipajele; iar noi, domnilor, nainte! Si trase dupa el pe toti cavalerii. Colbert si ascunse marele sau cap ncruntat n do sul cefii calului sau. "n sfrsit ? si zise d'Artagnan n timp ce galopa ? voi sa stau de vorba cu Aramis chi ar n asta-seara. Si apoi, domnul Fouquet e un om cumsecade, la dracu, am spus-o m ereu si o cred!" Iata cum, pe la ceasurile sapte seara, fara trmbite si fara crainici trimisi naint e, fara purtatori de facle si fara muschetari, regele aparu n fata portii de la V aux, unde Fouquet, pregatit, astepta de o jumatate de ceas, cu capul gol, n mijlo cul personalului sau si al prietenilor lui. Capitolul XVI Nectar si ambrozie

Domnul Fouquet i tinu scara regelui, care, dupa ce puse piciorul pe pamnt, se ndrep ta cu gratie din sale, apoi, cu si mai multa gratie, ntinse o mna, pe care Fouquet , n ciuda unei usoare retineri a regelui, o duse respectuos la buzele sale. Regele voia sa astepte, n curtea de la intrare, sosirea trasurilor. Nu avu mult d

e asteptat. Drumurile fusesera batute bine din ordinul ministrului. Nu se afla, de la Melun pna la Vaux, nici macar o piatra de marimea unui ou. Astfel, trasuril e, naintnd ca pe un covor, le adusera, fara hurducaturi si fara sa le oboseasca, p e toate doamnele, la ceasurile opt. Ele fura ntmpinate de doamna ministru, si, n cl ipa cnd aparura, o lumina vie, ca un rasarit de soare, tsni din toti copacii, din toate chipurile din parc, din toate marmorele. Aceasta ncntare tinu pna cnd maiestat ile lor se pierdura n interiorul palatului. Toate aceste minuni pe care cronicarul le-a ngramadit, sau mai bine-zis le-a past rat n istorisirea sa, cu riscul de a rivaliza cu romancierul, aceste splendori al e noptii nvinse, ale naturii nfrumusetate, ale tuturor placerilor, ale tuturor luc rurilor mbinate pentru satisfacerea simturilor si a spiritului, Fouquet le oferi cu prisosinta regelui sau, n aceasta resedinta plina de farmec, fata de care nici un suveran din Europa nu se putea lauda ca are una la fel. N-o sa vorbim aici n ici despre marele ospat care le reuni pe maiestatile lor, nici despre concerte, nici despre feericele schimbari de decor; ne vom multumi sa zugravim chipul rege lui, care, din vesel, deschis, fericit, cum era la nceput, deveni n curnd posomort, ursuz, suparat. Se gndea la propria lui locuinta si la acel biet lux de acolo, ca re nu era dect un apanaj al regalitatii, fara sa fie proprietatea omului-rege. Va zele mari de la Luvru, vechile mobile si vasaria ramasa de la Henric al II-lea, de la Francisc I, de la Ludovic al XI-lea nu erau dect amintiri istorice. Nu erau dect obiecte de arta, o nvechita mostenire a rangului regal. La Fouquet, valoarea se recunostea att din calitatea materialului, ct si din mestesugirea lucrarii. Fo uquet mnca din vase de aur pe care artistii lui le facusera si le cizelasera pent ru el. Fouquet bea vinuri ale caror nume regele Frantei nici nu le stia macar; s i le sorbea din pocaluri care pretuiau fiecare mai mult dect toata pivnita regala . Ce sa mai spunem de salile, de zugravelile, de tablourile, de servitorii si de intendentii de toate soiurile! Ce sa mai spunem de serviciul n care ordinea nlocu ia eticheta, belsugul ntrecea consemnele, iar placerea si multumirea oaspetelui d eveneau suprema lege a tuturor celor ce ascultau de cuvntul gazdei! Acest stup de oameni ce se miscau n toate partile fara zgomot, aceasta multime de oaspeti mai putin numerosi dect slugile, aceste gramezi de farfurii si de tacmuri de aur si ar gint, aceste revarsari de lumini, aceste jerbe de flori necunoscute, de care ser ele fusesera despuiate ca de ceva ce prisosea, caci ele erau si mai pline de fru museti, acest tot armonios, care nu erau dect preludiul serbarii fagaduite, i cuce ri pe cei de fata, care si marturisira n mai multe rnduri admiratia, nu prin glas s au prin gesturi, dar prin tacere si uimire, aceste doua graiuri ale curtenilor c e nu cunosc frul stapnului. Ct despre rege, el si simti ochii nrosindu-i-se; nici nu mai ndraznea sa se uite la regina. Ana de Austria, ce-si ntrecea totdeauna semenii prin mndrie, si strivi gazda prin dispretul pe care-l arata fata de tot ce i se s ervea dinainte. Regina cea tnara, buna din fire si curioasa de a cunoaste viata, l lauda pe Fouquet, gusta din toate bucatele cu mare pofta si ntreba despre numele mai multor fructe ce apareau pe masa. Fouquet raspunse ca nici el nu stie cum s e numesc. Aceste fructe erau culese din livezile lui, el nsusi le ngrijea adesea , fiind un savant n materie de agronomie exotica. Regele ntelese aceasta modestie a ministrului. Se simti nsa si mai umilit. O gasea pe regina putin cam din popor, i ar pe Ana de Austria putin cam Iunona. Grija lui, n ce-l privea, era sa ramna rece si sa nu ntreaca masura nici n privinta dispretului, nici n a simplei admiratii. Dar Fouquet prevazuse toate acestea; el era unul dintre acei oameni care prevad orice. Regele tinuse sa declare de la nceput ca, tot timpul ct se va afla la domnul Fouqu et, ar dori ca ospetele sa nu fie supuse etichetei si, prin urmare, sa stea la m asa laolalta cu toata lumea. Totusi, prin grija ministrului, mncarea i se servea regelui aparte, daca se poate spune asa, n mijlocul comesenilor lui. Aceasta mncar e, foarte buna prin felul cum era gatita, se compunea din tot ceea ce-i placea r egelui, din tot ceea ce prefera el de obicei. Ludovic n-ar fi avut nici o scuza, el care era cel mai mare mncau al regatului, sa spuna ca nu-i era foame. Domnul Fouquet facu si mai mult: se aseza la masa pentru a da ascultare unei porunci a regelui; dar, ndata dupa ce supele fura servite, se ridica si ncepu sa-l serveasca el nsusi pe rege, n timp ce doamna ministru statea n picioare la spatele jiltului reginei. Dispretul Iunonei si mofturile lui Iupiter trebuira sa cedeze n fata ace

stui exces de bunavointa. Regina-mama mnca un piscot nmuiat n vinul de San-Lucar, i ar regele se nfrupta din toate, spunndu-i domnului Fouquet: - Cu neputinta, domnule intendent superior, de a pregati o masa mai aleasa! La care, ntreaga curte se porni sa nfulece cu o asemenea furie, nct ai fi zis ca nor ii de lacuste ale Egiptului se abatusera asupra unui lan de secara verde. Asta nu-l mpiedica totusi pe rege ca, dupa ce-si domoli foamea, sa redevina posom ort; posomort n masura voiosiei pe care se simtea dator s-o arate, posomort mai ales n comparatie cu buna mina pe care curtenii sai i-o faceau domnului Fouquet. D'Artagnan, care mnca mult si bea vrtos fara sa para, nu lasa sa-i scape nici o mbu catura, dar n acelasi timp facu un mare numar de observatii ce-i fura de mult fol os. Dupa terminarea mesei, regele nu voi sa piarda plimbarea. Parcul era luminat. Lu na, ea nsasi, ca si cum ar fi ascultat de ordinele seniorului de la Vaux, si presa ra pulberea de argint pe deasupra crestelor copacilor si-si arunca diamantele si scnteierile n unda lacurilor linistite. Racoarea era pla-cuta. Aleile erau adncite n umbra si nisipul att de moale, nct te mbia sa-l calci cu picioarele. Bucuria fu de plina, caci regele, gasind-o pe La Vallire la cotitura unei carari, putu sa-i strn ga bratul si sa-i spuna: "Te iubesc", fara sa-l auda nimeni, n afara de domnul d' Artagnan, care pasea n urma lui si de domnul Fouquet, care mergea nainte. Noaptea aceasta plina de vraja se scurse nsa repede. Regele ceru sa fie condus n c amera lui. Numaidect, totul se puse n miscare. Reginele se retrasera la culcare n s unete de laute si de flaute. Regele si ntlni, urcnd, muschetarii sai, pe care domnul Fouquet i adusese de la Melun si le daduse sa cineze. D'Artagnan si uitase de ban uielile lui. Se simtea obosit, mncase prea mult si voia, o data n viata lui, sa se bucure de o adevarata serbare, la un adevarat rege. "Domnul Fouquet si spunea el ? e omul meu." Regele fu condus, cu mare ceremonie, n camera lui Morfeu, pe care se cuvine sa o descriem, macar n treacat, cititorilor nostri. Era cea mai frumoasa si cea mai ma re din tot castelul. Le Brun zugravise, n cupola, visurile fericite si visurile u rte pe care Morfeu le strecoara n somnul regilor, ca si n al oamenilor de rnd. Toate gingasiile pe care le poate zamisli somnul, tot suvoiul de miere si parfumuri, de flori si nectar, de voluptate sau de odihna revarsate n simturi le nfatisase pi ctorul n frescele sale. Era o compozitie pe ct de suava ntr-o parte, pe att de sinis tra si de groaznica n cealalta. Cupe din care se prelinge otrava, spade ce fulger a deasupra capului celui care doarme, vrajitori si fantome cu masti hidoase, ntun ecimi brazdate de cte o raza de lumina, mai nspaimntatoare dect vipiile sau beznele noptii, iata ce nascocise el ca revers la celelalte scene, pline de gratie si fr umusete. Regele, pasind n aceasta camera mareata, fu strabatut de un fior. Fouque t ntreba din ce pricina. - Mi-e somn ? raspunse Ludovic, palid ca ceara. - Maiestatea voastra doreste sa i se pregateasca patul numaidect? - Nu, mai am de vorbit cu cteva persoane ? zise regele. Sa fie chemat domnul Colb ert. Fouquet facu o plecaciune si iesi. Capitolul XVII La un gascon, un gascon si jumatate

D'Artagnan nu pierduse nici o clipa n zadar; asa ceva nu intra n obiceiurile lui. Dupa ce ntrebase de Aramis, alerga peste tot, pna cnd dadu de el. La rndul sau, Aram is, de ndata ce regele intrase la Vaux, se retrasese n camera lui, gndindu-se, fara ndoiala, la vreo noua placere menita sa maguleasca pe maiestatea sa. D'Artagnan se anunta si-l gasi la etajul al doilea, ntr-o frumoasa camera, careia i se spunea camera albastra, datorita tapetelor ei, l gasi, spunem, pe episcopul de Vannes n compania lui Porthos si a mai multor epicurieni moderni. Aramis se r idica si-l mbratisa pe prietenul lui, oferindu-i cel mai bun jilt; si, cum cei pr ezenti observara ca muschetarul astepta, fara ndoiala, sa ramna singur cu Aramis, epicurienii se retrasera unul cte unul. Porthos nu se clinti din loc. E adevarat ca, deoarece mncase prea mult, el dormea acum n jiltul sau. Convorbirea nu fu stnje

nita de acest al treilea. Porthos avea o rasuflare melodioasa si se putea sta de vorba pe acest soi de bas ca pe o melopee antica. D'Artagnan simti ca el era cel care trebuia sa nceapa convorbirea. Scopul pentru care venise aici nu era simplu: de aceea, intra repede n subiect. - Ei bine, iata-ne, asadar, la Vaux! zise el. - Da, d'Artagnan. ti place aici? - Mult. Si mi-e tare drag domnul Fouquet. - Nu-i asa ca e un om minunat? - Cum nu se poate mai minunat. - Se zice ca regele ncepuse prin a fi rece, apoi maiestatea sa s-a dat pe brazda. - Se vede treaba ca n-ai vazut nimic, de vreme ce spui: "Se zice". - Nu; discutam, cu domnii acestia care au iesit acum, despre reprezentatia si de spre cavalcadele de mine. - Ah, asadar tu esti cel care ornduieste serbarile de aici? - Sunt, dupa cum stii, devotat placerilor fanteziei; am fost totdeauna poet, und eva n mine. - mi amintesc versurile tale. Erau dragute. - Eu le-am uitat; dar le ascult cu bucurie pe-ale altora, mai ales cnd acesti alt ii se numesc Molire, Pellisson, La Fontaine etc. - Stii la ce m-am gndit asta-seara, la masa, Aramis? - Nu. Spune-mi; altfel n-as putea ghici. Tu ai attea n cap! - Ei bine, m-am gndit ca adevaratul rege al Frantei nu este Ludovic al XIV-lea. - Auzi colo! facu Aramis, atintindu-si fara sa vrea ochii n ochii muschetarului. - Nu e el, ci domnul Fouquet. Aramis rasufla usurat si prinse a zmbi. - Ai devenit si tu ca toti ceilalti: gelos! zise apoi. Pun ramasag ca domnul Col bert ti-a spus asta. D'Artagnan, spre a-l ademeni pe Aramis, i povesti patania lui Colbert n legatura c u vinul de Melun. - Afurisita fire, acest Colbert! rosti Aramis. - Pe legea mea, da! - Si cnd te gndesti ? adauga episcopul ? ca acest caraghios va fi ministrul tau pe ste patru luni. - Ce spui! - Si ca-l vei sluji ca pe Richelieu, ca pe Mazarin. - Asa cum l slujesti tu pe Fouquet ? zise d'Artagnan. - Cu deosebire, draga prietene, ca domnul Fouquet nu e domnul Colbert. - Ai dreptate. Si d'Artagnan se prefacu a se ntrista. - Dar ? relua el dupa o clipa ? pentru ce-mi spuneai ca domnul Colbert va fi min istru peste patru luni? - Pentru ca domnul Fouquet nu va mai fi ? raspunse Aramis. - Va fi ruinat, nu-i asa? - La pamnt! - Atunci pentru ce mai da serbari? se mira muschetarul pe un ton de o bunavointa att de fireasca, nct episcopul fu o clipa nselat de ea. Cum de nu i-ai spus sa-si v ada de treaba? Aceasta ultima parte a frazei mergea cam prea departe. Aramis intra din nou la b anuieli. - E vorba ? zise el ? sa-l mbuneze pe rege. - Ruinndu-se? - Ruinndu-se pentru el, da. - Ciudat calcul! - Nevoia l impune. - Nu vad cum, draga Aramis. - Ba da, vezi foarte bine dusmania ce i-o poarta domnul Colbert. - Mai vad cum domnul Colbert l ndeamna pe rege sa se lepede de ministrul sau. - Asta sare n ochi. - Si ca se unelteste contra domnului Fouquet. - Toata lumea o stie.

- S-ar zice ca regele e mpotriva unui om care e gata sa-si risipeasca tot avutul pentru a-i fi pe plac. - Cam asa ? raspunse ncet Aramis, putin convins, dar dornic sa dea alta ntorsatura convorbirii. - Sunt nebunii si nebunii ? relua d'Artagnan. Mie nsa nu-mi plac multe din cele p e care le faceti voi aici. - Care anume? - Ospetele, balul, concertul, teatrul, cavalcadele, cascadele, focurile de artif icii, iluminatiile, darurile, foarte bine, nteleg asta; dar toate aceste cheltuie li nu sunt oare de ajuns? Mai trebuie...? - Ce? - Mai trebuie sa se mbrace toata casa din nou, de pilda? - Oh, ai dreptate. I-am spus asta domnului Fouquet; mi-a raspuns ca, daca ar fi destul de bogat, i-ar oferi regelui un castel nou-nout din vrful turnurilor pna n p ivnite, nou cu tot ce se gaseste nauntru si ca, dupa plecarea regelui, ar arde to tul, pentru ca nimic sa nu poata folosi si altora. - Asta e spaniolism curat! - I-am spus-o si eu. A adaugat: "mi va fi dusman oricine ma va sfatui sa fac altf el". - E adevarata nebunie, ti spun; ca si portretul acela. - Care portret? ntreba Aramis. - Al regelui, surpriza aceea... - Ce surpriza? - Ei, pentru care ai luat mostre de la Percerin. D'Artagnan se opri. Aruncase sageata. Nu-i ramnea dect sa-i masoare puterea. - E o simpla atentie ? raspunse Aramis. D'Artagnan se apropie de prietenul sau, i lua amndoua minile si, privindu-l drept n ochi, zise: - Aramis, ma mai iubesti tu ct de ct? - Ce ntrebare! - Bun. Atunci, fa-mi un serviciu. Spune-mi, pentru ce-ai luat mostre din stofa c ostumelor regelui, de la Percerin? - Vino cu mine sa-l ntrebi pe bietul Le Brun, care a lucrat cu ele doua zile si d oua nopti. - Aramis, asta e un raspuns pentru toata lumea; dar pentru mine... - Drept sa-ti spun, d'Artagnan, ma surprinzi! - Fii sincer cu mine. Spune-mi adevarul: nu vrei, nu-i asa, sa mi se ntmple tocmai mie vreun bucluc. - Draga prietene, nu te mai nteleg deloc. Ce dracu ti-a intrat n cap? - Mai crezi n presimtirile mele? Altadata credeai. Ei bine, o presimtire mi spune ca tu ai un plan ascuns. - Eu, un plan? - Nu sunt chiar sigur. - La naiba! - Nu sunt chiar sigur, dar as putea sa jur ca asa e. - Ei bine, d'Artagnan, ma faci sa ma mhnesc. ntr-adevar, daca am un plan pe care t rebuie sa ti-l ascund, ti-l voi ascunde, nu-i asa? Daca am unul pe care trebuie sa ti-l dezvalui, as fi facut-o pna acum. - Nu, Aramis, nu; sunt planuri care nu se dau pe fata dect n momentul potrivit. - Atunci, bunul meu prieten ? raspunse episcopul rznd ? nseamna ca momentul potrivi t n-a sosit nca. D'Artagnan dadu din cap cu tristete. - Prietenie! Prietenie! suspina el. Desarta vorba! Iata un om care, daca i-as ce re-o, s-ar lasa taiat n bucati pentru mine. - E adevarat ? rosti Aramis cu noblete. - Si acest om, care mi-ar da tot sngele sau din vine, nu si-ar deschide un coltis or din inima n fata mea. Oh, prietenie, o mai spun o data, nu esti dect umbra si a magire, ca tot ce straluceste pe lumea asta! - Nu vorbi astfel de prietenia noastra ? zise episcopul cu glas hotart si convins . Ea nu e dintre acelea despre care pomenesti tu.

- Ia uita-te, Aramis. Suntem aici trei, din patru. Tu ma nseli, eu te banuiesc, P orthos doarme. Frumos trio de prieteni, nu-i asa? Ce-a mai ramas, vai, din noi! - Nu pot sa-ti spun dect un lucru, d'Artagnan si ti-l spun cu mna pe evanghelie. T e iubesc ca si n trecut. Daca ma feresc uneori de tine, e din pricina altora, nu din pricina ta si nici a mea. Orice voi face si n orice voi izbuti, vei avea si t u partea ta. Fagaduieste-mi aceeasi favoare, haide! - Daca nu ma-nsel, Aramis, iata cuvinte care, n clipa cnd le rostesti, sunt pline de generozitate. - Se poate. - Conspiri mpotriva domnului Colbert. Daca nu-i dect asta, la dracu, spune-mi; am clestele, i voi scoate chiar si maselele. Aramis nu-si putu ascunde un zmbet de dispret ce i se strecura pe nobilul sau chi p. - Si daca as conspira mpotriva domnului Colbert, unde vezi tu raul? - Asta ar fi prea putin pentru tine si nu pentru a-l rasturna pe Colbert i-ai ce rut tu mostrele lui Percerin. Oh, Aramis, noi nu suntem dusmani, suntem frati! S pune-mi ce ai de gnd sa faci si, pe cinstea lui d'Artagnan, daca nu te pot ajuta, ti jur ca voi ramne neutru. - N-am de gnd sa fac nimic ? raspunse episcopul. - Aramis, un glas launtric mi sopteste ceva, ma face sa vad bine, acest glas nu m -a nselat niciodata. Tu l urasti pe rege! - Pe rege? exclama prelatul, aratndu-se foarte surprins. - Surprinderea ta nu ma va convinge. Repet, pe rege. - Si ma vei ajuta? zise Aramis cu acelasi zmbet ironic. - Aramis, voi face mai mult dect sa te ajut, mai mult dect sa ramn neutru, te voi f ace scapat. - Esti nebun, d'Artagnan! - Sunt cel mai ntreg la minte dintre noi amndoi. - Auzi, sa ma banuiesti, tu, ca vreau sa-l asasinez pe rege! - Dar cine-ti vorbeste de asta? zise muschetarul. - Atunci, sa ne ntelegem: nu vad ce i s-ar putea face altceva unui rege legitim c a al nostru, daca nu e asasinat. D'Artagnan nu raspunse nimic. - De altfel, tu ai garzile si muschetarii tai aici ? zise episcopul. - E adevarat. - Nu esti la domnul Fouquet, esti ca la tine acasa. - E adevarat. - n momentul de fata, l ai pe domnul Colbert, care-l atta pe rege mpotriva domnului Fouquet asa cum l-ai atta poate tu nsuti, daca n-as mai fi si eu pe-aici. - Aramis, Aramis, te rog, vorbeste ca unui prieten! - A vorbi ca unui prieten nseamna a spune adevarul. Daca ma gndesc sa-l ating maca r cu un deget pe fiul Anei de Austria, adevaratul rege al tarii noastre, Franta, daca mi trece prin cap sa nu ma prosternez n fata tronului sau, daca vreau ca ziu a de mine, aici, la Vaux, sa nu fie ziua cea mai glorioasa din viata regelui meu, sa ma trasneasca Dumnezeu, asta e! Aramis rostise aceste cuvinte cu fata ntoarsa catre alcovul din camera lui, unde d'Artagnan, asezat de-altminteri cu spatele spre acest alcov, nu putea banui ca se ascunde cineva. Vorbele pline de caldura ale prelatului, ncetineala lor masura ta, solemnitatea juramntului, l facura pe muschetar sa se simta pe deplin multumit . Apuca amndoua minile lui Aramis si i le strnse cu nflacarare. Aramis ndurase mustrarile fara sa paleasca; se nrosi nsa ascultnd magulirile. D'Arta gnan nselat, i facea cinste; d'Artagnan ncrezator, i strnea un simtamnt de rusine. - Vrei sa pleci? l ntreba el mbratisndu-l ca sa-si ascunda roseata. - Da, ma cheama serviciul. Trebuie sa primesc consemnul de noapte. - Unde ai sa dormi? - n anticamera regelui, dupa ct se pare. Dar Porthos? - Ia-l cu tine, daca vrei; caci sforaie ca un tun. - Ah!... Nu sta cu tine? ntreba d'Artagnan. - Nici vorba! si are apartamentul lui, nu stiu unde. - Foarte bine! zise muschetarul, caruia aceasta despartire a celor doi asociati i

spulbera ultimele banuieli. Si-l zglti zdravan de umar pe Porthos. Acesta raspunse printr-un mrit. - Haide! i spuse d'Artagnan. - Ah, iata-l si pe d'Artagnan, bunul nostru prieten! Prin ce ntmplare aici?... Asa -i, da, ma aflu la serbarea de la Vaux. - n costumul tau cel nou. - A fost tare cumsecade domnul Coquelin de Volire, nu-i asa? - Sst! facu Aramis. Calca mai usor, o sa spargi dusumelele! - Ca bine zici ? raspunse muschetarul. Aceasta camera e chiar deasupra celei a r egelui. - Iar eu nu am luat-o ca sala de arme ? adauga episcopul. Camera regelui are dre pt tavan mngierile somnului. Nu uitati ca parchetul meu e chiar deasupra acelui ta van. Noapte buna, prieteni, n zece minute am sa si adorm. Si Aramis i conduse pna la usa, rznd usor. Apoi, dupa ce ei fura afara, trase repede zavorul si oblonind ferestrele, striga: - Monseniore! Monseniore! Filip iesi din alcov, mpingnd o usa secreta ce se afla n dosul patului. - A si nceput sa aiba banuieli domnul d'Artagnan acesta ? zise el. - Ah, l-ati recunoscut pe d'Artagnan, nu-i asa? - nainte de a-i fi rostit dumneata numele. - E capitanul vostru de muschetari. - Mi-e foarte devotat ? raspunse Filip, accentund pronumele personal. - Credincios ca un cine, care musca uneori. Daca d'Artagnan nu va va recunoaste na inte ca celalalt sa fi disparut, va puteti bizui pe el toata viata. Caci, daca n -a vazut nimic, va ramne la fel de credincios; daca va vedea prea trziu, e gascon, nu va marturisi niciodata ca s-a pacalit. - Asa gndeam si eu. Ce facem acum? - Treceti la postul de observatie si priviti culcarea regelui, ca sa ndepliniti l a fel aceasta ceremonie, cnd veti fi n locul lui. - Foarte bine. Unde sa stau? - Asezati-va pe acest scaunel. Eu voi trage parchetul la o parte. Veti privi pri n aceasta deschizatura ce da la ferestrele oarbe, taiate n tavanul din camera reg elui. Vedeti ceva? - l vad pe rege. Si Filip tresari ca si cum ar fi vazut un dusman. - Ce face? - l ndeamna pe un om sa stea lnga el. - Domnul Fouquet. - Nu, nu; asteapta... - Amintiti-va nsemnarile mele, printe, portretele! - Omul pe care regele l ndeamna sa stea n fata lui e domnul Colbert. - Colbert mpreuna cu regele? se mira Aramis. Cu neputinta! - Priveste. Aramis si strecura privirea prin taietura parchetului. - Da ? zise el ? Colbert nsusi. Oh, monseniore, ce-au sa ne auda urechile si ce v a iesi din aceasta intimitate? - Nimic bun pentru domnul Fouquet, fara nici o ndoiala. Printul nu se nsela. Am vazut ca regele l chemase pe Colbert si acesta venise. Con vorbirea dintre ei se desfasura printr-una din acele nalte favoruri pe care regel e n-o arata dect arareori. E adevarat ca regele se afla acum singur cu supusul sa u. - Colbert, stai jos. Vistiernicul, coplesit de bucurie, el care se temea sa nu fie gonit, se codea sa primeasca aceasta nalta cinste. - Se asaza? ntreba Aramis. - Nu, ramne n picioare. - Sa ascultam, printe. Si viitorul rege, dimpreuna cu viitorul papa, i ascultau cu nerabdare pe acesti s impli muritori pe care-i aveau sub picioarele lor, gata sa-i zdrobeasca daca ar fi vrut s-o faca.

- Colbert ? zise regele ? m-ai suparat foarte rau astazi. - Sire... stiam. - Foarte bine! mi place acest raspuns. Da, stiai. Ai avut mult curaj ca s-o faci. - Riscam sa nemultumesc pe maiestatea voastra; dar riscam n acelasi timp sa nu-i fiu de ajutor atunci cnd trebuia. - Ce vrei sa spui? Aveai vreo temere n privinta mea? - Ma temeam de o indigestie, sire ? raspunse Colbert. Caci nu i se dau regelui a semenea ospete, dect spre a-l rapune printr-o masa mbelsugata. Si, aruncnd aceasta gluma fara noima, Colbert astepta ncntat efectul ei. Ludovic al XIV-lea, omul cel mai nfumurat si cel mai sensibil din regatul sau, i ierta totus i aceasta pozna lui Colbert. - E adevarat ? zise el ? domnul Fouquet mi-a dat o masa prea bogata. Spune-mi, C olbert, de unde ia dumnealui attia bani, pentru a face asemenea cheltuieli uriase ? Dumneata stii? - Da, sire, stiu. - Poti sa-mi faci si mie o socoteala? - Foarte usor, sire, pna la ultimul gologan. - Te stiu tare n asemenea ndeletniciri. - Este cea dinti calitate ce i se poate cere unui intendent al finantelor. - Nu toti o au. - Multumesc maiestatii voastre pentru o lauda att de magulitoare. - Deci, domnul Fouquet e bogat, foarte bogat si asta, domnule, toata lumea o sti e. - Toata lumea, viii ca si mortii. - Ce nteles au vorbele acestea, domnule Colbert? - Viii privesc bogatia domnului Fouquet; ei admira un rezultat si aplauda; morti i nsa, mai ntelepti dect noi, cunosc cauzele si acuza. - Ei bine, caror cauze si datoreste domnul Fouquet bogatia sa! - Functia de ministru i favorizeaza uneori pe cei ce-o detin. - Poti sa-mi vorbesti mai limpede; nu te teme de nimic, suntem numai noi amndoi. - Nu ma tem niciodata de nimic, sub pavaza constiintei mele si sub protectia reg elui meu, sire. Si Colbert se nclina. - Deci, mortii, daca ar vorbi...? - Uneori vorbesc, sire. Cititi. - Ah! murmura Aramis la urechea printului, care, alaturi de el, asculta fara sa piarda o silaba. Fiindca sunteti aci, monseniore, ca sa nvatati meseria de rege, ascultati o infamie cu adevarat regeasca. Veti vedea acum una din acele scene pe care numai Dumnezeu singur, sau mai degraba numai dracul e n stare s-o nascoceas ca si s-o duca la ndeplinire. Ascultati bine, nu lasati sa va scape nimic! Printul si ntari atentia si-l vazu pe Ludovic al XIV-lea lund din minile lui Colbert o hrtie pe care i-o ntinsese acesta. - Scrisul raposatului cardinal! zise regele. - Maiestatea voastra are o memorie buna ? raspunse Colbert nclinndu-se ? si e o nsu sire minunata pentru un rege sortit sa munceasca, aceea de a recunoaste numaidect scrisul cuiva. Regele citi o scrisoare a lui Mazarin care, cunoscuta de mult de catre cititorii nostri, de cnd cu cearta dintre doamna de Chevreuse si Aramis, nu va aduce nimic nou daca am reproduce-o aici. - Nu nteleg prea bine ? zise regele cu interes sporit. - Maiestatea voastra nu e nca obisnuita cu felul de a lucra al slujbasilor de la vistierie. - Vad ca e vorba de niste bani dati domnului Fouquet. - Treisprezece milioane. O suma frumoasa! - ntr-adevar... Ei bine, aceste treisprezece milioane lipsesc din vistieria statu lui? Iata ceea ce nu nteleg prea bine, dupa cum ti spun. Pentru ce si cum ar fi cu putinta acest deficit? - Cu putinta, nu spun; ca e real nsa, da. - Si zici ca lipsesc treisprezece milioane din vistieria statului? - Nu eu zic asta, registrul o dovedeste.

- Iar aceasta scrisoare a domnului de Mazarin arata cum a fost folosita aceasta suma si numele celui care si-a nsusit-o? - Maiestatea voastra se poate convinge de asta. - Da, ntr-adevar, rezulta de aici ca domnul Fouquet n-ar fi pus la loc cele treis prezece milioane. - Aceasta rezulta din scripte, da, sire. - Ei bine, atunci...? - Ei bine, atunci, sire, ntruct domnul Fouquet n-a pus la loc cele treisprezece mi lioane, nseamna ca si le-a nsusit si treisprezece milioane fac de patru ori si cev a mai mult dect a putut sa investeasca darnicia maiestatii voastre la Fontaineble au, unde, dupa cum va aduceti aminte, noi n-am cheltuit dect trei milioane n cap. Aceasta amintire a serbarii cu prilejul careia regele, datorita unei vorbe a lui Fouquet, si daduse pentru prima data seama de inferioritatea lui, era, pentru un om stngaci, o rautate aruncata cu foarte multa ndemnare. Colbert facea la Vaux cee a ce Fouquet i facuse lui la Fontainebleau, si, ca adevarat om de finante, si cule gea rasplata cu toate dobnzile. Deschizndu-i astfel ochii regelui, Colbert nu mai avea mare lucru de adaugat. Simti asta; caci regele se posomor deodata. Colbert a stepta primul cuvnt al regelui cu aceeasi nerabdare ca si Filip si Aramis la post ul lor de observatie. - Stii la ce poate duce ceea ce-mi spui, Colbert? zise regele dupa cteva clipe de gndire. - Nu, sire, nu stiu. - Rezulta ca nsusirea celor treisprezece milioane, daca se va dovedi... - Dar este dovedita. - Vreau sa spun daca va fi declarata, domnule Colbert. - Poate fi chiar mine, daca maiestatea voastra... - Nu s-ar afla n casa domnului Fouquet ? l ntrerupse regele cu demnitate. - Regele e la el pretutindeni, sire, mai ales n casele facute cu banii sai. - Mi se pare ? i sopti Filip la ureche lui Aramis ? ca arhitectul care a construi t acest tavan, avnd n vedere ntrebuintarea ce i s-ar putea da, ar fi trebuit sa-l f aca n asa fel, nct sa se prabuseasca n capul unor ticalosi cu un caracter att de urt c a al acestui domn Colbert. - Si eu ma gndesc tot asa ? zise Aramis ? dar domnul Colbert e att de aproape de r ege n clipa asta! - E adevarat, s-ar isca problema succesiunii. - Din care ar trage foloase Domnul, fratele vostru mai mic, monseniore. Sa stam mai bine linistiti si sa ascultam mai departe. - Nu vom mai avea prea mult de ascultat ? zise tnarul print. - Pentru ce, monseniore? - Pentru ca, daca eu as fi rege, n-as mai raspunde nimic. - Si ce-ati face atunci? - As astepta pna mine dimineata, ca sa iau o hotarre. Ludovic al XIV-lea si ridica n sfrsit ochii si, vazndu-l pe Colbert nerabdator sa-i auda primul cuvnt, zise, schimbnd dintr-o data convorbirea: - Domnule Colbert, vad ca s-a facut trziu, am sa ma culc. - Ah! rosti Colbert. As fi vrut... - Pe mine. Mine dimineata voi lua o hotarre. - Foarte bine, sire ? raspunse Colbert oarecum jignit, cu toate ca n prezenta reg elui cauta sa se stapneasca. Regele facu un gest si vistiernicul se retrase spre usa de-a-ndaratelea. - Serviciul meu! striga regele. Oamenii ce-l slujeau pe rege intrara n apartament. Filip se pregatea sa paraseasc a postul sau de observatie. - Un moment ? i spuse Aramis cu blndetea lui obisnuita. Ceea ce s-a petrecut nu e dect un amanunt si mine nu vom mai avea nici o grija n privinta asta; dar serviciul de noapte, eticheta pentru culcare, ah, monseniore, iata ceea ce este important . Observati, observati cum trebuie sa va suiti n pat, sire. Priviti, priviti! Capitolul XVIII Colbert

Istoria ne va povesti sau mai degraba istoria ne-a povestit evenimentele de a do ua zi, serbarile splendide pe care ministrul de finante le-a dat n cinstea regelu i sau. Doi mari scriitori au consemnat marea disputa care a avut loc ntre Cascada si Jerba de apa, precum si lupta dintre Fntna Coroanei si Dobitoace pentru a sti care si cui i va placea mai mult. Deci, a doua zi, fura petreceri mari si veselie ; avura loc o plimbare, un ospat, se reprezenta o comedie; o comedie n care, spre adnca lui surprindere, Porthos l recunoscu pe domnul Coquelin de Volire jucnd n fars a Suparaciosilor, cum denumea domnul de Bracieux de Pierrefonds acest divertisme nt. La Fontaine nu era, fara ndoiala, de aceeasi parere, ei care-i scria prietenului sau, domnul Maucroix: "Noua lucrare a lui Molire, Al hazului preavajnic faclier, ncnta azi a curtii lume, Facnd ca demnul sau renume S-ajunga dincolo de Roma mai departe. Ma bucur de-a lui faima fara moarte." Dupa cum se vede, La Fontaine ascultase de sfatul lui Pellisson si si ngrijise cev a mai bine rima. De altfel, Porthos era de parerea lui La Fontaine si ar fi fost gata sa spuna ca si el: "La dracu, acest Molire are un demn renume, dar numai n materie de croitor ie!" n privinta teatrului, am spus-o, pentru domnul de Bracieux de Pierrefonds, M olire nu era dect un farseur. Dar, preocupat nca de cele auzite n ajun, clocind n el otrava picurata de Colbert, regele, n tot cursul acelei zile att de stralucitoare, att de pline de bucurii felu rite si neasteptate, n care toate minunatiile din O mie si una de nopti pareau sa se nasca de sub pasii lui, regele se arata rece, nchis, posac. Nimic nu era n sta re sa-i descreteasca fruntea. Se simtea ca o ura adnca, venind de departe, sporin d ncetul cu ncetul, ca prul care se face ru prin miile de firisoare de apa ce se strng n el, tremura n fundul su-fletului sau. Abia catre amiaza ncepu sa se mai nsenineze . De buna seama, luase o hotarre. Aramis, care-l urma pas cu pas att n gndurile, ct si n mersul sau, ajunse la concluzi a ca evenimentul pe care-l astepta el n-o sa se mai lase prea mult asteptat. De asta data, Colbert parea sa fie ntru totul de acord cu episcopul de Vannes si chiar daca pentru fiecare vrf de ac cu care mpungea inima regelui ar fi primit un n demn din partea lui Aramis, nu s-ar fi comportat mai bine. n toata ziua aceea, regele, care avea, fara ndoiala, nevoie sa-si ndeparteze un gnd negru, parea sa caute pe att de nerabdator societatea domnisoarei de La Vallire, p e ct de dornic era sa scape de aceea a domnului Colbert sau a domnului Fouquet. Se facuse seara. Regele si aratase dorinta sa se plimbe numai dupa joc. ntre cina si plimbare, deci, se ntinsera mesele de joc. Regele cstiga o mie de pistoli; dupa ce-i cstiga, i vr n buzunar, spunnd: - Sa mergem, domnilor, n parc. Acolo le ntlni pe doamne. Regele cstigase o mie de pistoli si-i vrse, dupa cum am spu s, n buzunar. Dar domnul Fouquet stiuse sa piarda zece mii, astfel ca n buzunarele curtenilor intrasera nca o suta nouazeci de mii de livre, mprejurare ce facea ca fetele curtenilor si ale ofiterilor din casa regala sa fie cele mai voioase din lume. Nu tot asa era nsa si fata regelui, pe care, n ciuda cstigului ce nu-l lasa n epasator, staruia mereu umbra unui nor. La coltul unei alei, Colbert l astepta. S e vede treaba ca vistiernicul se afla acolo n virtutea unei ntlniri hotarte mai dina inte, caci Ludovic al XIV-lea, care-l ocolise pna atunci, i facu un semn si se adnc ira amndoi n parc. La Vallire observase si ea fruntea mohorta si privirea nelinistita a regelui; ea l vazuse astfel si cum nimic din ceea ce cocea n sufletul lui nu ramnea nepatruns de dragostea ei, fata ntelese ca aceasta mnie nabusita ameninta pe cineva. Ea statea n calea razbunarii ca un nger al ndurarii. ntristata, nedumerita, pe jumatate sfsiata

de durere ca fusese att de mult timp despartita de iubitul ei, nelinistita din p ricina tulburarii pe care o ghicea n sinea lui, fata se arata la nceput oarecum ncu rcata, lucru caruia, n proasta dispozitie n care se afla, regele i dadu cu totul al ta interpretare. Atunci, cum erau singuri, sau aproape singuri, deoarece Colbert , zarind-o pe fata, se oprise plin de respect si ramase la zece pasi n urma, rege le se apropie de La Vallire si-i lua mna. - Domnisoara ? i spuse el ? te pot ntreba, fara sa fiu indiscret, ce te framnta? Pi eptul ti palpita, ochii ti-s umezi. - Oh, sire, daca pieptul mi palpita, daca ochii mi-s umezi, daca sunt trista, n sfr sit, este din pricina tristetii maiestatii voastre. - Tristetea mea? Oh, te nseli, domnisoara! Nu, nu tristetea e aceea care ma chinu ieste. - Dar ce va chinuieste, sire? - Umilinta. - Umilinta? Oh, ce vorba-i asta, sire? - Vreau sa spun, domnisoara, ca acolo unde ma aflu eu, nimeni altul n-ar trebui sa mai fie stapn. Ei bine, priveste si spune daca nu ramn n umbra, eu, regele Frant ei, fata de regele acestui domeniu. Oh ? continua el, strngnd din dinti si din pum n ? oh!... Si cnd ma gndesc ca acest rege... - Ei bine? sopti La Vallire ngrozita. - Ca acest rege e un slujitor necredincios, care se mndreste cu bunul furat de la mine! De aceea, am sa-i schimb acestui ministru obraznic serbarea lui ntr-un dol iu de care nimfa de la Vaux, cum spun poetii, si va aduce multa vreme aminte. - Oh, maiestate... - Ei bine, domnisoara, ai de gnd sa iei apararea domnului Fouquet? zise Ludovic a l XIV-lea cu ntartare. - Nu, sire, dar va ntreb daca sunteti bine informat. Maiestatea voastra a avut, m ai mult dect o data, prilejul sa cunoasca lipsa de temeinicie a acuzatiilor de la curte. Ludovic al XlV-lea i facu semn lui Coibert sa se apropie. - Vorbeste, domnule Colbert ? zise tnarul Print ? caci, ntr-adevar, mi se pare ca domnisoara de La Vallire are nevoie de cuvntul dumitale pentru a crede n cuvntul reg elui. Spune-i domnisoarei tot ce-a facut domnul Fouquet. Iar dumneata, domnisoar a, te rog, ai bunatatea si asculta; povestea nu va fi lunga. De ce staruia att de mult Ludovic al XIV-lea? Lucru foarte simplu: inima nu-i era mpacata, n gndul sau nu era prea convins; banuia o intriga ascunsa, ntunecata, chin uitoare, n toata aceasta poveste a celor treisprezece milioane si ar fi vrut ca i nima curata a domnisoarei de La Vallire, revoltata la ideea unui furt, sa ncuviint eze, printr-un singur cuvnt, hotarrea pe care o luase el, dar pe care sovaia, totu si, s-o duca la ndeplinire. - Vorbiti, domnule ? i se adresa La Vallire lui Colbert, care se apropiase. Vorbi ti, de vreme ce regele vrea sa va ascult. Spuneti, care este crima domnului Fouq uet? - Oh, nu prea grava, domnisoara ? raspunse hainul personaj. Un simplu abuz de ncr edere... - Spune, spune, Colbert, si, dupa ce vei fi terminat, lasa-ne singuri si du-te d e-l anunta pe domnul d'Artagnan ca am sa-i dau ordine. - Domnul d'Artagnan! exclama La Vallire. Dar pentru ce sa fie anuntat domnul d'Ar tagnan, sire? Va rog sa-mi spuneti. - La naiba, pentru a-l aresta pe acest titan orgolios, care, credincios devizei lui, ameninta sa se urce alaturi de mine. - Sa-l arestati pe domnul Fouquet, asa ati spus? - Ah, te mira? - n casa lui? - De ce nu? Daca e vinovat, e vinovat acasa la el, ca si aiurea. - Domnul Fouquet, care se ruineaza n acest moment pentru a-i face cinste regelui sau? - Cred, n adevar, ca-i iei apararea acestui tradator, domnisoara. Colbert ncepu sa rda ncet. Regele se ntoarse catre el auzindu-l rznd astfel. - Sire ? zise La Vallire ? nu pe domnul Fouquet l apar, ci pe maiestatea voastra.

- Pe mine!... Ma aperi dumneata? - Sire, va veti dezonora dnd un astfel de ordin. - Ma dezonorez? murmura regele, ngalbenindu-se de furie. ntr-adevar, domnisoara, p ui o pasiune ciudata n cele ce rostesti. - Pun pasiune nu n ceea ce rostesc, sire, ci n a sluji pe maiestatea voastra ? ras punse nobila fata. Voi pune, daca va fi nevoie si viata pentru asta si cu aceeas i pasiune, sire. Colbert vru sa biguie ceva. Atunci La Vallire, aceasta mielusea blnda, se repezi la el si, cu o privire sfredelitoare, l facu sa taca. - Domnule ? zise ea ? cnd regele ia o hotarre dreapta, chiar daca e spre raul meu sau alor mei, tac; dar cnd regele face ceva spre binele meu sau al celor pe carei iubesc si daca regele greseste, i-o spun n fata. - Dar mi se pare, domnisoara ? ndrazni sa vorbeasca Colbert ? ca si eu l iubesc pe rege. - Da, domnule, l iubim amndoi, fiecare n felul sau ? raspunse La Vallire pe un astfe l de ton, nct inima tnarului rege tresari din adnc. Numai ca eu l iubesc att de tare, ct toata lumea o stie; l iubesc att de curat, nct regele nsusi nu se ndoieste de drago tea mea. E regele si stapnul meu, eu sunt umila lui slujitoare; dar oricine se at inge de onoarea lui, se atinge de viata mea. Repet, deci, ca aceia l dezonoreaza pe rege, care l sfatuiesc sa-l aresteze pe domnul Fouquet n casa lui. Colbert si lasa capul n jos, caci se simtea parasit de rege. Totusi, plecndu-si cap ul, murmura: - Domnisoara, n-as mai avea dect un singur cuvnt de spus. - Nu-l spune, domnule, caci nu-l voi asculta. Ce mi-ai putea spune, de altfel? C a domnul Fouquet a savrsit o nelegiuire? O stiu, ntruct regele nsusi a spus-o; si di n moment ce regele a spus: "Cred", nu mai e nevoie de alta gura sa rosteasca: "A firm". Dar chiar daca domnul Fouquet ar fi cel din urma dintre oameni, o spun cu tarie: domnul Fouquet e sfnt pentru rege, deoarece regele e oaspetele sau. Chiar daca locuinta lui ar fi un brlog de tlhari, chiar daca Vaux ar fi o caverna de fa lsificatori de bani sau de hoti de drumul mare, casa lui e sacra, castelul lui n u poate fi calcat n picioare, ntruct aici locuieste sotia lui si e un loc de adapos t n care calaii n-au dreptul sa intre! La Vallire tacu. Fara sa vrea, regele o admira; fu nvins de caldura acestui glas, de nobletea acestei cauze. Colbert, la rndul lui, se ncovoie, strivit de inegalita tea acestei lupte. n sfrsit, regele rasufla, clatina din cap si ntinse mna spre La V allire. - Domnisoara ? zise el cu blndete ? pentru ce vorbesti mpotriva mea? Stii ce e n st are sa faca acest ticalos, daca-l voi lasa liber? - Eh, Doamne, dar nu e o prada pe care o aveti mereu n mna? - Si daca scapa, daca fuge? striga Colbert. - Ei bine, domnule, va fi o glorie vesnica pentru rege de a-l fi lasat pe domnul Fouquet sa fuga; si cu ct el va fi mai vinovat, cu att gloria regelui va fi mai m are, n comparatie cu aceasta nemernicie, cu aceasta rusine. Ludovic saruta mna domnisoarei de La Vallire, lasndu-se sa cada la genunchii ei. "Sunt pierdut!" gndi Colbert. Apoi, deodata, chipul i se lumina: "Oh, nu, nu! Nu n ca!" si spuse el. Si n timp ce regele, la adapostul unui tei cu trunchiul urias, o strnse n brate pe La Vallire cu toata caldura unei netarmurite iubiri, Colbert sco toci n liniste ntr-o geanta, de unde scoase o hrtie ndoita n forma de scrisoare, o hrt ie putin ngalbenita parca, dar care se vedea ca-i era deosebit de pretioasa, deoa rece vistiernicul zmbea satisfacut privind-o. Apoi si ntoarse ochiul dusmanos catre grupul minunat pe care-l formau n umbra tnara fata si regele, grup ce ncepea sa fi e luminat de lucirea faclelor ce se apropiau. Ludovic zari lucirea acestor facle rasfrngndu-se n rochia alba a domnisoarei de La Vallire. - Du-te, Louise ? i spuse el ? caci iata-i, vin ncoace. - Domnisoara, domnisoara, vine cineva ? adauga Colbert pentru a grabi plecarea f etei. Louise disparu repede printre copaci. Apoi, n timp ca regele, care ngenunchease la picioarele fetei, se ridica, Colbert zise: - Ah, domnisoara de La Vallire a lasat sa-i cada ceva!

- Ce? ntreba regele. - O hrtie, o scrisoare, ceva alb; priviti, colo, sire. Regele se apleca numaidect si ridica scrisoarea, pe care o strnse n palma. n acel mo ment, faclele se apropiara, scaldnd n lumina aceasta scena nvaluita n ntuneric. Capitolul XIX Gelozie

Aceasta revarsare de lumini, aceasta navala a tuturor, aceasta noua ovatie facut a regelui de catre Fouquet avura ca efect amnarea nfaptuirii unei hotarri pe care L a Vallire o facuse si asa, sa se clatine n inima lui Ludovic al XIV-lea. l privi pe Fouquet cu un fel de recunostinta, deoarece i daduse domnisoarei de La Vallire pr ilejul sa se arate att de generoasa, att de mult stapna pe inima lui. Era momentul celor din urma minunatii. Abia l conduse Fouquet ctiva pasi pe rege s pre castel, ca un potop de lumini, tsnind cu un vuiet maiestuos din turnul cel ma re de la Vaux, ca o aurora orbitoare, ilumina pna n cele mai mici colturi ale grad inilor. ncepea focul de artificii. Colbert, la douazeci de pasi de rege, pe care gazdele de la Vaux l nconjurau si-l sarbatoreau, cauta, cu toata ncapatnarea gndului sau funest, sa ntoarca atentia lui Ludovic catre ideile de care maretia acestui s pectacol i-o ndepartau prea mult. Deodata, n clipa cnd sa-i ntinda mna lui Fouquet, regele simti n palma hrtia aceea pe care, dupa toate aparentele, La Vallire, fugind, o lasase sa cada la picioarele l ui. Magnetul cel mai puternic, al iubirii, i atragea toate gndurile tnarului Print catre imaginea iubitei lui. La lumina acestor focuri, ce se faceau din clipa n cl ipa tot mai frumoase, strnind strigate de admiratie n satele din mprejurimi, regele citi biletul, care credea ca nu poate fi dect o scrisoare de dragoste lasata de La Vallire pentru el. Dar, pe masura ce citea, paloarea i se urca n obraji si acea sta mnie surda, iluminata de jerbele de foc ce straluceau cu mii de culori, forma un spectacol ngrozitor, de care toata lumea s-ar fi cutremurat, daca cei de fata ar fi putut sa vada ce se petrecea n aceasta inima vnzolita de cele mai sinistre pasiuni. Pentru el, furia si gelozia nu mai cunosteau margini. ncepnd din clipa cnd descoperi negrul adevar, totul disparu ? bunatate, mila, respect pentru legile ospitalitatii. Putin a lipsit ca, n durerea crunta ce-i sfsia inima, prea slaba nca pentru a putea ascunde suferinta, putin a lipsit sa nu scoata un strigat de ala rma si sa nu-si cheme garzile n jurul lui. Aceasta scrisoare, aruncata la picioarele regelui de catre Colbert, dupa cum ati ghicit, de buna seama, era aceea care disparuse o data cu ncaruntitul Tobie, la Fontainebleau, dupa ncercarea lui Fouquet de a cuceri inima domnisoarei de La Val lire. Fouquet vedea paloarea regelui, dar nu banuia raul; Colbert vedea mnia lui si se bucura de apropierea furtunii. Glasul lui Fouquet l trezi pe tnarul Print din salb atica lui meditatie. - Ce aveti, sire? ntreba cu gratie ministrul. Ludovic facu o sfortare sa se stapneasca, o mare sfortare. - Nimic ? raspunse el. - Ma tem ca maiestatea voastra sa nu sufere de ceva. - Sufar, ntr-adevar, ti-am mai spus, domnule, dar nu-i nimic. Si regele, fara sa astepte sfrsitul jocurilor de artificii, se ndrepta spre castel . Fouquet l nsoti. Toata lumea i urma. Ultimele jerbe se stinsera triste, fara sa l e mai priveasca nimeni. Ministrul ncerca sa-l mai ntrebe ceva pe Ludovic al XIV-lea, dar nu primi nici un raspuns. Presupuse ca avusese loc o cearta ntre Ludovic si La Vallire, n parc; ca d in asta i se tragea mhnirea si ca regele, care nu era suparacios din fire, dar er a foarte ambitios n dragoste, si varsa necazul pe toti dupa ce iubita lui se supar ase pe el. Acest gnd l linisti; i adresa chiar un surs prietenesc si consolator tnaru lui rege, cnd acesta i spuse noapte buna. Dar asta nu era totul pentru rege. Mai trebuia sa suporte ceremonia de culcare. Aceasta ceremonie trebuia sa se desfasoare cu multa eticheta. A doua zi era hota rta plecarea. Trebuia deci ca oaspetii sa-i multumeasca gazdei si sa se arate ncnta

ti de cele douasprezece milioane cheltuite pentru ei. Singurul lucru placut pe care Ludovic i-l putu spune lui Fouquet, despartindu-se de el, fura aceste cuvinte: - Domnule Fouquet, vei primi vesti de la mine; spune-i, te rog, domnului d'Artag nan sa vina aici. Si sngele lui Ludovic al XIII-lea, pe care si-l stapnise atta vreme, ncepu sa-i cloc oteasca n vine, facndu-l gata sa puna a fi sugrumat Fouquet, asa cum predecesorul sau pusese sa fie asasinat maresalul d'Ancre. De aceea, si ascunse groaznica hota rre sub unul din acele sursuri regale care sunt fulgerele ce vestesc loviturile de stat. Fouquet apuca mna regelui si o saruta. Ludovic se cutremura din tot trupul, dar si lasa totusi mna sa fie atinsa de buzele ministrului. Cinci minute mai trziu, d'Ar tagnan, caruia i se transmisese ordinul regal, intra n camera lui Ludovic al XIVlea. Aramis si Filip erau ntr-a lor, mereu la pnda, mereu ascultnd. Regele nu-i lasa capitanului de muschetari timp sa ajunga pna la fotoliul sau. i i esi nainte. - Ai grija ? striga el ? ca nimeni sa nu patrunda aici! - Bine, sire ? raspunse soldatul, a carui privire urmarise mai dinainte schimbar ile de pe aceasta fizionomie ravasita. Si dadu ordine la usa; apoi, ntorcndu-se ca tre rege, ntreba: E ceva nou la maiestatea voastra? - Cti oameni ai cu dumneata? zise regele fara sa raspunda la vorbele muschetarulu i. - Pentru ce, sire? - Cti oameni ai cu dumneata? repeta regele, batnd din picior. - i am pe muschetari. - Apoi? - Am douazeci de garzi si treisprezece elvetieni. - Cti oameni trebuie pentru... - Pentru...? facu d'Artagnan cu marii lui ochi calmi. - Pentru a-l aresta pe domnul Fouquet. Capitanul de muschetari se retrase un pas napoi. - Pentru a-l aresta pe domnul Fouquet? rosti el apasat. - Poate vrei sa spui cumva ca e cu neputinta? striga regele cu o mnie rece si pli na de dusmanie. - Eu nu spun niciodata ca un lucru ar fi cu neputinta ? raspunse d'Artagnan jign it adnc. - Ei bine, fa-o! D'Artagnan se rasuci pe calcie si se ndrepta spre usa. Distanta pna la usa era mica : o strabatu din sase pasi. Acolo, se opri. - Iertare, sire ? zise el. - Ce e? ntreba regele. - Ca sa fac aceasta arestare, as vrea un ordin scris. - Pentru care motiv? Si de cnd cuvntul regelui nu ti-e de ajuns? - Pentru ca un cuvnt al regelui, pornit dintr-un simtamnt de mnie, se poate schimba , cnd simtamntul se schimba. - Fara fraze, domnule! Altceva gndesti dumneata, de fapt. - Oh, eu totdeauna ma gndesc la ceva, si-mi trec prin cap gnduri care, din pacate, nu le trec si altora ? raspunse cu ndrazneala d'Artagnan. Regele, n furia pornirii lui, se ndoi n fata acestui om asa cum si ndoaie calul genun chii sub mna puternica a mblnzitorului. - Spune-mi, ce gndesti? striga el. - Iata, sire ? raspunse d'Artagnan. Cereti sa fie arestat un om, n timp ce va afl ati nca sub acoperisul lui: e mnie. Dupa ce va va fi trecut mnia, veti regreta ce-a ti facut. Atunci vreau sa va pot arata semnatura.Daca asta nu mai ndreapta lucrur ile, ne va dovedi cel putin regele greseste daca se lasa condus de mnie. - Greseste daca se lasa condus de mnie? zbiera regele din rasputeri. nseamna ca re gele, parintele meu, ca bunicul meu n-au fost niciodata mniosi, sfinte Cristoase? - Regele, parintele vostru si regele, bunicul vostru, erau mniosi numai cnd se afl au n casa lor.

- Regele e stapn pretutindeni ca la el acasa. - Iata o fraza de lingusitor si care trebuie sa vina de la domnul Colbert; dar n u acesta e adevarul. Regele e stapn n orice casa numai dupa ce l-a izgonit pe prop rietar. Ludovic si musca buzele. - Cum ? urma d'Artagnan ? un om se ruineaza pentru a va face placere si drept ra splata vreti sa-l arestati? La dracu, sire! Daca m-as numi Fouquet si daca mi sar face una ca asta, as nghiti dintr-o data zece tuburi de artificii si le-as da foc, ca sa arunc totul n aer, pe mine si pe ceilalti. Dar mi-e egal; daca asa vre ti, ma duc sa ndeplinesc ordinul. - Du-te! rosti regele. Dar ai destui oameni? - Credeti oare, sire, ca am sa iau cu mine o oaste ntreaga? A-l aresta pe domnul Fouquet e att de usor, nct si-un copil ar face-o. A-l aresta pe domnul Fouquet e ca si cum ai bea un absint. O strmbatura si gata! - Daca se apara...? - El? Haidade! Sa se apere, cnd o masura ca asta face din el un rege si un martir ? Ascultati, daca-i mai ramne un milion, ceea ce eu nu cred, ma prind ca l-ar pun e la bataie numai ca sa aiba un asemenea sfrsit. Prea bine, sire, ma duc. - Stai! striga regele. - Ah, ce s-a ntmplat? - Sa nu afle nimeni de arestarea lui. - Asta e mai greu. - De ce? - Pentru ca nimic nu e mai simplu dect sa ma duc, n mijlocul a o mie de persoane b ine dispuse si sa-i spun domnului Fouquet: "n numele regelui, domnule, te arestez !" Dar ca sa ma duc la el si sa-l urmaresc, sa-i dau trcoale, sa-l trag ntr-un col t de unde nu mai poate sa scape, n sfrsit, sa-l rapesc din mijlocul oaspetilor lui si sa vi-l fac prizonier, fara ca nici un "Vai!" sa nu se auda, iata o greutate reala, adevarata, suprema, din care chiar si cei mai dibaci nu stiu cum s-ar de scurca. - Mai adauga: "E cu neputinta!" si atunci vom fi terminat si mai repede! Ah, Doa mne! Doamne! Sa fiu oare nconjurat numai de oameni care ma mpiedica sa fac ce vrea u eu? - Eu nu va mpiedic de la nimic. Este, sire? - Pazeste-l pe domnul Fouquet pna mine dimineata, cnd voi lua o hotarre. - Voi face ntocmai, sire. - Si revino aici, cnd ma voi scula, ca sa primesti noi ordine. - Voi reveni. - Acum, sa fiu lasat singur. - Nu mai aveti nevoie nici de domnul Colbert? zise muschetarul, aruncnd ultima sa geata nainte de a pleca. Regele tresari. Gndindu-se numai la razbunare, uitase de corpul delict. - Nu, de nimeni ? raspunse el ? de nimeni! Lasa-ma! D'Artagnan pleca. Regele nchise el nsusi usa, apoi ncepu sa alerge furios prin came ra, ca taurul ranit ce traste dupa el panglicile si sulitele nfipte n grumaz. Pna la urma, ncepu sa se descarce, tipnd: - Ah, mizerabilul! Nu numai ca-mi fura vistieria, dar, cu acesti bani, mi cumpara secretarii, prietenii, generalii, artistii, mi ia pna si iubita! Ah, iata pentru ce perfida aceea l apara cu atta patima!... Din recunostinta!... Cine stie!... Poa te chiar din dragoste! Se adnci cteva clipe n aceste gnduri dureroase. - Un satir! adauga el cu acea ura nemarginita pe care tineretea o poarta oamenil or batrni ce se mai gndesc nca la dragoste. Un faun care face pe craidonul si carui a nu i-a dat nca nimeni peste nas! Un afemeiat care ademeneste cu aur si diamante si care pune pictorii sa faca portretele metreselor lui n costume de zeite! Regele tremura de mnie. - M-a mnjit tot! continua el. Ma ruineaza! Ma va ucide! Acest om e prea mult pent ru mine! E dusmanul meu de moarte! Acest om va trebui sa cada! l urasc!... l urasc !... l urasc!... Si, urlnd astfel, lovea cu amndoi pumnii n bratele fotoliului n care se asezase si d

in care se ridica apoi ca un epileptic. - Mine! Mine!... Oh, slavita zi! murmura el. Cnd soarele va rasari, neavndu-ma dect p e mine ca rival, omul acesta va cadea att de jos, nct, vaznd prapastia n care-l arunc a mnia mea, va marturisi n sfrsit ca sunt mai mare dect el! Regele, neputndu-se stapni nici o clipa, rasturna cu o lovitura de pumn o masa ase zata lnga pat si, n durerea ce-l cuprinsese, plngnd aproape, nabusindu-se, se trnti pe ste asternut mbracat cum era, muscnd perna si ncercnd sa-si gaseasca acolo odihna tr upului. Patul gemu sub greutatea lui, apoi, n afara de cteva suspine scapate din p ieptul gfind al regelui, nu se mai auzi nimic n camera lui Morfeu. Capitolul XX Lezmajestate

Aceasta furie smintita, ce pusese stapnire pe rege la vederea si la citirea scris orii lui Fouquet catre La Vallire, se topi ncetul cu ncetul ntr-o dureroasa istovire . Tineretea, plina de sanatate si de viata, avnd nevoie sa recstige chiar n aceeasi clipa ceea ce pierde, nu cunoaste acele insomnii fara sfrsit ce ntruchipeaza, pen tru un chinuit, legenda ficatului mereu crescnd la loc al lui Prometeu. Acolo und e omul matur, n deplinatatea puterilor lui, sau unde batrnul, n sleirea fortelor sa le, gasesc o continua sporire a durerii, tnarul, lovit pe neasteptate de constata rea unui rau, izbuc-neste n strigate, n lupte fatise si este mai repede dobort de dr zul dusman pe care-l nfrunta. Odata rapus nsa, el nu mai sufera. Ludovic fu domolit ntr-un sfert de ceas; dupa aceea nceta de a-si mai strnge pumnii si de a arde cu privirile sale obiectele de nenfrnt ale mniei lui; nceta de a-i mai nvinovati cu cele mai grele cuvinte pe domnul Fouquet si pe La Vallire; cazu din furie n deznadejde si din deznadejde n amorteala. Dupa ce se zbatu si se rasuci ti mp de cteva clipe n pat, bratele i recazura molesite de-a lungul trupului. Capul i se ngropa n perna de dantela, picioarele i zvcnira obosite, strabatute de usoare con tractii mus-culare, din piept nu-i mai iesira dect rare suspine. Zeul Morfeu, ce domnea ca suveran n aceasta camera careia i daduse numele sau si p rin care Ludovic si rotea ochii ncarcati de mnie si nrositi de lacrimi, zeul Morfeu arunca asupra lui macii de care bratele i erau ncarcate, n asa fel ca regele si nchis e ncetisor pleoapele si adormi. Atunci i se paru, asa cum se ntmpla adesea n primele clipe, cnd somnul e att de dulce si de potolit si cnd el ridica trupul deasupra cu lcusului, iar sufletul deasupra pamntului, i se paru ca zeul Morfeu, zugravit pe tavan, i privea cu niste ochi foarte omenesti; ca ceva lucea si se misca pe bolta odaii; ca roiurile de vise sinistre, retragndu-se o clipa, lasau sa se vada un c hip de om, cu mna dusa la gura, ntr-o atitudine de meditatie contemplativa. Si, lu cru ciudat, omul acesta semana att de bine cu regele, nct Ludovic crezu ca-si vede propriul sau chip rasfrnt ntr-o oglinda. Att doar ca acel chip era cernit de un sim tamnt de adnca mila. Apoi i se paru ca bolta se da ncetul cu ncetul la o parte, scapn du-i de sub privire si ca imaginile si scenele pictate de Le Brun se ntunecau si se ndepartau treptat. O clatinare usoara, egala, cadentata, asemenea unui vas ce se scufunda sub valuri, nlocui pozitia nemiscata a patului. Regele visa, fara ndoi ala si n acest vis coroana de aur, de sub care se desfaceau faldurii perdelelor, se ndeparta o data cu bolta de care ramnea atrnata, n asa fel ca ngerul naripat, ce su stinea cu cele doua mini ale sale aceasta coroana, parea ca-l striga n zadar pe re ge, care se pierdea tot mai departe de ea. Patul se scufunda mereu. Ludovic, cu ochii deschisi, se lasa nvaluit de aceasta h alucinatie cumplita. n sfrsit, lumina din camera regala ntunecndu-se cu totul, ceva rece, posomort, de nenteles, napadi ntreaga ncapere. Nu se mai zareau nici picturi, nici zugraveli de aur, nici perdele de catifea, ci numai pereti de un cenusiu mu rdar, pe care umbrele se ngrosati din ce n ce mai mult. Totusi, patul se afunda ne contenit si, dupa un minut, care i se paru regelui un veac, atinse un strat de a er negru si nghetat. Acolo se opri. Regele nu mai vedea lumina din camera lui dect asa cum, din fundul unui put, se zareste lumina zilei. "Am avut un vis groaznic ! gndi el. Ar trebui sa ma trezesc. Da, sa ma trezesc!" Oricine a trecut prin starea zugravita de noi aici; nu e nimeni care, n mijlocul unui cosmar nabusitor, sa nu-si fi zis, gratie acelei luminite ce vegheaza n fundu

l creierului, dnd toata lumina omeneasca s-a stins, nu e nimeni care sa nu-si fi zis: "Nu e nimic, visez!" Era ceea ce si spunea si Ludovic al XIV-lea; dar la cuv intele: "Da, sa ma trezesc!" si dadu seama nu numai ca era treaz, dar ca statea c u ochii deschisi. Atunci si-i roti repede n jur. n dreapta si n stnga lui se aflau doi barbati narmati, nfasurati, fiecare, n cte o man ie lunga si cu fetele ascunse sub masti. Unul din acesti barbati tinea n mna o mic a lampa, a carei lucire rosiatica lumina cel mai trist tablou pe care-l poate ntr ezari un rege. Ludovic si spuse ca visul sau continua si ca, pentru a-i pune capat, era destul s a-si miste bratul, ori sa faca sa i se auda glasul. Sari jos din pat si simti su b talpi un pamnt jilav. Atunci, adresndu-se barbatului care tinea lampa, i zise: - Ce-i asta, domnule si cine a pus la cale aceasta gluma? - Nu e ctusi de putin o gluma ? raspunse cu un glas surd acela dintre cei doi mas cati care tinea n mna lampa. - Sunteti oamenii domnului Fouquet? ntreba regele putin buimacit. - N-are importanta ai cui suntem! raspunse fantoma. Esti n mna noastra, iata totul . Regele, mai mult iritat dect intimidat, se ntoarse catre a doua masca. - Daca e vorba de vreo pozna ? zise el ? i veti spune domnului Fouquet ca o gases c nelalocul ei si ordon sa nceteze. Aceasta a doua masca, spre care se ntorsese regele, era un barbat foarte nalt si c u un volum foarte mare. Statea drept si nemiscat, ntocmai ca un bloc de marmura. - Ei bine ? adauga regele batnd din picior ? nu-mi raspundeti nimic? - Nu-ti raspundem, micul meu domn ? rosti uriasul cu o voce de stentor ? ntruct navem ce sa-ti raspundem, dect ca esti primul suparacios si ca domnul Coquelin de Volire a uitat sa te treaca printre ai lui... - Dar, ma rog, ce vreti cu mine? striga Ludovic, ncrucisndu-si furios bratele la p iept. - O sa afli ceva mai trziu ? raspunse purtatorul lampii. - Pna atunci, unde ma aflu? - Priveste! Ludovic privi ntr-adevar; dar, la lumina lampii pe care o ridica omul mascat, nu zari dect niste pereti umezi, pe care straluceau ici si colo dre argintii de melci . - Oh, oh! O temnita? zise regele. - Nu, o subterana. - Care duce...? - Binevoieste si ne urmeaza. - Nu ma voi misca de aici! striga regele. - Daca faci pe ndaratnicul, tinere prieten ? raspunse cel mai voinic dintre cei d oi barbati ? te voi lua pe sus, te voi nfasura ntr-o mantie si, daca te vei nabusi n ea, pe legea mea, cu att mai rau pentru dumneata! Si, spunnd aceste cuvinte, cel care le rostise scoase de sub mantia cu care l amen inta pe rege un brat pe care Milon din Crotona ar fi fost fericit sa-l aiba n ziu a cnd i veni nefericita idee de a frnge ultimul sau stejar. Regele se temu de o violenta; ntelegea ca acesti doi oameni, n puterea carora se g asea, nu mersesera ei att de departe ca sa dea acum napoi, si, ca atare, vor duce treaba pna la capat. Clatina din cap. - Se pare ca am cazut n minile a doi ucigasi ? zise el. Sa mergem! Nici unul dintre cei doi oameni nu raspunse la aceste cuvinte. Cel care tinea la mpa porni nainte; regele l urma; a doua masca venea dupa ei. Strabatura astfel o g alerie lunga si ntortocheata, brazdata de attea scari, cum nu se gasesc dect n miste rioasele si ntunecatele palate ale Anei Radcliffe. Dupa toate aceste cotituri, de -a lungul carora regele auzi de mai multe ori vjituri de ape deasupra capului sau, ajunsera n sfrsit la un coridor ce se termina cu o usa de fier. Barbatul cu lampa deschise aceasta usa cu cheile pe care le purta la cingatoarea sa, unde, n timpu l mersului, regele le auzise mereu zornaind. Cnd usa se deschise, lasndu-i sa iasa la aer curat, Ludovic recunoscu acele miresm e placute ce se desprind din copaci dupa o zi calduroasa de vara. O clipa, se op ri sovaind; dar voinicul paznic ce venea n urma lui l mpinse afara din subterana.

- ntreb nca o data ? zise regele ntorcndu-se catre cel ce cuteza sa savrseasca aceast a fapta nengaduita, de a-si atinge suveranul ? ce aveti de gnd sa faceti cu regele Frantei? - ncearca sa nu mai pui aceasta ntrebare ? raspunse omul cu lampa pe un ton ce nu n gaduia nici un fel de replica, ntoomai ca faimoasele porunci ale regelui Minos. - Ar trebui sa fii aspru pedepsit pentru vorba pe care ai rostit-o acum ? adauga uriasul stingnd lumina pe care i-o trecuse tovarasului lui ? dar regele nostru e un om prea cumsecade. Ludovic, la aceasta amenintare, facu o miscare att de brusca, nct s-ar fi putut cre de ca ncerca sa fuga; nsa bratul uriasului i cazu greu pe umar si-l tintui locului. - Dar, n sfrsit, unde mergem? ntreba regele iarasi. - Vino ? raspunse primul dintre cei doi oameni, cu un fel de respect, conducndu-s i prizonierul catre o trasura ce parea sa astepte afara. Aceasta trasura era ascunsa n ntregime n frunzis. Doi cai, avnd piedici la picioare, erau legati, de capestre, de ramurile mai joase ale unui stejar falnic. - Urca ? zise acelasi barbat deschiznd usa trasurii si cobornd scara. Regele se supuse, se aseza n fundul calestii, a carei usa captusita si prevaruta cu zavor se nchise numaidect n urma lui si a nsotitorului sau. Ct despre urias, el de sfacu piedicile si legaturile cailor, i nhama el nsusi, apoi se urca pe capra, unde nu se afla nimeni. Trasura porni ndata la trap, apuca pe drumul Parisului si n pa durea Senari gasi alti doi cai legati de copaci, ca si cei dinti. Omul de pe capr a schimba caii si continua n goana drumul spre Paris, unde ajunsera pe la ceasuri le trei dimineata. Echipajul strabatu cartierul Saint-Antoine si, dupa ce striga catre santinela: "Din ordinul regelui!", vizitiul mna caii n incinta circulara a Bastiliei, ndreptndu-se spre curtea Guvernamntului. Acolo, caii se oprira, alibi de spuma, lnga treptele peronului. Un sergent de garda alerga naintea trasurii. - Sa fie trezit domnul guvernator ? zise vizitiul cu un glas tunator. n afara de acest glas, ce s-ar fi putut auzi tocmai de la intrarea n cartierul Sai nt-Antoine, totul era linistit, att n trasura, ct si n fortareata. Zece minute mai tr ziu, domnul Baisemeaux aparu n pragul usii, n halat de casa. - Ce s-a mai ntmplat ? ntreba el ? si pe cine-mi mai aduceti acolo? Omul cu lampa deschise portita trasurii si-i sopti doua cuvinte vizitiului. Aces ta se dadu repede jos de pe capra, lua o muscheta pe care o tinuse la picioarele lui si ndrepta teava armei catre pieptul prizonierului. - Si trage, daca vorbeste! adauga cu glas tare omul care cobora din trasura. - Bine! raspunse celalalt, fara sa mai ceara alta lamurire. Dupa ce dadu aceasta dispozitie, conducatorul regelui urca treptele la capatul c arora astepta guvernatorul. - Domnul d'Herblay! exclama acesta. - Sst! facu Aramis. Sa intram la dumneata. - Oh, Doamne! Si pe cine mi-aduci la ora asta? - O greseala, draga domnule Baisemeaux ? raspunse n liniste Aramis. Se pare ca al altaieri dumneata ai avut dreptate. - n ce privinta? ntreba guvernatorul. - Eh, n privinta ordinului acela de punere n libertate, dragul meu. - Explica-mi, domnule... nu, monseniore ? bigui guvernatorul, napadit n acelasi ti mp si de surprindere si de spaima. - E foarte simplu: ti amintesti, draga domnule Baisemeaux, ca ti s-a trimis un or din de punere n libertate? - Da, pentru Marchiali. - Ei bine, am crezut amndoi ca era pentru Marchiali, nu-i asa? - Fara ndoiala. Totusi, aduceti-va aminte ca eu aveam ndoieli, ca nu voiam, ca dum neavoastra m-ati constrns. - Oh, ce vorba rostesti, draga Baisemeaux!... Te-am ndemnat, atta tot. - ndemnat, da; m-ati ndemnat sa vi-l dau si dumneavoastra l-ati luat cu trasura. - Ei bine, dragul meu Baisemeaux, a fost o greseala. Lucrul s-a dovedit la minis ter, astfel ca ti aduc un ordin al regelui pentru a-l pune n libertate pe... Seldo n, diavolul acela de scotian, stii? - Seldon? Sunteti sigur, cel putin acum?... - Drace! Citeste cu ochii dumitale ? zise Aramis nmnndu-i ordinul.

- Dar ? rosti Baisemeaux ? acest ordin e acela care mi-a mai trecut o data prin mini! - Adevarat? - E acelasi pe care v-am spus ca-l vazusem alaltaieri seara. La naiba, l recunosc dupa pata de cerneala! - Nu stiu daca e acelasi; fapt este ca ti-l aduc. - Si-atunci celalalt? - Care celalalt? - Marchiali? - Ti-l predau din nou. - Dar asta nu e de ajuns. Ca sa-l primesc, mi trebuie un alt ordin. - Nu spune asemenea lucru, dragul meu Baisemeaux; vorbesti ca un copil! Unde e o rdinul pe care l-ai primit cu privire la Marchiali? Baisemeaux alerga la dulapul sau si scoase de acolo ordinul. Aramis i-l smulse d in mna, l rupse tacticos n patru bucati, apropie bucatile de lampa si le arse. - Dar ce faceti? striga Baisemeaux cuprins de groaza. - Judeca putin situatia, dragul meu guvernator ? zise Aramis cu calmul lui netul burat ? si ai sa vezi ct e de simplu. Acum nu mai ai nici un ordin care sa ceara iesirea lui Marchiali de aici. - Oh, Doamne, nu! Sunt un om pierdut! - Nicidecum, ntruct ti-l aduc napoi pe Marchiali. Si din moment ce ti-l aduc napoi, e ca si cum nici n-ar fi iesit. - Ah! facu guvernatorul naucit. - De buna seama. Ai sa-l nchizi din nou, fara a pierde o clipa. - Cred si eu! - Si ai sa mi-l dai pe acest Seldon, pe care noul ordin l pune n libertate. n felul acesta, contabilitatea dumitale e n regula. Pricepi? - Eu... eu.. - Ai priceput ? zise Aramis. Foarte bine! Baisemeaux si mpreuna minile a implorare. - Dar, pentru ce, spuneti, dupa ce l-ati luat pe Marchiali, mi-l aduceti acum nap oi? striga nenorocitul guvernator, cuprins de o adnca ndurerare si totodata de o m are mila. - Pentru un prieten ca dumneata ? zise Aramis ? pentru un slujitor ca dumneata, nu mai am secrete. Si episcopul si apropie gura de urechea lui Baisemeaux. Stii ? adauga el n soapta ? ce asemanare e ntre acest nenorocit si...? - Si regele; da. - Ei bine, primul lucru pe care l-a facut Marchiali vazndu-se n libertate a fost s a sustina, ia ghici ce? - Gum vrei sa ghicesc eu ce-a facut dumnealui? - Sa sustina ca el e regele Frantei. - Oh, nenorocitul! exclama Baisemeaux. - Pentru asta s-a mbracat n haine la fel cu acelea ale regelui si a vrut sa fie uz urpator. - Cerule ndurator! - Iata de ce ti-l aduc napoi, draga prietene. E nebun si-si arata nebunia fata de toata lumea. - Ce-i de facut, atunci? - Foarte simplu: nu-l lasa sa stea de vorba cu nimeni. ntelegi ca, de ndata ce neb unia lui a ajuns la urechile regelui, caruia i-a fost mila de nenorocirea lui si care s-a vazut rasplatit pentru bunatatea sa cu o neagra ingratitudine, regele s-a facut foc de mnie. De aceea, acum, ia bine aminte de asta, draga domnule Bais emeaux, caci te priveste direct, de aceea, acum, vor fi pedepsiti cu moartea tot i cei ce-l vor lasa sa stea de vorba cu altcineva n afara de mine, sau de regele n persoana. Ma auzi, Baisemeaux, pedeapsa cu moartea! - Daca aud, la dracu! - Iar acum, coboara si du-l napoi n celula lui pe nenorocitul asta, daca nu vrei c umva sa-l chemi aici, sus. - La ce bun? - Da, e mai bine sa-l nchizi numaidect, nu-i asa?

- Drace, se-ntelege! - Ei bine, atunci haide! Baisemeaux puse sa se bata toba si sa sune clopotul care dadea de veste ca toata lumea trebuia sa intre nauntru pentru a nu da cu ochii de un detinut misterios. Apoi, dupa ce toate trecerile devenira pustii, se duse la trasura sa ia n primire prizonierul, pe care Porthos, credincios consemnului, l tinea necontenit cu teav a muschetei nfipta n grumajii lui. - Ah, iata-te, nenorocitule! se rasti Baisemeaux n fata regelui. Asa-ti trebuie! Asa-ti trebuie! Si numaidect, spunndu-i regelui sa coboare din trasura, l conduse, nsotit de Porthos , care nu-si scosese masca si de Aramis, care si-o pusese din nou pe a lui, la a l doilea Bertaudire si-i deschise usa odaii unde, timp de sase ani, gemuse Filip. Regele intra n celula fara sa rosteasca o vorba. Era palid si nspaimntat. Baisemeau x nchise usa n urma lui, rasuci de doua ori cheia n broasca si, ntorcndu-se catre Ara mis, zise ncet: - Pe legea mea, e adevarat ca seamana cu regele, totusi, nu chiar att ct mi-ati sp us dumneavoastra. - n asa fel ca ? vorbi Aramis ? dumneata nu te-ai fi pacalit lundu-l pe unul drept altul, nu-i asa? - Ei, cum s-ar putea oare? - Esti un om minunat, dragul meu Baisemeaux ? adauga episcopul. Acum, pune-l n li bertate pe Seldon. - Asa-i, uitasem... Ma duc sa dau ordin. - Lasa mine, ai destul timp. - Mine? Nu, nu, chiar acum. Fereasca-ma sfntul sa mai stau pe gnduri o secunda! - Atunci, fa-ti datoria dumitale; eu ma duc la ale mele. Dar ne-am nteles, da? - Ce sa ne ntelegem? - Ca nimeni nu va intra la detinut dect cu un ordin al regelui, ordin pe care til voi aduce eu nsumi. - S-a nteles. Adio, monseniore! Aramis se ntoarse la nsotitorul lui. - Haide, prietene Porthos, la Vaux. Si ct mai repede! - Te simti mai usor cnd ti-ai slujit cu credinta regele si, slujindu-l pe el, ai scapat tara de primejdii ? zise Porthos. Caii nu mai au nici o povara. Sa pornim . Si trasura, usurata de un prizonier care, ntr-adevar, i se parea destul de greu l ui Aramis, trecu peste podul mobil al Bastiliei, care se ridica din nou n urma ei .

Capitolul XXI

O noapte la Bastilia

Suferinta n lumea aceasta e mpartita pe masura puterilor omului. Nu vrem sa spunem ca Dumnezeu cntareste totdeauna dupa taria fapturii sale chinul ce i-l harazeste sa-l ndure; asta n-ar fi ntru totul adevarat, deoarece Dumnezeu a mai lasat pe lu me moartea, care e adesea singurul refugiu al sufletelor prea aspru osndite n temn ita trupului. Suferinta e data pe masura puterilor omenesti, adica, n fata acelui asi rau, cel slab sufera mai mult dect cel tare. Dar, din ce elemente e alcatuita aceasta putere omeneasca? Nu cumva din ncercari, din obisnuinta, din experienta? Iata ceea ce nu ne vom da osteneala sa demonstram; e o axioma att n ce priveste s piritul, ct si n ce priveste trupul. Cnd tnarul rege, buimacit, zdrobit, se vazu ntemnitat, ntr-una din ncaperile Bastilie i, si nchipui mai nti ca moartea e asemenea unui somn, ca si are si ea visurile ei, c a patul se prabusise n lespedea odaii de la Vaux, ca moartea l urmase si ca, urmndu -si visul sau de rege, Ludovic al XIV-lea, raposat, visa una din acele grozavii, cu neputinta de trait n viata, care se numesc detronarea, ntemnitarea si insulta adusa unui rege altadata atotputernic.

A fi martor, fantoma pipaibila, la cumplita lui suferinta, a pluti ntr-un mister de nepatruns, ntre ceea ce este si ceea ce pare sa fie, a vedea totul, a auzi tot ul, fara a ncurca nici unul din aceste amanunte ale agoniei, nu era, si spunea reg ele, un supliciu cu att mai nspaimntator, cu ct putea sa fie vesnic? - Oare asta sa se numeasca eternitate, infern? murmura Ludovic al XIV-lea n clipa cnd usa se nchise n urma lui, mpinsa de nsusi Baisemeaux. Nici nu cauta sa priveasca n jurul sau, si, n aceasta camera, rezemat de un perete ca toti peretii, se lasa adncit n cumplita supozitie a mortii lui, nchiznd ochii pe ntru a se cruta sa vada ceva poate si mai ngrozitor nca. - Cum am murit oare? se ntreba el pe jumatate nnebunit. Nu cumva patul acela a fos t scufundat prin vreun viclesug oarecare? Dar nu, nu-mi aduc aminte de nici o lo vitura, de nici o zdruncinare... Nu voi fi fost oare otravit la masa, sau cu fum ul de lumnari, la fel ca Jeanne d'Albert, strabunica mea? Deodata, raceala odaii cazu ca o mantie pe umerii lui Ludovic. - L-am vazut ? si zise el ? pe tatal meu mort, ntins pe patul sau, n costumul regal . I-am vazut chipul palid, att de linistit si att de usurat; si minile lui att de nde mnatice, devenite nesimtitoare; si picioarele acelea ntepenite; toate acestea nu a ratau a fi un somn ncarcat de vise. Si totusi, cine stie cte vise i trimitea Dumnez eu acestui mort!... Acestui mort pe care attia altii l-au precedat, aruncati de e l n noaptea cea vesnica!... Nu, acest rege era nca rege; trona nca pe patul acela f unebru, ca n jiltul sau de catifea. Nu pierduse nimic din maretia lui. Dumnezeu, care nu-l pedepsise pe el, nu ma poate pedepsi pe mine, care n-am facut nimic. Un zgomot ciudat atrase deodata atentia tnarului. ntoarse ochii si vazu deasupra c aminului, la picioarele unui Crist zugravit grosolan n fresca, un sobolan de o ma rime ngrozitoare, rontaind un coltuc de pine uscata, atintindu-si asupra noului oa spe al ncaperii o privire ntelegatoare si plina de curiozitate. Regele se sperie; fu cuprins de scrba; se retrase spre usa, scotnd un tipat ascutit. Si ca si cum iar fi trebuit acest strigat, scapat din pieptul sau, pentru a se recunoaste pe e l nsusi, Ludovic se regasi viu, cu judecata ntreaga, cu puterea lui fireasca de nt elegere. - Prizonier! exclama el. Eu, eu prizonier! Cauta cu ochii un clopotel, ca sa sune. - Nu se afla clopotele la Bastilia ? si spuse el ? si eu sunt nchis la Bastilia. D ar cum am fost facut prizonier? E o conspiratie a domnului Fouquet, de buna seam a. Am fost atras la Vaux ntr-o cursa. Domnul Fouquet nu poate fi singur n aceasta afacere. Agentul lui... glasul acela... era domnul d'Herblay; l-am recunoscut. C olbert avea dreptate. Dar ce vrea Fouquet? Sa domneasca n locul meu? Cu neputinta ! Cine stie?... gndi regele posomort. Fratele meu, ducele de Orlans, unelteste poat e mpotriva mea, asa cum toata viata lui unchiul meu a uneltit mpotriva tatalui meu . Dar regina? Dar mama? Dar La Vallire? Oh, La Vallire! Va fi data pe mna Doamnei. Biata copila! Da, asta e, o vor fi nchis, asa cum m-au nchis si pe mine. Suntem pentru totdeauna despartiti! Si, numai la acest gnd al despartirii, ndragostitul izbucni n suspine, n vaiete, n ra cnete. - E un guvernator aici ? continua regele cu furie. i voi vorbi. Sa-l strig. Striga. Dar nici un glas nu raspunse la al sau. Apuca scaunul si ncepu sa izbeasc a tare cu el n usa masiva de stejar. Lemnul rasuna n lemn, strnind ecouri lugubre n adncimile gangului; dar nici o faptura care sa raspunda, nici una. Era pentru reg e o noua dovada despre ct de putina stima i se arata lui la Bastilia. Atunci, dup a ce-i trecu prima furie, zarind o fereastra zabrelita, prin care patrundea un r omb de lumina purpurie ce trebuia sa fie vestirea zorilor, Ludovic se porni sa s trige, mai ncet la nceput, apoi din toate puterile. Nu se gasi nimeni sa-i raspund a. Douazeci de alte ncercari, facute rnd pe rnd, nu avura mai multi sorti de izbnda. Sngele ncepea sa-i clocoteasca n vine, tmplele sa-i zvcneasca. Aceasta fire, obisnuit a sa porunceasca, tremura de ciuda n fata unei asemenea nesupuneri. ncetul cu ncetu l, mnia i spori. Detinutul sfarma scaunul, prea greu pentru minile lui si se sluji d e sfarmatura ca de un berbece pentru a lovi n usa. Izbea asa de tare si asa de des , nct sudoarea ncepu sa-i curga pe frunte. Zgomotul deveni asurzitor si nentrerupt. Cteva strigate nabusite i raspundeau ici si colo. Zarva asta avu asupra regelui un efect ciudat. Se opri s-o asculte. Erau vocile detinutilor, altadata victimele l

ui, acum tovarasii sai. Aceste voci se strecurau ca niste aburi prin grosimea du sumelelor, prin zidurile ntunecate. Se razvrateau mpotriva celui ce le tul-bura li nistea, asa cum, fara ndoiala, suspinele si lacrimile lor l blestemau pe cel ce-i trimisese la nchisoare. Dupa ce le rapise libertatea attor oameni, regele venea ac um n mijlocul lor sa le sperie si somnul. Acest gnd era gata sa-l nnebuneasca de-a binelea. l facu sa-si ndoiasca puterile, sau mai degraba vointa, nsetata sa capete o deslusire sau o ncheiere. Frntura de scaun reintra n functiune. Dupa un ceas, Lud ovic auzi ceva pe coridor, dincolo de usa si o izbitura puternica, data n aceeasi usa, le curma pe ale sale. - Hei, ce, ai nnebunit? striga o voce aspra si grosolana. Ce te-a apucat n diminea ta asta? "n dimineata asta?" gndi regele deodata. Apoi, binevoitor, ntreba: - Domnule, esti cumva guvernatorul Bastiliei? - Dragutule, te-ai scrntit la creier ? raspunse glasul ? dar asta nu-i un motiv s a faci atta taraboi. Potoleste-te, lua-te-ar dracu! - Esti guvernatorul? ntreba regele nca o data. Se auzi o usa nchizndu-se. Temnicerul pleca fara a catadicsi sa mai spuna macar o vorba. Cnd regele si dadu seama ca celalalt plecase, furia lui nu mai cunoscu margini. Ag er ca un tigru, sari de la masa la fereastra si ncepu sa zgltie zabrelele. Sparse u n geam ale carui cioburi cazura, cu un zanganit prelung, pe caldarmul curtii. Str iga pna ragusi: "Guvernatorul! Guvernatorul!" Aceasta izbucnire tinu un ceas si f u un adevarat acces de turbare. Cu parul ravasit, ncleiat pe frunte, cu hainele s fsiate si mnjite de var, cu camasa zdrentuita, regele nu se potoli dect la capatul puterilor sale si abia atunci ntelese ct de groase si de nemiloase erau acele zidu ri, ct de nepatruns acel ciment, pe care nici o ncercare nu-l putea strapunge, dect numai aceea a timpului, avnd ca unealta deznadejdea. si sprijini fruntea de usa s i si lasa inima sa se linisteasca ncetul cu ncetul; o zbatere mai mult ar fi facuto sa plesneasca. - Are sa vina ? si zise el ? momentul cnd mi se va aduce hrana ce se da tuturor de tinutilor. Atunci voi vedea pe cineva, voi vorbi, mi se va raspunde. Si regele ncerca sa-si aduca aminte la ce ora li se aducea prima mncare detinutilo r de la Bastilia. Nu cunostea nici macar acest amanunt. Fu pentru el o noua lovi tura de pumnal, surda si cruda, aceasta remuscare de a fi trait douazeci si cinc i de ani, rege si fericit, fara sa se fi gndit la tot ceea ce suferea un nenoroci t caruia i se lua pe nedrept libertatea. Regele se nrosi de rusine. Simtea ca Dum nezeu, ngaduind aceasta groaznica umilinta, nu facea dect sa abata asupra unui om chinurile pe care acest om le aruncase asupra attor altora. Nimic nu putea fi mai potrivit pentru a rentoarce la credinta un suflet zdrobit de durere. Dar Ludovic nu ndrazni sa ngenuncheze spre a se ruga lui Dumnezeu, spre a-i cere sa puna capa t ncercarilor sale. - Dumnezeu stie ce face ? zise el ? Dumnezeu are dreptate. Ar fi o lasitate din partea mea sa-i cer lui Dumnezeu ceea ce eu nsumi am refuzat adesea semenilor mei . Aici ajunsese cu gndurile, mai bine zis cu agonia lui, cnd acelasi zgomot se facu auzit dincolo de usa, urmat de asta data de un zornait de chei si de scrsnetul za voarelor rasucite n broastele usii. Regele facu o saritura nainte, pentru a se apr opia de cel care avea sa intre; dar, deodata, gndindu-ise ca aceasta era o miscar e nepotrivita cu rangul de rege, se opri, lua o nfatisare nobila si calma, ceea c e era usor pentru ei si astepta, cu spatele la fereastra, cautnd sa-si ascunda tu lburarea n fata privirilor noului venit. Dar nu era dect un temnicer nsarcinat sa-i aduca un cosulet ncarcat cu merinde. Regele se uita la acest om cu neliniste; astepta ca el sa-i vorbeasca, sa-i spun a ceva. - Ah ? zise omul ? ai sfarmat scaunul, nu m-am nselat. Se vede treaba ca ai turbat de tot! - Domnule ? i spuse regele ? ia seama la cele ce vorbesti; e spre marele dumitale bine. Temnicerul lasa cosuletul pe masa, apoi, masurndu-l pe cel ce i se adresa astfel, zise cu surprindere:

- Ce-ai zis? - Anunta-l pe guvernator sa vina la mine ? adauga regele cu noblete. - Asculta, fatul meu ? zise temnicerul ? ai fost pna acum baiat cuminte; nebunia n sa te face rau si vreau sa te ncunostintez de un lucru: ai sfarmat scaunul si ai f acut taraboi; asta e un delict care se pedepseste cu carcera. Fagaduieste-mi ca n-ai sa mai repeti si nu-i voi spune nimic guvernatorului. - Vreau sa-l vad pe guvernator ? raspunse regele fara sa se sinchiseasca. - Te va baga la carcera, ia seama. - Vreau! ntelegi? - Ah, iata ca ti se tulbura privirea. Bun, am sa-ti iau cutitul. Si temnicerul facu ceea ce spusese, apoi nchise usa si pleca, lasndu-l pe rege mai uluit, mai nenorocit si mai singur ca oricnd. n zadar rencepu el sa bata cu frntura de scaun n usa; n zadar arunca pe fereastra mncarea si blidele; nimeni nu-i mai ra spundea nimic. Doua ceasuri mai trziu, nu mai era un rege, un gentilom, un om, un creier; era un nebun care-si rupea unghiile n lemnul usii, care ncerca sa smulga scndurile din du sumea, scotnd niste tipete att de ngrozitoare, nct batrna Bastilie parea ca tremura di n temelii din pricina ca ndraznise sa se ntoarca mpotriva stapnului ei. Ct despre guv ernator, lui nici nu-i pasa. Temnicerul si paznicii i dadura raportul; dar la ce bun? Nebunii nu erau oare ? ceva obisnuit n fortareata, iar zidurile nu erau mai tari dect nebunii? Domnul Baisemeaux, patruns de tot ceea ce-i spusese Aramis si stiindu-se n regula cu ordinul primit de la rege, nu voia dect un lucru, ca nebunu l Marchiali sa fie att de nebun, nct sa se spnzure de baldachinul lui sau de o verge a de la fereastra. ntr-adevar, acest detinut nu-i aducea nici un folos si-l stingherea mai mult dect s-ar fi cuvenit. Toate ncurcaturile astea cu Seldon si Marchiali, cu punerea n lib ertate si ntemitarea din nou, cu asemanarea aceea ciudata, ar avea un sfrsit cum n u se poate mai bine venit. Baisemeaux credea chiar a fi observat ca asa ceva nu i-ar displacea prea mult aici domnului d'Herblay. - Si apoi, ce-i drept ? i spunea Baisemeaux majorului sau ? un detinut oarecare e destul de nenorocit ca se fie nchis; sufera prea mult ca sa nu te milostivesti d e el, dorindu-i moartea; cu att mai mult cnd acest detinut a nnebunit si e n stare s a muste si sa faca taraboi n Bastilia. Asa ca, pe legea mea, e o fapta milostiva sa-i doresti moartea; ar fi un lucru milostiv sa-l ajuti sa se stinga fara a se mai chinui. Si blndul guvernator ceru sa i se aduca cel de-al doilea dejun. Capitolul XXII Umbra domnului Fouquet

D'Artagnan, nca sub povara convorbirii pe care o avusese cu regele, se ntreba daca ntr-adevar mai era cu mintea ntreaga, daca scena se petrecea ntr-adevar la Vaux; d aca el, d'Artagnan, era cu adevarat capitanul de muschetari, iar daca domnul Fou quet era proprietarul castelului n care Ludovic al XIV-lea fusese gazduit cu atta cinste. Aceste reflectii nu erau nsa ale unui om beat. Cu toate ca, ce-i drept, s e bause zdravan la Vaux. Vinurile domnului ministru fusesera la naltime n timpul s erbarii. Dar gasconul era un barbat ce-si pastra totdeauna capul limpede; el sti a, atingnd doar otelul spadei sale, sa vada n raceala acestui otel ndemnurile pentr u marile chemari. "Poftim ? si zise el parasind apartamentul regal ? iata-ma arun cat de istorie n destinele regelui si n acele ale ministrului; se va scrie ca domn ul d'Artagnan, cadet din Gasconia, l-a luat de guler pe domnul Nicolas Fouquet, intendentul superior al finantelor Frantei. Urmasii mei, daca-i voi avea, si vor face un renume din aceasta arestare, asa cum domnii de Luynes si-au zamislit fai ma cu zdrentele acelui biet maresal d'Ancre. E vorba numai sa ndeplinesc ntocmai v ointa regelui. Oricine va putea sa-i spuna domnului Fouquet: "Spada dumitale, do mnule!" Dar nu oricine va putea sa-l nhate fara ca cineva sa strige. Cum sa proce dez, deci, pentru ca domnul intendent superior sa treaca de la cea mai nalta favo are la ultima dizgratie, pentru a-l face sa vada ca Vaux se schimba ntr-o temnita , pentru a-i da a ntelege ca, dupa ce a gustat din tamia lui Assuerus, va atrna n spn

zuratoarea lui Aman, adica a lui Enguerrand de Marigny?" Aici fruntea lui d'Arta gnan se ntuneca de-ti facea mai mare mila. Muschetarul avea mustrari de cuget. Al trimite astfel la moarte (caci, de buna seama, Ludovic al XIV-lea l ura pe domn ul Fouquet), a-l trimite, spunem, astfel la moarte pe acela pe care l-ai socotit omul cel mai galanton era un adevarat caz de constiinta. "Mi se pare ? si zise d 'Artagnan ? ca, afara doar daca nu sunt un nemernic, as face mai bine sa-l nstiin tez pe domnul Fouquet despre gndul rau pe care i l-a pus regele. Dar, daca tradez secretul sta-pnului meu, nseamna ca sunt un nemernic si un tradator, crima pedeps ita de legile militare si eu am vazut de douazeci de ori pna acum, n razboaie, nen orociti care atrnau n lat pentru ca facusera n mic ceea ce cugetul meu ma sfatuiest e sa fac n mare. Nu, socot ca un om ntelept trebuie sa iasa din aceasta ncurcatura cu ceva mai multa dibacie. Vorba e, sunt eu un om ntelept? E greu de presupus, da t fiind ca de patruzeci de ani am risipit atta ntelepciune, nct, daca mi-a mai ramas de un pistol, ar fi o adevarata fericire." D'Artagnan si lua capul n mini, si smuls e, fara sa vrea, cteva fire din mustata si adauga: "Pentru care pricina sa fi caz ut oare domnul Fouquet n dizgratie? Pentru trei pricini: prima, pentru ca nu-l iu beste domnul Colbert; a doua, pentru ca a vrut sa se ndragosteasca de domnisoara de La Vallire; a treia, pentru ca regele tine la domnul Colbert si o iubeste pe d omnisoara de La Vallire. E un om pierdut! Dar sa-i pun eu genunchiul n piept, eu, un om de omenie, cnd el e rapus de intrigile femeilor si-ale slujbasilor? Haidade ! Daca e primejdios, l voi trnti la pamnt; daca nu e dect persecutat, voi vedea! Am ajuns la acest punct si nici regele, nici alt om nu ma va putea face sa-mi schim b parerea. Daca Athos ar fi aici, ar gndi ca si mine. Asa ca, n loc sa ma duc si s a-l iau cu forta pe domnul Fouquet, sa-l leg burduf si sa-l nchid, voi ncerca sa m a port cu el ca un om cumsecade. Vom sta de vorba, se-ntelege; dar asa cum se cu vine". Si d'Artagnan, potrivindu-si cu o miscare aparte cureaua pe umar, porni d rept la domnul Fouquet, care, dupa ce-si luase ramas bun de la doamne, se pregat ea sa se duca la culcare si sa doarma linistit dupa toate triumfurile de peste z i. Aerul era nca parfumat sau nacrit, cum vreti, de mirosul focurilor de artificii. L umnarile si aruncau ultimele lor plpiri, florile cadeau ofilite, desprinse din jerbe , ciorchinii de dansatori si de curteni se destramau, mprastiindu-se prin saloane . n mijlocul prietenilor sai, care-l laudau si primeau laudele lui, ministrul abi a si mai tinea ochii deschisi, de oboseala. Era dornic de odihna, cadea frnt pe li tiera laurilor culesi dupa attea zile. S-ar fi zis ca si ncovoia capul sub greutate a noilor datorii pe care le facuse n cinstea acestei serbari. Domnul Fouquet se retrase n camera lui, surzator si pe jumatate amortit. Nu mai au zea nimic, nu mai vedea nimic; patul l atragea cu putere, l vrajea. Zeul Morfeu, s tapnul boltii zugravite de Le Brun, si ntindea puterea sa si asupra camerelor din j ur, aruncndu-si macii lui si asupra stapnului casei. Domnul Fouquet, aproape singur, tocmai intrase n minile valetului sau de camera, cn d domnul d'Artagnan aparu n pragul apartamentului sau. D'Artagnan nu izbutise niciodata sa se demonetizeze la curte; cu toate ca era va zut pretutindeni si totdeauna, el facea figura buna totdeauna si pretutindeni. E ste privilegiul anumitor firi, care se aseamana prin asta cu fulgerele si tunete le: toata lumea le cunoaste, dar ivirea lor uimeste de fiecare data si, cnd le si mti apropierea, cea din urma impresie crezi ca este si cea mai puternica. - Iata! Domnul d'Artagnan? zise domnul Fouquet, a carui manseta din dreapta tocm ai i fusese scoasa de pe brat. - Pentru a va sluji ? raspunse muschetarul. - Intra, draga domnule d'Artagnan. - Multumesc. - Ai venit sa-mi faci vreo critica asupra serbarii? Dumneata esti un spirit caru ia nu-i scapa nimic. - Oh, nu! - Te supara serviciul? - Ctusi de putin. - Ti s-a dat poate o camera care nu-ti place? - Camera e minunata. - Ei bine, ti multumesc ca esti att de amabil si e rndul meu sa-ti fiu ndatorat pent

ru cuvintele magulitoare pe care mi le spui. Ceea ce nsemna, fara nici o ndoiala: "Dragul meu d'Artagnan, du-te si te culca, ai patul dumitale si lasa-ma sa fac si eu acelasi lucru". D'Artagnan parea a nu ntelege. - Vreti sa va culcati de pe-acum? i spuse el ministrului. - Da. Ai sa-mi comunici ceva? - Nimic, domnule, nimic. Si o sa dormiti aici? - Dupa cum vezi. - Domnule, ati dat o serbare foarte frumoasa n cinstea regelui. - Gasesti? - Oh, superba! - Regele e multumit? - ncntat. - Te-a rugat cumva sa-mi spui asta? - N-ar alege un mesager att de putin vrednic ca mine, monseniore. - Te nseli, domnule d'Artagnan. - Acesta e patul dumneavoastra? - Da. Pentru ce-mi pui aoeasta ntrebare? Esti nemultumit de-al dumitale? - Trebuie sa fiu sincer? - Se ntelege ca da. - Ei bine, nu-s multumit. Fouquet tresari. - Domnule d'Artagnan ? zise el ? ia camera mea. - Sa va lipsesc de ea pe dumneavoastra, monseniore? Niciodata! - Ce-i de facut, atunci? - ngaduiti-mi sa mpart camera cu dumneavoastra. Fouquet se uita tinta la muschetar. - Ah, ah! facu el. Vii de la rege? - Ei bine, da, monseniore. - Si regele vrea sa te stie culcat n odaia mea? - Monseniore... - Foarte bine, domnule d'Artagnan, foarte bine. Dumneata esti stapn aici. Fie cum doresti. - Va asigur, monseniore, ca nu vreau sa abuzez deloc... Domnul Fouquet se adresa valetului de camera: - Lasa-ne singuri ? zise el. Valetul iesi. - Ai sa-mi vorbesti ceva, domnule? l ntreba apoi pe d'Artagnan. - Eu? - Un om cu spiritul dumitale nu vine sa-i vorbeasca unui om ca mine, la ora asta , fara motive grave. - Nu ma ntrebati nimic, va rog. - Dimpotriva, ce vrei de la mine? - Nimic, dect compania dumneavoastra. - Sa mergem n gradina ? rosti deodata ministrul ? n parc... - Nu ? raspunse cu nsufletire muschetarul ? nu! - Pentru ce nu? - Racoarea de afara... - Haide, marturiseste ca vrei sa ma arestezi ? i spuse ministrul capitanului. - Niciodata! rosti acesta. - Atunci, ma supraveghezi? - Pe onoarea mea, da, monseniore. - Pe onoarea dumitale?... Asta-i altceva! Ah, sunt arestat n casa mea? - Nu spuneti asta, va rog! - Dimpotriva, o voi striga tare! - Daca veti striga, voi fi silit sa va impun tacerea. - Bun! Cu forta, la mine n casa? Ah, asta-i si mai buna! - Vad ca nu ne ntelegem de fel. Uite, se afla aici o masa de sah. Sa jucam, daca va face placere, monseniore. - Domnule d'Artagnan, am cazut asadar n dizgratie?

- Ctusi de putin, dar... - Dar n-am voie sa scap de sub ochii dumitale? - Nu nteleg nici un cuvnt din ceea ce-mi vorbiti, monseniore; si, daca doriti sa m a retrag, spuneti-mi-o. - Draga domnule d'Artagnan, felul dumitale de a te purta are sa ma faca sa nnebun esc. Picam de somn, dumneata m-ai trezit. - N-am sa mi-o iert niciodata, si, daca voiti sa ramn mpacat cu mine nsumi... - Ei bine? - Ei bine, culcati-va aici, n fata mea; voi fi foarte multumit. - Ma tii sub paza?... - Atunci plec. - Nu te mai nteleg deloc. - Noapte buna, monseniore. Si d'Artagnan se prefacu a se retrage. Domnul Fouquet alerga dupa el. - N-am sa ma culc ? zise el. ti vorbesc serios si fiindca nu vrei sa ma tratezi c a pe un om, fiindca te joci astfel cu mine, am sa te att ca pe un mistret. - Auzi colo! exclama d'Artagnan, prefacndu-se ca zmbeste. - Poruncesc sa mi se nhame caii si plec la Paris ? zise domnul Fouquet, ncercnd sa rascoleasca inima capitanului de muschetari. - Ah, daca-i asa, monseniore, se schimba socoteala. - Ma arestezi? - Nu. Dar voi pleca mpreuna cu dumneavoastra. - Asta-i prea de tot, domnule d'Artagnan! replica Fouquet pe un ton rece. Nu deg eaba ti merge faima ca esti un om de duh si un om istet. Cu mine nsa toate astea s unt de prisos. Fii scurt: fa-ti datoria. Pentru ce ma arestezi? Cu ce-am gresit? - Oh, nu stiu nimic cu ce-ati gresit; dar nu va arestez...n asta-seara... - Nu asta-seara! striga Fouquet palind. Dar mine? - Oh, azi nu e mine, monseniore. Poate spune cineva ce va fi a doua zi? - Haide, haide repede, capitane, lasa-ma sa vorbesc cu domnul d'Herblay! - Din pacate, asa ceva e cu neputinta, monseniore. Am ordin sa veghez ca sa nu s tati de vorba cu nimeni. - Nici cu domnul d'Harblay, capitane, cu prietenul dumitale? - Monseniore, dar daca domnul d'Herblay, prietenul meu, ar fi singurul cu care n u va pot ngadui sa stati de vorba? Fouquet se nrosi, apoi, lund un aer de resemnare: - Domnule ? zise el ? ai dreptate; primesc o lectie pe care n-ar fi trebuit s-o provoc. Omul cazut nu mai are dreptul la nimic, nici chiar din partea acelora pe care i-a mbogatit, cu att mai putin a acelora carora n-a avut fericirea sa le fac a vreodata vreun bine. - Monseniore! - Ai dreptate, domnule d'Artagnan; dumneata ai fost totdeauna fata de mine ntr-o situatie favorabila, n situatia ce i se potriveste omului sortit sa ma aresteze. Dumneata nu mi-ai cerut niciodata nimic. - Monseniore ? raspunse gasconul miscat de aceasta durere graitoare si nobila ? vreti sa-mi dati cuvntul dumneavoastra de om cinstit ca nu veti iesi din aceasta camera? - La ce bun, draga domnule d'Artagnan, de vreme ce dumneata ma tii sub paza? Tie teama oare ca am sa ma mpotrivesc celei mai falnice spade din regat? - Nu despre asta e vorba, monseniore; ma duc nsa sa vi-l caut pe domnul d'Herblay si, prin urmare, am sa va las singur. Fouquet scoase un strigat de bucurie si de surprindere. - Sa-l cauti pe domnul d'Herblay? Sa ma lasi singur? zise el, ncrucisndu-si bratel e. - Unde locuieste domnul d'Herblay? n camera albastra? - Da, prietene, da. - Prietenul dumneavoastra! Va multumesc pentru acest cuvnt, monseniore! mi dati as tazi ceea ce nu mi-ati dat altadata. - Ah, ma salvezi! - mi ajung zece minute ca sa ma duc de aici pna la camera albastra si sa ma si ntor c? ntreba d'Artagnan.

- Chiar si mai putin. - Iar ca sa-l trezesc pe Aramis, care doarme bine, atunci cnd doarme si sa-l prev in, mai pun nca cinci minute; deci, n total, voi lipsi un sfert de ceas. Acum, mon seniore, mi dati cuvntul ca nu veti ncerca n nici un fel sa fugiti si ca la rentoarce re va voi regasi aici? - Ti-l dau, domnule! raspunse Fouquet strngnd mna muschetarului cu o calda recunost inta. D'Artagnan disparu. Fouquet l privi cum se ndeparteaza, astepta cu o vadita nerabd are pna cnd se nchise usa n urma lui, apoi, dupa ce usa se nchise, se repezi la cheil e lui, descuie cteva sertare secrete, ascunse n mobile, cauta n zadar anumite hrtii ramase, fara ndoiala, la Saint-Mand si pe care-i parea rau ca nu le putea gasi aic i; pe urma, strngnd n mare graba mai multe scrisori, contracte, registre, facu un t eanc si le dadu repede foc pe vatra de marmura a caminului, fara a-si mai da ost eneala sa scoata dinauntru ulcelele cu flori ngramadite acolo. n sfrsit, dupa ce fa cu toate acestea, ca un om care a scapat dintr-o mare primejdie si pe care puter ile l parasesc de ndata ce aceasta primejdie a fost nlaturata, se lasa sa cada isto vit ntr-un jilt. D'Artagnan se rentoarse si-l gasi pe Fouquet n aceasta pozitie. Vrednicul muscheta r nu se ndoise nici o clipa ca Fouquet, dndu-si cuvntul, nici nu se va gndi macar sa si-l calce; dar si spuse ca se va folosi de absenta lui pentru a se scapa de toa te hrtiile, de toate nsemnarile, de toate contractele ce i-ar putea face si mai gr ava situatia si asa desul de grea, n care se gasea. De aceea, ridicnd capul ca un cine care adulmeca vnatul, simti mirosul de fum pe care se astepta sa-l descopere n odaie, si, descoperindu-l ntr-adevar, facu o miscare din cap n semn de multumire. La intrarea lui d'Artagnan, Fouquet, la rndul sau, ridica fata spre el si nici un a din miscarile muschetarului nu putu sa-i scape. Apoi privirile celor doi barba ti se rentlnira; amndoi si dadura seama ca se ntelesesera fara sa fi schimbat o singu ra vorba. - Ei bine ? ntreba Fouquet cel dinti ? ce-i cu domnul d'Herblay? - Pe legea mea, monseniore ? raspunse d'Artagnan ? se vede treaba ca domnului d' Herblay i plac plimbarile nocturne si s-a dus sa faca, la lumina lunii, n parcul d e la Vaux, versuri mpreuna cu vreunii din poetii dumneavoastra; caci nu l-am gasi t n camera lui. - Cum! Nu era la el? striga Fouquet, care pierdea si ultima speranta; caci, fara sa stie n ce fel putea sa-l salveze episcopul de Vannes, si dadea seama ca, n real itate, nu se putea astepta la vreun sprijin dect din partea lui. - Sau, daca e n camera lui ? continua d'Artagnan ? avut motivele lui sa nu-mi ras punda. - Dar n-ai strigat destul de tare ca sa te auda, domnule? - N-o sa presupuneti, monseniore, ca, dupa ce m-am departat de ordinul primit, c are nu-mi ngaduie sa va parasesc nici o clipa, n-o sa presupuneti ca as fi att de nebun nct sa trezesc toata casa si sa fiu vazut la usa episcopului de Vannes, pent ru a-i da prilejul domnului Colbert sa constate ca v-am lasat ragazul sa va arde ti hrtiile! - Hrtiile mele? - Fara ndoiala; asa cel putin as fi facut eu n locul dumneavoastra. Cnd mi se desch ide o portita, caut sa profit de asta. - Ei bine, da, multumesc; am profitat si eu. - Si ati facut foarte bine, la dracu! Fiecare om si are micile lui secrete, care nu-i privesc pe ceilalti. Dar sa revenim la Aramis, monseniore. - Ei bine, ti spun ca poate ai strigat prea ncet si nu te va fi auzit. - Orict de ncet l-ai striga pe Aramis, monseniore, el aude totdeauna cnd are intere sul sa auda. Repet ceea ce am spus: Aramis nu era n camera lui, monseniore, sau A ramis a avut, ca sa nu raspunda la glasul meu, motive pe care eu nu le cunosc si poate nici dumneavoastra nu le cunoasteti, orict de devotat om v-ar fi naltimea s a monseniorul episcop de Vannes. Fouquet scoase un oftat, se ridica, facu de trei sau de patru ori nconjurul odaii si sfrsi prin a se aseza, cu o expresie de adnca durere, pe magnificul sau pat de catifea, mpodobit cu cele mai splendide dantele. D'Artagnan se uita la Fouquet cu un simtamnt de adnca mila.

- Am vazut cum au fost arestati multi oameni n viata mea ? zise muschetarul cu me lancolie. Am vazut cum a fost arestat domnul de Cinq-Mars, am vazut cum a fost a restat domnul de Chalais. Eram tnar pe atunci. Am vazut cum a fost arestat domnul de Cond mpreuna cu printisorii, cum a fost arestat domnul de Retz, sau domnul Bro ussel. Iertati-ma, monseniore, e suparator s-o spun, dar dintre toti acesti oame ni, acela caruia i semanati cel mai mult n momentul de fata este cumsecadele Brous sel. Putin lipseste ca sa nu va puneti, ca el, servetul n portofel si sa va sterg eti la gura cu hrtiile din sertare. La dracu, domnule Fouquet, un om ca dumneavoa stra nu trebuie sa para att de abatut! Daca v-ar vedea prietenii!... - Domnule d'Artagnan ? raspunse ministrul cu un zmbet plin de tristete ? dumneata nu poti ntelege: tocmai fiindca nu ma vad prietenii sunt asa cum ma vezi domnia ta. Eu nu sunt facut sa fiu singur! Singur, nu n-semn nimic. Nu uita ca mi-am tra it viata facndu-mi prieteni, n care speram sa am tot attea sprijine la nevoie. Boga t fiind, toate aceste glasuri fericite si fericite datorita mie, mi ridicau osane le de slava si se ntreceau n a-mi fi pe plac. La cea mai mica suparare, aceste gla suri, mai potolite, ma mngiau totusi n amaraciunile mele. Singuratatea, eu n-am cun oscut-o niciodata. Saracia, o fantoma pe care am ntrezarit-o uneori, cu zdrentele sale, la capatul drumului meu! Saracia e spectrul cu care multi dintre prieteni i mei se joaca de attia ani, poetiznd-o, laudnd-o, facndu-ma s-o iubesc si eu! Sarac ia! Dar o primesc, o recunosc, o mbratisez ca pe o sora dezmostenita; caci saraci a nu e singuratate, nu e surghiun, nu e nchisoare! As putea fi oare vreodata sara c, eu, cu prieteni ca Pellisson, ca La Fontaine, ca Molire? Cu o iubita ca...? Oh , dar singuratatea, pentru mine, omul deprins cu zgomotele lumii, pentru mine, o mul placerilor, pentru mine, care sunt numai fiindca ceilalti sunt!... Oh, daca ai sti ct de singur sunt n aceste clipe! Si ct de mult mi pari dumneata, care ma des parti de tot ce mi-e drag, ct de mult mi pari a fi imaginea nsasi a singuratatii, a neantului si a mortii! - Dar v-am spus, domnule Fouquet ? zise d'Artagnan, miscat pna n adncul sufletului ? v-am spus ca exagerati lucrurile. Regele va iubeste. - Nu ? raspunse Fouquet clatinnd din cap ? nu! - Domnul Colbert e acela care va uraste. - Domnul Colbert? Nu-mi pasa de el! - Va va ruina. - Oh, ct despre asta, l desfid s-o poata face: sunt gata ruinat. La aceasta ciudata marturisire a ministrului, d'Artagnan si plimba n jur o privire ce spunea multe. Cu toate ca nu rostise nici o vorba, Fouquet i citi gndurile, ca ci adauga: - Ce sa faci cu toate aceste straluciri, cnd nu mai esti nimic? Stii la ce ne slu jeste cea mai mare parte a avutiilor noastre, noua, celor bogati? Sa ne dezguste , prin nsasi maretia lor, de tot ceea ce nu se ridica la naltimea acestei maretii. Vaux, mi vei spune, splendorile de la Vaux, nu-i asa? Ei bine, si? Ce sa fac cu aceste splendori? Odata ruinat, cu ce-as mai turna apa n scocurile naiadelor mele , foc n maruntaiele salamandrelor mele, aer n piepturile tritonilor mei? Pentru a fi bogat, domnule d'Artagnan, trebuie sa fii foarte bogat. D'Artagnan dadu din cap. - Oh, stiu la ce te gndesti ? raspunse numaidect Fouquet. Daca ai fi dumneata stapn la Vaux, l-ai vinde si ai cumpara o sfoara de pamnt undeva. Acest pamnt ar avea p aduri, livezi si cmpii; acest pamnt si-ar ndestula stapnul. Din patruzeci de milioan e, te-ai alege cu... - Zece milioane ? l ntrerupse d'Artagnan. - Nici macar cu un milion, draga capitane. Nimeni, n Franta, nu e att de bogat ca sa cumpere Vaux cu doua milioane si sa-l ntretina asa cum e; nimeni nu va putea, nimeni nu se va pricepe. - Doamne ? zise d'Artagnan ? totusi, un milion... - Ei bine? - Nu nseamna mizerie. - Dar nici departe nu e de asta, scumpul meu domn. - Cum asa? - Oh, dumneata nu poti ntelege. Nu, nu vreau sa-mi vnd casa de la Vaux. Ti-o darui esc dumitale, daca vrei.

Si Fouquet nsoti aceste cuvinte cu o indescriptibila ridicare din umeri. - Dati-i-o regelui, veti face un trg mai bun. - Regele n-are nevoie sa i-o dau ? zise Fouquet. Mi-o va lua, pur si simplu, dac a i va face placere; iata de ce as vrea mai bine sa se naruie. Uite, domnule d'Ar tagnan, daca regele nu s-ar afla sub acoperisul meu, as lua aceasta lampa, m-as duce n turn si as da foc celor doua lazi de artificii pastrate acolo, prefacndu-mi palatul n scrum. - Ho-ho! facu nepasator muschetarul. Oricum, nu veti putea arde gradinile. Si el e sunt tot ce e mai frumos aici. - Eh ? adauga surd Fouquet ? dar ce vorbesc eu, Doamne! Sa ard Vaux! Sa-mi distr ug palatul! Dar Vaux nici nu e al meu; toate aceste bogatii, toate aceste minuni apartin, ca dobnzi, celui care le-a platit, asta e adevarul; ca lucruri durate, ele sunt ale celor care le-au zamislit. Vaux e al lui Le Brun; Vaux e al lui Le Ntre; Vaux e al lui Pellisson, al lui Levau, al lui La Fontaine; Vaux e al lui Mo lire, care a facut sa se joace aici Suparaciosii; Vaux e al pos-teritatii, n sfrsit . Vezi dar, domnule d'Artagnan, ca locuinta mea nu mai e a mea. - Admirabil! exclama d'Artagnan. Iata vorbe care-mi plac si n care-l recunosc pe domnul Fouquet. Aceste vorbe ma fac sa-l uit pe molul Broussel si n ele nu mai reg asesc vaicarelile batrnului frondeur. Daca veti fi ruinat, luati lucrurile asa cu m sunt; caci dumneavoastra, la dracu, apartineti posteritatii, nct n-aveti dreptul sa va pretuiti mai putin dect se cuvine. Haide, uitati-va la mine, la mine cel c are s-ar parea ca am oarecare superioritate asupra-va din pricina ca va arestez; soarta, care mparte rolurile tuturor actorilor din aceasta lume, mie mi-a dat un ul mai putin frumos, mai putin placut dect al dumneavoastra; eu sunt unul dintre aceia care ? ntelegeti? ? socotesc ca rolurile regilor si ale celor puternici pre tuiesc mai mult dect rolurile cersetorilor sau ale lacheilor. E mai bine, chiar p e scena si chiar pe o alta scena dect aceea a lumii, e mai bine sa porti un costu m frumos si sa vorbesti un grai ales, dect sa trasti pe podea o pereche de papuci sau sa lasi sa ti se mngie spinarea cu bastoane tari si noduroase. ntr-un cuvnt, dum neavoastra v-ati scaldat n aur, ati poruncit, v-ati bucurat de toate placerile. E u mi-am pus la bataie bratul; eu m-am supus; eu am ndurat lipsuri. Ei bine, orict de putin as nsemna fata de dumneavoastra, monseniore, va marturisesc un lucru: am intirea a tot ceea ce am facut n viata mi tine loc de sprijinitoare ce nu ma lasa sa-mi plec prea devreme batrnul meu cap. Voi fi pna la sfrsit acelasi cal bun n esca dron si voi cadea deodata teapan, ntreg, viu nca, dupa ce-mi voi fi ales singur lo cul. Faceti ca mine, domnule Fouquet; n-o sa va simtiti mai rau dect acum. Asta n u li se ntmpla dect o data oamenilor ca dumneavoastra. E o zicala latineasca, ale c arei cuvinte le-am uitat, dar al carei nteles mi-l amintesc, deoarece m-am gndit m ai mult dect o data la ea; aceasta zicala spune: "Sfrsitul ncoroneaza opera". Fouquet se ridica, se apropie si si trecu bratul pe dupa gtul lui d'Artagnan, strngn du-l cu caldura la pieptul sau, n timp ce, cu cealalta mn, i strngea mna. - Iata o predica frumoasa ? zise el dupa o pauza. - Predica de muschetar, monseniore. - Dumneata tii la mine, de vreme ce-mi spui toate astea. - Se poate. Fouquet recazu pe gnduri; apoi, dupa o clipa, ntreba: - Dar domnul d'Herblay unde poate sa fie? - Ah, asta ma ntreb si eu! - Nu ndraznesc sa te rog sa-l cauti. - Chiar de m-ati ruga, n-as face-o, domnule Fouquet. N-ar fi prudent. S-ar afla; si Aramis, care n-are nici un amestec n toate astea, ar putea sa fie compromis s i sa cada n aceeasi dizgratie ca si dumneavoastra. - Voi astepta pna la ziua ? zise Fouquet. - Da, e cel mai bun lucru. - Si ce vom face la ziua? - Nu stiu, monseniore. - Fa-mi o placere, domnule d'Artagnan. - Foarte bucuros. - Ma pazesti, iar eu nu ma misc de aici; dumneata ndeplinesti un ordin, nu-i asa? - Da.

- Ei bine, fii umbra mea, te rog! Prefer aceasta umbra dect oricare alta. D'Artagnan se nclina. - Uita ca esti domnul d'Artagnan, capitan de muschetari; uita ca eu sunt domnul Fouquet, intendent superior si sa vorbim despre afacerile mele. - La dracu, spinos lucru! - Crezi? - Da; nsa pentru dumneavoastra, domnule Fouquet, mi voi calca pe inima. - Multumesc. Ce ti-a spus regele? - Nimic. - Ah, astfel mi vorbesti? - Doamne! - Ce gndesti despre situatia mea? - Nimic. - Totusi, n afara de o rea vointa... - Situatia dumneavoastra e grea. - n ce fel? - Prin faptul ca sunteti n casa dumneavoastra. - Orict de grea ar fi, o nteleg foarte bine. - La naiba, va nchipuiti oare ca, fata de altcineva, m-as fi purtat cu atta sincer itate? - Sinceritate? Ai fost dumneata sincer cu mine, dumneata care nu vrei sa-mi spui nimic? - Sa ncerc sa fiu, atunci. - Asa da, mi place! - Ascultati, monseniore, iata cum m-as fi purtat cu un altul n locul dumneavoastr a: as fi venit la usa dumneavoastra, dupa plecarea slujitorilor, sau, daca n-ar fi fost plecati, i-as fi asteptat la iesire si i-as fi prins unul cte unul, ca pe niste iepuri; i-as fi bagat la cutie, fara larma, m-as fi ntins pe covorul din f ata usii si, avndu-va n mna, fara sa banuiti nimic, v-as fi tinut asa pna la sculare a regelui. n felul acesta, nici o forfota, nici o masura de aparare, nici o zarva ; dar, totodata, nici un semn de prevenire pentru domnul Fouquet, nici o sovaial a, nici una din acele ngaduinte ce si le fac curtenii ntre ei n clipele hotartoare. Va convine acest plan? - Ma face sa ma cutremur. - Nu-i asa? Ar fi fost trist sa apar mine, pe negndite si sa va cer sa-mi dati spa da. - Oh, domnule, as fi murit de rusine si mnie! - Recunostinta dumneavoastra este prea graitoare; n-am facut chiar att de mult, c redeti-ma. - Ceea ce e sigur, domnule, e ca n-ai sa ma faci sa marturisesc acelasi lucru ni ciodata. - Ei bine, acum, monseniore, daca sunteti multumit de mine, daca v-ati mai linis tit dupa zguduitura pe care am ndulcit-o pe ct mi-a fost cu putinta, sa lasam timp ul sa bata din aripi; sunteti ravasit, aveti nevoie sa va adunati gndurile; va co njur, dormiti sau prefaceti-va ca dormiti pe patul vostru, sau n patul vostru. Eu ma voi culca n acest fotoliu si cnd dorm, somnul mi-e att de greu, nct nici tunul nu m-ar mai putea trezi. Fouquet zmbi. - Afara doar ? continua muschetarul ? de cazul cnd ar deschide o usa, fie secreta , fie vizibila, fie de iesire, fie de intrare. Oh, pentru asa ceva am o ureche c areia nimic nu-i scapa. Un ct de mic scrtit ma face sa tresar. E o chestiune de def ormare fireasca. Asadar, ncepeti, plimbati-va prin camera, scrieti, stergeti, rup eti, ardeti; dar sa nu va atingeti de cheia din broasca; sa nu puneti mna pe clan ta, caci ma veti face sa sar din somn si asta mi-ar ntarta grozav nervii. - Hotart, domnule d'Artagnan ? zise Fouquet ? dumneata esti omul cel mai spiritua l si cel mai curtenitor din cti cunosc si nu am dect o singura parere de rau: acee a ca ti-am facut prea trziu cunostinta. D'Artagnan scoase un oftat care voia sa spuna: "Ah, poate ca mi-ai facut-o, totu si, prea devreme!" Apoi se adnci n jiltul sau, n timp ce Fouquet, pe jumatate culca t pe pat si sprijinit n cot, se gndea la cele ce i se ntmplau.

Si amndoi, lasnd lumnarile aprinse, asteptara astfel sa se faca ziua, iar cu ct Fouq uet ofta mai tare, cu att d'Artagnan sforaia mai vrtos. Nici o vizita, nici macar aceea a lui Aramis, nu le tulbura linistea; nici un zgomot nu se facu auzit n vas ta cladire. Afara, rondurile de onoare si patrulele de muschetari faceau sa le s crtie nisipul sub pasi; asta le dadea si mai multa ncredere celor ce dormeau. n curt e, se mai auzeau soaptele vntului si susurul fntnilor, ce-si depanau rosturile lor nentrerupte, fara a se sinchisi de micile zvrcoliri si de maruntele dureri din car e sunt mpletite viata si moartea oamenilor. Capitolul XXIII Dimineata

Alaturi de lugubra soarta a regelui nchis la Bastilia, muscnd de deznadejde zavoar ele si zabrelele, retorica vechilor cronicari n-ar uita sa plaseze antiteza repr ezentata de Filip dormind sub baldachinul regal. Nu spunem ca retorica ar fi tot deauna nelalocul ei si ar semana totdeauna, n dauna adevarului, florile prin care ea vrea sa smaltuiasca istoria ? ne cerem nsa iertare de a nfatisa aici, cu toat a grija, antiteza si de a zugravi n amanuntime celalalt tablou, menit sa slujeasc a de revers celui dinti. Tnarul print cobor din odaia lui Aramis asa cum regele coborse din camera lui Morfe u. Tavanul se lasa ncet sub apasarea domnului d'Herblay si Filip se pomeni n fata patului regal, care fusese din nou ridicat, dupa ce-si depusese prizonierul n adnc urile subteranelor. Singur n mijlocul acestui lux, singur n preajma puterii sale, singur n fata rolului pe care se vedea silit sa-l joace, Filip simti pentru ntia oa ra cum i creste sufletul sub navala miilor de emotii care sunt bataile vitale ale unei inimi de rege. Dar paloarea i cuprinse obrajii cnd privi patul acesta gol si care pastra nca forma trupului fratelui sau. Acest complice mut se rentorsese la locul lui, dupa ce fapta fusese savrsita. Se r entorsese purtnd cu sine urmele crimei si i vorbea vinovatului acel limbaj sincer s i brutal pe care complicele nu se teme niciodata sa-l foloseasca fata de complic ele sau. Spunea adevarul, fara nconjur. Filip, aplecndu-se sa vada mai bine, zari batista jilava nca de sudoarea rece care se scursese pe fruntea lui Ludovic al XIV-lea. Aceasta sudoare l ngrozi pe tnarul print, asa cum sngele lui Abel l ngrozise pe Cain. - Iata-ma fata n fata cu destinul meu ? murmura Filip, avnd privirea nvapaiata si f ata galbena ca ceara. Fi-va oare tot asa de cumplit pe ct a fost de dureroasa, ca ptivitatea? Silit sa urmez n fiece clipa uzurparile gndului, voi putea oare acum s a ascult de ndemnurile inimii?... Ei bine, da, regele a dormit n acest pat; da, ac easta este dunga lasata de capul sau pe perna; batista aceasta a fost nmuiata n am araciunea lacrimilor lui; iar eu sovai sa ma culc n acest pat, sa strng n mna aceast a batista pe care sunt brodate armele si initialele regelui!... Dar, haide, sa f ac ca domnul d'Herblay, care vrea ca fapta sa fie totdeauna cu o treapta mai pre sus de gnd; sa fac ca domnul d'Herblay, care se gndeste numai la el si se socoate om cinstit cnd nu si-a nemultumit sau nu si-a tradat dect dusmanii. Patul acesta a r fi fost al meu, daca Ludovic al XIV-lea nu mi l-ar fi rapit prin nelegiuirea s avrsita de mama noastra. Batista aceasta, brodata cu armele Frantei, ar fi trebui t sa o folosesc eu, daca, asa cum spune domnul d'Herblay, as fi fost lasat la lo cul meu n leaganul regal. Filip, fiu al Frantei, urca-te n patul tau! Filip, singu rul rege al Frantei, reia-ti blazonul! Filip, singur mostenitor prezumtiv al lui Ludovic al XIII-lea, tatal tau, fii fara mila cu uzurpatorul, care nu ncearca, n ici macar n aceasta clipa, remuscari pentru tot ceea ce ai suferit tu!!! Si, spunnd acestea. Filip, n ciuda simtamntului firesc de mpotrivire a trupului, n ci uda tresaririlor si spaimei care-i nfrnau vointa, se culca n patul regal si-si ncord a muschii ca sa se aseze mai bine n culcusul cald nca al lui Ludovic al XIV-lea, n timp ce-si stergea fruntea cu batista umeda nca de sudoare. n clipa cnd si lasa capu l pe spate, adncindu-se n perna moale, Filip zari deasupra lui coroana Frantei, su stinuta, dupa cum am spus, de un nger cu aripi de aur. Acum, nchipuie-si-l oricine pe acest intrus regal, cu privirea ntunecata, cu trupul tremurnd. Este asemenea t igrului ratacit pe o noapte furtunoasa, furisndu-se printre trestii, ntr-o mlastin

a necunoscuta si strecurndu-se n brlogul leului plecat. L-a atras mirosul de vietat e, izul mbietor al unui adapost ncalzit. A gasit un culcus de ierburi uscate, o gr amada de oase zdrobite si moi ca o maduva; intra ncet, si roteste prin bezna privi rea care arde ca focul si care vede totul, si scutura picioarele ude, blana plina de namol si se tolaneste greoi, cu botul sau mare pe labele-i uriase, gata sa a doarma, dar n acelasi timp pregatit si pentru lupta. Din cnd n cnd, fulgerul ce scnte iaza si lumineaza ungherele vagaunii, trosnetul crengilor ce se lovesc unele de altele, pietrele ce scrsnesc n rostogolirea lor, presimtirea unei primejdii apropi ate l smulg din atipirea n care l-a aruncat oboseala. Poate fi o mare ambitie sa t e culci n salasul leului, dar nu e cu putinta sa speri ca vei dormi acolo fara ni ci o grija. Filip si atintea urechea la orice zgomot, si simtea inima zbatndu-i-se la cea mai m ica adiere de spaima; dar, ncrezator n puterea lui, ntarita de hotarrea sa neclintit a dusa pna la capat, astepta fara slabiciune ca o mprejurare suprema sa-i dea pril ejul sa se masoare cu el nsusi. Nadajduia ca o mare primejdie sa-i apara n fata, a semenea acelor fulgere ale furtunii ce le arata naierilor naltimea valurilor cu c are au de luptat. Dar nu se ntmpla nimic. Linistea, acest dusman de moarte al inim ilor vnzolite, acest dusman de moarte al ambitiosilor, l nvalui toata noaptea, cu p erdeaua ei groasa de ceata, pe viitorul rege al Frantei, cuibarit sub coroana ce -i fusese rapita. Catre dimineata, o umbra mai degraba dect un trup omenesc se strecura n camera reg ala; Filip o astepta si ivirea ei nu-l surprinse ctusi de putin. - Ei bine, domnule d'Herblay? ntreba el. - Ei bine, sire, totul s-a mplinit. - Cum? - Asa cum ne asteptam sa se ntmple. - mpotrivire? - nversunata: plnsete, tipete. - Apoi? - Apoi amorteala. - Si pe urma? - Pe urma, izbnda deplina si tacere desavrsita. - Guvernatorul Bastiliei banuieste ceva? - Nimic. - Asemanarea dintre noi? - A fost temeiul succesului. - Dar, gndeste-te, prizonierul nu va ntrzia sa ceara socoteala. Asa as fi facut si eu, eu care aveam de nfruntat o putere mult mai mare dect aceea pe care o detin ac um. - Am prevazut totul. n cteva zile, poate chiar mai curnd, daca va fi nevoie, l vom s coate pe detinut din nchisoare si-l vom surghiuni undeva att de departe... - Dar se poate ntoarce din exil, domnule d'Herblay. - Att de departe, am spus, nct puterile trupesti ale omului si durata vietii lui nu -i vor ajunge ca sa se mai ntoarca vreodata. Privirea tnarului rege si aceea a lui Aramis se ncrucisara cu o rece ntelegere reci proca. - Si domnul du Vallon? ntreba Filip spre a schimba firul convorbirii. - Va va fi prezentat astazi si, n mare taina, va va felicita ca ati scapat din pr imejdia pe care v-o ntindea acest uzurpator. - Ce vom face cu el? - Cu domnul du Vallon? - i vom da un brevet de duce, nu-i asa? - Da, un brevet de duce ? raspunse cu un surs ciudat Aramis. - De ce rzi, domnule d'Herblay? - Ma bucura gndul prevazator al maiestatii voastre. - Prevazator? Ce vrei sa spui cu asta? - Maiestatea voastra se teme, fara ndoiala, ca bietul Porthos sa nu devina un mar tor suparator si atunci vrea sa se scape de el. - Facndu-l duce? - De buna seama. Caci l veti ucide; va muri de bucurie si o data cu el va muri si

taina noastra. - Ah, Dumnezeule! - Eu ? zise nepasator Aramis ? voi pierde n el un foarte bun prieten. n acea clipa si la mijlocul acestui dialog fara noima, sub care cei doi conspirat ori si ascundeau bucuria si mndria triumfului, Aramis auzi un zgomot care-l facu s a-si ciuleasca urechea. - Ce este? ntreba Filip. - Se lumineaza de ziua, sire. - Ei bine? - Ei bine, nainte de a va culca aseara n acest pat, v-ati hotart, probabil, sa face ti ceva n dimineata aceasta, de ndata ce se va lumina, nu-i asa? - I-am spus capitanului meu de muschetari ca-l voi astepta ? raspunse numaidect tn arul print. - Daca i-ati spus asa, are sa vina, fara nici o ndoiala, caci e un om punctual. - Aud pasi n vestibul. - E el. - Haide, sa ncepem atacul ? zise tnarul rege cu hotarre. - Luati seama! striga Aramis. A ncepe atacul si tocmai cu d'Artagnan, ar fi o neb unie. D'Artagnan nu stie nimic, n-a vazut nimic, e la o suta de leghe de a banui misterul nostru; dar daca va patrunde aici, n dimineata asta, va mirosi cel dinti ca s-a ntmplat ceva si asta l va pune pe gnduri. Uite ce e, sire, nainte de a-l lasa pe d'Artagnan sa intre aici, trebuie sa aerisim bine camera, sau sa chemam, nain tea lui, atta lume, nct copoiul cel mai istet al acestui regat sa fie pus n ncurcatur a de douazeci de urme diferite. - Dar cum sa-l ndepartez, de vreme ce i-am spus sa vina? observa printul, nerabda tor sa se masoare cu un adversar att de temut. - Ma ngrijesc eu de asta ? raspunse episcopul ? si, drept nceput, am sa dau o lovi tura care l va zapaci pe omul nostru. - Dar si el da o lovitura ? replica iute printul. ntr-adevar, de afara se auzea o ciocanitura n usa. Aramis nu se nselase: era chiar d'Artagnan care se anunta n felul acesta. Am vazut cum muschetarul si-a petrecut toata noaptea filozofnd cu domnul Fouquet; dar, desi era destul de obosit, nu se lasa dobort de somn; si, de ndata ce zorile si revarsara lumina lor albastrie peste bogatele cornise din camera ministrului, d'Artagnan se ridica din fotoliul sau, si ncinse spada, si netezi costumul cu mneca hainei si si scutura palaria, ca un soldat de garda ce se pregateste sa fie trec ut n inspectie. - Pleci? l ntreba domnul Fouquet. - Da, monseniore; iar dumneavoastra? - Eu ramn aici. - Pe cuvnt? - Pe cuvnt. - Bine. De altfel, nu ma duc dect sa primesc raspunsul acela, stiti care! - Sentinta aceea, vrei sa spui. - Uitati, am n mine ceva dintr-un vechi roman. n dimineata asta, sculndu-ma, am obs ervat ca spada nu mi s-a agatat n nici o catarama, iar cureaua a ramas la locul e i. E nendoielnic un semn. - De bine? - Da, nchipuiti-va. De cte ori blestemata asta de curea mi se ncurca la spate, era un semn ca voi fi pedepsit de domnul de Trville, sau ca nu voi capata bani de la domnul de Mazarin. De cte ori spada mi se agata n vreo catarama, era semn ca voi p rimi o nsarcinare grea, asa cum mi-a fost dat sa am toata viata. De fiecare data cnd spada mi juca n teaca, nsemna un duel fericit. De fiecare data cnd mi se lovea de glezna, nsemna o rana usoara. De cte ori iesea singura din teaca, eram sigur ca v oi ramne pe terenul de lupta si ca voi avea de-a face doua sau trei luni de zile cu felceri si cu tot felul de oblojeli. - Ah, dar nu te stiam att de bine prevenit de spada dumitale ? zise Fouquet cu un zmbet palid ce denota o lupta cu propriile sale framntari. Ai cumva vreo piatra f ermecata sau vreun talisman? Spada dumitale e miracu-loasa sau e vrajita? - Spada mea, vedeti, e o parte a trupului meu. Am uitat sa spun ca unii oameni s

unt preveniti de o furnicare a piciorului sau de o zvcnire a tmplei. Eu sunt preve nit de spada mea. Ei bine, n dimineata asta ea nu mi-a spus nimic. Ah, ba da... I at-o ca a cazut singura n ultimul ochi al leduncii. Stiti ce-mi prevesteste asta? - Nu. - Ei bine, asta mi prevesteste o arestare pentru ziua de azi. - Ah! facu ministrul mai degraba surprins dect indignat de aceasta sinceritate. D aca spada dumitale nu-ti arata nimic rau, nseamna deci ca nu-ti pare rau ca ma ar estezi. - Sa va arestez? Pe dumneavoastra? - Fara ndoiala... Prevestirea aceea... - Ea nu va priveste pe domnia voastra, ntruct dumneavoastra sunteti arestat de ase ara. Deci, nu pe dumneavoastra va voi aresta astazi. Iata pentru ce ma bucur, ia ta de ce spun ca voi avea o zi fericita. Si, rostind aceste cuvinte cu o gratie plina de caldura, capitanul i parasi pe do mnul Fouquet pentru a se duce la rege. Tocmai, pasea pragul odaii, cnd domnul Fou quet l striga: - O ultima dovada a bunavointei dumitale. - Fie, monseniore. - Domnul d'Herblay; lasa-ma sa-l vad pe domnul d'Herblay. - Voi face n asa fel sa vi-l aduc aici. Lui d'Artagnan nici prin cap nu-i trecea ct de adevarat vorbise. Era scris ca ziu a aceea sa nsemne pentru el ndeplinirea prezicerilor pe care i le facuse ivirea di minetii. Se duse si batu, dupa cum am aratat, n usa regelui. Usa se deschise. Capitanul er a ncredintat ca regele nsusi avea sa-i deschida. Aceasta presupunere nu era de nea dmis, data fiind starea de tulburare n care muschetarul l lasase pe Ludovic al XIV -lea n ajun. Dar n locul chipului regal pe care se pregatea sa-l salute cu o adnca plecaciune, se pomeni n fata cu mutra lunguiata si mpietrita a lui Aramis. Putin a lipsit ca d'Artagnan sa nu scoata un strigat, att de mare i fu surprinderea. - Aramis! exclama el. - Buna dimineata, draga d'Artagnan ? raspunse cu raceala prelatul. - Aici? bigui muschetarul. - Maiestatea sa te roaga ? zise episcopul ? sa dai de veste ca vrea sa se odihne asca, dupa toata oboseala de asta-noapte. - Ah! exclama d'Artagnan, care nu putea sa nteleaga cum se facea ca episcopul de Vannes, un favorit att de nensemnat n ajun, ajunsese, n decurs de sase ceasuri, la c ea mai nalta treapta a norocului, aruncat tocmai n preajma patului regal. ntr-adevar, ca sa transmiti din pragul camerii monarhului ordinele regelui, ca sa -i slujesti de intermediar lui Ludovic al XIV-lea, ca sa poruncesti n numele sau, la doi pasi de el, trebuia sa fii mai mult dect fusese Richelieu n timpul lui Lud ovic al XIII-lea. Privirea graitoare a lui d'Artagnan, gura lui cascata, mustata zbrlita rostira toate acestea ntr-un limbaj ct se poate de limpede n fata mndrului f avorit, care nu se tulbura nsa ctusi de putin. - Mai mult ? adauga episcopul ? cata, domnule capitan de muschetari, sa nu lasi dect audientele cele mai nalte n dimineata aceasta. Maiestatea sa vrea sa mai doarm a nca. - Dar ? replica d'Artagnan, gata sa se burzuluiasca si mai ales gata sa-si dea d rumul banuielilor pe care i le trezea tacerea regelui ? dar, domnule episcop, ma iestatea sa mi-a dat ntlnire pentru dimineata aceasta. - Pe mai trziu, pe mai trziu! se auzi n fundul alcovului glasul regelui, glas ce-l facu pe muschetar sa tresara din toata fiinta. Se nclina, zapacit, prostit, zdrobit de sursul lui Aramis, n urma acestor cuvinte r ostite de rege. - Si apoi ? continua episcopul ? ca raspuns la cele ce venisesi sa-i ceri regelu i, dragul meu d'Artagnan, iata un ordin de al carui cuprins vei lua cunostinta a ici, pe loc. Ordinul se refera la domnul Fouquet. D'Artagnan lua ordinul ce i se ntinse. - Pus n libertate? murmura el. Ah! Si mai scoase un al doilea ah!, mai semnificativ nca dect cel dinti. Asta pentru ca acest ordin i explica prezenta lui Aramis la rege; pentru ca Aramis, ca sa obtin

a iertarea domnului Fouquet, trebuia sa fie foarte sus n favoarea regala; pentru ca aceasta favoare explica, la rndul ei, trufia de necrezut cu care domnul d'Herb lay dadea ordinul n numele maiestatii sale. Lui d'Artagnan i era de ajuns sa nteleaga ceva, pentru a ntelege totul. Saluta si f acu doi pasi spre iesire. - Te nsotesc ? zise episcopul. - Unde? - La domnul Fouquet; vreau sa ma bucur de bucuria lui. - Ah, Aramis, ct de mult ma intrigasesi adineauri! zise d'Artagnan. - Dar acum ntelegi, nu-i asa? - La dracu! Auzi colo, daca nteleg! zise el tare. Apoi, n soapta: Ei bine, nu ? su iera printre dinti ? nu nteleg nimic. Dar n-are a face. Ordinul e ordin! Si adaug a: Luati-o nainte, monseniore. D'Artagnan l conduse pe Aramis la Fouquet. Capitolul XXIV Prietenul Regelui

Fouquet astepta cu ngrijorare; ndepartase pna acum mai multi servitori, ba si ctiva prieteni, care, grabind ora cnd el primea de obicei, venisera la usa lui foarte d evreme. Pe fiecare din acestia, ascunznd primejdia ce-i atrna deasupra capului, i nt reba doar un singur lucru: unde putea sa fie gasit Aramis. Cnd l vazu pe d'Artagna n ntorcndu-se, cnd l zari la spatele lui pe episcopul de Vannes, bucuria sa nu mai c unoscu margini, ea i potoli dintr-o data lunga sa neliniste. A-l vedea pe Aramis era pentru intendentul superior un fel de usurare a nenorocirii de a fi arestat. Prelatul era tacut si grav; d'Artagnan parea zapacit de toata aceasta ngramadire de evenimente aproape de necrezut. - Ei bine, capitane, mi l-ai adus pe domnul d'Herblay? - Si ceva mai bun nca, monseniore. - Ce anume? - Libertatea. - Sunt liber? - Sunteti. Din ordinul regelui. Fouquet si recapata ntreaga seninatate si-l interoga cu privirea pe Aramis. - Oh, da, i puteti multumi domnului episcop de Vannes ? adauga d'Artagnan ? caci datorita dnsului regele si-a schimbat hotarrea. - Oh! exclama Fouquet, mai mult umilit de serviciul ce i se facea, dect bucuros d e rezultatul la care ajungea. - Iar domnia ta ? zise d'Artagnan adresndu-se lui Aramis ? domnia ta, care-l ocro testi pe domnul Fouquet, n-ai putea sa faci ceva si pentru mine? - Tot ce doresti, dragul meu prieten ? raspunse episcopul cu vocea lui blnda. - Un singur lucru, atunci si ma declar multumit. Spune-mi, cum ai devenit favori tul regelui, tu care nu i-ai vorbit dect de doua ori n viata ta? - Unui prieten ca tine ? raspunse Aramis cu finete ? nu se cade sa i se ascunda nimic. - Ah, bun! Spune. - Ei bine, tu crezi ca nu l-am vazut pe rege dect de doua ori, cnd eu l-am vazut d e peste o suta de ori. nsa numai pe ascuns, asta e totul. Si, fara a cauta sa sporeasca roseata pe care aceasta marturisire o facu sa apar a pe fruntea lui d'Artagnan, Aramis se ntoarse catre domnul Fouquet, care parea t ot att de surprins ca si muschetarul. - Monseniore ? i spuse el ? regele ma nsarcineaza sa va declar ca e mai mult dect o ricnd prietenul vostru si ca serbarea att de frumoasa, pe care cu atta generozitate i-ati oferit-o, l-a miscat pna n adncul sufletului. Spunnd acestea, l saluta pe domnul Fouquet ntr-un chip att de respectuos, nct ministru l, neputnd sa nteleaga nimic dintr-o diplomatie asa de nalta, ramase amutit, aiurit , ntepenit. D'Artagnan, la rndul lui, ntelese ca acesti doi oameni aveau sa-si spuna ceva si e ra gata sa se supuna acelui instinct al politetii care, n asemenea cazuri, l mpinge

spre usa pe cel a carui prezenta i stnjeneste pe ceilalti; dar curiozitatea lui, biciuita de attea mistere, l sfatui sa ramna pe loc. Atunci Aramis, ntorcndu-se catre el, i spuse cu dulceata n glas: - Prietene, n-ai uitat, nu-i asa, ordinul regelui de a nu fi tulburat n dimineata aceasta? Fraza era ct se poate de limpede. Muschetarul ntelese ce voia Aramis; l saluta deci pe Fouquet, apoi pe episcop, cu un fel de respect ironic si disparu. n urma lui, Fouquet, care abia si putuse ascunde nerabdarea cu care astepta aceasta clipa, s e repezi la usa spre a o nchide, si, ntorcndu-se catre prelat, i spuse: - Dragul meu d'Herblay, cred ca e timpul sa-mi explici si mie ce se petrece aici . ntr-adevar, nu mai nteleg nimic. - Am sa-ti explic totul ? raspunse Aramis asezndu-se si ndemnndu-l si pe Fouquet sa se aseze. Cu ce sa ncep? - Cu asta, mai nti: pentru ce regele ma pune iar n libertate? - Ar fi trebuit sa ntrebi mai degraba pentru ce te-a arestat! - De cnd sunt arestat, am avut destul timp sa ma gndesc la asta si cred ca e vorba de gelozie. Serbarea mea l-a nemultumit pe domnul Colbert si domnul Colbert a g asit ceva mpotriva mea, s-a legat de Belle-Isle, bunaoara. - Nu, n-a fost vorba nca de Belle-Isle. - Atunci de ce? - ti mai amintesti de acele chitante, referitoare la cele treisprezece milioane, pe care domnul de Mazarin a pus sa-ti fie furate? - Oh, da! Ei bine? - Ei bine, iata-te declarat hot. - Dumnezeule!. - Si asta nu e totul. ti amintesti de scrisoarea pe care i-ai trimis-o domnisoare i de La Vallire? - Vai, asa e! - Iata-te declarat tradator si corupator. - Atunci pentru ce m-a iertat? - N-am ajuns nca la acest punct al discutiei noastre. Vreau sa fii bine lamurit a supra faptului. Tine seama de un lucru: regele te socoate vinovat de nsusirea fon durilor statului. Oh, la naiba! Eu stiu bine ca nu ti-ai nsusit nici un ban; dar, ce vrei, regele, necunoscnd chitantele, nu poate face altceva dect sa te creada u n hot. - Iarta-ma, dar nu vad... - Ai sa vezi. Regele, pe deasupra, citind biletelul dumitale de dragoste si aflnd de propunerile pe care i le faceai domnisoarei de La Vallire, nu putea sa mai ai ba nici o ndoiala asupra intentiilor dumitale cu privire la frumoasa asta. Am dre ptate? - Sa zicem. Dar concluzia? - Ajung si la asta. Regele ti este deci un dusman de moarte, necrutator, vesnic. - De acord. Dar sunt eu oare att de puternic, nct sa nu fi avut ndrazneala sa ma dis truga, cu toata ura lui, cu toate mijloacele pe care slabiciunea sau nenorocirea mea i le-a pus la ndemna? - E lucru dovedit ? raspunse Aramis cu raceala ? ca regele s-a suparat pentru to tdeauna pe dumneata. - Si totusi ma iarta. - Crezi? ntreba episcopul cu o privire patrunzatoare. - Fara sa cred sinceritatea inimii, cred n realitatea faptului. Aramis dadu usor din umeri. - Atunci, pentru ce Ludovic al XIV-lea te-ar fi nsarcinat sa-mi spui ceea ce mi-a i declarat adineauri? ntreba Fouquet. - Regele nu m-a nsarcinat cu nimic pentru dumneata. - Cu nimic!... repeta ministrul uluit. Ei bine, dar ordinul?... - Ah, da, e un ordin, ai dreptate. Numai ca aceste cuvinte fura rostite de Aramis cu un accent att de ciudat, nct Fouq uet nu se putu mpiedica sa nu tresara. - Asculta, dumneata mi ascunzi ceva ? zise el ? vad bine. Aramis si mngie usor barbia cu degetele lui albe si subtiri.

- Regele ma trimite n surghiun? - Nu face si dumneata ca acei copii care, n jocul lor, ghicesc unde e ascuns un o biect dupa clopotelul care suna cnd se apropie sau cnd se departeaza de el. - Vorbeste atunci! - Ghiceste singur. - Ma faci sa ma ngrozesc. - Ei, na!... Asta nseamna ca n-ai ghicit. - Ce ti-a spus regele? n numele prieteniei noastre, nu ma mai tine pe ghimpi. - Regele nu mi-a spus nimic. - Ma faci sa crap de nerabdare, d'Herblay! Mai sunt ministru? - Att ct vei voi. - Dar prin ce neasteptata putere ai pus dintr-o data stapnire pe vointa maiestati i sale? - Ah, asta e! - l faci sa zica asa cum i dictezi. - Cred si eu. - E de necrezut, totusi. - Asa se pare. - D'Herblay, pe alianta noastra, pe prietenia noastra, pe tot ce ai mai scump n a ceasta lume, te rog, vorbeste-mi. Cum de ai ajuns att de departe cu Ludovic al XI V-lea? Nu te iubea deloc mai nainte, stiu bine. - Regele ma va iubi acum ? zise Aramis accentund ultimul cuvnt. - A fost ceva neobisnuit ntre voi? - Da. - Un secret, poate? - Da, un secret. - Un secret n stare sa schimbe hotarrile maiestatii sale? - Esti un barbat cu adevarat superior, monseniore. Ai ghicit. Am descoperit, ntradevar, un secret n stare sa schimbe hotarrile regelui Frantei. - Asa! facu Fouquet cu modestia unui om galant, care nu vrea sa scie cu ntrebarile. - Si vei judeca singur ? adauga Aramis. Ai sa-mi spui daca ma nsel sau nu asupra n semnatatii acestui secret. - Ascult, de vreme ce esti att de bun ca sa-ti deschizi sufletul fata de mine. Da r, prietene, observa ca nu ti-am cerut sa-mi dezvalui nici o taina. Aramis statu o clipa pe gnduri. - Nu-mi spune nimic! striga Fouquet. Mai avem destul timp. - ti aduci aminte ? zise episcopul tinndu-si ochii n jos ? de nasterea lui Ludovic al XIV-lea? - Ca si cum s-ar fi ntmplat ieri. - Ai auzit spunndu-se ceva deosebit pe seama acestei nasteri? - Nimic, dect ca regele nu era cu adevarat fiul lui Ludovic al XIII-lea. - Asta nu apasa cu nimic asupra intereselor noastre si nici asupra celor ale reg atului. E fiul tatalui sau, spune legea franceza, acela care are un tata recunos cut de lege. - E adevarat; dar lucrurile se schimba cnd e vorba de a pastra curata spita unui neam. - Chestiune secundara. Deci, n-ai auzit nimic deosebit? - Nimic. - Iata unde ncepe secretul meu. - Ah! - Regina, n loc sa nasca un fiu, a nascut doi baieti. Fouquet ridica deodata capul. - Si al doilea a murit? ntreba el. - Ai sa vezi. Acesti doi gemeni trebuiau sa fie mndria mamei lor si nadejdea Fran tei, dar slabiciunea regelui, superstitia lui l-au facut sa se teama de o zzanie n tre cei doi baieti, egali n drepturi si l-a suprimat pe unul dintre gemeni. - L-a suprimat, spui? - Asteapta... Acesti doi copii au crescut mari: unul, pe tron si dumneata esti m inistrul lui; celalalt, n ntuneric si singuratate... - Si acesta?

- E prietenul meu. - Dumnezeule! Dar ce-mi spui dumneata, domnule d'Herblay! Si ce face acest sarma n print? - ntreaba-ma mai nti ce-a facut. - Da, da. - A fost crescut undeva, la tara, apoi a fost nchis ntr-o fortareata cu numele Bas tilia. - Sa fie cu putinta? exclama ministrul, mpreunndu-si minile. - Unul era cel mai fericit dintre muritori, celalalt cel mai nenorocit dintre na pastuiti. - Si mama lui nu stie? - Ana de Austria stie totul. - Dar regele? - Ah, regele nu stie nimic. - Cu att mai bine! rosti Fouquet. Aceasta exclamatie paru sa-l impresioneze foarte mult pe Aramis. Se uita cu un a er ngrijorat la interlocutorul sau. - Iarta-ma, te-am ntrerupt ? zise Fouquet. - Spuneam deci ? relua Aramis ? ca acest sarman print era cel mai nenorocit dint re oameni, cnd Dumnezeu, care se gndeste la toate fapturile lui, a luat hotarrea sa -i vina n ajutor. - Oh, n ce fel? - Ai sa vezi. Regele de pe tron... Spun regele de pe tron si ghicesti pentru ce? - Nu... Pentru ce? - Pentru ca, bucurndu-se de aceleasi drepturi prin nastere, ar fi trebuit sa fie amndoi regi. Esti de aceeasi parere? - Da, sunt de aceeasi parere. - Precis? - Precis. Gemenii sunt unul si acelasi, n doua trupuri. - Ma bucur ca un legist de taria dumitale si cu autoritatea dumitale mi da aceast a confirmare. Prin urmare, e stabilit ca amndoi copiii aveau aceleasi drepturi, n u-i asa? - E stabilit... Dar, Dumnezeule, ce ntmplare! - N-am ajuns nca la capat. Rabdare! - Eh, voi avea! - Dumnezeu a vrut sa scoata n calea asupritului un razbunator, un sprijinitor, da ca vrei. Se ntmpla ca regele de pe tron, uzurpatorul... Esti de aceeasi parere cu mine, nu-i asa, ca e uzurpare acapararea si stapnirea fara griji, de unul singur, a unei mosteniri la care nu ai dreptul dect, cel mult, pe jumatate? - Uzurpare, acesta e cuvntul. - Atunci sa trec mai departe. Dumnezeu a voit ca uzurpatorul sa aiba ca prim-min istru un om de talent si cu inima larga, iar pe deasupra un mare spirit. - Foarte bine, foarte bine! striga Fouquet. nteleg: te-ai bizuit pe mine ca sa te ajut sa ndrepti greseala facuta bietului frate al lui Ludovic al XIV-lea. Te-ai gndit bine: te voi ajuta. Multumesc, d'Herblay, multumesc! - Nici vorba nu e de asta. Daca nu ma lasi sa termin! zise Aramis, netulburat. - Ei bine, tac. - Domnul Fouquet, spuneam, fiind ministrul regelui de pe tron, ncepu sa fie dusma nit de rege si amenintat n averea lui, n libertatea lui, n viata lui poate, de intr iga si de ura, la care regele si pleca urechea cu prea multa usurinta. Dar Dumnez eu a mai ngaduit, tot spre binele printului napastuit, ca domnul Fouquet sa aiba, la rndul sau, un prieten devotat, care cunostea secretul de stat si care se simt ea destul de tare ca sa dea n vileag acest secret, dupa ce avusese taria sa-l tin a nchis n inima lui douazeci de ani. - Nu merge mai departe ? zise Fouquet, care nu mai vedea dect idei generoase ? te nteleg si ghicesc totul. Te-ai dus la rege, cnd ai aflat stirea arestarii mele; l -ai rugat, dar el a refuzat sa te asculte; atunci l-ai amenintat cu secretul, cu dezvaluirea lui si Ludovic al XIV-lea, nspaimntat, a trebuit sa-ti fagaduiasca, d e teama de a nu da pe fata totul, ceea ce ti refuzase cnd l rugasesi cu binisorul. n teleg! nteleg! l ai pe rege la mna, nteleg!

- Nu ntelegi nimic ? raspunse Aramis ? si iata ca ma ntrerupi nca o data, draga pri etene. Apoi, da-mi voie sa ti-o spun, dumneata nu prea tii seama de logica si nu vrei sa-ti pui la contributie memoria. - Cum asa? - Mai stii pe ce-am pus accentul la nceputul convorbirii noastre? - Da, pe ura maiestatii sale mpotriva mea, ura de nenfrnt; dar ce ura poate ramne ne simtitoare n fata amenintarii cu dezvaluirea unei asemenea taine? - Dezvaluirea unei asemenea taine! Ah, iata unde dumneata nu tii seama de logica ! Cum! ti nchipui oare ca daca i-as fi facut regelui o asemenea destainuire, as ma i fi n viata la ceasul asta? - Dar nu sunt nici zece minute de cnd te aflai la rege. - Asa-i. N-ar fi avut timp sa ma ucida; ar fi avut nsa timp sa ma lege cobza si s a ma arunce ntr-o gherla. Hei, mai mult sir n judecatile noastre, ce dracu! Datorita acestei expresii muschetaresti, uitata de un om care nu se uita nicioda ta pe sine, Fouquet ntelese pna la ce grad de enervare ajunsese calmul si att de st apnitul episcop de Vannes. Se nfiora. - Si apoi ? relua acesta din urma, dupa ce se potoli ? as mai fi eu omul care su nt, as mai fi eu un prieten cu adevarat, daca te-as expune, cnd regele te uraste si asa, unui simtamnt nca si mai aprig al tnarului monarh? Ca l-ai jefuit, nu-i nim ic; ca i-ai rvnit iubita, treaca-mearga; dar sa-i tii n mna coroana si slava, haida de! Ar fi n stare sa-ti smulga inima din piept chiar cu propriile-i mini! - Nu l-ai lasat sa banuiasca nimic n legatura cu acest secret? - As fi nghitit mai curnd toate otravurile pe care Mitridate le-a baut timp de dou azeci de ani, ca sa ncerce sa nu mai moara. - Ce-ai facut, atunci? - Ah, am ajuns si la asta! Mi se pare ca am izbutit sa-ti strnesc oarecare intere s, monseniore. Ma asculti mereu, nu-i asa? - Daca te ascult! Vorbeste. Aramis facu nconjurul odaii, se ncredinta ca peste tot era liniste si ca nu tragea nimeni cu urechea, apoi se rentoarse lnga fotoliul n care Fouquet astepta, cu nera bdarea cea mai mare, destainuirile lui. - Am uitat sa-ti spun ? relua el, adresndu-se lui Fouquet care-l asculta cu atent ia ncordata ? am uitat sa-ti vorbesc despre o nsusire foarte importanta a celor do i gemeni: anume ca Dumnezeu i-a facut sa semene att de mult unul cu altul, nct numa i el, daca i-ar chema dinaintea tribunalului sau, ar putea sa-i deosebeasca pe u nul de celalalt. Mama lor n-ar putea s-o faca. - Sa fie cu putinta? exclama Fouquet. - Aceeasi noblete n trasaturi, aceeasi leganare n umblet, aceeasi naltime, acelasi glas! - Dar gndurile? Dar desteptaciunea? Dar cunoasterea vietii? - Oh, n privinta asta se deosebesc, monseniore! Da, caci prizonierul de la Bastil ia i e cu mult superior fratelui sau si daca, din nchisoare, aceasta biata victima s-ar urca pe tron, Franta nu va fi cunoscut, de cnd exista ea, un stapn mai puter nic prin geniul, ca si prin nobletea caracterului sau. O clipa, Fouquet si lasa fruntea, ngreuiata de acest imens secret, sa-i cada n palm e. Aramis se apropie de dnsul: - Mai e o deosebire ? i spuse el, continundu-si opera de ispitire ? o deosebire im portanta pentru dumneata, monseniore, ntre cei doi gemeni, fiii lui Ludovic al XI II-lea: aceea ca cel venit pe urma nu-l cunoaste pe domnul Colbert. Fouquet si ridica numaidect fata palida si ncremenita. Sageata nimerise nu n inima, ci drept n creier. - Te nteleg ? zise el catre Aramis ? mi propui o conspiratie. - Aproape. - Una din acele ncercari care, dupa cum spuneai dumneata nsuti la nceputul acestei convorbiri, pot schimba soarta imperiilor. - Si a intendentilor superiori; da, monseniore. - ntr-un cuvnt, mi propui o substituire? Sa-l pun pe fiul lui Ludovic al XIII-lea c are se afla astazi n nchisoare, n locul fiului lui Ludovic al XIII-lea care doarme n acest moment n camera lui Morfeu? Aramis zmbi cu sinistra fluturare a gndului sau sinistru.

- Fie! murmura el. - Dar ? zise Fouquet dupa o clipa de tacere ? nu te gndesti ca aceasta fapta poli tica e de natura sa strneasca vnzolire n tot regatul si ca, pentru a smulge acest c opac cu radacini adnci, care se numeste un rege, pentru a-l nlocui cu altul, pamntu l nu se va ntari niciodata att de bine n jurul lui, nct sa poata tine piept vntului ra mas de la vechea furtuna si clatinarilor pricinuite de marimea lui nsasi? Aramis continua sa zmbeasca. - Gndeste-te ? urma Fouquet, nflacarndu-se cu acea putere a talentului ce formuleaz a un plan si-l face sa rodeasca n cteva secunde si cu acea privire cuprinzatoare c e ntrevede toate consecintele si mbratiseaza toate rezultatele ? gndeste-te ca va t rebui sa avem n jurul nostru nobilimea, clerul, starea a treia; a-l ndeparta pe Pr intul domnitor, a tulbura printr-un groaznic scandal mormntul lui Ludovic al XIII -lea, a pierde viata si cinstea unei femei, Ana de Austria, viata si linistea al tei femei, Maria-Tereza si dupa ce totul se va sfrsi, daca se va sfrsi... - Nu te nteleg ? zise Aramis cu raceala. Nu e nici un cuvnt de folos n tot ce-ai sp us pna acum. - Cum! facu ministrul surprins. Nu te gndesti si la partea practica, tocmai un om ca dumneata? Te marginesti la bucuriile copilaresti ale unei iluzii politice si nesocotesti sortii de izbnda, adica realitatea? E cu putinta? - Prietene ? raspunse Aramis accentund acest cuvnt cu un fel de familiaritate disp retuitoare ? cum face Dumnezeu ca sa-l aseze n tron pe un rege, n locul altuia? - Dumnezeu? striga Fouquet. Dumnezeu i da un ordin agentului sau, care-l ridica p e cel osndit, l da la o parte si-l asaza pe nvingator n tronul devenit gol. Dar uiti ca acest agent se numeste moartea? Oh, Doamne, domnule d'Herblay, nu cumva te gn desti sa...? - Nu e vorba de asta, monseniore. ntr-adevar, dumneata mergi prea departe. Cine ti spune ca trebuie sa fie omort Ludovic al XIV-lea? Cine ti spune ca trebuie sa urm ezi pilda lui Dumnezeu n felul cum si ndeplineste el vrerile? Nu. Eu voiam sa-ti sp un ca Dumnezeu face totul fara zarva, fara sa se simta, fara sa se vada nimic si ca oamenii calauziti de Dumnezeu izbndesc ca si el n treburile lor, n ceea ce ncear ca, n ceea ce fac. - Ce vrei sa spui? - Vreau sa spun, prietene ? relua Aramis, dnd cuvntului prietene aceeasi intonatie ca si adineauri, cnd l rostise pentru prima data ? vreau sa spun ca, daca s-a pro dus vreo zarva, vreun tipat, vreo bruftuluiala, n nlocuirea regelui cu prizonierul sau, te invit sa mi-o dovedesti. - Ce-ai spus? exclama Fouquet, mai alb dect batista cu care si stergea fruntea. Zi ci ca...? - Du-te n camera regelui ? raspunse Aramis foarte linistit ? si te invit sa bagi de seama, dumneata care cunosti misterul, ca prizonierul de la Bastilia doarme a cum n patul fratelui sau. - Si regele? striga Fouquet, cuprins de groaza la auzul tuturor acestora. - Care rege? rosti Aramis cu tonul sau cel mai mieros. Acela care te uraste, sau acela care te iubeste? - Regele... de ieri...? - Regele de ieri? Fii linistit, s-a dus sa ia, la Bastilia, locul n care victima lui a stat prea multa vreme. - Dumnezeule! Si cine l-a condus acolo? - Eu. - Dumneata? - Da si n chipul cel mai simplu. L-am rapit asta-noapte si n timp ce el cobora n be zna, celalalt se ridica la lumina. Cred ca asta n-a strnit nici un zgomot. Un ful ger fara trasnet, asa ceva nu trezeste pe nimeni din somn. Fouquet scoase un icnet surd, ca si cum ar fi primit o lovitura nevazuta, si, ap ucndu-se de cap cu amndoua minile crispate, murmura: - Ai facut dumneata asta? - Cu destula ndemnare. Nu gasesti? - L-ai detronat pe rege? L-ai nchis? - Gata! - Si asta s-a ntmplat aici, la Vaux?

- Aici, la Vaux, n camera lui Morfeu. N-a fost construita oare tocmai n vederea un ui asemenea act? - Si cnd s-a petrecut totul? - Asta-noapte. - Asta-noapte? - ntre ceasurile douasprezece si unu. Fouquet facu o miscare, ca si cum ar fi vrut sa se arunce asupra lui Aramis; dar se stapni. - La Vaux! n casa mea!... rosti el cu o voce nabusita. - Cred ca da. Acum, mai ales, e casa dumitale, dat fiind ca domnul Colbert nu ti -o mai poate fura. - Asadar, sub acoperisul meu s-a nfaptuit aceasta crima! - Aceasta crima? facu Aramis cu uimire. - Aceasta crima ngrozitoare! adauga Fouquet, aprinzndu-se din ce n ce mai tare. Ace asta crima mai nfioratoare ca un asasinat, aceasta crima care-mi pateaza pentru t otdeauna numele si ma face odios n fata posteritatii. - Hei, dumneata delirezi, domnule ? raspunse Aramis cu un glas tulburat. Vorbest i prea tare: ia seama! - Voi striga si mai tare, ca sa ma auda tot universul! - Domnule Fouquet, ia seama! Fouquet se ntoarse catre prelat, care-l strapungea cu privirea. - Da ? zise el ? m-ai dezonorat savrsind aceasta tradare, aceasta nelegiuire asup ra oaspetelui meu, asupra celui care se odihnea linistit n casa mea! Oh, nenoroci re mie! - Nenorocire celui care se gndea, sub acoperisul dumitale, sa te ruineze, sa-ti i a viata! Ai uitat asta? - Era oaspetele meu, mi-era rege! Aramis se ridica n picioare, cu ochii nrositi, cu gura tremurndu-i. - Am oare de-a face cu un nebun? zise el. - Ai de-a face cu un om cinstit. - Cu un smintit! - Un om care te va opri sa-ti duci nelegiuirea pna la capat! - Esti smintit! - Un om care mai curnd va muri, care mai curnd te va ucide, dect sa te lase sa-i ne cinstesti numele. Si Fouquet se repezi la spada sa, asezata de d'Artagnan la capul patului, strngnd cu hotarre n mna stralucitoarea lama de otel. Aramis si ncrunta sprncenele si si strec ra o palma la piept, ca si cum ar fi cautat acolo o arma. Aceasta miscare nu-i s capa lui Fouquet. Nobil si mndru n marinimia lui, arunca spada ct colo; aceasta se rostogoli pna la picioarele patului; apoi, apropiindu-se de Aramis si punndu-si br atul dezarmat pe umarul lui, i spuse: - Domnule, mi-ar placea sa mor aci, spre a nu supravietui ocarii mele, si, daca m i mai pastrezi o farma de prietenie, te rog, ucide-ma. Aramis ramase tacut si nemiscat. - Nu raspunzi nimic? Aramis ridica fata ncet si o flacara a sperantei se reaprinse treptat n ochii lui. - Gndeste-te, monseniore, la tot ce ne asteapta ? zise el. Aceasta dreptate odata facuta, regele va trai nca, dar ntemnitarea lui ti va fi scapat viata. - Da ? raspunse Fouquet ? poate ca dumneata ai lucrat n interesul meu, dar nu pot sa-ti primesc serviciul. Totusi, nu vreau sa te pierd. Vei parasi numaidect acea sta casa. Aramis si nabusi un fulger ce-i tsnea din inima-i zdrobita. - Sunt ospitalier pentru toata lumea ? adauga Fouquet cu o nespusa maretie. Nu v ei fi sacrificat nici dumneata, dupa cum nu va fi nici acela a carui pierdere ai pus-o la cale. - Dar dumneata vei fi ? zise Aramis cu o intonatie seaca si profetica ? dumneata vei fi, vei fi pierdut! - Primesc aceasta prorocire, domnule d'Herblay; dar nimic nu va va opri din drum . Vei parasi Vaux, vei parasi Franta; ti dau patru ceasuri ca sa poti scapa de mni a regelui.

- Patru ceasuri? zise Aramis, rnjind cu nencredere. - Pe cinstea lui Fouquet! Nimeni nu va porni pe urmele dumitale nainte de acest r agaz. Vei avea deci patru ceasuri cstigate fata de cei pe care regele i va trimite dupa dumneata. - Patru ceasuri! repeta Aramis rosu ca focul. - E mai mult dect ti trebuie ca sa te mbarci si sa ajungi la Belle-Isie, pe care ti -o ofer ca refugiu. - Ah ? murmura Aramis. - Belle-Isle e pentru dumneata, dupa cum Vaux e pentru rege. Pleaca, d'Herblay, pleaca; att ct voi trai eu, nu se va atinge nimeni nici de un fir de par din capul dumitale. - Multumesc! zise Aramis cu o sumbra ironie. - Pleaca dar si da-mi mna, pentru ca amndoi sa ne mplinim vrerile: dumneata sa-ti s alvezi viata, eu sa-mi salvez onoarea. Aramis si retrase de la sn palma pe care si-o vrse acolo. Era nrosita de snge: si sfr ase pieptul cu unghiile, ca pentru a-si pedepsi trupul acesta ce faurise attea pl anuri, mai zadarnice, mai nebunesti, mai pieritoarc dect nsasi viata omului. Lui F ouquet i fu groaza, i fu mila: ntinse bratele catre Aramis. - Nu aveam nici o alta arma la mine ? murmura acesta, salbatic si cumplit ca umb ra Didonei. Apoi, fara a atinge mna lui Fouquet, si ntoarse ochii si facu doi pasi napoi. Ultime le lui cuvinte erau un blestem; ultimul sau gest fu anatema pe care mna lui rosie o arunca asupra lui Fouquet, stropindu-l n fata cu cteva picaturi de snge. Si amndo i iesira n goana din camera, pornind pe scara secreta ce ducea la curtile dinlaun tru. Fouquet porunci sa fie nhamati cei mai buni cai, iar Aramis se opri la capatul sc arii ce ducea la camera lui Porthos. Statu ndelung pe gnduri, n timp ce trasura lui Fouquet iesea n galop din curtea castelului. - Sa plec singur?... se ntreba Aramis. Sa-l previn pe print?... Oh, furie!... Sal previn pe print si pe urma ce fac? Sa plec cu el?... Sa trasc dupa mine aceasta marturie acuzatoare?... Razboi?... Un razboi civil nendurator?... Fara mijloace, vai!... Cu neputinta!... Ce va face el fara mine?... Oh, fara mine, se va prabu si ca si mine... Cine stie?... Fa-ca-se voia destinului!... A fost osndit, sa ramn a osndit!... Dumnezeu!... Diavol!... Sumbra si batjocoritoare putere ce se numest e geniu omenesc, nu esti dect o adiere, mai searbada si mai vana dect vntul lovind n munti; ti se spune noroc, dar nu esti nimic; cuprinzi totul cu suflarea ta, mis ti pietrele din loc, muntii chiar, apoi deodata te frngi n fata unei cruci de lemn uscat, n dosul careia se afla o alta putere nevazuta... pe care tu o tagadui poa te, dar care se razbuna pe tine si te striveste fara a-ti face macar cinstea de a-ti spune cum se numeste!... Pierdut!... Sunt pierdut!... Ce sa fac?... Sa ma d uc la Belle-Isle?... Da. Si Porthos care va ramne aici si va vorbi si va spune to tul! Porthos care va avea de suferit, poate!... Nu vreau ca Porthos sa sufere. E unul dintre membrii ordinului meu: durerea lui e si a mea. Porthos va pleca mpre una cu mine, Porthos va mpartasi soarta mea. Trebuie! Si Aramis, temndu-se sa nu ntlneasca pe cineva caruia aceasta graba sa-i dea de ban uit, urca scara fara sa fie vazut de nimeni. Porthos, abia rentors de la Paris, dormea dus, ca un om fara nici o povara pe ini ma. Trupul lui gigantic uitase oboseala, n mintea lui nu staruia nici un gnd. Aram is intra ncet ca o umbra si atinse cu mna-i tremurnda umarul uriasului. - Haide ? striga el ? haide, Porthos, haide! Porthos se supuse, se ridica, si deschise ochii, nainte de a-si dezmorti spiritul. - Plecam ? zise Aramis. - Ah! facu Porthos. - Plecam calari si vom goni mai tare ca niciodata. - Ah! repeta Porthos. - mbraca-te, prietene. Si-l ajuta pe urias sa se mbrace, ndesndu-i n buzunare aur si diamante. n timp ce se ngrijise de toate acestea, un zgomot usor i atrase atentia. D'Artagnan l privea prin deschizatura usii. Aramis tresari. - Ce dracu faceti att de tulburati? striga muschetarul.

- Sst! susoti Porthos. - Plecam ntr-o misiune ? adauga episcopul. - Sunteti fericiti! zise muschetarul. - Eh! raspunse Porthos. Sunt obosit; as fi vrut mai bine sa dorm; dar de, servic iul regelui!... - L-ai vazut cumva pe domnul Fouquet? l ntreba Aramis pe d'Artagnan. - Da, n trasura, adineauri. - Si ce ti-a spus? - Mi-a spus adio. - Atta tot? - Ce altceva ai fi vrut sa-mi spuna? De cnd ati reintrat toti n favoarea regelui, eu nu mai nsemn nimic! - Asculta ? i spuse Aramis mbratisndu-l ? zilele tale bune s-au ntors din nou; nu ve i mai avea motive sa pizmuiesti pe nimeni. - Ei, zau! - ti prezic pentru azi o ntmplare ce-ti va ntari si mai mult pozitia. - Adevarat? - Stii doar ca eu sunt la curent cu toate vestile. - Oh, da! - Haide, Porthos, esti gata? Pornim! - Pornim! - Sa-l mbratisam pe d'Artagnan. - La dracu! - Si caii? - Nu le ducem lipsa aici. l vrei pe-al meu? - Nu; Porthos si are grajdul lui. Adio! Adio! Si cei doi fugari se urcara pe cai sub ochii capitanului de muschetari, care-i t inu scara lui Porthos si care si nsoti din ochi prietenii pna cnd acestia se pierdur a n zare. "n oricare alta mprejurare ? gndi n sinea lui gasconul ? as fi spus ca oame nii astia fug de ceva; astazi, nsa, politica s-a schimbat mult, n asa fel nct asta s e numeste acum a pleca n misiune. Tot ce se poate. Noi sa ne ntoarcem la treburile noastre." Si porni, cu un pas de filozof, spre odaia lui.

Capitolul XXV

Cum erau respectate consemnele la Bastilia

Fouquet alerga n goana cailor. Pe drum se gndea mereu cu groaza la cele ce-i auzis era urechile. "Ce trebuie sa fi fost n tineretea lor acesti oameni formidabili ? s i spunea el ? daca si acum, la o vrsta naintata, sunt n stare sa mai faca asemenea planuri si sa le aduca la ndeplinire fara so-vaire!" Uneori se ntreba daca tot cee a ce-i spusese Aramis nu era un vis, daca toata povestea nu era o cursa ntinsa pe ntru el si daca, ajungnd la Bastilia, n-avea sa gaseasca acolo un ordin de aresta re ce-l va trimite sa stea alaturi de regele detronat. Cu aceste gnduri n cap, lasa cteva ordine scrise si nchise cu peceti, pe drum, n timp ce se schimbau caii. Aceste ordine se adresau lui d'Artagnan si tuturor comanda ntilor de garzi a caror credinta nu putea fi pusa la ndoiala. "n acest chip ? si sp use Fouquet ? prizonier sau nu, mi voi fi facut datoria n numele onoarei. Ordinele nu vor ajunge dect dupa mine, daca nu ma voi ntoarce liber, astfel ca ei nu vor a vea timp sa le rupa pecetile si le voi putea lua napoi. Daca ntrzii, nseamna ca mi s -a ntmplat o nenorocire. Atunci voi fi luat masurile de trebuinta, pentru mine si pentru rege." Pregatit n felul acesta, ajunse n fata portilor Bastiliei. Ministrul facuse cte cinci leghe si jumatate pe ceas. Ceea ce nu i se ntmplase niciodata lui Aramis, i se ntmpla acum lui Fouquet la Basti lia. Domnul Fouquet si spuse n zadar numele, ncerca n zadar sa se faca recunoscut ? nu fu lasat deloc sa intre. Rugndu-se, amenintnd, poruncind, ndupleca o straja sa-i dea de veste unui subofiter, care l preveni, la rndu-i, pe major. Ct despre guvern

ator, pe el nici vorba nu putea fi sa-l tulbure pentru atta lucru. Fouquet, n trasura, la poarta nchisorii, statea ca pe ghimpi si astepta ntoarcerea subofiterului, care se ivi, n sfrsit, cu o nfatisare destul de posaca. - Ei bine ? l ntreba Fouquet nerabdator ? ce-a spus majorul? - Ei bine, domnule ? raspunse ostasul ? domnul major mi-a rs n nas. Mi-a spus ca d omnul Fouquet e la Vaux si chiar de-ar fi la Paris, domnul Fouquet nu se scoala niciodata la o ora ca asta. - La dracu, sunteti o cireada de neispraviti! striga ministrul cobornd din trasur a. Si, mai nainte ca subofiterul sa fi avut timp sa nchida poarta, Fouquet se strecur a prin deschizatura si porni spre curte, n pofida strigatelor soldatului, care ch ema ajutor. Fouquet mergea nainte, fara sa tina seama de strigatele acestui om, c are, ajungndu-l din urma, i se adresa santinelei de la poarta a doua: - Ai grija, ai grija, santinela! Paznicul si nfipse sulita n pieptul ministrului, dar acesta, voinic si ndemnatic, sta pnit de mnie cum era, smulse sulita din minile soldatului si-l mbrnci ct colo. Subofit erul, care se apropiase prea mult, si primi si el portia lui; amndoi scoteau niste racnete att de furioase, nct, la auzul acestui taraboi, iesi tot primul corp de ga rda din postul cei mai naintat. Printre soldati se gasi unul care-l recunoscu pe ministru si striga: - Monseniore!... Ah, monseniore!... Hei, opriti-va! Si-i opri tocmai la timp pe soldatii care se pregateau sa-si razbune camarazii. Fouquet porunci sa i se deschida poarta; i se ceru nsa consemnul. Ordona atunci s a i se dea de veste guvernatorului; dar acesta auzise toata larma de la poarta s i, n fruntea unui pichet de douazeci de oameni, alerga, urmat de major, la fata l ocului, creznd ca s-a produs un atac mpotriva Bastiliei. Baisemeaux l recunoscu si el pe Fouquet si si lasa n jos spada pe care o tinea ridicata. - Ah, monseniore ? se blbi el ? va cerem iertare!... - Domnule ? zise ministrul aprins la fata si plin de sudoare ? trebuie sa-ti adr esez laudele mele: serviciul dumitale merge foarte bine! Baisemeaux pali, creznd ca aceste cuvinte erau spuse n batjocura si ca ele prevest eau cine stie ce furie oarba. Dar Fouquet se linisti repede si chema cu un semn santinela si pe subofiterul lovit, care se frecau la umeri. - Paznicul va primi douazeci de pistoli ? zise el ? iar ofiterul cincizeci. Feli citarile mele, domnilor; i voi vorbi regelui despre dumneavoastra. Acum, vino cu mine, Baisemeaux. Si, ntr-un murmur de multumire generala, porni cu guvernatorul spre Guvernamnt. Baisemeaux tremura ntr-una, de rusine si de teama. Vizita lui Aramis, n zorii zile i, i se parea acum plina de consecinte, n fata carora un functionar ca el avea de ce sa se sperie. Dar fu cu totul altceva cnd Fouquet, cu o voce seaca si cu o pr ivire poruncitoare, l ntreba: - Domnule, l-ai vazut n dimineata aceasta pe domnul d'Herblay? - Da, monseniore. - Ei bine, domnule, nu te-ai ngrozit de crima al carei complice te-ai facut? "Am patit-o!" si spuse n sinea lui Baisemeaux. Apoi, cu glas tare: - Despre ce crima e vorba, monseniore? - Ai avea de ce sa fii sfsiat n bucati, domnule, baga de seama! Dar acum nu e timp pentru mnie. Condu-ma repede la prizonier! - La care prizonier? bigui Baisemeaux nfiorat. - Te faci ca nu stii, hai! De altminteri e pozitia cea mai buna. ntr-adevar, daca ai marturisi o asemenea complicitate, s-ar termina cu dumneata. De aceea, vreau sa cred ca chiar nu stii nimic. - Va rog, monseniore... - Bine. Condu-ma la prizonier. - La Marchiali? - Cine-i acest Marchiali? - E detinutul adus azi-dimineata de domnul d'Herblay. - Si se numeste Marchiali? zise ministrul, tulburat n convingerile sale de naiva n credere a lui Baisemeaux. - Da, monseniore, sub acest nume a fost nscris n registru.

Fouquet privi pna n fundul sufletului lui Baisemeaux si citi acolo, cu acea obisnu inta pe care le-o da oamenilor exercitarea puterii, o sinceritate desavrsita. De altfel, cercetnd numai un minut aceasta fizionomie, cum ar fi putut sa creada ca Aramis si-ar fi luat tocmai un astfel de partas? - E ? l ntreba el pe guvernator ? detinutul pe care domnul d'Herblay l-a luat cu s ine alaltaieri? - Da, monseniore. - Si pe care l-a adus napoi azi-dimineata? adauga numaidect Fouquet, care ntelese d intr-o data mecanismul planului lui Aramis. - Acela e, da, monseniore. - Si zici ca se numeste Marchiali? - Marchiali. Daca monseniorul a venit aici ca sa-l ia, cu att mai bine; caci tocm ai voiam sa ma plng de felul cum se poarta. - Dar ce face? - De azi-dimineata ma nemultumeste foarte mult; are niste izbucniri de furie deai crede ca darma toata Bastilia cu racnetele lui. - Am sa te scap de el, ntr-adevar ? zise Fouquet. - Ah, cu att mai bine! - Du-ma la celula lui. - Monseniorul va binevoi sa-mi arate ordinul... - Ce ordin? - Un ordin din partea regelui. - Asteapta sa-ti semnez unul. - Nu va fi de ajuns, monseniore; mi trebuie ordinul regelui. Fouquet lua un aer iritat. - Dumneata ? zise el ? care esti att de scrupulos cnd e vorba sa le dai drumul det inutilor, arata-mi, te rog, ordinul prin care l-ai eliberat pe acesta. Baisemeaux i arata ordinul de punere n libertate a lui Seldon. - Ei bine ? zise Fouquet ? dar Seldon nu e Marchiali! - nsa Marchiali n-a fost pus n libertate, monseniore; el e aici. - Dupa ce-ai spus ca domnul d'Herblay l-a luat si l-a adus napoi. - N-am spus eu asta. - Ai spus-o att de bine, nct se pare ca te mai aud nca. - M-a luat gura pe dinainte. - Domnule Baisemeaux, ia seama! - N-am de ce sa ma tem, monseniore, sunt n regula. - ndraznesti sa spui asta? - As spune-o si n fata unui apostol. Domnul d'Herblay mi-a adus un ordin de elibe rare a lui Seldon si Seldon a fost eliberat. - Eu ti spun nsa ca Marchiali a fost scos de la Bastilia. - Trebuie sa-mi dovediti asta, monseniore. - Lasa-ma sa-l vad. - Monseniore, cine crmuieste n acest regat stie foarte bine ca nimeni nu intra la detinuti fara un ordin special al regelui. - Domnul d'Herblay a intrat totusi. - Ceea ce ramne de dovedit, monseniore. - Domnule Baisemeaux, nca o data, da-ti seama de ceea ce spui! - Actele sunt aici. - Domnul d'Herblay a cazut. - A cazut domnul d'Herblay? Cu neputinta! - Vezi dar ca te-a ademenit. - Ceea ce ma ademeneste, monseniore, e numai serviciul regelui; mi fac datoria; a ratati-mi un ordin de la rege si veti intra. - Uite ce, domnule guvernator, ai cuvntul meu ca, daca ma lasi sa intru la detinu t, ti voi da n aceeasi clipa un ordin al regelui. - Dati-mi-l acum, monseniore. - Iar daca refuzi, voi pune sa fii arestat pe loc, mpreuna cu toti ofiterii dumit ale. - nainte de a savrsi aceasta violenta, monseniore ? zise Baisemeaux foarte palid ? gnditi-va ca noi nu ne supunem dect ordinelor regelui si ca va va fi mai usor sa

abtineti unul pentru a-l vedea pe domnul Marchiali, dect sa obtineti unul pentru a-mi face atta rau, mie, nevinovatul. - E adevarat, e adevarat! striga Fouquet furios. Ei bine, domnule Baisemeaux ? a dauga el cu o voce rasunatoare, tragndu-l mai aproape pe nenorocit ? stii de ce t iu att de mult sa vorbesc cu acest detinut? - Nu, monseniore si fiti bun a observa ct de tare ma speriati: tremur de spaima; uite, am sa lesin. - Ai sa lesini cu totul numaidect, domnule Baisemeaux, cnd ma voi rentoarce aici cu zece mii de oameni si cu treizeci de tunuri. - Dumnezeule! S-ar zice ca monseniorul si-a pierdut mintile! - Cnd voi rascula mpotriva dumitale si a tunurilor dumitale blestemate tot poporul Parisului, sfarmndu-ti portile si punnd sa fii spnzurat de crenelurile turnului cel mare. - Monseniore, monseniore, ndurare! - ti dau zece minute sa te hotarasti ? adauga Fouquet cu o voce potolita. Uite, m a asez aici, n acest fotoliu si astept. Daca n zece minute tot te mai ncapatnezi, pl ec si n-ai dect sa ma crezi nebun ct ti va placea, dar vei vedea dumneata! Baisemeaux batu din picior ca un om adus la deznadejde, dar nu raspunse nimic. C eea ce vaznd, Fouquet lua o pana, o nmuie n cerneala si scrise: "Ordin catre domnul staroste al negutatorilor, de a strnge garda burgheza si de a porni asupra Bastiliei, pentru slujirea regelui." Baisemeaux dadu din umeri; Fouquet mai scrise unul: "Ordin catre domnul duce de Bouillon si catre domnul print de Cond, sa ia comanda elvetienilor si a garzilor si sa porneasca asupra Bastiliei, pentru slujirea ma iestatii sale..." Baisemeaux cazu pe gnduri; Fouquet scrise iar: "Ordin catre orice soldat si catre orice burghez sau gentilom, de a urmari si a prinde, oriunde s-ar gasi, pe cavalerul d'Herblay, episcop de Vannes si pe compl icii lui, care sunt: 1. Domnul Baisemeaux, guvernatorul Bastiliei, nvinuit de cri mele de tradare, razvratire si lezmajestate..." - Opriti-va, monseniore! striga Baisemeaux. Nu nteleg absolut nimic din toate ace stea; dar attea nenorociri, chiar de-ar fi dezlantuite de nebunie, ne pot ajunge pna n doua ceasuri si regele, care ma va judeca, va vedea daca am facut bine sau r au, calcnd consemnul n fata unor asemenea catastrofe. Haideti la turn, monseniore; am sa vi-l arat pe Marchiali. Fouquet iesi valvrtej din camera, urmat de Baisemeaux, care-si stergea sudoarea r ece ce-i napadise fruntea. - Ce groaznica dimineata! bolborosea acesta. Ce pacoste! - Mai repede! l sili Fouquet. Baisemeaux i facu semn temnicerului cu cheile sa mearga naintea lor. Se temea de ns otitorul sau. Fouquet baga de seama. - Nu umbla cu copilarii! i spuse el pe un ton aspru. Lasa-l aici pe acest om, ia cheile dumneata nsuti si arata-mi drumul. Nimeni, ntelegi, nu trebuie sa afle ce s e va petrece aici! - Ah! facu Baisemeaux, nehotart. - Iar? striga Fouquet. Bine, mai spune o data nu si am sa plec din Bastilia pent ru a duce eu nsumi acolo unde trebuie ordinele pe care le-am scris. Baisemeaux lasa capul n jos, lua cheile si porni cu ministrul pe scara ce ducea l a turn. Pe masura ce urcau prin aceasta spirala ametitoare, anumite murmure nabus ite deveneau strigate deslusite, apoi groaznice blesteme. - Ce se aude acolo? ntreba Fouquet. - E Marchiali al vostru ? raspunse guvernatorul. Iata cum urla nebunii! Si si nsoti acest raspuns cu o clipire din ochi plina mai mult de aluzii jignitoar e, dect de respect fata de Fouquet. Acesta se cutremura. ntr-unul din aceste urlet

e, mai groaznic dect celelalte, recunoscu glasul regelui. Se opri n capul scarii s i lua cheile din mna guvernatorului. Baisemeaux crezu ca nebunul cel nou are de gn d sa-i zdrobeasca teasta cu una din aceste chei. - Ah ? zise el ? domnul d'Herblay nu mi-a vorbit despre asta. - Cheile! striga Fouquet, smulgndu-i-le din mna. Care-i aceea de la usa pe care vr eau s-o deschid? - Asta. Un racnet ngrozitor, urmat de o lovitura puternica n usa se rostogoli cu un ecou p relung pe scara. - Retrage-te! i spuse Fouquet lui Baisemeaux pe un ton amenintator. - Nici nu vreau altceva ? murmura acesta. Iata doi turbati care se vor gasi fata n fata. Unul l va sfsia pe celalalt, sunt sigur de asta. - Pleaca! repeta Fouquet. Daca vei pune piciorul pe aceasta scara nainte de a te chema eu, afla ca vei lua locul celui mai nenorocit dintre detinutii Bastiliei. - As muri de m-as vedea ntr-o asemenea stare! bolborosi Baisemeaux, retragndu-se c u pasi mpleticiti. Tipetele detinutului se auzeau din ce n ce mai tari. Fouquet astepta pna cnd Baisem eaux cobor scara. Apoi vr cheia n prima broasca. Atunci abia auzi limpede glasul nabu sit al regelui, care striga: - Ajutor! Sunt regele! Ajutor! Cheia de la usa a doua nu era aceeasi de la prima usa. Fouquet a trebuit sa caut e mult n veriga. n acest timp, regele, nebun, smintit, apucat, tipa ct l tinea gura: - Domnul Fouquet m-a adus aici! Scapati-ma de domnul Fouquet! Eu sunt regele! Aj utor regelui, mpotriva lui Fouquet! Aceste strigate i sfsiau inima ministrului. Ele erau urmate de bufnituri ngrozitoar e date n usa cu scaunul acela de care regele se slujea ca de un berbece. Fouquet gasi, n sfrsit, cheia de care avea nevoie. Regele ajunsese la capatul puterilor: n u mai striga, racnea. - Moarte lui Fouquet! urla el. Moarte sceleratului Fouquet! n acea clipa, usa se deschise. Capitolul XXVI Recunostinta Regelui

Cei doi barbati, care dadeau sa se repeada unul asupra celuilalt, se oprira deod ata, cnd se vazura si scoasera un strigat de groaza. - Ai venit sa ma asasinezi, domnule? rosti regele recunoscndu-l pe Fouquet. - Regele n acest hal! murmura ministrul. Nimic mai nspaimntator, ntr-adevar, dect nfatisarea tnarului Print n clipa cnd Fouque adu cu ochii de el. Hainele i erau n zdrente; camasa, descheiata si sfsiata, sugea n acelasi timp si sudoarea si sngele ce-i curgeau pe pieptul si de-a lungul bratel or pline de rani. Cu privirea ratacita, palid, cu spume la gura, cu parul vlvoi, Ludovic al XIV-lea prezenta imaginea cea mai vie a deznadejdii, a spaimei si a f oamei, ntrunite ntr-o singura statuie. Fouquet fu att de miscat, att de tulburat, nct alerga spre rege cu bratele deschise si cu lacrimi n ochi. Ludovic ridica asupra ministrului ciozvrta de lemn de care se folosise n furiile lui. - Ei bine ? zise Fouquet cu o voce tremuratoare ? nu-l mai recunoasteti pe cel m ai credincios prieten al maiestatii voastre? - Prieten, dumneata? raspunse Ludovic cu o scrsnire din dinti n care se desluseau ura si setea cumplita de razbunare. - Un slujitor respectuos ? adauga Fouquet, caznd n genunchi. Regele lasa sa-i cada arma. Fouquet se apropie, i saruta genunchii si l cuprinse c u nduiosare n brate. - Regele meu! Copile! rosti el. Ct trebuie sa fi suferit! Ludovic, venindu-si n fi re n urma acestei schimbari a lucrurilor, se privi de sus pna jos si, rusinat de h alul n care se afla, rusinat de nebunia lui, rusinat de ocrotirea pe care o prime a, se trase napoi. Fouquet nu ntelese aceasta miscare. El nu-si dadu seama ca mndri a regelui nu-l va ierta niciodata de a fi fost martorul unei atari slabiciuni. - Veniti, sire, sunteti liber ? zise el.

- Liber? rosti regele. Oh, mi redai libertatea, dupa ce ai avut ndrazneala sa ridi ci mna asupra mea? - Nu puteti crede una ca asta! striga Fouquet cu amaraciune. Nu puteti crede ca as avea vreo vina n toata aceasta ntmplare! Si vorbind repede, cu multa caldura chiar, i povesti toata intriga ale carei aman unte se cunosc. n timpul ct tinu povestirea, Ludovic trecu prin cele mai chinuitoare framntari si p ovestirea o data ncheiata, grozavia primejdiei prin care trecuse l lovi mai mult nc a dect nsemnatatea secretului cu privire la fratele sau geaman. - Domnule ? zise el deodata catre Fouquet ? aceasta dubla nastere e o minciuna; cu neputinta ca dumneata sa te fi lasat nselat de asa ceva! - Sire! - E cu neputinta, ti spun, sa fie pusa la ndoiala onoarea, virtutea mamei mele. Si primul meu ministru nu i-a pedepsit nca pe cei vinovati? - Cumpaniti bine, sire, nainte de a va nfuria ? raspunse Fouquet. Nasterea fratelu i vostru... - N-am dect un frate: pe Domnul. l cunosti ca si mine. E un complot aici, ti spun, un complot ncepnd de la guvernatorul Bastiliei... - Luati seama, sire; acest om a fost nselat, ca toata lumea, de asemanarea cu pri ntul. - Asemanare? Haidade! - Trebuie, totusi, ca acest Marchiali seamana foarte mult cu maiestatea voastra, de vreme ce toti ochii o observa ? starui Fouquet. - Nerozie! - Nu spuneti asta, sire; oamenii deprinsi sa nfrunte privirea ministrilor vostri, a mamei voastre, a ofiterilor vostri, a familiei voastre, oamenii acestia nu po t fi nselati de asemanare. - ntr-adevar ? murmura regele. Si unde sunt acesti oameni? - La Vaux. - La Vaux! Si ngadui ca ei sa mai ramna acolo? - Lucrul cel mai grabnic era, mi se pare, sa eliberez pe maiestatea voastra. Miam ndeplinit aceasta datorie. Acum, voi face ceea ce mi va porunci regele. Astept. Ludovic statu o clipa pe gnduri. - Sa strngem trupele la Paris ? zise el. - Ordinele sunt si date n aceasta privinta ? raspunse Fouquet. - Ai dat dumneata ordine? striga regele. - Pentru asta, da, sire. Maiestatea voastra va fi, peste un ceas, n fruntea a zec e mii de oameni. Drept orice raspuns, regele i lua mna lui Fouquet cu atta caldura, nct era usor de va zut cta nencredere i pastrase pna atunci ministrului sau, cu toata interventia acest uia din urma de a-l salva. - Si cu aceste trupe ? relua regele ? i vom ncercui, n casa dumitale, pe razvratiti , care trebuie sa se fi strns sau ntarit acolo. - Asta m-ar face sa ma mir ? raspunse Fouquet. - Pentru ce? - Pentru ca seful lor, sufletul actiunii, fiind demascat de mine, tot planul e, se pare zadarnicit. - L-ai demascat pe acel fals print? - Nu, pe el nici nu l-am vazut. - Pe cine, atunci? - Seful actiunii nu este acel biet nenorocit. Acela nu e dect o unealta, sortit s a ramna toata viata lui un napastuit, acum, vad bine alta. - Fireste! - Seful e domnul abate d'Herblay, episcopul de Vannes. - Prietenul dumitale? - A fost prietenul meu, sire ? raspunse Fouquet cu noblete. - Ceea ce e, totusi, o nenorocire pentru dumneata ? zise regele pe un ton mai pu tin generos. - Asemenea prietenie nu avea nimic dezonorant, atta ? vreme ct nu cunosteam crima, sire.

- Trebuia sa o prevezi. - Daca sunt vinovat, ramn la dispozitia maiestatii voastre. - Ah, domnule Fouquet, nu asta am vrut sa spun ? adauga regele, nemultumit de asi fi tradat astfel gndurile-i rele. Ei bine, ti marturisesc, desi mizerabilul ace la purta masca, am avut o banuiala ca nu putea sa fie dect el. Dar, mpreuna cu ace st sef al actiunii, mai era unul, care executa ordinele. Acesta, care ma amenint a cu puterea lui herculeana, cine era? - Acesta trebuie sa fie prietenul lui, baronul du Vallon, fostul muschetar. - Prietenul lui d'Artagnan? Prietenul contelui de La Fre? Aha ? striga regele la rostirea acestui din urma nume ? sa nu trecem cu vederea legatura dintre conspir atori si domnul de Bragelonne! - Sire, sire, nu mergeti prea departe! Domnul de La Fre este cel mai cinstit om d in Franta. Multumiti-va cu ceea ce va dau n mna. - Cu ceea ce-mi dai? Prea bine, caci mi-i dai pe vinovati, nu-i asa? - Cum ntelege maiestatea voastra asta? ntreba Fouquet. - nteleg ? raspunse regele ? ca ne vom duce la Vaux cu trupele noastre, ca vom pu ne mna pe acel cuib de vipere si ca nu va scapa nimeni; nimeni, nu-i asa? - Maiestatea voastra i va ucide pe acesti oameni? striga Fouquet. - Pna la ultimul! - Oh, sire! - Sa ne ntelegem bine, domnule Fouquet! zise regele cu semetie. Eu nu mai traiesc ntr-un timp cnd asasinatul e singura, ultima arma a regilor. Nu, slava Domnului! Eu am parlamentele, care judeca n numele meu, am esafoduri, unde sunt ndeplinite v ointele mele supreme. Fouquet pali. - mi iau libertatea ? zise el ? de a atrage atentia maiestatii voastre ca orice p roces de acest fel e un scandal de moarte pentru demnitatea tronului. Nu trebuie ca numele august al Anei de Austria sa intre n gura poporului, care rde de orice. - Trebuie sa se faca dreptate, domnule! - Prea bine, sire; dar sngele regal nu poate curge pe esafod! - Sngele regal? Crezi n asta? striga regele furios, batnd cu piciorul n dusumea. Ace asta nastere dubla e o nascocire. Aici, mai ales, n aceasta nascocire vad eu crim a domnului d'Herblay. Si aceasta crima vreau s-o pedepsesc, nainte de violenta lo r, de ocara ce mi-au facut-o. - Pedeapsa cu moartea? - Cu moartea, da, domnule. - Sire ? rosti cu fermitate ministrul, a carui frunte, multa vreme aplecata, se ridica plina de mndrie ? maiestatea voastra poate pune sa i se taie capul, daca a sa vrea, lui Filip al Frantei, fratele vostru; asta va priveste si n aceasta prob lema veti consulta pe Ana de Austria, mama voastra. Ceea ce va hotar ea va fi bun hotart. Eu nu vreau sa ma amestec, chiar de va fi vorba de onoarea coroanei voas tre; dar am datoria sa va fac o rugaminte de gratiere si v-o cer. - Spune ? zise regele, foarte tulburat de ultimele cuvinte ale ministrului. Ce d oresti? - Va cer gratierea domnului d'Herblay si a domnului du Vallon. - Ucigasii mei? - Doi razvratiti, sire, atta tot. - Ah, nteleg, e foarte firesc sa ceri gratierea prietenilor dumitale! - Prietenii mei? facu ministrul, jignit adnc. - Prietenii dumitale, da; dar siguranta statului meu impune o pedeapsa exemplara pentru vinovati. - Nu-i voi aminti maiestatii voastre ca v-am redat libertatea, ca v-am salvat vi ata. - Domnule! - Nu va voi aminti ca, daca domnul d'Herblay ar fi vrut sa-si ndeplineasca rolul sau de asasin, ar fi putut sa asasineze pe maiestatea voastra azi-dimineata, n pa durea Snart si totul s-ar fi terminat. Regele tresari. - Un glonte de pistol n cap ? urma Fouquet ? si chipul lui Ludovic al XIV-lea, de venit de nerecunoscut, l-ar fi absolvit pentru totdeauna pe domnul d'Herblay de

orice vina. Regele se ngalbeni de spaima, vaznd prin ce primejdie trecuse. - Domnul d'Herblay ? continua Fouquet ? daca ar fi fost un asasin, n-ar fi avut nevoie sa-mi povesteasca planul sau, pentru a izbndi. Scapat de adevaratul rege, ar fi facut ca falsul rege sa nu fie banuit de nimeni. Uzur-patorul ar fi fost r ecunoscut de Ana de Austria, fiindca tot un fiu era si acesta pentru ea. Uzurpat orul, pentru constiinta domnului d'Herblay, era tot un rege din sngele lui Ludovi c al XIII-lea. Mai mult chiar, conspiratorul avea siguranta, taina, mijlocul de a nu fi pedepsit niciodata. O descarcare de pistol i-ar fi adus toate acestea. I ertare pentru el, n numele salvarii voastre, sire! Regele, n loc sa fie miscat de aceasta zugravire att de adevarata a generozitatii lui Aramis, se simtea umilit de moarte. Mndria lui nenfrnta nu se putea obisnui cu ideea ca un om tinuse atrnat n vrful degetului sau firul unei vieti regale. Fiecare cuvnt prin care Fouquet credea ca poate obtine iertarea prietenilor lui turna o noua picatura de venin n inima si asa nveninata, a lui Ludovic al XIV-lea. Nimic n u-l putu deci ndupleca, si, adresndu-se cu pornire lui Fouquet, i spuse: - Nu stiu, n adevar, domnule, pentru ce-mi ceri iertarea acestor oameni! La ce bu n sa ceri ceea ce poti obtine fara rugaminte? - Nu va nteleg, sire. - E usor, totusi. Unde ne aflam aici? - La Bastilia, sire. - Da, ntr-o nchisoare. Eu sunt luat drept nebun, nu-i asa? - Asa este, sire. - Si nimeni nu-l cunoaste aici dect pe Marchiali! - ntr-adevar. - Ei bine, nu schimba nimic din aceasta situatie. Lasa-l pe nebun sa putrezeasca ntr-o celula a Bastiliei si domnii d'Herblay si du Vallon nu mai au nevoie de ie rtarea mea. Noul lor rege i va absolvi de orice vina. - Maiestatea voastra si bate joc de mine, sire si rau face ? raspunse pe un ton s ec Fouquet. Nu sunt att de copil, iar domnul d'Herblay nu e att de neghiob pentru a nu se fi gndit la toate acestea si daca eu as fi vrut sa am un nou rege, cum sp uneti, n-as fi avut nevoie sa vin si sa fortez portile Bastiliei ca sa va scap d e aici. Asta se ntelege de la sine. Maiestatea voastra are spiritul tulburat de mn ie. Altfel nu l-ar jigni, pe nedrept, pe acela dintre slujitorii sai care i-a fa cut cel mai mare serviciu. Ludovic si dadu seama ca mersese prea departe, ca portile Bastiliei erau nca nchise pentru el, n timp ce zagazurile n dosul carora acest generos Fouquet si stapnea fur ia sa se ridicau ncetul cu ncetul. - N-am spus asta ca sa te umilesc, fereasca Dumnezeu! raspunse regele. Dar dumne ata te adresezi mie cerndu-mi o gratiere, iar eu ti raspund dupa cum mi dicteaza co nstiinta; ori, constiinta mea mi spune ca vinovatii despre care vorbim nu sunt vr ednici nici de mila, nici de iertare. Fouquet nu mai zise nimic. - Ceea ce fac acum ? adauga regele ? e o fapta tot att de generoasa ca si ceea ce -ai facut dumneata; caci sunt n stapnirea dumitale. As spune chiar ca e mai genero asa, tinnd seama ca mai pui si conditii de care pot depinde libertatea mea, viata mea si ca, refuznd, ar nsemna sa le sacrific pe acestea. - Am gresit, ntr-adevar ? raspunse Fouquet. Da, am avut aerul ca vreau sa va smul g mila; mi pare rau si cer iertare maiestatii voastre. - Si esti iertat, draga domnule Fouquet ? zise regele cu un zmbet ce sfrsi prin a readuce seninatatea pe chipul sau, pe care att de multele ntmplari din ajun si pna a cum l ravasisera cu totul. - Eu sunt iertat ? se ncapatna sa adauge ministrul ? dar domnii d'Herblay si du Va llon? - Nu vor obtine niciodata iertarea lor, att ct voi trai eu! raspunse nenduplecat re gele. Fa-mi placerea si nu-mi mai vorbi despre ei. - Maiestatea voastra va fi ascultata. - Si nu-mi vei purta nici o pica pentru asta? - Oh, nu, sire; caci prevazusem acest lucru. - Prevazusesi ca voi refuza iertarea acestor domni?

- De buna seama si am luat toate masurile de cuviinta. - Ce vrei sa spui? zise regele cu surprindere. - Domnul d'Herblay a venit sa se dea pe minile mele, ca sa spun asa, domnul d'Her blay mi-a lasat fericirea de a-mi salva regele si tara. Eu nu puteam sa-l condam n pe domnul d'Herblay la moarte. Nu puteam nici sa-l expun mniei legitime a maies tatii voastre. Ar fi fost acelasi lucru ca si cum l-as fi ucis eu nsumi. - Ei bine si ce-ai facut? - Sire, i-am dat domnului d'Herblay cei mai buni cai din grajdurile mele si are patru ceasuri naintea tuturor acelora pe care maiestatea voastra i va trimite pe u rmele lui. - Fie! murmura regele. Dar lumea e destul de mare pentru ca alergatorii mei sa cs tige cele patru ceasuri de avans pe care i le-ai dat dumneata domnului d'Herblay . - Dndu-i aceste patru ceasuri, sire, stiam ca-i dau viata. si va pastra viata. - Cum asa? - Gonind la drum astfel, cu patru ceasuri naintea muschetarilor vostri, va ajunge la castelul meu din Belle-Isle, unde i-am acordat azil. - Fie! Dar uiti ca mi-ai daruit mie Belle-Isle? - Nu ca sa arestati acolo pe prietenii mei. - Mi-o iei napoi atunci? - Daca-i vorba de asta, da. - Muschetarii mei o vor cuceri si totul se va sfrsi. - Nici muschetarii, nici chiar armata voastra, sire ? zise Fouquet cu raceala. B elle-Isle e de necucerit. Regele se nalbi la fata; din ochi i tsneau scntei. Fouquet se simti pierdut; dar el nu era dintre aceia care dau napoi n fata glasului onoarei. nfrunta deci privirea nv eninata a regelui. Acesta si nabusi mnia si, dupa o clipa de tacere, zise: - Mergem la Vaux. - Sunt la ordinele maiestatii voastre ? raspunse Fouquet nclinndu-se adnc. Cred nsa ca maiestatea voastra va trebui sa-si schimbe mbracamintea nainte de a aparea n fat a curtii. - Vom trece pe la Luvru ? zise regele. Haide. Si iesira pe sub ochii buimaciti ai lui Baisemeaux, care privea cum Marchiali er a scos nca o data din nchisoare si care si smulse ultimele fire de par ce-i mai ram asesera pe cap. E drept ca Fouquet i daduse descarcare pentru scoaterea detinutului si ca regele scrisese dedesubt: Vazut si aprobat ? LUDOVIC. Ultima nebunie pe care Baisemeaux , nemaiputnd lega ntre ele doua idei, o primi cu o zdravana lovitura de pumn ce si -o repezi n falca.

Capitolul XXVII

Falsul Rege

n acest timp, la Vaux, regalitatea uzurpatoare si urma fara nici o teama rolul ei. Filip dadu ordin sa fie primite n prima audienta cele mai de seama persoane de l a curte, care asteptau de dimineata sa intre la rege. Se hotarse sa dea acest ord in, cu toate ca domnul d'Herblay nu era de fata si nici nu aparea, iar cititorii nostri stiu din care motive. Dar printul, neputnd crede ca absenta lui se va pre lungi prea mult, voia, ca toate spiritele ndraznete, sa-si ncerce puterea si noroc ul, fara sfetnici si fara ndrumari. Mai era si un alt motiv care l ndemnase la aceasta. Ana de Austria urma sa vina si ea; mama vinovata avea sa se gaseasca n prezenta fiului sacrificat. Si Filip nu voia, daca ar fi avut vreo slabiciune, sa-l faca martor la aceasta pe omul fata de care, de aici nainte, trebuia sa dea dovada de o mare tarie. Filip deschise larg amndoua usile si mai multe persoane intrara, n tacere. Filip n u facuse si nu spusese nimic n timpul ct valetii de camera l mbracasera. El vazuse, n ajun, cum se comportase fratele lui. si juca deci rolul de rege n asa fel, nct sa n

u dea loc la nici o banuiala. Asadar, numai dupa ce fu mbracat n costumul de vnatoa re, si primi vizitatorii. Memoria sa si nsemnarile lui Aramis i spuneau ca mai nti av ea sa intre Ana de Austria, tinuta de brat de Domnul, apoi Doamna mpreuna cu domn ul de Saint-Aignan. Zmbi la ivirea acestor persoane si se cutremura usor recunoscn du-si mama. Chipul ei nobil si impunator, brazdat de durere, facu sa-si simta in ima nmuindu-i-se pentru aceasta faimoasa regina ce-si jertfise un fiu n numele une i ratiuni de stat. Gasi ca mama lui era frumoasa. Stia ca Ludovic al XIV-lea o i ubea; si fagadui s-o iubeasca si el si sa nu fie pentru batrnetea ei o pedeapsa nen duratoare. si privi fratele cu o nduiosare lesne de nteles. Acesta nu uzurpase nimi c, nu facuse nici un rau n viata lui. Ramura ndepartata de trunchi, el lasa tulpin a sa creasca, fara sa-si bata capul nici cu viata, nici cu regalitatea. Filip si fagadui sa fie un frate bun pentru acest Print, caruia i era de-ajuns aurul, care daruieste placerile. l saluta cu un aer afectuos pe Saint-Aignan, ce se istovea n zm-bete si n plecaciuni, si-i ntinse mna tremuratoare Henriettei, cumnata lui, a ca rei frumusete l izbi. Zari nsa n ochii acestei Printese un aer de raceala, care-i p lacu pentru usurarea desfasurarii relatiilor lor din viitor. "mi va fi mai usor ? gndi n sinea lui ? sa fiu fratele acestei femei, dect sa-i fac curte, daca ea mi ar ata o raceala pe care fratele meu nu putea s-o aiba fata de ea si care mie mi est e impusa ca o datorie." Singura vizita de care se temea n acel moment era aceea a reginei; inima lui, spi ritul lui erau zbuciumate de o ncercare att de puternica, nct, cu toata vointa lor d e a ramne tari, nu se stia daca vor putea rezista la o noua zguduire. Din fericir e, regina nu veni. Numaidect, Ana de Austria ncepu o dizertatie politica despre primirea pe care domn ul Fouquet o facuse casei regale a Frantei. Batrna regina amesteca dusmaniile ei cu laude la adresa regelui, cu ntrebari despre sanatatea lui, cu mici maguliri de mama si cu marunte viclenii diplomatice. - Ei bine, fiul meu ? ntreba ea ? te-ai razgndit n legatura cu domnul Fouquet? - Saint-Aignan ? zise Filip ? fii bun si du-te de vezi ce face regina. La aceste cuvinte, primele pe care Filip le rostea cu glas tare, usoara deosebir e dintre vocea lui si aceea a lui Ludovic al XIV-lea fu surprinsa de urechea mat erna; Ana de Austria si privi fiul cu o cautatura ciudata. De Saint-Aignan iesi. Filip continua: - Doamna, nu-mi place sa mi se vorbeasca de rau despre domnul Fouquet, stii asta si domnia ta nsati mi-ai vorbit de bine despre el. - E adevarat; de aceea nici nu te ntreb dect asupra starii sentimentelor pe care i le porti. - Sire ? zise Henriette ? eu l-am pretuit totdeauna pe domnul Fouquet. E un om c umsecade si are mult gust. - Un intendent superior care nu se caliceste niciodata ? adauga Domnul ? si care plateste n aur toate chitantele ce le am la el. - Prea se gndeste fiecare la ale lui aici ? zise batrna regina. Nimeni nu se gndest e la stat: or domnul Fouquet, e un fapt, ruineaza statul. - Lasa, mama ? rosti Filip pe un ton mai scazut ? nu cumva si dumneata te faci p avaza domnului Colbert? - Cum asta? tresari batrna regina deodata. - Da, caci ntr-adevar ? raspunse Filip ? te aud vorbind despre toate acestea asa cum ar vorbi vechea dumitale prietena, doamna de Chevreuse. La acest nume, Ana de Austria pali si si musca buzele. Filip attase leoaica. - De ce-mi pomenesti de doamna de Chevreuse ? zise ea ? si de ce esti pornit mpot riva mea astazi? Filip arunca paie peste foc: - Dar doamna de Chevreuse n-a uneltit oare totdeauna n contra cuiva? Nu ti-a facu t oare ea o vizita, nu de mult, mama? - Domnule ? replica batrna regina ? mi vorbesti ntr-un fel care mi aminteste de rege le, tatal dumitale! - Tatal meu n-o iubea pe doamna de Chevreuse si avea dreptate ? zise printul. Ni ci eu n-o iubesc mai mult si daca se va gndi sa vina aici, asa cum venea altadata , ca sa semene discordie si ura sub pretext ca cere bani, ei bine!... - Ei bine? facu semeata Ana de Austria, strnind ea nsasi furtuna.

- Ei bine ? relua cu hotarre tnarul rege ? o voi alunga din regat pe doamna de Che vreuse, si, o data cu ea, pe toti urzitorii de intrigi si mistere! Regele nu cumpanise greutatea acestei fraze aprige, sau poate ca voise sa-i cuno asca efectul ntocmai ca acei oameni care, suferind de o durere continua si cautnd sa rupa monotonia acestei suferinte, apasa pe rana lor pentru a simti o durere m ai ascutita. Ana de Austria fu gata sa lesine; ochii ei deschisi, dar lipsiti de viata, nu ma i vazura nimic timp de cteva clipe; ntinse minile catre celalalt fiu al ei, care se grabi s-o prinda ndata n brate, fara a se teme ca-l supara pe rege. - Sire ? murmura ea ? te porti aspru cu mama dumitale. - Cum asta, doamna? raspunse el. Nu vorbesc dect de doamna de Chevreuse si mama o prefera oare pe doamna de Chevreuse sigurantei statului meu si sigurantei perso anei mele? Ei bine, ti spun ca doamna de Chevreuse a venit n Franta ca sa mprumute bani, ca i s-a adresat domnului Fouquet spre a-i vinde un anumit secret... - Un anumit secret? exclama Ana de Austria. - Referitor la unele pretinse furturi pe care domnul intendent superior le-ar fi facut; ceea ce e cu totul neadevarat ? adauga Filip. Domnul Fouquet a alungat-o cu indignare, prefernd stima regelui oricarei complicitati cu intrigantii. Atunc i, doamna de Chevreuse a vndut secretul domnului Colbert, dar cum e nesatula de b ani si pentru ca nu-i ajungeau cei o suta de mii de scuzi pe care i-a stors de l a acest slujbas, a mers si mai sus, ncercnd sa gaseasca o punga si mai bogata... E adevarat, doamna? - Vad ca stii totul, sire ? murmura regina, mai mult nelinistita dect nfuriata. - Or ? continua Filip ? cred ca am dreptul sa ma ridic mpotriva acestei furii car e urzeste la curtea mea dezonoarea unora si ruina altora. Daca Dumnezeu a ngaduit ca anumite nelegiuri sa fie savrsite si daca le-a ascuns n umbra ndurarii lui, eu nu voi ngadui ca doamna de Chevreuse sa aiba puterea de a rasturna vrerile Celui de sus. Aceasta din urma parte a cuvntarii lui Filip o tulbura att de tare pe regina, nct fi ului i fu mila de dnsa. i apuca mna si i-o saruta cu multa caldura; ea nu simti nsa c a, n aceasta sarutare data n pofida razvratirilor si a vrajmasiilor din inima lui, era o iertare a celor opt ani de ngrozitoare suferinte. Filip lasa ca un moment de tacere sa potoleasca emotiile ce se iscasera; apoi, c u un fel de voiosie, zise: - Nu vom mai pleca astazi; am un plan. Si-si ntoarse ochii catre usa, unde spera sa-l vada pe Aramis, a carui lipsa ncepe a sa-l nelinisteasca. Regina-mama vru sa se retraga. - Rami, mama ? i spuse el ? vreau sa te mpac cu domnul Fouquet. - Dar n-am nimic cu domnul Fouquet; ma pune pe gnduri numai risipa lui. - Vom face ordine n toate si nu ne vom folosi dect de nsusirile bune ale ministrulu i. - Ce asteapta maiestatea voastra? ntreba Henriette vazndu-l pe rege ca se uita mer eu la usa si dorind sa-i nfiga un ac n inima, caci Doamna credea ca regele o astea pta pe La Vallire, sau o scrisoare de la ea. - Sora mea ? raspunse tnarul, care ghicise totul datorita acelei minunate puteri de patrundere de care norocul i va ngadui sa se foloseasca de aici ncolo ? sora mea , astept un barbat foarte distins, un sfetnic dintre cei mai priceputi, pe care vreau sa vi-l prezint tuturora, rugndu-va sa-l primiti cu toata ngaduinta. Ah, int ra, domnule d'Artagnan! D'Artagnan intra. - Ce doreste maiestatea voastra? - Spune-mi, unde e domnul episcop de Vannes, prietenul dumitale? - Dar, sire... - l astept si nu-l vad venind. Sa fie cautat. D'Artagnan ramase o clipa ca trasnit; dar numaidect, gndindu-se ca Aramis parasise Vaux n taina, cu o misiune din partea regelui, trase concluzia ca regele voia sa pastreze taina. - Sire ? ntreba el ? maiestatea voastra doreste ca domnul d'Herblay sa-i fie adus neaparat? - Neaparat nu e cuvntul ? raspunse Filip. Nu am chiar atta nevoie de el; dar daca

poate fi gasit... "Am ghicit" ? si zise n sinea lui d'Artagnan. - Acest domn d'Herblay ? ntreba Ana de Austria ? nu e episcopul de Vannes? - Da, doamna. - Un prieten al domnului Fouquet? - Da, doamna; un fost muschetar. Ana de Austria se nrosi. - Unul din acei patru viteji care, pe vremuri, au facut attea ispravi minunate. Batrna regina se cai ca vrusese sa muste; ntrerupse convorbirea spre a-si mai past ra coltii si pentru alta data. - Oricare ti-ar fi alegerea, sire ? zise ea ? o gasesc foarte buna. Toti se nclinara. - Veti vedea n dnsul ? adauga Filip ? adncimea domnului de Richelieu, fara zgrcenia domnului de Mazarin. - Un prim-ministru, sire? ntreba Domnul speriat. - ti voi povesti totul, frate. Dar e ciudat ca domnul d'Herblay nu mai vine! Chema. - Sa fie anuntat domnul Fouquet ? spuse el ? ca vreau sa-i vorbesc... Oh, de fat a cu dumneavoastra, de fata cu dumneavoastra, nu va retrageti. Domnul de Saint-Aignan se rentoarse, aducnd stiri multumitoare despre regina, care statea n pat numai ca masura de prevedere si pentru a avea puterea sa urmeze apo i n totul vointa regelui. n timp ce domnul Fouquet si Aramis erau cautati peste tot, noul rege si continua n liniste propriul sau examen si toata lumea, familie, ofiteri, valeti, l recunoste au pe rege n miscari, n glas, n deprinderi. La rndul lui, Filip, aplicnd fiecarui chi p nsemnarile si schitele facute cu atta dibacie de complicele sau, Aramis, se purt a n asa fel, nct sa nu trezeasca nici cea mai mica banuiala n mintea celor ce-l nconj urau. De aici nainte, nimic nu-l mai putea nelinisti pe uzurpator. Cu cta ciudata usurin ta rasturnase Providenta cea mai stralucita sorocire de pe lume, pentru a o nlocu i cu cea mai umila! Filip admira aceasta bunatate a lui Dumnezeu revarsata asupr a lui si o urma cu toate nsusirile naturii lui desavrsite. Dar simtea uneori ca o umbra se lasa peste razele noii sale glorii. Aramis nu aparea. Convorbirea lncezea n familia regala; Filip, preocupat de ale lui, uitase sa-i spu na fratelui sau si doamnei Henriette ca se pot retrage. Acestia pareau nedumerit i si si pierdeau ncetul cu ncetul rabdarea. Ana de Austria se apleca spre fiul ei s i-i sopti cteva cuvinte n spaniola. Filip nu cunostea de loc limba spaniola; pali n fata acestui obstacol neasteptat. Dar, ca si cum spiritul netulburatului Aramis l-ar fi ocrotit cu puterea lui de stapnire, n loc sa se zapaceasca, Filip se ridi ca n picioare. - Ei bine, ce faci? Raspunde! zise Ana de Austria. - Ce e zarva aceea acolo? ntreba Filip, ntorcndu-se cu fata spre usa de la scara se creta. Acolo se auzea un glas care striga: - Pe aici, pe aici! Mai aveti doar cteva trepte, sire! - Glasul domnului Fouquet? se mira d'Artagnan, care se afla lnga regina-mama. - Nici domnul d'Herblay nu poate fi departe ? adauga Filip. Vazu nsa ceea ce era departe de a se astepta sa vada tocmai att de aproape de el. Toate privirile se ntoarsera spre usa pe unde avea sa intre domnul Fouquet; dar n u el fu acela care intra. Un tipat de groaza porni din toate colturile camerei, un strigat dureros, scos de rege si de cei de fata. Nu le e dat oamenilor, nici chiar celor sortiti sa treaca prin ntmplarile cele mai ciudate sau cele mai neobisnuite, sa contemple un spectacol asemenea aceluia pe care-l oferea camera regala n clipa aceea. Storurile, trase pe jumatate, nu lasa u sa patrunda dect o lumina nesigura, strecurata printre perdelele mari de catife a, captusite cu matase groasa. n aceasta penumbra placuta si blnda, ochii se dilat au ncetul cu ncetul si fiecare dintre cei prezenti i zarea pe ceilalti mai mult cu n chipuirea dect cu vazul. Totusi, cum se ntmpla de obicei n asemenea mprejurari, nici un amanunt nu trecea neobservat si orice nou obiect ce se nfatisa vederii aparea luminos ca si cum ar fi fost nvaluit de stralucirea soarelui.

Asa se ntmpla si cu Ludovic al XIV-lea, cnd se ivi, palid si cu sprncenele ncruntate, sub draperia scarii secrete. La spatele lui, Fouquet lasa sa i se vada o fata b razdata de tristete si severitate. Regina-mama, care-l tinea de mna pe Filip, zarindu-l pe Ludovic al XIV-lea, scoas e tipatul acela de care am vorbit, ca si cum ar fi vazut o stafie. Domnul avu o miscare de uluire si ntoarse capul, de la acela dintre cei doi regi pe care-l pri vea n fata, catre acela lnga care se afla. Doamna facu un pas nainte, creznd ca vede chipul cumnatului ei rasfrnt ntr-o oglinda. Iluzia era, de altfel, posibila. Cei doi printi, ncremeniti si unul si altul, caci nu mai e nevoie sa descriem ngrozito rul fior ce-l strabatu pe Filip, si, tremurnd amndoi, strngnd fiecare cte un pumn ncle stat, se masurara din priviri si-si nfipsera ochii, ca niste pumnale, unul n sufle tul celuilalt. Muti, gfind, ncovoiati, pareau gata sa se arunce unul asupra altuia, ca doi vrajmasi de moarte. Aceasta asemanare nemaipomenita a fetelor, a gesturilor, a trupurilor, totul, pna chiar si asemanarea costumelor, hotarta de ntmplare, caci Ludovic al XIV-lea trecu se pe la Luvru si mbracase un costum de catifea violeta, aceasta desavrsita potriv eala dintre cei doi printi sfrsi prin a ravasi inima Anei de Austria. Totusi, ea nu ghicea nca adevarul. Sunt, n viata, nenorociri pe care nimeni nu vrea sa le cre ada; spun mai curnd ca sunt nascociri, naluci ale nchipuirii. Ludovic nu se asteptase la asemenea piedici. El credea ca, de ndata ce se va ivi, va fi recunoscut. Soare viu, el nu ngaduia nici cea mai mica banuiala ca ar avea pereche pe lume. El nu putea sa admita ca vreo faclie sa nu se preschimbe n bezn a n clipa cnd aparea, stralucitoare, raza lui victorioasa. De aceea, zarindu-l pe Filip, fu mai cutremurat poate dect oricare altul din jurul sau si tacerea, necli ntirea lui tinura loc de ragaz pentru reculegerea si calmul ce precede cele mai violente izbucniri de mnie. Ct despre Fouquet, cine ar putea zugravi groaza si nmarmurirea lui, trezindu-se n f ata acestei imagini vii a stapnului sau? Fouquet si spuse ca Aramis avea dreptate, ca acest nou venit era un rege tot att de pur n spita sa ca si celalalt si ca, a te codi sa iei parte la o lovitura de stat cu atta dibacie nfaptuita de generalul iezuitilor, nsemna sa fii un nebun n entuziasmul fata de cineva, nevrednic sa atin gi vreodata cu mna o opera politica. Si apoi, Fouquet jertfea sngele lui Ludovic a l XIII-lea, pentru alt snge al lui Ludovic al XIII-lea; unei ambitii egoiste, i je rtfea o ambitie nobila; dreptului de a pastra, i sacrifica dreptul de a avea. Toa ta ntinderea greselii lui i aparu deodata, la simpla vedere a noului pretendent. Tot ceea ce se petrecea n spiritul lui Fouquet ramase o taina pentru cei de fata. Avu cinci minute ca sa-si concentreze gndurile asupra acestui punct al problemei sale de constiinta, cinci minute, adica cinci veacuri, n timpul carora cei doi r egi si familia lor abia gasira ragazul sa-si recapete rasuflarea, dupa o zguduir e att de puternica. D'Artagnan, rezemat de perete, n fata lui Fouquet, cu pumnul dus la frunte, cu pr ivirea pironita, se ntreba care putea fi rostul acestei ntmplari extraordinare. N-a r fi putut spune numaidect de ce anume se ndoia; dar stia, desigur, ca avea drepta te sa se ndoiasca si ca n aceasta ntlnire a celor doi Ludovici ai XIV-iea se afla to ata greutatea care, n ultimele zile, facuse ca purtarea lui Aramis sa fie att de s uspecta pentru muschetar. Totusi, aceste idei erau nfasurate n valuri groase. Actorii acestei scene pareau c a plutesc n ceata unui vis greu. Deodata, Ludovic al XIV-iea, mai nerabdator si m ai obisnuit sa comande, se repezi la una din ferestre si ridica storul, sfsiind p erdeaua. Un val de lumina patrunse n camera, facndu-l pe Filip sa se retraga n umbr a alcovului. Ludovic prinse numaidect aceasta miscare si, adresndu-se reginei, zis e: - Mama, nu-ti mai recunosti fiul din pricina ca nimeni aici nu si-a recunoscut r egele? Ana de Austria tresari si-si ridica bratele spre cer, fara sa poata rosti un sin gur cuvnt. - Mama ? grai Filip cu o voce potolita ? nu-l mai recunosti pe fiul tau? De asta data, Ludovic fu acela care se retrase ctiva pasi napoi. Ct despre Ana de A ustria, ea si pierdu echilibrul, lovita de remuscari n cuget si n suflet. Nimeni no sprijini, caci toti erau mpietriti si cazu n fotoliul ei, scotnd un suspin slab.

Ludovic nu putu suporta acest spectacol si acest afront. Se repezi la d'Artagnan , pe care ncepea sa-l cuprinda ameteala si care se clatina lnga usa, punctul sau d e sprijin. - La mine, muschetare! zise el. Priveste-ne n fata si vezi care din amndoi, eu sau el, este mai palid? Aceasta chemare l trezi pe d'Artagnan si facu sa vibreze n inima lui coarda supune rii. si scutura fruntea si, fara sa mai sovaie nici o clipa, se apropie de Filip, n umarul caruia si nfipse mna, spunndu-i: - Domnule, esti prizonierul meu! Filip nu-si ridica ochii la cer, nu se clinti din locul unde statea ca nfipt n par chet, cu privirea ndreptata numai catre rege, fratele sau. l mustra, ntr-o sublima tacere, pentru toate suferintele lui din trecut, pentru toate chinurile din viit or. mpotriva acestui grai al sufletului, regele simti ca nu mai are nici o putere ; si lasa ochii n jos, tragnd dupa el n graba pe fratele si pe cumnata lui, uitndu-si mama prabusita n nemiscare la trei pasi de fiul pe care-l lasa a doua oara sa fi e osndit la moarte. Filip se apropie de Ana de Austria si-i spuse cu un glas blnd, strabatut de o nobila ndurerare: - Daca n-as fi fiul tau, te-as blestema, mama, ca m-ai facut att de nenorocit! D'Artagnan simti un fior trecndu-i prin maduva oaselor. l saluta cu respect pe tnar ul print si-i spuse pe jumatate aplecat n fata lui: - Iertati-ma, monseniore, eu nu sunt dect un soldat si i-am jurat credinta celui care a iesit acum din aceasta camera. - Multumesc, domnule d'Artagnan. Dar ce s-a-ntmplat cu domnul d'Herblay? - Domnul d'Herblay e n siguranta, monseniore ? raspunse o voce la spatele lor ? s i atta vreme ct eu voi fi viu sau liber, nimeni nu va face sa i se clatine un sing ur fir de par din cap! - Domnul Fouquet! exclama printul surznd cu tristete. - Iertati-ma, monseniore ? zise Fouquet ngenunchind ? dar cel care a iesit acum d e aici era oaspetele meu. - Iata ? murmura Filip cu un suspin ? adevarati prieteni si adevarate inimi! Ele ma fac sa-mi para rau dupa lumea aceasta. Haide, domnule d'Artagnan, te urmez. n clipa cnd capitanul de muschetari se pregatea sa iasa, Colbert aparu pe usa, i nmna lui d'Artagnan un ordin al regelui si se retrase. D'Artagnan citi ordinul si st rnse cu mnie hrtia n pumn. - Ce este? ntreba printul. - Cititi, monseniore ? raspunse muschetarul. Filip citi aceste cuvinte scrise la repezeala de mna lui Ludovic al XIV-lea: "Domnul d'Artagnan l va duce pe prizonier n insulele Sfnta Margareta. El i va acoper i fata cu o masca de fier, pe care prizonierul nu va avea voie s-o scoata, sub p edeapsa cu moartea." - E drept ? zise Filip cu resemnare. Sunt gata. - Aramis avea dreptate ? i spuse Fouquet, ncet, muschetarului. Si acesta e rege to t att ct celalalt. - Mai mult chiar! raspunse d'Artagnan. Nu-i lipsesc nsa dect doi oameni: eu si dum neata. Capitolul XXVIII n care Porthos crede ca alearga dupa un ducat

Aramis si Porthos, bucurndu-se de timpul pe care li-l acordase Fouquet, faceau, p rin goana lor, cinste cavaleriei franceze. Porthos nu ntelegea prea bine pentru ce fel de misiune era silit sa se astearna l a o asemenea alergatura; dar vazndu-l pe Aramis cum mpintena calul cu mnie, el, Por thos, l mpintena pe al sau cu furie. Pusera astfel, n curnd, douasprezece leghe ntre ei si Vaux; apoi trebuira sa schimbe caii si sa ntocmeasca un fel de serviciu de posta. n timpul unui popas, Porthos ndrazni sa-l ntrebe pe Aramis ncotro se ndreapta. - Sst! raspunse acesta. Afla doar att, ca bogatia noastra atrna de iuteala noastra

. Si ca si cum Porthos ar fi fost muschetarul din 1626, fara o para chioara n buzun ar, o zbughi la drum. Cuvntul acesta magic, bogatie, suna totdeauna plin n urechea omeneasca. El vrea sa spuna destul pentru cei care n-au nimic si mai mult pentr u cei care au destul. - Voi fi facut duce ? zise Porthos cu glas tare. Vorbea cu el nsusi. - Tot ce se poate ? raspunse Aramis, ramas n urma lui Porthos, surznd n felul sau ca racteristic. n tot acest timp, capul lui Aramis era numai flacari; eforturile trupului nu izbu tisera nca sa le nabuse pe cele ale spiritului. Tot ce se poate nchipui ca mnie nava lnica, muscaturi de durere ascutita, amenintari cu moartea clocotea, se nvrtejea s i mugea n mintea prelatului nvins. Fizionomia lui dezvaluia urmele vadite ale lupt ei crncene dinlauntrul sau. Liber, pe drumul cel mare, de a nu-si mai pune lacat la gura, Aramis njura cu naduf la orice poticnire a calului, la orice piedica din cale. Palid, uneori napadit de o sudoare fierbinte, alteori cu fruntea rece si uscata, batea cu furie caii si le nsngera coastele. Porthos gemea vaznd acestea, el al carui cusur de frunte nu era nduiosarea. Gonira astfel opt ceasuri ntregi si ajunsera la Orlans. Erau ceasurile patru dupaamiaza. Aramis, rascolindu-si amintirile, si spuse ca nimic n-ar putea demonstra ca ar mai fi cu putinta sa fie ajunsi din urma. Ar nsemna ca o trupa n stare sa-l prinda pe Porthos si pe el sa fie cu totul nazdravana si sa gaseasca peste tot c ei mai buni cai, ca sa faca patruzeci de leghe n opt ceasuri. Oricum, presupunnd c a ar fi urmariti, ceea ce nu era sigur, fugarii aveau cinci ceasuri mai mult nain tea urmaritorilor. Aramis se gndi ca daca ar sta sa se odihneasca n-ar fi o nesoc otinta, dar ca a-si urma drumul ar fi si mai bine. ntr-adevar, douazeci de leghe n plus, strabatute cu aceeasi iuteala, nca douazeci de leghe nghitite si nimeni, ni ci chiar d'Artagnan, n-ar mai pune mna pe dusmanii regelui. Aramis i strni deci lui Porthos o mare mhnire, spunndu-i sa ncalece din nou. Gonira pn a la ceasurile sapte seara; nu mai aveau de facut dect o posta ca sa ajunga la Bl ois. Aici nsa, o ntmplare draceasca l facu pe Aramis sa intre la gnduri. La acea post a nu se gasea nici un cal. Prelatul se ntreba prin ce uneltire a iadului izbutisera dusmanii lui sa-i smulga mijlocul de a merge mai departe, el care nu recunostea ntmplarea drept o zeitate, el care gasea o cauza oricarui efect. Era mai degraba nclinat sa creada ca refuz ul stapnului postei de a-i da cai, la un ceas ca asta, ntr-un tinut ca asta, era u rmarea unui ordin pornit tocmai de sus, ordin ce spunea ca acest zamislitor de m aiestati sa fie arestat, fara nici o vorba, n fuga lui. Dar, n momentul cnd era gat a sa-si dea drumul furiei, pentru a avea fie un cal, fie o lamurire, un gnd i trec u prin cap. si aduse aminte ca Athos locuia prin mprejurimi. - Nu plec mai departe ? spuse el ? si nu voi strabate o posta ntreaga. Da-mi doi cai pentru a-i face o vizita unuia din prietenii mei, senior care locuieste prin apropiere. - Ce senior? ntreba stapnul postei. - Domnul conte de La Fre. - O ? raspunse omul, descoperindu-se cu respect ? un vrednic senior, da! nsa, ori ct de mare mi-ar fi dorinta de a-i face pe plac, nu va pot da doi cai, toti cei d in posta mea au fost retinuti de domnul duce de Beaufort. - Ah! facu Aramis dezamagit. - Tot ce pot face ? adauga stapnul postei ? este, daca vreti, sa va urcati ntr-o c arucioara pe care o am aici; voi nhama la ea o iapa batrna si oarba, dar buna nca d e picioare, care va va duce la domnul conte de La Fre. - Asta face un ludovic ? zise Aramis. - Nu, domnule, asta nu face dect un scud; este pretul pe care mi-l plateste domnu l Grimaud, intendentul contelui, de cte ori se slujeste de carucioara mea si n-as vrea ca domnul conte sa ma mustre ca i-am luat mai mult unui prieten al sau. - Sa fie cum zici dumneata ? raspunse Aramis ? si mai ales asa cum i face placere contelui de La Fre, pe care nici eu nu vreau sa-l supar cu ceva. Vei primi scudu l ce ti se cuvine; totusi, cred ca am dreptul sa-ti mai dau un ludovic pe deasup ra, pentru ideea dumitale.

- Fara ndoiala! rosti bucuros stapnul postei. Si nhama el nsusi iapa cea batrna la cotiga ce scrtia din toate ncheieturile. n acest timp, Porthos merita sa fie observat. Credea ca descoperise secretul si n u-si mai gasea astmpar de nerabdare; mai nti, fiindca vizita la Athos i era deosebit de placuta; n al doilea rnd, fiindca spera sa gaseasca acolo un pat si o masa mbel sugata. Stapnul postei, dupa ce nhama iapa, i spuse unei slugi sa-i duca pe straini pna la d omeniul La Fre. Porthos se aseza n fundul carutei, cu Aramis, si-i sopti acestuia la ureche: - Am nteles totul. - Ah, ah! raspunse Aramis. Si ce-ai nteles, dragul meu? - Mergem, din partea regelui, sa-i facem vreo propunere mare lui Athos. - Hm! facu Aramis. - Nu-mi spune nimic ? adauga bunul Porthos, cautnd sa se tina bine din pricina zd runcinaturilor ? nu-mi spune nimic, am sa ghicesc singur. - Prea bine, prea bine, prietene, ghiceste. Ajunsera la Athos catre ceasurile noua seara, pe o luna minunata. Aceasta lumina feerica l bucura nespus de mult pe Porthos; n schimb pe Aramis l stnjenea aproape t ot att de mult. i si marturisi ceva n aceasta privinta lui Porthos, care-i raspunse : - Bine, am ghicit. Misiunea e secreta. Acestea fura ultimele lui cuvinte n caruta. Caci argatul care-i nsotea i ntrerupse, spunnd: - Domniile voastre au ajuns. Porthos si prietenul lui coborra n fata portii micului castel. Si aici i vom regasi si noi pe Athos si pe Bragelonne, disparuti amndoi dupa descoperirea necredintei domnisoarei de La Vallire. Daca exista vreo vorba plina de adevar, e aceasta: marile dureri nchid n ele nsele germenul consolarii lor. ntr-adevar, dureroasa rana din sufletul lui Raoul l aprop iase de tatal sau si numai Dumnezeu stie n ce masura l puteau mngia pe tnar cuvintele pornite din gura si din inima generoasa a lui Athos. Rana era departe de a se v indeca; nsa Athos, tot vorbind mereu cu fiul sau, ncercnd sa-i nsufle tnarului ceva d in propria lui experienta, sfrsise prin a-l face sa nteleaga ca aceasta durere a p rimei deceptii n dra-goste este necesara oricarei vieti omenesti si ca nimeni n-a iubit vreodata fara sa o cunoasca. Raoul l asculta adesea, dar nu se lasa convins. Caci nimic nu poate nlocui, n inima unui ndragostit, amintirea si gndul la faptura iubita. Raoul i raspundea atunci pa rintelui sau: - Domnule, tot ceea ce-mi spui e adevarat; cred ca nimeni n-a cunoscut ca dumnea ta durerile inimii; dar dumneata esti un om prea mare prin ntelepciune, prea ncerc at de nenorociri, pentru a nu ngadui slabiciunea unui soldat care sufera pentru nti a oara. Platesc un tribut pe care nu-l voi plati de doua ori; da-mi voie deci sa ma cufund n durerea mea, sa ma nec n ea pna la a uita de mine nsumi, pna la a-mi pier de judecata. - Raoul! Raoul! - Crede-ma, domnule, niciodata nu ma voi putea obisnui cu gndul ca Louise, cea ma i casta si cea mai nevinovata dintre femei, a putut sa-l nsele ntr-un chip att de j osnic pe un barbat att de cinstit si att de credincios ca mine; niciodata nu ma vo i putea hotar sa vad aceasta fiinta buna si blnda schimbndu-se ntr-o femeie vicleana si desfrnata. Louise decazuta! Louise nemernica! Ah, domnule, asta e mult mai cr ud pentru mine, dect gndul ca Raoul e parasit, ca Raoul e nenorocit. Athos folosea atunci leacul eroic. El o apara pe Louise mpotriva lui Raoul si exp lica tradarea ei prin dragostea ei. - O femeie care ar cadea n bratele regelui fiindca e rege ? spunea Athos ? ar mer ita sa fie socotita nemernica; dar Louise l iubeste pe Ludovic. Tineri amndoi, el si-a uitat rangul, ca si-a uitat juramintele. Dragostei i se iarta totul, Raoul. Cei doi tineri se iubesc cu sinceritate. Si, dupa ce dadea aceasta lovitura de pumnal, Athos, suspinnd, vedea cum Raoul se cutremura din pricina ranii sale, nfundndu-se n adncul padurii sau refugiindu-se n c amera lui, de unde, peste un ceas, reaparea palid, tremurnd, dar nvins. Atunci, ap

ropiindu-se de Athos cu un zmbet pe buze, i saruta mna, asa cum cinele care a fost b atut se gudura pe lnga stapn, ca sa-si ceara iertare. Raoul n-asculta dect de slabi ciunea lui, nu-si marturisea dect durerea lui. Asa trecura zilele ce urmara dupa scena aceea cnd Athos zdruncinase att de tare or goliul nenfrnt al regelui. Niciodata, vorbind cu fiul sau, el nu pomenise de aceas ta scena; niciodata nu adusese vorba despre purtarea lui energica, ce l-ar fi mngi at poate pe tnar, aratndu-i ca rivalul sau a fost ngenuncheat. Athos nu voia nsa ca n dragostitul jignit sa uite respectul pe care-l datora regelui. Iar cnd Bragelonne , aprins, furios, ncruntat, vorbea cu dispret despre cuvintele regale, despre cre dinta ndoielnica pe care anumiti nebuni o pun n fagaduielile pornite de la tron, cn d, strabatnd doua veacuri cu iuteala unei pasari ce zboara peste o strmtoare pentr u a trece de la o lume la alta, Raoul prevestea vremea cnd regii vor aparea mai m arunti dect oamenii de rnd, Athos i spunea cu glasul lui senin si con-vingator: - Ai dreptate, Raoul; tot ceea ce spui tu se va ntmpla: regii si vor pierde prestig iul, asa cum si pierd stralucirea stelele care si-au trecut timpul. Dar pna atunci , Raoul, noi nu vom mai fi; si tine minte ce-ti spun: toti pe lumea aceasta, bar bati, femei si regi, trebuie sa traiasca n prezent; n viitor nu putem trai dect pen tru Dumnezeu. Iata ce discutau, ca de fiecare data, Athos si Raoul, plimbndu-se pe lunga alee d e tei a parcului, cnd se auzi sunnd clopotelul a carei menire era sa-l anunte pe c onte fie ca sosise ora mesei, fie ca avea de primit o vizita. Numaidect si fara s a dea vreo nsemnatate acestui lucru, se ntoarse din drum mpreuna cu fiul sau, si, l a capatul aleii, se pomenira amndoi fata n fata cu Porthos si Aramis. Capitolul XXIX Despartirea cea din urma

Raoul scoase un strigat de bucurie si-l strnse cu multa caldura n brate pe Porthos . Aramis si Athos se mbratisara ca doi batrni. Aceasta mbratisare nsasi era ca o ntre bare adresata lui Aramis, care spuse numaidect: - Prietene, nu vom ramne mult timp la voi. - Ah! facu contele. - Vom sta numai att ? adauga Porthos ? ct sa va povestesc bucuria mea. - Ah! facu Raoul. Athos l privi n tacere pe Aramis, a carui nfatisare posomorta i se parea destul de p utin potrivita cu vestile bune despre care vorbea Porthos. - Ce bucurie ti s-a ntmplat? l ntreba Raoul zmbind. - Regele ma face duce ? i raspunse cu un aer misterios bunul Porthos, aplecndu-se la urechea tnarului ? duce cu brevet! Dar soaptele lui Porthos erau totdeauna asa de tari, nct puteau fi auzite de toata lumea; murmurele lui aveau diapazonul unui racnet n toata regula. Athos l auzi si scoase o exclamatie ce-l facu pe Aramis sa tresara. Acesta l lua de brat pe Atho s si, dupa ce-i ceru lui Porthos ngaduinta sa-l lase sa vorbeasca putin la o part e cu gazda, i spuse contelui: - Dragul meu Athos, sunt zdrobit de durere. - De durere? exclama contele. Ah, draga prietene! - Iata, n doua cuvinte: am urzit o conspiratie mpotriva regelui; aceasta conspirat ie a dat gres si n momentul de fata sunt urmarit, fara ndoiala. - Esti urmarit!... O conspiratie!... Ei, prietene, ce tot spui? - Un trist adevar. Sunt un om pierdut. - Dar Porthos... Titlul lui de duce... Asta ce mai e? - Iata ceea ce ma doare mai mult; iata ceea ce ma apasa mai tare. Creznd ntr-o reu sita sigura, l-am trt n conspiratia mea si pe Porthos. El a contribuit la ea cu toa te puterile, asa cum stii ca face totdeauna, fara sa stie nimic si iata-l azi co mpromis ca si mine, pierdut ca si mine. - Dumnezeule! Si Athos se uita la Porthos, care le zmbea fericit. - Trebuie sa-ti spun totul. Asculta-ma ? continua Aramis. Si-i povesti toata ntmplarea pe care o cunoastem. Athos si simti de cteva ori, n timp

ul povestirii, fruntea napadita de sudoare. - Ideea era mare ? zise el ? dar era si o mare greseala. - Pentru care iata-ma pedepsit, Athos. - De aceea ti voi marturisi gndul meu ntreg. - Spune. - E o crima. - De neiertat, stiu. Lezmajestate! - Porthos! Bietul Porthos! - Cine stia? Izbnda, ti-am spus, era ca sigura. - Domnul Fouquet e un om cinstit. - Iar eu sunt un prost, judecndu-l att de gresit ? adauga Aramis. Oh, ntelepciunea omeneasca! Oh, piatra de moara care macina o lume si care, ntr-o zi, e oprita de un fir de nisip ce cade, nu se stie de unde, ntre dintii ei! - Spune, mai bine, de un diamant, Aramis. n sfrsit, raul s-a ntmplat. Ce-ai de gnd sa faci acum? - l iau cu mine pe Porthos. Niciodata regele nu va voi sa creada ca acest vrednic om a facut totul fara sa stie despre ce era vorba; niciodata nu va voi sa cread a ca Porthos socotea ca-l slujeste pe rege facnd ceea ce-a facut. Va plati cu cap ul greseala mea. Si nu vreau asta. - Si unde ai de gnd sa-l duci? - La Belle-Isle, mai nti. E un refugiu unde suntem la adapost. Apoi, acolo am mare a si o corabie, ca sa trecem, fie n Anglia, unde am multe legaturi... - Tu, n Anglia? - Da. Sau n Spania, unde am si mai multe... - Exilndu-l pe Porthos, l ruinezi, caci regele i va confisca averea. - Am prevazut totul. Odata ajuns n Spania, voi sti sa ma mpac cu Ludovic al XIV-le a si sa-i cer iertare pentru Porthos. - Te bucuri de mare trecere, dupa cte vad, Aramis! zise Athos cu un aer discret. - De mare trecere si asta pentru binele prietenilor mei, amice Athos. Aceste cuvinte fura nsotite de o sincera strngere de mna. - Multumesc ? raspunse contele. - Si, fiindca am ajuns aici ? relua Aramis ? sa recunoastem ca si tu esti un nem ultumit; si tu si Raoul l dusmaniti pe rege. Faceti ca noi. Veniti la Belle-Isle. Pe urma, vom vedea... ti garantez, pe onoarea mea, ca, ntr-o luna, razboiul va fi declarat ntre Franta si Spania, n numele acestui fiu al lui Ludovic al XIII-lea, care e un infante si el si pe care Franta l trateaza neomeneste. Or, cum Ludovic al XIV-lea nu va primi un razboi facut din acest motiv, ti garantez o nvoiala al c arei rezultat va fi titlul de grande spaniol pentru Porthos si pentru mine si un ducat n Franta pentru tine, care esti deja grande de Spania. Primesti? - Nu; eu prefer sa-mi pastrez libertatea de a-l putea mustra pe rege; e o mndrie fireasca a neamului meu de a se socoti mai presus de orice neam regesc. Facnd cee a ce-mi propui tu, as ramne ndatorat regelui; as cstiga, de buna seama, pe acest pa mnt, dar as pierde n constiinta mea. ti multumesc. - Atunci, da-mi doua lucruri, Athos: iertarea ta... - Oh, ti-o dau, fireste, daca ai vrut sa-l razbuni, ntr-adevar, pe cel slab si as uprit, mpotriva asupritorului. - Asta mi-e de-ajuns ? raspunse Aramis cu o mpurpurare a fetei ce se pierdu n noap te. Iar acum, da-mi doi dintre cei mai buni cai ai tai, ca sa ajungem la a doua posta, ntruct la prima de aici am fost refuzat, sub pretextul unei calatorii pe ca re domnul de Beaufort o face prin acest tinut. - Vei avea cei doi cai mai buni ai mei, Aramis. Si te rog sa ai grija de Porthos . - Oh, n privinta asta fii fara teama. nca o ntrebare: socoti ca fac bine ceea ce fa c cu el? - Fapta fiind savrsita, da; caci regele nu-l va ierta si apoi tu ai totdeauna, or ice s-ar zice, un sprijin n domnul Fouquet, care nu te va parasi, fiind si el foa rte compromis, cu toata purtarea lui eroica. - Ai dreptate. Iata pentru ce, n loc sa pornesc numaidect pe mare, ceea ce ar arat a ca mi-e frica si ca-mi recunosc vina, ramn pe pamnt francez. Dar Belle-Isle va f i pentru mine pamntul pe care-l voi vrea: englez, spaniol sau roman; totul atrna d

e pavilionul pe care-l voi ridica. - Cum asta? - Pentru ca eu am fortificat Belle-Isle si nimeni nu va cuceri Belle-Isle, daca eu o voi apara. Si apoi, cum singur ai spus adineauri, domnul Fouquet e amesteca t si el. Nimeni nu va ataca Belle-Isle fara semnatura domnului Fouquet. - Asa e. Totusi, fii cu bagare de seama. Regele e siret si e puternic. Aramis surse. - Te rog sa ai grija de Porthos ? repeta contele cu un fel de staruinta seaca. - Ceea ce voi deveni eu, conte ? raspunse Aramis pe acelasi ton ? va deveni si f ratele nostru Porthos. Athos se nclina, strngnd mna lui Aramis si se duse sa-l mbratiseze cu caldura pe Port hos. - Sunt facut ca sa fiu fericit, nu-i asa? murmura acesta ntr-al noualea cer, nfasu rndu-se n mantia lui. - Vino, scumpule ? zise Aramis. Raoul iesise nainte, pentru a pune sa fie nseuati cei doi cai. Grupul se desparti n doua. Athos privea cum cei doi prieteni ai lui se pregateau de plecare; ceva ca o ceata i nvalui ochii si-i apasa inima. "Ciudat! gndi el. De u nde mi vine ndemnul acesta de a-l mbratisa pe Porthos nca o data?" n aceeasi clipa, Porthos se ntoarse si se apropie de vechiul sau prieten cu bratel e deschise. Aceasta ultima mbratisare fu foarte nsufletita, ca atunci, n anii tiner etii, ca pe vremea cnd inima era calda si viata fericita. Pe urma Porthos ncaleca. Aramis se ntoarse si el pentru a-si mai trece o data bratul n jurul gtului lui Ath os. Acesta i urmari n lungul drumului, privind cum se topeau n noapte cu mantiile l or albe. Ca doua naluci, ei cresteau parca departndu-se de pamnt, dar nu se pierdu ra nici n ceata, nici n coborturile drumului: la orizont, parura amndoi a-si lua avnt si a se ridica ncet, n sus, pierzndu-se n nori. Atunci Athos, cu inima strnsa, porni spre casa, spunndu-i lui Bragelonne: - Raoul, nu stiu ce glas mi sopteste ca i-am vazut pe acesti doi oameni pentru ul tima oara. - Nu ma mira, domnule, ca te-ai gndit la asta ? raspunse tnarul ? deoarece si eu a m acelasi simtamnt si eu simt ca nu-i vom mai vedea niciodata pe domnii du Vallon si d'Herblay. - Oh ? adauga contele ? tu mi vorbesti astfel fiindca esti ntristat de altceva si vezi totul n negru; dar tu esti tnar; si daca se va ntmpla sa nu-i mai vezi pe acest i doi vechi prieteni, nseamna ca nu vor mai fi pe aceasta lume, unde tu ai de tra it nca multi ani. Pe cnd eu... Raoul clatina usor din cap si se sprijini de umarul contelui, fara ca nici unul, nici celalalt sa mai poata spune vreun cuvnt, desi inimile le erau nvolburate. Deodata, un tropot de cai si un zvon de glasuri ce se auzeau la cotitura drumulu i dinspre Blois i facura sa-si ntoarca atentia n partea aceea. Purtatori de facle, calari, si miscau voiosi tortele pe sub ramurile copacilor de pe marginea drumulu i, uitndu-se din timp n timp napoi, pentru a nu se departa prea mult de calaretii c are veneau n urma lor. Faclele, zgomotul, praful strnit de vreo doisprezece cai ga titi ca de zile mari faceau un contrast ciudat, n mijlocul noptii, cu disparitia muta si funebra a celor doua umbre ale lui Porthos si Aramis. Athos se ndrepta spre casa. Dar n-apuca sa ajunga pna la usa, ca poarta cea mare d e fier paru cuprinsa de flacari: toate faclele acelea se oprira sa lumineze drum ul. Un glas striga: "Domnul duce de Beaufort!" Si Athos porni repede spre poarta cea mare de la intrare. Ducele descalecase de pe cal si cauta cu ochii n jurul lui. - Sunt aici, monseniore! striga Athos. - Ei, buna seara, draga conte ? raspunse printul cu acea sincera cordialitate ce cucerea toate inimile. E prea trziu pentru un prieten? - Ah, printe, intrati! raspunse contele. Athos si domnul de Beaufort, sprijinit de bratul contelui, intrara n casa, urmati de Raoul, care pasea cu modestie si respect laolalta cu ofiterii printului, pri ntre care avea multi prieteni.

Capitolul XXX

Domnul de Beaufort

Printul ntoarse fata n clipa cnd Raoul, ca sa-l lase singur cu Athos, nchidea usa si se pregatea sa treaca mpreuna cu ofiterii ntr-o sala vecina. - Acesta e tnarul pe care-l lauda att de des domnul de Cond? ntreba domnul de Beaufo rt. - Da, el, monseniore. - E un soldat! Spune-i sa stea, conte. - Rami, Raoul, daca monseniorul vrea ? zise Athos. - Iata-l mare si frumos, pe cinstea mea! adauga ducele. Mi-l vei da, domnule, da ca ti-l voi cere? - Ce ntelegeti prin asta, monseniore? ntreba Athos. - Ei da, am venit aici sa-mi iau ramas bun de la dumneata. - Ramas bun, monseniore? - ntr-adevar. N-ai aflat ce voi deveni? - Dar ceea ce ati fost totdeauna, monseniore: un print curajos si un excelent ge ntilom. - Voi deveni un print al Africii, un gentilom beduin. Regele ma trimite sa fac c uceriri la arabi. - Ce-mi aud urechile, monseniore? - E ciudat, nu-i asa? Eu, parizianul pna n maduva oaselor, eu care am domnit asupr a mahalalelor si care eram numit regele Halelor, s-ajung din piata Maubert la mi naretele din Djidgelli; sa ma fac, din frondeur, aventurier! - Oh, monseniore, daca nu mi-ati spune chiar dumneavoastra asta... - N-ar fi de crezut, nu-i asa? Crede-ma, totusi si sa ne luam ramas bun. Iata ce nseamna sa reintri n favoare! - n favoare? - Da. Zmbesti? Ah, draga conte, dar stii pentru ce am primit? Stii? - Pentru ca alteta voastra iubeste gloria nainte de toate. - Oh, nu! Nu e nici o glorie, vezi dumneata, sa te duci sa tragi cu muscheta n oa menii aceia. Gloria, eu n-o privesc asa si e cu putinta ca acolo sa gasesc altce va... Dar am vrut si vreau ? ma ntelegi, draga conte? ? ca viata mea sa aiba si a ceasta ultima fateta, dupa toate ciudatele oglindiri n care m-am vazut timp de ci ncizeci de ani. Caci, oricum, vei recunoaste, e destul de ciudat sa te fi nascut fiu de rege, sa fi luat parte la razboaie. mpotriva regilor, sa te fi numarat pr intre marimile acestui veac, sa-ti fi tinut cu cinste rangul, sa te fi simtit un Henric al IV-lea, sa fi fost mare amiral al Frantei si sa te duci sa fii ucis l a Djidgelli, printre toti acei turci, sarazini si mauri. - Monseniore, vad ca staruiti prea mult asupra acestui subiect ? zise Athos tulb urat. Cum se poate sa presupuneti ca o soarta att de stralucita se va stinge n ace st chip mizerabil? - Crezi oare, om drept si cinstit, ca daca ma duc n Africa pentru un scop att de c araghios, nu voi reusi sa-mi ating tinta fara sa ma fac de rs? Crezi ca nu voi fa ce sa se vorbeasca despre mine? Crezi ca pentru a face sa se vorbeasca despre mi ne, astazi, cnd exista domnul print de Cond, domnul de Turenne si attia altii, cont emporani de-ai mei, eu, amiral al Frantei, nepotul lui Henric al IV-lea, eu, reg ele Parisului, mai am altceva de facut dect sa fiu ucis? La naiba! Se va vorbi de spre mine, ti spun; voi fi ucis, n ciuda tuturora. Daca nu acolo, n alta parte. - Lasati, monseniore ? raspunse Athos ? ati nceput sa exagerati; si dumneavoastra n-ati exagerat niciodata dect n vitejie! - Haide, draga prietene! Multumesc de asa vitejie: sa te-arunci n bratele scorbut ului ori ale dizenteriei, sa te lasi n gura lacustelor sau sa devii tinta sagetil or otravite, ca bunicul meu, Ludovic cel Sfnt! Stii ca blestematii aceia mai au nc a sageti otravite? Si pe urma dumneata ma cunosti, mi place sa cred, de multa vre me si stii ca atunci cnd vreau ceva, apoi vreau! - Ati vrut sa iesiti de la Vincennes, monseniore. - Oh, dumneata m-ai ajutat mult atunci. Dar, ca veni vorba, ma ntorc si ma sucesc n toate partile, fara sa-l mai vad pe vechiul meu prieten, domnul Vaugrimaud! Ce face el?

- Domnul Vaugrimaud a ramas aceeasi foarte respectuoasa sluga a altetei voastre ? zise Athos zmbind. - Am aici o suta de pistoli, pentru el, ca mostenire. Caci mi-am facut testament ul, conte. - Ah, monseniore! monseniore! - Si-ntelegi, daca s-ar vedea ca Grimaud e trecut n testamentul meu... Ducele prinse a rde. Apoi, adresndu-se lui Raoul, care de la nceputul acestei convo rbiri cazute ntr-o visare adnca, i spuse: - Tinere, stiu aici un anumit vin de Vouvray si cred ca... Raoul iesi repede, pentru a spune sa fie servit ducele. n acest timp, domnul de B eaufort apuca mna lui Athos. - Ce-ai de gnd sa faci? l ntreba el. - Nimic, cel putin deocamdata, monseniore. - Ah. da, stiu; de cnd cu pasiunea regelui pentru... La Vallire. - Da, monseniore. - Asadar, e adevarat ce se spune?... Am cunoscut-o si eu, cred, pe aceasta mica Vallire. Nu e prea frumoasa, asa mi se pare... - Nu e, monseniore ? confirma Athos. - Stii de cine-mi aminteste ea? - i aminteste de cineva altetei voastre? - mi aminteste de o fetiscana destul de draguta, a carei mama locuia prin apropie re de Hale. - Ah, da! facu Athos, zmbind usor. - Frumoase timpuri! adauga domnul de Beaufort. Da, Vallire mi aminteste de fetisca na aceea. - Care a avut un copil, nu-i asa? - Cred ca da ? raspunse ducele cu nevinovatie si cu un aer de nepasatoare uitare , al carui ton si a carui nuanta ar fi greu de descris. Si iata-l pe bietul Raou l, care e fiul dumitale, da? - E fiul meu, da, monseniore. - Iata-l pe bietul baiat dat la o parte de rege. Si-i suparat? - Mai mult dect att, monseniore, s-a retras de la curte. - Si vrei sa-l lasi sa lncezeasca aici? E o greseala. Stii ce, da-mi-l mie! - Vreau sa-l pastrez lnga mine, monseniore. Nu-l mai am dect pe el pe lume si atta vreme ct va vrea sa ramna... - Bine, bine ? raspunse ducele. Totusi, eu ti l-as fi vindecat repede. Te ncredin tez ca e facut dintr-un aluat din care se nasc maresalii Frantei si am vazut mai mult dect unul formati dintr-o asemenea stofa. - Se poate, monseniore, dar maresalii Frantei sunt facuti de rege, iar Raoul nu va primi niciodata nimic ce vine de la rege. Raoul ntrerupse aceasta discutie prin rentoarcerea sa. Venea naintea lui Grimaud, a le carui mini, stapne nca pe ele, duceau tava pe care se afla un pahar si o sticla cu vinul preferat al domnului duce. Vazndu-l pe vechiul sau protejat, ducele scoa se o exclamatie de bucurie. - Grimaud! Buna seara, Grimaud ? zise el. Cum merge? Servitorul se nclina adnc, tot att de fericit ca si nobilul sau interlocutor. - Doi prieteni! adauga ducele, scuturnd cu un gest puternic umarul cinstitului Gr imaud. Alta plecaciune, mai adnca si mai fericita nca dect cea dinti, din partea lui Grimau d. - Ce vad aici, conte? Un singur pahar? - Nu beau cu alteta voastra dect daca alteta voastra ma pofteste ? zise Athos cu o nobila umilinta. - La dracu! Bine ai facut ca ai cerut numai un pahar, vom bea amndoi din el, ca d oi frati de arme. Dumneata mai nti, conte. - Va rog sa-mi faceti placerea deplina ? zise Athos, ntinznd paharul ducelui. - Esti un prieten ncntator ? raspunse ducele de Beaufort, care bau si-i trecu apoi pocalul de aur amfitrionului sau. Dar asta nu e totul ? adauga el. Mi-e sete nca si vreau sa-i fac onoare flacaului acesta, care sta aci n pi-cioare. Eu aduc nor oc, viconte ? i spuse el lui Raoul. Doreste-ti ceva n clipa cnd vei bea din paharul

meu si sa ma loveasca ciuma daca ceea ce-ai dorit nu se va mplini! i ntinse pocalul lui Raoul, care-si muie buzele n el din ruga, spunnd tot att de repe de: - Mi-am pus ceva n gnd, monseniore. n ochi i stralucea o flacara sumbra, iar sngele i se urcase n obraji; Athos se ngrozi vazndu-i numai sursul acela straniu. - Si ce ti-ai pus n gnd? ntreba ducele, lasndu-se n fotoliu, n timp ce cu o mna i dad lui Grimaud sticla si o punga cu bani. - Monseniore, mi fagaduiti ca-mi veti da ceea ce mi-am pus n gnd? - La naiba, am spus-o doar! - Mi-am pus n gnd, domnule duce, sa merg cu dumneavoastra la Djidgelli. Athos pali si nu izbuti sa-si ascunda tulburarea. Ducele si privi prietenul ca si cum ar fi cautat sa-l ajute a se apara mpotriva acestei lovituri neprevazute. - Asta e greu, scumpul meu viconte, foarte greu ? zise el cu glas cobort. - Iertati-ma, monseniore, am fost indiscret ? relua Raoul pe un ton ferm ? dar, n truct m-ati ndemnat sa doresc... - Sa doresti sa ma parasesti pe mine ? l ntrerupse Athos. - Oh, domnule... cum poti crede asta? - Ei bine, la naiba! striga ducele. Tnarul viconte are dreptate. Ce sa faca el ai ci? Va putrezi de mhnire. Raoul se nrosi; printul, nfierbntat, continua: - Razboiul e o distrugere: n el cstigi totul, n el nu pierzi dect un lucru, viata; s i-atunci, cu-att mai rau! - Adica pierzi amintirile ? rosti Raoul cu nsufletire ? si-atunci cu-att mai bine! Se cai ca vorbise cu atta aprindere, vazndu-l pe Athos ridicndu-se si ducndu-se sa d eschida fereastra. Acest gest ascundea, fara ndoiala, o mare framntare. Raoul se a propie numaidect de conte. Dar Athos si nabusise regretul, caci reaparu n bataia lum inilor cu chipul sau senin si linistit. - Ei bine ? zise ducele ? sa vedem, pleaca sau nu pleaca? Daca pleaca, va fi agh iotantul meu, conte; fiul meu. - Monseniore! rosti Raoul, ndoindu-si un genunchi. - Monseniore ? rosti contele, apucnd mna ducelui ? Raoul va face asa cum va voi. - Oh, nu, domnule, asa cum vei voi dumneata! ntrerupse tnarul. - Ei drace! striga printul la rndul sau. Nu va fi nici dupa cum vrea contele, nic i dupa cum vrea vicontele, ci dupa cum vreau eu. l iau cu mine. Marina e un viito r stralucit, prietene. Raoul zmbi cu si mai multa tristete, nct, de data aceasta, Athos si simti inima copl esita si-i raspunse doar cu o privire dojenitoare. Raoul ntelese totul; se potoli si cauta sa se stapneasca, astfel ca nici un cuvnt nu-i mai scapa de pe buze. Ducele se ridica, vaznd ora naintata si zise foarte repede: - Sunt grabit; dar daca cineva mi-ar spune ca mi-am pierdut timpul stnd de vorba cu un prieten, i-as raspunde ca am facut nsa o alegere buna. - Iertati-ma, domnule duce ? l ntrerupse Raoul ? sa nu-i spuneti asta regelui, cac i nu pe rege l voi sluji eu. - Eh, prietene, dar pe cine vei sluji atunci? Caci nu mai suntem pe vremea cnd pu teai sa zici: "Sunt al domnului de Beaufort". Nu; astazi toti suntem ai regelui si mari si mici. De aceea, sa fim ntelesi, daca vei face serviciul pe vasele mele , l vei sluji pe rege, dragul meu viconte. Athos astepta, cu un fel de bucurie nerabdatoare, raspunsul pe care avea sa-l de a, la aceasta ntrebare ce-l punea n ncurcatura, Raoul, dusmanul nenduplecat al regel ui, rivalul sau. Tatal spera ca aceasta piedica va schimba hotarrea fiului. i mult umea aproape domnului de Beaufort, a carui usuratate sau a carui generoasa expli catie punea n cumpana plecarea tnarului, singura lui bucurie. Dar Raoul, la fel de hotart si de linistit, raspunse: - Domnule duce, aceasta precizare pe care mi-o faceti, eu am cntarit-o n cugetul m eu. Voi servi pe unul din vasele dumneavoastra, ntruct aveti bunavointa sa ma luat i; dar voi sluji un stapn mai puternic dect regele, l voi sluji acolo pe Dumnezeu. - Pe Dumnezeu? Cum asta? rostira, amndoi deodata, Athos si printul. - n intentia mea este sa-mi fac din asta o meserie si sa devin cavaler de Malta ? adauga Bragelonne, care lasa sa-i cada aceste cuvinte unul cte unul, mai reci ca

picaturile de apa ce se preling din copacii negri n urma furtunilor de iarna. La aceasta ultima lovitura, Athos se clatina, iar printul fu el nsusi zguduit. Gr imaud scoase un geamat surd si scapa din mna sticla, care cazu pe covor si se spa rse, fara a fi atras atentia nici unuia dintre cei din jur. Domnul de Beaufort l privi pe tnar n fata si, cu toate ca acesta si tinea ochii n jos , citi n trasaturile lui flacara unei hotarri pe care nimic n-ar fi putut s-o clat ine. Ct despre Athos, el cunostea prea bine sufletul acesta fierbinte si nesovaie lnic; nici nu se gndea macar sa ncerce sa-l abata de la drumul pe care si-l aleses e. Strnse mna pe care i-o ntinse ducele. - Conte, plec peste doua zile la Toulon ? zise domnul de Beaufort. Vei veni sa m a vezi la Paris, ca sa stim ce hotarre ai luat? - Voi avea cinstea sa va multumesc acolo pentru toata bunavointa voastra, printe ? raspunse contele. - Adu-mi-l si pe viconte, fie ca ma urmeaza sau nu ? adauga ducele. El are cuvntu l meu, iar eu nu i-l mai cer dect pe-al dumitale. Turnnd astfel putin balsam peste rana acestei inimi parintesti, ducele l trase de ureche pe batrnul Grimaud, care clipea din ochi mai mult dect era firesc, apoi se n toarse la escorta lui din curte. Caii, odihniti si nviorati de racoarea unei frum oase nopti, pornira la goana, ndepartndu-se de castel. Athos si Bragelonne se pome nira din nou singuri, fata n fata. Bateau ceasurile unsprezece. Tatal si fiul pastrara o tacere pe care orice obser vator atent ar fi ghicit-o plina de strigate si de suspine. Dar acesti doi barba ti erau att de oteliti, nct orice emotie se topea pentru totdeauna, atunci cnd ei lu au hotarrea s-o nabuse n inima lor. Petrecura astfel n tacere si aproape gfind, ceasul acela dinaintea miezului noptii. Doar orologiul, batnd, le arata cte minute tinuse aceasta dureroasa calatorie pe care sufletele lor o facusera n nemarginirea amintirilor trecutului si a temerilo r viitorului. Athos se ridica cel dinti, rostind: - E trziu... Pe mine, Raoul! Raoul se ridica la rndul lui si-si mbratisa parintele, l strnse la pieptul lui si-i spuse cu un glas tremurator: - n doua zile ma vei fi parasit, asadar, Raoul si oare pentru totdeauna? - Domnule ? raspunse tnarul ? mi pusesem n gnd sa-mi strapung inima cu vrful spadei m ele, dar domnia ta m-ai fi socotit las; am renuntat la acest gnd, de aceea trebui e sa ne despartim. - Ma parasesti plecnd, Raoul. - Asculta nca ceva, domnule, te rog. Daca nu plec, voi muri aici de durere si dra goste. Stiu ct mi va fi dat sa mai traiesc aici. Trimite-ma repede, domnule, altfe l ma vei vedea stingndu-ma sub ochii domniei tale, n aceasta casa; e ceva mai tare ca vointa mea, e ceva mai tare ca puterile mele; vezi bine ca ntr-o luna am trai t ct n treizeci de ani si ca am ajuns la capatul vietii mele. - Atunci ? zise Athos pe un ton rece ? pleci cu intentia de a te duce sa fii uci s n Africa? Oh, spune-o!... Nu ma minti! Raoul pali si tacu timp de doua secunde, care fura pentru tatal sau doua ceasuri de agonie; apoi, deodata, vorbi: - Domnule, am fagaduit ca-mi voi nchina viata lui Dumnezeu. n schimbul sacrificiul ui pe care-l fac cu tineretea si cu libertatea mea, nu-i voi cere dect un singur lucru: sa ma pastreze pentru dumneata, fiindca dumneata esti singura fiinta care ma mai leaga de aceasta lume. Numai Dum-nezeu poate sa-mi dea taria de a nu uit a ca dumitale ti datoresc totul si ca nimic nu pretuieste pentru mine mai mult ca dumneata. Athos si mbratisa cu duiosie fiul si-i spuse: - Mi-ai raspuns ca un om cinstit; peste doua zile vom fi la domnul de Beaufort, la Paris; atunci vei face ceea ce vei crede ca e bine sa faci. Esti liber, Raoul . Noapte buna! Si porni ncet spre camera lui de culcare. Raoul cobor n gradina, unde petrecu ntreaga noapte plimbndu-se pe aleea teilor nalti. Capitolul XXXI Pregatiri de plecare

Athos nu-si mai pierdu timpul ncercnd sa lupte mpotriva acestei hotarri nestramutate . El se ngriji, n cele doua zile cte i fusesera ngaduite de duce, sa pregateasca echi pamentul lui Raoul. Treaba asta cadea n sarcina bunului Grimaud, care se si apuca sa strnga si sa mpacheteze totul, cu dragostea si cu priceperea ce i se cunosc. Athos i dadu ordin acestui vrednic servitor sa porneasca spre Paris de ndata ce ec hipajele vor fi gata si pentru a nu-l face pe duce sa astepte, sau, n orice caz, pentru ca Raoul sa nu ntrzie daca ducele i-ar fi simtit lipsa, apuca, chiar a doua zi dupa vizita domnului de Beaufort, drumul Parisului, mpreuna cu fiul sau. ntoarcerea aceasta la Paris, n mijlocul tuturor oamenilor care-l cunoscusera si ca re-l iubisera, era pentru bietul tnar motivul unei tulburari usor de nteles. Fieca re nfatisare i amintea o suferinta celui care suferise atta, un episod al dragostei lui, celui care iubise atta. Apropiindu-se de Paris, Raoul se simtea murind. Oda ta ajuns la Paris, nici nu mai stia ce e cu el. Se duse la de Guiche, dar acolo i se spuse ca domnul de Guiche era plecat la Domnul. Raoul se ndrepta spre Luxembourg si, odata ajuns aici, fara a se fi ndoit o clipa ca se afla ntr-un loc unde traise La Vallire, auzi atta muzica si sorbi attea parfum uri, n urechi i rasunara attea rsete voioase si vazu attea umbre dansnd, nct, daca nfi fost o femeie miloasa care-l zari stnd posomort si palid sub un portic, ar fi r amas acolo cteva clipe, apoi ar fi plecat fara a se mai ntoarce vreodata. Dar, dup a cum am spus, n primele anticamere el se opri, numai pentru a nu se amesteca pri ntre toti acei oameni fericiti pe care-i simtea miscndu-se prin salile nvecinate. Si cnd un valet al Domnului, recunoscndu-l, l ntreba daca voia sa-l vada pe Domnul s au pe Doamna, Raoul abia putu sa-i raspunda si cazu pe o banca de lnga o draperie de catifea, cu ochii atintiti la un orologiu ce se oprise din mers de mai bine de un ceas. Valetul trecu mai departe; peste putin se ivi altul, mai deprins cu obiceiurile casei si schimba cteva vorbe cu Raoul, pentru a afla daca voia sa fie anuntat domnul de Guiche. Acest nume nu produse nici o miscare n sarmanul Raoul. Valetul, staruind, ncepu sa povesteasca atunci ca de Guiche nascocise un nou joc de loterie si ca tocmai le nvata pe doamne cum sa joace. Raoul facu niste ochi m ari, ca un om cazut din cer, dar nu raspunse nimic; tristetea lui nsa deveni si m ai vizibila. Cu capul pe spate, cu picioarele moi, cu gura ntredeschisa pentru a lasa sa-i sca pe mai usor suspinele, Raoul ramase astfel uitat n aceasta anticamera, cnd deodata o rochie aparu fosnind pe usa unui salon lateral ce dadea n galerie. O femeie tna ra, frumoasa si vesela, dojenind un ofiter de serviciu, iesi de acolo, vorbind c u multa nsufletire. Ofiterul raspundea prin cuvinte domoale, dar hotarte; era mai curnd o cicaleala de ndragostiti dect o cearta ntre doi oameni de curte si totul sfrs i printr-o sarutare depusa pe degetele doamnei. Dintr-o data, zarindu-l pe Raoul , doamna tacu si, ndepartndu-l pe ofiter, zise: - Retrage-te, Malicorne; credeam ca nu e nimeni aici. Te voi blestema daca ne-a auzit sau ne-a vazut cineva! Malicorne disparu numaidect; tnara doamna se apropie la spatele lui Raoul si, ascu tindu-si buzele glumete, zise: - Domnul e un barbat galant si, fara ndoiala... Dar se ntrerupse, ca sa scoata un tipat. Raoul! exclama ea, nrosindu-se. - Domnisoara de Montalais! murmura Raoul, mai palid la fata dect moartea. Se ridica mpleticindu-se si vru s-o ia la fuga pe mozaicul alunecos; dar fata ntel ese aceasta durere salbatica si cruda si simti ca n fuga lui Raoul era o nvinuire sau, n orice caz, o banuiala ce se rasfrngea asupra ei. Femeie totdeauna prevazato are, socoti ca nu trebuie sa lase sa-i scape prilejul unei explicatii; Raoul nsa, oprit de dnsa n mijlocul acelei galerii, nu parea ca vrea sa se predea fara lupta . i raspunse pe un ton att de rece si de fstcit, nct, daca unul sau altul ar fi fost s urprinsi astfel n acea clipa, toata curtea n-ar fi avut nici cea mai mica ndoiala asupra purtarii domnisoarei de Montalais. - Ah, domnule ? zise ea cu dispret ? nu e de loc demn de un gentilom ceea ce fac i. Inima ma ndeamna sa-ti vorbesc si dumneata ma compromiti printr-o primire apro ape necuviincioasa. Gresesti, domnule si ti confunzi prietenii cu dusmanii. Adio! Raoul se jurase sa nu mai vorbeasca niciodata despre Louise, sa nu se mai uite n

iciodata la cei care ar fi putut s-o vada pe Louise; pleca ntr-o alta lume, pentr u a nu mai ntlni nimic din ceea ce va fi vazut Louise, nimic din ceea ce va fi ati ns ea. Dar, dupa prima rabufnire a mndriei, dupa ce o ntlnise pe Montalais, prieten a Louisei, pe Montalais care-i aducea aminte de turnuletul de la Blois si de buc uriile tineretii lui, toate aceste hotarri i se nclcira n minte. - Iarta-ma, domnisoara; nu intra si nu poate intra n firea mea sa fiu necuviincio s. - Vrei poate sa-mi spui ceva? ntreba Montalais cu sursul ei de altadata. Ei bine, vino n alta parte; aici am putea fi surprinsi. - Unde? ntreba el. Ea se uita la orologiu cu nehotarre; apoi, dupa ce se gndi o clipa, raspunse: - La mine; am un ragaz de un ceas, n care putem vorbi nestingheriti. Si, pornind nainte, mai usoara ca o zna, urca n camera ei, unde Raoul o urma. Acolo , nchiznd usa si dndu-i cameristei mantia pe care pna atunci o tinuse pe brat, ea l nt reba pe Raoul: - l cauti pe domnul de Guiche? - Da, domnisoara. - l voi ruga sa urce aici, numaidect dupa ce-ti voi fi vorbit. - Te rog, domnisoara. - Mai esti suparat pe mine? Raoul o privi o clipa; apoi, lasndu-si ochii n jos, raspunse: - Da. - Crezi oare ca eu am urzit complotul acela care a dus la despartirea dumneavoas tra? - Despartire? rosti el cu amaraciune. Oh, domnisoara, nu poate exista departire acolo unde n-a fost niciodata dragoste. - Greseala! raspunse Montalais. Louise te iubea. Raoul tresari. - Nu era vorba de dragoste, stiu; dar ea te iubea si ar fi trebuit s-o iei n casa torie atunci, nainte de a te duce la Londra. Raoul hohoti ntr-un rs sinistru, care-o facuse pe Montalais sa se cutremure. - Vorbesti cu atta usurinta, domnisoara!... Oare ma puteam casatori cu cea cu car e doream? Dar uiti ca regele si pastra nca de pe atunci pentru el metresa, adica p e aceea despre care vorbim? - Asculta ? relua tnara femeie strngnd minile reci ale lui Raoul ntr-ale sale ? ai fa cut o multime de greseli; un barbat de vrsta dumitale nu trebuie sa lase singura o femeie la care tine. - Atunci nseamna ca nu mai exista credinta pe lume? zise Raoul. - Nu, viconte ? raspunse cu multa stapnire de sine Montalais. Totusi, trebuie sati spun ca, n loc s-o iubesti cu raceala si ca un filozof pe Louise, daca i-ai fi trezit dragostea... - Destul, domnisoara, te rog ? o ntrerupse Raoul. mi dau seama ca sunteti toate si toti dintr-un alt veac dect mine. Stiti sa rdeti si sa va bateti joc de orice ntrun chip placut. Eu nsa o iubeam pe domnisoara de... Dar nu putu sa-i rosteasca nu mele. O iubeam, da, credeam n ea; astazi sunt ndreptatit sa n-o mai iubesc. - Oh, viconte! facu Montalais aratndu-i o oglinda. - Stiu ce vrei sa spui, domnisoara; m-am schimbat mult, nu-i asa? Ei bine, stii din ce pricina? Fata mea e oglinda inimii mele: m-am schimbat nauntru, ca si n afa ra. - Te-ai consolat? ntreba cu acreala Montalais. - Nu si nu ma voi consola niciodata. - Si nici n-ai sa fii vreodata nteles, domnule de Bragelonne. - Putin mi pasa de asta. Ma nteleg prea bine eu nsumi. - N-ai ncercat macar sa-i vorbesti Louisei? - Eu! striga tnarul, cu ochii scnteietori. Eu! ntr-adevar, de ce nu ma sfatuiesti s a ma nsor cu ea? Poate ca regele ar consimti, astazi! Si se ridica de pe scaun, plin de mndrie. - Vad ? zise Montalais ? ca nu te-ai vindecat si ca biata Louise are un dusman m ai mult. - Un dusman mai mult?

- Da, favoritele nu sunt vazute cu ochi buni la curtea Frantei. - Oh, atta vreme ct are un iubit care o apara, nu-i destul? A stiut sa aleaga astf el, nct dusmanii sa nu poata lua nici o masura mpotriva lui. Apoi, dupa ce se opri o secunda, adauga, cu o nuanta de ironie ce nu se putea sa-si greseasca tinta: S i, pe urma, te are pe dumneata ca prietena, domnisoara! - Eu? Oh, nu; nu mai sunt dintre acelea care au cutezanta sa se uite la domnisoa ra de La Vallire; dar... Acest dar plin de amenintari si de furtuni, acest dar ce facu sa-i bata inima lu i Raoul, att de multe dureri prevestea el pentru aceea pe care o iubise cu adevar at, acest cumplit dar, plin de nteles la o femeie ca Montalais, fu ntrerupt de un zgomot destul de puternic pe care cei doi vorbitori l auzira n alcov, dincolo de d espartitura de lemn. Montalais si ciulea urechea si Raoul abia se ridicase, cnd o femeie intra, foarte linistita, pe usa secreta pe care o nchise n urma ei. - Doamna! exclama Raoul, recunoscnd-o pe cumnata regelui. - Oh, nenorocita de mine! murmura Montalais, sarind, dar prea trziu, naintea Print esei. Orologiul acela m-a nselat cu o ora! Avu totusi timp sa-i spuna Doamnei, ca re se ndrepta spre Raoul: Domnul de Bragelonne, doamna. La aceste cuvinte, Printesa se opri deodata, scotnd la rndul ei un tipat. - Alteta voastra regala ? zise repede Montalais ? e att de buna sa se gndeasca la loterie si... Printesa ncepea sa-si piarda cumpatul. Raoul se pregatea sa plece, fara a fi ntele s nimic, deoarece simtea ca le stnjeneste pe cele doua femei. Doamna cauta un cuvn t oarecare pentru a-si recapata stapnirea de sine, cnd un dulap se deschise n fata alcovului si domnul de Guiche aparu, foarte zmbitor, din acel dulap. Cel mai ului t dintre toti patru era, trebuie sa o spunem, tot Raoul. Cu toate acestea, Print esa fu gata sa lesine si se sprijini de stlpul patului. Nimeni nu ndrazni s-o ajut e. Aceasta scena tinu cteva minute, ntr-o tacere ngrozitoare. Raoul fu acela care o rupse, ndreptndu-se spre conte, a carui emotie de nedescris facea sa-i tremure ge nunchii si spunndu-i, n timp ce-i strngea minile: - Draga conte, explica-i Doamnei ca sunt prea nenorocit pentru a nu merita ierta rea; explica-i, de asemenea, ca am iubit mult n viata mea si ca dezgustul tradari i de care am avut parte ma face necrutator cu orice alta tradare ce s-ar savrsi n jurul meu. Iata pentru ce, domnisoara ? adauga el zmbind catre Montalais ? nu voi dezvalui niciodata taina vizitelor prietenului meu la dumneata. Obtine din part ea Doamnei, a Doamnei care e att de generoasa si att de buna, aceeasi iertare, pen tru faptul de a te fi surprins adineauri n galerie. Sunteti liberi si unul si alt ul, iubiti-va, fiti fericiti! Printesa avu un moment de deznadejde greu de redat prin cuvinte; nu se putea lin isti la gndul ca, n ciuda marei delicateti de care dadea dovada Raoul, se gasea la voia unei indiscretii. Nu putea, de asemenea, sa primeasca iesirea pe care i-o oferea aceasta delicata siretenie. Tulburata, nciudata, ea se zbatea sub dubla mu scatura a acestor doua chinuri. Raoul o ntelese si-i veni nca o data n ajutor. ndoin du-si genunchiul naintea ei, i spuse ncet: - Doamna, peste doua zile voi fi departe de Paris, iar n cincisprezece zile depar te de Franta si nimeni nu ma va mai revedea vreodata. - Pleci? rosti ea bucuroasa. - Cu domnul de Beaufort. - n Africa! striga la rndul lui de Guiche. Tu, Raoul? Oh, prietene, n Africa, unde mor toti! Si, uitnd de orice, uitnd chiar ca aceasta uitare de sine o compromitea pe Printesa mai mult dect prezenta lui, zise: Ingratule, nici macar nu mi-ai ceru t sfatul! Si-l mbratisa pe Raoul. n acest timp, Montalais o facu pe Doamna sa dispara undeva, apoi disparu si ea. R aoul si trecu o mna peste frunte si zise, surznd: - Am visat! Apoi tare, catre de Guiche, care-l privea tot mai adnc: Prietene ? i s puse ? nu ma ascund de tine, care esti alesul inimii mele: voi muri acolo, astfe l ca taina ta va fi ngropata o data cu mine. - Oh, Raoul! Om minunat! - Stii care e parerea mea, de Guiche? Iat-o: simt ca voi fi mai fericit culcat s ub pamnt, dect am fost aici de o luna ncoace. Sunt crestin, draga prietene, dar dac

a o asemenea suferinta mai dureaza, nu stiu ce se va ntmpla cu sufletul meu. De Guiche voi sa spuna ceva. - Nici un cuvnt despre mine ? l opri Raoul. Ti-as putea da nsa un sfat, scumpul meu prieten; si nu e lipsit de nsemnatate ceea ce vreau sa-ti spun. - Cum asa? - Fara ndoiala; tu risti sa suferi si mai mult dect mine, pentru ca tu esti iubit. - Oh!... - Ma simt att de bucuros ca-ti pot vorbi astfel! Ei bine, de Guiche, fereste-te d e Montalais. - E o prietena foarte cumsecade. - Era prietena cu... aceea pe care o stii... A facut totul ca s-o piarda, din or goliu. - Te nseli, dragul meu. - Iar astazi, dupa ce a pierdut-o, vrea sa-i smulga si singurul lucru prin care aceasta femeie ar mai putea fi iertata n ochii mei. - Care lucru? - Dragostea ei. - Ce vrei sa spui? - Vreau sa spun ca exista un complot mpotriva aceleia care e iubita regelui, comp lot urzit n casa Doamnei. - Poti crede asa ceva? - Sunt sigur de ceea ce spun. - Urzit de Montalais? - Pe ea socoate-o cea mai putin primejdioasa dintre rivalele de care ma tem... p entru cealalta! - Vorbeste mai limpede, draga prietene, si, daca pot sa te nteleg... - n doua cuvinte: Doamna e geloasa pe rege. - Stiu... - Oh, nu-ti fie teama, ea te iubeste, te iubeste, de Guiche; ti dai seama ce nseam na aceste doua vorbe? Ele nseamna ca poti sa tii fruntea sus, ca poti sa dormi li nistit, ca poti sa-i multumesti lui Dumnezeu n fiecare clipa a vietii tale! Te iu beste, asta nseamna ca poti sa asculti orice, chiar sfatul unui prieten care vrea sa-ti ocroteasca fericirea. Te iubeste, de Guiche, te iubeste! Tu nu vei cunoas te noptile acelea ngrozitoare, noptile acelea fara sfrsit prin care trec, cu ochii uscati si cu inima sfsiata, alti oameni sortiti sa moara. Tu vei trai mult timp, daca vei face ca avarii, care, fir cu fir, farma cu farma, mngie si strng diamantele si aurul. Te iubeste! ngaduie-mi sa-ti spun cum trebuie sa te porti ca sa te iub easca totdeauna. De Guiche se uita ctva timp la acest tnar nenorocit, pe jumatate nnebunit de durere , care-i strecura n suflet un fel de remuscare a fericirii lui. Raoul se smulse d in deznadejdea sa bolnavicioasa, pentru a capata glasul si nfatisarea unui om nep asator. - O vor face sa sufere mult pe aceea al carei nume as vrea sa-l mai pot nca rosti ? zise el. Dar tu jura-mi nu numai ca nu vei contribui la asta cu nimic, ci ca o vei apara, atunci cnd se va putea, asa cum as fi facut-o eu nsumi. - Jur! raspunse de Guiche. - Si ? adauga Raoul ? n ziua cnd i vei fi facut un mare serviciu, n ziua cnd ea ti va multumi, fagaduieste-mi ca-i vei spune aceste cuvinte: "Ti-am facut acest bine, doamna, n urma ndemnului domnului de Bragelonne, caruia dumneata i-ai facut atta ra u". - Ti-o jur! murmura de Guiche, nduiosat. - Asta e tot. Adio! Plec mine sau poimine, la Toulon. Daca ai cteva ceasuri libere, acorda-mi-le. - Totul, totul! striga tnarul. - Multumesc! - Si-acum unde te duci? - Ma duc sa-l ntlnesc pe domnul conte la Planchet, unde speram sa-l gasim pe domnu l d'Artagnan. - Domnul d'Artagnan? - Vreau sa-l mbratisez nainte de a pleca. E un om strasnic, care tine la mine. Adi

o, draga prietene; esti asteptat, desigur. Pe mine ma vei gasi, oricnd ti va face placere, la locuinta contelui. Adio! Cei doi tineri se mbratisara. Cei care i-ar fi vazut astfel, pe unul si pe altul, nu s-ar fi putut mpiedica sa spuna, aratnd nspre Raoul: - Acesta, iata, este un om fericit! Capitolul XXXII Inventarul lui Planchet

Athos, n timp ce Raoul se afla la Luxembourg, se dusese, ntr-adevar, la Planchet s pre a ntreba de d'Artagnan. Gentilomul, sosind n strada Lombarzilor, gasi pravalia bacanului cu susul n jos; dar nu era zarva unei vnzari fericite sau aceea din zil ele cnd se aduc marfuri noi. Planchet nu trona ca de obicei pe saci si pe balotur i. Nu. Un baiat cu pana la ureche, altul cu un carnetel n mna nsirau de zor cifre, n timp ce un al treilea socotea si cntarea. Era vorba de un inventar. Athos, care nu era negustor, se simtea putin fstcit ntre toate acele obiecte ce-i ncurcau drumul si fata de maretia celor de acolo, care numarau si masurau cu atta rvna. Vazu ca mai multor musterii li se spusese sa plece si se gndi ca el, care nu venise sa cu mpere ceva, i va stnjeni si mai tare pe cei dinauntru. De aceea se adresa foarte p oliticos baietilor de pravalie, ntrebndu-i cum ar putea face ca sa-i vorbeasca dom nului Planchet. Raspunsul, aruncat cu destula nepasare, fu ca domnul Planchet si termina de mpachetat bagajele. Aceste cuvinte l facura pe Athos sa-si atinteasca u rechea. - Cum, bagajele? ntreba el. Domnul Planchet pleaca undeva? - Da, domnule, chiar astazi. - Atunci, domnilor, fiti buni si spuneti-i ca domnul conte de La Fre vrea sa-i vo rbeasca doua secunde. La numele contelui de La Fre, unul din vnzatori, obisnuit pesemne sa auda rostindu -se acest nume totdeauna cu respect, se desprinse din grup si se duse sa-i dea d e veste domnului Planchet. Era tocmai n clipa cnd Raoul, liber n sfrsit, dupa cruda scena cu Montalais, sosea si el la bacan. Planchet, la chemarea baiatului de pravalie, si lasa treburile balta si veni n gra ba. - Ah, domnule conte ? striga el ? cta bucurie! Ce stea va aduce la noi? - Dragul meu Planchet ? raspunse Athos, strngnd minile fiului sau, a carui nfatisare ntristata o cerceta pe furis ? am venit sa aflu de la dumneata... Dar n ce ncurcat ura te gasesc! Esti alb ca un morar, unde te-ai tavalit asa? - Ah, drace! Luati seama, domnule, nu v-apropiati de mine pna nu ma scutur bine. - De ce? Faina sau praf, nu fac dect sa albeasca. - Nu, nu! Ceea ce vedeti aici, pe bratele mele, e arsenic. - Arsenic? - Da. Fac provizii pentru soareci. - Oh, ntr-o pravalie ca aceasta, soarecii au un mare rol. - Nu mai e vorba de pravalia asta, domnule conte; caci soarecii nu m-au ros pna a cum, ct au sa ma roada de-acum ncolo. - Ce vrei sa spui? - Ati putut vedea singur, domnule conte: se face inventarul. - Te lasi de negot? - Ei, Doamne, da. Predau marfa unui vnzator al meu. - Ce spui! Te-ai mbogatit att de mult? - Domnule, nu-mi mai place la oras; nu stiu daca e din pricina ca mbatrnesc si, cu m spunea domnul d'Artagnan ntr-o zi, cnd mbatrnesti ncepi sa te gndesti tot mai mult l a cele traite n tinerete; dar, de la un timp, ma simt atras spre viata de la tara si spre gradinarie; stiti, eu am fost taran cndva. Si Planchet ntari aceasta marturisire printr-un rs putin cam nfumurat pentru un om care ar fi cautat sa para umil. Athos ncuviinta printr-un gest. - Vrei sa cumperi pamnt? ntreba el apoi. - Am si cumparat, domnule. - Ah, cu att mai bine.

- O casuta la Fontainebleau si vreo douazeci de stnjeni n jurul ei. - Foarte bine, Planchet, te felicit. - Dar, domnule, ne-am oprit rau aici; iata ca praful meu blestemat va face sa tu siti. La dracu! N-as vrea sa-l otravesc pe cel mai vrednic gentilom din acest re gat. Athos nu zmbi la aceasta gluma, care-l arata pe Planchet dornic sa se ncerce n grai ul lumii mari. - Da ? zise el ? sa stam de vorba n alta parte; la dumneata, bunaoara. Caci ai o odaie a dumitale, nu-i asa? - Se ntelege, domnule conte. - Sus, de buna seama. Si Athos, vazndu-l pe Planchet n ncurcatura, vru sa-l scoata din impas, lund-o nainte . - Numai ca... ? zise Planchet, codindu-se. Athos observa aceasta sovaiala si, punnd-o pe seama temerii bacanului ca nu-i poa te oferi o gazduire mai acatarii, zise, fara a se opri din drum: - Nu-i nimic, nu-i nimic! Locuinta unui negustor, n acest cartier, are dreptul sa nu fie un palat. Sa mergem nauntru. Raoul pasi repede nainte si deschise usa. Doua tipete scurte se auzira n acelasi t imp; am putea spune chiar trei. Unul din aceste tipete fu mai tare dect celelalte : era al unei femei. Celalalt iesi din gura lui Raoul. Era o exclamatie ds surpr iza. Nici nu apuca bine sa-l scoata, ca si nchise repede usa la loc. Al doilea ti pat porni de la Planchet. Parea ca se speriase. - Iertare ? zise el apoi ? doamna mea se mbraca. Raoul vazuse, fara ndoiala, ca Planchet spunea adevarul, caci facu un pas napoi, s a coboare. - Doamna?... rosti Athos. Ah, iarta-ma, dragul meu, dar nu stiam ca sus... - E Trchen ? adauga Planchet nrosindu-se usor. - Poate fi oricine, bunul meu Planchet; iarta-ne ca am dat buzna asa. - Nu, nu! Acum puteti urca, domnilor. - Ba mai bine plecam ? zise Athos. - Oh, doamna a fost prevenita, asa ca a avut destul timp sa... - Nu, Planchet. Rami cu bine! - Vai, domnilor, dar nu-mi veti face rusinea sa stati pe scara, sau sa plecati d in casa mea fara a va fi odihnit o clipa! - Daca am fi stiut ca ai o femeie sus ? raspunse Athos cu obisnuitul lui snge rec e ? am fi cerut ngaduinta s-o salutam. Planchet se simti foarte descumpanit de aceasta ndrazneala spusa cu atta finete, nct o lua nainte si deschise el nsusi usa spre a-l lasa pe conte si pe fiul lui sa in tre. Trchen terminase cu mbracatul: era ntr-o rochie de negustoreasa bogata si cocheta. O ocheada de nemtoaica, schimbata cu doua priviri frantuzesti; facu apoi doua re verente si parasi odaia, cobornd n pravalie. Dar nu fara a se opri dincolo de usa pentru a asculta ce-i spun despre ea, lui Planchet, cei doi oaspeti gentilomi. A thos banui acest lucru si nu deschise vorba asupra acestui capitol. Planchet nsa era nerabdator sa dea lamuririle de care Athos se ferea. Astfel, cum unele ndaratnicii sunt mai tari dect orice pe lume, Athos se vazu sili t sa-l asculte pe Planchet povestindu-si idilele sale de fericire, talmacite ntrun limbaj mai cast dect cel al lui Longus. Bacanul marturisi n felul acesta ca Trch en l vrajise la o vrsta destul de coapta si ca-i adusese noroc n afaceri, ntocmai ca Ruth lui Booz. - Nu-ti mai lipsesc dect urmasii care sa-ti mosteneasca agoniseala ? zise Athos. - Daca as avea unul, ar mosteni trei sute de mii de livre ? raspunse Planchet. - Trebuie sa-l ai ? rosti Athos mai mult n gluma ? fie macar numai spre a nu ti s e irosi bunatatea de avere. Aceste cuvinte, bunatate de avere, l ridicara pe Planchet n propriii lui ochi, ca pe vremuri glasul sergentului, cnd Planchet nu era dect un simplu soldat n regiment ul din Piemont, unde-l aciuase Rochefort. Athos ntelese ca bacanul se va nsura cu Trchen si ca, vrnd-nevrnd, va capata un moste nitor. Asta i se paru cu att mai limpede, cu ct afla ca vnzatorul caruia i lasa prav

alia era un verisor al lui Trchen. Athos vazu ca baiatul acesta era rosu la fata ca o micsandra, avea parul cret si era lat n umeri. Stia deci tot ce se putea, to t ce se cuvenea sa stie despre soarta unui bacan. Rochiile frumoase ale lui Trche n nu rasplateau asadar numai ele singure plictiseala pe care femeia o va ncerca t raind la tara si ndeletnicindu-se cu gradinaritul, alaturi de un sot cu parul car unt! Athos ntelese totul, dupa cum am spus, si, fara nici o alta introducere, ntre ba: - Ce face domnul d'Artagnan? Nu l-am gasit la Luvru. - Oh, domnule conte, domnul d'Artagnan a disparut. - Disparut? exclama Athos cu surprindere. - Oh, domnule, noi stim ce nseamna asta. - Eu nsa nu stiu. - Cnd domnul d'Artagnan dispare, nseamna ca e n vreo misiune, sau are de descurcat vreo afacere. - Ti-a spus el ceva? - Nimic. - Ai stiut totusi, altadata, ca se duce n Anglia. - Atunci era vorba de speculatiunea noastra ? zise Planchet cu nesabuinta. - Speculatiune? - Vreau sa spun... ? bigui Planchet ncurcat. - Bine, bine, nu vreau sa te descos despre afacerile dumitale si nici despre ace lea ale prietenului nostru; numai grija pe care i-o port m-a ndrumat sa te ntreb d espre el. De vreme ce capitanul de muschetari nu se afla aici, de vreme ce nu po t capata de la dumneata nici o deslusire n privinta locului unde ar putea fi gasi t domnul d'Artagnan, te vom lasa si vom pleca. La revedere, Planchet! Rami cu bin e. Sa mergem, Raoul. - Domnule conte, as vrea sa va pot spune... - Nu-i nevoie, nu-i nevoie. Nu-mi sta n obicei sa trag de limba o sluga credincio asa. Acest cuvnt, sluga, l lovi neplacut pe semimilionarul Planchet; dar respectul si b unatatea lui fireasca l facura sa-si calce pe inima. - Cred ca nu dezvalui nici un secret, domnule conte, daca va spun ca domnul d'Ar tagnan a trecut pe aici alaltaieri. - Ah, da! - Si ca a stat mai multe ceasuri cercetnd o harta geografica. - Destul, prietene, nu spune nimic mai mult. - Iar aceasta harta iat-o aici, ca dovada ? adauga Planchet, ducndu-se s-o caute pe peretele vecin, unde planul pe care-l studiase capitanul, n timpul ultimei lui vizite la Planchet, era atrnat n cui, sub grinda, cu o sforicica. Si-i aduse, ntr-adevar, contelui de La Fre o harta a Frantei, pe care ochiul patru nzator al acestuia descoperi numaidect niste ace nfipte la rnd; acolo unde nu erau ace, mpunsaturile aratau cu prisosinta drumul ce fusese nsemnat pe harta. Athos, u rmarind cu privirea sirul de ace si de gaurele, ntelese ca d'Artagnan apucase, fa ra ndoiala, catre miazazi, ajungnd pna la Mediterana, prin apropiere de Toulon. n pr eajma orasului Cannes, semnele si mpunsaturile se opreau. Contele de La Fre si framn ta cteva clipe creierul ca sa ghiceasca ce putea sa caute muschetarul la Cannes s i ce motive l ndemnau sa se duca sa cerceteze malurile rului Var. Toate stradaniile lui Athos nu-l dusera nsa la nici un rezultat. Perspicacitatea lui obisnuita nul ajuta cu nimic de asta data. Raoul nu ntelese nici el mai mult dect ntelegea tata l sau. - Oricum ? zise tnarul, catre conte, dupa ce acesta i aratase cu degetul, n tacere, drumul pe care nu ncapea ndoiala ca apucase d'Artagnan ? oricum, am putea spune c a exista a providenta care vrea ca drumurile noastre sa se ntlneasca totdeauna cu acelea ale domnului d'Artagnan. Iata-l prin apropiere de Cannes, iar dumneata, d omnule, ma vei nsoti cel putin pna la Toulon. Fii sigur ca vom da de el mai usor n drumul nostru, dect pe aceasta harta. Apoi, lundu-si ramas bun de la Planchet, care si mustruluia baietii de pravalie, c hiar si pe verisorul lui Trchen, succesorul sau, gentilomii pornira la drum, ducnd u-se sa-i faca o vizita domnului duce de Beaufort. La iesirea din pravalia bacan ului vazura un radvan care astepta nurii doamnei Trchen si sacii de scuzi ai domn

ului Planchet. - Fiecare se ndreapta spre fericire pe calea pe care si-o alege ? zise Raoul cu t ristete. - La Fontainebleau! striga Planchet catre vizitiu. Capitolul XXXIII Inventarul domnului de Beaufort

Vorbind astfel cu Planchet despre d'Artagnan, vazndu-l pe Planchet parasind Paris ul spre a se nmormnta n linistea de la tara, era, pentru Athos si fiul sau, ca un f el de ramas bun pe care si-l luau ei nsisi de la zgomotul capitalei, de la viata lor de altadata. Ce lasau, la drept vorbind, n urma lor acesti doi oameni, dintre care unul umplus e ntregul veac din urma cu glorie, iar celalalt ntreaga epoca noua cu mhnirea sa? E ste de la sine nteles ca nici unul, nici altul dintre ei nu aveau nimic de cerut contemporanilor lor. Nu le mai ramnea dect sa-i faca o vizita domnului de Beaufort si sa se nteleaga asupra conditiilor plecarii. Ducele avea la Paris o locuinta magnifica. Se bucura de una din acele averi fabu loase, de care anumiti batrni si mai aminteau ca le vazusera nflorind pe vremea lib eralitatilor lui Henric al III-lea. Pe atunci, ntr-adevar, unii mari seniori erau mai bogati dect nsusi regele. Ei stiau asta, se foloseau de acest privilegiu si n u se dadeau n laturi de la placerea de a umili putin pe maiestatea sa regala. Toc mai aceasta aristocratie egoista fu aceea pe care Richelieu o con-strnse sa contr ibuie cu sngele, cu punga si cu plecaciunile ei la ceea ce s-a numit de atunci nco ace serviciul regelui. De la Ludovic al XI-lea, cumplitul taietor de marimi, pna la Richelieu, cte famili i nu-si ridicasera fruntile! Cte, de la Richelieu pna la Ludovic al XIV-lea, nu si le plecasera, pentru a nu le mai ridica niciodata! Dar domnul de Beaufort se na scuse print si se tragea dintr-un snge ce nu putea sa curga pe esafod, afara doar daca poporul nu hotara altfel. Acest print pastrase deci obiceiul de a trai pe picior mare. De unde si platea el caii, servitorii si ospetele? Nimeni nu stia, i ar dnsul mai putin, ca oricine. nsa, n vremea aceea, fiii de regi se bucurau de mul ta trecere si nimeni nu refuza sa devina creditorul lor, fie din respect, fie di n devotament, fie din convingerea ca ntr-o zi toate acestea vor fi platite. Athos si Raoul gasira casa printului cu susul n jos, ntocmai ca si pe aceea a lui Planchet. Ducele si facea si el inventarul, adica mpartea prietenilor, cu totii cr editori ai sai, cte un obiect de valoare din casa lui. Avnd o datorie de aproape d oua milioane, ceea ce era enorm pe atunci, domnul de Beaufort si facuse socoteala ca nu va putea pleca n Africa fara o suma frumoasa si pentru a capata aceasta su ma, le mpartea creditorilor vechi vesela, armele, bijuteriile si mobilele, ceea c e nsemna un gest mai maret dect sa vnda si-i aducea un cstig ndoit. ntr-adevar, cum s-ar putea ca un om caruia i datorezi zece mii de livre sa nu prim easca un dar pretuit la sase mii, avnd nsa meritul de a fi apartinut descendentulu i lui Henric al IV-lea si cum s-ar putea ca, dupa ce a primit un asemenea dar, s a nu-i mprumute acestui generos senior alte zece mii de livre? Este tocmai ceea c e se si ntmpla. Printul nu mai avea casa, lucru ce devenea de prisos pentru un ami ral al carui apartament este corveta sa. El nu mai avea arme, caci nu-i mai folo seau la nimic, de vreme ce se afla n mijlocul tunurilor lui; nu mai avea pietre p retioase, pe care le-ar putea nghiti marea; avea n schimb trei sau patru sute de m ii de scuzi n lazile sale. Asa ca peste tot, n casa, era o zarva nemaipomenita, de oameni veseli ce credeau cu totii ca-l jecmanesc pe monseniorul. Printul poseda n gradul cel mai nalt arta de a-i face fericiti pe creditorii cei m ai vrednici de plns. Orice om strmtorat, orice punga goala gaseau la el rabdare si ntelegerea situatiei lor. Unora le spunea: - As vrea sa am eu ceea ce ai dumneata si ti-as da totul. Iar altora: - N-am dect acest ibric de argint; pretuieste oricnd cinci sute de livre; ia-l. Ceea ce facea ? ntr-att un chip vesel seamana a plata la timp ? ca printul sa gase asca totdeauna noi si noi creditori.

De asta data, n casa lui nu se mai ndeplinea o ceremonie, ci s-ar fi zis ca e un j af: dadea totul. Povestea aceea orientala, cu arabul sarac care ia, la pradarea unui palat, o tingire n fundul careia a ascuns un sac de aur si pe care toata lum ea l lasa sa treaca nestingherit si fara a-l pizmui, acea poveste devenise la pri nt un adevar. Un mare numar de furnizori se rasplateau singuri din camarile duce lui. Astfel, oamenii gurii, scotocind prin dulapurile cu haine si prin selarii, nu puneau nici un pret pe acele nimicuri dupa care se omorau selarii sau croitor ii. Dornici sa le duca nevestelor lor bunatati de-ale gurii daruite de monsenior ul, i vedeai repezindu-se bucurosi la chiselele si clondirele glorios pecetluite cu armele printului. Domnul de Beaufort sfrsi prin a-si da chiar si caii si fnul d in sure. Facu mai bine de treizeci de fericiti cu vasele de la bucatarie si pest e trei sute cu ceea ce avea n pivnita. Pe deasupra, toti acesti oameni plecau cu n credintarea ca domnul de Beaufort si mprastie astfel avutul deoarece stia ca va ga si noi comori ascunse sub corturile arabe. Toti si spuneau, jefuindu-i casa, ca r egele l trimitea la Djidgelli pentru a-si reface averea pierduta; ca bogatiile Af ricii vor fi mpartite pe din doua ntre amiral si regele Frantei; ca aceste bogatii erau formate din mine de diamante si de alte pietre pretioase; minelor de argin t sau de aur din muntii Atlas nu li se facea nici macar cinstea de a fi amintite . n afara de minele ce vor fi exploatate, lucru ce nu se va ntmpla dect dupa campani e, mai era prada facuta de armata. Domnul de Beaufort va pune mna pe tot ceea ce bogatii hoti de mare rapisera crestinatatii dupa batalia de la Lepante. Numarul milioanelor nici nu mai putea fi socotit. Asa ca, la ce bun sa mai pastreze nist e biete lucruri din viata lui din trecut cel care pornea n cautarea unor comori n epretuite? Sau, la fel, pentru ce sa fie crutat bunul unui om care se cruta el ns usi att de putin? Iata care era situatia. Athos, cu privirea lui iscoditoare, si d adu seama de acest lucru de la prima aruncatura de ochi. l gasi pe amiralul Frant ei putin cam ametit, caci tocmai se ridicase de la masa, o masa de cincizeci de tacmuri, unde se bause mult pentru izbnda expeditiei; unde, la sfrsit, resturile fu sesera lasate valetilor, iar farfuriile goale celor curiosi. Printul se mbatase l a vederea ruinei si totodata a popularitatii lui. Bause vinul sau vechi n cinstea viitorului sau vin nou. Cnd l vazu pe Athos cu Raoul, striga: - Iata aghiotantul meu, care a sosit, n sfrsit! Vino ncoace, conte! Vino ncoace, vic onte! Athos cauta un loc de trecere printre gramezile de rufarie si de vase mprastiate. - Ah, da, calca peste ele, conte ? l ncuraja ducele. Si-i oferi un pahar plin lui Athos. Acesta-l primi. Raoul nsa abia si muie buzele. - Iata bagajul pe care ti-l dau n grija ? i spuse printul lui Raoul. L-am pregatit din vreme, bizuindu-ma pe dumneata. Vei porni naintea mea pna la Antibes. - Da, monseniore. - Iata ordinul. Si domnul de Beaufort i dadu lui Bragelonne ordinul. - Cunosti marea? l ntreba apoi. - Da, monseniore, am calatorit adesea mpreuna cu domnul print de Cond. - Bine. Toate corabiile, toate barcile de acolo ma vor astepta ca sa-mi formeze escorta si sa-mi care proviziile. Trebuie ca armata sa se poata mbarca peste cinc isprezece zile cel mai trziu. - Asa se va face, monseniore. - Acest ordin ti da dreptul sa te duci si sa cercetezi n toate insulele de lnga coa sta; acolo vei face nrolarile si vei trnge proviziile pe care le vei crede de treb uinta, n numele meu. - Da, domnule duce. - Si ntruct esti un om srguincios, ntruct vei lucra mult, vei cheltui si multi bani. - Sper ca nu, monseniore. - Eu sper ca da. Vistiernicul meu a pregatit bonuri de cte o mie de livre, platib ile n orasele din sud. Ti se vor da o suta de bucati. Asa, draga viconte. Athos l ntrerupse pe print: - Pastrati-va banii, monseniore; razboiul la arabi se face cu aur, dar si cu plu mb. - Eu vreau sa ncerc contrariul ? raspunse ducele ? si apoi cunosti ideile mele as upra acestei expeditii: mult zgomot, mult foc, iar eu voi disparea, daca va fi n

evoie, n fum. Vorbind astfel, domnul de Beaufort ar fi voit ca toti sa izbucneasca n rs; dar cu Athos si Raoul n-o nimerise. si dadu seama de asta numaidect. - Ah ? zise el cu egoismul curtenitor al rangului si al vrstei lui ? dumneavoastr a sunteti niste oameni pe care nu trebuie sa-i vezi ndata dupa masa; sunteti trej i, reci si nsetati, pe cnd eu ma clatin, sunt numai foc, numai vin; nu, sa ma ia d racul, am sa te vad totdeauna postind, viconte; iar dumneata, conte, daca vei co ntinua asa, n-am sa te mai vad niciodata. Spunea acestea strngndu-i mna lui Athos, care i raspunse, zmbind: - Monseniore, nu va bucurati prea mult ca aveti attia bani. Va prezic ca, ntr-o lu na, veti ramne amutit, teapan si rece n fata cufarului dumneavoastra si atunci, avn du-l pe Raoul alaturi, veti fi surprins sa-l vedeti vesel, nflacarat si generos, fiindca va putea sa va dea el niste scuzi noi. - Dumnezeu sa te auda! striga ducele ncntat. Rami cu mine, conte. - Nu, plec cu Raoul; misiunea pe care i-o dati nu e placuta si-i anevoioasa. Sin gur, i va fi foarte greu s-o duca la ndeplinire. N-ati bagat de seama, monseniore, ca i-ati dat o comanda de prim ordin? - Ei, as! - Si nca n marina! - Ai dreptate. Dar un om ca el nu duce oare la bun sfrsit tot ceea ce-si pune n gnd ? - Monseniore, nu veti gasi nicaieri atta zel si ntelepciune, atta adevarata bravura ca la Raoul; dar daca mbarcarea nu se va putea face la timp, veti avea ceea ce m eritati. - Iata-l ca ma cearta! - Monseniore, pentru a aproviziona o flota, pentru a strnge o flotila, pentru a nr ola o garnizoana maritima, i-ar trebui un an unui amiral. Raoul nu e dect capitan de cavalerie si-i dati doar cincisprezece zile. - ti spun ca se va descurca. - Nici nu ma ndoiesc; dar l voi ajuta si eu. - Ma bizui pe dumneata si vreau sa cred ca, odata ajunsi la Toulon, n-ai sa-l la si sa plece singur. - Oh! facu Athos clatinnd din cap. - Rabdare! Rabdare! - Monseniore, lasati-ne sa plecam. - Duceti-va si norocul meu sa va nsoteasca! - Adio, monseniore si fie ca norocul vostru sa va nsoteasca de asemenea! - Iata o expeditie care ncepe bine ? zise apoi Athos catre fiul sau. Nici merinde , nici oameni, nici tunuri! Ce-ai sa faci asa? - Eh ? murmura Raoul ? daca toti vor face acolo ceea ce voi face cu, nu va mai f i nevoie de nici o hrana! - Domnule ? i raspunse cu asprime Athos ? nu fi nedrept si nesocotit n egoismul sa u n durerea dumitale, cum vrei sa-i spui. Daca pleci n acest razboi cu gndul de a m uri acolo, nu mai ai nevoie de nimeni si nu mai merita osteneala sa fii recomand at domnului de Beaufort. Daca nsa rami lnga printul comandant, daca primesti raspun derea unei nsarcinari n armata, atunci nu mai e vorba numai de domnia ta, ci e vor ba de toti acei soldati care, ca si tine, au un suflet si un trup, care si vor pln ge patria si vor ndura toate mizeriile soartei omenesti. Afla, Raoul, ca ofiterul e un calauzitor tot att de necesar ca si un preot si ca trebuie sa fie mai milos tiv dect un preot. - Domnule, stiam asta si asa am procedat pna acum; as mai fi facut-o si de-acum nc olo... dar... - Uiti apoi ca esti fiul unei tari mndre de gloria ei militara; du-te si mori, da ca vrei, dar nu muri fara onoare si fara folos pentru Franta. Haide, Raoul, nu t e ntrista din cauza cuvintelor mele; te iubesc si vreau sa fii desavrsit. - Ascult mustrarile domniei tale, domnule ? rosti tnarul cu blndete ? si ele ma us ureaza, caci mi dovedesc ca cineva ma iubeste nca. - Si acum sa mergem, Raoul. Timpul e att de frumos, cerul att de senin, cerul aces ta pe care-l vom avea mereu deasupra capetelor noastre, pe care-l vei vedea si m ai senin nca la Djidgelli si care ti va vorbi acolo de mine, asa cum mi vorbeste mi

e aici de Dumnezeu. Dupa ce se ntelesesera asupra acestui punct, cei doi gentilomi discutara despre n azdravaniile ducelui, trasera concluzia ca Franta nu va putea fi slujita ntr-un c hip multumitor prin alcatuirea si desfasurarea expeditiei si, rezumnd aceasta pol itica prin cuvntul vanitate, pornira la drum spre a se supune mai mult vointei lo r dect destinului. Jertfa era mplinita. Capitolul XXXIV Tipsia de argint

Calatoria fu placuta. Athos si fiul sau strabatura toata Franta, facnd cte cincisp rezece leghe pe zi, uneori si mai mult, dupa cum amaraciunea lui Raoul i ndemna sa grabeasca pasul. Ajunsera dupa cincisprezece zile la Toulon si-i pierdura cu to tul urmele lui d'Artagnan la Antibes. Se vede treaba ca muschetarul voise sa nu fie recunoscut de nimeni prin aceste locuri, caci Athos, dupa lamuririle pe care le culese, ajunse la ncredintarea ca oamenii l vazusera pe calaretul descris de e l lasnd caii si lund o trasura bine nchisa, dupa ce trecuse dincolo de Avignon. Raoul era deznadajduit ca nu-l putea ntlni pe d'Artagnan; inima lui ntristata simte a nevoia sa-si ia ramas bun si sa primeasca mngierea inimii de otel a celuilalt. A thos stia din experienta ca d'Artagnan devenea de nepatruns atunci cnd pornea la o treaba serioasa, fie n interesul lui, fie pentru serviciul regelui. Se temea ch iar sa nu-si jigneasca prietenul sau sa nu-i faca vreo ncurcatura ntrebnd prea mult despre el. Totusi, cnd Raoul ncepu sa njghebeze flotila, strngnd cutere si barcazuri pentru a le trimite la Toulon, unul din pescari i spuse contelui ca barca lui se afla n reparatie dupa o calatorie facuta la cererea unui gentilom ce parea foart e grabit sa se mbarce. Athos, creznd ca acest om mintea cu scopul de a scapa de co rvoada si a ramne sa cstige mai multi bani cu pescuitul dupa ce tovarasii lui vor fi plecat, starui sa capete amanunte. Pescarul i spuse atunci ca, mai nainte cu vr eo sase zile, un om venise sa-i nchirieze barca, ntr-o noapte, pentru a se duce pna la insula Saint-Honorat. Se ntelesesera asupra pretului; nsa gentilomul avea un c os mare, de trasura, pe care tinea sa-l urce cu tot dinadinsul n barca, n pofida g reutatilor de tot felul pe care le ridica aceasta treaba. Pescarul voise sa se l ase pagubas. Atrasese chiar atentia asupra primejdiei ce-i pastea, dar codirile lui nu facura dect sa-i atraga un mare numar de bastoane pe spinare din partea ac elui gentilom, care lovea de istov si fara sa se mai opreasca. Ciorovaindu-se as tfel, pescarul se plnse starostelui naierilor din An-tibes, care si faceau dreptat e ntre ei si se ajutau unii pe altii; dar gentilomul scoase atunci un petic de hrt ie, la vederea caruia starostele, plecndu-se pna la pamnt, l ndupleca pe pescar sa se supuna, mustrndu-l chiar ca se aratase ndaratnic. Si astfel fusese nevoit sa ncarc e totul si sa plece pe mare. - Dar toate astea ? zise Athos ? nu dovedesc cum ti-ai stricat barca. - Sa vedeti cum. Ma ndreptam spre Saint-Honorat, asa cum mi poruncise acel gentilo m; dar el si schimba gndul, pretinznd ca n-am sa pot trece prin partea de miazazi a manastirii. - Si de ce nu? - Pentru ca, domnule, acolo, n fata turnului patrat al Benedictinilor, n partea de miazazi, se afla un banc de nisip, asa-numit al Calugarilor. - O stnca? ntreba Athos. - Ce se ridica pna aproape de suprafata apei, facnd trecerea primejdioasa, dar pe unde eu m-am strecurat de o mie de ori; gentilomul nsa mi-a poruncit sa-l las la Sfnta Margareta. - Ei bine? - Ei bine, domnule ? striga pescarul cu accentul lui provensal ? ori esti marina r, ori nu esti; ori ti cunosti rostul, ori nu esti dect o rma de apa dulce. M-am nca patnat sa nu merg mai departe. Gentilomul m-a apucat atunci de gt si mi-a spus ver de n fata ca are sa ma sugrume. Ajutorul meu, auzind asta, a pus mna pe un topor, iar eu la fel. Aveam de gnd sa ne razbunam pentru ceea ce patisem mai nainte. Dar gentilomul si scoase spada cu o iuteala att de mare, ca nici eu, nici omul meu nu

ne puturam apropia de el. Eram gata sa arunc toporul n capul lui si aveam tot dre ptul s-o fac, nu-i asa, domnule, caci un marinar e stapn pe puntea lui cum e burg hezul la el acasa. Ma pregateam, zic, sa-i crap teasta n doua gentilomului, ca sa ma apar, cnd deodata, ma credeti sau nu, cosul acela de trasura se deschise nu s tiu cum si din el iesi un fel de stafie, cu un coif negru pe cap, cu o masca nea gra pe fata, ceva a carui vedere te ngrozea si care ncepu sa ne ameninte cu pumnul . - Cine era? ntreba Athos. - Era dracul nsusi, domnule, caci gentilomul, foarte voios, striga de ndata ce-l z ari: "Ah, multumesc, monseniore!" - Ciudat! murmura contele privind catre Raoul. - Si ce-ai facut atunci? l ntreba acesta pe pescar. - Va dati seama, domnule, ca doi bieti oameni ca noi nu se puteau masura cu doi gentilomi, daramite sa te pui cu dracul; ah, ce sa mai vorbim! Ne nteleseram din ochi, eu si tovarasul meu, si, dintr-o saritura, furam n apa; ne aflam la sapte s au opt sute de picioare de coasta. - Si pe urma? - Pe urma, domnule, cum sufla un vnticel dinspre apus, barca fu mpinsa catre coast a si se ntepeni n nisipurile din jurul Sfintei Margareta. - Oh!... Si cei doi calatori? - Eh, nu le purtati de grija! Iata cea mai buna dovad[ ca unul era dracul n perso ana si ca-l ocrotea pe celalalt. Caci, dupa ce ne-am ntors la barca, notnd, n loc sa -i gasim pe blestematii aceia zdrobiti de stnca, n-am mai gasit nimic, nici macar cosul trasurii aceleia. - Ciudat! Ciudat! repeta contele. Dar, dupa aceea, ce-ati mai facut, prietene? - M-am plns guvernatorului insulei Sfnta Margareta, care mi-a vrt pumnul sub nas, sp unndu-mi ca, daca-i voi mai ndruga astfel de baliverne, o sa ma snopeasca n bice. - Guvernatorul? - Da, domnule. Si unde mai pui ca barca fusese stricata, stricata rau, caci se l ovise cu botul n stnca Sfintei Margareta, iar calafatarul mi-a cerut o suta douaze ci de livre ca sa mi-o repare. - Prea bine ? zise Raoul ? vei fi scutit de serviciu. Du-te. - Sa mergem la Sfnta Margareta, vrei? l ntreba apoi Athos pe Bragelonne. - Da, domnule; trebuie sa lamurim lucrurile acolo, ntruct mi se pare ca omul acest a nu ne-a spus adevarul. - Si mie mi se pare la fel, Raoul. Povestea asta cu gentilomul mascat si cu tras ura disparuta pare sa ascunda mai degraba ticalosia pe care vulpoiul asta o va f i faptuit asupra calatorului, n mijlocul marii, spre a-l pedepsi ca-l luase cu si la, pe el si barca lui. - Aceeasi banuiala o am si eu si ma gndesc ca n trasura se aflau mai degraba lucru ri de pret dect un om oarecare. - Vom descurca noi asta, Raoul. Oricum, gentilomul acela seamana cu d'Artagnan; l recunosc dupa cum s-a purtat. Din pacate, nu mai suntem tinerii nenvinsi de alta -data. Cine stie daca toporul sau ranga acestui hot de mare n-a izbutit sa faca ceea ce spadele cele mai dibace din Europa, gloantele si ghiulele n-au putut sa faca timp de patruzeci de ani! n aceeasi zi, pornira spre Sfnta Margareta pe puntea unei goelete chemate de la To ulon prin ordin. Impresia pe care o avura punnd piciorul pe pamnt fu una dintre ce le mai placute. Insula era plina de flori si de roade; ea i slujea de livada guve rnatorului, n partea cultivata. Portocalii, rodiile si smochinii se ncovoiau sub g reutatea rodului lor de aur si azur. De jur mprejurul acestei livezi, n partea nec ultivata, potrnichile rosii alergau n stoluri prin mara-cinisuri si prin tufisuril e de ienupar si, la fiecare pas pe care Raoul si contele l faceau, cte un iepure s periat sarea din brazdele de maghiran si din balarii, pentru a se ascunde n vizui na lui. ncolo, aceasta preafericita insula era nelocuita. Cu suprafata neteda, ne avnd dect un golfulet unde trageau barcile, ea slujea contrabandistilor ca loc und e si ascundeau prazile, n ntelegere cu guvernatorul, care le mpartea cu ei, cu condi tia ca hotii sa nu se atinga de vnat si de belsugul gradinilor. Pe baza acestei nt elegeri, guvernatorul se multumea cu o garnizoana de opt oameni spre a-si apara fortareata, n care mucezeau douasprezece tunuri. Guvernatorul acesta era deci un

arendas fericit, ce recolta smochine, por-tocale, vinuri si uleiuri, strngnd grame zi de lami si de chitre sub soarele cetatii sale. Fortareata, nconjurata de un san t adnc ? singura ei aparare ? si ridica n sus, ca trei capete, cele trei turnulete, legate ntre ele prin platforme napadite de muschi verde. Athos si Raoul dadura ctva timp trcoale ngraditurilor livezii, fara sa gaseasca pe nimeni care sa-i introduca la guvernator. n cele din urma intrara n gradina. Era n ceasul cel mai fierbinte al zilei, cnd totul se ascunde sub pietre sau sub ierbur i. Cerul si desfacea aripile sale de foc, nabusind orice zgomot, izgonind orice vi etate. Potrnichile sub tufele de ienuperi, mustele sub umbra frunzelor, dormeau nt ocmai ca si talazurile sub soare. Athos zari n gradina, ntre al doilea si al treil ea tarc, un soldat ce ducea pe cap un fel de cos ncarcat cu de-ale mncarii. Omul s e ntoarse foarte curnd, de asta data fara cos si disparu pe usa unei gherete. Atho s ntelese ca acest om dusese de mncare cuiva si ca, dupa ce-si facuse datoria, se pregatea sa mannce si el. Deodata se auzi strigat si, ridicnd fata, zari ntre zabre lele unei ferestre ceva alb, ca o mna care se misca si ceva stralucitor, ca o arm a n care se rasfrngeau razele soarelui. Si, nainte de a-si da seama de ceea ce vazu se, o dra luminoasa, nsotita de un suierat ce brazda vazduhul, l facu sa-si ntoarca atentia de la donjon la pamnt. Un al doilea zgomot surd se auzi n sant si Raoul al erga sa ridice de jos o tipsie de argint ce se rostogolise pe nisipul uscat. Mna care aruncase acea tipsie le facu un semn celor doi gentilomi, apoi disparu. Atu nci Athos si Raoul se apropiara unul de altul si ncepura sa cerceteze cu luare-am inte tipsia plina de praf. Pe fundul ei descifrara cteva cuvinte, zgriate acolo cu vrful unui cutit: "Sunt ? glasuia inscriptia ? fratele regelui Frantei, azi ntemnitat, mine nebun. G entilomi francezi, rugati-va lui Dumnezeu pentru sufletul si mintile odraslei st apnilor vostri!" Athos scapa din mna tipsia, n timp ce Raoul ncerca sa patrunda ntelesul misterios al acestor cuvinte lugubre. n aceeasi clipa, un strigat se facu auzit n vrful turnulu i. Raoul, iute ca fulgerul, si feri capul n jos, silindu-l pe tatal sau sa se plec e si el. Teava unei muschete scnteia n bataia soarelui pe creasta zidului. Un fum alb tsni ca un smoc de fulgi din gura muschetei si un glonte se zdrobi ntr-o piatr a, la sase schioape de cei doi gentilomi. O a doua muscheta aparu sus, cu teava n dreptata catre ei. - Ei dracie! striga Athos. Omorti oamenii aici? Dati-va jos, lasilor ce sunteti! - Da, coborti ndata de-acolo! adauga Raoul mnios, aratnd cu pumnul spre cetate. Unul dintre cei doi tragatori, acela care se pregatea sa traga un nou foc de mus cheta, raspunse la aceste strigate printr-o exclamatie de surprindere si cum tov arasul lui voia sa duca treaba mai departe si tocmai si ridica muscheta ncarcata d in nou, cel care strigase mpinse flinta ntr-o parte si glontele zbura n aer. Athos si Raoul, vaznd ca cei doi disparura de pe zid, crezura ca au sa vina la ei si asteptara nemiscati sa-i vada ivindu-se. Dar nu trecura nici cinci minute si un rapait scurt de toba i chema pe cei opt soldati ai garnizoanei, care aparura n partea cealalta a santului, cu flintele n pozitie de tragere. n fruntea acestor o ameni se afla un ofiter, n care vicontele de Bragelonne l recunoscu pe cel ce tras ese primul glonte de muscheta. Acest ofiter le ordona soldatilor sa se pregateas ca de tragere. - Vom fi mpuscati! striga Raoul. Sa tragem spadele, altceva n-avem de facut si sa sarim peste sant. Vom ucide fiecare macar cte unul dintre acesti nemernici, dupa ce muschetele lor se vor goli. Si Raoul, nsotindu-si glasul prin gest, sari, urmat de Athos, cnd o voce cunoscuta rasuna la spatele lor. - Athos! Raoul! striga aceasta voce. - D'Artagnan! raspunsera cei doi gentilomi. - Armele jos, la dracu! striga capitanul catre soldati. Eram sigur de ceea ce sp uneam! Soldatii si lasara pustile jos de la umar. - Ce se ntmpla cu noi? ntreba Athos. Cum, suntem mpuscati fara sa ni se dea macar de veste?

- Eu nsumi eram sa va mpusc adineauri ? raspunse d'Artagnan ? si daca guvernatorul nu v-a nimerit, eu v-as fi nimerit, dragi prieteni. Noroc ca am luat obiceiul d e a ochi mult nainte de a trage! Mi se parea ca va recunosc. Ah, scumpii mei prie teni, ce noroc! Si d'Artagnan si sterse fruntea, caci alergase repede, iar tulburarea lui nu era o prefacatorie. - Cum ? zise contele ? domnul acesta care a tras asupra noastra e guvernatorul f ortaretei? - El nsusi. - Si de ce voia sa ne ucida? Ce i-am facut noi? - La dracu! Ati primit obiectul pe care l-a aruncat detinutul. - Asta-i adevarat. - Tipsia aceea... Detinutul a scris ceva pe ea, nu-i asa? - Da. - Eram sigur. Ah, Doamne! Si d'Artagnan, cu toate semnele unei nelinisti ucigatoare, lua tipsia pentru a c iti inscriptia. Dupa ce o citi, se facu alb ca varul. - O, Doamne! repeta el. Tacere! Iata ca vine guvernatorul. - Si ce-o sa ne faca? Avem noi vreo vina? - Asadar, e adevarat? murmura Athos cu jumatate de gura. Asadar, e adevarat ce s crie acolo? - Tacere, va spun, tacere! Daca s-ar afla ca stiti sa cititi sau daca s-ar banui ca ati nteles, ct va iubesc eu de mult, scumpi prieteni, de mi-as da viata pentru voi... dar... - Dar?... facura Athos si Raoul. - Dar nu v-as putea scapa de la nchisoarea pe viata, chiar daca v-as scapa de la moarte. Tacere, deci si iar tacere! Guvernatorul se apropie, trecnd santul pe un podet de scnduri. - Ei bine ? i se adresa el lui d'Artagnan ? ce te opreste? - Sunteti spanioli, nu cunoasteti nici o iota frantuzeste ? le spuse celor doi p rieteni repede, n soapta, capitanul. Apoi, raspunzndu-i guvernatorului: Ei bine, am avut dreptate; acesti domni sunt d oi capitani spanioli pe care i-am cunoscut la Ypres, anul trecut... Nu stiu o bo aba frantuzeste. - Asa! facu guvernatorul cu luare-aminte. Si dadu sa citeasca inscriptia de pe tipsie. D'Artagnan nsa i-o smulse din mna si razui literele cu vrful spadei sale. - Hei ? striga guvernatorul ? ce faci? N-am voie sa citesc? - E un secret de stat ? raspunse d'Artagnan sec ? si ntruct stii foarte bine cum s una ordinul regelui, ca oricine l va patrunde va fi pedepsit cu moartea, n-am dect sa te las, daca vrei, sa citesti, nsa ndata dupa aceea voi pune sa fii mpuscat. n timpul acestui schimb de cuvinte, pe jumatate serios, pe jumatate n gluma, Athos si Raoul pastrara o tacere de gheata. - Dar nu se poate ? zise guvernatorul ? ca acesti domni sa nu nteleaga macar cteva cuvinte. - N-avea grija! Chiar daca ar ntelege ce se vorbeste, n-ar putea citi ceea ce e s cris. N-ar citi nici chiar n spaniola. Nu uita ca un nobil spaniol nu trebuie sa stie niciodata sa citeasca. Aceasta explicatie ar fi trebuit sa-l lamureasca pe guvernator; totusi nu se dad u batut. - Pofteste-i pe acesti domni n fort ? zise el. - Tocmai asta voiam sa-ti propun si eu ? raspunse d'Artagnan. Adevarul este ca el se gndea la cu totul altceva si ca ar fi vrut sa-si vada prie tenii la o suta de leghe de acolo. Dar, deocamdata, n-avea ncotro. Le adresa, n sp aniola, celor doi gentilomi o invitatie, pe care acestia o primira. Se ndreptara cu totii spre intrarea n fort si, incidentul odata nchis, cei opt soldati se rentoa rsera la dulcea lor tihna, tulburata o clipa de aceasta ntmplare nemaipomenita.

Capitolul XXXV

ntemnitat si temniceri

Dupa ce intrara n fort si n timp ce guvernatorul facea unele pregatiri spre a-si p rimi oaspetii, Athos zise: - Uite ce-i, vreau un cuvnt de lamurire, acum cnd suntem numai noi. - Nimic mai simplu ? raspunse muschetarul. Am adus n insula un detinut pe care re gele vrea sa nu-l vada nimeni; apoi ati sosit voi si el v-a aruncat ceva printre zabrelele de la fereastra; eu luam masa la guvernator, asa ca am vazut cum v-a aruncat acel obiect si cum Raoul l-a ridicat de jos. Nu-mi trebuie mult ca sa nte leg, deci am nteles si am crezut ca sunteti vorbiti cu detinutul meu. Atunci... - Atunci ai dat ordin sa fim mpuscati. - Pe legea mea, asa este; dar daca am sarit cel dinti sa pun mna pe muscheta, am f ost, din fericire, ultimul care va lua la ochi. - Daca m-ai fi ucis, d'Artagnan, as fi avut fericirea sa mor pentru casa regala a Frantei; si e o mare cinste pentru cineva sa fie ucis de mna ta, care esti cel mai nobil si cel mai devotat aparator al coroanei. - Doamne, Athos, dar ce tot spui tu de casa regala? se blbi d'Artagnan. Cum, tu, c onte, un barbat ntelept si cu mintea ntreaga, crezi n prostiile astea scrise de un smintit? - Cred, da. - Cu att mai mult, draga cavalere, cu ct ai primit ordin sa ucizi pe cei care ar c rede n ele ? adauga Raoul. - Asta ? raspunse capitanul de muschetari ? din pricina ca orice defaimare, chia r daca e absurda, poate fi luata foarte usor drept buna de catre multime. - Nu, d'Artagnan ? zise Athos cu blndete ? adevarul este ca regele nu vrea ca tai na familiei lui sa ajunga la urechile poporului si astfel calaii fiului lui Ludo vic al XIII-lea sa fie nvinuiti de ticalosie. - Haide, haide, nu spune asemenea copilarii, Athos, caci ma faci sa nu te mai so cot un om n toata firea. De altfel, lamureste-ma, cum s-ar putea ca Ludovic al XI II-lea sa aiba un fiu n insula Sfnta Margareta? - Un fiu pe care tu l-ai adus aici, mascat, n barca unui pescar, de ce nu? zise A thos. D'Artagnan tresari. - Ah, ah! facu el. De unde stii ca o barca de pescar...? - Te-a adus la Sfnta Margareta, mpreuna cu trasura n care era nchis detinutul, cu de tinutul caruia i spuneai monseniore? Ei bine, stiu ? raspunse contele. D'Artagnan si musca mustata. - Sa zicem ? rosti el ? ca am venit aici cu o barca si cu o trasura n care se afl a un detinut mascat; asta nu dovedeste nsa ca detinutul ar fi un print... un prin t din casa regala a Frantei. - Oh, ntreaba-l asta pe Aramis! raspunse Athos cu raceala. - Pe Aramis? exclama muschetarul surprins. L-ai vazut pe Aramis? - Dupa nfrngerea de la Vaux, da; l-am vazut pe Aramis fugind, urmarit, pierdut si el mi-a povestit destul ca sa cred n jeluirea scrisa de acest nenorocit pe fundul tipsiei sale de argint. D'Artagnan si lasa capul n jos, mpovarat. - Iata ? zise el ? cum se joaca Dumnezeu cu ceea ce oamenii numesc ntelepciunea l or! Strasnica taina e aceea careia douasprezece sau cincisprezece persoane i cuno sc dedesubturile!... Athos, blestemata fie ntmplarea care te-a pus fata n fata cu m ine n aceasta afacere! Caci acum... - Ei bine ? l ntrerupse Athos, cu severitatea lui prieteneasca ? taina ta e acum d ezvaluita fiindca o cunosc si eu? Dar n-am cunoscut eu, oare, altele si mai grel e n viata mea? Adu-ti aminte, dragul meu. - N-ai cunoscut niciodata una att de primejdioasa ? raspunse d'Artagnan cu ndurera re. Ma urmareste un gnd sinistru: ca toti cei care se vor fi atins de aceasta tai

na vor muri si vor muri rau. - Faca-se voia lui Dumnezeu, d'Artagnan! Dar iata ca vine guvernatorul tau. D'Artagnan si prietenii lui si reluara numaidect rolurile lor. Guvernatorul acesta, banuitor si aspru, era cu d'Artagnan de o politete ce merge a pna la slugarnicie. Se multumi sa fie dragut cu cei doi calatori, dar sa nu-i s labeasca din ochi. Athos si Raoul observara ca el ncerca adesea sa-i ncurce cu cte o ntrebare sau sa-i ia prin surprindere; dar ei nu se lasau prinsi. Cele ce spuse se d'Artagnan puteau sa para deci adevarate, chiar daca guvernatorul nu credea a sta. Iesira de la masa pentru a se duce sa se odihneasca. - Cum se numeste omul acesta? l ntreba Athos pe d'Artagnan, n spaniola. Are o nfatis are care nu-mi place de loc. - De Saint-Mars ? raspunse capitanul. - El va fi deci temnicerul tnarului print? - Eh, cine stie? Iata-ma la Sfnta Margareta poate pentru totdeauna. - Haidade! Tu? - Draga prietene, sunt n situatia omului care a gasit o comoara n mijlocul unui pu stiu. Ar vrea s-o ridice, dar nu poate; ar vrea s-o lase, dar nu ndrazneste. Rege le nu ma va mai chema de aici, temndu-se ca un altul va fi un paznic mai putin bu n dect mine; si totusi i pare rau ca nu ma mai are lnga el, stiind ca nimeni nu-l v a sluji mai bine ca mine. La urma urmei, fie cum o vrea Dumnezeu! - Dar ? zise Raoul ? tocmai pentru ca nimic nu e sigur, sederea dumitale aici e vremelnica, astfel ca te vei rentoarce la Paris. - ntreaba-i, te rog, pe acesti domni pentru ce au venit la Sfnta Margareta? i ntreru pse Saint-Mars. - Au venit stiind ca la Saint-Honorat e o manastire de benedictini, pe care voia u sa o vada si ca n Sfnta Margareta e vnat bun. - La dispozitia lor ? raspunse Saint-Mars ? ca si a dumitale. D'Artagnan i multumi. - Si cnd pleaca? mai ntreba guvernatorul. - Mine ? raspunse d'Artagnan. Domnul de Saint-Mars se duse sa-si faca rondul, lasndu-l pe d'Artagnan singur cu cei doi presupusi spanioli. - Oh ? ofta muschetarul ? iata o viata si o societate care nu-mi convin ctusi de putin! Eu i poruncesc acestui om, el nsa ma stnjeneste al dracului!... Haide, venit i sa vnam ctiva iepuri? Plimbarea va fi frumoasa si nu prea obositoare. Insula n-a re dect o leghe si jumatate n lungime si o jumatate de leghe n latime. Un adevarat parc. Sa ne distram. - Mergem unde vrei tu, d'Artagnan, dar nu ca sa petrecem, ci ca sa vorbim n voie. D'Artagnan i facu semn unui soldat; acesta ntelese, aduse cte o pusca de vnatoare pe ntru fiecare gentilom, apoi intra din nou n fort. - Si acum ? zise muschetarul ? raspundeti-mi, rogu-va, la ntrebarea pe care v-o p usese acest hain Saint-Mars: de ce-ati venit n insulele Lerens? - Ca sa-ti spunem adio. - Sa-mi spuneti adio? Cum asa? Raoul pleaca? - Da. - Cu domnul de Beaufort, fac prinsoare! - Cu domnul de Beaufort. Oh, tu ghicesti totdeauna, draga prietene! - Obisnuinta, de... n timp ce ntre cei doi prieteni se lega aceasta convorbire, Raoul, cu capul greu, cu inima ncarcata, se asezase pe niste stnci acoperite de muschi, cu muscheta pe g enunchi si, privind marea, privind cerul, ascultnd glasul sufletului sau, i lasa p e cei doi vnatori sa se ndeparteze ncetul cu ncetul. D'Artagnan baga de seama ca tnar ul ramasese n urma. - E tot mhnit, nu-i asa? l ntreba el pe Athos. - De moarte. - Oh, cred ca exagerezi! Raoul e un om calit. Toate inimile nobile ca a lui au u n al doilea nvelis, care le apara ca o carapace. Daca primul nvelis sngereaza, al d oilea rezista. - Nu ? raspunse Athos. Raoul are sa moara. - Ei, drace! facu d'Artagnan, posomorndu-se deodata. Nu mai adauga nimic la aceas

ta exclamatie. Apoi, dupa o clipa: De ce-l lasi sa plece? - Fiindca asta e dorinta lui. - Si de ce nu te duci cu el? - Fiindca nu vreau sa-l vad murind. D'Artagnan si privi prietenul n ochi. - Tu stii un lucru ? relua contele, sprijinindu-se de bratul capitanului ? tu st ii ca, n viata mea, de putine ori mi-a fost teama de ceva. Ei bine, acum ma roade o teama necurmata, apriga, de nendurat; mi-e teama ca va veni o zi cnd voi tine c adavrul acestui copil n bratele mele. - Oh! murmura d'Artagnan. Oh! - Are sa moara, stiu, sunt ncredintat de asta; si nu vreau sa-l vad murind. - Cum, Athos, vii sa stai n fata celui mai viteaz om pe care spui ca l-ai cunoscu t vreodata, a lui d'Artagnan al tau, a acestui om fara seaman, cum l numeai altad ata, si-i marturisesti, ncrucisndu-ti bratele la piept, ca te temi sa nu-l vezi pe fiul tau mort, tu care ai vazut tot ce se poate vedea pe lumea asta? Ei bine, p entru ce ti-e teama de asa ceva , Athos? Omul, pe acest pamnt, trebuie sa se aste pte la orice, sa nfrunte totul. - Asculta, prietene: dupa ce mi-am risipit puterile pe pamntul acesta de care-mi vorbesti tu, n-am mai pastrat dect doua credinte: aceea a vietii, cu prieteniile mele, cu datoria mea de parinte si aceea a vesniciei, cu dragostea si cu respect ul de Dumnezeu. Acum simt n mine, ca o revelatie, ca daca Dumnezeu va hotar ca pri etenul meu sau fiul meu sa-si dea ultima suflare n fata mea... Oh, nici nu vreau sa-ti vorbesc despre asta, d'Artagnan! - Spune! Spune! - ndur totul cu tarie, afara de moartea celor pe care-i iubesc. E singurul lucru fara tamaduire. Cel care moare cstiga, cel care vede murind pierde. Da. Uite: a s ti ca nu-l voi mai ntlni niciodata, niciodata pe pamnt, pe acela a carui vedere mi f acea bucurie, a sti ca nicaieri nu se mai afla d'Artagnan, ca nicaieri nu se mai afla Raoul, oh... Sunt batrn, ma vezi, nu mai am curaj, l rog pe Dumnezeu sa ma c rute n slabiciunea mea; dar daca m-ar lovi n fata si n chipul acesta, ei bine, l-as blestema. Un gentilom crestin nu trebuie sa-si blesteme Dumnezeul, d'Artagnan; e destul ca si-a blestemat un rege! - Hm!... facu d'Artagnan, rascolit de aceasta cruda furtuna a durerilor. - D'Artagnan prietene, tu care-l iubesti pe Raoul, priveste-l ? adauga Athos, ar atnd spre fiul sau ? priveste tristetea aceea care nu-l mai paraseste nici o clip a. Cunosti ceva mai ngrozitor dect sa iei parte, clipa cu clipa, la agonia nesfrsit a a acestei biete inimi? - Lasa-ma sa-i vorbesc, Athos. Cine stie! - ncearca; am nsa ncredintarea ca nu vei izbuti. - Nu voi cauta sa-l consolez; l voi ajuta. - Tu? - Fara ndoiala. E oare pentru prima data cnd o femeie se va fi dezmeticit n necredi nta ei? Ma duc la el, ti spun. Athos clatina din cap si-si continua plimbarea singur. D'Artagnan, taindu-si dru m prin maracinisuri, se apropie de Raoul si-i ntinse mna. - Ei bine ? i spuse el ? vrei sa-mi vorbesti ceva? - Ti-as cere sa-mi faci un serviciu ? raspunse Bragelonne. - Care? - Te vei rentoarce ntr-o zi n Franta, da? - Asa sper. - E bine sa scriu domnisoarei de La Vallire? - Nu, nu e bine. - Am sa-i spun attea totusi! - Atunci vino cu mine acolo si spune-i-le. - Niciodata! - Daca-i asa, crezi ca o scrisoare va face mai mult dect ceea ce nu pot face cuvi ntele tale? - Ai dreptate. - l iubeste pe rege ? rosti fara mila d'Artagnan. E o fata cinstita. Raoul tresari.

- Iar pe tine, pe tine pe care te-a parasit, te iubeste poate mai mult dect pe re ge, nsa ntr-alt fel. - D'Artagnan, crezi, ntr-adevar, ca-l iubeste pe rege? - l iubeste pna la idolatrie. E o inima n care nu mai poate avea loc alt simtamnt. A i putea sa traiesti mai departe alaturi de ea, ai putea sa rami cel mai bun priet en al ei! - Ah! facu Raoul, luminndu-se parca n fata acestei sperante dureroase. - Vrei? - Ar nsemna sa fiu un las. - Iata un cuvnt absurd, care m-ar putea face sa-ti dispretuiesc ntelepciunea. Raou l, nu e niciodata o lasitate, ntelege, sa faci ceea ce ti este impus de o forta ma jora. Daca inima ti spune: "Du-te acolo sau mori", du-te, Raoul. A fost oare ea j osnica sau a facut bine preferndu-l n locul tau pe rege, ea careia inima i poruncea cu putere sa-l prefere pe rege? Nu; a fost cea mai cinstita dintre toate femeil e. Fa deci ca ea: urmeaza ndemnul inimii tale. Stii oare un lucru de care eu sunt sigur, Raoul? - Care? - Ca, privind-o de aproape, cu ochii unui barbat gelos... - Ei bine? - Ei bine, vei nceta de a o mai iubi. - Ma faci sa ma hotarasc, dragul meu d'Artagnan. - Sa te duci s-o vezi? - Nu, sa plec spre a n-o mai revedea niciodata. Caci vreau s-o iubesc totdeauna. - Cinstit marturisind ? rosti muschetarul ? iata o concluzie la care eram depart e de a ma astepta. - Iata, prietene, o vei revedea curnd; da-i aceasta scrisoare, daca socoti de cuv iinta, care i va arata, ca si domniei tale, tot ce se petrece n inima mea. Citeste -o, am pregatit-o asta-noapte. Ceva mi spunea ca am sa te ntlnesc astazi aici. Si-i ntinse scrisoarea lui d'Artagnan, care o citi: "Domnisoara, nu esti vinovata n ochii mei pentru faptul ca nu ma iubesti. Esti vi novata de o singura greseala, aceea de a ma fi lasat sa cred ca ma iubeai. Aceas ta greseala ma va costa viata. Dumitale ti-o iert, dar mie nu mi-o pot ierta. Se spune ca ndragostitii fericiti sunt surzi la gemetele ndragostitilor neluati n sea ma. Nu e acelasi lucru cu dumneata, care nu m-ai iubit, dect poate cu teama. Sunt ncredintat ca, daca as fi staruit pe lnga dumneata spre a schimba aceasta prieten ie n dragoste, ai fi facut-o de teama sa nu ma vezi murind sau sa nu pierzi stima pe care ti-o pastram eu. Ma simt fericit ca mor stiindu-te multumita si libera de orice povara sufleteasca. Ct de mult ma vei iubi atunci cnd nu te vei mai teme de privirile sau de mustraril e mele! Ma vei iubi, pentru ca, orict de frumoasa ti se va parea o noua dragoste, Dumnezeu nu m-a facut cu nimic mai prejos dect acela pe care l-ai ales, iar devo tamentul meu, sacrificiul, sfrsitul meu dureros vor face sa ma bucur n ochii dumit ale de o superioritate netagaduita asupra lui. Am lasat sa-mi scape, n copi-larea sca ncredere a inimii mele, comoara pe care o aveam. Multi oameni mi spun ca ma iu beai destul de mult ca sa ajungi sa ma iubesti si mai mult. Acest gnd ma face sami nabus orice amaraciune si ma ndeamna sa nu socot pe nimeni altul vinovat, dect p e mine nsumi. ncuviinteaza acest ultim adio si binecuvnteaza-mi retragerea n refugiul de nepatrun s unde se stinge orice ura, unde dragostea dainuieste de-a pururi. Adio, domnisoara. Daca mi s-ar cere sa platesc cu sngele meu fericirea dumitale, mi-as da tot sngele din mine. As face astfel o jertfa din nenorocirea mea! RAOUL, VICONTE DE BRAGELONNE" - Scrisoarea e buna ? zise capitanul. Nu-i gasesc dect un cusur. - Care? striga Raoul. - Acela ca spune totul, afara de flacara ce tsneste ca o otrava ucigatoare din oc hii, din inima ta, afara de dragostea nebuneasca ce te mistuie nca. Raoul pali si tacu. - De ce nu i-ai scris doar aceste cuvinte: "Domnisoara, n loc sa te blestem, te i

ubesc si ma duc sa mor". - Asa e ? zise Raoul cu o bucurie sinistra. Si rupnd bucati scrisoarea pe care o smulse din mna muschetarului, asternu pe o fo ita din carnetelul sau aceste cuvinte: "Pentru fericirea de a-ti spune nca o data ca te iubesc, savrsesc lasitatea de a-t i scrie si spre a ma pedepsi pentru aceasta lasitate, mor." Si semna. - i vei da aceasta foita, nu-i asa, capitane? i spuse apoi lui d'Artagnan. - Cnd? ntreba acesta. - n ziua ? zise Bragelonne, aratnd ultimul cuvnt ? n ziua cnd vei scrie data sub aces te rnduri. Si porni sa-l ntlneasca pe Athos, care se apropia cu pasi nceti. n timp ce mergeau cu totii spre fort, marea se umfla si, cu acea apriga furie ce n volbureaza dintr-o data Mediterana, stihiile se prefacura n furtuna. Ceva nedeslu sit le aparu n fata privirilor, ceva ce se misca lnga un colt al tarmului. - Ce-i acolo? se mira Athos. O barca sfarmata! - Nu-i barca ? raspunse d'Artagnan. - Iarta-ma ? zise Raoul ? e o barca ce se grabeste sa intre n port. - ntr-adevar, acolo e o barca si bine face ca vrea sa intre n golfulet; dar ceea c e ne arata Athos n nisip... mpotmolita... - Da, da, vad. - E trasura pe care am aruncat-o eu n mare, dupa ce-am cobort cu detinutul. - Ei bine ? zise Athos ? daca vrei sa ma asculti, d'Artagnan, n-ai face rau sa-i dai foc, ca sa nu mai ramna nici o urma din ea; altfel, pescarii din Antibes, ca re au crezut ca au de-a face cu diavolul, vor cauta sa le dovedeasca tuturor ca n sotitorul tau nu era dect un om. - ti pretuiesc sfatul, Athos si am sa dau ordin sa fie ndeplinit chiar la noapte, ba mai bine am sa-l ndeplinesc eu nsumi. Dar acum sa ne grabim, caci ncepe ploaia s i trasnetele sunt naprasnice. n clipa cnd treceau parapetul, vrnd sa intre ntr-o galerie a carei cheie o avea d'Ar tagnan, l zarira pe domnul de Saint-Mars ndreptndu-se spre ncaperea unde se afla det inutul. La un semn al lui d'Artagnan, se ascunsera cu totii dupa coltul scarii. - Ce sa fie acolo? ntreba Athos. - Ai sa vezi. Priveste. Detinutul se ntoarce de la capela. Si la lumina rosie a fulgerelor, n ceata vnata pe care vntul o purta prin vazduhul n carcat, zarira trecnd, teapan, la sase pasi n urma guvernatorului, un om mbracat n n egru, cu fata acoperita de o masca de fier, cenusie, prinsa de o casca de aceeas i culoare, ce-i ascundea tot capul. Flacarile cerului faceau sa tsneasca reflexe orbitoare de pe casca de metal si aceste reflexe, scaparnd n toate partile, pareau ca sunt privirile furioase pe care le arunca nenorocitul acela, din pricina ca nu putea sa blesteme. La mijlocul galeriei, detinutul se opri o clipa sa priveas ca n zarea nesfrsita, sa respire mireasma cu gust de pucioasa a furtunii, sa soarb a cu lacomie picaturile calde de ploaie; apoi scoase un suspin asemenea unui rac net. - Vino, domnule ? zise repezit de Saint-Mars prizonierului sau, caci ncepea sa se nelinisteasca vazndu-l ca priveste cu atta interes dincolo de ziduri. Hei, domnul e, vino! - Spune-i monseniore! striga din coltul sau Athos, cu un glas att de solemn si att de poruncitor, nct guvernatorul se simti strabatut de un fior. Athos voia cu tot dinadinsul sa i se pastreze respectul cuvenit unei maiestati c azute din maretie. Prizonierul ntoarse capul. - Cine a vorbit acolo? ntreba de Saint-Mars. - Eu ? raspunse d'Artagnan, care iesi numaidect din umbra. Stii doar ca asa e ord inul. - Nu-mi spuneti nici domnule, nici monseniore ? rosti la rndul lui detinutul, cu un glas ce-l facu pe Raoul sa se cutremure pna n adncul sufletului ? spuneti-mi BLE STEMATUL! Si trecu mai departe. Usa grea, de fier, scrsni n urma lui.

- Iata un om ntr-adevar nenorocit! murmura surd muschetarul, aratndu-i lui Raoul nc aperea unde era osndit sa-si duca zilele printul. Capitolul XXXVI Fagaduielile

Abia apuca d'Artagnan sa intre n camera sa, mpreuna cu prietenii lui, ca un soldat de la fort veni sa-i spuna ca-l cheama guvernatorul. Barca pe care Raoul o vazuse plutind pe mare si care parea att de grabita sa intr e n portulet, aducea la Sfnta Margareta o depesa importanta pentru capitanul de mu schetari. Dezlipind hrtia, d'Artagnan recunoscu scrisul regelui. "Cred ? spune Ludovic al XIV-lea ? ca vei fi sfrsit cu ndeplinirea ordinelor mele, domnule d'Artagnan; ntoarce-te numaidect la Paris si vino sa ma vezi la Luvru." - Iata-mi surghiunul ncheiat! striga muschetarul cu bucurie. Multumesc lui Dumnez eu, am scapat de povara de a fi temnicer! Si-i arata scrisoarea lui Athos. - Asadar, ne parasesti? ntreba acesta cu tristete. - Ca sa ne revedem, scumpul meu prieten, dat fiind ca Raoul e un baiat destul de mare pentru a pleca singur cu domnul de Beaufort si care va ngadui ca tatal lui sa se ntoarca mpreuna cu domnul d'Artagnan, n loc de a-l sili sa faca singur doua s ute de leghe pna n La Fre. Nu-i asa, Raoul? - Fara ndoiala ? ngna acesta cu o expresie de adnca parere de rau. - Nu, draga prietene ? rosti Athos ? nu-l voi parasi pe Raoul dect n ziua cnd corab ia lui va fi disparut la orizont. Atta timp ct mai e nca n Franta, nu ma voi despart i de el. - Cum vrei, iubite prieten; dar cel putin vom pleca mpreuna din Sfnta Margareta; n u pierdeti prilejul de a folosi barca ce ma va duce pe mine la Antibes. - Cu draga inima; ni se va parea ca nu vom fi niciodata destul de departe de ace st fort si de ceea ce am vazut cu mhnire mai adineauri aici! Cei trei prieteni parasira deci mica insula, dupa ce-si luara ramas bun de la gu vernator, si, sub cele din urma fulgerari ale furtunii care se ndeparta, privira pentru ultima oara zidurile fortului, ce pareau albe n ntuneric. D'Artagnan se desparti de prietenii lui n aceeasi noapte, dupa ce se uita cum ard ea pe coasta Sfintei Margareta trasura careia i se daduse foc din ordinele lui S aint-Mars, la sfatul capitanului. nainte de a ncaleca pe cal si dupa ce se desprin se din bratele lui Athos, zise: - Prieteni, semanati prea mult cu doi soldati ce-si parasesc postul. Ceva mi spun e ca Raoul va avea nevoie sa fie sprijinit n misiunea lui. Vreti sa cer dezlegare a de a trece n Africa mpreuna cu o suta de muschete bune? Regele nu ma va refuza s i am sa va iau cu mine. - Domnule d'Artagnan ? raspunse Raoul strngndu-i mna cu nsufletire ? multumesc pentr u acest ajutor, care ne-ar da mai mult dect am dori noi, domnul conte si cu mine. Eu, care sunt tnar, am nevoie de zbuciumul spiritului si de oboseala trupului, d ar domnul conte are nevoie de cea mai deplina odihna. Dumneata esti cel mai bun prieten al lui, ti-l las n seama. Veghind asupra lui, vei avea n mnile dumitale cel e doua suflete ale noastre. - Trebuie sa plec; calul meu vad ca nu mai are astmpar ? zise d'Artagnan care, cnd se simtea adnc tulburat de ceva, schimba dintr-o data vorba. Spune, conte, cte zi le va mai ramne Raoul aici? - Trei zile, cel mult. - Si ct timp ti trebuie tie ca sa te rentorci acasa? - Oh, destul de mult ? raspunse Athos. Nu vreau sa ma despart asa curnd de Raoul. Cu fiecare clipa ce va trece, el se va departa tot mai mult de mine si nu vreau sa sporesc si eu distanta dintre noi. Voi face deci popasuri ct mai dese pe drum . - Pentru ce, prietene? Mersul ncet te ntristeaza si apoi viata n hanuri nu e pentru un om ca tine.

- Prietene, am venit ncoace cu cai de posta, dar acum vreau sa-mi cumpar doi cai buni. Or, pentru a-i avea mereu odihniti, nu se cade sa-i pun sa faca mai mult d e sapte sau opt leghe pe zi. - Unde-i Grimaud? - A sosit cu bagajele lui Raoul ieri dimineata si l-am lasat sa doarma. - Nu mai e nimic de facut! scrsni d'Artagnan. Atunci, la revedere, draga Athos, s i, daca ti vei da si tu osteneala, ne vom mbratisa curnd. Acestea spuse, si vr piciorul n scara pe care i-o tinea Raoul. - Adio! zise tnarul, mbratisndu-l. - Adio! raspunse d'Artagnan, aruncndu-se n sa. Calul facu o saritura si-l ndeparta pe calaret de prietenii lui. Aceasta scena avu loc n fata casei alese de Athos, chiar la intrarea n Antibes si unde d'Artagnan, dupa ce se ridicasera de la masa, poruncise sa i se aduca niste cai buni. Drumul ncepea chiar de acolo si se ntindea, alb si serpuitor, prin abur ii noptii. Calul sorbea cu putere pe nari mireasma aspra si sarata ce se ridica din mprejurimi. D'Artagnan se ndeparta la trap, n timp ce Athos se ntorcea ntristat, cu Raoul, spre casa. Deodata auzira apropiindu-se de ei tropotul unui cal si, la nceput, crezura ca este ecoul acela ciudat ce loveste auzul la fiecare cotitura a drumului. Dar nu, era calaretul nsusi. D'Artagnan se ntorcea n galop catre prietenii lui. Acesti a scoasera un strigat de bucurie si surprindere, iar capitanul, sarind din sa cu sprinteneala unui om tnar, se apropie si cuprinse cu amndoua bratele capetele dra gi ale lui Athos si Raoul. Le tinu mult timp strnse astfel, fara a spune o vorba, fara a scapa un singur suspin din pieptu-i ravasit. Apoi, la fel de repede prec um venise, dadu pinteni calului, care porni din nou, furios, la drum. - Ah! Vai! facu ncet contele n urma lui. - Semn rau! si spunea la rndu-i d'Artagnan, cautnd sa cstige timpul pierdut. Nici nam putut sa le zmbesc macar. Semn rau! A doua zi, Grimaud era la treaba. Ordinele date de domnul de Beaufort se ndepline au ntocmai. Flotila, ndreptndu-se spre Toulon prin grija lui Raoul, tra dupa ea, n mi ci ambarcatiuni ce abia se puteau vedea n zare, nevestele si prietenii pescarilor si ai contrabandistilor, luati cu arcanul pentru serviciul flotei. Timpul scurt ce le mai ramnea tatalui si fiului sa-l traiasca mpreuna se scurgea p arca si mai repede, asa cum si sporeste iuteala tot ceea ce porneste sa se praval e n abisul vesniciei. Athos si Raoul ajunsera la Toulon, care vuia de uruitul carutelor, de zanganitul armurilor, de tropotul cailor ce nechezau. Trmbitele sunau ascutit, tobele rapai au cu putere, strazile erau pline de soldati, de slugi si de negutatori. Ducele de Beaufort se afla pretutindeni, grabind mbarcarea cu zelul si nerabdarea unui b un comandant. si lauda soldatii, pna si pe cei mai umili; si certa ofiterii, pna si pe cei mai destoinici. Munitii, provizii, bagaje, voia sa vada totul cu ochii lu i; cerceta echipamentul fiecarui ostas, se ngrijea de sanatatea fiecarui cal. Usu ratic, nepasator, plin de fumuri la el acasa, gentilomul redevenea aici soldat, marele senior ? capitan, n fata raspunderii pe care o primise. Totusi, trebuie sa o spunem, oricare ar fi fost grija pentru pregatirile plecari i, se simtea pretutindeni o forfota voioasa si lipsa oricarei nfrigurari. Mersul treburilor multumindu-l, sau parnd sa-l multumeasca pe amiral, el l lauda p e Raoul si dadu ultimele ordine pentru ridicarea pnzelor, ce fusese hotarta pentru a doua zi, n zori. i pofti pe conte si pe fiul sau sa ia masa cu dnsul. Acestia pr etextara unele treburi la serviciu si se retrasera multumind. ntorcndu-se la hanul lor, strajuit de copaci nalti, din mijlocul pietii celei mari, ei luara cina aco lo, n graba, apoi Athos l conduse pe Raoul la stncile din marginea orasului ? un la nt de munti cenusii, de unde privirea se pierde n zare, cuprinznd un orizont lichi d ce se ntinde att de mult n departare, nct pare la acelasi nivel cu stncile nsele. Noaptea era frumoasa, ca ntotdeauna n acest climat fericit. Luna, ridicndu-se din s patele stncilor, desfasura parca o marama argintie pe covorul albastru al marii. n rada, miscndu-se n tacere, vasele se nsirau la rnd, pentru a nlesni mbarcarea. Marea, ncarcata de fosfor, se despica n fata barcilor ce transportau bagajele si munitii le; fiecare naintare de prova rascolea o puzderie de flacari albe si din fiecare vsla se prelingeau mii de stropi de diamante lichide. Se auzea cum matelotii, cuc

eriti de darniciile amiralului, murmurau cntecele lor domoale si naive. Uneori, s crsnetul lan-turilor se mbina cu bufnetul surd al ghiulelelor trntite pe fundul cor abiilor. Aceasta priveliste si aceste armonii ti strngeau inima ca o temere si o f aceau sa creasca asemenea unei sperante. n toata aceasta viata se presimtea moart ea. Athos se aseza cu fiul sau pe iarba de deasupra stncilor. Prin jurul lor zbur au n toate partile lilieci mari, purtati n vrtejuri zgomotoase de goana lor zanatic a si oarba, Raoul si ntinsese picioarele dincolo de marginea stncii, lasndu-le sa atr ne n acel gol ametitor unde domneste neantul. Cnd luna se ridica n vazduh, mngind cu razele ei crestele din jur, cnd oglinda marii se ilumina n toata ntinderea ei si cnd luminite rosii strapunsera umbra neagra de pe fiecare corabie, Athos, adunndu-si toate gndurile, tot curajul, i spuse fiului sau: - Dumnezeu a facut toate cele ce vedem noi acum, Raoul; el ne-a zamislit si pe n oi, bieti atomi amestecati n acest mare univers; stralucim si noi asemenea acesto r lumini si acestor stele, suspinam ca aceste valuri, suferim ca aceste corabii uriase ce mbatrnesc spintecnd talazurile si se supun vntului ce le duce catre o tint a, asa cum duhul lui Dumnezeu ne mna si pe noi catre un tarm. Totul vrea sa traia sca, Raoul si totul este frumos n lucrurile care traiesc! - Domnule ? raspunse tnarul ? avem, ntr-adevar, n fata noastra o priveliste minunat a. - Ct e de bun d'Artagnan ? schimba dintr-o data vorba Athos ? si ce rara fericire e sa te fi sprijinit o viata ntreaga pe un prieten ca el! Iata ce ti-a lipsit ti e, Raoul. - Un prieten? zise cu tarie tnarul. Mi-a lipsit mie un prieten? - Domnul de Guiche e un tovaras minunat ? relua contele cu raceala ? dar eu cred ca, n timpurile de azi, oamenii se gndesc mai mult dect pe vremea noastra la trebu rile lor si la placerile lor. Tu ai cautat totdeauna viata retrasa; e o fericire n asta, de buna seama; dar ti-ai pierdut acolo taria. Noi, cei patru, oarecum li psiti de placerile ce fac bucuria voastra, ne mpotriveam cu drzenie n fata nenoroci rilor. - Nu te-am ntrerupt, domnule, pentru a-ti spune ca am un prieten si ca acest prie ten e domnul de Guiche. Fara ndoiala, e bun si generos si ma iubeste mult. Eu am trait nsa sub obladuirea unei alte prietenii, domnule, tot att de pretioasa, tot a tt de vie ca si aceea despre care-mi vorbesti, fiindca este a domniei tale. - Eu n-am fost un prieten pentru tine, Raoul ? zise Athos. - Eh, domnule si pentru ce? - Pentru ca te-am lasat sa crezi ca viata n-are dect o singura fata; pentru ca, t rist si sever, vai, am taiat totdeauna, fara sa vreau, Dumnezeu mi-e martor, mug urii voiosiei ce tsneau mereu din copacul tineretii tale; ntr-un cuvnt, pentru ca, astazi, mi pare rau ca n-am facut din tine un barbat care sa ndrageasca veselia, p etrecerile, zgomotul. - Nu stiu de ce-mi vorbesti astfel, domnule. Nu, te nseli, nu dumneata m-ai facut sa fiu asa cum sunt, ci dragostea aceasta care a pus stapnire pe mine nca din cli pa cnd copiii n-au dect tresariri, firea mea nnascuta, care la altii se capata doar . Am crezut ca voi fi totdeauna asa cum ma stiam; am crezut ca Dumnezeu m-a arun cat pe un drum destelenit, drept, plin de flori si de fructe. Am avut n preajma m ea grija si taria domniei tale. M-am crezut ocrotit si puternic. Nimic nu m-a nde mnat sa ma feresc; am cazut o data si atunci mi-am pierdut curajul pentru toata viata. N-as gresi daca as spune ca m-am zdrobit n aceasta cadere. Oh, nu, domnule , dumneata ai fost n trecutul meu numai fericire si esti n viitorul meu ca o spera nta. Nu, nu pot nvinui cu nimic viata pe care mi-ai croit-o; te binecuvntez si te iubesc nespus de mult. - Dragul meu Raoul, cuvintele tale ma mngie. Ele mi dovedesc ca te vei gndi putin si la mine n zilele ce vor urma. - Nu ma voi gndi dect la dumneata, domnule. - Raoul, ceea ce n-am facut pna acum pentru tine, voi face de aici nainte. Voi fi prietenul tau, nu tatal tau. Vom trai altfel, fara a ne mai nabusi pornirile, atu nci cnd te vei ntoarce. Si asta se va ntmpla curnd, nu-i asa? - Fireste, domnule, caci o expeditie ca aceasta nu poate fi prea lunga. - n curnd atunci, Raoul, n curnd, n loc sa traiesc chibzuindu-mi averea, ti voi da tot venitul pamnturilor mele. ti va ajunge sa traiesti pe picior mare n lume pna la moa

rtea mea, si-mi vei da, sper, nainte de a se ntmpla asta, mngierea ca neamul meu nu s e va stinge. - Voi face tot ceea ce ma vei ndemna ? raspunse Raoul foarte tulburat. - Fereste-te, Raoul, ca n serviciul de aghiotant sa te avnti n ntreprinderi prea pri mejdioase. Ai aratat ce poti, toata lumea te stie ct esti de curajos. Nu uita ca razboiul arabilor e un razboi de capcane, de hartuiri si de maceluri. - Asa se spune, da, domnule. - Nu e niciodata o glorie sa cazi ntr-o capcana. E o moarte care se datoreaza ndeo bste semetiei sau nesabuintei. Adesea chiar nu-l plnge nimeni pe cel care a sfrsit astfel. Si cei pe care nu-i plnge nimeni, Raoul, au murit n zadar. Mai mult nca, nv ingatorul rde, iar noi, ceilalti, nu tre-buie sa suferim ca acesta se bucura de g reselile noastre. ntelegi ce vreau sa-ti spun, Raoul? Sa nu crezi nsa, Doamne fere ste, ca te-as povatui sa ocolesti luptele! - Sunt prevazator din fire, domnule si am totdeauna noroc ? zise Raoul cu un surs ce-i ngheta inima bietului parinte ? caci ? se grabi sa adauge tnarul ? n douazeci de ncaierari n care m-am aflat, nu m-am ales pna acum dect cu o zgrietura. - Dar mai este ? zise Athos ? si climatul, de care trebuie sa tii seama: cu frig urile nu-i de jucat. Regele Ludovic cel Sfnt se ruga lui Dumnezeu sa fie lovit de o sageata, sau de ciuma, dar nu de friguri. - Oh, domnule, cu cumpatare si cu o viata chibzuita... - Domnul de Beaufort mi-a fagaduit ? l ntrerupse Athos ? sa trimita la fiecare cin cisprezece zile vesti n Franta. Tu, aghiotantul lui, vei fi nsarcinat sa le expedi ezi; n-ai sa ma uiti, nu-i asa? - Nu, domnule ? raspunse Raoul cu glas nabusit. - n sfrsit, Raoul, fiindca esti un bun crestin si fiindca si eu sunt, se cuvine sa ne bizuim pe ocrotirea larga a lui Dumnezeu sau a ngerilor nostri pazitori. Faga duieste-mi ca de ti se va ntmpla vreo nenorocire vreodata, te vei gndi n primul rnd l a mine. - n primul rnd, oh, da! - Si ca ma vei chema. - Oh, da, te voi chema! - Ma visezi cteodata, Raoul? - n toate noptile, domnule. n copilarie, te vedeam n vis blnd si linistit, cu mna ntin sa deasupra mea si iata pentru ce dormeam totdeauna adnc... altadata! - Ne iubim prea mult ? zise contele ? pentru ca, ncepnd din aceasta clipa, n care n e despartim, o parte din sufletele noastre sa nu ne nsoteasca pretutindeni pasii si unuia si altuia si sa nu salasluiasca acolo unde va salaslui fiecare dintre n oi. Cnd tu vei fi trist, Raoul, eu mi voi simti inima napadita de tristete si cnd v ei vrea sa zmbesti gndindu-te la mine, sa stii ca mi trimiti de acolo o raza din bu curia ta. - Nu-ti fagaduiesc ca voi fi vesel ? raspunse tnarul ? dar fii sigur ca nu va tre ce un ceas fara sa gndesc la dumneata; nici un ceas, ti jur, afara doar daca nu vo i muri. Athos nu se mai putu stapni: cuprinse cu bratul grumazul fiului sau si-l strnse la piept cu toata caldura inimii lui. Luna lasase locul ntunericului; o dunga aurie se ridica la orizont, vestind aprop ierea zorilor. Athos si arunca mantia pe umerii lui Raoul si porni mpreuna cu el s pre oras, unde hamali si carausi, totul misuna ca ntr-un urias furnicar. La capatul stncii pe care o parasisera, Athos si Bragelonne vazura o umbra neagra clatinndu-se cu nehotarre, ca si cum s-ar fi rusinat sa fie vazuta. Era Grimaud, care, ngrijorat, si urmase stapnul pe creasta si acum l astepta n drum. - Oh, bunule Grimaud ? exclama Raoul ? ce cauti aici? Ai venit sa-mi spui ca se apropie ceasul plecarii, nu-i asa? - Singur? zise Grimaud, aratndu-i-l pe Raoul lui Athos, cu un ton de mustrare ce dovedea ct de nelinistit era batrnul. - Oh, ai dreptate! striga contele. Nu, Raoul nu va pleca singur; nu, el nu va ra mne pe un pamnt strain fara un prieten care sa-l mngie si sa-i aminteasca de tot ce i-a fost drag. - Eu? zise Grimaud. - Tu? Da, da! exclama Raoul, miscat pna n adncul inimii.

. -

Din pacate, tu esti prea batrn, bunul meu Grimaud. Cu att mai bine! raspunse acesta cu un simtamnt si cu o ntelegere greu de descris

Dar iata ca a nceput mbarcarea ? zise Raoul ? si tu nu esti gata. Ba da! zise Grimaud, aratnd cheile de la cuferele lui, amestecate cu acelea ale tnarului sau stapn. - Dar ? mai obiecta Raoul ? nu-l poti lasa pe domnul conte singur; domnul conte, pe care nu l-ai parasit niciodata. Grimaud si ntoarse privirea ncetosata spre Athos, ca pentru a masura puterea unuia si a celuilalt. Contele nu raspunse nimic. - Domnul conte ar dori mai mult sa fie asa ? zise Grimaud. - Da ? facu Athos, nclinnd capul. n acel moment, tobele pornira sa rapaie toate deodata, iar trmbitele umplura vazdu hul cu sunetele lor voioase. Din oras ncepura sa se scurga regimentele ce urmau s a ia parte la expeditie. Erau n numar de cinci, formate fiecare din patruzeci de companii. Regimentul regal mergea n frunte si se recunostea dupa uniforma alba cu tivituri albastre. Drapelele companiilor, cusute n cruce, pe fond violet si cara miziu, cu nmanuncheri de crini auriti, lasau sa flfie deasupra lor drapelul regimen tului, alb, cu crucea pe floare de crin. Muschetarii pe margini, cu bastoanele l or bifurcate n mna si cu muschetele pe umar, lancierii la mijloc, cu sulitele de p aisprezece picioare, se ndreptau veseli spre barcile mici ce aveau sa-i duca, rnd pe rnd, la corabiile mari. Regimentele Picardiei, Navarrei, Normandiei si vasului -regal veneau n urma lor. Domnul de Beaufort stiuse sa aleaga. El nsusi se vedea d eparte, ncheind coloana, cu statul sau major. Avea sa treaca mai bine de un ceas pna va ajunge si el la tarmul marii. Raoul se ndrepta ncet, cu Athos, spre tarm, pentru a-si lua locul n coloana la trec erea printului. Grimaud supraveghea, cu nsufletirea unui tnar, transportul bagajel or lui Raoul pe vasul amiral. Athos, cu bratul petrecut pe sub bratul fiului sau , de care avea sa se desparta n curnd, se adncea n cele mai dureroase gnduri, ametit de atta zarva si de atta forfota. Deodata, un ofiter al domnului de Beaufort se apropie de ei si le spuse ca ducel e si exprimase dorinta de a-l vedea pe Raoul alaturi de dnsul. - Fii bun si spune-i printului, domnule ? raspunse tnarul ? ca l rog sa-mi ngaduie sa ma bucur nca, n acest ultim ceas, de prezenta domnului conte. - Nu, nu ? l ntrerupse Athos ? un aghiotant n-are dreptul sa-si paraseasca general ul. Fii bun si spune-i printului, domnule, ca vicontele va veni lnga domnia sa. Ofiterul se ndeparta n galop. - Fie ca ne luam ramas bun aci, fie acolo ? adauga contele ? tot despartire se c heama ca este. Netezi cu grija costumul fiului sau, apoi si trecu, din mers, mna prin parul lui. - Tine, Raoul ? zise el ? o sa ai nevoie de bani; domnul de Beaufort duce o viat a pe scara mare si sunt sigur ca, acolo, vei vrea sa-ti cumperi si tu cai si arm e, care sunt lucruri pretioase n tara aceea. Dar cum nu-l slujesti nici pe rege, nici pe domnul de Beaufort si nu faci dect ceea ce-ti dicteaza cugetul tau, nu te poti bizui nici pe solda, nici pe darnicia cuiva. Si vreau sa nu duci lipsa de nimic la Djidgelli. Iata deci doua sute de pistoli. Cheltuieste-i, Raoul, daca v rei sa-mi faci cu adevarat o placere. Raoul i strnse mna tatalui sau si, la cotitura unei strazi, calare pe un minunat ca l alb, l vazura pe domnul de Beaufort, care raspundea prin gratioase plecaciuni d in cap la aplauzele femeilor din oras. Ducele l striga pe nume pe Raoul, si-i ntin se mna contelui. i vorbi ndelung acestuia, adresndu-i cuvinte att de frumoase, nct ini a sarmanului parinte se simti putin mai ntarita. Li se parea totusi amndurora si t atalui si fiului, ca drumul lor era un drum al calvarului. Totdeauna, n astfel de mprejurari, este o clipa dureroasa, atunci cnd, nainte de a se desparti de tarm, s oldatii si marinarii schimba ultimele mbratisari cu familiile si cu prietenii lor ; moment suprem, cnd, n ciuda limpezimii cerului, n ciuda caldurii soarelui, n ciuda miresmelor din vazduh si a vietii ce clocoteste n vine, totul pare negru, totul pare amar, totul face sa te ndoiesti de Dumnezeu, prin chiar gura lui nsusi. Era obiceiul ca amiralul sa se mbarce la urma de tot, mpreuna cu suita sa. Tunul a stepta sa-si slobozeasca glasul lui rasunator, dnd de veste ca, acum, comandantul

a pus piciorul pe puntea corabiei. Athos, uitnd si de amiral si de flota, chiar si de mndria lui de barbat cu inima tare, si desfacu bratele nca o data si-l strnse, suspinnd, pe fiul sau la piept. - nsoteste-ne pe bord ? zise ducele miscat ? mai avem o jumatate de ceas pna la pl ecare. - Nu ? raspunse Athos ? nu; mi-am luat ramas bun o data. Nu vreau sa-mi iau de d oua ori. - Atunci, viconte, mbarca-te, mbarca-te repede! adauga printul, voind sa crute lac rimile celor doi barbati, ale caror inimi se topeau de jale. Si, parinteste, cu dragoste, plin de putere, asa cum ar fi fost Porthos, l lua pe Raoul n brate si-l urca n barca, ale carei vsle ncepura sa taie apa la un semn. El n susi, lasnd la o parte ceremonialul, sari peste marginea barcii, mpingnd-o tare, cu piciorul, n mare. - Adio! striga Raoul. Athos nu raspunse dect printr-un semn; dar n aceeasi clipa simti ceva arzator pe mn a lui: era sarutarea respectuoasa a lui Grimaud, ultimul ramas bun al credincios ului servitor. Dupa aceasta sarutare, Grimaud sari de pe treapta debarcaderului pe scndura unei barci cu doua vsle, ce fu luata si trasa mai departe de o galera c u douasprezece lopeti. Athos se aseza pe stavilarul de piatra, pierdut, surd, pa rasit. Fiecare secunda i smulgea nca o trasatura, nca o nuanta de pe chipul palid a l fiului sau. Cu bratele cazute, cu privirea ntepenita, cu gura ntredeschisa, rama se cu ochii n ochii lui Raoul, stapniti amndoi de aceleasi simtaminte, de aceleasi gnduri, n aceeasi ncremenire. Marea departa ncet-ncet barcile si chipurile pna la o distanta de unde oamenii nu m ai apar dect ca niste puncte, iubirile ca niste amintiri. Athos l vazu pe fiul sau urcnd scara vasului-amiral, l vazu sprijinindu-se cu coatele de marginea corabiei , l vazu asezndu-se ntr-un loc unde putea fi nca zarit de tatal sau. n zadar tunul bu bui, n zadar de pe corabii izbucni un strigat puternic, prelungit la tarm de acla matii nesfrsite, n zadar larma aceasta ncerca sa umple urechile contelui, iar fumul sa acopere tinta att de draga a nazuintelor lui: Raoul i aparu pna n ultima clipa s i punctul acesta abia ntrezarit, trecnd de la negru la cenusiu, de la cenusiu la a lb, de la alb la nimic, disparu pentru Athos mult mai trziu, dupa ce pentru toti ceilalti privitori corabiile mari, cu pnzele lor umflate de vnt, se pierdusera n za re. Catre amiaza, cnd soarele ardea cu putere, iar vrfurile catargelor abia se mai zar eau, gata sa alunece dincolo de linia stralucitoare a marii, Athos vazu ridicnduse n vazduh o umbra domoala, aeriana, ce se risipi ndata dupa ce se ivi: era fumul unei descarcari de tun prin care domnul de Beaufort ordonase sa fie salutat pen tru cea din urma oara pamntul Frantei. Abia atunci punctul acela se pierdu si el sub cerul aprins si Athos se ntoarse cu pasul ngreuiat spre han. Capitolul XXXVII ntre femei

D'Artagnan nu se putuse ascunde de prietenii lui asa precum ar fi dorit. Soldatu l calit, nenduplecatul mnuitor al spadei, cotropit de temeri si de presimtiri, se lasase cteva minute prada slabiciunilor omenesti. Astfel, dupa ce-si potoli inima si-si stapni tremurarile carnii, se ntoarse catre lacheul sau, sluga tacuta si gata sa-i ndeplineasca totdeauna ct mai repede porunc ile, si-i spuse: - Rabaud, afla ca trebuie sa fac treizeci de leghe pe zi. - Bine, capitane ? raspunse Rabaud. Si din acea clipa, d'Artagnan, croit pe masura iutelii calului, ca un adevarat c entaur, nu se mai gndi la nimic, adica se gndi la toate. Se ntreba pentru ce-l chem a regele napoi; pentru ce Masca de Fier aruncase o tipsie de argint la picioarele lui Raoul. La prima ntrebare, raspunsul nu putea sa fie ngrijorator: stia prea bi ne ca, daca regele l chema, nsemna ca avea nevoie de el; mai stia apoi ca Ludovic al XIV-lea dorea foarte mult sa aiba o ntrevedere ntre patru ochi cu acela pe care un secret att de mare l nalta pe treapta cea mai de sus a puternicilor regatului.

Dar cnd era vorba sa stie ce mai voia regele, aici d'Artagnan nu se mai descurca. Muschetarul nu se ndoia apoi nici asupra motivului ce-l ndemnase pe nefericitul d e Filip sa-si dezvaluie rangul si nasterea. Filip, ascuns pentru totdeauna sub m asca lui de fier, surghiunit ntr-un tinut unde oamenii pareau ngenuncheati n fata s tihiilor, Filip, lipsit pna si de prezenta lui d'Artagnan, care-l coplesise cu on oruri si bunavointa, n-avea sa mai vada de-acum ncolo pe aceasta lume dect fantome si dureri si, cuprins de deznadejde, se hotarse sa se plnga oricui, creznd ca dezv aluirile lui i vor aduce un razbunator. Felul cum muschetarul era sa-si omoare cei mai buni prieteni, ntmplarea care-l fac use pe Athos sa ia cunostinta, n chip att de ciudat, de acest mare secret de stat, plecarea lui Raoul, viitorul ntunecat al acestuia, sortit unei morti triste ? to ate acestea i strneau lui d'Artagnan cele mai negre presimtiri, de care nici macar goana calului nu-l putea dezbara, asa ca altadata. Muschetarul trecea apoi, de la astfel de gnduri, la amintirea lui Porthos si a lui Aramis, proscrisii. i vedea fugind, urmariti, ruinati amndoi deodata ? harnici arhitecti ai unei averi pe ca re acum aveau s-o piarda pentru totdeauna; si ntruct regele si chema omul de ncreder e ntr-un moment de furie si razbunare, d'Artagnan se temea sa nu primeasca tocmai el vreo nsarcinare ce-i va face inima sa sngereze. Uneori, urcnd cte un deal, n timp ce calul nadusit rasufla din greu, umflndu-si coas tele, capitanul, recaznd n gndurile sale, se mira de geniul uimitor al lui Aramis, un geniu de siretenie si intrigi, asa cum numai doua fusesera produse de Fronda si de razboiul civil. Soldat, preot si diplo-mat, galant, lacom si viclean, Aram is nu luase niciodata lucrurile bune ale vietii dect ca trepte spre a ajunge la c ele rele. Spirit generos, daca nu chiar inima aleasa, el n-a facut niciodata rau dect ca sa straluceasca putin mai mult. Catre sfrsitul vietii, tocmai cnd sa ajung a la tinta, a facut, ntocmai ca Fiesco, conspiratorul, un pas gresit pe scndura si s-a prabusit n mare. Dar Porthos, bunul si naivul Porthos! Sa-l vezi pe Porthos flamnd, sa-l vezi pe M ousqueton fara poleielile lui, ba poate chiar ntemnitat, sa vezi Pierrefonds, Bra cieux darmate, prjolite pna-n temelii, iata attea dureri ce-i strapungeau inima lui d'Artagnan si de cte ori una din aceste dureri l palea, tresarea ntocmai ca si calu l sau la ntepaturile taunului sub bolta de verdeata. Niciodata un om de spirit nu simte urtul atta vreme ct trupul i e trudit; niciodata un om cu trupul teafar nu spune ca viata e grea atta vreme ct spiritul i e preocupa t de ceva. D'Artagnan, gonind fara ncetare, gndind fara ncetare, descaleca n Paris o dihnit si cu muschii tari, ntocmai ca un atlet pregatit sa intre n arena. Regele n u-l astepta nsa att de repede si plecase la vnatoare prin apropiere de Meudon. D'Ar tagnan, n loc sa alerge dupa rege, asa cum ar fi facut altadata, se descalta, se m baie si astepta ca maiestatea sa sa se ntoarca plina de praf si zdrobita de obose ala. si petrecu cele cinci ceasuri pna la ntoarcerea regelui mirosind, cum se zice, aerul casei si narmndu-se mpotriva oricarei surprize neplacute. Afla ca regele era , de cincisprezece zile, posomort; ca regina-mama era bolnava si foarte abatuta; ca Domnul, fratele regelui, se ntorcea la cele cucernice; ca Doamna avea dureri d e cap si ca domnul de Guiche plecase la una din mosiile lui. Afla ca domnul Colb ert era foarte bine dispus si ca domnul Fouquet chema n fiecare zi alt medic sa-l vada, dar nici un medic nu-l vindeca, deoarece boala lui nu era dintre acelea p e care le pot vindeca doc-torii, afara doar de doctorii politici. Regele, i se m ai spuse lui d'Artagnan, era ct se poate de binevoitor cu domnul Fouquet si nu-l mai lasa sa se departeze de lnga el; ministrul nsa, atins la inima asemenea acelor frumosi copaci pe care-i roade nauntru un vierme, se prapadea din zi n zi n ciuda sursului regal, acest soare al copacilor de la curte. D'Artagnan mai afla ca domnisoara de La Vallire devenise de nenlocuit pentru rege, ca Printul, daca se la ducea vnatoare si n-o lua cu sine, i scria de mai multe or i, nu n versuri, dar, ceea ce era mai rau, n proza si pe pagini ntregi. Astfel, pri mul rege al lumii, cum spunea pleiada poetica din vremea aceea, putea fi vazut c obornd de pe cal cu o sprinteneala fara pereche si creionnd pe fundul palariei fra ze pline de duh, pe care domnul de Saint-Aignan, aghiotantul pe viata, i le duce a domnisoarei de La Vallire cu riscul de a face sa plesneasca splina n cai. n acest timp, cerbii si fazanii huzureau n padure, fara sa le pese de haitasi, n asa fel n ct, se spunea, arta vnatoarei avea sa degenereze la curtea Frantei.

D'Artagnan se gndi atunci la cele ce-l rugase nefericitul Raoul si la scrisoarea aceea deznadajduita, adresata unei femei ce-si petrecea viata spernd mereu; si cu m lui d'Artagnan i placea sa filozofeze, se hotar sa se foloseasca de absenta rege lui, spre a sta cteva clipe de vorba cu domnisoara de La Valliere. Lucrul era uso r: Louise, n timpul vnatoarei regale, se plimba, mpreuna cu alte cteva doamne, print r-o galerie a Palatului Regal, unde capitanul de muschetari tocmai avea de inspe ctat niste garzi. D'Artagnan nu se ndoia ca, de va putea sa lege o convorbire despre Raoul, Louise i va da prilejul sa-i trimita sarmanului exilat o scrisoare plina de lucruri mbucu ratoare; ori, speranta, sau cel putin consolarea lui Raoul, n starea sufleteasca n care l-am lasat, nsemna soarele, nsemna viata pentru cei doi oameni att de dragi c apitanului nostru. Se ndrepta deci spre coltul unde stia ca ar putea s-o gaseasca pe domnisoara de La Vallire. D'Artagnan o gasi pe La Vallire nconjurata de foarte multa lume. n aparenta ei sing uratate, favorita regelui primea, ca o regina, ba mai mult dect regina, poate, om agiile de care Doamna fusese att de mndra atunci cnd privirile regelui se ndreptaser a numai catre ea, poruncind aceasta tuturor privirilor curtenilor. D'Artagnan, care nu era un domnisor, primea totusi mngieri si zmbete din partea doa mnelor; era politicos n lume si faima lui nentrecuta i adusese tot att de multe prie tenii printre barbati, cte admiratoare printre femei. Asa ca, de cum l vazura ca i ntra, domnisoarele de onoare se grabira sa intre n vorba cu el. l napadira cu ntreb arile. Unde a fost? Ce s-a-ntmplat cu el? De ce nu s-a mai aratat pe frumosul sau cal, facnd acele faimoase sarituri pe care le urmareau cu atta placere curiosii, din balconul regal? Le raspunse ca se ntorcea din tara portocalelor. Domnisoarele izbucnira n rs. Era pe vremea cnd toata lumea calatorea, dar cnd o calatorie de o s uta de leghe era, totusi, o problema ncheiata adesea prin moarte. - Din tara portocalelor? striga domnisoara de Tonnay-Charente. Adica din Spania? - Ei, ei! facu muschetarul. - Din Malta? arunca Montalais. - Te cam apropii, domnisoara. - Din vreo insula? ntreba La Vallire. - Domnisoara ? zise d'Artagnan ? nu vreau sa va bateti capul cautnd: e vorba de t inutul unde, n momentul de fata, domnul de Beaufort se mbarca pentru Algeria. - Ai vazut armata? l ntrebara mai multe belicoase deodata. - Cum va vad pe dumneavoastra ? raspunse d'Artagnan. - Si flota? - Am vazut totul. - Avem si noi prieteni pe-acolo? ntreba domnisoara de Tonnay-Charente pe un ton n epasator, dar n asa fel nct sa atraga atentia asupra acestei ntrebari. - Da ? raspunse d'Artagnan ? i avem pe domnul de La Guillotire, pe domnul de Mouch y, pe domnul de Bragelonne. La Vallire pali. - Domnul de Bragelonne? striga vicleana Athnas. Cum, a plecat n razboi... el? Montalais o calca pe picior, dar n zadar. - Stii care e parerea mea? continua ea fara mila, adresndu-se lui d'Artagnan. - Nu, domnisoara si sunt nerabdator s-o cunosc. - Parerea mea este ca toti barbatii care au pornit n acest razboi sunt niste nefe riciti n dragoste si ca se duc sa caute acolo negrese mai putin crude dect albele de aici. Cteva doamne ncepura sa rda; La Vallire aproape se pierdu cu firea; Montalais tusea asa de tare, ca putea sa trezeasca si un mort. - Domnisoara ? interveni d'Artagnan ? dumneata gresesti cnd vorbesti de femei neg re la Djidgelli; acolo, femeile nu sunt negre; e adevarat nsa ca nu sunt nici alb e; sunt galbene. - Galbene! - Eh, sa nu le vorbiti de rau! N-am vazut culoare care sa se potriveasca mai bin e cu niste ochi negri si cu o gura de margean. - Cu att mai bine pentru domnul de Bragelonne! zise domnisoara de Tonnay-Charente cu staruinta. Se va despagubi, bietul baiat! Aceste cuvinte facura sa cada o tacere adnca. D'Artagnan avu timpul sa mediteze c

a femeile, aceste blnde porumbite, se trateaza ntre ele cu mai multa cruzime dect o fac tigrii si ursii. Pentru Athnas nu era de ajuns ca o facuse pe La Vallire sa paleasca; voia s-o vada n rosindu-se. Relund vorba, fara a-si stapni gura, ea adauga: - Stii, Louise, ca ai un mare pacat pe suflet? - Ce pacat, domnisoara? murmura nefericita, cautnd un sprijin n jurul ei, dar fara a-l gasi. - Ei ? continua Athnas ? dar baiatul acesta ti era logodnic. Te iubea. Si tu l-ai a lungat. - E un drept pe care orice femeie cinstita l are ? raspunse Montalais cu un aer p retios. Cnd stii ca nu-l poti face fericit pe un barbat, mai bine sa-l alungi. Louise nu putea sa-si dea seama daca i datora un blestem sau o multumire aceleia care o apara n felul acesta. - Sa-l alungi! Sa-l alungi! Foarte bine ? zise Athnas ? dar nu asta e pacatul de c are poate fi nvinuita domnisoara de La Vallire. Adevaratul pacat este ca l-a trimi s pe bietul Bragelonne n razboi; n razboi, unde-l pndeste moartea! Louise si trecu o mna peste fruntea rece ca gheata. - Iar daca moare ? adauga necrutatoarea ? numai tu l vei fi ucis; iata pacatul! Louise, ea nsasi pe jumatate moarta, se apropie clatinndu-se si se agata de bratul capitanului de muschetari, a carui nfatisare trada o tulburare neobisnuita. - Aveai sa-mi spui ceva, domnule d'Artagnan? ntreba ea cu un glas sugrumat de mnie si durere. Ce-ai sa-mi spui? D'Artagnan facu ctiva pasi prin galerie, tinnd-o pe Louise de brat; apoi, cnd fura destul de departe de ceilalti, el i raspunse: - Ceea ce aveam sa-ti spun, domnisoara, a rostit-o adineauri domnisoara de Tonna y-Charente, cam brutal, dar n ntregime. Ea scoase un tipat scurt si, ndurerata de aceasta noua rana, o lua la fuga asemen ea acelor sarmane pasarele lovite de moarte, care cauta umbra hatisului pentru a cadea zdrobite. La Vallire disparu pe o usa, n timp ce regele intra pe alta. Cea dinti privire a Pr intului se ndrepta catre scaunul gol al iubitei lui; fiindca n-o zari pe La Vallir e acolo, ncrunta din sprncene; dar numaidect l vazu pe d'Artagnan, care-l saluta. - Ah, domnule ? zise el ? ai sosit repede si sunt multumit de dumneata. Era expresia superlativa a satisfactiei regale. Multi barbati erau n stare sa-si dea viata pentru a smulge aceste cuvinte de pe buzele regelui. Domnisoarele de onoare si curtenii, care facusera cerc, cu respect, n jurul regel ui la intrarea lui, se retrasera vazndu-l ca vrea sa stea de vorba ntre patru ochi cu capitanul de muschetari. Ludovic o lua nainte si-l trase pe d'Artagnan afara din sala, dupa ce o mai cauta o data cu privirea pe La Vallire, a carei absenta n u putea s-o nteleaga. Vazndu-se la adapost de urechile curioase, el ntreba: - Ei bine, domnule d'Artagnan, ce-i cu prizonierul? - E n temnita lui, sire. - Ti-a spus ceva pe drum? - Nimic, sire. - Cum s-a purtat? - La un moment dat, pescarul care ma ducea la Sfnta Margareta s-a razvratit si a vrut sa ma ucida. El... prizonierul, a sarit sa ma apere, n loc sa ncerce sa fuga. Regele pali usor. - Destul! rosti scurt. D'Artagnan se nclina. Ludovic se plimba n sus si n jos prin cabinetul sau. - Erai la Antibes ? ntreba el ? cnd a sosit acolo domnul de Beaufort? - Nu, sire, tocmai plecam cnd a venit ducele. - Ah! Din nou tacere. - Ce-ai vazut acolo? - O multime de oameni ? raspunse d'Artagnan cu raceala. Regele observa ca d'Artagnan nu voia sa vorbeasca. - Te-am chemat, domnule capitan, pentru a te trimite sa-mi pregatesti gazduirea la Nantes. - La Nantes? se mira d'Artagnan.

- n Bretania. - Da, sire, n Bretania. Maiestatea voastra face aceasta lunga calatorie la Nantes ? - Acolo se vor ntruni statele generale ? raspunse regele. Vreau sa le fac doua ce reri si tin sa fiu de fata. - Cnd urmeaza sa plec? ntreba capitanul. - Asta-seara... mine... mine seara, caci trebuie sa te mai si odihnesti. - Sunt odihnit, sire. - Minunat... Atunci, ntre asta-seara si mine, la voia dumitale. D'Artagnan saluta ca si cum ar fi vrut sa se retraga; dar vazndu-l pe rege foarte ncurcat, zise, facnd doi pasi nainte: - Regele va lua si curtea? - Se ntelege. - Atunci regele va avea nevoie de muschetari, fara ndoiala! Si privirea patrunzatoare a capitanului l sili pe rege sa-si lase ochii n jos. - Ia cu dumneata o brigada ? raspunse Ludovic. - Asta e tot?... Regele nu are si alte porunci sa-mi dea? - Nu... Ah!... Ba da!... - Ascult. - n castelul din Nantes, care e foarte rau mpartit, dupa cte se spune, te vei ngriji sa pui muschetari de straja la usa fiecaruia dintre marii demnitari pe care-i v oi lua cu mine. - Marii demnitari? - Da. - Ca, de pilda, la usa domnului de Lyonne? - Da. - A domnului Letellier? - Da. - A domnului de Brienne? - Da. - Si a domnului intendent superior? - Fara ndoiala. - Foarte bine, sire. Mine dimineata voi fi plecat. - Oh, nca un cuvnt, domnule d'Artagnan. l vei ntlni la Nantes pe domnul duce de Gesvr es, capitanul garzilor. Ai grija ca muschetarii dumitale sa fie asezati la postu ri nainte de sosirea garzilor. Primii veniti au ntietate. - Da, sire. - Dar daca domnul de Gesvres te va ntreba de ce faci asta? - Cum, sire? Credeti ca domnul de Gesvres ma va ntreba asa ceva? Si muschetarul se rasuci pe calcie cu o miscare cavalereasca, disparnd. - La Nantes! si zise el cobornd treptele. De ce n-a ndraznit sa spuna din capul loc ului la Belle-Isle? n clipa cnd ajunse la usa cea mare, un slujbas al domnului de Brienne alerga dupa el. - Domnule d'Artagnan ? striga acesta ? iarta-ma... - Ce este, domnule Ariste? - Un bon, pe care regele m-a nsarcinat sa ti-l nmnez. - Platibil la casieria dumitale? ntreba muschetarul. - Nu, domnule, la casieria domnului Fouquet. D'Artagnan, surprins, citi bonul, scris de mna regelui, care era pentru doua sute de pistoli. "Cum ? gndi el dupa ce-i multumi cu un zmbet omului domnului de Brien ne ? calatoria asta va fi platita de domnul Fouquet? La dracu! Parca am fi pe vr emea lui Ludovic al XI-lea! De ce oare n-a fost emis pentru casieria domnului Co lbert? Mi l-ar fi platit cu atta bucurie!" Si d'Artagnan, credincios principiului sau de a nu lasa niciodata sa se raceasca o semnatura abia capatata, porni spre domnul Fouquet pentru a-si ncasa cei doua sute de pistoli. Capitolul XXXVIII Cina cea de taina

Ministrul de finante fusese, fara ndoiala, ncunostiintat de apropiata calatorie la Nantes, caci le dadea o masa de despartire prietenilor sai. De jos pna sus, casa era plina de valeti ce alergau cu tavile ncarcate si de fsitul registrelor totul t radnd o vnzolire nfrigurata att n sipetul cu bani ct si la bucatarie. D'Artagnan se prezenta, cu bonul sau n mna, la birou, unde primi raspuns ca era pr ea trziu ca sa mai ncaseze bani, deoarece casieria se nchisese. El riposta atunci p rin cuvintele: - Serviciul regelui! Slujbasul, tulburat oarecum, att de grava era nfatisarea capitanului, i spuse ca ac esta e un motiv demn de luat n seama, dar ca si obiceiurile casei trebuie luate n seama; n consecinta, l ruga pe purtator sa revina a doua zi. D'Artagnan ceru sa-l vada pe domnul Fouquet. Slujbasul i replica scurt ca domnul intendent superior nu se amesteca n astfel de maruntisuri si-i trnti usa n nas musc hetarului. Acesta prevazuse gestul si pusese talpa cizmei ntre usa si prag, n asa fel ca clanta nu se nchise si slujbasul se pomeni din nou fata n fata cu interlocu torul sau. Atunci schimba numaidect tactica, spunndu-i lui d'Artagnan, cu o polite te speriata: - Daca domnul vrea sa-i vorbeasca domnului intendent superior, sa treaca n antica mere; aici sunt birourile, unde monseniorul nu vine niciodata. - S-a facut! Spune asa! zise d'Artagnan. - n partea cealalta a curtii ? adauga slujbasul, fericit ca scapase de el. D'Artagnan strabatu curtea si se trezi n forfota valetilor. - Monseniorul nu primeste la ora asta ? i se raspunse de catre un vlajgan cu o t ava de argint, pe care se aflau trei fazani si douasprezece prepelite fripte. - Spune-i ? facu vizitatorul apucnd marginea tavii si oprindu-l pe valet ? ca sun t domnul d'Artagnan, capitanul-locotenent al muschetarilor maiestatii sale. Valetul scoase un strigat de surprindere si disparu. D'Artagnan se tinu dupa el cu pasi nceti. Tocmai intra n anticamera, cnd l vazu acolo pe domnul Pellisson, care venea, putin schimbat la fata, din sala de mncare, pentru a-l ntreba despre ce es te vorba. Muschetarul zmbi. - Nu e nimic rau, domnule Pellisson; am de ncasat niste bani. - Ah! facu rasuflnd usurat prietenul lui Fouquet. Si l lua pe capitan de mna, l trase dupa el si-l conduse n sala unde un mare numar d e prieteni l nconjurau pe ministrul asezat la mijloc, ntr-un jilt tapisat. Aici se gaseau adunati toti epicurienii care, altadata, la Vaux, faceau onoruril e casei, spiritului si banilor domnului Fouquet. Prieteni voiosi, cei mai multi n calziti de ospat, ei nu-si parasisera protectorul la apropierea furtunii si, cu toate amenintarile cerului, cu tot cutremurul pamntului, ramasesera acolo, surzato ri, ndatoritori, devotati la nenorocire, cum fusesera si la fericire. La stnga ministrului, doamna de Bellire; la dreapta lui, doamna Fouquet; s-ar fi s pus ca, sfidnd legile lumii si facnd sa amuteasca orice motive de zzanie marunta, c ei doi ngeri pazitori ai acestui barbat se ntlneau aici pentru a-i da, ntr-un moment de grea ncercare, sprijinul bratelor lor nlantuite. Doamna de Bellire era palida, sfioasa si plina de atentie pentru doamna ministru, care, cu o mna pe mna sotului ei, privea cu neliniste spre usa pe unde Pellisson avea sa-l aduca pe d'Artagnan . Capitanul intra plin de curtenire mai nti, de admiratie apoi, cnd, cu privirea lui careia nu-i scapa nimic, ghici si n acelasi timp citi pe fetele tuturor ntelesul s imtamintelor ce-i framntau. Fouquet se ridica de pe scaunul sau si spuse: - Iarta-ma, domnule d'Artagnan, daca n-am iesit sa te ntmpin ca pe un trimis al re gelui. Si accentua ultimele cuvinte cu un fel de ndrjire trista, ce facu sa le nghete inim ile prietenilor sai. - Monseniore ? raspunse d'Artagnan ? nu vin aici n numele regelui dect doar pentru a cere sa mi se plateasca un bon de doua sute de pistoli. Toate fruntile se descretira, numai a lui Fouquet ramase ntunecata. - Ah, facu el. Pleci cumva si dumneata la Nantes, domnule? - Nu stiu unde am sa plec, monseniore.

- Dar ? interveni doamna Fouquet renseninata ? n-ai sa pleci chiar att de repede, domnule capitan, nct sa nu ne faci placerea de a te aseza la masa alaturi de noi. - Doamna, ar fi o mare cinste pentru mine; dar sunt att de grabit, nct, dupa cum ve deti, a trebuit sa-mi iau cutezanta de a va tulbura masa spre a ruga sa mi se pl ateasca acest bon. - Caruia i se va raspunde n aur ? zise Fouquet, facnd un semn intendentului sau, c are pleca numaidect cu hrtia ce i-o ntinsese d'Artagnan. - Oh! facu muschetarul. N-aveam nici o grija n privinta platii: suntem doar ntr-o casa de ncredere. Un zmbet dureros flutura pe fata palida a lui Fouquet. - Nu te simti bine? ntreba doamna de Bellire. - Iarasi atacul? ntreba doamna Fouquet. - Nimic, multumesc! raspunse ministrul. - Atacul? facu la rndul lui d'Artagnan. Sunteti bolnav, monseniore? - O fierbinteala prdalnica, de cnd cu serbarea de la Vaux. - Ati racit noaptea, la grote? - Nu, nu; o emotie, atta tot. - Ati pus prea multa inima ca sa-l primiti ct mai bine pe rege ? zise La Fontaine cu glas potolit, fara a-si da seama ca turna gaz peste foc. - Niciodata nu poti spune ca ai pus destula inima ca sa-l primesti pe rege ? i ra spunse ncet Fouquet poetului sau. - Domnul a vrut sa spuna prea multa nsufletire ? adauga d'Artagnan cu deplina sin ceritate si cu multa blndete. Adevarul este, monseniore, ca nicicnd o gazduire n-a fost mai aleasa ca la Vaux. Doamna Fouquet lasa sa se nteleaga limpede, prin toata nfatisarea ei, ca daca Fouq uet se purtase bine cu regele, regele nu se arata la fel fata de ministru. D'Art agnan cunostea prea bine cumplita taina. O cunosteau numai el si cu Fouquet. Ace sti doi barbati n-aveau nsa, unul curajul sa-l plnga pe celalalt, celalalt dreptul sa acuze. Capitanul, caruia i se adusera cei doua sute de pistoli, se pregatea sa se retra ga, cnd Fouquet, ridicndu-se n picioare, lua un pahar si i-l ntinse lui d'Artagnan. - Domnule ? zise el ? n sanatatea regelui, orice s-ar ntmpla! - Si n sanatatea voastra, monseniore, orice s-ar ntmpla! raspunse muschetarul, bnd. Cu aceste cuvinte, care nu prevesteau nimic bun, saluta ntreaga adunare, care se ridica la salutul lui, apoi zornaitul pintenilor si tropotul cizmelor sale se au zira rasunnd afara, pe scara. - Crezusem o clipa ca are ceva cu mine, iar nu cu banii mei ? rosti Fouquet ncercn d sa zmbeasca. - Cu dumneavoastra! strigara prietenii sai. Si pentru ce, Doamne?! - Oh! facu ministrul. Sa nu ne amagim degeaba, fratii mei ntru Epicur. Nu vreau s a fac nici o asemanare ntre cel mai umil pacatos de pe pamnt si Dumnezeul pe carel adoram cu totii, dar, vedeti, el le-a dat ntr-o zi nvataceilor sai un ospat caru ia i se spune Cina cea de taina si care nu era dect o cina de despartire, ntocmai ca si aceea pe care v-o dau eu acum. Un murmur de dureroasa dezmintire porni din toate colturile mesei. - nchideti usile ? zise Fouquet. Toti valetii se retrasera. - Prieteni ? relua Fouquet cu glas domol ? ce eram eu altadata? Ce sunt astazi? Gnditi-va si raspundeti. Un om ca mine coboara prin aceea nsasi ca nu mai poate ur ca; dar cum se va spune cnd el se va prabusi cu adevarat? Nu mai am bani, nu mai am trecere; nu mai am dect dusmani puternici si prieteni fara putere. - Repede! striga Pellisson, ridicndu-se n picioare. Pentru ca ne vorbeste cu atta s inceritate, e de datorii noastra sa fim si noi sinceri. Da, sunteti pierdut; da, va ndreptati spre ruina; dar salvati-va. Si, nainte de toate, cti bani ne-au mai r amas? - Sapte sute de mii de livre ? raspunse ministrul. - Pentru pine ? murmura doamna Fouquet. - Pentru cai de posta ? zise Pellisson ? cai de posta si fugiti! - Unde? - n Elvetia, n Savoia, dar fugiti!

- Daca monseniorul ar fugi ? zise doamna de Bellire ? se va spune ca e vinovat si ca se teme. - Mai rau chiar, se va spune ca am luat cu mine douazeci de milioane. - Vom nainta memorii, spre a va dezvinovati ? zise La Fontaine ? fugiti! - Voi ramne aici ? zise Fouquet. Si apoi nu e oare totul n favoarea mea? - Ai Belle-Isle! striga abatele Fouquet. - Si ma voi duce acolo, fireste, mergnd la Nantes ? raspunse ministrul. Rabdare, deci, rabdare! - Pna la Nantes, ce cale! rosti doamna Fouquet. - Da, stiu ? ncuviinta Fouquet. Dar ce-i de facut? Regele ma cheama la adunarea d e acolo. Pentru a ma pierde, mi dau seama de asta; si a refuza sa ma duc nseamna s a nrautatesc lucrurile. - Ei bine, am gasit mijlocul de a mpaca totul! striga Pellisson. Veti pleca la Na ntes. Fouquet l privi cu un aer nedumerit. - Dar cu prieteni si n trasura dumneavoastra pna la Orlans si n barca dumneavoastra pna la Nantes. Gata de aparare, daca veti fi atacat; gata de fuga, daca veti fi a menintat. ntr-un cuvnt, va veti lua banii cu dumneavoastra pentru orice mprejurare, si, fugind, nu veti fi facut dect sa va supuneti vointei regelui. Pe urma, ajungn d la mare, oricnd veti voi va veti mbarca pentru Belle-Isle si de la Belle-Isle va veti lua zborul oriunde veti dori, asemenea vulturului ce porneste n vazduh dupa ce-a fost izgonit din culcusul lui. Toti primira cuvintele lui Pellisson cu ncuviintare. - Da, fa asa ? i spuse doamna Fouquet sotului ei. - Fa asa ? l ndemna si doamna de Bellire. - Asa, asa! strigara ceilalti prieteni. - Asa voi face ? raspunse Fouquet. - Chiar asta-seara. - ntr-un ceas. - Numaidect. - Cu sapte sute de mii de livre ti vei njgheba o viata noua ? zise abatele Fouquet . Cine ne va mpiedica sa narmam niste corabii la Belle-Isle? - Si, daca va fi nevoie, vom porni sa descoperim o lume noua ? adauga La Fontain e, mbatat de planuri si entuziasm. O bataie n usa ntrerupse acest cor de bucurii si sperante. - Un mesager al regelui! striga de afara maestrul de ceremonii. Deodata se facu o tacere adnca, de parca vestea pe care o aducea acest mesager nar fi fost dect un raspuns la toate planurile faurite cu o clipa mai nainte. Fieca re astepta sa vada ce va face stapnul casei, a carui frunte era napadita de sudoa re si care, cu adevarat, fu acum cuprins de friguri. Fouquet trecu n cabinetul lui, spre a primi mesagerul maiestatii sale. Se facuse, dupa cum am spus, o liniste att de mare n camere si n toate odaile de serviciu, nct se auzea glasul lui Fouquet, care raspundea: - Prea bine, domnule. Acest glas era totusi frnt de oboseala, sugrumat de tulburare. Dupa o clipa, Fouq uet l chema pe Gourville, care strabatu galeria n mijlocul asteptarii generale. n c ele din urma, ministrul reaparu ntre oaspetii lui, dar nu mai avea aceeasi nfatisa re, palida si ravasita, pe care o avusese la plecare: din palid, devenise vnat; d in ravasit, descompus. Spectru viu, el nainta cu bratele ntinse, cu gura uscata, c a o umbra ce vine sa-si salute niste prieteni de odinioara. Vazndu-l astfel, fiecare se ridica, fiecare scoase un strigat nabusit, fiecare ale rga spre Fouquet. Acesta, privind catre Pellisson, se sprijini de bratul sotiei lui si strnse mna nghetata a marchizei de Bellire. - Ei bine? rosti el cu o voce care nu mai avea nimic omenesc. - Ce s-a ntmplat, Doamne Dumnezeule? l ntrebara toti. Fouquet si desfacu palma dreapta, care era crispata, umeda; n palma se afla o buca ta de hrtie la care Pellisson se repezi ngrozit, citind urmatoarele rnduri scrise d e mna regelui: "Scumpe si iubite domnule Fouquet, da-ne din ceea ce ne mai datorezi suma de sap

te sute de mii de livre, de care avem nevoie astazi, pentru calatoria noastra. Si, ntruct aflam ca nu stai bine cu sanatatea, ne rugam lui Dumnezeu sa te nsanatos easca repede si sa te aiba n sfnta si marea lui paza. LUDOVIC Prezenta scrisoare tine loc de adeverinta de primire." Un murmur de spaima se strni n toata sala. - Ei bine ? striga Pellisson, la rndul lui ? aveti aceasta scrisoare? - Am primit-o, da. - Si ce aveti de gnd sa faceti? - Nimic, caci am primit-o. - Dar... - Daca am primit-o, Pellisson, nseamna ca am si platit ? rosti ministrul cu o sim plitate ce zdrobi inimile celor de fata. - Ai platit? striga doamna Fouquet deznadajduita. Atunci suntem pierduti. - Bine, bine, fara vorbe de prisos ? interveni Pellisson. Mai presus de bani, vi ata. Monseniore, pe cal, pe cal! - Sa ne paraseasca? strigara n acelasi timp cele doua femei, nnebunite de durere. - Eh, monseniore, salvndu-va, ne salvati pe toti! Pe cal! - Dar abia se poate tine pe picioare! Priveste! - Oh, daca mai stam mult pe gnduri... ? zise destoinicul Pellisson. - Are dreptate ? murmura Fouquet. - Monseniore! Monseniore! striga Gourville, urcnd scara cte patru trepte deodata. Monseniore! - Ei, ce este? - nsoteam, dupa cum stiti, pe mesagerul regelui cu banii... - Da. - Ei bine, ajungnd la Palatul Regal, am vazut... - Ce-ai vazut? strigara prietenii, nelinistiti. - Am vazut muschetarii ncalecnd pe cai ? zise Gourville. - Vedeti? striga cineva. Vedeti? Nu mai e nici o clipa de pierdut! Doamna Fouquet se napusti pe usa, cernd caii. Doamna de Bellire se repezi s-o prin da n brate si-i spuse: - Doamna, pentru binele sau, nu dezvalui nimic, nu da semne de spaima. Pellisson alerga sa porunceasca sa se nhame caii la trasuri, ntre timp, Gourville strngea n palaria lui aurul si argintul pe care prietenii, cu ochii plini de lacri mi, l putura arunca acolo, ca o ultima ofranda, ca o cucernica pomana pe care sar acia o facea nenorocirii. Ministrul, trt de unii, dus pe sus de altii, fu vrt n trasura lui. Gourville se urca pe capra si lua haturile n mini; Pellisson o tinea pe doamna Fouquet, lesinata. Do amna de Bellire avu mai multa tarie; ea fu rasplatita pentru asta: primi ultima s arutare a lui Fouquet. Lui Pellisson nu-i fu greu sa le explice oamenilor ca aceasta plecare zorita se datora unui ordin al regelui care-i chema pe ministri la Nantes. Capitolul XXXIX n trasura domnului Colbert

Asa dupa cum vazuse Gourville, muschetarii regelui ncalecara pe cai si-l urmara p e capitanul lor. Acesta, fiindca nu voia sa fie stnjenit n treburile lui, lasa bri gada sub comanda unui locotenent si pleca singur mai departe, pe cai de posta, s punndu-le oamenilor lui sa mearga cu cea mai mare iuteala. Stia el ca, orict de re pede ar fi mers acestia, nu puteau sa ajunga naintea lui. Avu timp sa vada, trecnd prin strada Croix-des-Petits-Champs, un lucru ce-i dadu mult de gndit. l vazu pe domnul Colbert iesind din casa, pentru a se urca n trasura ce-l astepta n fata portii. n aceasta trasura, d'Artagnan zari niste saluri femei esti, si, cum era curios din fire, vru sa stie numele femeilor ce se ascundeau s ub acele saluri. Ca sa le poata vedea, dat fiind ca ele se fereau sa fie recunos cute, si mpintena calul si ajunse att de aproape de trasura, nct izbi cu vrful cizmei

portierele deschise, facndu-le sa fluture n aer. Doamnele, speriate, scoasera una un tipat ascutit, n care d'Artagnan recunoscu o femeie tnara, cealalta o ocara, du pa care el recunoscu nerusinarea si spurcaciunea unei doamne ce depasise jumatat ea de veac. Salurile cazura de pe cele doua fete: una dintre femei era doamna Va nel, cealalta era ducesa de Chevreuse. D'Artagnan avu ochiul mai ager dect doamnele. El le recunoscu, dar ele nu-l recun oscura si acum rdeau amndoua de spaima lor, strngndu-si minile cu dragoste. "Bun! si z ise d'Artagnan. Batrna ducesa nu se mai lasa asa de greu ca altadata n materie de prietenii; i face curte amantei lui Colbert! Bietul domn Fouquet! Asta nu-i preve steste nimic bun." Si se ndeparta. Domnul Colbert lua loc n trasura, dupa care ace st nobil trio porni ntr-un pelerinaj destul de agale spre padurea de la Vincennes . n drum, doamna de Chevreuse o lasa pe doamna Vanel la onorabilul ei sot si, ramas a singura cu Colbert, si continua plimbarea vorbind despre afaceri. Avea un chef nemaipomenit de vorba aceasta simpatica ducesa si, cum vorbea totdeauna spre rau l altuia, dar totdeauna spre binele ei, conversatia sa i lua piuitul interlocutor ului si nu se sfrsea niciodata fara a-i aduce foloase dnsei. i spuse lui Colbert, c are nu stia nca, ce mare ministru era el si cum Fouquet avea sa devina un om de n imic. i fagadui sa-l puna n legatura, atunci cnd va fi intendent superior, cu toata vechea nobilime a regatului si-i ceru parerea asupra nruririi ce trebuia sa i se lase domnisoarei de La Vallire. l lauda, l mustra, l zapaci. i dezvalui taina attor se crete, nct Colbert crezu un moment ca are de-a face cu diavolul nsusi. Ea i dovedi c a-l are n mna astazi pe Colbert, asa cum l avusese ieri pe Fouquet. Si cnd el o ntreb a, cu nevinovatie, de unde pornea aceasta ura pe care i-o pastra ministrului, ea l ntreba la rndu-i: - Dar dumneata de ce-l urasti att? - Doamna, n politica ? raspunse el ? deosebirile de sistem pot duce la dezbinari n tre oameni. Domnul Fouquet mi s-a parut ca urmeaza un sistem opus adevaratelor i nterese ale regelui. Ea l ntrerupse: - N-o sa-ti mai vorbesc de domnul Fouquet. Calatoria pe care o face regele la Na ntes ne va da dreptate. Domnul Fouquet, pentru mine, e un om sfrsit. Pentru dumne ata, de asemenea. Colbert nu raspunse nimic. - La ntoarcerea de la Nantes ? continua ducesa ? regele, care nu cauta dect un pre text, va spune ca adunarea nu s-a comportat prea bine, ca statele generale au fa cut prea putine sacrificii. Adunarea va spune ca impozitele sunt prea grele si c a intendenta superioara a adus poporul la sapa de lemn. Regele va arunca vina as upra domnului Fouquet si atunci... - Si atunci? ntreba Colbert. - Oh, atunci va cadea n dizgratie! Nu este si parerea dumitale? Colbert i arunca ducesei o privire ce voia sa spuna: "Daca domnul Fouquet nu va f i dect dizgratiat, asta, oricum, nu ti se va datora dumitale". - Trebuie ? se grabi sa adauge doamna de Chevreuse ? trebuie ca locul dumitale s a fie asigurat, domnule Colbert. Vezi pe cineva ntre rege si dumneata, dupa cader ea domnului Fouquet? - Nu nteleg ? zise el. - Ai sa ntelegi. Unde tintesc ambitiile dumitale? - N-am nici una. - Atunci ar fi de prisos sa-l mai rasturnam pe ministru, domnule Colbert... N-ar folosi la nimic. - Am avut onoarea sa va spun, doamna... - Oh, da, da, interesul regelui, stiu; dar sa vorbim, putin si de al dumitale. - Al meu este sa slujesc interesele maiestatii sale. - n sfrsit, l vei pierde sau nu-l vei pierde pe domnul Fouquet? Raspunde fara ocol. - Doamna, eu nu vreau sa pierd pe nimeni. - Atunci nu nteleg de ce ai cumparat de la mine att de scump scrisorile domnului d e Mazarin cu privire la domnul Fouquet. Si nu pricep nici de ce-ai pus aceste sc risori sub ochii regelui. Colbert o privi uluit pe ducesa si rosti cu un aer ncurcat:

- Doamna, eu nteleg si mai putin de ce dumneavoastra, care ati luat banii, mi scoa teti acum pe nas toate acestea. - Pentru ca ? raspunse batrna ducesa ? se cuvine ca macar sa stii ce vrei; chiar daca nu poti face ceea ce vrei. - Aha! murmura Colbert, rapus de aceasta logica brutala. - Nu poti? Spune. - Nu pot, marturisesc, sa nlatur anumite influente din jurul regelui. - Care lupta pentru domnul Fouquet? Numeste-le. Am sa te ajut sa le spui pe nume . - S-auzim, doamna. - La Vallire? - Oh, ea are o influenta prea mica, nu se pricepe n afaceri si nu se mai bucura d e trecere. Domnul Fouquet i-a facut curte. - A-l apara nseamna sa se acuze pe ea nsasi, nu-i asa? - Cred ca da. - Mai e si o alta influenta, ce zici? - Una foarte mare. - Regina-mama, poate? - Maiestatea sa regina-mama are pentru domnul Fouquet o slabiciune destul de dau natoare pentru fiul ei. - Sa nu crezi asta ? zise batrna zmbind. - Oh ? facu la rndu-i Colbert, nencrezator ? am constatat-o de attea ori! - Cnd? Altadata? - Ba chiar de curnd, doamna, la Vaux. Ea l-a mpiedicat pe rege sa-l aresteze pe do mnul Fouquet. - Omul si mai schimba parerile, draga domnule. Ceea ce a putut sa voiasca de curnd regina, poate sa nu mai vrea astazi. - De ce? ntreba Colbert uimit. - Motivul nu ne intereseaza. - Ba ne intereseaza foarte mult, dimpotriva; caci daca as sti ca nu-i displac ma iestatii sale regina-mama, as lasa la o parte toate scrupulele mele. - Ei bine, nu se poate sa nu fi auzit vorbindu-se de un anumit secret, nu-i asa? - Un secret? - Numeste-l cum vrei. Pe scurt, regina-mama a prins pica pe toti cei care au lua t parte, ntr-un fel sau n altul, la descoperirea acestui secret si domnul Fouquet este, cred, unul dintre acestia. - Atunci ? bigui Colbert ? se poate pune baza pe ncuviintarea reginei-mame? - Am plecat adineauri de la maiestatea sa, care m-a ncredintat de acest lucru. - Fie, doamna. - Ceva mai mult: l cunosti poate pe un om care era prieten bun cu domnul Fouquet, domnul d'Herblay, un episcop, mi se pare? - Episcop de Vannes. - Ei bine, acest domn d'Herblay, care cunostea de asemenea secretul, a fost pus n urmarire cu ndrjire de catre regina-mama. - Adevarat? - Si e urmarit cu atta nversunare, nct, chiar de-ar fi mort, vrea sa aiba capul lui, spre a fi sigura ca nu va mai scoate o vorba. - E dorinta reginei-mame? - E un ordin. - Si-l vor cauta pe acest domn d'Herblay, doamna? - Oh, noi stim bine unde se afla! Colbert o privi pe ducesa n ochi. - Spuneti, doamna. - E la Belle-Isle-en-Mer. - La domnul Fouquet? - La domnul Fouquet. - Va fi prins! Fu rndul ducesei sa zmbeasca. - Nu crede asta att de usor ? zise ea ? si nu te grabi sa-l crezi prins. - Dar pentru ce, doamna?

- Pentru ca domnul d'Herblay nu e dintre acei oameni pe care pui mna oricnd vrei. - E un razvratit, atunci? - Oh, noi, astia, domnule Colbert, ne-am petrecut toata viata facnd-o pe razvrati tii si cu toate astea, vezi bine, departe de a fi prinsi, i prindem noi pe altii. Colbert i arunca batrnei ducese una din acele priviri salbatice a carei expresie n imic nu o poate reda si, cu o hotarre ce nu era lipsita de maretie, zise: - Nu mai sunt timpurile cnd supusii cstigau ducate razboindu-se cu regele Frantei. Domnul d'Herblay, daca a pus la cale o conspiratie, va muri pe esafod. Le va fa ce sau nu le va face asta placere dusmanilor lui, pe noi nu ne priveste. Acest pe noi, sunnd ciudat n gura lui Colbert, o puse pe gnduri pe ducesa. O clipa, se surprinse ncercnd sa-l nteleaga pe acest om. Colbert cstigase superioritatea n ti mpul convorbirii si voia sa si-o pastreze. - mi cereti, doamna ? zise el ? sa-l arestez pe acest domn d'Herblay? - Eu? Nu-ti cer nimic. - Asa credeam, doamna; dar, fiindca m-am nselat, sa trecem peste asta. Regele n-a spus nca nimic. Ducesa si musca unghiile. - De altminteri ? adauga Colbert ? ce marunta prada acest episcop! Ce vnat pentru rege, un biet episcop! Oh, nu, nu; nu ma voi amesteca deloc! Ura ducesei se dadu pe fata. - Dar un vnat pentru o femeie ? zise ea ? si regina este o femeie. Daca dnsa vrea sa fie arestat domnul d'Herblay, nseamna ca are ndreptatirile sale. Si apoi domnul d'Herblay nu este oare prietenul celui care va cadea n dizgratie? - Oh, asta nu trage n cumpana! zise Colbert. Acest om va fi crutat, daca nu e dus manul regelui. Nu v-ar conveni? - Nu spun nimic. - Da... Vreti sa-l vedeti n nchisoare, la Bastilia, de pilda? - Cred ca un secret poate fi mai bine pastrat ntre zidurile Bastiliei, dect ntre ce le de la Belle-Isle. - i voi vorbi regelui, care va lamuri lucrurile. - Pna se vor lamuri lucrurile, domnule, episcopul de Vannes va fi fugit departe. Si eu as face la fel. - Sa fuga? El? Si unde sa fuga? Europa e a noastra, sau la ordinele noastre, dac a nu e de fapt a noastra. - Va gasi el un adapost, domnule. Se vede ct de colo ca nu stii cu cine ai de-a f ace. Nu-l cunosti pe domnul d'Herblay, nu l-ai cunoscut pe Aramis. Este unul din cei patru muschetari care, sub fostul rege, l-au facut pe cardinalul de Richeli eu sa tremure si care, n timpul Regentei, i-au dat atta bataie de cap monseniorulu i de Mazarin. - Dar, doamna, cum va face, afara doar daca n-are un regat al lui? - l are, domnule. - Un regat al lui, domnul d'Herblay? - ti repet, domnule, ca, daca-i trebuie un regat, l are, sau l va avea. - Ma rog, daca tineti cu tot dinadinsul, doamna, ca acest razvratit sa nu scape, va asigur, nu va scapa. - Belle-Isle e fortificata, domnule Colbert si e fortificata de ei. - Chiar daca ar fi aparata de el, Belle-Isle nu e de nenvins si daca domnul episc op de Vannes s-a nchis la Belle-Isle, ei bine, doamna, insula va fi luata cu asal t si el va fi prins. - Poti fi sigur, domnule, ca zelul pe care-l arati pentru interesele reginei-mam e o va misca puternic pe maiestatea sa si ca vei fi rasplatit mparateste; dar ce sa-i spun despre planurile dumitale n legatura cu acest om? - Ca, odata prins, va fi aruncat ntr-o fortareata de unde secretul nu va mai iesi niciodata la lumina. - Foarte bine, domnule Colbert. Putem spune ca, ncepnd din aceasta clipa, am facut amndoi o alianta puternica, dumneata si cu mine si ca voi fi oricnd la dispozitia dumitale. - Dimpotriva, doamna, eu voi fi la dispozitia dumneavoastra. Acest cavaler d'Her blay e un spion al Spaniei, nu-i asa? - Mai mult dect att.

i -

Un ambasador tainic? Urca mai sus. Asteptati... Regele Filip al III-lea e un om credincios. Este... duhovnicul lu Filip al III-lea? Ceva si mai mult nca. Dracul sa-l ia! striga Colbert, care nu se mai putu stapni si scoase o njuratura n fata acestei mari doamne, a acestei vechi prietene a reginei, n sfrsit a ducesei de Chevreuse. Nu cumva e generalul iezuitilor? - Mi se pare c-ai ghicit ? raspunse ducesa. - Ah, doamna, atunci acest om ne va pierde pe toti, daca nu-l vom pierde noi pe el. Si-ar trebui sa ne grabim! - Asta e si parerea mea, domnule; dar nu ndrazneam sa ti-o spun. - Si am avut noroc ca s-a legat de tron, n loc sa se fi legat de noi. - Mai tine seama de un lucru, domnule Colbert: niciodata domnul d'Herblay nu-si pierde curajul si daca a dat gres o data, va ncerca a doua oara. Daca i-a scapat prilejul de a face un rege al lui, mai curnd sau mai trziu va gasi altul pe care-l va face si la care, n mod sigur, dumneata nu vei fi prim-ministru. Colbert si ncrunta sprncenele cu o expresie amenintatoare. - Sper ca nchisoarea va rezolva aceasta problema ntr-un chip multumitor pentru amnd oi, doamna. Ducesa prinse a zmbi. - Daca ai sti ? zise ea ? de cte ori a scapat Aramis din nchisoare! - Oh ? riposta Colbert ? ne vom ngriji ca de asta data sa nu mai scape! - Dar n-ai auzit ce ti-am spus adineauri? Ai uitat ca Aramis era unul din cei pa tru nenvinsi de care se temea pna si Richelieu? Si, pe vremea aceea, cei patru mus chetari n-aveau nca ceea ce au astazi: bani si experienta. Colbert si musca buzele . - Vom renunta la nchisoare ? zise el pe un ton mai jos. Vom gasi un adapost de un de nenvinsul sa nu mai poata iesi. - Foarte bine, aliatul meu! raspunse ducesa. Dar iata ca s-a facut trziu. Nu ne nt oarcem acasa? - Cu att mai bucuros, doamna, cu ct trebuie sa-mi fac pregatirile de plecare cu re gele. - La Paris! striga ducesa catre vizitiu. Si trasura se rentoarse spre mahalaua Saint-Antoine, dupa ncheierea acestui tratat care-l condamna la moarte pe ultimul prieten al lui Fouquet, pe ultimul aparato r de la Belle-Isle, pe vechiul prieten al Mariei Michon, pe noul dusman al duces ei.

Capitolul XL

Cele doua barci

D'Artagnan plecase; Fouquet plecase si el, cu o graba ce spori caldele simtamint e ale prietenilor sai. Primele momente ale acestei calatorii, sau mai bine zis ale acestei fugi, fura t ulburate de spaima necontenita strnita de orice tropot de cal, de orice uruit de trasura ce se auzea n urma fugarului. Nu era de crezut, ntr-adevar, ca Ludovic al XIV-lea, daca ar fi vrut sa puna mna pe aceasta prada, s-o lase sa-i scape; tnarul leu stia nca de pe acum sa vneze si avea copoi destul de ageri pentru a se bizui pe ei. Dar, ncetul cu ncetul, toate temerile se risipira; ministrul, nefacnd altcev a dect sa goneasca, se departase att de mult de urmaritori, nct, judecnd bine, nimeni nu l-ar mai fi putut ajunge. Ct despre pretext, prietenii avusesera grija sa nu dea loc la nici o banuiala. Nu se ducea oare sa-l ntlneasca pe rege la Nantes si g raba lui nu dovedea ea nsasi zelul de care era nsufletit? Ajunse istovit, dar mai

putin ngrijorat, la Orlans, unde, multumita unui sol pe care-l trimisese nainte, ga si o barca minunata, cu opt vslasi. Astfel de barci, n forma de gondole, dar ceva mai largi si ceva mai grele, avnd o cabina acoperita, ca un bordei si o camaruta la pupa, cu pnze de cort, faceau pe vremea aceea serviciul ntre Orlans si Nantes, pe Loara; dar traiectul acesta, lung n zilele noastre, parea atunci mai placut si mai usor de strabatut dect pe drumul mare, cu caii de posta si cu trasurile proaste, gata sa se rastoarne la orice h urducatura. Fouquet se urca n aceasta barca, ce porni numaidect. Vslasii, aflnd ca a u cinstea de a-l duce n barca lor pe ministrul de finante, trageau la rame din ra sputeri, caci acest cuvnt magic, finante, le fagaduia o rasplata buna, de care vo iau sa se arate vrednici. Barca zbura pe apele Loarei. Un timp cum nu se poate m ai frumos, cu un soare ce se ridica de la rasarit, mpurpurnd totul n jur, facea ca fluviul sa fie mai limpede si mai linistit ca niciodata. Curentul si vslasii l pur tara pe Fouquet asa cum aripile poarta o pasare; ajunse la Beaugency fara sa i s e fi ntmplat nimic pe drum. Fouquet spera sa fie naintea tuturor la Nantes; acolo, va sta de vorba cu ocrmuito rii orasului si va cauta un sprijin printre cei mai de seama reprezentanti ai st atelor generale; si va arata nsemnatatea, lucru usor pentru un om de rangul lui si va ntrzia astfel catastrofa, chiar daca nu va izbuti s-o nlature cu totul. - De altfel ? i spunea Gourville ? la Nantes vei ghici sau vom ghici gndurile dusm anilor nostri; vom avea caii pregatiti ca sa ne refugiem n nclcitul Poitou, vom ave a o barcuta la-ndemna ca sa pornim pe mare, si, odata n largul mari, iata-ne la Be lle-Isle, care e de necucerit. Dar, pna una-alta, nimeni nu te pndeste si nimeni n u se tine dupa noi. Dar abia termina de vorbit, cnd n departare, la o cotitura a fluviului, se zarira catargurile unul cuter ce venea n josul apei. Vslasii lui Fouquet scoasera un stri gat de uimire vaznd cuterul acela. - Ce este? ntreba Fouquet. - Un lucru nemaipomenit, monseniore ? raspunse stapnul barcii. Cuterul acela gone ste ca un uragan. Gourville tresari si se urca pe acoperisul cabinei, ca sa vada mai bine. Fouquet nu se urca dupa el, dar i spuse lui Gourville cu o neliniste stapnita: - Vezi ce este, dragul meu. Cuterul trecuse de cotul fluviului. nainta cu atta iuteala, nct, n urma lui, se vedea nspumegndu-se dunga alba trasa de el pe deasupra apei, n care se rasfrngeau razele soarelui. - Cum mai alearga ? repeta stapnul barcii ? cum mai alearga! Se vede treaba ca-s bine platiti. N-as fi crezut ? adauga el ? sa existe vsle de lemn cu mai multa pu tere dect ale noastre; dar iata ca astea ne ntrec! - Cred si eu! striga unul dintre vslasi. Ei sunt doisprezece, iar noi suntem opt. - Doisprezece? facu Gourville. Doisprezece vslasi? Cu neputinta! Numarul de opt vslasi pentru o barca nu fusese niciodata depasit, chiar daca n bar ca s-ar fi aflat regele nsusi. I se facuse acest hatr ministrului de finante, dar mai mult din pricina grabei, dect din respect. - Ce nseamna asta? zise Gourville, cautnd sa desluseasca, sub cortul ce se vedea a cum bine, calatorii de dincolo, pe care ochiul cel mai ager n-ar fi putut nca sal recunoasca. - Trebuie sa fie tare zoriti. Caci nu e regele ? raspunse patronul. Pe Fouquet l trecu un fior. - Dupa ce vezi dumneata ca nu e regele? ntreba Gourville. - Mai nti, fiindca n-are steag alb cu flori de crin, asa cum poarta totdeauna cute rul regal. - Si apoi ? grai Fouquet ? pentru ca e cu neputinta sa fie regele, Gourville, da t fiind ca regele era nca ieri la Paris. Gourville i raspunse ministrului printr-o privire ce voia sa spuna: "Si dumneata erai ieri la Paris!" - Si dupa ce se vede ca sunt zoriti? adauga el, spre a cstiga timp. - Dupa aceea, domnule ? raspunse patronul barcii ? ca oamenii astia, cu toate ca au plecat n urma noastra, iata-i ca ne-au ajuns, sau sunt aproape sa ne-ajunga. - Ha! facu Gourville. Dar cine-ti spune ca n-au pornit din Beaugency, sau chiar

din Niort? - N-am vazut nicaieri un cuter de puterea astuia, dect la Orlans. Vine de la Orlans , domnule si se grabeste. Domnul Fouquet si Gourville schimbara o privire. Patronul observa ngrijorarea lor . Atunci Gourville, spre a-i spulbera banuielile, zise: - O fi vreun prieten care si-a pus n gnd sa ne ntreaca; dar sa cstigam partida si sa nu-i lasam sa ne ajunga. Patronul tocmai deschise gura sa spuna ca asa ceva e cu neputinta, cnd domnul Fou quet rosti cu glas tare: - Daca e cineva care vrea sa ne ajunga, n-are dect! - O sa ncercam totusi, monseniore ? zise patronul cu sfiala. Haide, baieti, trage ti tare! Vira! - Nu ? striga Fouquet ? dimpotriva, opriti pe loc. - Monseniore, e o nebunie! i sopti Gourville, aplecndu-se la urechea lui. - Opriti pe loc! repeta Fouquet. Cele opt vsle se oprira dintr-o data si, nfigndu-se n apa, facura ca barca sa traga n apoi. Se oprise pe loc. Cei doisprezece vslasi de pe cuter nu bagara de seama, la nceput, aceasta manevra, caci ei continuau sa vsleasca cu atta putere, nct se apropi ara foarte curnd ca la o bataie de muscheta. Domnul Fouquet avea vederea slaba; G ourville nu vedea bine din pricina soarelui, care-i batea n ochi; singur patronul , cu acea obisnuinta si cu acea limpezime pe care o da lupta cu elementele firii , zari ndeaproape calatorii de pe cuterul celalalt. - i vad! striga el. Sunt doi. - Eu nu vad nimic ? zise Gourville. - O sa-i vedeti numaidect; din cteva lopeti, vor fi la douazeci de pasi de noi. Dar ceea ce prevestea patronul nu se ntmpla; cuterul imita manevra comandata de do mnul Fouquet si, n loc sa se apropie de presupusii prieteni, se opri deodata n mij locul fluviului. - Nu mai pricep nimic ? zise patronul barcii. - Nici eu ? adauga Gourville. - Dumneata, patroane, care vezi att de bine oamenii din cuterul acela ? relua Fou quet ? ncearca si spune-ne cum arata la nfatisare, mai nainte de a ne ndeparta de ei . - Mi s-a parut ca erau doi ? raspunse barcagiul ? dar acum nu vad dect unul singu r sub cort. - Cum arata? - E un barbat oaches, lat n umeri, cu gtul scurt. Un norisor trecu n acel moment prin vazduh, ntunecnd pentru o clipa soarele. Gourvi lle, care privea mereu cu mna streasina la ochi, putu sa vada acum ceea ce cauta, si, sarind repede de pe acoperis n cabina unde-l astepta Fouquet, i spuse cu un g las sugrumat de spaima: - Colbert! - Colbert? repeta Fouquet. Oh, iata ceva cu totul ciudat! Dar nu, nu se poate! - L-am recunoscut, ti spun si m-a recunoscut si el att de bine, nct a intrat numaide ct n camaruta de la pupa. Poate ca l-a trimis regele sa ne spuna sa ne ntoarcem. - Daca-i asa, ar veni la noi, n-ar sta pe loc. Ce face acolo? - Ne supravegheaza, fara ndoiala, monseniore. - Nu-mi place nesiguranta! striga Fouquet. Sa mergem la el. - Oh, monseniore, nu face asta! Cuterul e plin de oameni narmati. - Ma va aresta, oare, Gourville? Atunci de ce nu vine ncoace? - Monseniore, nu sta n demnitatea dumitale sa te duci singur spre propria-ti pier zare. - Dar sa ma las urmarit ca un borfas? - Nimic nu dovedeste ca esti urmarit, monseniore, ai rabdare. - Ce sa facem, atunci? - Sa nu ne oprim din mers; mergnd ct mai repede, vei arata ca te supui cu toata osr dia chemarii regelui. Sa sporim viteza. Om trai si-om vedea! - Ai dreptate. Dati-i drumul! striga Fouquet. Daca ei s-au oprit acolo, treaba l or; noi sa mergem nainte. Patronul dadu semnalul si vslasii lui Fouquet si reluara treaba cu tot sporul ce s

e putea astepta de la niste oameni care se odihnisera. Dar abia trasera o suta d e lopeti, ca cealalta barca, aceea cu doisprezece vslasi, se puse si ea n miscare. Aceasta goana tinu toata ziua, fara ca departarea dintre cele doua barci sa se m icsoreze sau sa se mareasca. Catre seara, Fouquet voi sa ncerce gndurile urmaritor ului sau. Le porunci vslasilor sa traga spre tarm, ca si cum s-ar pregati sa deba rce. Barca lui Colbert facu aceeasi manevra, taind apa de-a curmezisul si ndreptnd u-se spre tarm. Printr-o fericita ntmplare, n locul unde Fouquet se prefacu debarca , un argat de la grajdurile castelului din Langeais mergea pe malul nflorit, ducnd trei cai de capestre. Fara ndoiala, oamenii din cuterul cu doisprezece vslasi cre zura ca Fouquet se ndrepta spre caii acestia, pregatiti pentru fuga, caci se vazu cum patru sau cinci oameni, narmati cu muschete, sarira din barca si pornira pe mal, la vale, ca spre a le iesi nainte cailor si calaretului. Fouquet, multumit ca-si silise dusmanii sa-si dea pe fata gndurile, lua aminte si le porunci vslasilor sa mne mai departe. Oamenii lui Colbert se rentoarsera si ei numaidect n barca si goana celor doua echipaje rencepu cu o noua drzenie. Ceea ce va znd Fouquet, se simti amenintat de aproape si, cu un glas profetic, zise ncet: - Ei bine, Gourville, ce spuneam eu la ultima noastra cina, la mine acasa? Ma ndr ept sau nu spre ruina? - Oh, monseniore! - Aceste doua barci care se urmaresc cu atta patima, de parca am vna, domnul Colbe rt si cu mine, un premiu de viteza pe apele Loarei, nu nseamna oare cele doua sor ti ale noastre si nu crezi, Gourville, ca una dintre ele se va scufunda la Nante s? - Oricum ? raspunse Gourville ? nimic nu este nca sigur; te vei nfatisa naintea adu narii; vei arata ce fel de om esti; elocventa si priceperea dumitale n afaceri su nt scutul si spada ce te vor ajuta sa te aperi, daca nu si sa nvingi. Bretonii nu te cunosc nca si cnd te vor cunoaste, vei fi cstigat cauza. Oh, domnul Colbert sa se tina bine, deoarece barca lui e tot att de amenintata sa se rastoarne ca si a dumitale. Amndoua merg repede, a lui mai repede ca a dumitale, e adevarat; dar vo m vedea care va ajunge mai nti la naufragiu. Fouquet, apucnd mna lui Gourville, zise: - Prietene, totul e notant: adu-ti aminte de zicatoarea: Cei din urma vor fi cei dinti. Ei bine, Colbert se fereste sa mi-o ia nainte! E un om prudent acest Colbe rt! Avea dreptate; cele doua barci plutira pna la Nantes iscodindu-se una pe alta; cnd ministrul trase la tarm, Gourville spera ca va putea gasi numaidect o ascunzatoa re si ca va pregati caii pentru a fugi mai departe. Dar, la debarcader, a doua b arca trase lnga cea dinti si Colbert, apropiindu-se de Fouquet, l saluta pe chei cu gesturi de cel mai adnc respect. Gesturi att de pline de tlc si cu atta zarva facut e, nct avura drept rezultat adunarea unei mari multimi de oameni la dana. Fouquet era pe deplin stapn pe el; simtea ca n aceste ultime clipe ale maretiei lu i avea datoria sa ramna demn. Tinea sa cada ct mai de sus, nct caderea lui sa strive asca macar pe unul dintre dusmanii sai. Daca Colbert se afla acolo, cu att mai ra u pentru el. Iata de ce ministrul, apropiindu-se de Colbert, i raspunse la salut cu acea semeata clipire din ochi ce-i era proprie: - Cum, dumneata aici, domnule Colbert? - Pentru a va aduce omagiile mele, monseniore ? rosti acesta. - Dumneata erai n barca aceea? Si arata spre faimosul cuter cu doisprezece vslasi. - Da, monseniore. - Cu doisprezece vslasi? adauga Fouquet. Ce lux, domnule Colbert! O clipa crezuse m ca e regina-mama, sau regele. - Monseniore... Si Colbert se nrosi. - Iata o calatorie care-i va costa mult pe cei care-o platesc, domnule intendent ? zise Fouquet. Dar, n sfrsit, ai ajuns. nsa, precum vezi ? adauga el dupa o clipa ? eu, care n-aveam dect opt vslasi, am ajuns naintea dumitale. Si-i ntoarse spatele, lasndu-l cu totul nelamurit asupra faptului daca manevrele c elei de a doua barci fusesera sau nu observate de cea dinti. Oricum, nu-i dadu sa tisfactia de a-i arata ca-i fusese frica. Colbert, zgltit ntr-un chip att de neplacu

t, nu se pierdu cu firea; raspunse: - N-am ajuns mai repede, monseniore, fiindca m-am oprit de cte ori te-ai oprit si domnia ta. - Si pentru ce asta, domnule Colbert? striga Fouquet, iritat de aceasta josnica n drazneala a tonului celuilalt. Pentru ce, daca aveai un echipaj mai bun dect al m eu, nu m-ai ajuns din urma, sau nu m-ai ntrecut? - Din respect ? rosti intendentul, nclinndu-se pna la pamnt. Fouquet se urca ntr-o trasura pe care i-o trimisese orasul, nu se stie de ce si n ici cum si se ndrepta spre Primaria din Nantes, urmat de multimea care, de mai mu lte zile, fierbea n asteptarea convocarii statelor generale. De ndata ce trase la locul de gazduire, Gourville l parasi si se duse sa caute cai pentru drumul la Poitiers si la Vannes si sa pregateasca o corabie la Paimboeuf . Facu toate aceste diferite operatii ntr-o taina desavrsita, cu o rvna si cu o gen erozitate att de mare, ca niciodata Fouquet, pe atunci chinuit de friguri, n-ar f i fost mai aproape de scapare, daca n-ar fi intervenit acest urias rasturnator a l planurilor omenesti: hazardul. n noaptea aceea, n oras se raspndi zvonul ca regele venea n cea mai mare graba, cala rind pe cai de posta si ca va sosi n zece sau douasprezece ceasuri. Poporul, n ast eptarea regelui, se bucura nespus privindu-i pe muschetari, proaspat popositi ai ci, n frunte cu domnul d'Artagnan, capitanul lor si care fusesera ncazarmati la ca stel, unde luasera n primire toate posturile de straja, n calitate de paznici de o noare. Domnul d'Artagnan, care era politicos din fire, se prezenta pe la ceasurile zece la ministru, spre a-i aduce omagiile lui respectuoase si cu toate ca ministrul era scuturat de friguri, cu toate ca suferea si era leoarca de sudoare, l primi t otusi pe d'Artagnan, care se simti foarte magulit de aceasta cinste, lucru ce se va vedea din convorbirea pe care o avura mpreuna. Capitolul XLI Sfaturi prietenesti

Fouquet se culcase devreme, ca un om care tine la viata si si ocroteste ct mai mul t cu putinta acest subtire tesut al existentei, pe care framntarile si necazurile de pe lumea asta l destrama att de repede, fara a mai putea fi niciodata reparat. D'Artagnan se ivi n pragul camerei si ministrul l saluta cu un buna seara foarte nd atoritor. - Buna seara, monseniore ? raspunse muschetarul. Cum va simtiti dupa aceasta cal atorie? - Destul de bine. Multumesc. - Si cu frigurile? - Destul de prost. Beau lichide, precum vezi. Abia am ajuns si am si impus orasu l Nantes la un tribut de ceai fierbinte. - Trebuie sa dormiti mai nainte de toate, monseniore. - La dracu, scumpe domnule d'Artagnan, as dormi cu placere, dar... - Cine va mpiedica? - Dumneata, mai nti. - Eu? Ah, monseniore!... - Fara ndoiala. Oare, la Nantes ca si la Paris, nu vii la mine n numele regelui? - Pentru Dumnezeu, monseniore ? replica numaidect capitanul ? lasati-l pe rege n p ace! n ziua cnd voi veni din partea regelui si pentru ceea ce vreti sa spuneti dum neavoastra, va fagaduiesc ca nu va voi tine nici o clipa pe jeratic. Ma veti ved ea punnd mna pe spada, conform ordinului si ma veti auzi rostind, cu glasul acela pe care-l folosesc numai la mari ceremonii: "Monseniore, n numele regelui, suntet i arestat!" Fouquet tresari fara sa vrea, att de firesc si de apasat fusese glasul acestui ga scon totdeauna glumet. Presupunerea faptului n sine era aproape tot att de ngrozito are ca si faptul nsusi. - mi fagaduiesti aceasta sinceritate? ntreba ministrul. - Pe onoare! Dar n-am ajuns nca pna acolo, credeti-ma.

- Ce te face sa banuiesti asta? Eu, dimpotriva, cred altceva. - N-am auzit vorbindu-se de asa ceva ? raspunse d'Artagnan. - Eh, eh! suspina Fouquet. - Ei nu, sunteti un om foarte placut, n ciuda frigurilor acestea. Regele nu vrea si nici nu se poate mpiedica de va iubi din adncul inimii sale. Fouquet facu o strmbatura. - Dar domnul Colbert? zise el. Si domnul Colbert ma iubeste asa precum spui dumn eata? - Eu nu vorbesc de domnul Colbert ? raspunse d'Artagnan. E un om plin de merite, nimic de zis! Nu va iubeste, se poate; dar, la dracu, veverita se poate feri de naprca, numai sa vrea! - Stii ca-mi vorbesti ca un prieten? zise Fouquet. Pe viata mea, n-am ntlnit nicio data un om cu spiritul si cu inima dumitale! - O spuneti doar asa! replica d'Artagnan. Ati asteptat pna astazi ca sa-mi aducet i o asemenea magulire? - Ce orbi suntem! murmura Fouquet. - Iata ca vi se dogeste glasul ? zise d'Artagnan. Beti, monseniore; luati si bet i. Si, cu cea mai prietenoasa bunavointa, i ntinse o ceasca de ceai. Fouquet o lua, m ultumindu-i printr-un zmbet. - Astfel de lucruri nu mi se ntmpla dect mie ? relua muschetarul. Am trait zece ani sub barba dumneavoastra, pe cnd va curgeau prin mini tone de aur; dadeati patru m ilioane pensii pe an, dar pe mine nici nu m-ati bagat n seama; si, deodata, aflat i ca sunt si eu pe lumea asta, tocmai n momentul cnd... - Cnd ma prabusesc ? l ntrerupse Fouquet. Ai dreptate, scumpe domnule d'Artagnan. - Nu vreau sa spun asta. - Dar o gndesti, oricum. Ei bine, daca va fi sa ma prabusesc, crede-ma pe cuvnt, n u va trece o singura zi fara sa-mi spun, dndu-mi cu pumnii n cap: "Neghiobule! Neg hiobule! Asa-ti trebuie! L-ai avut pe domnul d'Artagnan la-ndemna si nu te-ai fol osit de el! Nu l-ai mbogatit!" - Ma coplesiti! zise capitanul. Nu stiu ce sa mai cred despre dumneavoastra. - Iata un om care nu gndeste ca domnul Colbert ? rosti ministrul. - Vad ca acest Colbert nu va mai da pace! E mai rau ca frigurile! - Ah, am motivele mele ? zise Fouquet. Judeca-le si dumneata. Si-i povesti n amanuntime goana celor doua barci si ipocrita urmarire a lui Colbe rt. - Nu e asta cel mai bun semn al ruinei mele? Spune! D'Artagnan deveni serios. - E adevarat ? zise el. Da, asta nu miroase a bine, cum spunea domnul de Trville. Si-i arunca lui Fouquet o privire patrunzatoare si plina de nteles. - Nu-i asa, capitane, ca sunt cu ochii pe mine? Nu-i asa ca regele m-a facut sa vin la Nantes pentru a ma ndeparta de Paris, unde aveam atta lume n jurul meu si pe ntru a pune mna pe Belle-Isle? - Unde se afla si domnul d'Herblay ? adauga d'Artagnan. Fouquet ridica fata. - n ce ma priveste, monseniore ? continua d'Artagnan ? pot sa va ncredintez ca reg ele nu mi-a vorbit nimic rau despre dumneavoastra. - Adevarat? - Regele mi-a poruncit sa vin la Nantes, e adevarat; si sa nu-i spun nimic domnu lui de Gesvres. - Prietenul meu. - Domnului de Gesvres, da, monseniore ? repeta muschetarul, ai carui ochi nu ncet au sa vorbeasca o limba opusa aceleia a buzelor. Regele mi-a mai poruncit sa iau cu mine o brigada de muschetari, lucru ce pare de prisos la prima vedere, ntruct tinutul e linistit. - O brigada? facu Fouquet, ridicndu-se ntr-un cot. - Nouazeci si sase de calareti, da, monseniore; acelasi numar de oameni cti au fo st trimisi sa-i aresteze pe domnii de Chalais, de Cinq-Mars si Montmorency. Fouquet ciuli urechea la aceste cuvinte, rostite totusi fara vreo intonatie deos ebita.

- Si altceva? ntreba el. - Alte cteva ordine fara nsemnatate, ca acestea: "Pazeste castelul; pazeste fiecar e camera; nu lasa nici o straja de-a domnului de Gesvres sa stea n post". De-a do mnului de Gesvres, prietenul dumneavoastra. - Si n privinta mea ? hri Fouquet ? ce ordine ai primit? - n privinta dumneavoastra, monseniore, nici un cuvnt. - Domnule d'Artagnan, e vorba sa-mi salvez onoarea; poate si viata! Nu ma nseli o are? - Eu?... Dar n ce scop? Sunteti amenintat de ceva? E drept, mai e un ordin, cu pr ivire la trasuri si la barci... - Un ordin? - Da; nsa care nu va priveste. O simpla masura politieneasca. - Ce ordin, capitane? Care? - De a opri orice cal si orice barca sa iasa din Nantes, fara o aprobare semnata de rege. - Dumnezeule mare! Dar... D'Artagnan ncepu sa rda. - Acest ordin nu intra n vigoare dect dupa sosirea regelui la Nantes; asa ca, vede ti bine, monseniore, el nu va priveste ntru nimic. Fouquet cazu pe gnduri; d'Artagnan se prefacu a nu observa acest lucru. - De vreme ce v-am ncredintat secretul ordinelor ce mi s-au dat, nseamna ca tin la dumneavoastra si ca am vrut sa va dovedesc ca nici unul nu va ameninta. - Fara ndoiala ? murmura Fouquet, ngndurat. - Sa recapitulam ? zise capitanul cu privirea lui staruitoare. Paza speciala si severa a castelului n care veti fi gazduit si dumneavoastra, nu-i asa? Cunoasteti acest castel?... Ah, monseniore, o adevarata nchisoare! nlaturarea totala a domnu lui de Gesvres, care se bucura de cinstea de a va fi prieten... nchiderea portilo r orasului si a rului, n afara de o singura trecere, dar numai dupa sosirea regelu i... Stiti oare, domnule Fouquet, ca daca n loc sa vorbesc unui om ca dumneavoast ra, care sunteti printre cei dinti din regat, as vorbi unei cunostinte framntate, nelinistite, m-as compromite pentru totdeauna? Frumos prilej pentru cineva care ar vrea s-o stearga! Nici politie, nici straji, nici ordine; drumul liber, calea pe apa deschisa, domnul d'Artagnan nevoit sa-si mprumute caii sai, daca i s-ar c ere! Toate astea trebuie sa va linisteasca, domnule Fouquet, caci regele nu m-ar fi lasat asa, de capul meu, daci ar fi avut gnduri ascunse. ntr-adevar, domnule F ouquet, cereti-mi tot ceea ce va poate face placere: sunt la dispozitia dumneavo astra; n schimb, daca primiti, va cer un singur serviciu: acela de a le spune bun a ziua lui Aramis si lui Porthos, n cazul ca va veti mbarca pentru Belle-Isle, asa cum aveti dreptul sa o faceti, dar fara sa va grabiti si fara si plecati mbracat doar cu halatul, asa cum va aflati acum. Cu aceste cuvinte si cu plecaciune adnca, muschetarul, ale carui priviri nu pierd usera nimic din larga lor bunavointa, iesi din apartament si disparu. Nu apucase nca sa coboare treptele din vestibul, cnd Fouquet trase cu furie de sfoara clopot elului si striga: - Caii mei! Barca mea! Nimeni nu raspunse. Ministrul se mbraca singur cu tot ce putu gasi la ndemna. - Gourville!... Gourville!... striga el, n timp ce-si vra ceasul n buzunar. Clopotelul suna nca, n timp ce Fouquet continua sa strige: - Gourville!... Gourville!... Gourville se ivi palid, gfind. - Plecarea! Plecarea! striga intendentul superior de ndata ce-l vazu intrnd. - Prea trziu! raspunse prietenul sarmanului Fouquet. - Prea trziu? Pentru ce? - Asculta! n fata castelului se auzeau trmbite sunnd si un rapait de tobe. - Ce este, Gourville? - A sosit regele, monseniore. - Regele? - Regele, care a zburat din posta n posta; regele, care a gonit pna crapau caii si care a ajuns aici cu opt ceasuri mai nainte dect ti facusesi domnia ta socoteala.

- Suntem pierduti! murmura Fouquet. Brav d'Artagnan, pacat ca mi-ai vorbit prea trziu! Regele intra, ntr-adevar, n oras; peste putin, se auzi un tun deasupra parapetelor si altul, care-i raspundea, pe un vas din port. Fouquet si ncrunta sprncenele, chema valetii de camera si ceru sa fie mbracat n costu mul de ceremonie. De la fereastra lui, privea printre perdele nghesuiala multimii si miscarile unei mari trupe care-l urmase pe Print, fara sa se poata ghici cum si de unde aparuse ea. Regele fu condus la castel cu mare alai; Fouquet l vazu descalecnd lnga rampa de la intrare si soptindu-i ceva la ureche lui d'Artagnan, care-i tinea scara. D'Arta gnan, dupa ce regele disparu sub bolta de la intrare, porni spre locuinta lui Fo uquet, dar att de ncet, att de ncet si oprindu-se mereu spre a le vorbi muschetarilo r sai, nsirati de-a lungul drumului, nct s-ar fi zis ca numara secundele sau pasii n ainte de a se hotar sa ndeplineasca ordinul. Fouquet deschise fereastra spre a-i vorbi nca n curte. - Ah! striga d'Artagnan zarindu-l. Sunteti nca acasa, monseniore? Acest nca acasa fu de ajuns spre a-i dovedi lui Fouquet cte dezvaluiri si cte sfatu ri prietenesti i daduse muschetarul n prima lui vizita. Ministrul se multumi sa sc oata un suspin. - Dumnezeule, da, domnule ? raspunse el. Sosirea regelui mi-a rasturnat toate pl anurile pe care le facusem. - Ah! Ati aflat ca a sosit? - L-am vazut, da, domnule. Dar, de asta data, vii din partea lui?... - Sa ntreb cum va simtiti, monseniore. Si, daca sanatatea va ngaduie, sa va rog sa poftiti la castel. - Si vii cu mersul asta, domnule d'Artagnan, cu mersul asta? - Ah, Doamne! rosti capitanul. Acum, ca e aici, nimeni nu se mai plimba, nimeni nu mai face ce vrea; toti trebuie sa se supuna consemnului, dumneavoastra ca si mine, eu ca si dumneavoastra. Fouquet mai scoase un suspin, se urca n trasura, att de slabit se simtea si se ndre pta spre castel, urmat de d'Artagnan, a carui bunavointa nu era mai putin nspaimnt atoare acum, pe ct de mngietoare si de placuta fusese ceva mai nainte. Capitolul XLII Cum si juca Ludovic al XIV-lea micul sau rol

n clipa cnd Fouquet se dadea jos din trasura pentru a intra n castelul din Nantes, un om se apropie de el cu semnele celui mai mare respect si-i ntinse o scrisoare. D'Artagnan vru sa-l mpiedice pe acest om de a sta de vorba cu Fouquet si chiar l n departa, nsa ministrul apucase sa primeasca mesajul. Fouquet desfacu scrisoarea s i o citi; n acel moment, o usoara spaima, pe care muschetarul o observa cu usurin ta, se zugravi pe trasaturile primului ministru. Domnul Fouquet vr hrtia n mica tasc a pe care o avea la subsuoara si porni mai departe, spre apartamentele regelui. D'Artagnan, urcnd n urma lui Fouquet, l vedea, prin ferestruicile ce se aflau la fi ecare etaj al turnului, pe omul care adusese scrisoarea privind de jur mprejurul lui n curte i facnd semne mai multor persoane, ce disparura pe strazile nvecinate, d upa ce repetara si ele aceleasi semne facute de personajul nostru. Fouquet fu lasat sa astepte cteva secunde pe terasa ce da n micul coridor la capat ul caruia fusese ornduit cabinetul regelui. D'Artagnan trecu, aici, naintea minist rului, pe care pna atunci, l urmase cu mult respect si intra n cabinetul regelui. - Ei bine? l ntreba Ludovic al XIV-lea care, de ndata ce-l zari, arunca peste masa n carcata de hrtii o pnza mare, verde. - Ordinul a fost ndeplinit, sire. - Si Fouquet? - Domnul intendent superior ma urmeaza ? raspunse d'Artagnan. - Peste zece minute sa fie introdus la mine ? zise regele, facndu-i un semn lui d 'Artagnan ca poate sa plece. Acesta iesi din cabinet, dar abia ajunse n coridorul la capatul caruia astepta Fo uquet, ca fu chemat napoi de clopotelul regelui.

- N-a parut surprins? ntreba regele. - Cine, sire? - Fouquet ? rosti regele, fara a spune, pentru a doua oara, domnul, amanunt ce-i ntari capitanului de muschetari banuielile. - Nu, sire ? raspunse el. - Bine. Si Ludovic i facu nca o data semn lui d'Artagnan sa plece. Fouquet nu parasise terasa unde fusese lasat de nsotitorul lui; el mai citea o da ta scrisoarea, al carui cuprins era: "Ceva se urzeste mpotriva domniei tale. Poate nu vor ndrazni la castel, dar o vor face cnd te vei ntoarce n casa unde esti gazduit. Locuinta e nconjurata de muschetar i. Nu mai intra acolo: un cal alb te asteapta n dosul pietii." Domnul Fouquet recunoscu scrisul si zelul lui Gourville. Nevoind ca, n cazul cnd i se va ntmpla vreo nenorocire, acest biletel sa-l compromita pe un prieten credinc ios, ministrul rupse hrtia n o mie de bucatele si le arunca n vnt peste balustrada t erasei. D'Artagnan l surprinse tocmai pe cnd privea cum zburau n vazduh ultimele re sturi ale scrisorii. - Domnule ? zise el ? regele va asteapta. Fouquet porni cu un pas hotart prin micul coridor unde lucrau domnii de Brienne s i Rose, n timp ce ducele de Saint-Aignan, asezat pe un scaunel, tot n coridor, par ea sa astepte ordine si casca nerabdator, cu spada ntre picioare. Lui Fouquet i s e paru ciudat ca domnii de Brienne, Rose si de Saint-Aignan, de obicei att de ate nti si respectuosi, abia se miscara cnd trecu el, intendentul superior. Dar la ce altceva s-ar mai fi putut astepta din partea unor curteni acela caruia regele n u-i mai spunea dect simplu Fouquet? Ridica fruntea si, foarte hotart sa sfideze to tul, intra la rege, dupa ce clopotelul pe care-l cunoastem l anunta la maiestatea sa. Regele, ramnnd pe scaun, i facu un semn din cap si, cu prefacut interes, l ntreb a: - Ei, ce mai faci, domnule Fouquet? - Am o criza de friguri ? raspunse ministrul ? dar ma aflu la ordinele regelui. - Bine; mine se va tine adunarea statelor; ai vreo cuvntare pregatita? Fouquet se uita la rege cu nedumerire. - Nu, sire ? zise el ? dar am sa improvizez una. Cunosc prea bine afacerile, pen tru a nu ma descurca. Vreau sa pun nsa o singura ntrebare, daca maiestatea voastra mi ngaduie. - Pune-o. - Pentru ce maiestatea sa nu i-a facut primului ministru cinstea de a-l nstiinta despre acest lucru la Paris? - Erai bolnav; nu voiam sa te obosesti. - Niciodata munca, niciodata o explicatie nu ma oboseste, sire si pentru ca a ve nit momentul sa-i cer o explicatie regelui meu... - Oh, domnule Fouquet, ce fel de explicatie? - Asupra intentiilor maiestatii sale cu privire la mine. Regele se nrosi. - Am fost defaimat ? adauga repede Fouquet ? si apelez la dreptatea regelui pent ru a stabili adevarul. - mi ceri n zadar acest lucru, domnule Fouquet; stiu eu ce stiu. - Maiestatea sa nu poate sa stie dect ceea ce i s-a spus si eu nu i-am spus nimic , n timp ce altii au vorbit de attea si attea ori... - Ce vrei sa spui? ntreba regele, dornic sa ncheie aceasta convorbire ce-l punea n n curcatura. - Am sa merg direct la fapte, sire: nvinuiesc un om care ma vorbeste de rau n fata maiestatii voastre. - Nimeni nu te vorbeste de rau, domnule Fouquet. - Acest raspuns, sire, mi dovedeste ca am dreptate. - Domnule Fouquet, nu-mi plac nvinuirile. - Dar eu nu sunt nvinuit? - Am vorbit prea mult despre aceasta chestiune.

? Maiestatea voastra nu vrea sa ma dezvinovatesc? - ti repet ca nu te nvinuiesc de nimic. Fouquet facu un pas napoi, nclinndu-se pe jumatate. "De buna seama ? si spuse el ? a luat o hotarre. Numai cel ce nu poate sa mai dea napoi ramne att de ndrjit. A nu vede a primejdia n momentul acesta nseamna sa fiu orb; a nu ncerca s-o nlatur nseamna sa f iu un prost." Si ntreba, cu glas tare: - Maiestatea voastra m-a chemat pentru vreo treaba? - Nu, domnule Fouquet, te-am chemat pentru un sfat pe care am a ti-l da. - Astept cu tot respectul, sire. - Odihneste-te, domnule Fouquet; nu-ti irosi puterile; adunarea de aici va fi sc urta si dupa ce secretarii mei o vor fi nchis, vreau ca cincisprezece zile sa nu se mai vorbeasca despre politica n Franta. - Regele nu are sa-mi spuna nimic n legatura cu aceasta adunare a statelor genera le? - Nu, domnule Fouquet. - Mie, intendentul superior al finantelor? - Odihneste-te, iata tot ce te rog si tot ce am sa-ti spun. Fouquet si musca buzele si-si lasa capul n jos. Cocea, fara ndoiala, vreun gnd ascun s. Regele banui asta. - Te-ai suparat ca te-am trimis sa te odihnesti, domnule Fouquet? - Da, sire, nu sunt obisnuit cu odihna. - Dar esti bolnav; trebuie sa te ngrijesti. - Maiestatea voastra mi vorbea de o cuvntare, pentru mine? Regele nu raspunse: aceasta ntrebare neasteptata l puse n ncurcatura. Fouquet simti greutatea acestei sovairi. Crezu a citi n ochii tnarului Print o primejdie ce-l fa cu sa intre si mai mult la banuieli. "Daca par fricos ? gndi el ? sunt pierdut." Regele, la rndul lui, nu se nelinistea dect de aceste banuieli ale lui Fouquet. " Sa fi mirosit ceva?" se ntreba el. "Daca ceea ce va spune acum va fi aspru ? gndi nca o data Fouquet ? daca se nfurie sau se preface ca se nfurie, pentru a avea un pretext, ce-mi ramne de facut? Sa ndu lcim deci lucrurile. Gourville avea dreptate." - Sire ? zise el deodata ? pentru ca regele, n marea sa bunatate, se ngrijeste de sanatatea mea pna la a ma scuti de orice osteneala, n-as putea oare sa lipsesc de la consiliu mine? Mi-as petrece ziua stnd n pat si as cere regelui sa-mi trimita m edicul sau, pentru a ncerca un leac mpotriva acestor blestemate de friguri. - Fie precum doresti, domnule Fouquet. Vei fi liber mine, vei avea medicul, te ve i face sanatos. - Multumesc ? rosti Fouquet nclinndu-se. Apoi, prinznd curaj, ntreba: Fi-va-mi oare n gaduita fericirea de a-l primi pe rege la mine, n Belle-Isle? ntreba el. Si-l privi pe Ludovic n ochi pentru a cntari efectul acestei propuneri. Regele se n rosi din nou. - Stii ? raspunse ei, ncercnd sa surda ? ca ai spus: la mine, n Belle-Isle? - Da, sire, e adevarat. - Ei bine, dar ai uitat ca mi-ai daruit cndva mie aceasta Belle-Isle? continua re gele pe acelasi ton prefacut. - Si asta e adevarat, sire. nsa, ntruct n-ati luat-o n stapnire, veti veni sa o luati acum. - Cu placere. - Era, de altfel, intentia maiestatii voastre, ca si a mea si n-am cuvinte sa-i spun maiestatii voastre ct de fericit si de mndru ma simt vaznd toata casa militara a regelui venind de la Paris pentru a lua n primire darul acesta. Regele raspunse, biguind, ca nu-si adusese muschetarii de la Paris numai pentru o treaba ca asta. - Oh, cred si eu! zise Fouquet cu nsufletire. Maiestatea voastra stie foarte bine ca ar fi de ajuns sa vie singura, cu bastonul n mna, pentru a narui toate fortifi catiile de la Belle-Isle. - La naiba! striga regele. Nu vreau ca aceste minunate forrtificatii, care au co stat att de mult spre a fi ridicate, sa se naruiasca vreodata. Nu, sa ramna acolo, mpotriva olandezilor si a englezilor. Ceea ce vreau sa vad eu la Belle-Isle nici nu ghicesti dumneata, domnule Fouquet: sunt frumoasele taranci, fete si femei,

de la cmpie sau de la padure, care danseaza att de bine si sunt att de ispititoare cu fustele lor stacojii. Mi-au fost tare mult laudate vasalele dumitale, domnule intendent superior! Haide, da-mi prilejul sa le vad si eu! - Oricnd doreste maiestatea voastra. - Ai vreun mijloc de transport? Am merge chiar mine, daca vrei. Ministrul simti lovitura, care nu era prea ndemnatica si raspunse: - Nu, sire; nu cunosteam dorinta maiestatii voastre, nu cunosteam mai ales graba aceasta de a vedea Belle-Isle, nct nu m-am ngrijit de nimic. - Totusi trebuie sa ai vreo barca pentru dumneata! - Am cinci; dar sunt toate fie n port, fie la Paimboeuf si ca sa ajungem la ele, sau sa le chem ncoace, mi trebuie cel putin douazeci si patru de ore. Sa trimit un curier? Vreti s-o fac? - Mai asteapta putin; sa-ti treaca frigurile; mai asteapta pna mine. - Asa-i... Cine stie daca mine nu vom avea o mie de alte gnduri? raspunse Fouquet, de asta data fara a mai avea ndoieli si foarte palid. Regele tresari si ntinse mna spre clopotel; dar Fouquet l opri. - Sire ? zise el ? am un acces de friguri; tremur tot. Daca mai ramn un minut aic i, sunt n stare sa lesin. Cer maiestatii voastre ngaduinta de a ma duce sa ma bag n cuverturile mele. - ntr-adevar, tremuri; ma doare inima cnd te vad. Du-te, domnule Fouquet, du-te. V oi trimite sa aflu cum te simti. - Maiestatea Voastra ma copleseste. Peste un ceas am sa ma simt mai bine. - Vreau sa te nsoteasca cineva ? zise regele. - Cum veti dori, sire; ma voi sprijini bucuros de bratul cuiva. - Domnul d'Artagraan! striga regele, sunnd din clopotel. - Oh, sire ? l ntrerupse Fouquet, rznd cu un aer care-l ngheta pe Print ? mi dati un c apitan de muschetari spre a ma conduce la locuinta mea? E o cinste ce ma pune pe gnduri, sire! Un simplu valet mi-ar fi de-ajuns. - Dar pentru ce, domnule Fouquet? Domnul d'Artagnan ma sprijina foarte bine si p e mine! - Da; nsa cnd va sprijina, sire, o face pentru a vi se supune, pe cnd eu... - Ei bine? - Eu, daca ma ntorc acasa cu seful muschetarilor vostri, toata lumea va spune ca m-ati arestat. - Arestat? repeta regele, mai palid dect Fouquet nsusi. Arestat? Oh!... - Eh, cte nu se spun! continua Fouquet rznd. Si fac prinsoare ca s-ar gasi unii oam eni att de rai, nct sa-i bucure asta foarte mult. Aceasta gluma l fstci pe monarh. Fouquet fu att de dibaci sau att de fericit inspirat , nct Ludovic al XIV-lea dadu napoi n fata faptului la care se gndea si pe care-l pre gatea. Domnul d'Artagnan, cnd aparu, primi ordinul de a nsarcina un muschetar sa-l nsoteasca pe ministru pna acasa. - De prisos ? zise atunci Fouquet ? spada pentru spada! Ma multumesc cu Gourvill e, care ma asteapta jos. Asta nsa nu ma mpiedica de a ma bucura de societatea domn ului d'Artagnan. mi pare bine ca poate vedea Belle-Isle, dumnealui care se pricep e att de mult la fortificatii. D'Artagnan se nclina, fara sa nteleaga nimic din toata aceasta scena. Fouquet salu ta si el si iesi, prefacndu-se ca merge fara nici o grija, ca un om care se plimb a. Ajuns n afara castelului, si spuse: "Sunt salvat! Oh, da, da, ai sa vezi BelleIsle, rege neloial, dar dupa ce eu nu voi mai fi acolo!" Si disparu. D'Artagnan ramasese cu regele. - Capitane ? i spuse maiestatea sa ? l vei urmari pe domnul Fouquet de la o suta d e pasi. - Da, sire. - Se duce acasa. Vei intra la dnsul. - Da, sire. - l vei aresta n numele meu si-l vei nchide ntr-o trasura. - ntr-o trasura? Bine. - n asa fel nct, pe drum, sa nu poata vorbi cu nimeni si nici sa nu arunce biletele oamenilor pe care-i va ntlni n cale. - Oh, iata o treaba grea, sire!

- Nu. - Iertati-ma, sire; nu-l pot nabusi pe domnul Fouquet si daca va cere sa respire, nu-l voi putea mpiedica sa o faca, nchiznd ferestrele si tragnd perdelele. Va ncepe atunci sa strige si sa arunce pe usi oricte biletele va voi. - Am prevazut asta, domnule d'Artagnan; o trasura cu zabrele va nlatura cele doua neajunsuri de care vorbesti. - O trasura cu zabrele de fier? replica d'Artagnan. Dar nimeni nu poate face zab rele de fier la o trasura ntr-o jumatate de ceas si maiestatea voastra mi spune sa ma duc chiar acum la domnul Fouquet! - Tocmai de aceea, trasura cu pricina e gata pregatita. - Ah, atunci e cu totul altceva! zise capitanul. Daca trasura e pregatita, foart e bine, nu ramne dect sa porneasca la drum. - Caii sunt nhamati. - Ah! - Iar vizitiul si calaretii asteapta n curtea cea mica a castelului. D'Artagnan facu o plecaciune. - Nu-mi ramne ? adauga el ? dect sa-l ntreb pe rege unde trebuie sa-l duc pe domnul Fouquet. - La castelul din Angers, mai nti. - Foarte bine. - Pe urma, vom vedea. - Da, sire. - Domnule d'Artagnan, nca un cuvnt: ai bagat de seama ca, pentru a-l ridica astfel pe Fouquet, nu folosesc garzile mele, ceea ce-l va nfuria pe domnul de Gesvres? - Maiestatea voastra nu foloseste garzile sale ? zise muschetarul putin umilit ? fiindca n-are ncredere n domnul de Gesvres. Iata totul. - Ceea ce nseamna, domnule, ca am ncredere n dumneata. - Stiu, sire si n-are rost s-o mai repetam... - Dect pentru a-ti spune, domnule, ca, ncepnd din acest moment, daca se va ntmpla ca domnul Fouquet sa evadeze printr-o mprejurare oarecare... S-au mai vazut cazuri d in acestea. - Da, sire, foarte adesea, dar cu altii, nu cu mine. - De ce nu cu dumneata? - Pentru ca eu, sire, am vrut, cu putin mai nainte, sa-l salvez pe domnul Fouquet . Regele tresari. - Pentru ca ? urma capitanul ? aveam dreptul sa fac acest lucru, ghicind planul maiestatii voastre, fara sa mi se fi vorbit despre el si pentru ca l socoteam pe domnul Fouquet un om cumsecade. Si eram liber sa-i marturisesc prietenia mea unu i astfel de om, nu-i asa? - n adevar, domnule, dumneata ma faci sa nu mai am ncredere n serviciile dumitale! - Daca l-as fi salvat atunci, eram cu desavrsire nevinovat; spun mai mult chiar, as fi facut o fapta buna, caci domnul Fouquet nu e un om rau. Dar el s-a mpotrivi t, s-a lasat n voia soartei; n-a cautat sa foloseasca ceasul libertatii. Cu att ma i rau! Acum am primit ordine, ma voi supune acestor ordine; l puteti socoti pe do mnul Fouquet ca si arestat. E ca si nchis n castelul din Angers. - Oh, dar nu-l ai nca n mna, capitane! - Asta ma priveste, sire; fiecare cu meseria lui. Totusi, va rog, gnditi-va bine. mi dati cu adevarat ordinul sa-l arestez pe domnul Fouquet? - Da, de o mie de ori da! - Atunci, scrieti-o pe hrtie. - Iata ordinul scris. D'Artagnan l citi, l saluta pe rege si iesi. De pe terasa nalta l zari pe Gourville, care trecea voios, ndreptndu-se spre casa unde locuia Fouquet. Capitolul XLIII Calul alb si calul negru

"Iata ceea ce e surprinzator ? si spuse capitanul. Gourville foarte voios si umbln

d pe strazi, cnd stie aproape sigur ca domnul Fouquet se afla n primejdie, cnd e ap roape sigur ca el, Gourville, i-a prevenit pe domnul Fouquet, prin biletul de ad ineauri, biletul acela pe care domnul intendent superior l-a rupt n mii de bucati pe terasa si l-a aruncat n vnt. Gourville si freaca minile, caea ce nseamna ca a pus la cale ceva. De unde vine Gourville? Vine din strada Ierbii. Unde duce strada Ierbii?" Si d'Artagnan urmari, pe deasupra acoperisurilor din Nantes, dominate d e castel, liniile formate de strazi, asa cum ar fi facut pe un plan topografic; numai ca, n loc de o hrtie moarta si neteda, goala si pustie, harta aceasta vie se ntindea n relief, plina de miscare, cu strigatele si umbrele oamenilor si lucruri lor. Din-colo de parapetul orasului, nesfrsitele ogoare nverzite se nsirau de-a lun gul Loarei, parnd ca se calatoresc catre orizontul mpurpurat ce brazda azurul apel or si verdele negricios al mlastinilor. Chiar din fata portilor orasului Nantes, doua drumuri albe se desfaceau n zare ca doua degete dezlipite ale unei mini uriase. D'Artagnan, care mbratisase cu privir ea, de pe terasa, toata panorama din jur, fu condus de linia formata de strada I erbii pna la capatul unuia din aceste drumuri, ce pornea chiar de la una din port ile orasului. Mai avea un pas de facut si se pregatea sa coboare scara terasei, sa intre n turn, sa ajunga la trasura cu zabrele si sa porneasca spre casa lui Fo uquet. Dar ntmplarea voi ca, n momentul cnd sa apuce pe scara, privirea sa-i fie atr asa de un punct miscator ce se ndeparta pe linia acestui drum. "Ce-o fi acolo? se ntreba muschetarul. Un cal care alearga, un cal scapat, fara ndoiala; ce tare gon este!" Punctul mis-cator parasi drumul si apuca peste cmpul arat. "Un cal alb ? c ontinua capitanul, care vedea acum bine culoarea ce se deslusea luminoasa pe fon dul ntunecat ? si cineva e calare pe el; pesemne vreun copil care-l duce la adapa t la vreun prund din apropiere, lund-o de-a dreptul peste cmp." n clipa cnd ncepu sa coboare primele trepte ale scarii d'Artagnan si uitase de aces te gnduri repezi ca fulgerul si mpletite n timp ce imaginea i se perinda prin fata ochilor. Cteva bucatele albe de hrtie erau mprastiate pe treptele nnegrite ale scari i. "Ei, ei! si zise capitanul. Iata cteva a urme din biletul rupt de domnul Fouque t. Bietul om! si-a mprastiat taina n vnt; dar vntul n-a vrut sa i-o ia si, iata, o a duce regelui. Hotart, sarmane Fouquet, te urmareste nenorocul! Lupta nu e egala; soarta e mpotriva ta. Steaua lui Ludovic al XIV-lea o ntuneca pe a ta; naprca e mai puternica si mai vicleana dect veverita." D'Artagnan ridica una din aceste bucat ele de hrtie, n timp ce cobora scara. ? Scrisul marunt al lui Gourville; nu m-am nselat! murmura el cercetnd slovele de pe bucatica de hrtie. Si descifra cuvntul cal. Ei dracie! facu el. Mai ridica o bucatica de jos, dar pe aceasta nu era scris nimic. Pe o a treia bu catica de hrtie citi cuvntul alb. - Cal alb ? silabisi el ca un copil care nvata sa citeasca. Ah, Dumnezeule, cal a lb! striga banuitorul capitan. Si, asemenea grauntelui de pulbere de arma, care, la foc, se umfla si se face de o suta de ori mai mare, d'Artagnan, plin deodata de gnduri si de banuieli, se nto arse repede pe terasa. Calul alb gonea, gonea mereu nspre Loara, la malul careia se zarea, printre aburii ce se ridicau din apa, o pnza mica ce se clatina ca un f ulg. - Oh, oh! striga muschetarul. Un singur om poate goni cu atta iuteala peste cmpuri le arate. Numai un Fouquet, un bancher, poate fugi asa, n plina zi, pe un cal alb ... Numai seniorul de la Belle-Isle alearga sa scape spre mare, cnd sunt attea pad uri dese prin mprejurimi... Si numai un d'Artagnan pe lume poate sa-l ajunga din urma pe domnul Fouquet, care are o jumatate de ceas nainte si care n mai putin de un ceas va fi pe corabia lui. Acestea zise, muschetarul dadu ordin ca trasura cu zabrele de fier sa fie dusa ct mai repede ntr-o padurice de la marginea orasului. Apoi si alese cel mai bun cal, sari pe el si strabatu n goana strada Ierbii, apucnd nu pe drumul pe care o luase Fouquet, ci chiar pe malul Loarei, ncredintat ca astfel va cstiga zece minute din timpul ct i va trebui ca sa-l ajunga, la ncrucisarea celor doua cai, pe fugar, car e nu banuia ca ar putea sa fie urmarit din aceasta parte. n goana calului si n nerabdarea sa de urmaritor, nfierbntndu-se ca la vnatoare, sau ca la razboi, d'Artagnan, att de blnd, att de bun cu Fouquet, se pomeni ca devenise d eodata crud si aproape sngeros. Mult timp alerga fara sa fi mai zarit calul alb;

furia lui capata proportiile turbarii; se temea ca pierduse urma lui Fouquet; si spunea ca acesta apucase pe vreo carare croita pe sub pamnt sau ca-si schimbase c alul alb cu unul din acei faimosi cai negri, iuti ca vntul, pe care d'Artagnan i a dmirase de attea ori la Saint-Mand, rvnindu-i pentru taria si iuteala lor la fuga. n aceste clipe, cnd vntul l lovea n ochi facndu-l sa lacrimeze, cnd saua ardea sub el, cnd calul sngernd peste tot si necheznd de durere strnea n urma lui o ploaie de nisip si de pietre, d'Artagnan, naltndu-se n scari si nevaznd nimic pe apa, nimic sub copa ci, ncepu sa scruteze vazduhul ca un smintit. Era pe cale de a nnebuni. n furia lui nemaipomenita, se gndea la cai aeriene, descoperite abia n veacul urmator si si am intea de Dedal, cu marile lui aripi ce-l salvasera din nchisorile cretane. Un mug et surd i iesea de pe buze. Repeta ntr-una, mistuit de teama de a nu se face de ru sine: - Eu! Eu pacalit de un Gourville! Eu!... Se va spune c-am mbatrnit, se va spune cam primit un milion ca sa-l las pe Fouquet sa fuga! Si si nfigea tot mai adnc pintenii n coastele calului. Facu o leghe n doua minute. De odata, la marginea unui imas, n dosul unui tufis, zari ceva alb, care aparu, disp aru, apoi se vazu iar pe un povrnis mai nalt. D'Artagnan tresari de bucurie; gnduri le i se nseninara din nou. si sterse sudoarea ce-i siroia pe frunte, si desclesta g enunchii, facnd ca si calul sa rasufle mai n voie, si, strngnd frul, ncetini goana vit eazului animal, complicele lui n aceasta vnatoare de om. Putu astfel sa cerceteze forma drumului si distanta dintre el si Fouquet. Ministrul si istovise calul sau alb gonindu-l prin araturi. Simtea nevoia sa iasa la un pamnt mai tare si o apuca spre drum, taind n linie dreapta peste ogor. D'Ar tagnan, la rndul lui, n-avea dect sa mearga drept nainte, pe sub coama unui deal ce -l ascundea de ochii adversarului sau, ca sa-i iasa nainte chiar cnd Fouquet va aj unge la drum. Acolo va ncepe hartuirea adevarata, acolo se va ncinge lupta. D'Artagnan si lasa calul sa rasufle adnc. Observa ca ministrul mergea la trap, adi ca si lasa si el calul sa rasufle. Erau nsa prea grabiti si unul si altul, pentru a tine prea mult pasul acesta. Calul cel alb o zbughi ca o sageata, de ndata ce d adu de un teren mai tare. D'Artagnan se apleca peste oblnc si calul sau negru por ni la galop. Amndoi urmau acelasi drum; tropotele celor opt copite se amestecau u nele cu altele; domnul Fouquet nu-l zarise nca pe d'Artagnan. Dar, iesind de sub deal, un singur tropot rasuna n vazduh, acela al calului lui d'Artagnan, care gon ea ca trasnetul. Fouquet ntoarse capul; l vazu, la o suta de pasi n urma lui, pe du smanul sau, aplecat pe coama calului. Nici o ndoiala: curelele acelea care stralu ceau, tunica aceea rosie erau ale unui muschetar. Fouquet se apleca si el pe obln c si calul sau alb cstiga vreo douazeci de picioare n distanta. "Oh ? si spuse d'Artagnan cu ngrijorare ? atentie! Calul lui Fouquet nu e un cal o arecare!" Si, cu luare-aminte, cerceta, cu ochiul lui sigur, iuteala si nfatisare a acestui bidiviu. Spate rotund, coada ngusta si lunga, picioare subtiri si scapa ratoare ca otelul, copite mai tari dect cremenea. Dadu pinteni calului sau, dar d istanta dintre ei ramnea aceeasi. D'Artagnan tragea cu urechea, din zbor: nici o rasuflare de cal nu ajungea pna la el si totusi calul alb spinteca vazduhul. Calul negru, dimpotriva, ncepea sa gfie ca si cum ar fi avut tignafes. "Chiar de-ar crapa calul sub mine, dar trebuie sa -l ajung!" si spuse muschetarul. Si ncepu sa-l ndemne din zabale, n timp ce cu pinte nii mpungea burta sngernda a bietului animal. Calul, deznadajduit, cstiga douazeci c e stnjeni si ajunse la o bataie de pistol n urma lui Fouquet. "Curaj ? si zise musc hetarul ? curaj! Balanul va obosi pna la urma; si daca nu va cadea calul, stapnul lui tot va cadea!" Dar si calul si omul se tineau tari, uniti, cstignd iarasi n dis tanta. D'Artagnan scoase un racnet salbatic, ce-l facu pe Fouquet sa ntoarca fata , n timp ce calul lui zbura ca vntul. - Strasnic cal! Grozav calaret! scrsni capitanul. Hei, la dracu, domnule Fouquet! Hei, n numele regelui! Fouquet nu raspunse. - Nu m-auzi? urla d'Artagnan. Calul facu un pas gresit. - Drace! raspunse laconic Fouquet. Si goana continua. D'Artagnan simtea ca nnebuneste; sngele i navali n valuri la tmple, n ochi.

- n numele regelui, opreste-te, sau te dobor cu un glonte! striga el nca o data. - Fa-o! raspunse Fouquet din goana calului. D'Artagnan smulse un pistol si trase cocosul, spernd ca zanganitul metalului l va face pe rivalul sau sa se opreasca. - Ai si dumneata pistoale, apara-te! Fouquet ntoarse ntr-adevar capul, auzind zgomotul cocosului, si, privindu-l pe d'A rtagnan drept n fata. si desfacu, cu mna dreapta, haina ce-i acoperea pieptul, fara sa se atinga de pistoalele sale. ntre ei erau acum numai douazeci de pasi. - La dracu! striga d'Artagnan. N-am sa te ucid. Daca n-ai de gnd sa tragi n mine, preda-te! Ce-i o nchisoare? - Mai bine mor! raspunse Fouquet. Voi suferi mai putin. D'Artagnan, cuprins de furie, arunca pistolul n drum. - Te voi prinde viu! racni el. Si, printr-o sfortare de care numai acest neasemuit cavaler era n stare, ajunse c u calul sau la zece pasi de calul alb; si si ntinsese mna ca sa apuce prada. - Haide, ucide-ma! E mai omeneste! striga Fouquet. - Nu! Viu, viu! suiera capitanul. Calul lui se poticni pentru a doua oara; al lui Fouquet o lua nainte. Era ceva ne maiauzit goana acestor doi cai, care au mai rezistau dect prin vointa calaretilor . Dupa galopul nebunesc urma un trap ntins, apoi un trap ncetinit. Dar goana li se parea tot att de mare celor doi voinici istoviti de oboseala. D'Artagnan, scos din rabdari, smulse de la bru al doilea pistol si-l ndrepta spre calul alb. - Trag n cal, nu n dumneata! striga el catre Fouquet. Si apasa pe tragaci. Animalul fu atins n sold; facu o saritura furioasa si se rid ica n doua picioare. Calul lui d'Artagnan cazu mort, sleit de puteri. "Sunt un om dezonorat ? gndi mus chetarul ? sunt un om nenorocit." - Fie-ti mila, domnule Fouquet, arunca-mi unul din pistoalele dumitale, sa-mi zb or creierii! Fouquet si continua goana. - Te implor! Te implor! striga d'Artagnan. Ceea ce dumneata nu vrei sa faci acum , voi face eu nsumi peste un ceas; dar aici, n mijlocul drumului acesta, as muri v itejeste, fara a-mi pierde cinstea. Fa-mi acest bine, dom-nule Fouquet! Fouquet nu raspunse, ndemnndu-si calul nainte. D'Artagnan ncepu sa alerge pe jos dup a rivalul sau. Rnd pe rnd, si arunca la pamnt palaria, haina, care-l ngreuiau, apoi t eaca spadei, ce-l ncurca n fuga. Spada nsasi i se parea prea grea n mna, si-o arunca si pe ea, ca si teaca. Calul alb horcaia; d'Artagnan se apropia de el. Din trap, animalul, zdrobit, aju nse la pas, clatinndu-si capul ntr-o parte si n alta, ametit; sngele i curgea pe nari , amestecat cu spuma. D'Artagnan, printr-o ultima sfortare, se repezi la Fouquet , l apuca de un picior si-i spuse cu un glas ntretaiat, nabusit: - Te arestez n numele regelui! Zdrobeste-mi capul; ne vom fi facut astfel amndoi d atoria. Fouquet zvrli departe, n apele rului, cele doua pistoale pe care ar fi putut pune mn a d'Artagnan; apoi, descalecnd, zise: - Sunt prizonierul dumitale, domnule. Vrei sa te sprijini de bratul meu, caci ai sa cazi jos! - Multumesc ? bigui d'Artagnan, care, ntr-adevar, simtea ca pamntul se nvrteste cu el si ca cerul i se prabuseste n cap. Si se rostogoli n tarna, sleit de puteri, abia rasuflnd. Fouquet cobor malul rului, si umplu palaria cu apa si se ntoarse sa racoreasca tmplele muschetarului, strecurndu -i cteva picaturi reci ntre buze. D'Artagnan se ridica, privind n jurul lui cu ochi rataciti. l vazu pe Fouquet ngenuncheat, cu palaria uda n mna si zmbindu-i cu o nesp usa blndete. - N-ai fugit, asadar! rosti el. Oh, domnule, adevaratul rege, judecnd dupa loiali tate, dupa inima, dupa marinimia sufleteasca, nu e Ludovic de la Luvru, nici Fil ip din Sfnta Margareta, ci dumneata, proscrisul, osnditul! - Eu care nu sunt pierdut astazi dect din pricina unei singure greseli, domnule d

'Artagnan. - Care, Dumnezeule? - Aceea ca n-am stiut sa-ti fiu prieten... Dar cum vom face sa ne ntoarcem la Nan tes? Suntem destul de departe. - Asa-i ? murmura d'Artagnan ngndurat si mohort la fata. - Calul alb se va ntrema poate; era un cal att de bun! Urca-te pe el, domnule d'Ar tagnan; eu voi merge pe jos pna te vei fi odihnit. - Bietul animal! Ranit! murmura muschetarul. - Va merge, ti spun, l cunosc eu. Ceva mai mult, sa ncalecam amndoi pe el. - Sa ncercam ? zise capitanul. Dar animalul, sub aceasta ndoita povara, se ncovoie, se mpletici, apoi porni si mer se cteva minute, pe urma se poticni si cazu alaturi de calul negru, pna lnga care a junsese. - Vom merge pe jos, asa a hotart soarta; plimbarea va fi minunata ? relua Fouquet trecndu-si bratul pe sub cel al lui d'Artagnan. - S-o ia dracul! bufni acesta cu privirea teapana, cu sprncenele ncruntate, cu ini ma grea. Blestemata zi! Facura astfel, ncet, cele patru leghe ce-i desparteau de padurea la marginea care ia i astepta trasura cu o escorta. Cnd Fouquet zari aceasta sinistra cusca, i spuse lui d'Artagnan, care-si lasa ochii n jos, rusinndu-se parca n locul lui Ludovic al XIV-lea: - Iata o idee care nu vine de la un om cumsecade, capitane d'Artagnan; ea nu-i a dumitale. Pentru ce aceste zabrele? - Pentru a va mpiedica sa aruncati bilete n afara. - Buna nascocire! - Dar puteti vorbi, daca nu puteti scrie ? adauga muschetarul. - Sa vorbesc... cu dumneata? - Da... daca aveti chef. Fouquet statu o clipa pe gnduri, apoi, privindu-l pe capitan n fata, i spuse: - Un singur cuvnt; l vei retine? - l voi retine. - Si-l vei spune cui vreau eu? - l voi spune. - Saint-Mand! rosti n soapta Fouquet. - Bine. Pentru cine? - Pentru doamna de Bellire, sau pentru Pellisson. - S-a facut! Trasura trecu prin Nantes si apuca drumul spre Angers. Capitolul XLIV Unde veverita cade si naprca zboara

Erau ceasurile doua dupa-amiaza. Regele, plin de nerabdare, iesea mereu din cabi netul sau pe terasa si, din cnd n cnd, deschidea usa de la coridor, spre a vedea ce fac secretarii lui. Domnul Colbert, asezat n acelasi loc unde domnul de Saint-Aignan statuse toata di mineata, vorbea ncet cu domnul de Brienne. Regele deschise deodata usa si, adresnd u-li-se celor doi, ntreba: - Ce vorbiti acolo? - Discutam despre prima sedinta a adunarii ? raspunse de Brienne, ridicndu-se n pi cioare. - Foarte bine! zise regele si reintra n cabinet. Dupa cinci minute, clopotelul l chema pe Rose, care avea ora de primire. - Ai terminat copiile? l ntreba regele. - Nu nca, sire. - Vezi daca domnul d'Artagnan s-a ntors. - Nu nca, sire. - Ciudat! murmura regele. Sa vina domnul Colbert. Colbert se nfatisa; astepta ace asta clipa de dimineata.

- Domnule Colbert ? zise regele foarte nelinistit ? ar trebui totusi sa stim ce s-a ntmplat cu domnul d'Artagnan. Colbert, cu glasul lui potolit, ntreba: - Unde crede regele ca trebuie sa-l caut? - Ei, domnule, nu stii unde l-am trimis? zise Ludovic cu asprime. - Maiestatea voastra nu mi-a spus nimic. - Domnule, sunt lucruri care se ghicesc si dumneata, mai ales, esti dintre aceia care le ghicesti. - Am putut sa presupun, sire; dar nu mi-am ngaduit sa ghicesc totul. Abia sfrsi de rostit Colbert aceste cuvinte, ca un glas mai aspru dect acela al re gelui ntrerupse convorbirea nceputa ntre monarh si demnitar. - D'Artagnan! exclama regele foarte voios. D'Artagnan, palid si cu o nfatisare ncruntata, i se adresa regelui: - Sire, maiestatea voastra este cel care a dat ordine muschetarilor mei? - Ce ordine? facu regele. - Cu privire la locuinta domnului Fouquet! - Nici unul! raspunse Ludovic. - Ah, ah! rosti muschetarul, muscndu-si mustata. Nu m-am nselat: este domnul! Si arata spre Colbert. - Ce ordin? Spune! zise regele. - Ordin de a rascoli o casa ntreaga, de a bate servitorii si ofiterii domnului Fo uquet, de a sparge sertarele, de a prada o locuinta pasnica. La dracu! Un ordin de salbatic! - Domnule! facu, foarte palid, Colbert. - Domnule ? i riposta d'Artagnan ? regele singur, ntelegi, regele singur are drept ul sa le dea ordine muschetarilor mei! Dumneata n-ai voie s-o faci si ti-o spun n fata maiestatii sale: niste gentilomi ce poarta spada nu sunt niste coate-goale cu pana la ureche. - D'Artagnan! D'Artagnan! murmura regele. - E umilitor! continua muschetarul. Soldatii mei sunt dezonorati! Eu nu comand o ceata de haidamaci sau de contopisti de la vistierie, la dracu! - Dar ce s-a ntmplat? Explica-mi! zise regele cu autoritate. - S-a ntmplat, sire, ca domnul, domnul care n-a fost n stare sa ghiceasca ordinele maiestatii voastre si care, prin urmare, n-a stiut ca eu l arestam pe domnul Fouq uet, domnul care a pus sa se faca o cusca de fier pentru stapnul lui de ieri, l-a trimis pe domnul de Roncherat la locuinta domnului Fouquet si, ca sa puna mna pe hrtiile intendentului superior, a ridicat toate mobilele dinauntru. Muschetarii mei erau n jurul casei de azi-dimineata. Acesta fusese ordinul meu. Pentru ce sia ngaduit altcineva sa-i bage n casa? Pentru ce, silindu-i sa ia parte la acest ja f, a facut din ei niste complici? La dracu! Noi l servim pe rege, dar nu suntem s lugile domnului Colbert! - Domnule d'Artagnan ? rosti regele cu severitate ? ia seama, nu n prezenta mea s i pe un asemenea ton, se cuvine sa aiba loc astfel de explicatii! - Am facut totul spre binele regelui ? bolborosi Colbert cu o voce gtuita. E prea mult sa fiu tratat astfel de un ofiter al maiestatii sale si asta fara putinta de a ma razbuna, din pricina respectului pe care i-l port regelui. - Respectul pe care i-l porti regelui ? striga d'Artagnan cu ochii plini de flac ari ? este, nainte de toate, sa-i respecti autoritatea, sa insufli dragoste pentr u persoana lui! Orice factor al unei forte, chiar fara comanda, reprezinta aceas ta forta si cnd poporul blestema mna care-l loveste, Dumnezeu arunca vina pe mna re gala, ntelegi dumneata? Trebuie oare ca un soldat trecut timp de patruzeci de ani prin snge si rani sa-ti dea aceasta lectie, domnule? Trebuie ca milostivirea sa fie partea mea si cruzimea a dumitale? Dumneata ai arestat, ai legat si ai ntemni tat niste oameni nevinovati! - Complicii domnului Fouquet, poate ? zise Colbert. - Cine ti spune ca domnul Fouquet are complici, sau chiar ca el ar fi vinovat? As ta numai regele o stie si dreptatea lui nu e oarba. Cnd el va spune: "Aresteaza, n chide pe cutare oameni", atunci trebuie sa te supui. Nu-mi mai vorbi deci de res pectul pe care i-l porti regelui si ia seama la cuvintele pe care le rostesti, c aci n-as vrea ca ele sa cuprinda vreo amenintare, stiut fiind ca regele nu-i las

a pe cei ce-l servesc rau sa-i ameninte pe cei care-l servesc cu credinta, altfe l ? Dumnezeu sa ma ierte! ? daca as avea un stapn att de ingrat, as sti sa ma fac singur respectat. Spunnd acestea, d'Artagnan se protapi plin de semetie n cabinetul regelui, cu priv irea scnteind, cu mna pe spada, cu buzele tremurndu-i, prefacndu-se si mai nfuriat de ct era cu adevarat. Colbert, umilit, clocotind de mnie, l saluta pe rege, ca si cum i-ar fi cerut ngaduinta sa se retraga. Regele, clatinat n mndria si n curiozitatea lui, nu stia ce hotarre sa ia. D'Artagnan l vazu ca sovaie. A mai ramne mult acolo n semna a face o greseala; trebuia sa obtina un triumf asupra lui Colbert si singu rul mijloc era sa-l atte att de adnc si att de tare pe rege, nct sa nu-i lase maiestat ii sale alta iesire dect sa aleaga ntre unul si altul dintre cei doi vrajmasi. D'Artagnan, deci, se nclina, ca si Colbert. Dar regele, care voia, mai presus de orice, sa afle vesti ct mai exacte si ct mai amanuntite despre arestarea intendent ului superior al finantelor, a aceluia care-l facuse la un moment dat sa tremure , regele, ntelegnd ca supararea lui d'Artagnan l va sili sa amne cu un sfert de ceas , cel putin, amanuntele pe care ardea de nerabdare sa le cunoasca, Ludovic, spun em, l uita pe Colbert, care nu avea sa-i spuna nimic nou, si-l opri pe capitanul sau de muschetari. - Bine, domnule ? zise el ? sa rezolvam mai nti treaba pentru care ai venit aici; te vei odihni dupa aceea. D'Artagnan, care se pregatea sa treaca pragul, se opri la chemarea regelui si se ntoarse din drum. Colbert fu nevoit sa plece. Fata lui lua o culoare stacojie; o chii sai negri si dusmanosi aruncara o flacara ntunecata de sub sprncenele-i stufo ase; facu un pas, se nclina dinaintea regelui, se ridica pe jumatate cnd trecu pe lnga d'Artagnan si iesi cu moartea n inima. D'Artagnan, ramas singur cu regele, se mblnzi ntr-o clipa, lund o nfatisare potrivita cu momentul. - Sire ? zise el ? sunteti un rege tnar. Privind aurora, omul si poate da seama da ca ziua va fi frumoasa sau urta. Cum va putea poporul pe care Dumnezeu l-a ornduit sub legile voastre, sire, sa prevada sub ce zodie se va desfasura domnia voastr a, daca, ntre voi si el, lasati sa-si faca de cap niste ministri stapniti de ura s i rautate? Dar sa ne ntoarcem la ale mele, sire; sa renuntam la o discutie care p oate sa vi se para ndrazneata, nelalocul ei chiar. Sa revenim la mine. L-am arest at pe domnul Fouquet. - Ti-a trebuit cam mult timp! spuse regele pe un ton mustrator. D'Artagnan l privi n ochi. - Vad ca m-am exprimat gresit ? zise el. Am anuntat pe maiestatea voastra ca l-a m arestat pe domnul Fouquet? - Da; ei bine? - Ei bine, ar fi trebuit sa-i spun maiestatii voastre ca domnul Fouquet m-a ares tat pe mine; ar fi fost mai exact. Restabilesc deci adevarul: am fost arestat de domnul Fouquet. Fu rndul lui Ludovic al XIV-lea sa se arate nedumerit; maiestatea sa ramase uimit . D'Artagnan, cu privirea lui patrunzatoare, cntari ntr-o clipita tot ceea ce se p etrecea n mintea stapnului. Nu-i lasa timp sa puna ntrebari. Povesti, cu acea poezi e, cu acel pitoresc de care numai el poate era n stare pe atunci, evadarea domnul ui Fouquet, urmarirea, goana nversunata, n sfrsit, acea marinimie fara pereche a mi nistrului, care putea sa fuga de zece ori, care putea sa-si ucida de douazeci de ori adversarul pornit pe urmele lui, dar care a preferat temnita, poate si mai rau chiar, dect sa-l umileasca pe acela trimis sa-i rapeasca libertatea. Pe masura ce capitanul de muschetari vorbea, regele se framnta, sorbindu-i cuvint ele si pocnindu-si vrful unghiile unele de altele. - Rezulta de aici, sire, cel putin pentru mine, ca un om care se poarta astfel e un om cumsecade si nu poate fi un dusman al regelui. Aceasta este parerea mea s i o repet n fata maiestatii voastre. Stiu ca regele mi va spune: "Ratiune de stat" si ma nchin. Fie! N-am nimic de zis. Dar eu sunt soldat; am primit un ordin; ord inul a fost ndeplinit, fara vrerea mea, e adevarat; dar a fost ndeplinit Mai depar te, tac. - Unde se afla domnul Fouquet n acest moment? ntreba Ludovic dupa o clipa de tacer e. - Domnul Fouquet, sire ? raspunse d'Artagnan ? e n cusca de fier pe care i-a preg

atit-o domnul Colbert si goneste n galopul a patru cai zdraveni pe drumul ce duce la Angers. - De ce l-ai lasat singur pe drum? - Pentru ca maiestatea sa nu mi-a spus sa ma duc la Angers. Dovada, cea mai buna dovada pe care o invoc, este ca regele ma cauta chiar adineauri... Si apoi, mai aveam si un alt motiv. - Care? - Fiind cu el, bietul domn Fouquet n-ar fi ncercat niciodata sa evadeze. - Ei bine? striga regele cu stupefactie. - Maiestatea voastra trebuie sa nteleaga si ntelege, negresit, ca dorinta mea cea mai mare este sa-l stiu pe domnul Fouquet n libertate. L-am lasat n seama unuia di n brigadierii mei, cel mai netot pe care l-am putut gasi printre muschetarii mei , pentru ca prizonierul sa poata fugi. - Ai nnebunit, domnule d'Artagnan? striga regele, ncrucisndu-si bratele la piept. P oate cineva sa spuna, asemenea prapastii, dupa ce a avut nenorocul sa le gndeasca ? - Ah, sire, n-o sa va asteptati, desigur, din partea mea, sa devin dusmanul domn ului Fouquet, dupa toate cele ce a facut pentru mine si pentru maiestatea voastr a. Nu, sa nu mi-l dati niciodata n paza, daca vreti ca el sa ramna zavort. Orict de bine ar fi nchisa colivia, pasarea tot va sfrsi prin a-si lua zborul. - Sunt surprins ? zise regele cu un glas nfundat ? ca nu te-ai grabit sa-l ajuti si dumneata pe acela pe care domnul Fouquet voia sa-l puna pe tronul meu. Ai fi avut tot ce-ti trebuie: dragoste si recunostinta? n serviciul meu, domnule, ai de -a face cu un stapn! - Daca domnul Fouquet nu s-ar fi dus sa va caute la Bastilia ? raspunse d'Artagn an cu un glas apasat ? un singur om ar fi facut asta si acest om sunt eu. O stit i prea bine, sire. Regele se stapni. n fata acestor cuvinte att de sincere, att de adevarate, ale capit anului sau de muschetari, nu mai avea ce sa spuna. Ludovic, ascultndu-l pe d'Arta gnan, si aminti de d'Artagnan cel de altadata, acela care, la Palatul Regal, sta ascuns n dosul perdelelor de la patul lui cnd poporul Parisului, condus de cardina lul de Retz, venise sa se ncredinteze ca regele era acolo; de d'Artagnan pe carel saluta cu mna pe fereastra trasurii, atunci cnd se ndrepta spre Notre-Dame, ntorcnd u-se de la Paris; de soldatul care demisionase la Blois; de locotenentul pe care -l chemase lnga dnsul, cnd moartea lui Mazarin i daduse puterea; de omul pe care-l g asise totdeauna loial, curajos si devotat. Monarhul se apropie de usa si-l strig a pe Colbert. Acesta nu parasise coridorul unde lucrau secretarii. Colbert aparu . - Colbert, ai pus dumneata sa se faca o perchezitie la domnul Fouquet? - Da, sire. - Si ce-ai constatat? - Domnul de Roncherat, trimis cu muschetarii maiestatii voastre, mi-a adus niste hrtii ? raspunse Colbert. - Le voi vedea... Te rog sa-mi dai mna. - Mna mea, sire? - Da, ca s-o pun n aceea a domnului d'Artagnan. La drept vorbind, d'Artagnan ? ad auga regele cu un surs, ntorcndu-se catre soldatul care, la vederea slujbasului, si reluase atitudinea lui semeata ? dumneata nu-l cunosti pe omul acesta; faceti cu nostinta. Si i-l arata pe Colbert. ? E un slujitor nensemnat n functii de subaltern, dar va fi un mare om daca-l rid ic la primul rang. - Sire! bolborosi Colbert, zapacit de bucurie si de teama. - Am nteles de ce ? sopti d'Artagnan la urechea regelui. Era gelos? - ntocmai si gelozia sa i tinea aripile legate. - Va fi de aici nainte un sarpe naripat ? murmura muschetarul cu un rest de ura mpo triva dusmanului sau de adineauri. Dar Colbert, apropiindu-se de el, i se nfatisa naintea ochilor cu o fizionomie att de deosebita de aceea pe care i-o stia de obicei, i aparu att de bun, att de blnd, a tt de supus, privirea lui lua expresia unei att de nobile ntelegeri, nct d'Artagnan,

cunoscator n fizionomii, fu miscat, aproape zdruncinat n convingerile sale. Colber t i strnse mna. - Ceea ce ti-a spus regele, domnule, dovedeste ct de bine cunoaste maiestatea sa oamenii. mpotrivirea drza pe care am aratat-o pna azi fata de abuzuri, nu fata de o ameni, e o dovada ca am vrut sa-i pregatesc regelui meu o mare domnie, tarii mel e, o mare bunastare. Am multe idei, domnule d'Artagnan; le vei vedea nflorind n so arele pacii publice; si daca n-am ncredintarea si fericirea de a cstiga prietenia oamenilor cinstiti, sunt cel putin sigur, domnule, ca voi capata stima lor. Pent ru admiratia lor, domnule, mi-as da si viata. Aceasta schimbare, aceasta naltare neasteptata, aceasta ncuviintare tacuta a regel ui i dadura mult de gndit muschetarului. l saluta foarte cuviincios pe Colbert, car e nu-l slabea din ochi. Regele, vazndu-i mpacati, i lasa sa plece; iesira mpreuna. P e coridor, noul ministru, oprindu-l pe capitan, i spuse: - Este cu neputinta, domnule d'Artagnan, ca un ochi ca al dumitale sa nu fi ntele s, de la prima aruncatura de privire, ce fel de om sunt eu? - Domnule Colbert ? raspunse muschetarul ? raza de soare pe care o avem n privire ne mpiedica sa vedem chiar si carbunii cei mai aprinsi. Omul ajuns la putere str aluceste, stii asta, si, de vreme ce-ai ajuns aici, pentru ce ai mai continua sa -l asupresti pe cel care a cazut n dizgratie si s-a prabusit de att de sus? - Eu, domnule? zise Coilbert. Oh, domnule, nu-l voi asupri niciodata! Am vrut sa administrez finantele si sa le administrez singur, fiindca sunt ambitios si mai ales fiindca am cea mai mare ncredere n nsusirile mele; deoarece stiu ca tot aurul acestei tari mi va curge pe sub ochi, si-mi place sa privesc aurul regelui; deoa rece, daca voi trai nca treizeci de ani, n treizeci de ani nici un singur ban nu m i se va lipi de degete; deoarece, cu acest aur, eu voi cladi hambare, palate, or ase, voi construi porturi; voi ntemeia o flota puternica, voi nzestra corabii, car e vor duce numele Frantei pna la popoarele cele mai ndepartate; voi nfiinta bibliot eci, academii; voi face din Franta prima tara din lume si cea mai bogata. Iata p entru ce eram mpotriva lui Fouquet, care ma mpiedica sa trec la fapte. Si la urma, cnd voi fi mare si puternic, cnd Franta va fi marc si puternica, voi striga la rnd ul meu: "ndurare!" - ndurare ai spus? Atunci sa-i cerem regelui sa-i redea libertatea. Regele nu-l o sndeste azi dect din pricina dumitale. Colbert ridica nca o data capul. - Domnule ? zise el ? stii foarte bine ca nu e nimic de facut si ca regele are m otive personale sa-l urasca pe domnul Fouquet, nu e nevoie sa-ti spun eu asta. - Regele va obosi, va uita. - Regele nu uita niciodata, domnule d'Artagnan... Iata, regele cheama si va da u n ordin; eu nu l-am nrurit cu nimic, nu-i asa? Asculta. ntr-adevar, regele si chema secretarii. - Domnul d'Artagnan! striga el. - Iata-ma, sire. - Da-i domnului de Saint-Aginan douazeci dintre muschetarii dumitale, pentru a-l pazi pe domnul Fouquet. D'Artagnan si Colbert schimbara o privire. - Si, de la Angers ? continua regele ? prizonierul va fi adus la Bastilia din Pa ris. - Ai avut dreptate ? i spuse capitanul ministrului. - Saint-Aignan ? adauga regele ? vei trece prin arme pe oricine i va vorbi n soapt a, pe drum, domnului Fouquet. - Dar eu, sire? zise ducele. - Dumneata, domnule, nu-i vei vorbi dect n prezenta muschetarilor. Ducele se nclina si iesi pentru a porni sa ndeplineasca ordinul. D'Artagnan voia s a se retraga si el; regele l opri. - Domnule ? zise el ? te vei duce numaidect sa pui stapnire pe insula si castelul din Belle-Isle-en-Mer. - Da, sire. Eu singur? - Vei lua atta trupa cta va fi nevoie ca sa nu dai gres, daca vei ntmpina mpotrivire. Un murmur de nencredere si lingusire se facu auzit n rndurile curtenilor. - Asta s-a mai vazut ? zise d'Artagnan.

- Am vazut-o n copilaria mea ? relua regele ? si nu vreau s-o mai vad. M-ai nteles ? Du-te, domnule si sa nu te ntorci aici dect cu cheile cetatii. Colbert se apropie de d'Artagnan. - O nsarcinare ? zise el ? care, daca o vei sfrsi cu bine, ti va aduce bastonul de maresal. - Pentru ce-mi spui aceste vorbe: daca o voi sfrsi cu bine? - Fiindca e foarte grea. - Ah, n ce privinta? - Stiu ca ai prieteni la Belle-Isle, domnule d'Artagnan si nu e usor, pentru un om ca dumneata, sa treaca peste trupul unui prieten spre a ajunge la tinta. D'Artagnan lasa capul n jos, n timp ce Colbert se ntoarse lnga rege. Un sfert de ceas mai trziu, capitanul primi ordinul scris de a arunca n aer BelleIsle, n caz ca va ntmpina rezistenta si dreptul de a judeca si osndi asupra tuturor localnicilor sau refugiatilor, cu mentiunea de a nu lasa sa-i scape nici unul. " Colbert avea dreptate ? gndi d'Artagnan. Bastonul meu de maresal al Frantei ar co sta viata celor doi prieteni ai mei. Numai sa nu se uite ca prietenii mei nu sun t att de prosti ca pasarile si ei n-au sa astepte mna pasararului ca sa-si desfaca aripile. Aceasta mna, eu le-o voi arata din vreme, nct ei vor avea ragazul s-o ste arga. Sarmane Porthos! Sarmane Aramis! Nu, izbnda mea nu va va costa nici un fulg din aripile voastre!" Ajungnd la aceasta ncheiere, d'Artagnan strnse armata regala, o mbarca la Paimboeuf si ridica pnzele fara a mai fi pierdut o clipa. Capitolul XLV Belle-Isle-en-Mer

La capatul digului, pe parapetul batut de marea furioasa n fluxul nserarii, doi ba rbati, tinndu-se de brat, vorbeau cu nsufletire si foarte tare, fara ca vreo alta faptura omeneasca sa le poata auzi cuvintele, cu toate ca acestea erau duse pna d eparte de vnt, dimpreuna cu spuma alba smulsa din crestele valurilor. Soarele se pregatea de culcare n marele giulgiu al oceanului, nrosit ca un cuptor urias. Din cnd n cnd, unul dintre cei doi barbati se ntorcea catre rasarit, cercetnd marea cu o sumbra neliniste. Celalalt, cercetnd trasaturile nsotitorului sau, parea ca ncearca sa-i citeasca n priviri. Apoi, muti, amndoi, framntati de gnduri negre, si reluau pl imbarea. Acesti doi barbati, oricine i-a recunoscut, erau proscrisii nostri, Por thos si Aramis, refugiati la Belle-Isle dupa prabusirea sperantelor lor, dupa za darnicirea marelui plan al domnului d'Herblay. - Orice ai spune tu, dragul meu Aramis ? repeta Porthos sorbind cu putere aerul sarat al marii ce-i umfla pieptul de gigant ? orice ai spune cu, Aramis, nu e lu cru curat ca, de doua zile, sa nu se mai ntoarca nici o barca de pescuit din cte a u plecat. Marea nu e furtunoasa, iar timpul a fost mereu linistit, fara cea mai mica rascolire si chiar de-ar fi fost o furtuna, nu toate barcile noastre s-ar f i necat. De aceea, zic, nu-i lucru curat si aceasta disparitie a pescarilor ma pu ne pe gnduri, crede-ma. - Asa-i ? murmura Aramis ? ai dreptate, prietene Porthos. n toate astea se ascund e ceva. - Si, pe deasupra ? adauga Porthos, caruia ncuviintarea episcopului de Vannes par ea sa-i atte gndurile ? pe deasupra, ai bagat de seama ca, chiar daca barcile s-ar fi necat, nici o epava n-a fost adusa de valuri la tarm? - Am bagat de seama, ca si tine, da. - Si observa, rogu-te, ca singurele doua barci ce mi ramasesera n insula si pe car e le-am trimis n cautarea celorlalte... Aramis si ntrerupse aci nsotitorul printr-un strigat si printr-o miscare att de brus ca, nct Porthos se opri ncremenit. - Ce spui, Porthos? Cum? Ai trimis ultimele doua barci... - n cautarea celorlalte, da ? raspunse foarte nevinovat Porthos. - Nenorocitule! Ce-ai facut? Atunci suntem pierduti! racni episcopul. - Pierduti?... Poftim? facu Porthos ngrozit. Pentru ce pierduti, Aramis? De ce su ntem pierduti?

Aramis si musca buzele. - Nimic, nimic. Iarta-ma, voiam sa spun... - Ce? - Ca, daca am vrea, daca ne-ar veni pofta sa facem o plimbare pe mare, n-am avea cum. - Hm! Asta te framnta? Strasnica pofta, pe legea mea! n ce ma priveste, nu-i duc d orul deloc. Daca mi-e dor de ceva, nu sunt, crede-ma, micile sau marile placeri pe care le-as putea avea la Belle-Isle; daca mi-e dor de ceva, Aramis, apoi mi-e dor de Pierrefonds, de Bracieux du Vallon, de frumoasa mea Franta. Aici nu ma s imt n Franta, draga prietene; ma simt undeva, nu stiu unde. Oh, pot sa ti-o spun din toata inima si dragostea ta mi va ierta aceasta sinceritate, dar ti marturises c ca nu sunt fericit la Belle-Isle; nu, crede-ma, eu, unul, nu sunt fericit aici ! Aramis ofta ncet. - Draga prietene ? raspunse el ? iata pentru ce ai facut rau ca ai trimis n cauta rea pescarilor plecati de doua zile cele doua barci care ne mai ramasesera. Daca nu le-ai fi trimis dupa celelalte, acum am fi fost plecati. - Plecati? Dar consemnul, Aramis? - Ce consemn? - La naiba! Consemnul pe care mi-l repetai mereu si cu orice prilej: ca trebuie sa aparam Belle-Isle mpotriva uzurpatorului. Ai uitat? - Asa-i ? murmura nca o data Aramis. - Vezi dar, dragul meu, ca nu putem pleca de-aici si ca trimiterea celor doua ba rci n cautarea celorlalte nu ne ncurca ntru nimic. Aramis tacu si privirea lui nedeslusita, ca a unui pescarus, rataci ndelung pe de asupra marii, cercetnd vazduhul si cautnd sa strapunga zarea. - Cu toate astea, Aramis ? continua Porthos, care tinea la gndul lui si tinea la acest gnd cu att mai mult cu ct episcopul l gasise bun ? cu toate astea, nu mi-ai da t totusi nici o lamurire cu privire la nenorocirea ce li s-ar fi putut ntmpla barc ilor noastre. Sunt ntmpinat cu tipete si tnguiri peste tot pe unde trec; copiii plng vazndu-si mamele deznadajduite, ca si cum as putea eu sa le aduc napoi parintii s i sotii plecati. Ce crezi de asta, prietene, ce trebuie sa le raspund? - Sa presupunem orice, bunul meu Porthos, dar sa nu spunem nimic. Acest raspuns nu-l multumi de loc pe Porthos. Se ntoarse din drum si mormai ceva, nciudat. Aramis l opri din mers pe vajnicul ostas. - ti mai aduci aminte ? rosti el cu tristete, strngnd cu multa caldura n minile sale cele doua mini ale uriasului ? ti mai aduci aminte, prietene, ca n frumosii ani ai tineretii noastre, atunci cnd eram tari si nenfrnti, eu si cu tine si cu ceilalti d oi, ti mai aduci aminte, Porthos, ca, de cte ori ne venea cheful sa ne ntoarcem n Fr anta, acest lintoliu de apa sarata nu ne putea niciodata opri din cale? - Oh ? facu Porthos ? sase leghe! - Daca m-ai fi vazut plutind pe o scndura, tu ai fi ramas la tarm, Porthos? - Nu, pe viul Dumnezeu, nu, Aramis! Dar astazi, gndeste-te, ce scndura ne-ar trebu i, draga prietene; mai ales mie! Si seniorul de Bracieux si arunca privirea, rznd cu mndrie, asupra rotunjimii lui co losale. - Spune drept, nu ti-e putin urt si tie la Belle-Isle? Nu tnjesti dupa tihna resed intei tale, dupa palatul tau episcopal de la Vannes? Haide, marturiseste. - Nu ? raspunse Aramis, fara a ndrazni sa se uite la Porthos. - Atunci, sa ramnem aici ? zise prietenul lui cu un oftat care, n ciuda sfortarii de a si-l nabusi, se revarsa cu zgomot din pieptul sau. Sa ramnem, da! Si, totusi ? adauga el ? daca am vrea, uite-asa, daca ne-ar picni gndul, daca ni s-ar face d e ntors n Franta, acum cnd nu mai avem nici o barca... - Ai mai bagat de seama altceva, draga prietene? Ca, de cnd au disparut barcile n oastre, de doua zile de cnd pescarii nostri nu s-au mai ntors, nici o barcuta n-a mai atins coastele insulei? - Da, asa e, ai dreptate. Am bagat de seama si eu asta; ceea ce nu e greu, mai a les ca, nainte de aceste doua zile negre, vedeam poposind aici barci si salupe cu zecile. - Ar trebui sa facem cercetari ? zise Aramis deodata, cu o tresarire. Daca as pu

ne sa se construiasca o corabioara... - Dar sunt aici niste plute, draga prietene; vrei sa scot una la apa? - O pluta?... O pluta?... Ce-ti trece prin cap, Porthos? O pluta, sa ne rasturna m? Nu, nu! se mpotrivi episcopul de Vannes. Nu asta-i treaba noastra, sa ne ducem la fund! Sa mai asteptam. Sa mai asteptam putin. Si Aramis rencepu sa se plimbe, cu toate semnele unei nelinisti din ce n ce mai ma ri. Porthos, care obosise urmnd fiecare pas nfrigurat al prietenului sau, Porthos, care, n linistea si ncrederea lui, nu ntelegea nimic, din acest soi de zbucium apr ig ce se trada prin tresariri nentrerupte, Porthos l opri. - Sa ne-asezam pe aceasta stnca ? i spuse el. Stai aci, lnga mine, Aramis, si, te c onjur, pentru cea din urma oara, explica-mi, n asa fel ca sa pricep si eu, explic a-mi ce facem noi aici? - Porthos... ? rosti Aramis, ncurcat. - Stiu ca falsul rege a vrut sa-l detroneze pe regele adevarat. Mi-ai spus, am nt eles. Ei bine?... - Da ? facu Aramis. - Stiu ca falsul rege planuia sa vnda Belle-Isle englezilor. Si asta am nteles-o. - Da. - Stiu ca noi, inginerii si capitanii, am venit aici, n Belle-Isle, sa luam condu cerea lucrarilor si comanda celor zece companii formate, platite si supuse domnu lui Fouquet, mai bine zis a celor zece companii ale ginerelui sau. Toate astea l e-am nteles. Aramis se ridica n picioare; si pierduse rabdarea. Ai fi zis ca e un leu piscat de un tntar. Porthos l apuca de brat. - Dar ceea ce nu nteleg, cu toate ca-mi bat capul, cu toate ca ma framnt mereu, ce ea ce nu pot sa nteleg si nu voi ntelege niciodata este ca, n loc sa ni se trimita trupe, n loc sa ni se aduca ntariri n oameni, n munitii si n hrana, suntem lasati far a barci, Belle-Isle e lasata n voia soartei, fara ajutorare, fara aparare; este c a, n loc sa se tina cu noi o legatura, fie prin semne, fie prin comunicari scrise sau verbale, ni se taie orice atingere cu lumea dinafara. Haide, Aramis, raspun de-mi, sau, mai bine, nainte de a-mi raspunde, vrei sa-ti spun eu care e parerea mea? Vrei sa stii ce gnd ma bate si ce mi-a ncoltit n minte? Episcopul ridica fata. - Ei bine, Aramis ? continua Porthos ? ma gndesc, mi-a intrat n cap, mi s-a cuibar it n suflet teama ca n Franta s-a ntmplat ceva. Toata noaptea l-am visat pe domnul F ouquet, am visat pesti morti, oua sparte, odai ravasite si date peste cap. Urte v ise, scumpul meu d'Herblay! Ce ti-e si cu visele astea! - Porthos, ce se zareste acolo? l ntrerupse Aramis ridicndu-se deodata si aratndu-i prietenului sau un punct negru pe dunga mpurpurata a marii. - O barca! raspunse Porthos. Da, vad bine, o barca. Ah, vom avea stiri, n sfrsit! - Doua! striga episcopul, zarind nca o pnza. Doua! Trei! Patru! - Cinci! facu Porthos la rndul lui. Sase! Sapte! Ah, Doamne, e o flota! Dumnezeul e! Dumnezeule! - Barcile noastre, care pesemne ca se ntorc acasa ? zise Aramis cu neliniste, n ci uda ncrederii pe care cauta s-o arate. - Sunt prea mari pentru niste barci de pescari ? observa Porthos ? si apoi nu ve zi, prietene, ca vin dinspre Loara? - Vin dinspre Loara... da. - Si, uite, toata lumea de aici le-a vazut ca si mine; iata femeile si copiii ca re au nceput sa se urce pe stnci. Un batrn pescar trecu pe acolo. - Acelea sunt barcile noastre? l ntreba Aramis. Batrnul cerceta adncul zarilor. - Nu, monseniore ? raspunse el ? sunt corvete din serviciul regelui. - Corvete din serviciul regelui? repeta Aramis tresarind. Dupa ce le cunosti dum neata? - Dupa steag. - Dar ? zise Porthos ? abia se zareste corabia; cum naiba poti sa vezi dumneata steagul, draga mosule? - Vad ca au steag ? raspunse batrnul. Barcile noastre si cele care fac negot n-au

asa ceva. Astea care vin ncoace, domnule, slujesc de regula la transportul trupe lor. - Ah! suspina Aramis. - Vivat! striga Porthos. Ni se trimit ntariri, nu-i asa, Aramis? - Tot ce se poate. - Numai de n-ar fi englezi. - Dinspre Loara? nseamna sa se fi ntmplat o nenorocire, Porthos; sa fi trecut adica prin Paris? - Ai dreptate, sunt ntariri, fara ndoiala; sau merinde. Aramis si duse minile la tmpl e, fara a mai raspunde. Apoi, deodata, zise: - Porthos, pune sa se dea alarma. - Alarma?... Crezi ca e nevoie? - Da, iar tunarii sa se urce la bateriile lor; servantii sa treaca la locurile l or si sa fie pregatite mai ales tunurile de coasta. Porthos facu ochii mari. Se uita cu luare-aminte la prietenul sau, ca si cum ar fi vrut sa se ncredinteze daca era n toate mintile. - Ma duc eu, bunul meu Porthos ? relua Aramis cu glasul lui bnd ? ma duc eu sa dau ordine, scumpul meu prieten, daca tu nu vrei sa te duci. - Dar ma duc chiar acum! rosti Porthos, care si pleca sa execute ordinul, nsa uitn du-se mereu n urma lui, spre a vedea daca episcopul de Vannes nu se nselase cumva si daca, revenit la gnduri noi, nu-l va chema napoi. Se dadu alarma: trmbitele si tobele rasunara, clopotul cel mare din turn ncepu sa se balanganeasca. Numaidect, digurile, malurile se umplura de curiosi, de soldati ; somoioagele straluceau n manile servantilor nsirati la coada tunurilor mari, cul cate pe paturile lor de piatra. Cnd fiecare om fu la postul lui, cnd pregatirile d e aparare fura ntocmite, Porthos i sopti cu sfiala, la ureche, lui Aramis: - Fa-ma, Aramis, sa nteleg si eu ce se ntmpla aici! - Ai sa ntelegi peste putin, dragul meu ? murmura domnul d'Herblay la aceasta ntre bare a locotenentului sau. - Flota care vine de-acolo, flota care se ndreapta cu pnzele desfacute spre BelleIsle e o flota regala, nu-i asa? - Dar, ntruct sunt doi regi n Franta, Porthos, care dintre cei doi regi a trimis ac easta flota? - Ah, acum mi-ai deschis ochii! raspunse uriasul, luminat de acest argument. Si Porthos, caruia acest raspuns al prietenului sau i deschisese ochii, sau mai b ine zis i smulsese pnza ce-i acoperea vederea, porni cu pasi iuti spre tunuri, pen tru a-si supraveghea oamenii si a-i ndemna sa-si faca datoria. n acest timp, Arami s, cu ochii atintiti n zare, vedea cum se apropiau mereu corabiile. Multimea si s oldatii, catarati pe toate vrfurile si colturile stncilor, deslusira mai nti catarge le, pe urma pnzele de jos, apoi pntecele corvetelor, purtnd n cioc pavilionul regal al Frantei. Se ntunecase de-a binelea, cnd una din aceste corvete, a carei apropiere vrse spaima n toata populatia din Belle-Isle, se opri la o bataie de tun de fortareata. n ciu da ntunecimii, se vazu un fel de nvalmaseala pe puntea acestei nave, de lnga care s e desprinse o barca si trei vslasi, tragnd la lopeti, se ndreptara spre port, ajungn d, dupa cteva clipe, la picioarele fortului. Conducatorul acestei barci sari pe c hei. Tinea o scrisoare n mna, o flutura prin aer si parea ca doreste sa stea de vo rba cu cineva. Acest om fu repede recunoscut de mai multi soldati ca fiind unul din pilotii de pe insula. Era stapnul uneia din acele doua barci pastrate de Aram is si pe care Porthos, n ngrijorarea lui cu privire la soarta pescarilor disparuti de doua zile, le trimisese pe urmele barcilor pierdute. Omul ceru sa fie dus la domnul d'Herblay. Doi soldati, la un semn al sergentului, l luara ntre ei si plec ara cu el. Aramis se afla pe chei. Mesagerul se nfatisa naintea episcopului de Vannes. Bezna era aproape de nepatruns, cu toata lumina faclelor purtate de soldatii ce mergea u la ctiva pasi naintea lui Aramis. - Ei, Jonathas, din partea cui vii? - Monseniore, din partea celor care m-au prins. - Cine te-a prins?

- Dupa cum stiti, monseniore, plecasem n cautarea oamenilor nostri. - Da. Si pe urma? - Ei, bine, monseniore, la o leghe de aici am fost capturati de o vedeta a regel ui. - A carui rege? ntreba Porthos. Jonathas casca ochii mari. - Vorbeste ? adauga episcopul. - Am fost, cum spun, capturati si dusi lnga cei care fusesera prinsi ieri diminea ta. - Dar ce-i nebunia asta, sa va prinda pe toti? l ntrerupse Porthos. - Domnule, pentru a ne mpiedica sa va dam de veste ? raspunse Jonathas. Porthos, la rndul lui, nu pricepu inimic. - Si astazi vi s-a dat drumul? ntreba el. - Ca sa va aducem la cunostinta, domnule, ca am fost prinsi. "Din ce n ce mai ncurcat!" gndi cinstitul Porthos. Aramis, ntre timp, si facea socote lile. - Asadar ? zise el ? o flota regala supravegheaza coastele? - Da, monseniore. - Comandata de cine? - De capitanul de muschetari ai regelui. - D'Artagnan? - D'Artagnan! exclama Porthos. - Mi se pare ca asa l cheama. - Si el ti-a dat aceasta scrisoare? - Da, monseniore. - Apropiati faclele. - E scrisul lui ? zise Porthos. Aramis citi cu nfrigurare aceste rnduri: "Ordin al regelui de a cuceri Belle-Isle; Ordin de a trece prin sabie toata garnizoana, daca se opune; Ordin de a lua prizonieri pe toti oamenii garnizoanei; Semnat: D'ARTAGNAN, care, alaltaieri, l-a arestat pe domnul Fouquet, pentru a-l trimite la Bastilia." Aramis pali si mototoli hrtia n mna. - Ce este? ntreba Porthos. - Nimic, prietene, nimic. Spune, Jonathas. - Monseniore! - Ai stat de vorba cu domnul d'Artagnan? - Da, monseniore. - Ce ti-a spus? - Ca, pentru mai multe deslusiri, va vorbi cu monseniorul. - Unde? - Pe puntea vasului sau. - Pe puntea vasului sau? Porthos repeta: - Pe puntea vasului sau? - Domnul muschetar ? adauga Jonathas ? mi-a poruncit sa va iau pe amndoi, pe dumn eavoastra si pe domnul inginer, n barca mea si sa va duc la dnsul. - Sa mergem ? zise Porthos. Dragutul nostru de d'Artagnan! Aramis l opri. - Esti nebun? striga el. Cine-ti spune ca nu e o cursa? - A celuilalt rege? sopti Porthos pe un ton misterios. - Am spus o cursa, prietene. Att. - Tot ce se poate. Atunci, ce-i de facut? Daca d'Artagnan ne cheama la el... - Cine-ti spune ca e d'Artagnan? - Ei, asta-i!... Dar scrisul lui... - Un scris poate fi plasmuit. Asta e plasmuit, tremurat. - Tu ai totdeauna dreptate. Dar, stnd pe loc, nu vom afla nimic.

Aramis tacu. - E adevarat ? zise Porthos ? ca, la urma urmei, n-avem nevoie sa aflam nimic. - Si eu ce sa fac? ntreba Jonathas. - Ai sa te ntorci la acel capitan. - Da, monseniore. - Si-i vei spune ca-l rugam sa vina el pe insula. - nteleg ? murmura Porthos. - Da, monseniore ? raspunse Jonathas. Dar daca acel capitan nu vrea sa vina la B elle-Isle?... - Daca nu vrea, spune-i ca avem tunuri si ca ne vom folosi de ele. - mpotriva lui d'Artagnan? - Daca e d'Artagnan, Porthos, el are sa vina. Du-te, Jonathas, du-te. - Pe legea mea, nu mai nteleg nimic! zise Porthos. - Am sa te fac sa ntelegi, draga prietene, a sosit timpul. Asaza-te pe acest afet de tun si asculta-ma. - Da, te ascult, la dracu! Nu te ndoi de asta. - Pot sa plec, monseniore? ntreba Jonathas. - Pleaca si ntoarce-te cu un raspuns. Hei, voi de-acolo, lasati barca sa plece! Barca se ndrepta catre flota de corvete. Aramis lua n minile lui mna lui Porthos si n cepu explicatiile. Capitolul XLVI Explicatiile lui Aramis

- Ceea ce am sa-ti spun, prietene Porthos, are sa te surprinda poate, dar are sa te si lamureasca. - mi place sa fiu surprins ? zise Porthos cu ngaduinta ? nu ma cruta deloc, te rog . Pe mine nu ma tulbura. Nu te teme deci, vorbeste. - E greu, Porthos, e... greu; caci, ntr-adevar, te previn pentru a doua oara, am sa-ti spun lucruri ciudate, cu totul neobisnuite. - Oh, tu vorbesti asa de frumos, draga prietene, ca te-as asculta zile ntregi. As adar, vorbeste, rogu-te, si, uite, mi-a venit o idee: ca sa-ti usurez sarcina, c a sa te ajut ba-mi spui aceste lucruri ciudate, am sa-ti pun ntrebari. - Foarte bine. - Pentru ce ne luptam noi aici, draga Aramis? - Daca ai sa-mi pui multe ntrebari ca asta, daca asa ntelegi tu sa-mi usurezi sarc ina, dorinta mea de a te lamuri, Porthos, nu va fi usurata cu nimic adresndu-mi a stfel de ntrebari. Dimpotriva, tocmai aici e nodul gordian. Ei bine, prietene, cu un om bun, generos si devotat ca tine se cuvine, pentru binele tau si al meu, s a ncep marturisirea cu tot curajul. Te-am nselat, vrednicul meu prieten. - M-ai nselat? - Doamne, da. - Si asta spre binele meu, Aramis? - Asa am crezut, Porthos; si am crezut-o cu toata sinceritatea, prietene. - Atunci ? zise cinstitul senior de Bracieux ? mi-ai facut un serviciu, si-ti mu ltumesc pentru asta; caci daca nu m-ai fi nselat tu, m-as fi putut nsela eu singur . Dar n ce privinta m-ai nselat? - n aceea ca eu l slujeam pe uzurpatorul mpotriva caruia Ludovic al XIV-lea si ndreap ta acum toate puterile sale. - Uzurpatorul ? murmura Porthos frecndu-si fruntea ? este... Nu nteleg prea bine. - Este unul dintre cei doi regi care se dusmanesc pentru coroana Frantei. - Foarte bine!... Atunci, tu l-ai slujit pe cel care nu e Ludovic al XIV-lea? - Ai spus adevarul, dintr-o data. - Asta nseamna ca... - Asta nseamna ca suntem niste razvratiti, sarmane prietene. - Drace! Drace!... striga Porthos zguduit. - Oh, dar linisteste-te, draga Porthos, vom gasi noi un mijloc sa ne salvam, cre de-ma. - Nu asta ma face sa ma cutremur ? raspunse Porthos. Ceea ce ma pune pe gnduri e

cuvntul asta prdalnic, razvratiti. - Ei, poftim!... - Caci, n felul acesta, ducatul ce mi-a fost fagaduit... - Uzurpatorul spusese ca ti-l da. - Nu-i totuna, Aramis ? rosti Porthos cu maretie. - Prietene, daca ar fi atrnat numai de mine, ai fi devenit print. Porthos ncepu sa-si roada unghiile, cu ntristare. - Iata ? zise el ? n ce consta vina ta ca m-ai nselat; caci, acest ducat odata fag aduit, ma bizuiam pe el. Oh, da, ma bizuiam pe el, stiindu-te om de cuvnt, scumpu l meu Aramis. - Sarmane Porthos! Iarta-ma, te rog din suflet. - Asadar ? urma Porthos, fara a raspunde la rugamintea episcopului de Vannes ? a sadar, iata-ma certat cu regele Ludovic al XIV-lea? - Am sa mpac eu lucrurile, bunul meu prieten, am sa mpac eu lucrurile! Voi lua tot ul asupra mea. - Aramis! - Nu, nu, Porthos, te implor, lasa-ma sa fac asa cum spun eu. Fara nici o genero zitate de prisos! Fara nici un devotament ce nu-si are locul! Tu nu mi-ai cunosc ut deloc planurile. Tu n-ai facut nimic din capul tau. n ce ma priveste pe mine, e cu totul altceva. Eu sunt singurul urzitor al complotului. Aveam nevoie de tov arasul meu nedespartit, te-am chemat si tu ai venit la mine amintindu-ti de vech ea noastra deviza: "Toti pentru unul, unul pentru toti". Crima mea, draga Portho s, este ca am fost egoist. - Iata o vorba care-mi place ? zise Porthos ? si de vreme ce-ai facut totul numa i pentru tine, n-am de ce sa ma supar. E att de firesc! Si, cu acest raspuns sublim, Porthos i strnse calduros mna lui Aramis. Aramis, n fat a acestei naive maretii sufletesti, se simti mic. Era pentru a doua oara cnd se v edea silit sa se plece naintea superioritatii inimii, mult mai puternica dect stra lucirea spiritului. Raspunse printr-o muta si nsufletita strngere de mna la generoa sa mngiere a prietenului sau. - Acum ? zise Porthos ? ca ne-am lamurit pe deplin, acum ca-mi dau pe deplin sea ma de pozitia noastra fata de regele Ludovic, cred, draga prietene, ca e timpul sa ma faci sa nteleg intriga politica ale carei victime suntem amndoi; caci, prect vad, la mijloc e o intriga politica. - D'Artagnan, bunul meu Porthos, d'Artagnan are sa vina si are sa-ti dea toate d eslusirile n aceasta privinta. Eu, iarta-ma, eu sunt coplesit de durere, sunt zdr obit de chinuri si am nevoie de toata limpezimea mintii, de toata puterea de gndi re, spre a te scoate din aceasta ncurcatura n care te-am trt cu atta nesocotinta; dar nimic nu e, de aici ncolo, mai clar, nimic nu e mai curat ca pozitia ta. Regele Ludovic al XIV-lea nu mai are acum dect un singur dusman si acela sunt eu, eu sin gur. Pe tine te-am facut prizonier, tu m-ai urmat, iar azi ti redau libertatea si te vei ntoarce la Printul tau. Dupa cum vezi, Porthos, n-ai de ce sa te temi. - Crezi? zise Porthos. - Sunt pe deplin ncredintat. - Atunci de ce ? ntreba, cu minunatul lui bun simt, Porthos ? atunci daca lucruri le stau asa, de ce, bunul meu prieten, de ce pregatim tunurile, muschetele si to ate armele? Mi se pare ca mai simplu ar fi sa-i spunem capitanului d'Artagnan: " Draga prietene, ne-am nselat, vrem sa ndreptam greseala; deschide-ne portile, lasa -ne sa plecam si buna ziua!" - Ah, nu! raspunse Aramis dnd din cap. - De ce nu? Esti mpotriva acestui plan, draga prietene? - Vad n el o greutate. - Care? - n cazul ca d'Artagnan va veni cu anumite ordine, vom fi siliti sa ne aparam. - Haidade! Sa ne aparam mpotriva lui d'Artagnan? Ce nebunie! A bunului nostru d'A rtagnan!... Aramis dadu iarasi din cap. - Porthos ? zise el ? daca am pregatit somoioagele ca sa dam foc la tunuri, daca am cerut sa sune semnalul de alarma, daca am chemat toti oamenii la posturile l or pe parapete, pe aceste strasnice parapete de la Belle-Isle, pe care tu le-ai

fortificat att de bine, n-am facut-o degeaba. Asteapta sa vezi; sau mai bine nu, nu astepta... - Si ce sa fac? - Daca as sti ti-as spune, prietene! - Dar e un mijloc mai simplu dect sa ne aparam: o corabie si la drum spre Franta, sau... - Draga prietene ? zise Aramis zmbind cu un fel de tristete ? sa nu judecam ca ni ste copii; sa fim barbati la minte si la fapta. Uite, n port s-a oprit o barca. P riveste, Porthos, priveste cu atentie! - E d'Artagnan, fara ndoiala! striga Porthos cu un glas tunator, apropiindu-se de marginea parapetului. - Da, eu sunt ? raspunse capitanul de muschetari sarind sprinten pe treptele ntar iturii. Si urca repede pna la mica terasa unde-l asteptau cei doi prieteni ai lui. n urma lui, Porthos si Aramis zarira un ofiter ce se tinea pas cu pas dupa capitanul de muschetari. D'Artagnan se opri pe trepte, la jumatatea drumului. nsotitorul lui se opri si el. - Spuneti-le oamenilor vostri sa se retraga! striga d'Artagnan catre Porthos si Aramis. Spuneti-le sa se retraga destul de departe, pentru a nu ne auzi glasuril e. Ordinul, transmis de Porthos, fu executat ntr-o clipa. Dupa aceea d'Artagnan, ntor cndu-se catre cel care-l urma, i spuse: - Domnule, aici nu mai suntem pe flota regelui, unde, n virtutea ordinelor pe car e le ai, mi-ai vorbit cu atta trufie mai adineaori. - Domnule ? raspunse ofiterul ? nu ti-am vorbit cu trufie; m-am supus numai, dar fara abatere, poruncilor ce mi s-au dat. Mi s-a spus sa te urmez si te urmez. M i s-a spus sa nu te las sa vorbesti cu nimeni fara a fi si eu de fata si de acee a ma amestec n convorbirile dumitale. D'Artagnan fremata de mnie, iar Porthos si Aramis, care auzira acest dialog, frem atara si ei, dar de neliniste si teama. D'Artagnan, muscndu-si mustata cu acel ne astmpar ce-l strnea n el o stare de enervare gata sa izbucneasca n furie, se apropie de ofiter. - Domnule ? zise el cu un glas ceva mai scazut, dar cu att mai apasat cu ct se pre facea mai calm, pregatindu-se sa dezlantuie furtuna ? domnule, cnd am trimis o ba rca aici, dumneata ai vrut sa stii ce le scriam aparatorilor din Belle-Isle. Miai aratat un ordin; eu ti-am aratat numaidect, la rndul meu, biletul pe care-l scr isesem. Cnd stapnul barcii trimise de mine s-a ntors, cnd am primit raspunsul acesto r doi domni (si-i arata cu mna pe Porthos si Aramis), dumneata ai auzit tot ceea ce mi-a spus mesagerul. Toate acestea n-au ncalcat ordinele dumitale; toate acest ea au fost ndeplinite bine, cu precizie, fara abatere, asa este? - Da, domnule ? bolborosi ofiterul ? da, fara ndoiala, domnule... nsa... - Domnule ? continua d'Artagnan nfierbntndu-se ? cnd ti-am mpartasit dorinta de a par asi puntea corabiei mele pentru a veni la Belle-Isle, dumneata mi-ai cerut sa ma nsotesti; n-am stat n cumpana: te-am luat cu mine. Acum esti la Belle-Isle, nu-i asa? - Da, domnule; nsa... - nsa... acum nu mai e vorba de domnul Colbert, care ti-a dat aceste ordine, sau de oricine altcineva ale carui instructiuni le urmezi: acum e vorba de un om car e-l stinghereste pe domnul d'Artagnan si care se afla singur, cu domnul d'Artagn an, pe treptele unei scari, la treizeci de picioare de suprafata apei sarate; re a pozitie pentru acest om, rea pozitie, domnule, te previn! - Dar, domnule, chiar daca te stingheresc ? murmura sfios si aproape speriat ofi terul ? serviciul mi impune sa... - Domnule, ai avut nefericirea, dumneata sau cei care te-au trimis, sa-mi aduci o jignire. Ea s-a comis. Nu pot sa le cer socoteala celor care te chezasuiesc, n u-i cunosc, sau ei sunt prea departe. Dar dumneata esti sub mna mea si ti jur pe D umnezeu ca, de mai faci un pas dupa mine, cnd voi ridica piciorul sa ma urc la ac esti domni... ti jur pe numele meu ca-ti voi crapa capul cu o lovitura de spada s i te voi arunca n mare. Oh, ntmple-se ce s-o ntmpla! Nu m-am nfuriat dect de sase ori viata, domnule si n cele cinci ocazii care au precedat-o pe aceasta i-am venit de

hac omului ce m-a adus ntr-o asemenea stare. Ofiterul nu mai facu nici o miscare; se ngalbeni la auzul acestei amenintari cump lite si raspunse doar att: - Domnule, ti iei o grea raspundere ridicndu-te mpotriva consemnului ce mi s-a dat. Porthos si Aramis, amutiti si tremurnd, sus, pe parapet, i strigara muschetarului: - Draga d'Artagnan, ia seama! D'Artagnan le impuse tacerea printr-un gest, apoi ridica piciorul, cu un calm nsp aimntator, pentru a mai urca o treapta si se ntoarse, cu spada n mna, sa vada daca o fiterul l urma. Ofiterul facu un semn al crucii si-l urma. Porthos si Aramis, car e-l cunosteau pe d'Artagnan al lor, scoasera un strigat si se repezira sa opreas ca lovitura, pe care credeau ca o si aud. Dar d'Artagnan, trecnd spada n mna stnga, i spuse ofiterului, cu un glas tulburat: - Domnule, esti un om brav. Vreau sa ntelegi mai bine ceea ce am sa-ti spun acum, dect ceea ce ti-am spus adineauri. - Vorbeste, domnule d'Artagnan, vorbeste ? raspunse bravul ofiter. - Acesti domni pe care am venit sa-i vedem si mpotriva carora dumneata ai ordine, sunt prietenii mei. - Stiu, domnule. - ntelegi, deci, ca nu ma pot purta cu ei asa cum prevad ordinele dumitale. - nteleg aceste motive. - Ei bine, lasa-ma sa vorbesc cu ei fara martor. - Domnule d'Artagnan, daca mplinesc cererea dumitale, daca fac ceea ce-mi ceri, ns eamna sa-mi calc cuvntul; daca n-as face asa, te-as supara. Prefer prima situatie celei de a doua. Vorbeste cu prietenii dumitale si nu ma dispretui, domnule, da ca fac, din dragoste pentru dumneata, pe care te stimez si te cinstesc, nu ma di spretui daca fac pentru dumneata si numai pentru dumneata, o fapta nengaduita. D'Artagnan, miscat, si trecu repede bratul n jurul gtului acestui tnar ofiter, apoi urca sus la prietenii sai. Ofiterul se nvalui n mantaua lui si se aseza pe treptel e scarii acoperite de alge umede. - Ei bine ? le spuse d'Artagnan prietenilor sai ? iata situatia: judecati. Se mbratisara toti trei. Toti trei se strnsera n brate unul pe altul, ca n frumoasel e zile ale tineretii. Apoi Porthos ntreba: - Ce nseamna toate masurile astea? - Pesemne ca banuiesti ceva, draga prietene ? raspunse d'Artagnan. - Nu prea, te ncredintez, scumpul meu capitan; caci, la urma urmei, eu n-am facut nimic; si nici Aramis! se grabi sa adauge minunatul om. D'Artagnan i arunca prelatului o privire mustratoare, ce strapunse aceasta inima otelita. - Dragul meu Porthos! exclama episcopul de Vannes. - Vedeti unde s-a ajuns? zise d'Artagnan. Nimeni n-are voie sa plece din Belle-I sle, nimeni n-are voie sa vina aici. Toate vasele voastre sunt consemnate. Daca ati fi ncercat sa fugiti, ati fi cazut n minile vedetelor care brazdeaza marea si v a pndesc pretutindeni. Regele va vrea si va va prinde. Si d'Artagnan si smulse furios cteva fire din mustata-i carunta. Aramis se ntuneca; Porthos se mnie. - Iata care era planul meu ? continua d'Artagnan. Sa va aduc pe amndoi pe puntea mea, sa va am lnga mine si apoi sa va dau drumul. Dar, n clipa aceasta, cine-mi va putea spune ca, ntorcndu-ma la corabia mea, nu voi ntlni acolo un superior, ca nu m a voi lovi de anumite ordine secrete, care-mi vor lua comanda pentru a o da altu ia n locul meu si care va dispune de mine si de voi fara nici o speranta de scapa re? - Trebuie sa ramnem la Belle-Isle ? zise cu hotarre Aramis ? si ti garantez ca eu, unul, nu ma voi preda dect n cunostinta de cauza. Porthos nu spuse nimic. D'Artagnan observa tacerea prietenului sau. - Voi mai sta de vorba cu atest ofiter, cu acest brav om care ma nsoteste si a ca rui curajoasa mpotrivire ma bucura mult; caci se arata a fi un om cinstit, care, cu toate ca e dusmanul nostru, face de o mie de ori mai mult dect un las binevoit or. Sa ncercam si vom afla de la el ce are dreptul sa faca, ce-i ngaduie sau ce-i interzice ordinul sau. - Sa ncercam ? zise Aramis.

D'Artagnan se apropie de marginea parapetului, se apleca deasupra scarii ce cobo ra spre dig si-l chema pe ofiter, care urca numaidect. - Domnule ? i spuse d'Artagnan, dupa un schimb de curteniri cordiale si firesti nt re niste gentilomi care se cunosc si se pretuiesc deopotriva ? domnule, daca as vrea sa-i iau pe acesti domni de aici, ce-ai face dumneata? - Nu m-as mpotrivi, domnule; dar, ntruct am ordin personal, ordin scris, de a-i lua sub paza mea, i voi lua sub paza mea. - Ah! facu d'Artagnan. - S-a sfrsit! murmura surd Aramis. Porthos nu sufla nimic. - Luati-l, oricum, pe Porthos ? zise episcopul de Vannes. El va sti sa-i dovedea sca regelui, l voi ajuta si eu, l vei ajuta si dumneata, domnule d'Artagnan, ca nare nici un amestec n aceasta afacere. - Hm! facu d'Artagnan. Vrei sa vii, Porthos? Vrei sa mergi cu mine? Regele e ier tator. - Am sa ma gndesc ? raspunse Porthos cu multa noblete. - Atunci, rami aici? - Pna la un nou ordin! rosti Aramis cu fermitate. - Pna vom gasi o alta idee ? adauga d'Artagnan ? si cred ca nu va trebui sa astep tam prea mult, caci eu am si gasit una. - Atunci, sa ne luam ramas bun ? zise iarasi Aramis ? dar, asculta-ma, draga Por thos, tu ar trebui sa pleci. - Nu ? raspunse acesta laconic. - Cum vrei ? relua Aramis, putin ranit n sensibilitatea lui de tonul morocanos al prietenului sau. Dar eu ma simt usurat de cnd d'Artagnan ne-a fagaduit o noua id ee, pe care mi se pare ca eu am si ghicit-o. - S-auzim ? facu muschetarul, apropiindu-si urechea de gura lui Aramis. Acesta i spuse capitanului, la repezeala, mai multe cuvinte, la care d'Artagnan r aspunse: - Chiar asa. - Negresit atunci! ntari Aramis, vesel. - La prima emotie pe care o va strni hotarrea asta, ia tu masurile de cuviinta, Ar amis. - Oh, n-avea nici o teama. - Si acum, domnule ? i se adresa d'Artagnan ofiterului ? mii de multumiri! Ti-ai facut trei prieteni pe viata si pe moarte. - Da! confirma Aramis. Porthos singur nu spuse nimic, ci doar ncuviinta cu un semn din cap. D'Artagnan, dupa ce-si mbratisa cu caldura cei doi vechi prieteni, parasi Belle-I sle, urmat de nedespartitul nsotitor pe care i-l daduse domnul Colbert. Astfel, n afara de putinele lamuriri cu care vrednicul Porthos binevoise sa se multumeasca , nimic nu se schimbase n aparenta nici pentru unii, nici pentru altii. "Totusi ? si zise Aramis ? mai este ideea lui d'Artagnan." D'Artagnan nu se ntoarse la corabia lui fara a framnta adnc ideea care-i venise. Or , se stie ca atunci cnd d'Artagnan framnta un gnd, de regula n-o facea n zadar. Ofit erul, redevenit mut, l lasa, foarte respectuos, sa chibzuiasca n liniste. Astfel, n clipa cnd puse piciorul pe puntea corvetei ancorate la o bataie de tun de BelleIsle, capitanul de muschetari avea limpede n minte toate mijloacele sale ofensive si defensive. si ntruni numaidect consiliul. Acest consiliu era alcatuit din ofite rii ce slujeau sub ordinele lui. Ofiterii erau n numar de opt: un sef al fortelor maritime, un major comandnd artileria, un inginer, ofiterul pe care-l cunoastem si patru locotenenti. Reunindu-i deci n cabina de la pupa, d'Artagnan se ridica n picioare, si scoase pal aria si ncepu n acesti termeni: - Domnilor, am fost si am facut o recunoastere la Belle-Isle-en-Mer, unde am dat peste o garnizoana ntarita; mai mult chiar, am vazut pregatirile puse la punct p entru o aparare ce ne-ar putea da de furca. Am deci intentia de a trimite sa fie adusi aici doi din principalii ofiteri ai fortaretei, spre a sta de vorba cu ei . Despartindu-i de trupele si de tunurile lor, cred ca treaba va merge mai usor si ndeosebi cu rezultate mai bune. Sunteti de aceeasi parere, domnilor?

Majorul de artilerie se ridica si el n picioare. - Domnule ? zise cu respect, dar si cu hotarre totodata ? v-am auzit spunnd ca for tareata e pregatita pentru o aparare ce ne va da de furca. Fortareata e, asadar, prect stiti, gata sa treaca la razvratire? D'Artagnan fu vadit ncurcat de aceasta ntrebare; dar el nu era omul care sa se dea batut cu una cu doua si, relund cuvntul, raspunse: - Domnule, observatia dumitale e ntemeiata. Dar nu uita ca Belle-Isle-en-Mer e o proprietate a domnului Fouquet si ca vechii regi le-au dat seniorilor de la Bell e-Isle dreptul sa se narmeze la ei acasa. Majorul facu o miscare. - Oh, nu ma ntrerupe, te rog! continua d'Artagnan. Vrei sa-mi spui ca acest drept de a se narma mpotriva englezilor nu e si dreptul de a se narma mpotriva regelui Fr antei. Dar n clipa de fata nu domnul Fouquet stapneste, presupun, Belle-Isle, deoa rece chiar eu l-am arestat alaltaieri pe domnul Fouquet. Iar localnicii si apara torii din Belle-Isle n-au aflat nca nimic despre aceasta arestare. Chiar daca leati spune-o, ar fi n zadar. E ceva att de nenchipuit, de formidabil, de neasteptat, nct ei n-ar crede. Un breton si slujeste stapnul, nu stapnii; si si-l slujeste pna cn l vede mort. Or, bretonii, dupa cte stiu, n-au vazut nca lesul domnului Fouquet. N u e deci surprinzator sa se mpotriveasca la tot ce nu e domnul Fouquet sau semnat ura lui. Majorul se nclina, n semn de ncuviintare. - Iata pentru ce ? urma d'Artagnan ? iata pentru ce propun sa fie adusi aici, pe bordul meu, cei doi ofiteri de frunte ai garnizoanei. Ei va vor vedea, domnilor ; vor vedea fortele de care dispunem; vor ntelege astfel ce soarta i asteapta n caz de razvratire. Noi le vom spune pe cuvnt de cinste ca domnul Fouquet e prizonier si ca orice mpotrivire nu poate dect sa-i faca si mai rau. Le vom spune ca, de vo r trage un singur foc de tun, nu se vor mai putea astepta la nici o mila din par tea regelui. Atunci, asa sper cel putin, nu se vor mai opune. Se vor preda fara lupta, iar noi vom cuceri n chip pasnic o cetate care, altfel, ar putea sa ne cos te mult. Ofiterul care-l nsotise pe d'Artagnan la Belle-Isle vru sa spuna ceva, dar musche tarul l ntrerupse. - Da, stiu ce vrei sa-mi spui, domnule; stiu ca e ordin din partea regelui sa se mpiedice orice legaturi tainice cu aparatorii din Belle-Isle si tocmai de aceea am luat hotarrea ca legatura sa se faca n prezenta ntregului meu stat-major. Si d'Artagnan le adresa ofiterilor lui o privire magulitoare, cu scopul de a-i f ace sa pretuiasca aceasta apreciere. Ofiterii se uitara unul la altul, ca si cum fiecare ar fi vrut sa citeasca n ochii celorlalti ce parere au, cu gndul, fireste , ca, dupa ce vor fi cazut de acord, sa ndeplineasca dorinta exprimata de d'Artag nan. Acesta vedea cu bucurie ca rezultatul consimtamntului lor va fi trimiterea u nei barci la Porthos si Aramis, cnd ofiterul regelui scoase de la piept un plic p ecetluit, pe care i-l dadu lui d'Artagnan. Acest plic era numerotat cu numarul 1 . - Ce mai e si asta? murmura capitanul, surprins. - Citeste, domnule ? zise ofiterul cu o bunavointa ce nu era lipsita de o anumit a tristete. D'Artagnan, intrat la gnduri, desfacu hrtia si citi aceste cuvinte: "Domnul d'Artagnan n-are voie sa ntruneasca vreun consiliu oarecare sau sa se con sfatuiasca n vreun fel, nainte ca Belle-Isle sa se fi predat, iar prizonierii sa f i fost trecuti prin arme. Semnat: LUDOVIC." D'Artagnan si stapni furia ce-i strabatu tot trupul si, cu un zmbet gratios, zise: - Bine, domnule, ne vom supune ordinelor regelui. Capitolul XLVII Urmarea planurilor Regelui si a planurilor lui d'Artagnan

Lovitura cadea deodata, cruda, ucigatoare. D'Artagnan, nfuriat ca fusese oprit di n drum de planul regelui, nu deznadajdui totusi si, gndindu-se la planul cu care se ntorsese si el de la Belle-Isle, se grabi sa caute un nou mijloc de a-si salva prietenii. - Domnilor ? zise el deodata ? ntruct regele l-a nsarcinat pe altul n locul meu cu o rdinele sale secrete, nseamna ca eu nu ma mai bucur de ncrederea sa si as fi cu ad evarat un nevrednic daca as mai avea cutezanta sa pastrez o comanda supusa la att ea banuieli umilitoare. Ma voi duce dar, fara ntrziere, sa-mi prezint demisia rege lui. Mi-o dau n fata dumneavoastra a tuturor, rugndu-va sa va retrageti mpreuna cu mine la coasta Frantei, n asa fel nct nimic sa nu stirbeasca fortele pe care mi lea ncredintat maiestatea sa. De aceea, ntoarceti-va la posturile dumneavoastra si d ati ordin de pornire spre tarm; peste un ceas vom avea fluxul. La posturile dumn eavoastra, domnilor! Presupun ? adauga el vaznd ca toti i se supu-neau, n afara de ofiterul cu supravegherea ? presupun ca de asta data nu vor mai fi si alte ordi ne care sa mi se mpotriveasca! D'Artagnan triumfa aproape rostind aceste cuvinte. Planul lui era salvarea priet enilor sai. ncercuirea odata ridicata, ei puteau sa se mbarce numaidect si sa ntinda pnzele spre Anglia sau spre Spania, fara a se mai teme de ceva. n timp ce ei ar f i fugit, d'Artagnan ar fi ajuns la rege, motivndu-si ntoarcerea prin indignarea str nita de banuielile pe care Colbert le facea sa pluteasca asupra lui; atunci va f i trimis napoi cu depline puteri si va cuceri Belle-Isle, adica numai colivia, fa ra pasarelele care si vor fi luat zborul. Dar, la acest plan, ofiterul scoase un al doilea ordin al regelui. El avea urmatorul cuprins: "n clipa cnd domnul d'Artagnan si va fi aratat dorinta de a-si da demisia, el nu va mai fi socotit sef al expeditiei si orice ofiter de sub ordinele lui va fi chem at sa nu i se mai supuna. Mai mult: numitul domn d'Artagnan, pierznd calitatea de sef al armatei trimise sa cucereasca Belle-Isle, va trebui sa porneasca de ndata spre Franta, nsotit de ofiterul care-i va fi nmnat acest ordin si care l va socoti drept prizonier, raspunznd de el." D'Artagnan pali, el cel att de vajnic si de nepasator. Totul fusese calculat cu o dibacie care, pentru prima data dupa treizeci de ani, i reamintea de puternica p revedere si de logica de nenfrnt a marelui cardinal. si sprijini capul n pumn si ram ase pe gnduri, abia putnd sa mai respire. "Daca as vr acest ordin n buzunar ? si spuse el ? cine m-ar mpiedica s-o fac, cine ar mai sti de el? nainte ca regele sa afle de asta, cei doi oameni vor fi scapat de-acolo. Putina ndrazneala, haide! Capul m eu nu e dintre acelea pe care un calau le doboara pentru ca nu s-au supus. Sa nu ne supunem!" Dar n momentul cnd tocmai lua aceasta hotarre, vazu ca ofiterii din j urul lui citeau ordine asemanatoare, mpartite fiecaruia de acest infernal agent a l gndurilor lui Colbert. Cazul nesupunerii fusese prevazut, ca si celelalte. - Domnule ? i spuse ofiterul ? astept bunul dumitale plac ca sa putem pleca. - Eu sunt gata, domnule ? raspunse capitanul scrsnind din dinti. Ofiterul ceru numaidect o goeleta, ce veni sa-l ia pe d'Artagnan. Acesta nnebunea de furie vaznd-o. - Dar cum ramne ? se blbi el ? cu comanda trupelor de aici? - Dupa plecarea dumitale, domnule ? raspunse comandantul corvetelor ? regele mia ncredintat mie flota sa. - Atunci, domnule ? riposta omul lui Colbert, adresndu-se noului sef ? acest ulti m ordin ce mi-a fost nmnat este pentru dumneata. Sa vedem mputernicirile dumitale! - Iata-le! zise ofiterul aratnd o semnatura regala. - Iata instructiunile pentru dumneata ? replica ofiterul nmnndu-i plicul. Apoi, ntor cndu-se catre d'Artagnan, zise, cu o voce tulburata de deznadejdea pe care o vede a la acest om de fier: Haide, domnule, binevoieste de ma urmeaza. - ndata ? rosti ncet d'Artagnan, nvins, zdrobit de necrutatoarea neputinta de a mai face ceva. Si se lasa sa alunece n mica goeleta ce porni spre Franta, cu pnzele umflate, dusa de un flux prielnic. Garzile regelui se mbarcara mpreuna cu el. Totusi, muschetar ul si pastra nca speranta sa ajunga la Nantes destul de repede si sa apere cu dest ula caldura cauza prietenilor sai, spre a-l ndupleca pe rege.

Goeleta zbura ca o rndunica. D'Artagnan zarea pamntul Frantei conturndu-se negru pr intre norii albi ai noptii. - Ah, domnule ? i spuse ncet ofiterului cu care, de un ceas, nu mai schimbase o vo rba ? ct as da sa cunosc instructiunile pentru noul comandant! Sunt pasnice, nu-i asa?... Si... Dar nu sfrsi: o bubuitura de tun, ndepartata, rasuna la suprafata marii, apoi alta , pe urma nca doua sau trei, mai tari. - S-a deschis focul asupra fortaretei Bell-Isle ? raspunse ofiterul. Goeleta atinse pamntul Frantei. Capitolul XLVIII Strabunii lui Porthos

Dupa ce d'Artagnan se desparti de Porthos si Aramis, acestia intrara n fortul pri ncipal, spre a se consfatui acolo mai n voie. Porthos, mereu ngndurat, l cam enerva pe Aramis, al carui spirit nu se simtise niciodata mai liber ca acum. - Draga Porthos ? i spuse el deodata ? am sa-ti explic planul lui d'Artagnan. - Ce plan, Aramis? - Un plan caruia i vom datora libertatea n mai putin de douasprezece ceasuri. - Ah, asa-i! facu Porthos ca de pe alta lume. S-auzim. - Ai bagat de seama, din felul cum prietenul nostru s-a purtat cu ofiterul, ca-l stnjeneau anumite ordine cu privire la noi? - Am bagat de seama. - Ei bine, d'Artagnan si va da demisia din serviciul regelui, si, n timpul framntar ilor strnite de plecarea lui, noi o vom putea sterge pe mare, sau, mai precis, tu o vei sterge pe mare, Porthos, daca nu ne va fi cu putinta ca fugim dect unul di ntre noi. La acestea, Porthos dadu usor din cap si raspunse: - Vom fugi amndoi, Aramis; sau vom ramne aici mpreuna. - Esti un suflet generos ? zise Aramis ? numai ca neagra ta neliniste ma mhneste adnc. - Dar nu sunt ctusi de putin nelinistit ? raspunse Porthos. - Atunci, esti suparat pe mine? - Nu-s suparat pe tine. - Ei bine, draga prietene, daca-i asa, pentru ce nfatisarea asta posomorta la tine ? - Tocmai vream sa-ti spun: mi fac testamentul. Si, rostind aceste cuvinte, bunul Porthos l privi cu tristete pe Aramis. - Testamentul? striga episcopul. Haide! Te crezi oare pierdut? - Ma simt obosit. Asta mi se ntmpla pentru prima oara si e un scris n familia mea. - Ce scris, prietene? - Bunicul meu era un barbat de doua ori mai voinic dect mine. - Oh, oh! facu Aramis. Bunicul tau era, cum s-ar zice, un Samson? - Nu. Se numea Antoine. Ei bine, pe cnd avea vrsta mea, ducndu-se ntr-o zi la vnatoar e, simti ca i se nmoaie picioarele, el care nu mai ncercase niciodata aceasta slab iciune. - Si ce nsemna acea oboseala, prietene? - Nimic bun, dupa cum ai sa vezi; caci, plecnd de acasa si plngndu-se ca abia se ma i tine pe picioare, ntlni un mistret care se repezi la el; nu-l putu rapune cu arc hebuza si fu sfsiat de fiara. A murit pe loc. - Asta nu-i un motiv sa te sperii, draga Porthos. - Stai sa vezi. Tatal meu era o data si jumatate mai puternic dect mine. A fost u n vajnic soldat al lui Henric al III-lea si Henric al IV-lea; el nu se numea Ant oine, ci Gaspard, ca domnul de Coligny. Totdeauna calare, nu stiuse ce-i oboseal a. ntr-o seara, pe cnd se scula de la masa picioarele nu-l mai ajutara. - Pesemne ca mncase prea mult ? zise Aramis ? si din pricina asta i se mpleticeau picioarele. - As! Un prieten al domnului de Bassompierre? Nici vorba de asa ceva! Nu, ti spun . Se mira si el de aceasta slabiciune, si-i spuse mamei, care-l lua n rs: "Nu cumv

a o sa ma ntlnesc si eu cu vreun mistret, ca raposatul tatal meu, domnul du Vallon ?" - Ei bine? ntreba Aramis. - Ei bine, nfruntnd acea slabiciune, tatal meu a vrut sa coboare n gradina, n loc sa se ntinda pe pat; picioarele l parasira de la prima treapta; scara era lunga; tat a cazu peste o bucata de piatra n care era nfipta o scoaba de fier. Scoaba i-a int rat n tmpla; a ramas mort pe loc. Aramis, ridicndu-si ochii asupra prietenului sau, zise: - Iata doua mprejurari neobisnuite; sa nu tragem concluzia ca s-ar mai putea ntmpla nsa si a treia. Nu se cade ca un barbat de puterea ta sa fie superstitios, bravu l meu Porthos. De altminteri, ce te face sa crezi ca ti se nmoaie picioarele? N-a i fost niciodata att de zdravan si att de voinic! Ai putea sa duci si o casa n spin are! - n clipa asta ? raspunse Porthos ? ma simt zdravan, da; nsa putin mai nainte ma cl atinam, ameteam si dupa aceea fenomenul asta, cum spui tu, s-a repetat de patru ori. Nu zic ca asta ma sperie, dar ma pune pe gnduri. Viata e ceva placut; am ban i; am o mosie; am cai ce-mi sunt dragi; am de asemenea prieteni pe care-i iubesc : d'Artagnan, Athos, Raoul si tu. Admirabilul Porthos nu se codi sa-i arate lui Aramis treapta pe care-l punea n rnd ul prietenilor lui. Aramis i strnse mna. - Noi vom mai trai nca multi ani de aici ncolo ? zise el ? pentru a pastra n lume m odelul unor barbati deosebiti. ncrede-te n mine, scumpe prieten; n-am primit nici un raspuns din partea lui d'Artagnan, asta e un semn bun; se vede treaba ca a da t ordine sa se strnga flota la un loc si sa libereze marea. Eu, la rndul meu, am d at ordin, adineauri, sa se traga o barca, pe lemne, pna la gura pesterii de la Lo cmaria, stii, acolo unde am stat de attea ori la pnda ca sa prindem vulpi. - Da si care duce la golfulet printr-un grind pe care l-am descoperit n ziua cnd n e-a scapat din mna vulpea aceea frumoasa. - ntocmai. n caz de nenorocire, o barca va fi ascunsa pentru noi n pestera aceea; c red ca ea se si afla acolo acum. Vom astepta o clipa prielnica si, peste noapte, n larg! - Iata o idee minunata. Si cu ce ne vom alege din asta? - Ne vom alege ca nimeni nu cunoaste aceasta grota, sau, mai bine zis, iesirea e i, n afara de noi si de nca doi sau trei vnatori din insula; ne vom alege ca, daca insula va fi ocupata, strajile, nevaznd nici o barca la tarm, nu vor banui ca cin eva ar putea sa fuga pe acolo si-si vor slabi paza. - nteleg. - Prea bine; si picioarele? - Oh, acum mi le simt n putere. - Vezi dar, totul ne ajuta sa fim linistiti si sa n-avem nici o grija. D'Artagna n retrage corabiile de pe mare si ne da putinta sa fim liberi. Nici flota regala , nici teama ca vom fi urmariti! Har Domnului! Porthos, mai avem naintea noastra n ca o jumatate de veac de mari ispravi, si, daca ajung pe pamntul Spaniei, ti jur ? adauga episcopul cu o mare nsufletire ? ca brevetul tau de duce nu va fi o vorba goala. - Sa speram ? zise Porthos, ceva mai voios n urma acestei noi mbarbatari a prieten ului sau. Deodata se auzi un strigat: - La arme! Acest strigat, repetat de o suta de glasuri, ajunse pna n camera unde se aflau cei doi prieteni, strnind surprinderea unuia si ngrijorarea celuilalt. Aramis deschis e fereastra; vazu o multime de oameni alergnd cu faclele aprinse. Femeile fugeau, barbatii narmati treceau la posturile lor. - Flota! Flota! striga un soldat care-l recunoscu pe Aramis. - Flota? ngaima acesta. - La o jumatate bataie de tun! adauga soldatul. - La arme! striga Aramis. - La arme! repeta cu un glas asurzitor Porthos. Si amndoi se repezira spre parapet, pentru a se pune la adapost n dosul tunurilor. Se zarira apropiindu-se trei fregate ncarcate cu soldati; ele o luara n trei part

i diferite, pentru a debarca n trei puncte deodata. - Ce trebuie sa facem? ntreba un ofiter de straja. - Opriti-le; iar daca nu se supun, foc! ordona Aramis. Cinci minute mai trziu, ncepu canonada. Erau bubuiturile pe care le auzise d'Artag nan cnd punea piciorul pe tarmul francez. Dar vedetele erau prea aproape de parapet pentru ca tunurile sa le nimereasca; a junsera la mal; aici se ncinse o lupta aproape corp la corp. - Ce ai, Porthos? l ntreba Aramis pe prietenul sau. - Nimic... picioarele... Ei, blestematie, e de nenteles!... Dar se vor nzdraveni e le cnd voi ncepe sa ma lupt! ntr-adevar, Porthos si Aramis se pornira sa traga cu atta strasnicie, si nsufletira oamenii att de tare, ca regalistii se ntoarsera n fuga la corabiile lor, neputnd sa faca altceva dect sa-si culeaga si sa-si care n pripa ranitii. - Hei, Porthos ? striga Aramis ? avem nevoie de un prizonier, repede, repede! Porthos cobor treptele parapetului si nhata de ceafa pe unul dintre ofiterii armat ei regale, care astepta ca toata lumea sa fie n barca, pentru a sari apoi si el. Bratul gigantului lua pe sus aceasta prada, care-i sluji de scut spre a se urca din nou pe parapet, fara a se trage nici un glonte n el. - Iata un prizonier ? i spuse Porthos lui Aramis. - Ei bine ? raspunse acesta rznd ? sa-ti mai vorbesti de rau picioarele! - Dar nu l-am prins cu picioarele ? i-o ntoarse Porthos plin de amaraciune ? ci c u bratele. Capitolul XLIX Fiul lui Biscarrat

Bretonii din insula erau mndri de aceasta izbnda; Aramis nu le batu nsa n struna. - Ceea ce-i de asteptat ? i spuse el lui Porthos, dupa ce toata zarva se potoli ? este ca furia regelui se va dezlantui si mai tare cnd i se va povesti mpotrivirea noastra si ca acesti viteji oameni vor fi macelariti sau arsi de vii dupa cucer irea insulei; lucru ce nu se va ntmpla prea trziu. - De unde rezulta ? adauga Porthos ? ca n-am facut nici o isprava! - Ba, deocamdata, da ? raspunse episcopul ? caci avem un prizonier de la care vo m afla ce ne pregatesc dusmanii nostri. - Da, sa-l descoasem pe acest prizonier ? si dadu cu parerea Porthos ? si mijlocu l de a-l face sa vorbeasca e simplu: ne vom aseza la masa si-l vom chema si pe e l; bnd si mncnd, si va dezlega limba. Ceea ce si facura. Ofiterul, putin speriat la nceput, se linisti de ndata ce vazu cu ce fel de oameni are de-a face. Dadu, fara teama ca va fi compromis, toate amanuntele pe care le stia n legatura cu demisia si plecarea lui d'Artagnan. Le spuse ca, dupa plecarea muschetarului, noul sef al expeditiei ordonase sa fie luata cu asalt Belle-Isle. Explicatiile lui se opreau aici. Aramis si Porthos schimbara ntre ei o privire ce trada deznad ejdea lor. Nu se mai puteau bizui deci pe mintea iscoditoare a lui d'Artagnan, n u se mai puteau astepta, prin urmare, la vreun ajutor n caz de nfrngere. Episcopul si descusu mai departe prizonierul, ntrebndu-l ce-aveau de gnd sa faca regalistii c u seful din Belle-Isle. - Ordinul ? raspunse celalalt ? e sa fie ucisi n timpul luptei, sau sa fie spnzura ti dupa aceea. Aramis si Porthos mai schimbara o privire. Amndoi se facura stacojii la fata. - Eu sunt prea usor pentru a fi pus n lat ? raspunse Aramis. Oameni ca mine nu su nt dusi la spnzuratoare. - Iar eu sunt prea greu ? adauga Porthos. Oameni ca mine rup frnghia. - Sunt sigur ? zise prizonierul cu bunavointa ? ca v-am fi facut favoarea unei m orti la alegerea dumneavoastra. - Mii de multumiri ? rosti Aramis cu toata seriozitatea. Porthos se nclina. - Sa mai beau un pahar n sanatatea dumneavoastra ? rosti el ducnd paharul la gura. Din vorba n vorba, masa se prelungi; ofiterul, care era un gentilom plin de duh, se lasa vrajit de spiritul lui Aramis si de bunatatea sufleteasca a lui Porthos.

- Iertati-ma ? zise el ? daca va pun o ntrebare; dar niste oameni care au golit a sasea sticla au dreptul sa mai uite putin de-ale lor. - Pune ? zise Porthos ? pune. - Vorbeste ? adauga Aramis. - N-ati fost dumneavoastra, domnii mei, pe vremuri, muschetari ai raposatului re ge? - Da, domnule si nca dintre cei mai buni, daca nu te superi ? raspunse Porthos. - Asa e; as spune, domnilor, chiar cei mai buni dintre toti soldatii, daca nu mas teme ca as pngari amintirea tatalui meu. - A tatalui dumitale? exclama Aramis. - Stiti care e numele meu? - Pe legea mea, nu, domnule! Dar mi-l vei spune, si... - Ma numesc Georges de Biscarrat. - Oh! exclama Porthos la rndul lui. Biscarrat! ti amintesti de numele asta, Aramis ? - Biscarrat?... facu episcopul, cautnd sa-si aduca aminte. Mi se pare ca... - Ia gndeste-te, domnule ? l ndemna ofiterul. - La naiba! Dar nu e nici o greutate! l ajuta Porthos. Biscarrat, zis Cardinalul. .. Unul dintre cei patru care au venit sa ne ntrerupa, cu spada n mna, n ziua cnd leg am prietenia cu d'Artagnan. - ntocmai, domnilor. - Singurul ? si aminti Aramis numaidect ? pe care nu l-am ranit. - O spada agera, prin urmare ? adauga prizonierul. - E adevarat, da, adevarat ? raspunsera cei doi prieteni ntr-un glas. Pe legea me a, domnule de Biscarrat, sunt ncntat sa fac cunostinta cu un om att de viteaz. Biscarrat strnse cele doua mini pe care i le ntinsera cei doi vechi muschetari. Ara mis l privi pe Porthos, ca si cum i-ar fi spus: "Iata un om care ne va ajuta". Si , ndata dupa aceea, zise: - Marturiseste, domnule, ca e frumos lucru sa fi fost un om cinstit. - Tatal meu mi spunea totdeauna acest lucru, domnule. - Marturiseste, iarasi, ca e o trista mprejurare aceea de a ntlni niste oameni hara ziti sa fie mpuscati sau spnzurati si de a afla ca acesti oameni sunt vechi cunost inte, vechi cunostinte din tata n fiu. - Oh, dumneavoastra nu puteti avea o soarta att de apriga, domnilor si prietenilo r! raspunse cu nsufletire tnarul. - Eh, dumneata nsuti ai spus-o. - Am spus-o adineauri, cnd nu va cunosteam; dar acum, ca va cunosc, spun: puteti scapa de aceasta soarta cruda, daca vreti. - Cum daca vrem? striga Aramis, ai carui ochi scnteiara cu nteles privind rnd pe rnd spre prizonier si spre Porthos. - Afara numai ? adauga Porthos, uitndu-se, la rndul lui, cu o nobila mndrie, spre d omnul de Biscarrat si spre episcop ? afara numai daca nu ni se cere sa facem vre o mrsavie. - Nu vi se cere nimic, domnilor ? raspunse gentilomul din armata regala. Ce vret i sa vi se ceara? Daca sunteti prinsi, veti fi ucisi, e lucru hotart. Cautati dec i, domnilor, sa nu fiti prinsi. - Cred a nu ma nsela ? zise Porthos cu demnitate ? dar mi se pare ca, pentru a fi prinsi, ar trebui ca cineva sa vina aici sa ne caute. - Ct despre aceasta, ai deplina dreptate, vrednicul meu prieten ? vorbi Aramis ce rcetnd cu privirea fizionomia lui Biscarrat, care statea tacut si stnjenit. Parc-a i vrea, domnule de Biscarrat, sa ne spui ceva, sa ne faci o destainuire si nu ndr aznesti, asa este? - Ah, domnilor si prieteni, daca as vorbi ar nsemna sa-mi tradez consemnul; dar, iata, se aude un glas mai puternic dect al meu si care ma scoate din ncurcatura. - Tunul! facu Porthos. - Tunul si flintele! striga episcopul. Se auzeau, rasunnd departe, printre stnci, zgomotele sinistre ale unei lupte care nu tinu mult. - Ce sa fie asta? ntreba Porthos. - Eh, la dracu! striga episcopul. E ceea ce banuiam.

- Ce anume? - Atacul dumitale n-a fost dect o amageala, nu-i asa, domnule? Si n timp ce compan ia dumitale se lasa respinsa, dumneata stiai ca se va face o debarcare n cealalta parte a insulei, asa este? - Oh, mai multe chiar, domnule. - Atunci suntem pierduti ? rosti ncet episcopul de Vannes. - Pierduti? Asta se poate ? raspunse seniorul de Pierrefonds ? dar nu suntem nca nici prinsi, nici spnzurati. Si, spunnd acestea, se ridica de la masa, se apropie de perete, si desprinse de ac olo, cu snge rece, spada si pistoalele, pe care le cerceta cu grija batrnului sold at ce se pregateste de lupta si care stie ca viata lui atrna n mare parte de buna stare si de buna functionare a armelor sale. La bubuitura tunului, la noua veste ca insula ar putea fi ocupata de trupele reg ale, multimea dadu buzna, zapacita, n fort. Veneau sa ceara sfatul si sprijinul c omandantilor ei. Aramis, galben si rapus, se arata ntre doua facle la fereastra ce dadea n curtea c ea mare, plina de soldati ce asteptau ordine si de locuitori nspaimntati care impl orau ajutor. - Prieteni ? glasui Aramis cu o voce adnca si limpede ? domnul Fouquet, ocrotitor ul vostru, prietenul vostru, parintele vostru, a fost arestat din ordinul regelu i si nchis la Bastilia. Un lung strigat de furie si amenintare urca pna la fereastra unde se afla episcop ul, nvaluindu-l ntr-un vuiet asurzitor. - Sa-l razbunam pe domnul Fouquet! strigara cei mai nversunati. Moarte oamenilor regelui! - Nu, prieteni ? raspunse Aramis solemn ? nu, prieteni, fara mpotrivire! Regele e stapn n regatul sau. Regele e mputernicitul lui Dumnezeu. Regele si Dumnezeu l-au lovit pe domnul Fouquet. Plecati-va naintea bratului lui Dumnezeu. Dar nu-l razbu nati pe seniorul vostru, nu ncercati sa-l razbunati. Va veti jertfi n zadar, voi, femeile si copiii, vostri, veti jertfi n zadar bunurile si libertatea voastra. Jo s armele, prieteni! Jos armele, caci asa va porunceste regele si ntoarceti-va n li niste la caminele voastre. Va cer asta eu, va rog chiar si, la nevoie, v-o porun cesc n numele domnului Fouquet! Multimea, ngramadita sub fereastra, lasa sa se auda un lung freamat de mnie si spa ima. - Soldatii lui Ludovic al XIV-lea au patruns n insula ? relua Aramis. De-aici ncol o nu va mai fi o lupta ntre voi si ei, va fi un macel. Haide, mprastiati-va si uit ati totul. De data asta, va poruncesc n numele lui Dumnezeu! Razvratitii se retrasera ncet, n supunere si tacere. - Ei, na! Dar ce le-ai spus acolo, prietene? ntreba Porthos. - Domnule ? i zise Biscarrat episcopului ? i-ai salvat pe acesti oameni, dar nu t e vei putea salva nici pe dumneata, nici pe prietenul dumitale. - Domnule de Biscarrat ? rosti cu un ciudat accent de noblete si curtenie episco pul de Vannes ? domnule de Biscarrat, fii att de bun si reia-ti libertatea. - Cu placere, domnul meu; nsa... - nsa ne vei face un mare serviciu; caci, vorbindu-i locotenentului regelui despr e supunerea insularilor, vei obtine poate si iertarea noastra, povestindu-i felu l cum s-a ajuns la aceasta supunere. - Iertare? striga Porthos cu ochii aprinsi. Iertare? Ce mai nseamna si asta? Aramis i dadu un cot prietenului sau, asa cum facea n frumoasele zile ale tinereti i lor atunci cnd voia sa-i atraga luarea-aminte ca savrsise sau ca era pe cale de a savrsi vreo boroboata. Porthos ntelese si tacu dendata. - Voi pleca, domnilor ? raspunse Biscarrat, ntructva surprins si el de acest cuvnt iertare, rostit de mndrul muschetar caruia, cu cteva clipe mai nainte, i amintise si -i laudase cu atta nsufletire faptele eroice. - Du-te, domnule de Biscarrat ? i spuse Aramis, salutndu-l ? si te rog sa primesti ncredintarea ntregii noastre recunostinte. - Dar dumnevoastra, domnilor, dumneavoastra pe care am cinstea de a va numi prie tenii mei, ntruct ati avut bunavointa de a ncuviinta acest titlu, ce veti face ntre timp? ntreba ofiterul, lundu-si ramas buu de la cei doi vechi adversari ai parinte

lui sau. - Noi, noi vom astepta aici. - Dar, pentru Dumnezeu!... Ordinul e precis! - Eu sunt episcop de Vannes, domnule de Biscarrat si un episcop nu poate fi mpusc at, asa cum un gentilom nu poate fi spnzurat. - Ah, da, domnule... da, monseniore ? raspunse Biscarrat. Da, asa e, aveti drept ate, mai e aceasta scapare pentru dumneavoastra. Atunci plec, ma ntorc lnga comand antul expeditiei, locotenentul regelui. Adio, domnilor; sau, mai bine zis, la re vedere! ntr-adevar, cumsecadele ofiter, sarind pe un cal ce-i fusese adus din ordinul lui Aramis, porni n directia de unde se auzise bubuitura de tun ce facuse multimea s a dea buzna n fort si care ntrerupsese convorbirea celor doi prieteni cu prizonier ul lor. Aramis l privi cum se ndeparta, apoi, ramas singur cu Porhos, l ntreba: - Ei bine, pricepi? - Pe legea mea, nu. - Biscarrat asta nu te stnjenea de loc aici? - Nu; e un baiat tare bun. - Da; nsa crezi ca e nevoie sa cunoasca toata lumea grota Locmaria? - Ah, asa-i, asa-i, acum nteleg. Vom fugi prin subterana. - Pofteste nainte ? raspunse Aramis cu voiosie. La drum, prietene Porthos! Barca ne asteapta si regele nu ne-a prins nca! Capitolul L Grota Locmaria

Subterana Locmaria era destul de departe de fortareata pentru ca cei doi prieten i sa nu-si precupeteasca puterile alergnd pna acolo. De altminteri, timpul nu stat ea pe loc; la fort batuse miezul noptii. Porthos si Aramis erau ncarcati cu bani si cu arme. Strabateau cmpia ce desparte fortul de acea subterana, ascultnd orice zgomot si cautnd sa se fereasca de orice capcana. Din loc n loc, pe drumul ce-l la sasera la stnga lor, zareau grupuri de refugiati ce veneau din interiorul insulei , speriati la vestea ca trupele regale debarcasera pe pamntul lor. Aramis si Port hos, ascunsi dupa cte un colt de stnca, prindeau din zbor cuvintele rostite de bie tii oameni ce fugeau tremurnd de spaima, carnd cu ei lucrurile mai folositoare si n cercau, ascultndu-le tnguirile, sa desluseasca vreo vorba ce le-ar putea prinde bi ne. n sfrsit, dupa o goana lunga, dar ntrerupta mereu de opriri nevoite, ajunsera l a acea grota adnca, unde prevazatorul episcop de Vannes avusese grija sa fie trta p e butuci o barca solida, n stare sa-i poata duce pe mare n anotimpul acesta frumos . - Bunul meu prieten ? zise Porthos dupa ce rasufla cu putere din plamnii lui mari ? am ajuns la grota, dupa cte mi se pare; dar parca-mi vorbisesi de trei oameni, de trei servitori ce trebuiau sa ne nsoteasca. Nu-i vad; unde sa fie oare? - Pentru ce i-ai vedea, draga Porthos? raspunse Aramis. Ei ne asteapta de buna s eama n pestera si desigur ca se odihnesc o clipa, dupa ce-au ndeplinit aceasta mun ca grea si anevoioasa. Aramis l opri pe Porthos, care se pregatea sa intre n pestera. - Vrei, bunul meu prieten ? i spuse el uriasului ? sa ma lasi pe mine sa trec nain te? Cunosc semnalul pe care l-am dat oamenilor nostri; si, daca nu-l vor auzi, v or fi n stare sa traga n tine sau sa te njunghie cu cutitul, pe ntuneric. - Treci, Aramis draga, treci nainte, tu esti ntelepciunea si prevederea ntrupata, t reci. Cu att mai mult cu ct simt ca ma cuprinde iarasi oboseala de care ti-am vorb it. Aramis l lasa pe Porthos sa se aseze pe o piatra la gura pesterii, iar el, aplecnd u-si capul, patrunse n interiorul cavernei, imitnd tipatul cucuvelei. Un uguit sti ns, un strigat de-abia auzit, i raspunse din fundul subteranei. Aramis si continua mersul cu bagare de seama si peste putin fu oprit de acelasi strigat pe care l z adarse el cel dinti si care acum pornise de la zece pasi de dnsul. - Esti aici, Yves? ntreba episcopul. - Da, monseniore. Goennec e si el. Ne nsoteste si fiul lui.

- Bine. Toate sunt pregatite? - Da, monseniore. - Du-te, rogu-te, la gura pesterii, bunul meu Yves, si-l vei gasi acolo pe senio rul de Pierrefonds, care se odihneste, fiind obosit de atta mers. Daca cumva nu p oate sa umble, luati-l pe sus si aduceti-l aici, lnga mine. Cei trei bretoni se supusera. Din fericire, sfatul lui Aramis catre servitorii s ai fu de prisos. Porthos, recapatndu-si puterile, ncepuse singur coborsul si pasul lui greu rasuna tare pe sub boltile cavernei formate si sustinute de stlpi de cre mene si granit. Cnd seniorul de Bracieux ajunse lnga episcop, bretonii aprinsera u n opait pe care-l aveau la ei si Porthos l ncredinta pe prietenul lui ca acum se s imtea iar n putere, ca ntotdeauna. - Sa vedem barca ? zise Aramis ? spre a ne da seama de ce poate ea. - Nu tineti lumina prea aproape, monseniore ? vorbi jupnul Yves ? caci, dupa cum ati binevoit a-mi porunci,am pus sub lavita de la pupa, n lada pe care o stiti, b utoiasul cu pulbere si ncarcaturile pentru muschete, pe care mi i le-ati trimis d e la fort. - Bine ? spuse Aramis. Si, lund el nsusi opaitul, cerceta n amanuntime barca pe toate laturile, cu precaut ia unui om care nu e nici fricos, nici nestiutor n fata primejdiei. Barca era lunga, usoara, intrnd putin n apa, cu talpoaia ngusta, n sfrsit din acelea ce se construiau totdeauna bine n Belle-Isle, cu marginile nalte, plutind cu usuri nta, putnd fi crmite fara greutate, avnd si cteva scnduri care, pe timp urt, formau un fel de punte pe care alunecau lopetile si care puteau sa-i apere pe vslasi. n dou a cufere bine nchise, asezate sub bancile de la pupa si prova, Aramis gasi pine, p esmeti, poame uscate, o bucata de slanina si o buna provizie de apa n burdufuri, totul alcatuind ratii ndestulatoare pentru niste oameni ce n-ar fi fost siliti sa stea multa vreme departe de coasta, asa ca ar fi avut de unde sa faca rost de a lte merinde, daca mprejurarile ar fi cerut. Armele, opt muschete si tot attea pist oale de calarasi, se aflau n buna stare si toate erau ncarcate. Mai aveau vsle de s chimb, n caz ca unele se rupeau si o mica pnza, numita trincheta, care ajuta la nai ntarea barcii n timp ce vslasii trag la lopeti, foarte folositoare cnd ncepe sa se s imta briza si care nu ngreuiaza ncarcatura. Dupa ce Aramis vazu totul si se arata multumit de rezultatul cercetarilor lui, z ise: - Sa ne sfatuim, draga Porthos si sa vedem daca trebuie sa scoatem barca pe gura nestiuta de nimeni a grotei, urmnd panta subteranei si bjbind prin ntuneric, sau da ca nu e mai bine s-o mpingem pe butuci, prin balarii, scurtnd drumul peste mica fa leza, care nu e mai nalta de douazeci de picioare si de unde o putem cobor la apa, care nu e acolo prea adnca. - Nu e greu de ales, monseniore ? raspunse jupnul Yves cu mult respect ? caci eu nu cred ca prin panta subteranei si prin ntunericul prin care va trebui sa mpingem barca drumul sa fie tot att de usor ca prin aer liber. Cunosc bine tarmul si pot sa va ncredintez ca e neted ca o pajiste de gradina; interiorul grotei, dimpotri va, e gloduros, fara a mai pune la socoteala, monseniore, ca la capatul pesterii vom da de gura care se deschide spre mare si s-ar putea ca barca sa nu ncapa pe acolo. - Am facut cu masuratoarea ? raspunse episcopul ? si sunt sigur ca ncape. - Fie; si eu as vrea, monseniore ? starui stapnul barcii ? dar naltimea voastra st ie ca, pentru a ajunge la gura pesterii, trebuie sa dam la o parte un pietroi ur ias, acela pe sub care se furiseaza totdeauna vulpea si care nchide gura ca o usa . - l vom de la o parte ? zise Porthos ? asta nu-i mare lucru. - Oh, stiu ca monseniorul are putere ct zece oameni ? raspunse Yves ? dar monseni orului o sa-i vie destul de greu. - Cred ca patronul poate sa aiba dreptate ? zise Aramis. Sa ncercam sa iesim sub cerul liber. - Cu att mai mult, monseniore ? adauga pescarul ? cu ct nu ne vom putea mbarca naint e de ziua, att de multa treaba e si apoi, de ndata ce se va crapa de ziua, o straj a buna, asezata n partea de sus a grotei, ne va fi de folos, ba chiar necesara, p entru a supraveghea miscarile corvetelor sau ale vedetelor ce ne-ar putea pndi.

- Da, Yves, da, ai toata dreptatea; vom trece peste tarm. Si cei trei bretoni voinici se pusera pe lucru, vrnd butucii rotunzi sub barca, mpi ngnd-o nainte, cnd, deodata, dinspre cmpie se auzira latraturile ndepartate ale unor cini. Aramis si repede din grota; Porthos l urma. Zorile smaltau cu purpura si side f marea si cmpia; n revarsatul dimi-netii, se zareau pinii pitici si mohorti, rasuc iti deasupra luncilor, iar lungi crduri de corbi maturau cu aripile lor negre mic ile ogoare de hrisca. Un sfert de ceas nca si avea sa se lumineze de-a binelea; p asarile, trezite din somn, vesteau ziua cu voiosie ntregii firi, prin cntecele lor . Latraturile ce se auzisera si care-i facura pe cei trei pescari sa se opreasca din mpinsul barcii, iar pe Aramis si Porthos sa iasa afara din pestera, se prelu ngeau pe o vlcea din mprejurimi, cam la o leghe departare de grota. - E o haituiala ? zise Porthos. Cinii alearga dupa o urma. - Ce sa fie? Cine vneaza cu noaptea n cap? se gndi cu glas tare Aramis. - Si mai ales pe aici ? adauga Porthos ? pe aici unde toata lumea se teme de sos irea armatei regale! - Harmalaia se apropie. Da, ai dreptate, Porthos, cinii alearga pe urmele cuiva. Hei! striga deodata Aramis. Yves, Yves, ia vino-ncoace! Yves lasa din mna brna pe care tocmai se pregatea s-o vre sub barca n clipa cnd strig atul episcopului l opri din treaba si alerga spre el. - Ce vnatoare-i asta, jupne? ntreba Porthos. - De, monseniore ? raspunse bretonul ? nu prea nteleg nici eu. Nu cred ca senioru l de Locmaria sa vneze la ora asta. Nu! Si totusi cinii... - Poate ca au scapat din lant. - Nu ? zise Goennec ? astia nu-s cinii seniorului de Locmaria. - Sa fim prevazatori ? relua Aramis ? si sa intram n grota. Se vede bine ca larma se apropie si o sa ne dam seama ndata la ce trebuie sa ne asteptam. Intrara n grota; dar nu facura nici o suta de pasi prin ntuneric si un urlet, asem anator racnetului ragusit al unei vietati ngrozite, rasuna n pestera; apoi, gfind, f ugind speriata, o vulpe trecu ca fulgerul prin fata celor dinauntru, lasnd n urma ei un miros greu si urt, ce starui cteva clipe sub boltile joase ale subteranei. - Vulpea! strigara bretonii cu voioasa surprindere a vnatorilor. - Suntem blestemati! striga episcopul, la rndul lui. Ascunzisul nostru va fi desc operit. - Cum asa, prietene? se mira Porthos. Ne speriem de-o vulpe? - Eh, dragul meu, cine spune ca ne speriem de-o vulpe? Nu despre ea e vorba, la naiba! Dar tu nu stii, Porthos, ca dupa vulpe vin cinii si dupa cini vin oamenii? Porthos lasa capul n jos. Ca si cum ar fi ntarit spusele lui Aramis, haita galagio asa se auzea apropiindu-se ntr-o goana nebuna, tinndu-se pe urmele jivinei. Sase ci ni de vnatoare dadura buzna deodata la marginea pajistei din fata, latrnd si hamai nd de parca ar fi fost o fanfara ce vestea o victorie. - Iata cinii ? zise Aramis, pitit dupa o stnca si privind printr-o gaura sapata n p iatra. Sa vedem acum cine sunt vnatorii. - Daca e seniorul de Locmaria ? raspunse patronul ? el va lasa cinii sa rascoleas ca toata grota; se bizuie pe ei, iar dumnealui nu va intra nauntru, stiind ca vul pea va iesi pe partea cealalta, unde se va duce s-o pndeasca. - Vnatorul nu e seniorul de Locmaria ? rosti episcopul ngalbenindu-se ca ceara. - Atunci cine e? ntreba Porthos. - Priveste. Porthos si puse ochiul la gaura si vazu, pe creasta povrnisului, o duzina de calar eti ce-si ndemnau caii pe urmele cinilor, strignd: "Dupa ei!" - Garzile! mormai Porthos. - Da, prietene, garzile regelui. - Garzile regelui ati spus, monseniore? exclamara bretonii ngalbenindu-se si ei d e spaima. - Si Biscarrat n fruntea lor, calare pe calul meu sur ? mai spuse Aramis. n aceeasi clipa, cinii se napustira ca un puhoi pe gura pesterii, ale carei adncuri vuiau de latraturile lor asurzitoare. - Ah, drace! facu Aramis, recapatndu-si sngele rece n fata acestei primejdii vadite si de nenlaturat. Stiu foarte bine ca suntem pierduti; si totusi ne-a mai ramas o scapare: daca garzile, care se tin dupa cini, vor baga de seama ca pestera mai

are o iesire, adio orice nadejde; caci, intrnd aici, vor descoperi barca, apoi ne vor descoperi si pe noi. Deci cinii nu trebuie sa mai iasa din subterana, iar st apnii lor nu trebuie sa intre n pestera. - Ai dreptate ? zise Porthos. - ntelegi? adauga episcopul cu iuteala unui comandant. Sunt aici sase cini, care v or fi siliti sa se opreasca lnga pietroiul sub care s-a strecurat vulpea; nsa la i esire, fiindca gura e prea mica si prea strmta, i vom prinde unul cte unul si i vom ucide. Bretonii se repezira cu cutitele n mini. Dupa cteva minute se auzi un sfsietor conce rt de gemete si urlete de moarte; apoi nimic. - Bine ? zise Aramis cu raceala. Acum, cu stapnii lor! - Si ce facem? ntreba Porthos. - i asteptam sa se apropie, ne ascundem si-i ucidem. - i ucidem? repeta Porthos. - Sunt saisprezece ? zise Aramis ? cel putin pna acum. - Si bine narmati ? adauga Porthos cu un zmbet de consolare. - Totul se va termina n zece minute ? relua Aramis. Gata! Si, cu un aer hotart, apuca o muscheta si si puse cutitul de vnatoare ntre dinti. - Yves, Goennec si fiul lui ? continua Aramis ? ne vor ncarca muschetele. Tu, Por thos, vei trage glonte dupa glonte. Vom dobor opt pna cnd ceilalti se vor dezmetici , asta-i sigur; apoi, toti laolalta, suntem cinci, vom face de petrecanie celorl alti opt cu cutitul. - Dar bietul Biscarrat? ntreba Porthos. Aramis se gndi o clipa. - Biscarrat trebuie ucis cel dinti ? raspunse el cu snge rece. Fiindca ne cunoaste .

Capitolul LI

Grota

Cu toata nsusirea de a prevedea, care era partea cea mai de seama a personalitati i lui Aramis, lucrurile, supuse capriciilor ntmplarii, nu se petrecura ntocmai asa cum ntrevazuse episcopul de Vannes. Biscarrat, calare pe un cal mai bun dect aceia ai nsotitorilor sai, ajunse cel dinti la gura pesterii si ntelese de la nceput ca, vulpile si cinii, totul disparuse nauntru. Dar, cuprins de acea teama superstitioa sa pe care o sadeste n om orice spelunca subterana si ntunecata, se opri n fata gro tei si astepta ca tovarasii lui sa-l ajunga din urma. - Ei, ce-i? l ntrebara tinerii, abia rasuflnd, vazndu-l ca sta pe loc si nu face nim ic. - Cinii nu se mai aud; pesemne ca si vulpea si haita au fost nghitite de aceasta p estera. - Dar se tineau prea bine dupa fiara ? zise unul dintre garzi ? ca sa-i piarda d intr-o data urma. De altminteri, o sa-i auzim schelalaind pe undeva. Trebuie sa fie aici, n pestera, dupa cum spune Biscarrat. - Atunci de ce nu mai latra? ntreba unul mai tnar. - E ciudat! adauga altul. - Ei bine ? rosti un al patrulea ? n-avem dect sa intram n aceasta caverna. Ne opr este cineva sa patrundem nauntru? - Nu ? raspunse Biscarrat. Dar nauntru e ntuneric bezna si ne-am putea rupe gturile cu totii. - Dovada cinii nostri, care si-au frnt junghetura, dupa ct se pare ? adauga un sold at. - Ce dracu sa se fi ntmplat cu ei? rostira n cor toti ceilalti. Si fiecare si striga cinele, chemndu-l pe nume, fluierndu-l dupa un semn cunoscut, d ar nici un cine nu raspunse, nici la chemare, nici la fluierat. - Poate e o pestera fermecata ? zise Biscarrat. Ia sa vedem! Si, descalecnd, facu un pas n gura subteranei. - Asteapta, asteapta, am sa te nsotesc si eu! striga un altul, vazndu-l pe Biscarr

at gata sa dispara n ntuneric. - Nu ? raspunse Biscarrat ? trebuie sa fie ceva neobisnuit la mijloc; mai bine s a nu ne aruncam toti n gura primejdiei. Daca n zece minute nu va voi da nici un se mn de viata, intrati dupa mine, dar atunci cu totii deodata. - Bine ? raspunsera tinerii care, la drept vorbind, nu vedeau ce i s-ar putea ntmp la lui Biscarrat pornind nainte ? asteptam aici. Si, fara a cobor de pe cai, facura cerc la gura pesterii. Biscarrat intra deci singur si nainta prin bezna, pna se lovi de muscheta lui Port hos. Aceasta piedica pe care o simti n dreptul pieptului l mira; ntinse mna si dadu de teava rece a armei. n aceleasi clipa, Yves ridica cutitul asupra tnarului, gata sa-l mplnte n el cu toata puterea unui brat de breton, cnd pumnul de fier al lui Po rthos l opri la jumatatea drumului. Apoi se auzi mormaind cu glasul lui surd, n ntu neric: - Nu vreau sa-l omori! M-auzi? Biscarrat se pomeni surprins ntre o ocrotire si-o amenintare, aproape la fel de g roaznice si una si alta. Orict de nenfricat ar fi fost tnarul, el nu-si putu stapni totusi un tipat, pe care Aramis i-l nabusi numaidect, nfundndu-i gura cu o batista. - Domnule Biscarrat ? i spuse el apoi cu voce nceata ? nu-ti voim raul si daca ne vei fi recunoscut vei ntelege asta; dar la primul cuvnt, la primul strigat, la pri ma sfortare vom fi siliti sa te ucidem, asa cum ti-am ucis si cinii. - Da, va recunosc, domnilor ? raspunse tot asa de ncet tnarul soldat. Dar ce cauta ti aici? Ce faceti aici? Nenor-citilor! Nenorocitilor! Credeam ca sunteti n fort. - Iar dumneata, domnule, era vorba sa ne aranjezi niste tratative, nu-i asa? - Am facut tot ce-am putut, domnilor; nsa... - nsa?... - Au fost date ordine precise. - Sa fim ucisi? Biscarrat nu raspunse. Nu prea-i era la-ndemna sa le vorbeasca despre streang uno r gentilomi ca ei. Aramis ntelese tacerea prizonierului sau. - Domnule Biscarrat ? i spuse el ? acum ai fi mort, daca nu ne-am fi gndit la tine retea dumitale si la vechea noastra prietenie cu tatal dumitale; dar mai poti nca scapa de aici, daca vei jura ca n-ai sa le spui nimic din cele ce ai vazut tova rasilor dumitale. - Jur nu numai ca nu le voi spune nimic ? raspunse Biscarrat ? dar jur sa fac to t ce-mi va sta n putinta spre a-i mpiedica pe tovarasii mei sa puna piciorul n acea sta pestera. - Biscarrat! Biscarrat! strigara de afara mai multe glasuri, al caror ecou se ro stogolea ca un vrtej de-a lungul subteranei. - Raspunde-le! i ordona Aramis. - Sunt aici! racni Biscarrat. - Du-te; ne bizuim pe lealitatea dumitale. Si-i dadu drumul tnarului sau prizonier. Biscarrat porni napoi, catre lumina. - Biscarrat! Biscarrat! se auzira iarasi glasurile, de asta data nsa mai aproape. Si, n gura pesterii, se zarira umbrele mai multor forme omenesti, pregatindu-se s a intre nauntru. Biscarrat se repezi spre prietenii lui si-i opri n loc, mpiedicndui sa nainteze mai departe. Aramis si Porthos trasera cu urechea, asemenea unor oa meni care stiu ca viata lor atrna de un zvon adus de vnt. Biscarrat iesise pe gura pesterii, urmat de prietenii lui. - Oh, oh! zise unul dintre acestia, vazndu-l la lumina. Ce galben esti! - Galben? adauga un altul. Vrei sa spui vnat! - Eu? facu Biscarrat, cautnd sa-si pastreze toata stapnirea de sine. - Dar, n numele cerului, ce ti s-a ntmplat? ntrebara mai multe glasuri. - Nu mai ai nici o picatura de snge n obraji, prietene! exclama unul rznd. - Domnilor, nu e de glumit ? zise altul. Poate ca i e rau; aveti niscaiva saruri? Toti izbucnira n hohote de rs. ntrebarile, rsetele tsneau n jurul lui Biscarrat asa cu m tsnesc n toiul unei lupte mpuscaturile de flinte. Sub acest suvoi de ntrebari, el s i veni nsa n fire. - Ce vreti sa mi se fi ntmplat? le raspunse tuturor. Mi-era cald cnd am intrat n pes tera, apoi m-a apucat frigul; asta e tot. - Dar cinii? Cinii nu-s acolo? N-ai auzit nimic? N-ai aflat nimic?

- As crede ca au luat-o n alta parte ? raspunse Biscarrat. - Domnilor ? zise unul dintre tineri ? n tot ce se petrece aici, n paloarea si n ta cerea prietenului nostru se ascunde un mister pe care Biscarrat nu vrea sau, far a ndoiala, nu poate sa ni-l dezvaluie. Oricum, asta-i sigur: Biscarrat a vazut ce va n pestera. Ei bine, eu, unul, sunt curios sa vad ce a vazut el, chiar de-ar fi sa dau ochii si cu dracul! n grota, domnilor, n grota! - n grota! repetara toti ceilalti. Si ecoul din subterana duse, ca o amenintare, pna la urechile lui Porthos si Aram is, strigatele: "n grota! n grota!" Biscarrat se arunca naintea prietenilor lui. - Domnilor! Domnilor! striga el. n numele cerului, nu intrati! - Dar ce poate fi att de ngrozitor n aceasta grota? ntrebara mai multe voci. - Haide, vorbeste, Biscarrat! - De buna seama, l-a vazut pe dracul! repeta acela care mai facuse o data aceast a presupunere. - Ei bine, daca l-a vazut pe dracul ? striga altul ? sa nu fie egoist si sa ne l ase sa-l vedem si noi! - Domnilor! Domnilor! Ascultati-ma! starui Biscarrat. - Bine, lasa-ne sa trecem. - Domnilor, va implor, nu intrati! - Dar tu cum ai intrat? Atunci, unul dintre ofiteri, ceva mai n vrsta dect ceilalti si care nu spusese nimi c pna acum, facu un pas nainte. - Domnilor ? zise el pe un ton potolit, ce se deosebea de nsufletirea celor mai t ineri ? aici se ascunde ceva sau cineva care nu e dracul, dar care, oricine ar f i, a avut destula putere ca sa nabuse glasul cinilor nostri. Trebuie sa vedem cine este acest cineva sau acest ceva! Biscarrat facu o ultima ncercare de a-i opri din drum; dar stradania i fu n zadar. Degeaba se arunca naintea celor mai cutezatori, degeaba se agata de stnci spre a l e nchide calea, ceata de tineri se napusti n caverna, pe urmele ofiterului care vo rbise cel din urma, dar care era acum cel dinti, mergnd cu spada n mna sa nfrunte pri mejdia necunoscuta. Biscarrat, mbrncit la o parte de prietenii, lui si neputnd sa-i nsoteasca de teama sa nu apara n ochii lui Porthos si Aramis ca un tradator si un sperjur, porni, cu auzul ncordat si cu bratele ntinse nca a rugaminte, dupa ceilal ti si se sprijini de peretele colturos al unei stnci pe care o socotea asezata n b ataia flintelor muschetarilor. Ct despre garzi, acestia patrundeau tot mai mult n adnc, scotnd strigate ce slabeau pe masura ce naintau n subterana. Deodata, o descar care de muschete, bubuind ca un trasnet, cutremura boltile. Doua sau trei gloant e se turtira n stnca de care se rezemase Biscarrat. n aceeasi clipa se auzi un val de suspine, de urlete si de blesteme si mica trupa a gentilomilor se ivi din nou , unii galbeni ca ceara, altii plini de snge, toti nvaluiti ntr-un nor de fum pe ca re aerul de afara parea ca-l soarbe din adncul pesterii. - Biscarrat! Biscarrat! strigau fugarii. Stiai ca e o cursa n aceasta pestera si nu ne-ai spus nimic! - Biscarrat, din vina ta, patru dintr-ai nostri au fost ucisi! Nenorocire tie, B iscarrat! - Din vina ta sunt ranit de moarte ? l blestema unul dintre tineri, strngndu-si snge le n palma si aruncndu-l n fata lui Biscarrat. Sngele meu sa cada asupra ta! Si se rostogoli horcaind la picioarele ofiterului. - Spune-ne, cel putin, cine e acolo? strigara mai multe voci furioase. Biscarrat tacu. - Spune, sau te ucid! zbiera ranitul, ridicndu-se ntr-un genunchi si amenintndu-l p e tovarasul sau cu bratul n care tinea o spada ce nu-i mai putea fi de nici un fo los. Biscarrat se repezi spre el cu pieptul ntins, sa primeasca lovitura; dar ranitul se prabusi din nou, pentru a nu se mai misca de loc, scotnd un suspin, care avea sa-i fie ultimul. Biscarrat, cu parul zbrlit, cu ochii rataciti, fara sa mai stie unde i e capul, nainta spre fundul cavernei, strignd: - Aveti dreptate, moarte mie care am lasat sa fie ucisi camarazii mei! Sunt un l as! Si, aruncnd spada din mna, caci voia sa moara fara a se apara, porni, cu capul apl

ecat, spre adncul cavernei. Ceilalti tineri se luara dupa el. Unsprezece, cti mai ramasesera din saisprezece, naintau prin bezna. Dar nu trecu nici unul mai depart e de locul unde ajunsesera si cei dinti; o a doua descarcatura de muschete dobor c inci dintre ei pe nisipul rece si cum era cu neputinta sa vada de unde venea ace st prjol ucigator, ceilalti se retrasera cuprinsi de o groaza ce-ar putea fi mai usor zugravita, dect exprimata prin cuvinte. Dar, departe de a fugi dupa ceilalti , Biscarrat, ramas teafar, se aseza pe un colt de stnca si astepta. Nu mai erau n viata dect sase gentilomi. - Fara nici o gluma ? zise unul dintre supravietuitori ? acolo e dracul n persoan a! - Pe legea mea, mai rau! adauga altul. - Sa-l ntrebam pe Biscarrat; el stie. - Unde e Biscarrat? Tinerii se uitara n jurul lor si vazura ca Biscarrat nu se mai vedea nicaieri. - A murit! rostira doua sau trei glasuri. - Nu ? raspunse altul ? l-am vazut eu, prin fum, asezndu-se linistit pe o piatra; e n pestera, ne asteapta. - Trebuie ca-i cunoaste pe cei dinauntru. - Cum ar putea sa-i cunoasca? - A fost prizonierul razvratitilor. - Asa e. Ei bine, sa-l strigam si sa aflam de la el cu cine avem de-a face. Si toate glasurile strigara: - Biscarrat! Biscarrat! Dar Biscarrat nu raspundea de nicaieri. - Prea bine! zise ofiterul ce daduse dovada de cel mai mult snge rece n toata acea sta ntmplare. Nu mai avem nevoie de el, caci, iata, ne vin ajutoare. ntr-adevar, o companie de garzi, de vreo saptezeci si cinci ? optzeci de oameni, lasati n urma de ofiterii lor ce se luasera dupa vnat, venea n cea mai deplina ordi ne, calauzita de capitan si de primul locotenent. Cei cinci ofiteri alergara nain tea soldatilor si, prin vorbe a caror repeziciune e usor de nteles, le explicara n tmplarea si le cerura ajutor. Capitanul i ntrerupse. - Unde sunt ceilalti? ntreba el. - Morti. - Dar erati saisprezece! - Zece au cazut, Biscarrat e n pestera, iar noi cinci, aici. - Biscarrat e prizonier? - S-ar putea. - Nu, caci, priveste, iata-l! ntr-adevar, Biscarrat se ivi n gura pesterii. - Ne face semn sa ne ducem la el ? zisera ofiterii. Haidem! - Haidem! repeta ntreaga trupa. Si pornira n ntmpinarea lui Biscarrat. - Domnule ? zise capitanul adresndu-se lui Biscarrat ? mi s-a spus ca dumneata st ii cine sunt oamenii care se afla n aceasta grota si care se apara cu atta nversuna re. n numele regelui, te somez sa declari tot ceea ce stii. - Capitane ? raspunse Biscarrat ? nu mai e nevoie sa ma somezi; juramntul mi-a fo st ridicat chiar acum si vin n numele acestor oameni... - Sa-mi spui ca se predau? - Sa-ti spun ca sunt hotarti sa se apere pna la moarte, daca nu vom cadea la nvoial a cu ei. - Dar cti sunt? - Doi ? raspunse Biscarrat. - Sunt doi si vor sa ne impuna conditii? - Sunt doi si au ucis pna acum zece dintr-ai nostri -zise Biscarrat. - Dar ce fel de oameni sunt? Uriasi? - Mai grozavi nca. ti amintesti ntmplarea de la bastionul Saint-Gervais, capitane? - Da; acolo, patru muschetari ai regelui au tinut piept unei armate ntregi. - Ei bine, acesti oameni sunt doi din acei patru muschetari. - Si cum se numesc?... - Pe vremea aceea se numeau Porthos si Aramis. Astazi se numesc domnul d'Herblay

si domnul du Vallon. - Si ce cauta aici? - Ei aparau Belle-Isle pentru domnul Fouquet. Un murmur strabatu rndurile soldatilor la auzul acestor doua nume: "Porthos si Ar amis". - Muschetarii! Muschetarii! strigara cu totii. Si, la gndul ca aveau sa se lupte cu doua din cele mai vechi glorii ale armatei, toti simteau ca-i strabate un fior, jumatate de mndrie, jumatate de groaza. Adevarul este ca aceste patru nume, d'Artagnan, Athos, Porthos si Aramis, erau v enerate de toti cei ce purtau o spada, asa cum n antichitate erau venerate numele lui Hercule, Tezeu, Castor si Pollux. - Doi oameni! striga capitanul. Si ne-au ucis zece ofiteri din doua descarcari d e focuri! E cu neputinta, domnule Biscarrat! - Eh, capitane ? raspunse acesta ? nu spun ca n-au cu ei nca vreo doua-trei ajuto are, asa cum muschetarii de la bastionul Saint-Gervais aveau cu ei vreo trei-pat ru servitori; dar, crede-ma, capitane, i-am vazut pe acesti oameni, am fost priz onierul lor, i cunosc; ar fi de ajuns numai ei singuri, pentru a distruge un corp de armata. - Asta vom vedea noi ? zise capitanul ? si chiar n clipa aceasta. Domnilor, atent iune! La aceste cuvinte, nimeni nu se mai misca si toti se pregatira sa se supuna ordi nului. Numai Biscarrat ndrazni sa mai faca o ultima ncercare. - Domnule ? zise el cu glas ncet ? asculta-ma, mai bine sa ne vedem de drum; aces ti doi oameni sunt doi lei, care, daca-i atacam, se vor apara pna la moarte. Ne-a u ucis pna acum zece oameni; ne vor ucide nca de doua ori pe attia si vor sfrsi prin a se omor ei nsisi, dect sa se predea. Ce vom cstiga luptndu-ne cu ei? - Vom cstiga, domnule, mndria de a face ca optzeci de garzi ai regelui sa nu dea na poi n fata a doi razvratiti. Daca as asculta sfatul dumitale, domnule, as fi un o m dezonorat, si, dezonorndu-ma pe mine, as dezonora armata. nainte, baieti! Si pasi cel dinti pna la gura pesterii. Acolo se opri. Aceasta oprire fu facuta cu scopul de a-i da timp lui Biscarrat si prietenilor lui sa-i descrie interiorul grotei. Apoi, cnd crezu ca era destul de lamurit asupra locului, mparti compania n trei grupe, urmnd ca fiecare sa intre pe rnd n pestera si sa deschida un foc putern ic n toate directiile. Fara ndoiala, n acest atac vor pierde nca cinci oameni, zece poate; dar, de buna seama, vor sfrsi prin a-i prinde pe razvratiti, pentru ca nu aveau alta iesire de aici si, orice s-ar ntmpla, doi oameni nu vor putea sa ucida, ei singuri, optzeci de soldati. - Capitane ? ceru Biscarrat ? vreau sa pasesc n fruntea primului pluton. - Fie! raspunse capitanul. Meriti aceasta cinste. E un dar pe care ti-l fac. - Multumesc! rosti tnarul cu neclintita hotarre a neamului sau. - Ia-ti spada, atunci. - Voi merge asa cum sunt, capitane ? zise Biscarrat ? caci nu ma duc sa ucid, ci ca sa fiu ucis. Si, trecnd n fruntea primului pluton, cu capul descoperit si cu b ratele ncrucisate la piept, zise: Sa mergem, domnilor! Capitolul LII Un cnt homeric

E vremea sa trecem acum n cealalta tabara si sa descriem n acelasi timp si luptato rii si cmpul de lupta. Aramis si Porthos se dusesera la grota Locmaria creznd ca vor gasi acolo barca pr egatita, dimpreuna cu cei trei bretoni, ajutoarele lor si spernd sa poata scoate barca prin mica gura a subteranei, fugind astfel pe mare fara sa-i vada nimeni. Dar ivirea vulpei si a cinilor i silise sa ramna ascunsi. Pestera se ntindea pe o lungime de aproape o suta de prajini, pna la un mic povrnis ce dadea deasupra unui sn de mare. Pe vremuri templu al zeitatilor pagne, atunci cnd Belle-Isle se numea Calonese, aceasta grota vazuse savrsindu-se nenumarate jer tfe omenesti n adncurile ei misterioase. n prima bolta a cavernei se patrundea pe o panta usoara, deasupra careia stncile nclestate formau o arcada scunda; interioru

l, strmb si nghesuit, anevoios de parcurs din pricina peretilor colturosi, se mpart ea n mai multe compartimente ce dadeau unul ntr-altul, trecnd prin cteva praguri sfa rmate, gloduroase, sustinute la dreapta si la stnga de mari stlpi naturali de piatr a. n a treia despartituri, bolta era att de joasa, galeria att de ngusta, nct barca ab ia putea trece prin ea, frecndu-se ntr-o parte si alta de pereti; totusi ,la nevoi e, lemnul devenea mai mladios, piatra se facea mai moale sub suflul deznadajduit al vointei omenesti. Astfel gndea Aramis, cnd, dupa ce ncepuse lupta, se hotarse sa fuga, lucru destul de primejdios altminteri, ntruct nu toti atacatorii murisera; si apoi, presupunnd ca barca ar fi fost scoasa la apa, pornirea pe mare s-ar fi f acut n plina zi, sub ochii nvinsilor, care, vaznd ct de putini erau nvingatorii lor, ar fi pornit n urmarirea lor. Dupa cele doua salve de focuri ce ucisesera zece oameni, Aramis, obisnuit cu ntor tocherile subteranei, ncepu sa le cerceteze una cte una, numarndu-le pe bjbite, caci fumul l mpiedica sa vada ceva, apoi, fara a mai sta pe gnduri, porunci ca barca sa fie trta pna la pietroiul cel mare ce nchidea gura pe unde trebuiau sa-si recapete l ibertatea. Porthos si aduna toate puterile, apuca barca n bratele lui vnjoase si o ridica n sus, n timp ce bretonii se grabeau sa vre brnele sub ea. Ajunsera n a treia despartitura, unde se afla pietroiul cel mare care nchidea iesirea. Porthos apuca uriasul pietroi din partea de jos, si nfipse umarul puternic n el si, mpingnd o data , facu sa prie tot peretele. Un nor de praf se pravali din bolta, dimpreuna cu cen usa a zece mii de generatii de pasari de mare, ale caror cuiburi, tari ca ciment ul, erau agatate de stnca. La a treia opintire, pietroiul se clatina. Porthos, sp rijinindu-se cu spatele n stnca din apropiere, facu din piciorul sau o prghie care m pinse blocul pna dincolo de ngramadirea calcaroasa ce-i slujea de temelie si de ttni . Pietroiul odata nlaturat, lumina navali vesela, surzatoare, pe gura subteranei, iar bretonii se bucurara din toata inima va-znd marea numai la ctiva pasi de ei. nc epura sa mpinga barca peste gramada de pietre sfarmate. Mai aveau doar douazeci de prajini si o puteau pune pe apa. Era tocmai n clipa cnd sosea compania, pe care capitanul o pregati pentru ncercuire sau pentru asalt. Aramis supraveghea totul, ndrumnd munca prietenilor lui. El vaz u noua trupa, numara oamenii si se ncredinta dintr-o aruncatura de ochi ca aveau de dat piept cu un inamic pe care nu-l puteau nvinge ntr-o lupta deschisa. Sa fuga pe mare n clipa cnd pestera avea sa fie luata cu asalt, era cu neputinta! ntr-adev ar, lumina zilei, care patrundea n ultimele doua despartituri ale pesterii, i-ar fi ajutat pe soldati sa vada barca mpinsa spre mare, i-ar fi prins pe cei doi raz vratiti n bataia muschetelor si o salva a lor ar fi gaurit barca, daca nu i-ar fi ucis chiar pe toti cei cinci navigatori. Afara de asta, chiar daca barca ar fi scapat pe mare cu oamenii din ea, nu s-ar fi sunat oare numaidect alarma? Nu li s -ar fi dat de veste corvetelor regale? Iar biata barca, hartuita pe mare, pndita pe uscat, nu s-ar fi scufundat oare pna seara? Lui Aramis, frecndu-si cu mnie tmplel e carunte, nu-i mai ramnea dect sa ceara ajutorul lui Dumnezeu si sprijinul dracul ui. Chemndu-l pe Porthos, care facea singur mai mult dect toate brnele si dect toti cei trei bretoni, i spuse n soapta: - Prietene, dusmanilor nostri le-au sosit ntariri. - Ah! murmura Porthos netulburat. Ce facem atunci? - Sa rencepem lupta ? zise Aramis ? ar fi cam primejdios pentru noi. - Da ? ncuviinta Porthos ? caci, din doi, e greu sa nu fie ucis unul dintre noi, iar daca unul dintre noi e ucis, de buna seama ca celalalt va lupta pna va fi uci s si el. Porthos rosti aceste cuvinte cu acel eroism firesc care, la el, se nalta din toat e fibrele trupului sau. Aramis simti un fel de pinten nghiontindu-i inima. - Nu vom fi ucisi nici unul, nici altul, daca vei face ceea ce am sa-ti spun eu, prietene Porthos. - Spune. - Oamenii acestia vor intra n pestera. - Da. - Vom dobor vreo cincisprezece, dar nu mai multi. - Cti sunt cu totii? ntreba Porthos. - Le-a sosit o ntarire de saptezeci si cinci de oameni. - Saptezeci si cinci si cu cinci, optzeci... Oh! Oh! facu Porthos.

- Daca vor trage toti odata, ne vor ciurui cu gloantele lor. - Nici nu mai ncape ndoiala. - Fara a mai pune la socoteala ? adauga Aramis ? ca detunaturile ar putea sa sur pe peretii grotei. - Chiar mai adineauri ? zise Porthos ? un colt de stnca, desprinzndu-se de sus, mi -a zdrelit nitelus umarul. - Vezi! - Ei, dar nu-i nimic. - Sa luam repede o hotarre. Bretonii nostri vor mpinge mai departe barca spre mare . - Foarte bine. - Noi amndoi vom pastra aici pulberea, gloantele si muschetele. - Dar numai noi doi, dragul meu Aramis, nu vom putea descarca niciodata trei mus chete n acelasi timp ? zise Porthos cu naivitate. Folosirea muschetelor nu e mijl ocul cel mai bun. - Gaseste tu altul. - L-am si gasit ? se grabi sa raspunda uriasul. Ma voi aseza la pnda, n dosul unei stnci, cu drugul acesta de fier n mna, si, neputnd sa ma vada, neputnd sa ma atace, cum ei vor intra pe rnd, eu voi lasa sa le cada drugul n crestetul capului de trei zeci de ori pe minut! Ei, ce zici de planul meu? ti place? - Minunat, draga prietene, desavrsit! l aprob din toata inima. Numai ca, vezi tu, ai sa-i sperii si jumatate vor ramne afara, ca sa ne prinda prin nfometare. Ceea c e ne trebuie, bunul meu prieten, e sa zdrobim ntreaga trupa; un singur om ramas t eafar ne va pierde. - Ai dreptate, prietene. Dar cum sa le venim de hac, rogu-te? - Fara sa ne miscam din loc, bunul meu Porthos. - Atunci sa nu ne miscam; dar cnd ei vor fi toti laolalta? - Lasa pe mine, am ticluit eu un plan. - Daca-i asa si daca planul tau e bun... si trebuie sa fie bun planul tau... atu nci sunt linistit. - La pnda, Porthos si numara-i pe toti care vor intra. - Dar tu ce-ai sa faci? - Nu te ngriji de mine; eu am treaba mea. - Aud glasuri, asa mi se pare. - Ei sunt. Treci la postul tau!... Si cata sa-mi asculti chemarea si sa fii la nd emna mea. Porthos se ascunse n a doua despartitura, unde era ntuneric bezna. Aramis se furis a n a treia. Uriasul tinea n mna un drug de fier care cntarea cincizeci de livre. Po rthos mnuia cu o usurinta nemaipomenita aceasta prghie, care slujise mai nainte la m pinsul barcii pe uscat. ntre timp, bretonii trau barca spre tarm. n despartitura lu minata, Aramis, cinchit, pitit, mesterea ceva misterios. Se auzi o comanda strigata cu glas tare. Era ultimul ordin pe care-l dadea capit anul. Douazeci si cinci de oameni sarira de pe stncile din fata n prima despartitu ra a pesterii si, de ndata ce pusera picioarele pe pamnt, ncepura sa traga, mpuscatu rile rasunara prelung, suieraturile strabatura boltile, un fum gros mpnzi totul. - La stnga! La stnga! striga Biscarrat, care, la prima lui vizita aici, vazuse des chizatura prin care se trecea n a doua despartitura si acum, mbarbatat de mirosul pulberii, voia sa-si ndrepte soldatii ntr-acolo. Trupa se napusti fara sovaiala la stnga; galeria se ngusta din ce n ce; Biscarrat, cu bratele ntinse, pregatit sa moara, mergea nainte, spre tevile muschetelor. - Veniti! Veniti! striga el. Vad lumina! - Loveste, Porthos! se auzi ca din mormnt glasul lui Aramis. Porthos scoase mai nti un oftat adnc, pe urma se puse pe treaba. Drugul de fier caz u drept n crestetul lui Biscarrat, care muri fara a fi apucat sa mai icneasca. Cu mplita prghie se ridica si se lasa de zece ori n zece secunde, facnd zece cadavre. Soldatii nu vedeau nimic; auzeau icnete, vaiete, treceau peste trupurile celorla lti, dar nu ntelegeau nca ce se ntmpla cu ei si dadeau buzna nainte, calcnd unii peste altii. Necrutatorul drug cadea necontenit, dobornd primul pluton, fara ca vreun zgomot sa atraga luarea-aminte a celui de-al doilea, care pasea netulburat. Dar acest al doilea pluton, co-mandat de capitan, smulsese un pin ce crestea pe tarm

si din ramurile lui rasinoase, strnse manunchi, capitanul facuse o torta. Patrunznd n despartitura unde Porthos, asemeni unui nger al razbunarii, doborse tot ce atinsese, primul rnd de oameni se opri deodata n loc, cu groaza. Nici o mpuscatu ra nu raspunsese la mpuscaturile garzilor si totusi n fata lor se afla o movila de lesuri, iar ei calcau pur si simplu printr-o balta de snge. Porthos statea n continuare neclintit n dosul stlpului sau. Capitanul, facnd lumina cu pinul transformat ntr-o torta aprinsa, vazu ngrozitorul masacru a carui cauza o cauta n zadar si se retrase pna lnga stlpul de piatra n dosul caruia era ascuns Porthos. O mna uriasa se desprinse atunci din ntuneric si nclest a gtul capitanului, care scoase un horcait nabusit; bratele i se ntinsera, zbatndu-s e n aer, torta cazu si se stinse n balta de snge. O secunda mai trziu, trupul capita nului se rostogolea lnga torta stinsa, adaugnd nca un cadavru la mormanul de lesuri ce stavilea trecerea. Totul se petrecuse ntr-un chip misterios, ca sub puterea unei vraji. La horcaitul capitanului, oamenii care-l nsoteau o luara la fuga napoi; apucasera sa-i vada br atele desfacute, ochii iesindu-i din orbite, apoi, torta stingndu-se, se pomenise ra n cea mai neagra bezna. Cu o miscare instinctiva, masinala, fara sa se gndeasca ce face, locotenentul str iga: - Foc! Deodata, o descarcare de muschete bubui cu pocnituri dese si repetate, vui si se raspndi n toata pestera, surpnd bucati mari de piatra din boltile cutremurate. Gro ta se lumina o clipa la aceasta salva de arme, apoi se cufunda numaidect ntr-o ntun ecime si mai mare din pricina norilor de fum. Urma o tacere adnca, tulburata doar de pasii celui de-al treilea pluton, care intra n subterana. Capitolul LIII Moartea unui titan

n momentul cnd Porthos, deprins cu ntunericul mai mult dect cei care veneau de afara , privi n jurul lui pentru a vedea daca n aceasta bezna Aramis nu-i facea vreun se mn, simti o atingere usoara la brat si o voce slaba ca o rasuflare i sopti la ure che: - Vino. - Oh! facu Porthos. - Sst! tistui Aramis foarte ncet. Si, n harmalaia strnita de cel de-al treilea pluton ce patrundea nauntru, n blestemu l garzilor ramase n picioare, n horcaitul muribunzilor care-si trageau ultima sufl are, Aramis si Porthos se strecurara neobservati de-a lungul peretilor de granit ai cavernei. Aramis l duse pe Porthos n cea din urma despartitura, unde i arata, nt r-o sapatura facuta n stnca, un butoias cu pulbere, ce cntarea optzeci de livre si de care legase un fitil. - Prietene ? i zise el lui Porthos ? ai sa iei acest. butoias, n timp ce eu voi ap rinde fitilul, si-l vei arunca n mijlocul dusmanilor nostri. Poti? - O jucarie! raspunse Porthos si ridica butoiasul cu o singura mna. Aprinde-l. - Asteapta ? i spuse Aramis ? sa se strnga mai nti toti la un loc si pe urma, dragul meu Iupiter, sa-ti arunci trasnetul n mijlocul lor. - Aprinde-l! repeta Porthos. - Eu ? adauga Aramis ? ma duc la bretonii nostri sa-i ajut sa puna barca pe apa. Te astept la mal; tu fa treaba si vino repede dupa noi. - Aprinde-l! ceru pentru a treia oara Porthos. - Ai nteles? l ntreba Aramis. - La dracu! rosti iarasi Porthos, rznd cu niste hohote pe care nici nu ncerca macar sa si le stapneasca. Cnd mi se spune ceva, nteleg. Pleaca si da-mi focul! Aramis i dadu iasca aprinsa, iar Porthos i ntinse bratul, sa i-l strnga, ntruct mna nu i era libera. Aramis i strnse bratul cu amndoua minile, apoi se retrase pna la iesire a din caverna, unde-l asteptau cei trei vslasi. Porthos, ramas singur, apropie cu ndrazneala iasca de fitil. Iasca, o scnteie slaba, cauza prima a unui urias prjol, straluci n ntuneric ca un licurici zburator, apoi se mpreuna cu fitilul, pe care-l

aprinse si a carui flacaruie Porthos o nviora cu suflarea lui. Fumul se mprastie n jur, si, la lucirile acestui fitil plpitor, se putura vedea, timp de o secunda sa u doua, lucrurile din apropiere. Fu un scurt, dar minunat spectacol, acela al gi gantului palid, stropit de snge, cu fata luminata de flacaruia fitilului care ard ea n ntunericul din grota! Soldatii l vazura. Vazura si butoiasul pe care-l tinea n brate. Si ntelesera numaid ect ceea ce avea sa se ntmple. De aceea, ngroziti de ce vedeau ca se petrecuse, gndin du-se cu spaima la cele ce se vor mai petrece, scoasera toti deodata un urlet nfr icosator. Unii ncercara sa fuga, dar se lovira de al treilea pluton, care le nchid ea drumul; altii, fara sa mai judece nimic, ridicara muschetele si trasera la ni mereala, n bezna; altii, n sfrsit, cazura n genunchi. Ctiva ofiteri strigara catre Po rthos, fagaduindu-i libertatea, daca le cruta viata. Locotenentul celui de-al tr eilea pluton ordona sa se deschida focul, dar soldatii i aveau n fata pe camarazii lor ngroziti, care-i slujeau ca un scut viu lui Porthos. Am spus ca flacaruia ce plpi la suflarea lui Porthos n iasca si fitil nu tinu dect d oua secunde; dar n aceste doua secunde iata ce arata ea: mai nti, uriasul care pare a si mai mare n ntuneric; apoi, la zece pasi de el, o movila de trupuri nsngerate, z drobite, cioprtite, n care se mai zbatea o ultima tresarire de agonie ce misca toa ta gramada de lesuri, asa cum o ultima rasuflare face sa tremure trupul unui mon stru diform ce-si da duhul n noapte. Fiecare suflare a lui Porthos ntetea flacarui a fitilului, nvaluind purcoiul de cadavre ntr-o lumina galbena ca sulful, ntretaiat a de largi dungi purpurii. n afara de aceasta movila din mijlocul grotei, formata din soldatii ce cazusera unii peste altii, asa cum i lovise moartea sau cum se ntm plase sa fie atinsi, alte cteva cadavre mprastiate prin jur rnjeau, ca niste amenin tari, cu ranile lor cascate. Deasupra pamntului, prefacut ntr-o mzga amestecata cu snge, se ridicau, mohorti si sclipitori, stlpii de piatra ai cavernei, ale caror pa rti luminate se nfatisau ochiului n nuante vii, stralucitoare n bezna. Si toate ace stea se zareau la flacaruia tremuratoare a unui fitil legat de un butoias de pul bere, adica a unei torte care, dezvaluind moartea ce trecuse, o arata pe aceea c are avea sa vina. Cum am mai spus, privelistea aceasta nu dainui dect o secunda sau doua. n acest sc urt rastimp, un ofiter din al treilea pluton strnse opt garzi narmate cu muschete si, printr-o gaura, le ordona sa traga n Porthos. Dar cei care primisera ordinul sa traga tremurau asa de tare, nct rezultatul salvei lor fu ca trei dintre ei cazu ra, iar celelalte cinci gloante scrijelira, suiernd, bolta, brazdara pamntul sau s e nfipsera n peretii cavernei. Un hohot de rs raspunse la aceasta salva; apoi, brat ul uriasului facu o leganare, apoi fitilul aprins zbura prin aer, asemenea unei stole cazatoare. Butoiasul, aruncat la treizeci de pasi, sari peste mormanul de cadavre si se rostogoli n mijlocul unui grup de soldati ce ncepura sa urle, azvrlin du-se cu fata la pamnt. Ofiterul urmarise prin aer luminita zburatoare si se repezi la butoias, pentru a smulge fitilul nainte ca flacara sa ajunga la pulberea dinauntru. Zadarnica jert fa! Alergnd prin aer, flacaruia de la capatul fitilului se marise dintr-o data, a stfel ca fitilul, care, daca ar fi stat pe loc, ar fi ars n cinci minute, fu acum mistuit n treizeci de secunde si draceasca masinarie si facu efectul. Vrtejuri sal batice, mproscari de pucioasa si de silitra, limbi arzatoare de foc ce prjoleste t otul, detunatura asurzitoare a exploziei, iata ce aduse secunda ce urma celor do ua secunde pe care le-am descris, n aceasta pestera ale carei grozavii o faceau s a para un adevarat salas al demonilor. Stncile se despicau ca niste brne de brad l ovite de topor. Un suvoi de foc, de fum si de sfarmaturi tsni din mijlocul grotei, largindu-se pe masura ce se nalta. Peretii uriasi de cremene se nclinara si se na ruira n nisip, iar nisipul nsusi, transformat ntr-o noua unealta de chin, fu azvrlit din culcusurile sale si spulberat n ochii soldatilor, orbindu-i cu miriadele lui de firisoare ntepatoare. Strigatele, urletele, blestemele si vietile, totul se s tinse ntr-un nemaipomenit vuiet; cele trei despartituri de la nceputul pesterii se prefacura ntr-o prapastie n care se asterneau n straturi sfarmaturile vegetale, min erale sau omenesti, dupa greutatea lor. Apoi nisipul si cenusa, fiind mai usoare , cazura la urma, acoperind ca un lintoliu plumburiu si fumegnd toate aceste lugu bre ramasite. Si acum, cautati-i n acest mormnt arzator, n acest vulcan subteran, c autati-i daca mai puteti pe soldatii regelui n vesmintele lor albastre cu firetur

i de argint! Cautati ofiterii cu zorzoane stralucitoare de aur, cautati armele p e care se bizuiau ei sa se apere, cautati pietrele care i-au ucis, cautati pamntu l pe care calcau! Un singur om a facut din toate acestea un haos mai nvalmasit, m ai pustiu, mai ngrozitor dect a fost, pare-se, haosul ce a dainuit cu un ceas mai n ainte de facerea lumii. Nu mai ramasese nimic din cele trei despartituri, nimic n care Dumnezeu nsusi sa-si mai poata recunoaste creatia sa. Ct despre Porthos, dupa ce aruncase butoiasul cu pulbere n mijlocul dusmanilor lui , fugise, asa cum l sfatuise Aramis si se retrasese n ultima departitura, unde pat rundeau, prin gura larga, aerul, lumina si soarele. De ndata ce coti dupa coltul dintre a treia si a patra despartitura, vazu, la o suta de pasi de el, barca ce se legana pe apa; acolo erau prietenii lui; acolo era libertatea; acolo era viat a dupa izbnda. nca sase sarituri de-ale lui si-ar fi fost afara din pestera; odata aici, doua sau trei alte salturi si ar fi ajuns la barca. Deodata simti nsa ca-l parasesc puterile: genunchii i se pareau goi, picioarele i se nmuiau sub el. - Oh, oh! murmura Porthos cu uimire. Iata ca ma cuprinde din nou oboseala; iata ca nu mai pot sa merg. Ce sa fie asta? Prin deschizatura, Aramis l zari si nu ntelegea de ce se oprise pe loc. - Vino, Porthos! l striga el. Vino, vino repede! - Oh! raspunse uriasul, facnd o sfortare si ncordndu-si n zadar toti muschii trupulu i. Nu pot! Si, rostind aceste cuvinte, cazu n genunchi; dar, cu minile lui puternice, se agat a de stnci si se ridica din nou. - Repede! Repede! l ndemna din barca Aramis, ntinznd bratele spre tarm ca si cum ar fi vrut sa-l traga spre dnsul. - Iata-ma ? ngaima Porthos adunndu-si toate puterile ca sa mai poata face un pas. - n numele cerului, Porthos, grabeste-te! Grabeste-te! Butoiasul are sa ia foc! - Grabiti-va, monseniore! strigara si bretonii catre Porthos, care se misca ncet ca ntr-un vis. Dar nu mai avu timp: explozia rasuna, pamntul se despica n doua; fumul care navale a prin crapaturile largi ntuneca cerul; marea se retrase spre larg ca mpinsa de su flarea de foc ce tsni din grota ca din gtlejul unui urias balaur; refluxul arunca barca la douazeci de prajini, toate stncile ples-nira la temelie si se desfacura n bucati ca un bolovan lovit de topor; o parte din gura pesterii se ridica spre c er ca trasa de sfori nevazute; flacarile roscate si verzi de pucioasa, mzga neagr a de catran si pamnt se ciocnira si se nfruntara o clipa sub o imensa bolta de fum ; apoi se vazura mai nti clatinndu-se, pe urma aplecndu-se, pe urma rasturnndu-se unu l dupa altul naltii stlpi de piatra pe care violenta exploziei nu-i putuse smulge din radacinile lor seculare; se salutara unul pe altul ca niste batrni gravi si d omoli, apoi se prosternara, culcndu-se pentru totdeauna n mormntul lor de farmitari si colb. Aceasta ngrozitoare zguduitura paru sa-i redea lui Porthos puterile pe care le pi erduse; se ridica din nou, urias el nsusi ntre acesti uriasi. Dar, n clipa cnd voi s a fuga printre sirurile de fantome granitice, acestea din urma, scapate din lant urile ce le tineau nclestate, ncepura sa se pravaleasca n jurul Titanului ce coborse parca din cer n mijlocul stncilor pe care le aruncase asupra lui. Porthos simti t remurndu-i sub picioare pamntul zguduit de aceasta prelunga pravalire. ntinse n drea pta si n stnga palmele lui mari, pentru a opri naruirea stncilor. Cele doua brate a le sale sprijinira, fiecare, cte un perete gigantic de piatra; si lasa capul n jos si un al treilea bloc strivitor i se propti n ceafa. O clipa, bratele lui Porthos se ndoira; dar acest Hercule si aduna nca o data toate puterile si se vazu cum cei doi pereti ai temnitei n care era ngropat se dadura ncet la o parte, facndu-i loc. O clipa, el se ivi n aceasta deschizatura de granit, ca anticul nger al haosului; dar, ndepartnd cu bratele cele doua stnci din dreapta si din stnga, slabi punctul de sprijin ce sustinea monolitul care i se oprise n ceafa, astfel ca monolitul, lasn du-se cu toata greutatea pe grumazul lui, l sili pe urias sa cada n genunchi. Stnci le laterale, ndepartate o clipa, se apropiara din nou si adaugara greutatea lor l a greutatea celei din spate, care ar fi fost de ajuns ca sa striveasca singura, sub ea, zece oameni dintr-o data. Uriasul se prabusi fara sa strige dupa ajutor; cazu n genunchi raspunzndu-i lui Aramis prin cuvinte de ncurajare si de speranta, caci, un rastimp, datorita puternicei prghii formata de bratele lui, crezu ca, as

emenea lui Encelade, va putea nlatura aceasta ntreita povara. Dar, putin cte putin, Aramis vazu cum stncile se lasau n jos; palmele ntepenite o clipa, bratele ncordate printr-un ultim efort se ndoira, umerii se ncovoiara zdrobiti si stncile l apasau nc etul cu ncetul tot mai mult. - Porthos! Porthos! striga Aramis, smulgndu-si parul din cap. Porthos, unde esti? Raspunde! - Aici! Aici! murmura Porthos cu o voce stinsa. Rabdare! Rabdare! Dar abia rosti acest din urma cuvnt si apasarea din jurul sau si spori deodata put erea; uriasa stnca din spatele lui se prabusi sub greutatea celorlalte doua lespe zi ce se naruira peste ea si Porthos fu ngropat ntr-un mormnt de pietre sfarmate. Auzind glasul nabusit al prietenului sau, Aramis sari pe uscat. Doi bretoni l urma ra cu o prghie n mna ? un singur om era destul ca sa tina barca pe loc. Cele din ur ma gfiri ale vajnicului luptator cu stncile le condusera pasii prin darmaturi. Aramis, sprinten, iute, tnar ca la douazeci de ani, se repezi la ntreita pravalire de steiuri si, cu minile lui, delicate ca niste mini de femeie, ridica printr-un miracol de forta un colt al imensului cosciug de granit. Atunci zari n ntunericul acestui mormnt ochii nca stralucitori ai prietenului sau, ca-ruia povara nlaturata o clipa i redase rasuflarea. Numaidect, cei doi bretoni alergara si ei, vrra prghia d e fier sub stnca, unindu-si toti trei puterile, nu pentru a o ridica, ci pentru a o tine asa. Totul fu nsa n zadar: cei trei barbati se ncovoiara ncet cu suspine de durere si vocea groasa a lui Porthos, vazndu-i ca se istovesc ntr-o lupta fara spe ranta, murmura pe un ton batjocoritor aceste ultime cuvinte ce-i zburara de pe b uze o data cu ultima rasuflare: - Prea greu! Dupa care, ochiul i se ntuneca si se nchise, fata i se nvineti, mna i se albi si Tit anul cazu cu fruntea la pamnt, scotnd un ultim suspin. O data cu el se prabusi si stnca, pe care, chiar n agonia lui, o mai sustinuse nca! Cei trei oameni scapara din mini prghia, ce fu prinsa sub aceasta lespede ce nchide a un mormnt. Apoi, gfind, palid, cu fruntea napadita de sudoare, Aramis asculta, cu pieptul zdrobit, cu inima gata sa i se frnga. Dar nu se mai auzea nimic! Uriasul dormea somnul de veci n mormntul pe care Dumnezeu i-l croise dupa masura lui.

Capitolul LIV

Epitaful lui Porthos

Aramis, tacut, nghetat, tremurnd ca un copil speriat, se ridica si se retrase de p e blocul de piatra. Un crestin nu calca niciodata pe morminte. Dar, desi se tine a pe picioare, i era cu neputinta sa faca un pas. S-ar fi zis ca, o data cu Porth os, murise ceva si n el. Bretonii se aflau nsa n preajma lui; Aramis se lasa spriji nit de ei si cei trei pescari l luara pe brate si-l dusera la barca. Apoi, dupa c e-l asezara pe scndura de lnga crma, ncepura sa traga la vsle, socotind ca e mai bine sa se departeze fara sa mai ntinda pnza, care ar fi putut sa-i dea de gol. Pe tarmul unde fusese vechea pestera Locmaria, pe plaja ntinsa, o singura ridicat ura mai atragea privirea. Aramis nu-si mai putea dezlipi ochii de la ea, si, de departe, de pe mare, pe masura ce nainta n larg, stnca amenintatoare si mndra i se p area ca se ridica ncet, asa cum se ridica altadata Porthos, ndreptnd spre cer un ca p surzator si nenvins, la fel ca acela al cinstitului si vrednicului prieten, cel mai puternic dintre toti patru si totusi rapus cel dinti de moarte. Ciudata soarta, soarta acestor oameni de bronz! Cel mai curat la suflet, aliat c u cel mai viclean! Puterea trupeasca, condusa de agerimea mintii! Si, n clipa hot artoare, cnd numai puterea singura era n stare sa salveze si spiritul si trupul, o piatra, o stnca, o greutate fara noima a materiei biruise puterea si, pravalinduse peste trup, alunga spiritul. Bravul Porthos! Nascut ca sa-i ajute pe ceilalti oameni, totdeauna gata sa se je rtfeasca pentru salvarea celor slabi, ca si cum Dumnezeu nu l-ar fi nzestrat cu p

utere dect n acest scop! Murind, crezuse doar ca-si ndeplineste sarcinile luate pri n pactul cu Aramis, pact pe care Aramis l ncheiase totusi de unul singur si pe car e Porthos nu-l urmase dect ca sa-i ramna pe deplin credincios! Nobilul Porthos! La ce mai sunt bune castelele ncarcate de mobile frumoase, padur ile pline de vnat, lacurile misunnd de peste, pivnitele doldora de bogatii? Cui ma i slujesc lacheii n livrele aurite si, n mijlocul lor, Mousqueton, mndru de ncredere a pe care i-o aratai tu! O, nobile Porthos, neobosit strngator de comori, trebuia oare sa te trudesti atta pentru a-ti usura si nfrumuseta viata, pierind apoi pe u n tarm pustiu, n croncanitul pasarilor oceanului, ntins, cu oasele zdrobite, sub o stnca rece? Trebuia, n sfrsit, nobile Porthos, sa agonisesti atta aur, fara sa ai m acar un distih compus de un umil poet si sapat pe lespedea ta de mormnt? Viteazul Porthos! Doarme, fara ndoiala si astazi, uitat, pierdut sub stnca pe care pastorii de prin partea locului o iau drept creasta uriasa a unui dolmen. Si att ea ierburi tari, atta ntelenit, atta muschi mngiat de vntul amar al oceanului legat si mai strns mormntul de pamnt, nct niciodata ctorul nu-si va putea nchipui ca o asemene movila de piatra a fost cndva sprijinita de umerii unui muritor! Aramis, cu fata palida, cu trupul rece, cu sufletul la buze, privi pna la ultima raza a zilei tarmul care se pierdea n zare. Nici un cuvnt nu-i iesi din gura, nici un suspin nu-i zgudui pieptul. Bretonii, superstitiosi, se uitau la el cu teama . Atta mutenie nu mai era a unui om, ci a unei stane de piatra. Si astfel, o data cu cele dinti dungi negre ce brazdara vazduhul, barca si desfacu mica ei pnza si, umflata de vntul care o ndeparta repede de coasta, se ndrepta vite jeste catre Spania, strabatnd cumplitul golf al Gasconiei, att de bogat n furtuni. Dar la o jumatate de ceas dupa ce pnza fusese ridicata, vslasii, nemaitragnd acum l a rame, se aplecara pe scndurile lor si, ducndu-si minile streasina la ochi, si arat ara unii altora un punct alb ce se deslusea la orizont, nemiscat, n aparenta, ca un pescarus leganat de rasuflarea domoala a valurilor. Numai ca ceea ce parea ne miscat pentru un ochi nedeprins, nainta cu o mare iuteala pentru ochii ageri ai o amenilor marii; ceea ce parea ca sta pe loc deasupra valurilor, zbura de fapt pe ste crestele lor. Ctva timp, vaznd amorteala n care se cufundase stapnul lor, nu ndra znira sa-l mai trezeasca si se multumira sa-si spuna fiecare parerea, cu voce nce ata si nelinistita. ntr-adevar, Aramis cel att de prevazator si de neobosit, Arami s a carui privire, ntocmai ca a linxului, veghea fara ncetare si vedea mai bine no aptea dect ziua, Aramis era pe cale sa adoarma sub povara deznadejdii din sufletu l lui. Trecu astfel un ceas, timp n care nserarea se lasa tot mai adnca, dar si nava ce se zarea n departare se apropia tot mai mult de barca; atunci Goennec, unul dintre cei trei naieri bretoni, si lua inima n dinti si striga tare: - Monseniore, suntem urmariti! Aramis nu raspunse; nava se apropia mereu. Atunci, cu de la sine putere, patronu l Yves le dadu ordin celorlalti doi pescari sa coboare pnza, pentru ca astfel ace st sigur punct ce aparea la suprafata apei sa nu mai poata fi vazut de ochiul du smanului care-i urmarea. Dar corabia cealalta, dimpotriva, si nteti viteza prin al te doua pnze ce fura urcate pna n vrful catargelor. Din nenorocire, era n timpul cnd z ilele sunt cele mai frumoase si mai lungi din cursul anului, iar luna, plina si luminoasa, rasarea dupa aceasta zi nefasta. Corveta ce urmarea mica barca, ajuta ta de vnt, mai avea o jumatate de ceas de amurg, apoi o noapte ntreaga de lumina d e la luna. - Monseniore! Monseniore! Suntem pierduti! zise patronul. Priviti, cei de acolo ne vad, cu toate ca am cobor pnzele. - Nu-i de mirare ? murmura unul din pescari ? ntruct se spune ca, prin mestesugul dracului, oamenii de la oras au nascocit niste unelte cu ajutorul carora vad tot asa de bine la departare ca si aproape, noaptea ca si ziua. Aramis ridica de pe fundul barcii o luneta, i potrivi lentilele n tacere, apoi, dnd u-i-o pescarului, i zise: - Tine si priveste. Pescarul sovaia. - N-avea nici o teama ? i spuse episcopul ? nu e nici un pacat, iar daca va fi vr eun pacat, l iau asupra mea. Pescarul duse luneta la ochi si scoase deodata un strigat. Crezuse ca, printr-o

minune, corveta pe care o stia la departare de o bataie de tun facuse o saritura si strabatuse dintr-o data aceasta distanta. Dar, lund luneta de la ochi, el vaz u ca, n afara de drumul pe care corveta l putuse face n acest scurt rastimp, ea se afla la aceeasi departare. - Care va sa zica ? bigui bretonul ? ne vad si ei asa cum i vedem noi? - Ne vad, da ? raspunse Aramis. Si recazu n toropeala lui. - Cum, ne vad? zise patronul Yves. Cu neputinta! - Tine, jupne, priveste! zise celalalt naier. Si-i ntinse luneta care apropia totul. - Monseniorul ? ntreba Yves ? ma ncredinteaza ca dracul n-are nici un amestec n toa ta treaba asta? Aramis dadu din umeri. Patronul duse luneta la ochi. - Oh, monseniore ? striga el ? dar asta-i o adevarata minunatie! i vad aci, de pa rca as putea sa-i ating cu mna. Sunt pe putin douazeci si cinci! Uite, l zaresc pe capitan, n fata. Tine si el la ochi o luneta ca asta si ne pri-veste... Ah, uite , se ntoarce si da un ordin... mping o gura de tun n fata... O ncarca, ncearca sa ne ia la ochi... Ah nenorocire, trag n noi! Si, printr-o miscare plina de groaza, patronul lua luneta de la ochi, iar corvet a, aruncata din nou la orizont, capata iarasi nfatisarea ei reala. Nava era nca la o departare de aproape o leghe; dar manevra vazuta de patronul Yv es nu era mai putin adevarata. Un smoc mic de fum aparu deodata sub pnze, un fum mai albastrui dect aceste pnze si care se mprastie repede, ca o floare ce se deschi de; apoi, la aproape o mila de barca, se vazu o ghiulea ce cresta doua-trei valu ri, alergnd pe apa si lasnd o dunga alba n urma ei, pna cnd se scufunda la capatul ac estei dungi, fara sa nsemne nici o primejdie, deocamdata, asemenea unei pietre ar uncate de un scolar pe deasupra apei. Era nsa o vestire si totodata o amenintare. - Ce-i de facut? ntreba patronul. - Au sa ne scufunde ? zise Goennec ? dati-ne binecuvntarea, monseniore. Si cei trei bretoni ngenuncheara la picioarele episcopului. - Ati uitat ca cei de acolo va vad? zise acesta. - Asa-i ? murmurara pescarii, rusinati de slabiciunea lor. Porunciti, monseniore , suntem gata sa murim pentru naltimea voastra. - Sa asteptam ? zise Aramis. - Cum, sa asteptam? - Da; nu vedeti ca, asa dupa cum ati spus adineauri, daca ncercam sa fugim, ne vo r scufunda? - Dar ? cuteza sa spuna patronul ? poate ca, ajutati de noapte, vom izbuti sa le scapam din mna! - Oh ? raspunse Aramis ? sunt pregatiti cu focuri spre a lumina si calea lor si pe a noastra. Si chiar n aceeasi clipa, ca si cum nava ar fi vrut sa ntareasca vorbele lui Arami s, un al doilea nor de fum se nalta ncet spre cer, apoi din aceasta trmba de fum tsn i o sageata aprinsa, care descrise un arc, asemenea unui curcubeu si cazu n mare, unde continua sa arda, luminnd vazduhul pna la o departare de un sfert de leghe d e jur mprejur. Bretonii se privira nspaimntati. - Vedeti deci ? zise Aramis ? ca e mai bine sa-i asteptam? Lopetile cazura din minile vslasilor si mica barca, oprindu-se pe loc, se legana u soara pe spinarea valurilor. Noaptea se lasa tot mai neagra, dar corabia cealalta nainta mereu. S-ar fi zis ca -si sporea viteza pe masura ce se ntuneca. Din cnd n cnd, ca un vultur cu gtul nsngera ce-si nalta capul din cuib, o noua flacara uriasa tsnea din trupul ei si zbura pe deasupra oceanului ca o ninsoare de foc. n sfrsit, ajunse la departare de o batai e de muscheta. Toti soldatii erau pe punte, cu armele n mini; tunarii se aflau lnga bateriile lor, somoioagele erau aprinse. S-ar fi zis ca se pregateau sa atace o fregata si sa se lupte cu un echipaj mai mare dect al lor, iar nu sa prinda o bi ata barca n care nu se gaseau dect doar patru oameni. - Predati-va! striga comandantul corvetei, prin portavoce. Bretonii se uitara la Aramis. Acesta le facu un semn din cap. Patronul Yves ridi ca o bucata de pnza alba n vrful unei cangi. Era semn ca se predau. Cealalta nava na

inta ca un cal de curse. Arunca o noua sageata de foc, care cazu, de asta data, la douazeci de pasi de barca, luminnd-o mai bine dect ar fi putut s-o faca razele celui mai aprins soare. - La cel dinti semn de mpotrivire, foc! striga comandantul corvetei. Soldatii dusera muschetele la umar. - V-am facut semn ca ne predam! striga patronul Yves. - Vii! Vii, capitane! se auzira ctiva ostasi mai ndrjiti. Trebuie sa-i prindem de v ii! - Ei bine, da, vii! raspunse capitanul. Si, ntorcndu-se catre bretoni, le striga: Voua vi se garanteaza viata, prieteni, n afara de domnul cavaler d'Herblay. Aramis tresari, dar si pastra calmul. O clipa, privirea i se nfipse n adncimile ocea nului luminat la suprafata de ultimele licariri ale sagetii de foc, licariri ce pluteau pe spinarea valurilor, se ridicau pe crestele lor, facnd nsa si mai ntuneca te si mai misterioase si mai ngrozitoare adncurile de sub ele. - Ati auzit, monseniore? ntrebara bretonii. - Da. - Si ce porunciti? - Primiti. - Si voi, monseniore? Aramis se pleca si mai mult, atingnd cu vrful degetelor lui albe si subtiri apa ve rzuie a marii, careia i zmbea ca unei prietene. - Primiti ? repeta el. - Primim ? strigara pescarii ? dar ce chezasie vom avea? - Cuvntul unui gentilom ? raspunse ofiterul. Pe gradul si pe numele meu, jur ca t ot ce nu e domnul cavaler d'Herblay va scapa neatins. Sunt locotenentul corvetei regale Pomona si ma numesc Louis-Constant de Pressigny. Cu un gest grabit, Aramis, aplecat deasupra marii, peste marginea barcii, cu un gest grabit, spunem, ridica fata, se scula n picioare si, cu privirea aprinsa, nfl acarata, cu zmbetul pe buze, striga: - Aruncati scara, domnilor! ca si cum el ar fi fost acela care avea dreptul sa d ea comenzi. Ceilalti se supusera. Atunci Aramis, apucnd scara de frnghie, urca cel dinti; dar n loc de spaima pe care echipajul se astepta sa o vada zugravita pe chipul lui, ma re le fu mirarea marinarilor de pe corveta cnd l vazura pe acesta ndreptndu-se spre comandant cu un pas sigur, privindu-l drept n ochi si facndu-i cu mna un semn necun oscut si misterios, la vederea caruia ofiterul pali, ncepu sa tremure si-si pleca fruntea. Fara a spune un cuvnt, Aramis ridica apoi mna pna n dreptul ochilor comand antului, lasndu-l sa vada piatra unui inel pe care-l purta n inelarul de la mna stng a. Si facnd acest semn, Aramis, nvaluit ntr-o maretie rece, tacuta si semeata, avea aerul unui mparat care da cuiva mna sa i-o sarute. Comandantul, care, o clipa, ridicase capul, se nclina pentru a doua oara, cu semn ele celui mai adnc respect. Apoi, aratnd cu mna spre pupa, adica spre cabina lui, s e trase la o parte, spre a-i face loc lui Aramis sa treaca nainte. Cei trei bretoni, care se urcasera n urma episcopului lor, se uitau nmarmuriti unu l la altul. ntregul echipaj astepta n cea mai desavrsita tacere. Cinci minute dupa aceea, comandantul l chema pe locotenentul secund, care se ntoarse numaidect pe pun te, dnd ordin ca nava sa fie ndreptata catre Corogne. n timp ce se ndeplinea acest ordin, Aramis reaparu si el pe punte si se sprijini d e balustrada vasului. Se nnoptase bine, dar luna nu rasarise nca; totusi Aramis pr ivea cu ncordare nspre Belle-Isle. Yves veni atunci lnga comandant, care si reluase postul sau la pupa vasului, si, umil, cu o voce nceata, l ntreba: - ncotro ne ndreptam, capitane? - Acolo unde a hotart monseniorul ? raspunse ofiterul. Aramis statu toata noaptea rezemat de balustrada. Yves, apropiindu-se de el, dim ineata, si spuse ca noaptea aceea trebuie sa fi fost destul de umeda, caci lemnul pe care se sprijinise fruntea episcopului era parca stropit de un strat de roua . Cine stie! Poate ca acesti stropi de roua erau primele lacrimi pe care le varsas era vreodata ochii lui Aramis! Ce alt epitaf mai frumos ti s-ar fi putut nchina, bunule Porthos?

Capitolul LV

Rondul domnului de Gesvres

D'Artagnan nu era obisnuit ca cineva sa-i stea n cale, asa cum i se ntmplase de ast a data. Se ntoarse la Nantes foarte mnios. Mnia, la acest barbat nenfrnt, se traducea printr-o pornire nversunata, careia putini oameni pna atunci, fie ei regi, fie gi ganti, i se putusera mpotrivi. D'Artagnan, tremurnd de ciuda, se duse glont la castel si ceru sa-i vorbeasca reg elui. Puteau sa fie ceasurile sapte dimineata, dar, de cnd venise la Nantes, rege le se scula foarte devreme. Ajungnd nsa n micul coridor pe care-l cunoastem, d'Arta gnan se lovi de domnul de Gesvres, care-l opri cu toata cuviinta, rugndu-l sa nu vorbeasca prea tare, ca sa nu-l trezeasca pe rege din somn. - Regele doarme? se mira d'Artagnan. Ei bine, l voi lasa sa doarma. La ce ora pre supui ca se va scula? - Oh, peste vreo doua ceasuri, asa cred. Regele a vegheat toata noaptea. D'Artagnan si lua palaria, l saluta pe domnul de Gesvres si se duse la locuinta lu i. Se rentoarse la ceasurile noua si jumatate. I se spuse ca regele si lua micul d ejun. - Am nimerit bine ? raspunse el ? i voi vorbi regelui n timp ce mannca. Domnul de Brienne i dadu nsa a ntelege ca regele nu voia sa primeasca pe nimeni n ti mpul mesei. - Dar ? zise d'Artagnan privindu-l piezis pe de Britenne ? dumneata nu stii, dom nule secretar, ca eu pot intra oricnd si oriunde? Brienne l apuca binisor de mna pe capitan si-i spuse: - Nu la Nantes, scumpe domnule d'Artagnan; n aceasta calatorie, regele a schimbat ornduirile casei sale. D'Artagnan, mblnzit, ntreba la ce ora avea sa termine regele masa. - Nu stiu ? rosti Brienne. - Cum nu stii? Ce nseamna raspunsul asta? Nu se stie ct timp i trebuie regelui pent ru masa? De regula, un ceas, dar, presupunnd ca aerul Loarei sporeste pofta de mnc are, sa zicem un ceas si jumatate; e destul, cred. Voi astepta deci, aici. - Oh, scumpe domnule d'Artagnan, ordinul este sa nu mai lasam pe nimeni n acest c oridor; tocmai pentru asta sunt de garda aici. D'Artagnan simti pentru a doua oara cum i se urca sngele la cap. Pleca numaidect, de teama sa nu nrautateasca lucrurile prin vreo izbucnire nesabuita. Ajungnd afara , ncepu sa se framnte cu gndul. "Regele ? si zise el ? nu vrea sa ma primeasca, asta e limpede; e suparat acest tnar; se teme de cuvintele pe care as putea sa i le s pun. Da; nsa n acest timp, Belle-Isle e asediata si cei doi prieteni ai mei pot fi prinsi, sau chiar ucisi... Bietul Porthos! Ct despre jupnul Aramis, el stie sa-si apere pielea, asa ca n privinta lui sunt linistit... Dar nu, nu, Porthos e nca te afar la trup, iar Aramis nu e un batrn scrntit la cap. Unul cu bratele lui, celala lt cu mintea sa le vor da de furca soldatilor maiestatii sale. Cine stie! Poate ca acesti doi viteji vor repeta, spre lamurirea maiestatii sale preacrestine, po vestea cu bas-tionul Saint-Gervais... N-am nici o grija n privinta asta. Au la nde mna tunuri si o garnizoana. Totusi ? continua d'Artagnan clatinnd din cap ? cred c a ar fi mai bine sa nu se dea lupte... Pentru mine, unul, n-as ndura nici certuri , nici tradare din partea regelui; dar pentru prietenii mei va trebui sa ndur tot ul: ocari, jigniri. Daca m-as duce la domnul Colbert? relua el. Iata unul pe car e va trebui sa-mi iau obiceiul a-l face sa-mi stie de frica. La domnul Colbert!" Si d'Artagnan porni cu voinicie la drum. Afla nsa ca domnul Colbert lucra cu reg ele la castelul din Nantes. "Bun ? si zise el ? iata-ma ntors la vremurile cnd bate am drumurile de la domnul Trville la locuinta cardinalului, de la locuinta cardin alului la regina, de la regina la Ludovic al XIII-lea. Nu degeaba se spune ca, mb atrnind omul redevine copil. La castel!" Se rentoarse deci acolo. Domnul de Lyonne tocmai iesea de la rege. i ntinse amndoua minile lui d'Artagnan si-i spuse ca maies tatea sa va lucra toata seara, toata noaptea chiar si ca ordinul este de a nu la sa pe nimeni sa intre. - Nici pe capitanul care are de primit ordine? striga d'Artagnan. Asta e prea mu

lt! - Nici pe el ? zise domnul de Lyonne. - Daca-i asa ? raspunse d'Artagnan, ranit pna n adncul inimii ? daca nici capitanul de muschetari, care a intrat totdeauna nestingherit n odaia de culcare a regelui , nu mai poate sa intre acum n cabinet sau n sala de mncare, nseamna ca regele e mor t, sau ca l-a aruncat pe capitan n dizgratie. Si ntr-un caz si n altul, nu mai are nevoie de mine. Fa-mi placerea si intra dumneata, domnule de Lyonne, care te buc uri de favoare si spune-i limpede regelui ca i trimit demisia mea. - D'Artagnan, ia seama! striga de Lyonne. - Te rog, du-te; din prietenie pentru mine. Si-l mpinse usurel spre cabinet. - Fie, ma duc ? zise domnul de Lyonne. D'Artagnan astepta plimbndu-se prin coridor. Lyonne se rentoarse. - Ei, ce-a spus regele? l ntreba capitanul. - Regele a spus ca e bine ? raspunse de Lyonne. - Ce e bine? izbucni d'Artagnan. Adica mi primeste demisia? Strasnic! Iata-ma lib er! Am devenit burghez, domnule de Lyonne; voi avea placerea de a te revedea! Ad io, castel, coridoare, anticamere! Un burghez, care respira n sfrsit liber, te sal uta! Si, fara sa mai astepte, capitanul sari de pe terasa pe scara unde gasise bucate lele din scrisoarea lui Gourville. Cinci minute mai trziu, intra pe usa hanului u nde, urmnd obiceiul tuturor marilor ofiteri gazduiti la castel, si luase ceea ce s e numea o camera n oras. Aici nsa, n loc sa-si descinga spada si sa-si arunce manti a, si pregati pistoalele, si puse banii ntr-o mare punga de piele, trimise dupa cai la grajdul castelului si dadu ordin de plecare n aceeasi noapte la Vannes. Totul se ndeplini dupa vointa lui. La ceasurile opt seara punea piciorul n scara, cnd do mnul de Gesvres aparu la poarta hanului n fruntea unui grup de doisprezece soldat i. D'Artagnan privea totul cu coada ochiului; fu nevoit sa vada cei treisprezece oa meni cu treisprezece cai, dar se prefacu a nu observa nimic si se aseza mai bine n sa. Gesvres se apropie de el. - Domnule d'Artagnan! i se adresa el cu un glas tare. - Ei, domnule de Gesvres! Buna seara! - S-ar zice ca ncaleci pe cal! - Ceva mai mult, am si ncalecat, dupa cum vezi. - Atunci, mi pare bine ca te-am gasit. - Ma cautai? - Doamne, da! - Din partea regelui, fac prinsoare! - Ei bine, da. - Asa cum l cautam eu, acum doua-trei zile, pe domnul Fouquet? - Oh! - Haide, nu mai face pe delicatul cu mine. ti pierzi vremea n zadar. Spune-mi repe de c-ai venit sa ma arestezi. - Sa te arestez? Doamne fereste, nu! - Atunci pentru ce mi-ai iesit n cale cu doisprezece calareti? - mi fac rondul. - Nu-i rau! Si ma nhati cu prilejul acestui rond? - Nu te nhat; te-am ntlnit si te rog sa mergi cu mine. - Unde? - La rege. - Bun! zise d'Artagnan cu un aer bosumflat. Asadar, regele si-a terminat toate t reburile? - Te rog, capitane ? i spuse domnul de Gesvres ncet muschetarului ? nu-ti face rau singur; oamenii astia te aud. D'Artagnan izbucni n rs si replica: - Porniti! Arestatii si au locul ntre primii sase soldati si ntre ultimii sase. - Dar, ntruct eu nu te arestez ? adauga domnul de Gesvres ? vei merge n urma mea, d aca vrei. - Ei bine ? zise d'Artagnan ? iata o purtare frumoasa, drace si ai toata dreptat

ea; caci si eu, daca as fi facut de rond n jurul camerei dumitale din oras, as fi fost curtenitor cu dumneata, te ncredintez, pe cinstea mea de gentilom! Acum, ti cer doar o favoare. Ce vrea regele? - Oh, regele e furios! - Ei bine, regele, care si-a dat osteneala sa se nfurie, si va da osteneala sa se si potoleasca, iata totul. Eu nu voi muri din asta, ti-o jur. - Nu; nsa... - nsa ma va trimite sa-i tin de urt bietului domn Fouquet? La dracu, e un om foart e cumsecade! Ne vom ntelege de minune si vom trai foarte bine amndoi, ti jur! - Iata-ne ajunsi ? zise ducele. Capitane, te rog, fii linistit n fata regelui. - Aha! Dar ce grija mi porti, duce draga! exclama d'Artagnan privindu-l pe domnul de Gesvres n fata. Am auzit ca tii cu tot dinadinsul sa unesti garzile dumitale cu muschetarii mei. Cred ca asta este cel mai bun prilej! - Nu ma voi folosi de el, capitane; sa ma fereasca Dumnezeu! - De ce? - Din mai multe pricini, nti; apoi din aceea ca, daca te-as urma la comanda musche tarilor dupa ce te voi fi arestat... - Ah, marturisesti deci ca m-ai arestat? - Nu, nu! - Atunci spune: ntlnit. Daca-mi vei urma dupa ce m-ai "ntlnit", spune, ce se va ntmpla ? - Muschetarii dumitale, la primul exercitiu de tragere, vor trage asupra mea, ca din greseala. - Ah, ct despre asta, nu spun nu! Baietii astia ma iubesc mult. Gesvres l lasa pe d'Artagnan sa treaca nainte, l conduse drept la cabinetul unde re gele l astepta pe capitanul lui de muschetari si ramase la spatele colegului sau, n anticamera. Se auzea foarte limpede cum regele i vorbea tare lui Colbert, n acel asi cabinet n care Colbert l auzise, cu cteva zile mai nainte, vorbindu-i tare lui d 'Artagnan. Garzile se rnduira, calari, n fata portii principale si ncetul cu ncetul n oras se ra spndi vestea ca domnul capitan de muschetari fusese arestat din ordinul regelui. Atunci se vazu cum toti acesti oameni ncepura sa se framnte, ca n frumoasele timpur i ale lui Ludovic al XIII-lea si ale domnului de Trville; se formau grupuri, scar ile se umpleau de lume; murmure nedeslusite porneau din curti si se urcau n valur i pna la etajele de sus, asemenea mugetelor nabusite ale unei mari ce se umfla. Domnul de Gesvres era nelinistit. si privea garzile care, luate cu ntrebari, la nce put, de catre muschetarii ce se amestecasera cu ei, ncepeau acum sa se ndeparteze de acestia, tradnd aceeasi ngrijorare. D'Artagnan era, de buna seama, mai putin nelinistit dect domnul de Gesvres, capit anul garzilor. De cum intrase, se asezase pe marginea unei ferestre si vedea tot ul cu ochiul sau de vultur, fara sa i se miste nici o cuta pe fata. Nici un murm ur al vlvei strnite de vestea arestarii lui nu-i scapase muschetarului. Prevedea c lipa cnd explozia va izbucni si se stie ca prevederile lui nu dadeau niciodata gr es. "Ar fi nostim ? si spunea el ? ca, asta-seara, pretorienii mei sa ma faca reg e al Frantei. Ce-as mai rde!" Dar, n clipa cea mai frumoasa, totul se potoli deodata. Garzi, muschetari, ofiter i, soldati, murmure si nelinisti, totul se mprastie, se stinse si se sterse pe ne gndite; nici framntari, nici amenintari, nici semne de nesupunere. Un singur cuvnt domolise valurile. Regele strigase prin glasul lui Brienne: - Liniste, domnilor, l tulburati pe rege! D'Artagnan suspina. - S-a sfrsit! zise el. Muschetarii de azi nu mai sunt cei de pe vremea maiestatii sale Ludovic al XIII-lea. S-a sfrsit! - Domnul d'Artagnan la rege! striga un usier. Capitolul LVI Regele Ludovic al XIV-lea

Regele statea pe scaun, n cabinetul sau, cu spatele ntors catre intrare. n fata lui era o oglinda n care, tot rasfoind niste hrtii, arunca din cnd n cnd cte o ocheada sp

re a-i vedea pe cei ce intrau la dnsul. Nu se sinchisi ctusi de putin la sosirea l ui d'Artagnan, dar ntinse peste scrisorile si hrtiile lui o mare pnza verde de mata se, de care se folosea atunci cnd voia sa-si ascunda secretele, ca sa nu fie vazu te de privirile celor nepoftiti. D'Artagnan ntelese jocul si ramase lnga usa; n asa fel ca, dupa o clipa, regele, care nu auzea nimic si nu putea sa vada cu coada ochiului, fu nevoit sa strige: - N-a venit nca domnul d'Artagnan? - Sunt aici ? raspunse muschetarul facnd un pas nainte. - Ei bine, domnule ? zise regele atintindu-si privirea catre d'Artagnan ? ce-ai sa-mi spui? - Eu, sire? replica acesta pndind prima miscare a adversarului pentru a da ripost a. Eu? N-am sa-i spun nimic maiestatii voastre, dect ca am fost arestat din ordin ul vostru si iata-ma aici. Regele fu gata sa raspunda ca nu daduse nici un ordin sa fie arestat d'Artagnan; dar aceasta fraza i se paru c-ar fi o scuza si tacu. D'Artagnan se ncapatna sa ta ca si el. - Domnule ? relua regele ? ce te-am nsarcinat eu sa faci la Belle-Isle? Spune-mi te rog! Ludovic, rostind aceste cuvinte, l privea tinta pe capitanul sau. Aci, d'Artagnan se simti fericit; regele l scotea din ncurcatura. - Daca nu ma nsel ? raspunse el ? maiestatea voastra mi face cinstea sa ma ntrebe p entru ce a trebuit sa ma duc la Belle-Isle? - Da, domnule. - Ei bine, sire, nu stiu nimic; nu eu se cuvine sa fiu ntrebat despre asta, ci ac el numar nesfrsit de ofiteri de tot soiul carora li s-a dat un numar nesfrsit de o rdine de tot felul, n timp ce mie, seful expeditiei, nu mi s-a ordonat nimic prec is. Regele fu jignit; o arata prin raspunsul sau. - Domnule ? i-o ntoarse el ? nu li s-au dat ordine dect oamenilor care au fost soc otiti vrednici de ncredere. - De aceea ma mira, sire ? riposta muschetarul ? ca un capitan ca mine, cu merit ele unui maresal al Frantei, a putut sa se trezeasca sub ordinele a cinci sau sa se locotenenti sau majori, buni sa faca pe iscoadele, se poate, dar nu sa conduc a o expeditie de razboi. Iata pentru ce venisem sa cer explicatii maiestatii voa stre, cnd usile mi-au fost nchise; lucru care, socotindu-l ultima ofensa adusa unu i om viteaz, m-a ndemnat sa parasesc serviciul maiestatii voastre. - Domnule ? rosti regele ? dumneata crezi ca traiesti nca ntr-un veac n care regii erau, asa cum singur te plngeai ca ar fi fost, sub ordinele si la bunul plac al c elor mai prejos de ei. Nu uiti cumva ca un rege nu da socoteala de faptele sale dect n fata lui Dumnezeu? - Nu uit ctusi de putin, sire ? vorbi muschetarul, jignit la rndul lui de aceasta lectie. De altfel, nu vad cum un om cinstit l raneste pe regele sau ntrebndu-l cu c e i-a gresit. - Mi-ai gresit, domnule, lund partea dusmanilor mei, mpotriva mea. - Cine sunt dusmanii vostri, sire? - Cei mpotriva carora te-am trimis sa lupti. - Doi oameni, dusmanii armatei maiestatii voastre! E de necrezut, sire! - N-ai dreptul sa judeci hotarrile mele! - Judec prieteniile mele, sire. - Cine si slujeste prietenii, nu-si slujeste stapnul. - Am nteles-o att de bine, sire, nct am naintat maiestatii voastre, cu tot respectul, demisia mea. - Iar eu ti-am primit-o, domnule ? zise regele. Dar nainte de a ma desparti de du mneata, am vrut sa-ti dovedesc ca stiu sa-mi tin cuvntul. - Maiestatea voastra a facut mai mult dect sa-si tina cuvntul; caci maiestatea voa stra a pus sa fiu arestat, ceea ce nu-mi fagaduise mai nainte ? rosti d'Artagnan cu tonul sau rece si sarcastic. Regele nu lua n seama aceasta gluma si spuse cu seriozitate: - Vezi, domnule, ce m-a silit sa fac nesupunerea dumitale? - Nesupunerea mea? exclama d'Artagnan rosu de mnie.

- E cuvntul cel mai blnd pe care l-am putut gasi ? continua regele. Gndul meu era d e a-i prinde si a-i pedepsi pe razvratiti; trebuia oare sa tin seama ca razvrati tii erau prietenii dumitale? - Eu nsa trebuia sa tin seama ? raspunse d'Artagnan. A fost o cruzime din partea maiestatii voastre sa ma trimita tocmai pe mine sa-mi prind prietenii si sa-i ad uc la spnzuratoarea voastra. - A fost, domnule, o ncercare de a dovedi buna credinta a pretinsilor slujitori c e mannca pinea mea si care sunt datori sa apere persoana mea. Examenul a fost term inat prost, domnule d'Artagnan! - n locul unui slujitor rau pe care-l pierde maiestatea voastra ? raspunse musche tarul cu amaraciune ? altii zece si-au trecut examenul n aceeasi zi. Ascultati-ma , sire: eu nu sunt obisnuit cu servicii de felul acestora. Sunt o spada rebela, atunci cnd e vorba sa fac un rau. Si nsemna sa fac rau, urmarind, pna la moarte, do i oameni a caror viata v-o ceruse s-o crutati domnul Fouquet, salvatorul maiesta tii voastre. Afara de asta, acesti doi oameni erau prietenii mei. Ei nu s-au rid icat mpotriva maiestatii voastre, ci au cazut victime unei rataciri oarbe. De alt minteri, de ce n-ar fi lasati sa fuga? Ce crima au savrsit ei? Stiu ca nu-mi ngadu iti dreptul de a judeca purtarea lor. Dar de ce sa fiu banuit nainte de a fi vazu t ce fac? De ce sa fiu nconjurat de iscoade? De ce sa fiu dezonorat n fata armatei ? De ce eu, caruia pna acum i-ati aratat ncrederea cea mai deplina, eu, care de att ia ani sunt legat de persoana voastra si v-am dat mii de dovezi de devotament, c aci trebuie sa o spun, astazi, cnd sunt nvinuit, de ce sa fiu silit sa vad trei mi i de soldati ai regelui pornind sa se razboiasca numai cu doi oameni? - S-ar parea ca uiti ce mi-au facut acesti oameni si ca datorita lor eram sa fiu pierdut! zise regele cu un glas surd. - Sire, uitati, s-ar parea, ca mai eram si eu pe-aici! - Destul, domnule d'Artagnan, destul cu aceste interese dominatoare ce rapesc so arele intereselor mele. ntemeiez un stat n care nu va fi dect un singur stapn, ti-am fagaduit asta cndva; a sosit timpul sa-mi ndeplinesc fagaduiala. Vrei, dupa gustu rile si dupa placerile dumitale, sa-ti dau li-bertatea de a-mi zadarnici planuri le si de a-i salva pe dusmanii mei? Te zdrobesc, sau te parasesc. Cauti un stapn mai ngaduitor? Stiu ca un alt rege nu s-ar purta asa cum ma port eu si daca s-ar lasa nrurit de dumneata, ar fi silit sa te trimita ntr-o zi alaturi de domnul Fouqu et si de ceilalti, dar eu am o memorie buna si, pentru mine, serviciile sunt tit luri sfinte pentru recunostinta, pentru iertare. Nu vei primi, domnule d'Artagna n, dect aceasta lectie spre a-ti pedepsi nesupunerea si nu-i voi urma pe naintasii mei la mnie, dupa cum nu i-am urmat nici n privinta favorurilor. Si pe urma, alte motive ma fac sa ma port cu blndete fata de dumneata: mai nti, pentru ca esti un b arbat cu judecata, un barbat cu multa judecata, un barbat cu suflet mare si vei putea fi un bun slujitor pentru cel care te va mblnzi; apoi, pentru ca nu vei mai avea prilejul sa-ti arati nesupunerea. Prietenii dumitale au fost distrusi sau d oborti de mine. Aceste puncte de sprijin pe care, din instinct, se rezema spiritu l dumitale capricios, eu le-am facut sa dispara. La ceasul acesta, soldatii mei i-au prins sau i-au ucis pe razvratitii de la Belle-Isle. D'Artagnan pali. - I-au prins sau i-au ucis? striga el. Oh, sire, daca ati crede n cele ce-mi spun eti sau daca ati fi sigur ca-mi spuneti adevarul, as uita tot ceea ce e drept, t ot ceea ce e marinimos n cuvintele voastre si v-as numi un rege barbar, un om cru d. Dar va iert asemenea cuvinte ? adauga el zmbind cu mndrie ? i le iert tnarului P rint care nu stie, care nu poate sa nteleaga ce nseamna niste oameni ca domnul d'H erblay, ca domnul du Vallon, ca mine. Prinsi sau ucisi? Ah, ah, sire, daca aceas ta veste e adevarata, marturisiti cti bani si cti oameni v-a costat? Vom vedea pe urma daca paguba merita cstigul. n timp ce vorbea nca, regele se apropie furios de el si-i spuse: - Domnule d'Artagnan, astea sunt raspunsuri de razvratit! Fii bun, te rog si spu ne-mi cine este regele Frantei? Mai stii oare pe un altul? - Sire ? raspunse pe un ton rece capitanul de muschetari ? mi amintesc ca, ntr-o d imineata, la Vaux, ati pus aceasta ntrebare mai multor oameni, care n-au stiut ce sa raspunda, pe cnd eu v-am raspuns. Daca l-am recunoscut pe rege n ziua aceea, cn d lucrul nu era usor, cred ca este de prisos sa mai fiu ntrebat astazi, cnd maiest

atea voastra e singura cu mine. La aceste cuvinte, Ludovic al XIV-lea si lasa ochii n jos. I se paru ca umbra nefe ricitului Filip se strecura ntre d'Artagnan si el, pentru a rascoli amintirea ace lei groaznice ntmplari. Aproape n aceeasi clipa, un ofiter intra si-i ntinse o depes a regelui, care, citind-o, pali usor la rndul sau. D'Artagnan observa aceasta. Re gele ramase nemiscat si tacut, dupa ce mai citi o data hrtia. Apoi, revenindu-si repede, zise: - Domnule, ceea ce mi se vesteste ai afla-o mai trziu; mai bine sa-ti spun acum, ca s-o afli din gura regelui. La Belle-Isle a avut loc o lupta. - Ah, ah! facu d'Artagnan cu un aer calm, n timp ce inima i batea sa-i sparga piep tul. Ei bine, sire? - Ei bine, am pierdut sase sute de oameni. O scnteie de bucurie si de mndrie straluci n ochii lui d'Artagnan. - Si razvratitii? ntreba el. - Razvratitii au fugit ? raspunse regele. D'Artagnan scoase un strigat de triumf. - Totusi ? adauga regele ? am o flota care a ncercuit Belle-Isle si sper ca nici o barca nu va putea sa scape de acolo. - Astfel ca ? murmura muschetarul cuprins de gnduri negre ? daca cei doi domni vo r fi prinsi...? - i vor spnzura ? zise regele netulburat. - Si ei stiu ce-i asteapta? ntreba d'Artagnan, ncercnd sa-si stapneasca un fior. - Stiu, ntruct le-o vei fi spus dumneata nsuti si ntruct toata tara o stie. - Atunci, sire, nu vor fi prinsi vii, va asigur de asta. - Ah! facu regele cu nepasare, aruncndu-si din nou ochii peste scrisoare. Ei bine , vor fi prinsi morti, domnule d'Artagnan, ceea ce va fi acelasi lucru, deoarece nu vreau sa-i prind dect ca sa-i trimit la spnzuratoare. D'Artagnan si sterse sudoarea ce-i napadise fruntea. - Ti-am spus ? urma Ludovic al XIV-lea ? ca ntr-o zi ti voi fi un stapn bun, genero s si constant. Dumneata esti astazi singurul om dintre cei vechi care poate fi v rednic de mnia sau de prietenia mea. N-o voi precupeti nici pe una, nici pe alta, dupa cum ti va fi purtarea. Ai vrea oare, domnule d'Artagnan, sa-l slujesti pe u n rege care ar avea o suta de alti regi, egali cu el, n regatul sau? As putea eu, spune-mi, sa nfaptuiesc, cu asemenea slabi-ciune, marile opere pe care le planui esc? Ai vazut dumneata vreodata un artist zamislind creatii trainice cu o unealt a ce-i sta mpotriva? Departe de mine, domnule, aceasta veche samnta a abuzurilor f eudale. Fronda, care trebuia sa piarda monarhia, a emancipat-o. Eu sunt stapn aic i, capitane d'Artagnan si voi avea slujitori care, lipsiti poate de virtutile du mitale, vor duce devotamentul si supunerea pna la eroism. Ce importanta, te ntreb, ce importanta are faptul ca Dumnezeu n-a nzestrat cu geniu bratele si picioarele ? I l-a dat capului si capului, dupa cum stii, i se supune tot restul. Iar capul sunt eu! D'Artagnan tresari. Ludovic continua ca si cum n-ar fi observat nimic, desi tres arirea muschetarului nu-i scapa: - Acum, sa ncheiem ntre noi doi trgul acela pe care ti l-am fagaduit ntr-o zi, cnd ma socoteai nca prea mic, la Blois. Multumeste-mi, domnule, ca n-am aruncat asupra nimanui lacrimile de rusine pe care le-am varsat atunci. Priveste n jurul dumital e: toate capetele mari sunt plecate. Pleaca-te si dumneata, sau alegeti surghiun ul care-ti va placea mai mult. Poate ca, stnd si chibzuind acolo, vei gasi ca reg ele acesta are o inima generoasa, care se bizuie ndestul pe loialitatea dumitale parasindu-te fiindca te stie nemultumit si facnd aceasta cnd dumneata detii un mar e secret de stat. Esti un barbat brav, stiu asta. Pentru ce m-ai judecat nainte d e vreme? Judeca-ma ncepnd din aceasta zi, d'Artagnan si fii orict vei voi de aspru. D'Artagnan ramase naucit, mut, clatinndu-se pentru prima data n viata lui. Daduse peste un adversar vrednic de el. Nu mai era vorba de siretenie, ci de calcul; nu mai era vorba de violenta, ci de putere; nu mai era vorba de mnie, ci de vointa; nu mai era nfumurare, ci un sfat. Tnarul acesta, care-l doborse pe Fouquet si care se putea lipsi de d'Artagnan, ncurca toate planurile, putin cam ncapatnate, ale mu schetarului. - Haide, ce te opresti? i spuse regele cu blndete. Ti-ai naintat demisia; vrei sa t

i-o resping? nteleg ca ar fi greu pentru un batrn capitan sa revina asupra unei ho tarri luate ntr-o clipa de furie. - Oh ? raspunse cu amaraciune d'Artagnan ? nu asta e grija mea cea mai mare. Sov aiesc n a-mi retrage demisia deoarece sunt un om batrn pentru maiestatea voastra s i fiindca am unele obiceiuri de care nu e usor sa ma dezbar. Va trebuie, de aici nainte, curteni care sa se priceapa sa va distreze, nebuni care sa se lase ucisi pentru ceea ce numiti marile voastre opere. Mari vor fi aceste opere, nu ma ndoi esc; dar daca s-ar ntmpla ca eu sa nu le gasesc ca atare? Am cunoscut razboiul, si re; am cunoscut pacea: i-am slujit pe Richelieu si Mazarin; m-am prjolit mpreuna c u tatal vostru n focul asediului din La Rochelle, am fost ciuruit de gloante ca o sita, mi-am schimbat pielea de zece ori, ca serpii. Dupa ocari si nedreptati, a m primit o comanda care altadata nsemna ceva, ntruct ea dadea dreptul de a-i vorbi regelui deschis. Dar capitanul vostru de muschetari va fi de aici nainte un ofite r care va sta de paza la usile cele mici. Zau, sire, daca asta este de aici naint e slujba, folositi-va ca suntem mpreuna si scapati-ma de ea. Sa nu credeti ca pas trez vreun graunte de pica pe cineva; nu, m-ati mblnzit, cum spuneti, dar, trebuie s-o marturisesc, mblnzindu-ma, m-ati nmuiat; facndu-ma sa ma plec, m-ati facut sa-m i dau seama de slabiciunea mea. Daca ati sti ce placut lucru e sa tii fruntea su s si ce jalnica nfatisare as avea eu stergnd praful de pe covoarele voastre! Oh, s ire, regret nespus de mult si veti regreta ca si mine, vremea cnd regele Frantei i vedea n vestibulurile sale pe acei gentilomi semeti, uscati, ursuzi, njurnd ntr-una , dar care se repezeau ca niste dulai n zilele de batalie. Astfel de oameni sunt cei mai buni curteni pentru mna care-i hraneste; sunt n stare s-o linga; dar pentr u mna care-i loveste, oh, ce muscatura! Putin aur pe galoanele mantalelor, un pic de burta sub poalele tunicii, cteva fire albe n parul rarit si veti vedea pe frum osii duci si pairi, pe mndrii maresali ai Frantei! Dar la ce bun sa mai spun toat e acestea? Regele e stapnul meu si el vrea ca eu sa fac versuri, vrea sa lustruie sc, cu papucii de matase, mozaicul anticamerelor sale. La dracu! E greu, dar am facut lucruri si mai grele dect asta. O voi face. Pentru ce o voi face? Fiindca i ubesc banii? Am destui. Fiindca sunt ambitios? Cariera mea se apropie de sfrsit. Fiindca-mi place sa stau la curte? Nu. Voi ramne nsa pentru ca sunt obisnuit, de t reizeci de ani, sa viu sa primesc cuvntul de ordine al regelui si sa-l aud spunndu -mi: "Buna seara, d'Artagnan", cu un zmbet pe care niciodata nu l-am cersit. Acum l voi cersi. Sunteti multumit, sire? Si d'Artagnan si pleca ncet capul argintat, pe care regele, surznd, si puse cu mndrie mna lui alba. - Multumesc, batrnul meu slujitor, credinciosul meu prieten ? rosti el. ntruct, ncepn d de astazi, nu mai am dusmani n Franta, nu-mi ramne dect sa te trimit pe un cmp de lupta dinafara, pentru a-ti cuceri bastonul de maresal. Bizuie-te pe mine, am sa gasesc eu acest prilej. Pna atunci, mannca din cea mai buna pine a mea si dormi li nistit. - Minunat ? raspunse d'Artagnan miscat. Dar acei bieti oameni de la Belle-Isle? Unul mai ales, att de bun si att de brav? - mi ceri sa-i iert? - n genunchi, sire. - Ei bine, du-te si le vesteste iertarea mea, daca nu e prea trziu. Dar rami cheza s pentru ei! - Pun chezasie viata mea! - Du-te. Mine plec la Paris. ntoarce-te pna atunci, caci nu vreau sa ma mai parases ti nici o clipa. - Fiti linistit, sire! exclama d'Artagnan, sarutnd mna regelui. Si iesi, cu inima plina de bucurie, pe poarta castelului, pornind pe drumul spre Belle-Isle. Capitolul LVII Prietenii domnului Fouquet

Regele se ntoarse la Paris si, mpreuna cu el, d'Artagnan, care, culegnd, n douazeci si patru de ceasuri, cu cea mai mare migala, toate informatiile sale la Belle-Is

le, nu aflase nimic despre taina ce statea nchisa sub greaua stnca de la Locmaria, mormntul eroic al lui Porthos. Capitanul de muschetari aflase doar despre faptel e savrsite de acesti doi barbati viteji, de acesti doi prieteni ai lui, a caror a parare le-o luase cu atta noblete si a caror viata ncercase s-o scape; aflase ca, ajutati de trei bretoni credinciosi, ei se luptasera cu o armata ntreaga. Vazuse chiar, mprastiate pe cmpia din jur, bucati de trupuri omenesti amestecate cu sfarma turi de stnca mnjite de snge si aruncate prin tufisuri. Mai aflase apoi ca o barca fusese zarita destul de departe pe mare si ca, asemenea unei pasari de prada, o corveta regala urmarise, ajunsese din urma si nghitise acea mica zburatoare ce fu gea ca sageata. Dar la att se rezuma tot ceea ce stia d'Artagnan. De aici ncolo nce pea cmpul presupunerilor. Asa ca, ce trebuia sa creada? Corveta nu se mai ntorsese . E adevarat ca de trei zile batea un vnt puternic; dar corabia avea pnze bune si era construita solid, nct nu se temea de o furtuna, iar aceea care-l ducea pe Aram is ar fi trebuit, dupa parerea lui d'Artagnan, sa acosteze la Brest sau sa patru nda pe gurile Loarei. Acestea erau vestile nclcite, dar pentru el, personal, destul de mbucuratoare, pe c are d'Artagnan i le adusese lui Ludovic al XIV-lea, cnd regele, urmat de ntreaga c urte, se rentorsese la Paris. Ludovic, multumit de izbnda lui, Ludovic, mai blnd si mai binevoitor de cnd se simtea, mai puternic, nu ncetase nici o clipa sa calarea sca pe lnga trasura domnisoarei de La Vallire. Toata lumea si dadea silinta sa le d istreze pe cele doua regine, pentru a le face sa uite ca erau parasite, una de f iu, cealalta de sot. Totul se ndrepta catre viitor; trecutul nu mai nsemna nimic p entru nimeni. Dar acest trecut apasa ca o rana sngernda si dureroasa inimile ctorva fiinte iubitoare si devotate. Astfel, regele nici nu apuca sa se vada bine acas a, ca si primi o dovada nduiosatoare n aceasta privinta. Ludovic al XIV-lea abia se sculase si se pregatea sa ia primul dejun, cnd capitan ul sau de muschetari se nfatisa la dnsul. D'Artagnan era putin palid si parea framn tat de ceva. Regele observa, de la cea dinti aruncatura de ochi, chipul acesta ra vasit, de obicei att de senin. - Ce ai, d'Artagnan? l ntreba el. - Sire, mi s-a ntmplat o mare nenorocire. - Dumnezeule! Ce anume? - Sire, l-am pierdut pe unul din prietenii mei, domnul du Vallon, n afacerea de l a Belle-Isle. Si, spunnd aceste cuvinte, d'Artagnan si arunca privirea de vultur asupra lui Ludo vic al XIV-lea, pentru a descifra primul simtamnt ce-l putea stapni pe rege. - Stiam ? raspunse Ludovic. - Stiati si nu mi-ati spus nimic? striga muschetarul. - La ce bun? Durerea dumitale, prietene, merita tot respectul. De aceea, am soco tit de cuviinta sa te crut. Vestindu-ti aceasta nenorocire ce te-a lovit, d'Arta gnan, te-as fi putut face sa crezi ca ma bucur. Da, stiam ca domnul du Vallon a fost ngropat sub stnca de la Locmaria; stiam ca domnul d'Herblay mi-a rapit un vas , cu echipaj cu tot, pentru a fugi la Bayonne. Dar am vrut ca dumneata sa afli s ingur toate acestea, spre a te ncredinta ca prietenii mei sunt pentru mine vredni ci de respect si de stima; ca totdeauna omul din mine se va nduiosa pentru oameni , deoarece regele este adesea silit sa-i jertfeasca pe oameni pentru maiestatea lui, pentru puterea lui. - Dar, sire, cum ati aflat?... - Dumneata cum ai aflat, d'Artagnan? - Prin aceasta scrisoare, sire, pe care mi-a trimis-o din Bayonne Aramis, liber si n afara de orice primejdie. - Uite ? zise regele, scotnd, dintr-o caseta asezata pe o mobila de lnga scaunul d e care se sprijinise d'Artagnan, o scrisoare copiata ntocmai dupa aceea a lui Ara mis ? e aceeasi scrisoare, pe care Colbert mi-a prezentat-o cu opt ore nainte de a o fi primit si dumneata... Sunt bine slujit, nu-i asa? - Da, sire ? murmura muschetarul ? sunteti singurul om pe care soarta l-a ajutat sa nvinga soarta si taria celor doi prieteni ai mei. V-ati folosit de acest noro c, sire; dar nu veti abuza, sper, de el. - D'Artagnan ? zise regele cu un surs plin de bunavointa ? as putea pune ca domnu l d'Herblay sa fie prins pe pamntul regelui Spaniei si sa-mi fie adus aici viu, s

pre a-l judeca. D'Artagnan, crede-ma, nu ma voi lasa prada acestei prime porniri , foarte firesti de altfel. E liber, va continua sa fie liber. - Oh, sire, nu veti ramne mereu att de ngaduitor, att de nobil, att de generos precum va aratati fata de mine si fata de domnul d'Herblay; se vor gasi n preajma voast ra sfetnici care va vor vindeca de aceasta slabiciune. - Nu, d'Artagnan, te nseli nvinuindu-i pe aceia ce-mi dau sfaturi ca ar ncerca sa m a mpinga spre asprime. Povata de a-l cruta pe domnul d'Herblay vine de la Colbert nsusi. - Ah, sire! facu d'Artagnan uluit. - n ce te priveste ? relua regele cu o bunatate putin obisnuita ? am sa-ti dau cte va vesti bune, dar le vei afla, dragul meu capitan, dupa ce-mi voi fi ncheiat soc otelile mele aici. Am spus ca vreau sa te fac si te voi face un om bogat. Cuvntul acesta va deveni o realitate. - Multumesc de o mie de ori, sire. Eu pot sa mai astept. Dar, n timp ce eu voi av ea rabdare, rog pe maiestatea voastra sa binevoiasca a-si pleca urechea la acest i bieti oameni care, de ctva timp, ncearca sa ajunga aici si care vin sa depuna, c u toata umilinta, o suplica la picioarele regelui. - Cine sunt acestia? - Dusmani ai maiestatii voastre. Regele ridica fata. - Prieteni de-ai domnului Fouquet ? adauga d'Artagnan. - Numele lor? - Domnul Gourville, domnul Pellisson si un poet, domnul Jean de La Fontaine. Regele statu o clipa pe gnduri. - Si ce vor? - Nu stiu. - Cum arata? - Sunt n doliu. - Dar ce spun? - Nimic. - Ce fac? - Plng. - Sa intre ? zise regele, ncruntnd din sprncene. D'Artagnan se rasuci pe calcie, ridica draperia care nchidea intrarea n cabinetul r egal si striga n sala vecina: - Chemati-i! Peste putin, n usa cabinetului n care se aflau regele si capitanul sau aparura cei trei barbati ale caror nume le rostise d'Artagnan. La trecerea lor, se facu o t acere adnca. Curtenii, la apropierea prietenilor nefericitului intendent superior al finantelor, curtenii, spunem, se trageau napoi, ca pentru a nu fi atinsi de m olima dizgratiei si a napastuirii. D'Artagnan, cu un pas grabit, veni el nsusi sa-i ia de mna pe acesti nenorociti, c are sovaiau si tremurau la usa cabinetului regal; i aduse n fata jiltului regelui, care, retras n firida unei ferestre, astepta momentul prezentarii si se pregatea sa le faca pocaitilor o primire strict diplomatica. Primul dintre prietenii lui Fouquet care nainta fu Pellisson. Nu mai plngea; si oprise nsa lacrimile doar pentru ca regele sa-i poata auzi mai bi ne glasul si rugamintea. Gourville si strivea buzele ca sa-si stapneasca plnsul, di n respect pentru rege. La Fontaine si nfundase fata ntr-o batista si ai fi spus ca nu mai traieste, daca nu i-ai fi vazut umerii scuturati de suspine nabusite. Regele si pastrase ntreaga demnitate. Chipul i era nemiscat. si tinea nca sprncenele n runtate, asa cum era n clipa cnd d'Artagnan i anuntase pe dusmanii lui. Facu un ges t, care nsemna: "Vorbiti" si ramase n picioare, aruncnd asupra celor trei oameni de znadajduiti o privire adnca. Pellisson se ndoi pna la pamnt, iar La Fontaine cazu n g enunchi, ca si cum s-ar fi aflat ntr-o biserica. Tacerea ncordata, tulburata doar de suspine si de gemete ndurerate, ncepu sa rascoleasca n rege nu compatimire, ci n erabdare. - Domnule Pellisson ? vorbi el pe un ton scurt si sec ? domnule Gourville si dum neata, domnule... Dar lui La Fontaine nu-i rosti numele. As privi cu multa nepla cere faptul ca ati putea veni sa ma rugati pentru unul dintre cei mai mari neleg

iuiti, care si-a atras pedeapsa dreptatii mele. Un rege nu se lasa nduiosat dect d e lacrimi sau de remuscari: lacrimile inocentei, remuscarile celor vinovati. Nu voi crede nici n remuscarile domnului Fouquet, nici n lacrimile prietenilor lui, nt ruct unul e putred pna n adncul inimii, iar ceilalti ar trebui sa se fereasca de a v eni sa ma ofenseze chiar n casa mea. De aceea, domnule Pellisson, domnule Gourvil le si dumneata, domnule..., va rog sa nu spuneti nimic ce n-ar marturisi naltul r espect ce-l purtati vointei mele. - Sire ? raspunse Pellisson tremurnd la aceste cuvinte nenduratoare ? n-am venit s a-i spunem maiestatii voastre nimic care sa nu fie expresia cea mai adnca a celui mai sincer respect si a celei mai sincere iubiri pe care toti supusii o datorea za regelui lor. Dreptatea maiestatii voastre e nenduplecata; fiecare trebuie sa s e plece sub sentintele pe care ea le rosteste. Noi ne nclinam cu respect n fata ei . Departe de noi gndul de a veni sa-l aparam pe acela care a avut nefericirea sa ofenseze pe maiestatea voastra. Cel care si-a atras dizgratia voastra poate sa f ie un prieten al nostru, dar e un dusman al statului. l vom parasi plngnd, lasndu-l n seama hotarrii regelui. - De altfel ? l ntrerupse regele, potolit de acest glas rugator si de aceste cuvin te convingatoare ? parlamentul meu va judeca. Eu nu lovesc nainte de a fi cntarit crima. Justitia mea nu foloseste spada nainte de a fi folosit balanta. - De aceea, avem toata ncrederea n aceasta nepartinire a regelui si putem nadajdui sa ne facem auzite slabele noastre glasuri, cu ncuviintarea maiestatii voastre, atunci cnd ceasul apararii unui prieten nvinuit va fi sunat pentru noi. - La urma urmei, domnilor, ce-mi cereti? ntreba regele cu un aer impunator. - Sire ? continua Pellisson ? vinovatul lasa o sotie si o familie. Putina avere ramasa abia ajunge sa se plateasca datoriile, iar doamna Fouquet, dupa arestarea sotului ei, e parasita de toata lumea. Bratul maiestatii voastre loveste la fel ca mna lui Dumnezeu. Cnd Cel de sus trimite lepra sau ciuma ntr-o familie, toti fu g si se departeaza de casa leprosului sau ciumatului. Uneori, dar destul de rar, doar un medic marinimos ndrazneste sa se apropie de pragul blestemat, l trece cu n drazneala si-si expune viata ca sa nfrunte moartea. El este ultima speranta a mur ibundului; el este semnul milostivirii ceresti. Sire, am venit sa va rugam, cu mi nile mpreunate, cazuti n genunchi, asa cum l-am ruga pe tatal ceresc: doamna Fouqu et nu mai are prieteni, nu mai are nici un sprijin; plnge n casa ei saraca si pust ie, parasita de toti cei care erau nelipsiti din ea cnd stapnul se bucura de favoa re; acum n-o mai ajuta nimeni, nu mai are nici o speranta. Nenorocitul asupra ca reia s-a abatut mnia voastra, orict de vinovat ar fi, primeste cel putin, din part ea voastra, pinea pe care el o uda n fiecare zi cu lacrimile lui. Tot att de ndurera ta, mai napastuita dect sotul ei, doamna Fouquet, aceea care a avut cinstea de a primi pe maiestatea voastra la masa ei, doamna Fouquet, sotia fostului intendent superior al finantelor maiestatii voastre, doamna Fouquet nu are nici macar ace asta pine! Aci, tacerea de mormnt ce ncatusase rasuflarea celor doi prieteni ai lui Pellisson fu rupta de un puhoi de suspine si d'Artagnan, care-si simtea pieptul zdrobit a scultnd aceasta umilita rugaminte, se ntoarse cu fata spre un colt al cabinetului, ca sa-si poata rontai n liniste vrful mustatilor si sa-si nabuse oftatul. Regele si pastrase privirea rece si nfatisarea aspra; dar obrajii i se mpurpurara usor, iar hotarrea din ochii lui se nmuie n chip vadit. - Si ce doriti dumneavoastra? zise el cu un glas miscat. - Venim sa cerem cu umilinta maiestatii voastre ? vorbi Pellisson, ce parea din ce n ce mai tulburat ? ngaduinta ca, fara a ne atrage dizgratia sa, sa-i putem mpru muta doamnei Fouquet doua mii de pistoli, adunati de la toti vechii prieteni ai sotului ei, astfel ca vaduva sa nu duca lipsa lucrurilor celor mai necesare viet ii. La cuvntul vaduva, rostit de Pellisson, pe cnd Fouquet mai traia nca, regele pali c u totul; mndria i se clatina; mila i navali din inima pe buze. si lasa privirea sa cada nduiosata asupra acestor oameni ce suspinau la picioa-rele lui. - Dumnezeu sa ma pazeasca ? raspunse el ? de a-l pune pe nevinovat alaturi de vi novat! Ma cunosc rau cei ce se ndoiesc de milostivirea mea fata de cei slabi. Eu nu-i voi pedepsi niciodata dect pe cei trufasi. Faceti, domnilor, faceti tot ceea ce va ndeamna inima pentru a usura durerea doamnei Fouquet! Puteti pleca, domnil

or; puteti pleca. Cei trei barbati se ridicara n tacere, cu ochii uscati. Lacrimile secasera sub pl eoapele lor arzatoare si pe obrajii aprinsi. Nu mai avura nici macar puterea sai multumeasca regelui, care, de altminteri, le taie scurt reverentele solemne, r etragndu-se n dosul fotoliului sau. D'Artagnan ramase singur cu regele. - Bine! zise el, apropiindu-se de tnarul Print, care-l ntreba cu privirea. Foarte bine, stapne! Daca n-ati avea deviza ce va asemuieste cu soarele, v-as oferi eu u na, chiar daca domnul Conrart ar trebui s-o traduca n latineste: "Blnd cu cel mic, aspru cu cel tare!" Regele zmbi si trecu n sala de alaturi, dupa ce-i spuse lui d'Artagnan: - ti dau concediul de care trebuie ca ai nevoie pentru a pune n ordine afacerile r aposatului domn du Vallon, prietenul dumitale.

Capitolul LVIII

Testamentul lui Porthos

La Pierrefonds, totul era n doliu. Curtile erau pustii, grajdurile nchise, gradini le nengrijite. n bazine, fntnile tsnitoare, altadata vesele, zgomotoase si stralucito are, se oprisera din susurul lor. Pe drumurile ce duceau la castel se vedeau ven ind oameni posomorti, calari pe catri sau pe cai de povara. Erau vecini de prin mpr ejurimi, preoti si nobili de prin satele din jur. Toti acesti oameni intrau tacu ti la castel, si lasau caii n seama unui argat ntristat si se ndreptau, calauziti de un valet n costum negru, spre sala cea mare, unde Mousqueton i primea, n prag, pe cei ce soseau. Mousqueton slabise att de mult n doua zile, nct hainele fluturau pe el, asemenea ace lor teci prea largi n care joaca lamele subtiri ale spadelor. Chipul sau, colorat n rosu si alb, ca acela al Madonei lui Van Dyck, era brazdat de doua dungi argin tii sapate pe obrajii lui pe att de durdulii altadata, pe ct de trasi erau acum, d upa doliu. Pentru fiecare nou vizitator, Mousqueton gasea un nou izvor de lacrim i si ti facea o adevarata mila sa-l vezi strngndu-si gtlejul cu mna lui groasa, ca sa -si opreasca navala suspinelor. Toate aceste vizite aveau ca scop citirea testamentului lui Porthos, harazita pe ntru ziua aceea si la care voiau sa fie de fata toti rvnitorii si toti prietenii mortului, care nu lasa nici o ruda dupa el. Oaspetii se asezau pe scaune pe masu ra ce veneau si usa de la marea sala se nchise cnd ceasurile batura amiaza, ora ho tarta pentru citirea testamentului. Notarul lui Porthos, care era, fireste, urmasul jupnului Coquenard, ncepu prin a d esfasura ncet marele pergament, pe care uriasa mna a lui Porthos nsirase cele din u rma dorinte ale lui. Sigiliul rupt, ochelarii asezati pe nas, tusea premergatoar e odata terminata, fiecare si atinti urechea. Mousqueton se ghemuise ntr-un colt, pentru a plnge n voie si pentru a auzi ct mai putin. Deodata, usa cu doua canaturi de la sala cea mare, care fusese nchisa, se deschis e ca prin minune si un chip barbatesc se ivi n prag, nvaluit n cea mai stralucitoar e lumina a amiezii. Era d'Artagnan, care pasise singur pna la usa si care, negasi nd pe nimeni sa-i tina scara, si legase calul de ciocanul portii si se nfatisa sin gur n adunare. Lumina zilei ce navali n sala, murmurul celor de acolo, dar mai mult dect orice in stinctul sau de cine credincios l smulsera pe Mousqueton din ntristarea lui. Ridica fata, l recunoscu pe vechiul prieten al stapnului si, gemnd de durere, veni sa-i mb ratiseze genunchii, stropind lespezile ncaperii cu lacrimile lui. D'Artagnan l rid ica de jos pe bietul intendent, l mbratisa ca pe un frate si, salutnd cu noblete ad unarea, care se nclina toata deodata, rostindu-i numele n soapta, se duse si se as eza n fundul marei sali mbracate n stejar sculptat, strngnd tot timpul mna lui Mousque

ton, care, suspinnd mereu, se aseza si el pe o treapta. Atunci notarul, la fel de tulburat ca toti ceilalti, ncepu lectura. Porthos, dupa o marturisire de credinta dintre cele mai crestinesti, le cerea ie rtare dusmanilor lui pentru necazurile pe care va fi putut sa le pricinuiasca n v iata. La acest paragraf, o raza de nespusa mndrie straluci n ochii lui d'Artagnan. si aducea aminte de vechiul soldat. Numara pe rnd pe toti acesti dusmani ai lui P orthos, doborti de bratul lui vnjos si si spunea ca Porthos procedase cu ntelepciune ferindu-se sa dea amanunte despre dusmanii lui sau despre necazurile pricinuite acestora; altfel, astazi, sarcina ar fi fost prea grea pentru cititorul testame ntului. Urma apoi enumerarea de mai jos: "Stapnesc n clipa de fata, prin vrerea lui Dumnezeu: 1. Domeniul Pierrefonds, cu ogoare, parc, imasuri, ape si livezi, mprejmuite de j ur mprejur; 2. Domeniul Bracieux, cu castel, paduri, pamnt arabil, formnd trei ferme; 3. Mosioara Vallon, numita astfel fiindca se afla n valea..." Bravul Porthos! "4. Cincizeci de loturi de pamnt n Touraine, nsumnd laolalta cinci sute de pogoane; 5. Trei mori pe rul Cher, cu un venit de sase sute de livre fiecare; 6. Trei helesteie n Berri, cu un venit de doua sute de livre fiecare. Ct despre bunurile MOBILIARE, numite astfel fiindca nu se pot misca, asa cum mi ex plica att de bine nvatatul meu prieten, episcopul de Vannes..." D'Artagnan simti un fior la amintirea acestui nume lugubru. Notarul continua netulburat: "Ele constau: 1. n mobile pe care nu pot sa le nsir aici din lipsa de loc si care m podobesc toate castelele sau casele mele, dar a caror lista este ntocmita de inte ndentul meu...." Toti si ntoarsera ochii catre Mousqueton, care se apleca sub povara durerii. "2. n douazeci de cai de ham si de calarie, pe care-i am ndeosebi la castelul din Pierrefonds si care se numesc: BAYARD, ROLAND, CAROL MAGNUL, PEPIN, DU-NOEZUL, L A HIRE, OGIER, SAMSON, MILON, NEM-ROD, URGANDA, ARMIDA, FALSTRADA, DALILA, REBEC CA, YOLANDA, FINETA, GRIZETA, LIZETA si MUZETA; 3. n saizeci de cini, alcatuind sase haite, mpartite dupa cum urmeaza: prima, pentr u cerbi; a doua, pentru lupi; a treia, pentru mistreti; a patra, pentru iepuri, iar celelalte doua pentru vnatul de pasari sau pentru paza; 4. n arme de razboi si de vnatoare, aflate n galeria mea de arme; 5. n vinuri de Anjou, alese pentru Athos, caruia i placeau mult pe vremuri; n vinur i de Bourgogne, de Champagne, de Bordeaux si de Spania, pastrate n opt chelare si douasprezece beciuri din diferitele mele case; 6. Tablouri si statui care se spune ca sunt de mare pret si care sunt destul de numeroase ca sa oboseasca privirea; 7. Biblioteca mea, alcatuita din sase mii de volume, toate noi si care n-au fost niciodata deschise; 8. Tacmurile si vasele de argint, care sunt toate cam tocite, dar care trebuie sa cntareasca ntre o mie si o mie doua sute de livre, caci abia puteam, cu mare greu tate, sa ridic lada n care sunt strnse, neputnd face dect de sase ori nconjurul odaii cu ea n brate. 9. Toate aceste lucruri, dimpreuna cu albiturile de masa si de serviciu, sunt ra spndite prin casele care-mi placeau mai mult..." Aici, cititorul se opri o clipa, sa rasufle. Toti ceilalti oftara, tusira, ncordnd u-si si mai tare auzul. Notarul continua:

"Am trait fara sa fi avut copii si se poate sa nici nu am vreodata, ceea ce este o durere sfsietoare pentru mine. Ma nsel nsa, caci am un fiu mpreuna cu ceilalti pr ieteni ai mei: acesta este domnul Raoul-Auguste-Jules de Brage-lonne, fiu adevar at al domnului conte de La Fre. Pe acest tnar senior l socot vrednic de a fi urmasul celor trei viteji gentilomi a l caror prieten si preaumil servitor sunt." Aici, se auzi un zanganit ascutit. Era spada lui d'Artagnan, care se dezlegase d in cingatoare si cazuse pe pardoseala de piatra. Toti ntoarsera privirile n partea aceea si vazura ca o lacrima mare se rostogoli din genele dese ale lui d'Artagn an, alunecnd pe nasul lui coroiat, a carui curbatura stralucea astfel ca o secera n care se rasfrngea tot soarele. "Iata de ce ? citi mai departe notarul ? mi-am lasat toate bunurile mele, mobile si imobile, cuprinse n numaratoarea facuta mai sus, domnului viconte Raoul-Augus te-Jules de Bragelonne, fiul domnului conte de La Fre, spre a-l mngia de durerea ce pare sa-l ncerce si a-l face sa-si poarte cu vrednicie numele..." Un lung murmur strabatu auditoriul. Notarul continua lectura, ndemnat de privirea aprinsa a lui d'Artagnan, care, abatndu-se asupra adunarii, restabili linistea nt rerupta o clipa. "Cu sarcina, pentru domnul viconte de Bragelonne, de a-i da domnului cavaler d'A rtagnan, capitan de muschetari al regelui, aceea ce numitul cavaler d'Artagnan i va cere din bunurile mele. Cu sarcina, pentru domnul viconte de Bragelonne, de a-i plati o pensie domnului cavaler d'Herblay, prietenul meu, daca acesta va fi silit sa traiasca n surghiun. Cu sarcina, pentru domnul viconte de Bragelonne, de a ntretine pe aceia dintre se rvitorii mei care m-au slujit timp de zece ani si de a da cte cinci sute de livre fiecaruia dintre ceilalti. i las intendentului meu Mousqueton toate costumele mele de oras, de razboi si de vnatoare, n numar de patruzeci si sapte, cu ncredintarea ca le va purta pna le va ru pe, din dragoste si spre amintirea mea. Afara de aceasta, l las n grija domnului viconte de Bragelonne pe vechiul meu serv itor si prieten credincios Mousqueton, mai sus numit, cu sarcina, pentru pomenit ul viconte de Bragelonne, de a se purta n asa fel, nct, la moarte, Mousqueton sa po ata spune ca n-a fost pentru el nici o zi n care sa nu fie fericit." Auzind aceste cuvinte, Mousqueton facu o plecaciune, palid si tremurnd; umerii lu i largi se zguduira cu putere, fata lui, pe care era zugravita o mare durere, se ridica din palmele-i nghetate si cei prezenti l vazura mpleticindu-se, sovaind, ca si cum ar fi vrut sa paraseasca sala, dar fara sa stie ncotro s-o apuce. - Mousqueton ? i zise d'Artagnan ? bunul meu prieten, iesi de aici; du-te si fa-t i pregatirile de drum. Te iau cu mine la Athos, unde ma voi duce dupa ce voi par asi Pierrefonds. Mousqueton nu raspunse nimic. Rasufla greu, ca si cum totul n aceasta sala i era d e acum ncolo strain. Deschise usa ncet si iesi cu pasi rari. Notarul si termina lectura, dupa care o mare parte dintre cei ce venisera sa auda ultimele dorinte ale lui Porthos se retrasera dezamagiti, dar plini de respect. D'Artagnan, ramas singur dupa ce primise plecaciunea ceremonioasa pe care i-o fa cuse notarul, admira ntelepciunea adnca a testatorului, care si lasase cu atta drept ate bunurile celui mai vrednic, celui mai nefericit dintre toti si o facuse cu a cea delicatete sufleteasca ce nu se ntlneste att de desavrsita la nimeni, nici macar la cei mai distinsi curteni, sau la cele mai nobile inimi. ntr-adevar, Porthos i prescrisese lui Raoul de Bragelonne sa-i dea lui d'Artagnan tot ceea ce acesta va cere. Stia el bine, acest minunat Porthos, ca d'Artagnan n u va cere nimic; si chiar daca ar fi cerut ceva, nimeni, n afara de el nsusi, nu l -ar fi hotart sa-si ia partea sa. Porthos i lasa o pensie lui Aramis, care, daca ar fi rvnit sa ceara mai mult, ar f i fost oprit, desigur, de pilda lui d'Artagnan; iar cuvntul acela surghiun, arunc

at de testator fara vreun gnd anume, nu era oare cea mai blnda, cea mai delicata d ojana pentru purtarea lui Aramis, care i pricinuise moartea lui Porthos? n sfrsit, n testamentul mortului nu se pomenea nimic de Athos. Putea oare sa presup una acesta ca fiul nu-i va darui cea mai buna parte tatalui? Mintea simpla a lui Porthos judecase toate aceste mprejurari, cntarise toate aceste amanunte mai bine dect legea, mai bine dect obiceiul, mai bine dect gusturile oamenilor. "Porthos a fost o inima mare!" si spuse d'Artagnan cu un suspin. Si i se paru ca aude un gea mat n tavan. Se gndi numaidect la bietul Mousqueton, pe care trebuia sa-l smulga di n durerea lui. n acest scop, d'Artagnan parasi repede sala, pentru a se duce sa-l caute pe vrednicul intendent, ntruct acesta nu se mai ntorcea. Urca scara pna la et ajul nti si zari n odaia lui Porthos un morman de costume de toate culorile si din toate stofele, deasupra carora Mousqueton se trntise ct era de mare, dupa ce el nsu si le ngramadise acolo. Era mostenirea lasata prietenului credincios. Aceste hain e erau acum ale lui; i fusesera daruite din toata inima. Se vedea mna lui Mousquet on ntinsa peste aceste lucruri scumpe lui, se vedea cum le saruta ndelung, caci si n gropase fata n ele, acoperindu-le cu tot trupul sau. D'Artagnan se apropie spre a-i spune o vorba de mngiere nefericitului slujitor. - Doamne ? exclama el ? nu mai misca; a lesinat! D'Artagnan se nsela: Mousqueton murise. - A murit ca un cine credincios, care, dupa ce si-a pierdut stapnul, se ntoarce sa se stinga pe vesmintele lui. Capitolul LIX Batrnetea lui Athos

n timp ce toate aceste ntmplari i desparteau pentru totdeauna pe cei patru muschetar i, uniti altadata prin legaturi ce se parea ca nimic nu le mai putea desface, At hos, ramas singur dupa plecarea lui Raoul, ncepea sa plateasca tributul sau acele i morti premergatoare care se numeste ruperea de fiintele dragi. Rentors la locuinta lui din Blois, nemaiavndu-l nici macar pe Grimaud care sa-l ntmp ine cu un zmbet atunci cnd se plimba printre brazdele de flori, Athos simtea cum d in zi n zi i scadea tot mai mult puterea care de o viata ntreaga parea de nenfrnt. Ba trnetea, ndepartata de el prin prezenta fapturii iubite, se apropia acum cu ntregul ei cortegiu de dureri si metehne, ce sporesc pe masura ce se face mai asteptata . Athos nu-l mai avea lnga el pe fiul sau pentru a se stradui sa calce sprinten, cu spinarea dreapta, dndu-i acestuia o pilda vrednica de urmat; nu mai ntlnea nici ochii scnteietori ai tnarului ? vatra pururea aprinsa de la care se remprospata mer eu flacara privirilor lui. Si apoi, trebuie sa o spunem, aceasta fire, aleasa pr in duiosia si modestia ei, nemaigasind pe nimeni care sa-i nfrneze pornirile, se l asa prada tristetii cu toata acea patima cu care naturile usu-ratice se arunca n bratele bucuriilor. Contele de La Fre, ramas tnar pna la cei saizeci si doi de ani ai sai, razboinicul ce-si pastrase ntreaga vlaga n pofida oboselilor, agerimea mintii n pofida amaraciu nilor, blnda seninatate sufleteasca si trupeasca n pofida necazurilor pe care i le facuse Milady, Mazarin si La Vallire, Athos mbatrnise numai n opt zile, din clipa cn d pierduse sprijinul tnarului sau urmas. Chipes nca, dar mai ncovoiat, nobil, dar nt ristat, domol si clatinndu-se sub parul sau albit, cauta, de cnd ramasese singur, luminisurile unde razbatea soarele printre frunzisul copacilor de pe alei. Depri nderile la care tinuse ntreaga lui viata fusesera uitate de cnd Raoul nu se mai af la alaturi de dnsul. Servitorii, obisnuiti sa-l vada sculat o data cu zorile n ori ce anotimp, se mirau auzind batnd ceasurile sapte n toiul verii, fara ca stapnul lo r sa se fi dat jos din pat. Athos ramnea culcat, cu o carte la capati, dar nu dorm ea, dar nu citea. Stnd ntins, spre a nu mai fi nevoit sa-si poarte povara trupului , si lasa spiritul si sufletul sa zboare din nvelisul lor si sa se ndrepte catre fi ul sau, ori catre Dumnezeu. Cei din jurul lui se ngrozeau adesea vazndu-l adncit ce asuri ntregi ntr-o visare muta, fara simtire; nu mai auzea nici pasii valetului, c are se apropia speriat de usa pentru a trage cu urechea sa afle daca stapnul sau dormea nca sau se sculase. I se ntmpla de multe ori sa uite ca ziua trecuse de juma tate si ca nu luase nici gustarea de dimineata, nici masa de la amiaza. Atunci l

trezeau; el se mbraca si cobora n aleea umbrita, apoi se ntorcea putin la soare, ca pentru a mpartasi o clipa cu fiul sau zaduful pe care acesta l ndura pe alte melea guri. Pe urma, si rencepea plimbarea trista, monotona, pna cnd, istovit, se rentorcea n odaia si la patul lui, salasul preferat. Timp de cteva zile, contele nu rosti un singur cuvnt. Nu voia sa primeasca pe nime ni din cei care veneau sa-l viziteze, iar noaptea aprindea lampa si petrecea cea suri ntregi scriind sau rasfoind pergamente. Athos trimise una din aceste scrisor i la Vannes, alta la Fontainebleau: amndoua ramasera fara raspuns. Se stie din ce pricina: Aramis parasise Franta; d'Artagnan calatorea de la Nantes la Paris, de la Paris la Pierrefonds. Valetul sau de camera observa ca el si scurta n fiecare zi plimbarea cu ctiva pasi. Marea alee de tei deveni n curnd prea lunga pentru pici oarele care o strabateau altadata de o mie de ori pe zi. Contele fu vazut cum se ducea cu greu pna la copacii de la mijlocul aleii si acolo se ntindea pe un razor de iarba verde, lnga o carare laturalnica, asteptnd sa-si recapete puterile, sau mai degraba sa se faca din nou noapte. Curnd, o suta de pasi era ceva peste puter ile lui. n cele din urma, Athos nu voi sa se mai ridice din pat; nu mai primea ni ci un fel de hrana si oamenii lui, nspaimntati, cu toate ca el nu se plngea de nimi c, cu toate ca-si pastra mereu zmbetul pe buze, cu toate ca le vorbea cu acelasi glas blnd, oamenii lui trimisera la Blois dupa fostul medic al raposatului Print si-l adusera la contele de La Fre, n asa fel nct doctorul putu sa-l vada, nsa fara ca el sa fie vazut de conte. n acest scop, l instalara ntr-un cabinet alaturat camere i bolnavului si l rugara sa nu iasa de acolo, de teama ca stapnul, care nu ceruse medic, sa nu se supere cumva. Doctorul facu asa precum i se spuse. Athos era un fel de model pentru gentilomii din mprejurimi; oamenii din regiunea Blois se mndreau ca n mijlocul lor se afla ac easta ramasita sacra a vechilor glorii franceze; Athos era, ntr-adevar, un mare s enior, n comparatie cu cei de azi, pe care regele i nnobila peste noapte, atingnd cu sceptrul lui tnar si roditor trunchiurile uscate ale arborilor heraldici din pro vincie. Athos era, asadar, respectat si iubit. Doctorului nu-i placea sa-i vada pe oamenii lui plngnd si nici sa priveasca ngramadindu-se la poarta saracii cantonu lui, carora Athos le aducea mngierea prin vorbele lui blnde si prin darnicia lui la rga. Cerceta astfel, din ascunzatoarea lui, semnele unei boli misterioase ce-l m istuia din zi n zi mai mult, coborndu-l spre moarte pe acest om altadata plin de s anatate si dornic de viata. Observa n obrajii lui Athos vapaia nfrigurata ce se nte tea si crestea, o vapaie nceata, nemiloasa, pornita dintr-o cuta a inimii si opri ndu-se n dosul acestei paveze, sporind din suferinta pe care o dospea, vapaie car e era cauza si n acelasi timp efectul unei stari primejdioase. Contele nu vorbea cu nimeni, am spus; nu vorbea nici macar cu el nsusi. Gndurile l ui se temeau de zgomot si ajunsesera pna la acel grad de toropeala de unde ncepe i ndiferenta. Omul cazut ntr-o asemenea parasire, nainte de a-i apartine lui Dumneze u, nseamna ca nu mai apartine nici pamntului. Doctorul statu mai multe ceasuri si urmari aceasta dureroasa lupta a vointei mpot riva unei puteri mai mari dect ea. El se ngrozi vaznd acesti ochi pururea neclintit i, pururea ndreptati catre o tinta necunoscuta; se ngrozi vaznd ca aceleasi batai m iscau aceasta inima, careia nici macar un suspin nu-i mai schimba mersul; e stiu t ca, uneori, ascutirea durerii vine sa-i dea o speranta medicului. Se scurse astfel o jumatate de zi. Doctorul, ca om brav, ca spirit cutezator, si lua inima n dinti: iesi din ascunzatoarea lui si se apropie dintr-o data de Athos , care-l vazu nsa fara sa dea semne de surprindere, ca si cum n-ar fi nteles nimic din aceasta aparitie brusca. - Domnule conte, iarta-ma ? zise doctorul ndreptndu-se spre bolnav cu bratele desc hise ? dar am sa-ti fac o mustrare; iar dumneata trebuie sa m-asculti. Si se aseza la capatiul lui Athos, care se smulse cu greu din visarea lui. - Ce este, doctore? ntreba contele dupa o clipa de tacere. - Este ca esti bolnav, domnule si nu vrei sa fii ngrijit. - Eu, bolnav? murmura Athos zmbind. - Febra, mistuire, slabire, prapadire, domnule conte! - Slabire! raspunse Athos. Cum e cu putinta? Nici nu ma misc din pat! - Haide, haide, domnule conte, fara ocolisuri! Dumneata esti doar un bun crestin .

- Asa cred ? zise Athos. - Vrei sa-ti curmi singur viata? - Nici gnd, doctore. - Ei bine, domnule, dumneata te ndrepti spre moarte; stnd astfel, nseamna sa te sin ucizi. Vindeca-te, domnule conte, vindeca-te! - De ce anume? Gaseste raul mai nti. Niciodata nu m-am simtit mai bine, niciodata cerul nu mi s-a parut mai frumos, niciodata n-am iubit mai mult florile din grad ina mea. - Te roade o mhnire ascunsa. - Ascunsa?... Nu, mi lipseste fiul, doctore; iata toata, boala mea; si n-o ascund . - Domnule conte, fiul dumitale traieste, e puternic, are n fata tot viitorul oame nilor cu nsusirile si cu originea lui; trebuie sa traiesti pentru el... - Dar traiesc, doctore. Oh, fii linistit ? adauga el cu un zmbet de melancolie ? atta timp ct Raoul va trai, nimic nu se va schimba; caci, atta timp ct va trai el, v oi trai si eu. - Ce vrei sa spui? - Un lucru foarte simplu. n momentul de fata, doctore, las viata sa se desfasoare n afara mea. Ar fi un lucru peste puterile mele sa duc o viata de uitare, de mpra stiere, de nepasare, cnd nu-l mai am pe Raoul lnga mine. N-ai sa-i ceri lampii sa mai arda atunci cnd festila n-are flacara; nu-mi cere deci sa traiesc n vlva si str alucire. Lncezesc, ma pregatesc de duca, astept. Uite, doctore, adu-ti aminte de acei soldati pe care i-am vazut de attea ori mpreuna n porturile unde asteptau sa f ie mbarcati; stateau culcati, nepasatori; jumatate ntr-o lume, jumatate n alta, ei nu se aflau nici n locul unde avea sa-i poarte marea, nici n locul unde aveau sa s e desparta de pamnt; cu toate lucrurile pregatite, cu gndurile ncordate, cu privire a teapana, ei asteptau. Repet acest cuvnt, el este punctul pe care se sprijina vi ata mea acum. Culcat ca acei soldati, cu urechea atintita catre zgomotele care m a nconjoara, vreau sa fiu gata de plecare la cea dinti chemare. Cine mi va trimite aceasta chemare? Viata sau moartea? Dumnezeu sau Raoul? Am totul rnduit, sufletul mi-e pregatit, astept chemarea... Astept, doctore, astept! Doctorul cunostea aluatul din care era plamadit acest spirit, pretuia taria aces tui trup. Statu putin pe gnduri, si spuse ca vorbele erau de prisos, leacurile zad arnice si pleca rugndu-i pe servitorii lui Athos sa nu-l paraseasca nici o clipa. Athos, dupa plecarea doctorului, nu se arata nici mniat, nici nciudat ca fusese tu lburat; nu ceru nici macar sa i se aduca scrisorile care ar mai putea sa vina; s tia ca orice tresarire ce i s-ar mai ntmpla ar fi pentru el o bucurie, o speranta, pe care servitorii ar plati-o cu sngele lor, numai sa i-o poata procura. Somnul l prindea tot mai rar. Athos, n dorinta de a ramne cu gndurile lui, statea adncit cea suri ntregi ntr-o reverie mai adnca, mai ntunecata dect ceea ce altii ar fi numit vis . Aceasta odihna avea darul de a da trupului acea uitare de sine, care obosea sp iritul; caci Athos traia doua vieti n timpul acestor peregrinari ale mintii lui. n tr-o noapte, visa ca Raoul se mbraca ntr-un cort, pentru a porni n expeditia comand ata de domnul de Beaufort n persoana. Tnarul era trist, si punea cu ncetineala zalel e, si ncingea fara graba spada. "Ce ai?" l ntreba cu dragoste tatal sau. "Ceea ce ma umple de ntristare este moartea lui Porthos, prietenul nostru att de bun ? raspun se Raoul. Sufar aici durerea pe care dumneata o vei simti acolo." Si viziunea se spulbera o data cu somnul lui Athos. n zorii zilei, unul dintre valeti intra la stapnul sau si-i aduse o scrisoare sosita din Spania. "Scrisul lui Aramis" ? si sp use contele. Si citi. - Porthos a murit! striga el dupa primele rnduri. Oh, Raoul, Raoul, ti multumesc! Ti-ai pastrat fagaduiala, mi dai de veste! Si Athos, napadit de o sudoare mortala, se prabusi n patul lui, fara alta cauza d ect slabiciunea sa.

Capitolul LX

Viziunea lui Athos

Dupa ce acest lesin al lui Athos nceta, contele, aproape rusinat ca daduse dovada de atta slabiciune n fata unei ntmplari fara noima, se mbraca si ceru un cal, hotart sa se duca la Blois, pentru a intra n legatura mai strnsa fie cu Africa, fie cu d' Artagnan sau cu Aramis. ntr-adevar, scrisoarea lui Aramis i dadea de veste contelui de La Fre ca expeditia de la Belle-Isle se sfrsise prost. Ea i aducea apoi destule amanunte despre moarte a lui Porthos pentru ca inima att de iubitoare si att de devotata a lui Athos sa f ie zguduita pna n cele mai mici fibre. Athos voia deci sa-i faca prietenului sau P orthos cea din urma vizita. Pentru a-si mplini aceasta datorie de onoare fata de vechiul sau tovaras de arme, el se gndea sa-l caute pe d'Artagnan, sa faca mpreuna cu el greul drum la Belle-Isle, tristul pelerinaj la mormntul uriasului pe carel iubise atta, apoi sa se ntoarca acasa la el, spre a se supune tainicelor ndatorir i ce-l chemau pe cai misterioase catre cele vesnice. Dar abia apucasera slugile sa-si mbrace stapnul, vesele ca-l vedeau pregatindu-se pentru o calatorie ce avea sa-i alunge tristetea, abia fu nseuat calul cel mai blnd din grajdurile contelui s i adus n fata scarii, ca tatal lui Raoul simti o ame-teala, picioarele i se nmuiar a si el si dadu seama ca nu mai putea face nici un pas. Ceru sa fie dus la soare; fu ntins pe razorul de iarba verde, unde statu mai bine de un ceas, pna cnd si reve ni n fire. Era de asteptat sa cada n aceasta sfrseala, dupa viata nemiscata din ult imele zile. Athos bau o licoare spre a-si recapata puterile, apoi si uda buzele u scate ntr-un pahar plin cu vinul care-i placea lui cel mai mult, acel vin batrn de Anjou pomenit de bunul Porthos n admirabilul lui testament. Pe urma, rentremat, c u capul limpezit, ceru sa i se aduca din nou calul; dar i-a trebuit ajutorul val etilor ca sa se urce cu mare greutate n sa. Nu facu nsa nici o suta de pasi; la co titura drumului se simti zguduit de friguri. - Asta e ciudat ? i spuse valetului sau de camera, care-l nsotea. - Sa ne oprim, domnule, va rog! i raspunse credinciosul servitor. Sunteti galben ca ceara. - Orice-ar fi, voi merge mai departe, de vreme ce-am pornit la drum ? zise conte le. Si dadu pinteni calului. Dar n loc sa se supuna ndemnului stapnului sau, animalul s e opri deodata. O miscare de care Athos nu-si daduse seama i strnsese zabala. - Ceva ? rosti Athos ? nu ma lasa sa merg mai departe. Ajuta-ma ? adauga el ntinzn d bratele ? apropie-te repede! Simt ca mi se nmoaie toti muschii si am sa cad de pe cal. Valetul vazuse miscarea facuta de stapnul sau n aceeasi clipa n care primise si ord inul. Se apropie repede, l prinse pe conte n brate, si, cum nu se departasera prea mult de casa, ceilalti servitori, ramasi n poarta spre a-l conduce din ochi pe d omnul de La Fre, vazura ca ceva neobisnuit se petrecea mersul ndeobste att de regul at al stapnului lor; valetul camera i chema pe colegii lui prin semne si prin stri gate si toti alergara sa-i sara n ajutor. Dupa ce facu nsa ctiva pasi, rentorcndu-se spre casa, Athos se simti iarasi mai bine . si recapata din nou puterile si voi nca o data sa porneasca spre Blois. si ntoarse calul din drum. Dar, dupa ctiva pasi ai supusului animal, recazu n aceeasi stare de toropeala si de asteptare nfrigurata. - Hotart lucru ? murmura el ? CINEVA vrea sa ramn acasa. Oamenii se apropiara de el, l dadura jos de pe cal si l dusera pe brate n casa. Cam era i fu repede pregatita si l culcara n patul sau. - Aveti grija ? le spuse el nainte de a adormi ? astept astazi niste scrisori din Africa. - Domnul va afla, fara ndoiala cu bucurie, ca fiul lui Blaisois a pornit calare d e aproape un ceas, ca sa-i iasa nainte curierului de la Blois ? raspunse valetul de camera. - Multumesc! rosti Athos cu un zmbet de mare bunatate. Contele adormi. Somnul lui nelinistit parea mai degraba un chin. Omul care state a de veghe lnga el vazu de mai multe ori ca trasaturile lui capatau expresia unei aprige framntari launtrice. Poate ca Athos visa ceva. Ziua se scurse astfel; fiul lui Blaisois se ntorsese: curierul nu adusese nici o stire. Contele numara cu nfrigurare minutele si era cuprins de deznadejde cnd minu tele ncheiau un ceas. Gndul ca fusese uitat aici l strabatu nca o data si-i strni o c

umplita durere n inima. Nimeni, n casa, nu mai astepta sa vina curierul; sorocul lui trecuse de mult. De patru ori, trimisul special la Blois se ntorsese cu mna goala, caci nu sosise nimi c pe adresa contelui. Athos stia ca acel curier venea numai o data pe saptamna. Avea asadar de ndurat nca opt zile, mai chinuitoare dect moartea nsasi. si ncepu noaptea cu aceasta dureroasa resemnare. Tot ceea ce un om bolnav si zgltit de suferinta poate sa adauge la sumbrele lui pr esupuneri, unele mai triste dect altele, Athos le trai n mintea lui n primele ceasu ri ale acestei nopti chinuitoare. Fierbinteala crestea; ea i napadi pieptul, care ardea ca un cuptor, dupa cum se exprimase doctorul adus de la Blois n ultimul dr um facut acolo de fiul lui Blaisois. n curnd, i ajunse si la cap. Doctorul i lua snge de doua ori, ceea ce-l mai usura, dar l slabi si mai mult pe bolnav, la care sin gur creierul mai ramasese n stare de veghe. Totusi, aceasta vapaie ngrijoratoare s e opri. Ea dadu ultimele asalturi n trupul amortit, apoi se domoli cu totul n mome ntul cnd batu miezul noptii. Doctorul, vaznd aceasta mbunatatire vadita, se ntoarse la Blois, dupa ce dadu cteva prescriptii si dupa ce spuse ca de asta data contele era salvat. Atunci ncepu pen tru Athos o stare ciudata, de nedescris. Gndurile lui, limpezite iarasi, se ndrept au spre Raoul, spre fiul sau mult iubit. Vedea cu nchipuirea taberele din Africa, n apropiere de Djidgelli, unde domnul de Beaufort si debarcase armata sa. Erau ac olo niste stnci cenusii, nverzite n unele locuri de apele marii, ce se rostogoleau peste ele n timpul furtunilor si al valurilor mari. n spatele tarmului pe care se n sirau aceste stnci, ca niste morminte, urca n amfiteatru, printre cactusi si arbor i de fistic ? un fel de asezare omeneasca plina de fum, de nvalmaseala si de zgom ote nfundate. Deodata, din mijlocul acestui fum se desprinse o flacara uriasa, ce cuprinse, trndu-se pe pamnt, ntreaga asezare si care crestea, clipa de clipa, n-valu ind totul n vrtejurile ei rosii; plnsete, tipete, brate ridicate spre cer. Ctva timp fu un amestec ngrozitor de brne ce se naruiau, de fiare rasucite, de ziduri arse, de copaci sfrtecati, ce dispareau fara urma. Lucru ciudat! n acest haos n care Athos zarea brate ridicate spre cer si auzea tip ete, vaiete si suspine, nu vedea nici un chip omenesc. Tunul rasuna n departare, muschetele ncepura sa pacaneasca, marea sa mugeasca, turmele s-o ia la goana pest e cmpurile verzi. Dar nici un soldat care sa puna somoiogul aprins la coada tunul ui, nici un marinar care sa ajute la miscarile flotei, nici un pastor lnga turmel e acelea. Dupa ruina satului si distrugerea forturilor ce-l nconjurau, ruina si distrugere savrsite ca printr-o vrajitorie, fara participarea unei singure fiinte omenesti, flacara se stinse, fumul ncepu sa se urce iarasi n vazduh, apoi si slabi puterea, s e rari si se pierdu cu desavrsire. Noaptea se lasa deasupra ntregii privelisti; o noapte ntunecoasa pe pamnt, luminoasa spre cer; stelele mari, sclipitoare, care ar d pe firmamentul african, straluceau cu putere, fara a lumina nsa nimic n jurul lo r. Urma o tacere adnca, n care imaginatia nfierbntata a lui Athos se opri o clipa; d ar cum el simtea ca ceea ce avea sa vada nu se terminase nca, si ndrepta cu si mai multa atentie ochii mintii asupra spectacolului ciudat pe care i-l pregatea nchip uirea lui. Acest spectacol rencepu ntr-adevar n curnd pentru el. O luna blnda si galbena se ridi ca dincolo de tarm, oglindind mai nti ondularile necontenite ale marii, ce parea c a se potolise dupa mugetele asurzitoare din timpul viziunii lui Athos, o luna ca re si mprastia diamantele si opalele ei peste maracinisurile si tufisurile colinei . Stncile cenusii, ca tot attea fantome tacute si atente, pareau ca-si nalta capete le verzui spre a cerceta si ele cmpul de lupta la lumina lunei. Athos vazu ca ace st cmp, gol n timpul bataliei, era acum presarat cu trupuri ce zaceau doborte la pa mnt. Un fior de groaza si teama i cuprinse sufletul cnd recunoscu uniforma alba cu albastru a soldatilor din Picardia, lungile lor sulite cu mnerul albastru si musc hetele lor nsemnate cu floarea de crin pe patul armelor. Cnd vazu toate acele rani mari si deschise privind spre cerul de azur, ca si cum ar cere sa li se dea napoi sufletele ce-si luasera zborul din mijlocul lor, cnd va zu caii sfrtecati. nemiscati, cu limbile atrnate printre buze, prabusiti n baltile de snge nchegat din jurul lor, cu seile si coamele mnjite si nrosite, cnd vazu calul

alb al domnului de Beaufort trntit la pamnt, cu teasta zdrobita, zacnd n primul sir de hoituri de pe cmpul de lupta, Athos si trecu mna rece peste fruntea pe care se m ira ca n-o gaseste arzndu-i ca focul. Se ncredinta, prin aceasta atingere, ca priv ea ca un spectator teafar privelistea lasata n urma ei de batalia data la Djidgel li de catre armata expeditionara pe care o vazuse desprinzndu-se de coastele Fran tei si disparnd la orizont si pe care o salutase, cu gndul si cu mna, atunci cnd ult ima salva de tun comandata de duce brazdase vazduhul, n semn de adio adresat patr iei. Cine ar putea sa descrie ucigatoarea sfsiere cu care sufletul sau, urmarind cu un ochi ager mormanele de cadavre, le privea ndeaproape, rnd pe rnd, pentru a vedea d aca printre ele nu zacea si Raoul? Cine ar putea sa exprime bucuria mbatatoare, d ivina, cu care Athos se nclina naintea lui Dumnezeu, multumindu-i ca nu-l vazuse p rintre morti pe acela pe care-l cauta cu atta teama? ntr-adevar, cazuti unul lnga a ltul, ntepeniti, nghetati, toti acesti morti, desi puteau fi recunoscuti si asa, p areau ca se ntorc cu bunavointa si respect catre contele de La Fre, pentru ca el s a-i vada mai bine n timpul cercetarii lui funebre. Totusi, privind toate aceste c adavre, contele se mira ca printre ele nu se afla nici un supravietuitor. Ajunse cu nalucirea pna acolo, nct aceasta viziune fu pentru el ca o calatorie adevarata facuta de parinte n Africa, pentru a afla vesti despre fiul sau. Astfel, istovit dupa ce strabatuse attea mari si continente, se opri sa se odihne asca ntr-unul din corturile adapostite n dosul unei stnci si n vrful caruia flutura f lamura alba cu floarea de crin. Apoi cauta un soldat care sa-l conduca la cortul domnului de Beaufort. Atunci, n timp ce privirea i ratacea peste cmp, rotindu-se n toate partile, vazu o forma alba ivindu-se din dosul unor arbori rasinosi de mir t. Aceasta nfatisare era mbracata ntr-o uniforma de ofiter si tinea n mna o spada rup ta; nainta ncet catre Athos, care, oprindu-se deodata si atintindu-si privirea asu pra ei, nu spunea nimic, nu facea nici o miscare, ci doar voia sa-si deschida la rg bratele, caci, n acel ofiter palid si tacut, el l recunoscu pe Raoul. Contele ncerca sa scoata un strigat, dar glasul i se opri n gtlej. Raoul, cu un ges t, l ndemna sa taca, ducndu-si un deget la gura si retragndu-se ncet, ncet, fara ca At hos sa-l vada miscndu-si picioarele. Contele, mai palid dect Raoul, tremurnd mai ta re dect el, l urma pe fiul sau, strabatnd cu greu tufisurile si buruienile, pietrel e si gropile. Raoul parea ca nici nu atinge pamntul si nimic nu-i stnjenea usurint a mersului. Contele, pe care piedicile din cale l oboseau, se opri n curnd, istovit . Dar Raoul i facea ntr-una semn sa-l urmeze. Iubitorul tata, caruia dragostea par inteasca i reda puterile, ncerca o ultima sfortare si urca muntele, urmndu-l pe tnar , care-l chema mereu dupa sine cu un gest si cu un zmbet. n sfrsit, ajunse n vrful co linei si acolo vazu desenndu-se n negru, pe zarea albita de luna, chipul aerian, p oetic, al lui Raoul. Athos ntinse mna, sa se apropie de fiul iubit, pe platou, iar acesta si-o ntinse si el pe-a lui; dar deodata, ca si cum tnarul ar fi fost tras n apoi fara vrerea lui, se desprinse de pamnt si Athos vazu o fsie de cer stralucind ntre talpile fiului sau si suprafata colinei. Raoul se ridica pe nesimtite n vazduh, zmbind fara ncetare, facnd mereu semne; se nde parta spre cer. Athos scoase, nspaimntat, un tipat de durere si de dragoste; apoi s i ntoarse privirea n jos. Vedea un cmp pustiit si, ca niste gramajoare nemiscate, c adavrele albe ale ostirii regale. Pe urma si ridica din nou fata n sus si-l vazu p e fiul sau chemndu-l mereu, mereu, sa se nalte mpreuna cu el. Capitolul LXI ngerul mortii

Aici ajunsese Athos, n minunata lui viziune, cnd vraja fu rupta deodata de o zarva ce venea de dincolo de usile casei. Se auzi un cal galopnd pe nisipul ntarit al a leii celei mari, apoi zvonul unor glasuri ce vorbeau ntre ele iute si cu nsufletir e ajunse pna n odaia unde contele visa. Athos nu se misca de la locul lui; abia da ca si ntoarse capul spre usa, pentru a primi cu o clipa mai devreme zgomotul ce se ridica pna la el. Un pas greoi rasuna pe scara; calul, care mai adineauri alerga n goana, porni acu m ncet spre grajd. Cteva susotiri nfundate nsoteau pasul care se apropia, treapta cu

treapta, de camera lui Athos. Apoi o usa se deschise si Athos, ntorcndu-se usor c atre partea de unde venea zgomotul, ntreba cu o voce slaba: - E un curier din Africa, nu-i asa? - Nu, domnule conte ? raspunse un glas ce-l facu pe tatal lui Raoul sa tresara n patul sau. - Grimaud! murmura el. Si sudoarea ncepu sa-i curga siroaie de-a lungul obrajilor slabiti. Grimaud aparu n prag. Nu mai era acel Grimaud pe care l-am vazut, tnar nca prin cur ajul si devotamentul lui, sarind primul n barca ce trebuia sa-l duca pe Raoul de Bragelonne la navele flotei regale. Era un batrn palid si tacut, cu hainele pline de praf, cu parul rar si albit de ani. Tremura rezemndu-se de tocul usii si era gata sa cada jos cnd vazu de departe, la lumina facliilor, chipul stapnului sau. Acesti doi oameni, care traisera atta timp unul lnga altul n cea mai deplina ntelege re si ale caror priviri, obisnuite sa economiseasca vorbele, stiau sa-si spuna n tacere attea lucruri, acesti doi prieteni, la fel de nobili si unul si altul prin inimile lor, cu toate ca se deosebeau n prrvinta averii si a nasterii, ramasera ca nmarmuriti uitndu-se unul la altul. Fiecare citi, dintr-o singura privire, pna n adncul inimii celuilalt. Grimaud purta pe fata pecetea unei dureri acum nvechite de o ntiparire lugubra. Se parea ca nu mai era n stare sa exprime dect ntr-un singur fel gndurile sale. Dupa c um altadata si luase obiceiul sa nu vorbeasca aproape de loc, acum se obisnuise s a nu mai zmbeasca de loc. Athos citi dintr-o singura privire toate aceste trasaturi pe chipul credinciosul ui lui servitor si zise, pe acelasi ton cu care i-ar fi vorbit lui Raoul n visul sau: - Raoul e mort, nu-i asa, Grimaud? La spatele lui Grimaud, ceilalti servitori ascultau nfiorati, cu ochii atintiti l a patul bolnavului. Auzira groaznica ntrebare si o tacere grea se lasa n mijlocul lor. - Da ? raspunse batrnul, smulgnd aceasta monosilaba din pieptul sau o data cu un a prig suspin. Atunci se auzira glasuri ndurerate gemnd fara sfiala si umplnd de tnguiri si de ruga ciuni camera n care parintele muribund cauta cu ochii portretul fiului sau. Aceas ta fu pentru Athos ca o ntoarcere n lumea visului sau. Fara sa scoata un murmur, f ara sa verse o lacrima, rabdator, blnd si resemnat ca martirii, si ridica ochii sp re cer, pentru a revedea acolo, naltndu-se deasupra colinei de la Djidgelli, umbra draga ce tocmai se departa de el n clipa cnd venise Grimaud. Fara ndoiala, privind spre cer, relund firul minunatului sau vis, strabatea acelea si carari pe care viziunea lui, att de cumplita si totodata att de dulce, l purtase mai nainte; caci, dupa ce si nchise ochii ncet, i deschise din nou si prinse a zmbi: vazuse pe Raoul, care-i zmbea si el la rndul lui. Cu minile mpreunate pe piept, cu fata ntoarsa catre fereastra si mngiata de aerul proaspat al noptii care-i aducea l a capati miresmele florilor si ale padurii, Athos intra, pentru a nu mai iesi nic iodata, n contemplarea acelui paradis pe care oamenii vii nu pot si nu au cum sal vada. Dumnezeu a vrut, fara ndoiala, sa-i deschida acestui ales comorile fericirii eter ne n ceasul cnd ceilalti oameni se tem sa nu fie primiti cu asprime de Cel atotput ernic si se agata cu deznadejde de aceasta viata pe care o cunosc, nspaimntati de cealalta viata pe care o ntrezaresc doar printre sumbrele si nenduratele faclii al e mortii. Athos era calauzit de sufletul curat si senin al fiului sau, care chem a la sine sufletul parintesc. Totul pentru omul acesta drept fu cntec si mireasma de-a lungul drumului greu pe care pornesc toate sufletele spre a se rentoarce n mp aratia cereasca. Dupa un ceas de asemenea extaz, Athos si ridica ncet minile albe ca ceara; zmbetul i flutura nca pe buze si murmura cu un glas att de stins, att de stins, ca abia putu sa fie auzit, aceste doua cuvinte adresate lui Dumnezeu sau lui Raoul: - IATA, VIN! Si minile i cazura din nou, att de ncet ca si cum el nsusi le-ar fi lasat sa se odihn easca pe pat. Moartea fusese usoara si mngietoare pentru aceasta nobila faptura. Ea o crutase de

sfsierile agoniei, de zvrcolirile celei din urma calatorii; deschisese cu un dege t ngaduitor portile eternitatii, pentru a lasa sa treaca dincolo acest mare sufle t, demn de ntregul respect. Pesemne ca Dumnezeu nsusi hotarse asa, vrnd ca amintirea pioasa a acestei morti att de blnde sa ramna n inimile celor de fata si n memoria ce lorlalti oameni ca o pilda frumoasa de savrsire si de trecere din aceasta viata s pre cea de dincolo, o pilda pentru toti aceia a caror existenta pe acest pamnt nu -i face sa se teama de judecata cea din urma. Athos pastra chiar si n somnul etern zmbetul acela sincer si linistit, ca o podoab a a fapturii lui ce-l nsotea pna n mormnt. mpacarea din trasaturile sale, linistea ne fiintei lui i facura pe servitori sa se ndoiasca multa vreme daca el parasise cu a devarat viata. Oamenii contelui voira sa-l scoata din odaie pe Grimaud, care, stnd deoparte, sor bea din ochi fata aceasta galbena, fara sa se apropie de ea din teama pioasa de a nu abate asupra ei suflul mortii. Dar Grimaud, orict de istovit era, nu voi sa plece. Se aseza pe prag, pazindu-si stapnul cu credinta unei santinele, vrnd ca el sa fie cel care va avea sa-i culeaga prima privire la desteptare, ultimul suspi n n clipa mortii. Zgomotele se stinsera n toata casa si fiecare respecta somnul stapnului lor. Dar G rimaud, plecndu-si urechea, si dadu seama ca rasuflarea contelui se oprise. Se rid ica, se propti n mini pe dusumea si, din locul unde se afla, privi sa vada daca se mai simtea vreo tresarire n trupul stapnului sau. Nimic! l cuprinse groaza. Se scu la repede n picioare si n aceeasi clipa auzi pasi pe scara; un zornait de pinteni loviti de o spada, sunet razboinic obisnuit urechilor lui, se opri tocmai n timp ce el se ndrepta spre patul lui Athos. Un glas mai rasunator dect dangatul aramei sau al otelului se auzi la trei pasi de el. - Athos! Athos, prietene! striga acest glas miscat pna la lacrimi. - Domnul cavaler d'Artagnan! bolborosi Grimaud. - Unde e? ntreba muschetarul. Grimaud l apuca de brat cu degetele lui osoase si-i arata patul, n asternuturile c aruia zacea chipul livid al mortului. Un gfit greu, n locul unui tipat ascutit, i nab usi gtlejul lui d'Artagnan. nainta n vrful picioarelor, tremurnd, ngrozit de zgomotul pe care-l faceau pasii lui pe parchet, cu inima zdrobita de o durere ce nu se po ate spune. si apropie urechea de pieptul lui Athos, obrazul de gura contelui. Nic i o bataie de inima, nici o rasuflare. D'Artagnan se retrase de lnga pat. Grimaud, care-l urmarise cu privirea si pentru care fiece miscare a lui fusese o descoperire, se apropie cu sfiala si ngenunche la picioarele patului, atingnd cu buzele sale asternutul sub care se afla trupul ntepenit al stapnului. Un hohot de plns i umplu de lacrimi ochii nrositi. Acest batrn deznadajduit, care plngea aplecat deasupra patului fara sa spuna o vorba, era, pentru d'Artagnan, cel mai zguduito r spectacol pe care-l vazuse vreodata n viata lui plina de emotii. Capitanul ramase n picioare, contemplnd zmbetul ncremenit al mortului, ce parea ca-s i pastrase ultimul gnd spre a-i face celui mai bun prieten al sau, omului pe care -l iubise cel mai mult dupa Raoul, o primire ct mai binevoitoare, chiar de dincol o de viata, si, ca si cum ar fi vrut sa raspunda la acest nalt semn de ospitalita te, d'Artagnan se apropie si-l saruta pe Athos pe frunte, apoi, cu degete tremur atoare, i trase pleoapele peste ochi. Pe urma se aseza la capatiul patului, fara s a-l nfricoseze acest mort care-i fusese cel mai drag si cel mai blnd prieten timp de treizeci si cinci de ani; se lasa prada amintirilor pe care nobilul chip al c ontelui i le trezea cu prisosinta n minte, unele nflorite si fermecatoare ca zmbetu l lui, altele posomorte, triste si nghetate ca si fata aceasta cu ochii nchisi pent ru totdeauna. Deodata, valul amar, care crestea din clipa n clipa, i neca inima, i z drobi pieptul. Nemaiputndu-si stapni tulburarea, se ridica si, iesind repede din a ceasta camera, unde l gasise mort pe acel caruia venise sa-i vesteasca moartea lu i Porthos, izbucni n suspine att de sfsietoare, nct valetii, care pareau ca nu asteap ta dect o explozie de durere, raspunsera prin bocetele lor lugubre, iar cinii seni orului prin urletele lor jalnice. Grimaud fu singurul al carui glas nu se auzi d e loc. Chiar si n culmea durerii lui, el nu ndraznea sa profaneze aceasta moarte, nici sa tulbure pentru prima data somnul stapnului sau. De altminteri, Athos l dep rinsese sa nu vorbeasca niciodata. n revarsatul zorilor, d'Artagnan, care se plimbase toata noaptea prin sala de jos

, muscndu-si pumnii ca sa-si nabuse suspinele, d'Artagnan urca nca o data scara si, pndind momentul cnd Grimaud ntoarse fata catre el, i facu semn sa-l urmeze, la care credincioasa sluga se supuse numaidect, fara sa strneasca mai mult zgomot dect ar fi facut o umbra. D'Artagnan cobor din nou scara, mpreuna cu Grimaud. Ajuns n vesti bul, apuca minile batrnului si-i zise: - Grimaud, am vazut cum a murit tatal; spune-mi acum n ce chip a murit fiul. Grimaud scoase de la piept o scrisoare mare, pe plicul careia era asternuta adre sa lui Athos. Recunoscu scrisul domnului de Beaufort, rupse pecetea si ncepu sa c iteasca, la lumina albastrie a diminetii, plimbndu-se pe aleea strajuita de teii batrni, n al carei pietris se mai vedeau nca urmele pasilor facuti de contele care abia murise. Capitolul LXII Relatare

Ducele de Beaufort i scria lui Athos. Scrisoarea, trimisa unui om, i sosea unui mo rt. Dumnezeu schimbase adresa. "Dragul meu conte ? i scria printul cu slova lui labartata de scolar nendemnatic ? o mare nenorocire ne loveste n mijlocul unei mari izbnzi. Regele pierde un soldat dintre cei mai viteji. Eu pierd un prieten. Dumneata l pierzi pe domnul de Bragel onne. A cazut n chip glorios, att de glorios, nct nu ma simt n stare sa-l plng, asa pr ecum as vrea. Primeste tristele mele salutari, dragul meu conte. Cerul ne mparte ncercarile dupa maretia inimii noastre. Aceasta de azi este covrsitoare, dar nu mai presus de ta ria domniei tale. Al dumitale bun prieten, DUCELE DE BEAUFORT" Scrisoarea mai cuprindea o relatare facuta de unul din secretarii printului. Era cea mai miscatoare povestire si totodata cea mai adevarata, a funestului episod ce ncheia doua existente. D'Artagnan, obisnuit cu emotiile bataliilor si cu inim a ntarita mpotriva nduiosarilor, nu se putu opri sa nu tresara citind numele lui Ra oul, numele acestui copil iubit, devenit, ca si tatal sau, o umbra. "Dimineata ? relata secretarul printului ? monseniorul duce a dat comanda pentru atac. Regimentele Normandia si Picardia luasera pozitii ntre stncile cenusii de l a poalele colinei muntoase pe povrnisul careia se ridica bastioanele din Djidgell i. Tunul, ncepnd sa traga, dezlantui lupta; regimentele naintau pline de hotarre; lanci erii ridicau sulitele; purtatorii de muschete tineau armele gata de tras. Printu l urmarea cu toata atentia naintarea si miscarile de trupe, pe care era pregatit sa le sustina cu o puternica rezerva. n preajma monseniorului se aflau cei mai batrni capitani, precum si aghiotantii sa i. Domnul viconte de Bragelonne primise ordinul sa nu paraseasca nici o clipa pe alteta sa. Dar tunul inamicului, care la nceput trasese la ntmplare, n grosul armatei, si reglas e tirul si ghiulelele, mai precis trimise, ucisera ctiva oameni din apropierea pr intului. Regimentele asezate n coloana si naintnd spre parapete fura putin hartuite . Trupele noastre ncepura sa sovaie, vaznd ca nu sunt ajutate cum trebuie de artil erie. ntr-adevar, bateriile care fusesera asezate n ajun aveau un tir slab si nesi gur, datorita pozitiei lor. Directia de jos n sus facea ca tinta sa fie greu de a tins, iar traiectoria scurta. Monseniorul, vaznd slabul efect al acestei pozitii a artileriei de atac, comanda fregatelor ngramadite n mica rada sa nceapa un foc regulat mpotriva cetatii. Pentru ducerea acestui ordin, domnul de Bragelonne se oferi cel dinti; dar monsen iorul refuza sa ncuviinteze cererea vicontelui. Monseniorul avea dreptate, caci l iubea si voia sa-l crute pe acest tnar senior; a vea, ntr-adevar, dreptate si cele ce-au urmat au dovedit justetea prevederii si r efuzului sau, caci sergentul pe care alteta sa l nsarcinase sa duca ordinul, n locu

l domnului de Bragelonne, abia ajunse la tarmul marii, ca doua gloante slobozite din pustile cu tragere lunga ale inamicului l lovira si-l doborra. Sergentul cazu n nisipul moale, care-i sorbi sngele. Ceea ce vaznd, domnul de Bragelonne i zmbi mon seniorului, care-i spuse: "Vezi, viconte, ti-am salvat viata. Sa-i spui asta mai trziu domnului conte de La Fre, pentru ca, aflnd-o din gura dumitale, sa poata fi multumit de mine". Tnarul senior zmbi cu tristete si-i raspunse ducelui: "E adevarat, monseniore, ca, fara bunavointa dumneavoastra, as fi acum mort acol o unde a cazut acel biet sergent si m-as bucura si eu de multdorita odihna". Domnul de Bragelonne dadu acest raspuns cu un asemenea aer, ca monseniorul repli ca numaidect: "Pentru Dumnezeu, tinere, s-ar zice ca nu stii ce vorbesti! Dar, pe sufletul lui Henric al IV-lea, i-am fagaduit tatalui dumitale sa te aduc teafar acasa si, cu ajutorul Celui de sus, mi voi tine cuvntul". Domnul de Bragelonne se nrosi, apoi zise cu o voce mai nceata: "Monseniore, iertat i-ma, va rog; am simtit nsa totdeauna dorinta sa ma avnt n lupta si ct de placut e s a te ridici n ochii generalului, mai ales cnd generalul este domnul duce de Beaufo rt..." Monseniorul se mai potoli atunci si, ntorcndu-se catre ofiterii ce se strnsesera n j urul lui, dadu cteva ordine. Grenadierii celor doua regimente ajunsera att de apro ape de santuri si de ntarituri, nct aruncara grenadele, dar fara prea mare efect. ntre timp, domnul d'Estres, care comanda flota, vaznd ncercarea sergentului de a se apropia de vase, ntelese ca trebuia sa traga fara ordin si deschise focul. Atunci , arabii, vazndu-se atacati de ghiulele flotei, ntre zidurile lor proaste, ce se n aruiau peste ei, ncepura sa scoata strigate de groaza. Calaretii lor coborra din vr ful colinei n goana cailor, aplecati n sei si se napustira asupra coloanelor de in fanterie, care, ntinznd sulitele, stavilira acest avnt nebunesc. Respinsi de zidul de otel al batalionului, arabii si ndreptara furia lor catre statul-major, care nu era aparat de nimeni n clipa aceea. Primejdia fu mare; monseniorul trase spada; secretarii si oamenii sai facura la fel; ofiterii din suita ncinsera o lupta ndrjit a cu acesti calareti furiosi. Atunci domnul de Bragelonne putu sa-si ndeplineasca dorinta ce-l stapnea nca de la n ceputul asediului. Se lupta alaturi de print cu o barbatie de roman si ucise tre i arabi cu spada lui mica. Dar se vedea limpede ca vitejia lui nu pornea dintr-u n simtamnt de mndrie, firesc la toti cei care se lupta. Ea era apriga, ametitoare, silita chiar; cauta sa se mbete de vuietul bataliei si de macel. Se nfierbnta att d e tare, ca monseniorul i striga sa se opreasca. De buna seama ca auzise glasul al tetei sale, ntruct l auzisem si noi, ceilalti, care eram alaturi de el. Totusi nu s e opri si continua sa alerge spre metereze. Cum domnul de Bragelonne era un om foarte supus, aceasta abatere de la ordinul m onseniorului surprinse pe toata lumea si domnul de Beaufort starui, strignd: "Opreste-te, Bragelonne! Unde ai pornit-o? Opreste-te, ti ordon!" Noi toti, imitnd gestul domnului duce, ridicaseram bratele n sus. Ne asteptam sa-l vedem pe cavaler ntorcndu-se napoi; dar domnul de Bragelonne mergea nainte, spre nta rituri. "Opreste-te, Bragelonne! striga din nou printul cu glas si mai puternic. n numele tatalui dumitale, opreste-te!" La aceste cuvinte, domnul de Bragelonne ntoarse capul; pe fata lui se citea o mar e durere, dar nu se opri; noi am crezut atunci ca nu-si mai putea stapni calul. Cn d domnul duce crezu ca si da seama ca vicontele nu mai era stapn pe calul sau si cn d l vazu trecnd dincolo de liniile grenadierilor, alteta sa striga: "Muschetari, ucideti-i calul! O suta de pistoli celui care va dobor calul!" Dar sa tragi n cal fara a-l atinge pe calaret, cine ar fi putut s-o faca? Nimeni n-a ndraznit. n cele din urma se gasi unul; era un tragator de elita din regimentu l Picardia, pe nume La Luzerne, care ochi animalul, trase si-l ni-meri n crupa, c aci se vazu cum sngele nrosi pielea cu par alb a calului; numai ca, n loc sa cada, blestematul de dobitoc porni n goana cu si mai multa furie. Tot regimentul Picard ia, vazndu-l pe nenorocitul tnar ndreptndu-se spre moarte, striga n gura mare: "Arunc ati-va jos, domnule viconte! Jos! Jos! Aruncati-va la pamnt!" Domnul de Bragelonn e era un ofiter foarte iubit de toata armata.

Vicontele ajunsese la o bataie de pistol de parapet, cnd o descarcatura de arme l n valui n foc si fum. Noi l-am pierdut din vedere; cnd fumul se mprastie, l-am revazu t jos, n picioare: calul sau fusese ucis. Vicontele fu somat de catre arabi sa se predea; dar el le facu un semn negativ d in cap si continua sa se apropie de ntarituri. Era o nechibzuinta mortala. Totusi , ntreaga armata se bucura ca nu daduse napoi, dupa ce nenorocirea l dusese att de d eparte. Mai nainta ctiva pasi si cele doua regimente ncepura sa bata din palme, pen tru el. Atunci, n acea clipa, a doua descarcatura de arme zgudui parapetele si vi contele de Bragelonne disparu nca o data ntr-un nor de fum; dar, de asta data, dup a ce fumul se mprastie, nu-l mai vazuram n picioare. Era culcat, cu capul mai jos dect picioarele, deasupra unei tufe de buruieni si arabii ncepura sa iasa din mete rezele lor pentru a se repezi sa-i taie capul sau sa-i ia trupul, asa cum se obi snuieste la pagni. Dar alteta sa monseniorul duce de Beaufort urmarise toate acestea cu privirea si trista ntmplare i scoase din piept mari suspine de durere. ncepu deci sa strige, va -zndu-i pe arabi ca alearga ca niste naluci albe printre ar-borii de fistic: "Grenadieri, lancieri, i veti lasa sa ne rapeasca acest nobil trup?" Si, spunnd acestea, se repezi el nsusi spre inamic, nvrtind spada prin aer. Regiment ele pornira pe urmele lui, scotnd n goana lor niste urlete tot asa de cumplite pe ct de salbatice erau ale arabilor. Lupta se ncinse n jurul trupului domnului de Bra gelonne si fu att de nversunata, nct o suta si saizeci de arabi fura ucisi, iar dint r-ai nostri cazura cel putin cincizeci. Un locotenent din regimentul Normandia lua trupul vicontelui pe umerii lui si-l aduse n liniile noastre. Lupta nu se opri nsa aici; regimentul, dimpreuna cu rezervele, si continua atacul si meterezele dusmane fura cucerite. La ceasurile trei, focul arabilor nceta; lup ta cu spadele tinu doua ceasuri; fu un adevarat masacru. La ceasurile cinci eram victoriosi n toate punctele: dusmanul si parasise pozitiile si domnul duce pusese sa se nfiga drapelul nostru alb pe creasta cea mai nalta a colinei. Atunci sosi momentul sa ne gndim la domnul de Bragelonne, care fusese ciuruit de opt gloante si si pierduse aproape tot sngele din trup. Cu toate acestea, rasufla n ca, ceea ce-i produse o bucurie de nedescris monseniorului, care tinuse sa vada el nsusi prima pansare a vicontelui si sa ia parte la consultul felcerilor. Print re acestia erau doi care declarara ca domnule de Bragelonne va scapa cu viata. M onseniorul le sari de gt si le fagadui cte o mie de ludovici fiecaruia daca-l vor salva. Vicontele auzi aceste strigate de bucurie si, fie ca se simtea deznadajdu it, fie ca suferea prea mult din pricina ranilor, chipul lui exprima o mpotrivire ce-i puse pe gnduri pe toti, mai ales pe unul din secretari, cnd acesta auzi cele ce urmeaza. Al treilea felcer care veni era fratele Sylvain de Saint-Cosme, cel mai nvatat di ntre ai nostri. El cerceta ranile, la rndul sau si nu spuse nimic. Domnul de Brag elonne deschise ochii si-l privi adnc, parnd ca-l ntreaba despre fiecare miscare, d espre fiecare gnd pe savantul chirurg. Acesta, chestionat de monseniorul, raspuns e ca trei rani din cele opt erau mortale, dar ca robustetea bolnavului era att de mare, tineretea lui att de plina de puteri, mila lui Dumnezeu att de larga, nct s-a r putea ca domnul de Bragelonne sa scape, daca nsa nu va face nici o miscare. Fra tele Sylvain adauga, ntorcndu-se catre ajutoarele lui: "n primul rnd, sa nu-l clintiti nici cu un deget, ca altfel l veti ucide". Si iesiram toti din cort, cu inimile pline de speranta. Secretarul de care am pomenit, n timp ce iesea si el, crezu ca zareste un zmbet pa lid si trist fluturnd pe buzele vicontelui, atunci cnd ducele i spuse cu o voce mngie toare: "Oh, viconte, te vom salva!" Seara nsa, cnd toata lumea gndea ca bolnavul se mai ntremase, unul dintre ajutoare i ntra n cortul ranitului, dar iesi numaidect afara scotnd niste strigate nfioratoare. Alergaram toti, asa cum ne aflam, dimpreuna cu domnul duce si ajutorul de medic ne arata trupul domnului de Bragelonne trntit pe pamnt, la picioarele patului, sc aldat n sngele ce-i mai ramasese. Se pare ca avusese o noua zguduire, vreo zvrcolir e de friguri si cazuse din pat; iar aceasta cadere i grabise sfrsitul, asa cum pre vestise fratele Sylvain.

Fu ridicat de jos; era rece; murise. Tinea o suvita de par blond n mna dreapta si aceasta mna i ntepenise deasupra inimii." Urmau cteva amanunte despre expeditia si despre victoria cstigata asupra arabilor. D'Artagnan se opri din citit acolo unde se termina relatarea despre moartea bie tului Raoul. - Oh ? murmura el ? nefericit copil! S-a sinucis! Si, ntorcndu-si privirea catre o daia castelului unde Athos si dormea somnul de veci, zise ncet: Si-au tinut cuvntul unul fata de altul. Acum i socot fericiti: trebuie ca sunt mpreuna. Si-si relua, cu pas ncet, plimbarea pe alee. n fata portii, pe la toate colturile din mprejurimi, se strnsesera plcuri de vecini ndurerati, care si povesteau unii alto ra ndoita nenorocire si se pregateau de nmormntare. Capitolul LXIII Ultimul cnt al poemului

De a doua zi ncepu sa soseasca toata nobilimea de prin apropiere, apoi cea din cu prinsul tinutului, de peste tot unde crainicii avusesera timp sa duca trista ves te. D'Artagnan ramasese nchis n camera lui si nu voi sa vada pe nimeni. Doua morti att de grele ce-l loveau pe capitan, dupa moartea lui Porthos, coplesisera pentru mu lta vreme acest spirit pna atunci nengenuncheat. n afara de Grimaud, care intra n od aia lui de doua ori, muschetarul nu dadu ochii nici cu valetii, nici cu oaspetii . Crezu a ghici, dupa zarva din casa, dupa acel du-te-vino nencetat, ca se faceau pregatirile pentru nmormntarea contelui. i scrise regelui, pentru a-i cere o prelu ngire a concediului. Grimaud, dupa cum am spus, era singurul care intrase la d'Artagnan; el se asezas e pe un scaunel, aproape de usa, ca un om apasat de gnduri; apoi, ridicndu-se, i fa cu semn lui d'Artagnan sa-l urmeze. Acesta se supuse n tacere. Grimaud cobor pna n c amera de dormit a contelui, i arata capitanului, cu degetul, patul gol si si ridic a ochii la cer, cu nteles. - Da ? zise d'Artagnan ? da, bunule Grimaud, s-a dus dupa fiul sau, pe care-l iu bea att de mult. Grimaud iesi din camera si cobor n salon, unde, dupa obiceiul de provincie, fusese depus trupul nensufletit, spre a fi vazut de lume nainte de a fi dus la groapa. D'Artagnan fu surprins sa vada n acest salon doua cosciuge alaturate: se apropie, la un ndemn mut al lui Grimaud si ntr-unul din ele l vazu pe Athos, frumos chiar s i dupa moarte, iar n celalalt pe Raoul, cu ochii nchisi, cu obrajii sidefii ca Pal as al lui Virgiliu si cu sursul aninat pe buzele-i nvinetite. Se cutremura zarind pe tata si pe fiu, aceste doua suflete ce-si luasera zborul, nfatisati pe pamnt de doua cadavre mohorte, ce nu se mai puteau apropia unul de altul, cu toate ca era u unul lnga altul. - Raoul aici! murmura el. Oh, Grimaud, de ce nu mi-ai spus nimic? Grimaud clatina din cap si nu raspunse; dar, lundu-l pe d'Artagnan de mna, l trase lnga sicriu si-i arata, sub zabranicul subtire, ranile negre prin care trebuie ca i se scursese viata din trup. Capitanul ntoarse ochii, si, socotind de prisos sa -l mai ntrebe ceva pe Grimaud, care si asa n-avea sa-i raspunda, si aminti ca secr etarul domnului de Beaufort scrisese mai mult dect avusese taria sa citeasca el, d'Artagnan. Relund povestirea ntmplarii care-l costase viata pe Raoul, dadu peste a ceste cuvinte, ce alcatuiau ultimul paragraf al scrisorii: "Domnul duce a ordonat ca trupul domnului viconte sa fie mbalsamat, asa cum se ob isnuieste la arabi atunci cnd vor ca trupurile lor sa fie ngropate n pamntul stramos esc, apoi domnul duce a ales un echipaj, pentru ca un valet de ncredere, care-l c rescuse pe tnar, sa duca sicriul la domnul conte de La Fre." "Asadar ? si spuse d'Artagnan n gnd ? te voi conduce la groapa, dragul meu copil, e u, un batrn, eu, care nu mai nsemn nimic pe pamnt si voi arunca tarna peste aceasta frunte pe care o sarutam nca n urma cu doua luni de zile. Dumnezeu a voit astfel.

Si tu nsuti ai voit-o. Eu nu mai am nici macar dreptul sa plng; tu singur ti-ai al es moartea; ti s-a parut mai buna dect viata. n sfrsit, sosi momentul cnd recile ramasite ale celor doi gentilomi trebuiau sa fie redate pamntului. Fu atta multime de razboinici si de oameni din popor, nct, pna la locul de ngropaciune, care era o capela n mijlocul cmpiei, drumul se umplu de calar eti si de lume ce mergea pe jos, toti n vesminte de doliu. Athos si alesese drept cel din urma lacas mica pajiste din jurul acestei capele, cladita de el pe pamnturile lui. Adusese pietrele, sculptate n 1550, de la un vech i castel gotic din Berri, unde si petrecuse prima lui tinerete. Capela, recladita astfel, mutata astfel aici, surdea sub o perdea de plopi si de sicomori. n ea slu jea n fiecare duminica preotul din satul vecin, caruia Athos i facuse o renta de d oua sute de livre n acest scop si toti vasalii de pe domeniul sau, n numar de vreo patruzeci, taranii si fermierii, cu familiile lor, veneau aici sa asculte litur ghia, fara a mai avea nevoie sa se duca la oras. n dosul capelei se ntindea, nconju rata de doua garduri vii de aluni, de soc si de paducel si ncinsa de un sant adnc, mica pajiste nearata, dar vesela n sterpiciunea ei, fiindca iarba crescuse aici n alta, fiindca heliotropele salbatice si florile de musetel si mbinau aici mirosuri le lor, fiindca sub plcul de castani glgia un izvor, a carui apa era strnsa ntr-un ba zin de marmura si fiindca pe deasupra cimbrului de aici zumzaiau roiuri de albin e venite din toate partile de prin mprejurimi, n timp ce pitigoii si prigoriile cnt au cu voiosie prin hatisurile nflorite. Acolo fura duse cele doua sicrie, urmate de o mare multime de oameni tacuti si ntristati. Slujba funebra sfrsita, ultimul adio luat de la cei doi nobili morti, multimea se mprastie, vorbind pe drumurile din jur despre virtutile si moartea att de usoara a tatalui, despre sperantele ce se pusesera n fiu si despre tristul lui sfrsit pe coastele Africii. Si ncetul cu ncetul soaptele se stinsera, ca lumnarile aprinse n u ltimul lacas. Preotul se nclina pentru ultima oara n fata altarului si a mormintel or proaspete nca, apoi, urmat de paracliserul lui, care suna dintr-un clopotel do git, porni ncet catre parohia sa. D'Artagnan, ramas singur, observa ca se nsera. Uitase de scurgerea timpului, gndin du-se numai la mortii lui. Se ridica de pe lavita de stejar pe care statuse n cap ela si voi sa-si ia, ca si preotul, ultimul adio de la cele doua gropi n care se odihneau nobilii lui prieteni pierduti. O femeie se ruga ngenuncheata pe pamntul umed nca. D'Artagnan se opri n pragul capel ei, ca sa n-o tulbure pe aceasta femeie, dar si pentru a ncerca sa vada cine era aceasta pioasa prietena care venise sa-si ndepli-neasca o sacra datorie cu atta sm erenie si staruinta. Necunoscuta si ascundea fata n minile sale, albe ca niste mini de alabastru. Dupa nobila simplitate a vesmntului ei, se ghicea ca era o femeie d in lumea nalta. Afara, mai multi cai pe care erau calari valetii si o trasura de calatorie, o asteptau pe aceasta doamna. D'Artagnan se stradui n zadar sa ghiceas ca cine era. Femeia se ruga mereu, iar din cnd n cnd si stergea fata cu batista. D'Artagnan nteles e ca plngea. O vazu apoi lovindu-si pieptul cu acea adnca pocainta a femeilor cres tine. Si o auzi rostind de mai multe ori aceste cuvinte pornite din inima-i zdro bita: "Iarta-ma! Iarta-ma!" Si cum parea ca se lasa ntru totul prada durerii sale , cum se apleca pe spate, aproape lesinata, n mijlocul tnguirilor si rugaciunilor ei, d'Artagnan, mpins de dragoste pentru prietenii lui att de regretati, facu ncet ctiva pasi spre morminte, cu gndul de a pune capat acestui sinistru colocviu al po caitei cu mortii. Dar, de cum i auzi pasul scrsnind prin pietris, necunoscuta ntoar se capul si d'Artagnan putu sa-i vada fata brazdata de lacrimi, o fata de priete na. Era domnisoara de La Valliere! - Domnul d'Artagnan! murmura ea. - Dumneata! raspunse capitanul cu o voce sumbra. Dumneata aici! Oh, doamna, as f i vrut mai bine sa te vad mpodobita cu flori, n castelul contelui de La Fre. Ai fi plns mai putin atunci; si ei de asemenea; si eu de asemenea! - Domnule! rosti ea suspinnd. - Caci dumneata ? adauga nenduratorul prieten al celor morti ? dumneata i-ai culc at pe acesti doi barbati n groapa. - Ah, cruta-ma!

- Sa ma fereasca Dumnezeu, doamna, sa jignesc o femeie, sau sa o fac sa plnga n za dar; nsa ma simt dator sa spun ca locul ucigasului nu e pe mormntul victimelor sal e. Ea voi sa spuna ceva. - Ceea ce-ti spun aici ? adauga el cu raceala ? i-as spune-o si regelui. Ea si mpreuna minile. - Stiu ? zise ncet ? ca eu sunt pricina mortii vicontelui de Bragelonne. - Ah, stii dar? - Vestea a sosit la curte ieri. De azi-noapte, de la ceasurile doua, am facut pa truzeci de leghe, spre a veni sa-i cer iertare contelui, pe care-l mai credeam nc a n viata si pentru a-l ruga pe Dumnezeu, aici, la mormntul lui Raoul, sa-mi trimi ta toate nenorocirile pe care le merit, n afara de una singura. Acum, domnule, st iu ca moartea fiului l-a ucis pe tata; sunt vinovata de pierderea a doua vieti; am de asteptat doua pedepse de la Dumnezeu. - ti voi repeta, domnisoara ? zise d'Artagnan ? ceea ce mi-a spus despre dumneata , la Antibes, vicontele de Bragelonne, atunci cnd se gndea sa moara: "Daca mndria s i cochetaria au pus stapnire pe ea, o iert, dispretuind-o. Daca dragostea a facut -o sa cada, o iert, jurndu-i ca niciodata nimeni n-o va iubi mai mult ca mine". - Dumneata stii ? l ntrerupse Louise ? ca, pentru dragostea mea, am vrut sa ma jer tfesc eu nsumi; dumneata stii ct de cumplit sufeream atunci cnd m-ai ntlnit pe drum p ierduta, parasita, aproape moarta. Ei bine, niciodata n-am suferit mai mult ca a stazi, fiindca atunci mai speram, mai doream, pe cnd astazi nu-mi mai ramne nimic de asteptat; fiindca acest mort mi ia cu sine toate bucuriile n mormntul lui; fiind ca de acum ncolo nu mai ndraznesc sa iubesc fara remuscari si fiindca, o simt, ace la pe care-l iubesc, oh, asta e o lege, ma va face sa ndur toate suferintele pe c are eu le-am pricinuit altora. D'Artagnan nu raspunse nimic; ntelegea foarte bine ca ea nu se nsela deloc n aceast a privinta. - Ei bine ? adauga ea ? scumpe domnule d'Artagnan, nu ma condamna astazi, te rog din suflet. Sunt ca o ramura desprinsa din trunchi; nu ma mai leaga nimic de lu mea aceasta si un suvoi ma traste nici eu nu stiu unde. Iubesc orbeste, iubesc pna la a fi n stare s-o marturisesc, nelegiuita ce sunt, chiar pe mormntul acesta pro aspat si fara sa rosesc, fara sa am vreo remuscare. E o adevarata religie aceast a dragoste a mea. Dar, pentru ca mai trziu ai sa ma vezi singura, uitata, dispret uita, pentru ca ai sa ma vezi pedepsita asa cum numai dumneata ai dreptul sa ma pedepsesti, cruta-mi acum preascurta mea fericire; lasa-mi-o nca numai cteva zile, cteva minute. Poate ca n clipa cnd ti vorbesc, ea nici nu mai exista. Doamne, aceas ta dubla moarte este poate pentru mine o ispasire. Vorbea nca, n momentul cnd un zvon de glasuri si tropait de cai l facu pe capitan sa -si ntoarca fata. Un ofiter al regelui, domnul de Saint-Aignan, venise s-o caute pe La Vallire, din partea regelui, care, spunea acesta, era ros de gelozie si de neliniste. De Saint-Aignan nu-l vazu pe d'Artagnan, ascuns pe jumatate n dosul unui trunchi de castan ce-si raspndea umbra peste cele doua morminte. Louise i multumi si-i fac u semn sa se retraga. Ofiterul iesi din curtea capelei. - Vezi, doamna ? i spuse capitanul, cu amaraciune, tinerei femei ? vezi ca ferici rea dumitale dainuie nca! Tnara femeie l privi cu un aer ntristat: - ntr-o zi ? rosti ea ? ti va parea rau ca m-ai judecat att de gresit. n ziua aceea, domnule, eu voi fi aceea care l voi ruga pe Dumnezeu sa uite ca ai fost nedrept cu mine. De altminteri, voi suferi att de mult, nct dumneata nsuti vei fi primul car e vei plnge suferintele mele. Fericirea de azi, domnule d'Artagnan, nu ma nvinui d e ea, ma costa scump si n-am platit nca tot tributul pentru ea. Spunnd aceste cuvinte, ngenunche din nou, smerita si ndurerata. - Pentru cea din urma oara, iarta-ma, Raoul, logodnicul meu ? murmura ea. Am rup t legatura care ne unea; suntem amndoi sortiti sa murim de durere. Tu ai plecat c el dinti; nu te teme, te voi urma. ntelege numai ca nu sunt o nemernica si ca am v enit sa-ti spun ultimul adio. Dumnezeu mi-e martor, Raoul, ca, daca ar fi fost n evoie sa-mi dau viata ca s-o rascumpar pe a ta, mi-as fi dat-o fara a sovai o si ngura clipa. Dar n-as putea sa-mi jertfesc iubirea. nca o data, iarta-ma!

Rupse o ramurica si o nfipse n pamntul de pe mormnt, apoi si sterse ochii plini de la crimi, l saluta pe d'Artagnan si disparu. Capitanul privi caii, calaretii si tras urile ndepartndu-se; pe urma, ncrucisndu-si bratele la pieptu-i zdrobit, murmura cu un glas sugrumat: - Cnd mi va veni si mie rndul sa plec? Ce-i mai ramne omului, dupa tinerete, dupa dr agoste, dupa glorie, prietenie, putere si avere?... Stnca aceea, sub care doarme Porthos, care a avut tot ceea ce am nsirat eu acum; iarba aceasta, sub care se od ihnesc Athos si Raoul, care au avut si mai mult nca! Sovai o clipa, cu privirea r atacita; apoi, ndreptndu-se din spate, si zise: Sa ne urmam calea. Cnd mi va veni vre mea, Dumnezeu mi-o va spune, asa cum le-a spus-o si lor. Atinse cu vrful degetelor tarna stropita de roua nserarii, se nchina ca si cum s-ar fi aflat n fata aghiazmatarului dintr-o biserica si porni singur, pentru totdeaun a singur, pe drumul Parisului. Epilog Patru ani dupa scena pe care am povestit-o, doi calareti, mndri pe caii lor, stra batura orasul Blois n revarsatul zorilor, venind sa pregateasca totul pentru o vna toare cu soimi pe care regele voia s-o faca n acest tinut plin de hatisuri, taiat n doua de Loara si care se margineste ntr-o parte cu Meung, iar n cealalta cu Ambo ise. Erau capitanul care avea n grija haitele de ogari ale regelui si intendentul soimilor, personaje foarte respectate pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, dar ac um cam neluate n seama de urmasul lui. Cei doi calareti, dupa o cercetare a terenului, se rentorceau spre oras, cnd obser vara cteva grupuri razlete de soldati pe care sergentii i asezau, din loc n loc, la gurile zidului de aparare. Acesti soldati erau muschetarii regelui. n urma lor, pe un cal sprinten, venea capitanul, care putea fi recunoscut dupa broderiile sa le de aur. Avea parul carunt si o barba ce dadea n alb. Parea putin adus din spat e, cu toate ca si strunea bine calul si privea cu ochi ageri de jur mprejur, spre a nu-i scapa nimic. - Domnul d'Artagnan nu mbatrneste de loc ? zise capitanul de ogari catre colegul s au, soimarul. Desi mai batrn cu zece ani dect noi, pare un cadet calare. - Ai dreptate ? raspunse intendentul soimilor ? iata douazeci de ani de cnd l stiu neschimbat. Dar slujbasul acesta se nsela: n patru ani, d'Artagnan mbatrnise ct n doisprezece ani. Vrsta si nfipsese ghearele necrutatoare n jurul ochilor lui; fruntea i se plesuvise , minile, altadata negricioase si pline de neastmpar, acum i albisera, ca si cum sng ele ar fi nceput sa i se opreasca n vine. D'Artagnan se apropie de cei doi ofiteri cu acea curtenie larga ce-i deosebeste pe oamenii distinsi. n schimbul bunavointei lui, primi doua saluturi pline de res pect. - Ah, ce fericita ntmplare sa te ntlnim aici, domnule d'Artagnan! exclama soimarul. - Mai curnd eu ar trebui sa spun asta, domnilor ? raspunse capitanul ? caci, n zil ele noastre, regele se slujeste mai mult de muschetarii lui, dect de pasarile sal e. - Nu mai e ca n vremurile bune! ofta soimarul. ti aduci aminte, domnule d'Artagnan , cnd raposatul rege vna cotofene n viile de dincolo de Beaugency? Ei, Doamne, dar dumneata nu erai pe atunci capitan de muschetari, domnule d'Artagnan! - Iar dumneata nu erai dect ngrijitor de cuibare ? i-o ntoarse d'Artagnan cu voie b una. Dar n-are a face, erau vremuri frumoase atunci, dat fiind ca totul e frumos cnd esti tnar... Buna ziua, domnule capitan de ogari. - mi faceti prea multa cinste, domnule conte ? rosti acesta. D'Artagnan nu raspunse nimic. Titlul de conte nu-l mira ctusi de putin: d'Artagna n era de patru ani conte. - Nu te-a obosit drumul lung pe care l-ai facut pna aici, domnule capitan? ntreba soimarul. Sunt doua sute de leghe, cred, pna la Pignerol. - Doua sute saizeci la dus si tot attea la ntors ? raspunse nepasator d'Artagnan. - Si ? facu pasararul n soapta ? el o duce bine? - Cine? ntreba d'Artagnan. - Bietul domn Fouquet ? adauga tot asa de ncet soimarul.

Capitanul de ogari se ndepartase de ei, din spirit de prevedere. - Nu ? raspunse d'Artagnan ? bietul om se parpaleste ntr-una; el nu ntelege ca tem nita e o favoare si spune ca parlamentul l iertase, surghiunindu-l si ca surghiun ul ar trebui sa fie libertate. Nu-si poate nchipui ca a fost osndit la moarte si c a, daca a scapat cu viata din ghearele parlamentului, pentru asta trebuie sa-i m ultumeasca numai lui Dumnezeu. - Asa e, da, saracul de el, era sa dea ochi cu esafodul ? adauga soimarul. Se zi ce ca domnul Colbert apucase sa-i dea ordine guvernatorului Bastiliei si ca exec utia fusese pregatita. - Ce sa-i faci! rosti d'Artagnan cu un aer gnditor, ca pentru a pune capat aceste i convorbiri. - Ce sa-i faci! repeta capitanul de ogari apropiindu-se din nou. Iata-l pe domnu l Fouquet la Pignerol; si-a meritat soarta. Dar cel putin a avut norocul sa fie condus acolo de un om ca dumneata; l furase destul pe rege! D'Artagnan i arunca mai marelui peste cini una din acele priviri taioase ale lui s i-i spuse: - Domnule, daca mi s-ar spune ca dumneata ai mncat cojile aruncate cinilor dumital e, nu numai ca n-as crede-o, dar, mai mult nca, daca ai fi bagat la nchisoare pent ru asta, te-as plnge si n-as ngadui nimanui sa te vorbeasca de rau. Totusi, domnul e, orict de cinstit ai fi dumneata, ti-o spun deschis ca nu esti mai cinstit de c um a fost bietul domn Fouquet. Dupa ce primi acest perdaf usturator, capitanul ogarilor maiestatii sale baga na sul n pamnt si-l lasa pe soimar sa treaca doi pasi naintea lui, la spatele lui d'Ar tagnan. - E multumit ? i sopti pasararul muschetarului ? se vede bine ca ogarii sunt la l oc de cinste astazi; daca ar fi soimar, n-ar mai vorbi asa. D'Artagnan zmbi cu amaraciune vaznd aceasta mare chestiune politica ncheindu-se cu nemultumirea unui interes att de marunt; se gndi nca o data la viata mbelsugata a fo stului ministru, la prabusirea lui, la moartea lugubra ce-l astepta, si, ca sa s frseasca, l ntreba: - Domnului Fouquet i placea vnatoarea? - Oh, domnule, foarte mult! raspunse soimarul cu un accent de adnc regret si cu u n suspin ce parea o litanie pentru Fouquet. D'Artagnan lasa sa-i treaca unuia naduful, celuilalt tristetea, continundu-si dru mul mai departe pe cmpie. ncepusera sa se desluseasca, n departare, desprinzndu-se d in desisul padurii, vnatorii, penajele scutierilor alergnd ca niste stele zburatoa re prin luminisuri si caii albi spintecnd cu trupurile lor lucitoare ntunecimea de sub coroanele copacilor. - Dar ? relua d'Artagnan ? vnatoarea de azi va tine mult? Te-as ruga sa dai drumu l ct mai repede soimilor, caci sunt foarte obosit. Cautati btlani, cautati lebede? - Ce s-o nimeri, domnule d'Artagnan ? raspunse soimarul. Dar nu te nelinisti, re gele nu se pricepe la pasari; el nu vneaza pentru sine, ci vrea doar sa le faca o placere doamnelor. Acest cuvnt, doamnelor, fu rostit n asa fel, nct i atrase atentia lui d'Artagnan. - Asa! facu el privind spre soimar cu un aer nedumerit. Capitanul de ogari zmbi usor, fara ndoiala ca sa intre iarasi n gratiile muschetaru lui. - Ah, rzi! zise d'Artagnan. Eu sunt n urma cu noutatile; abia ieri am sosit, dupa ce-am lipsit o luna de zile. Lasasem curtea ndoliata nca dupa moartea reginei-mame . Regele nu voia sa mai petreaca deloc dupa ce-o vazuse pe Ana de Austria dndu-si ultima suflare; dar toate au un sfrsit pe aceasta lume. Asadar, nu mai e trist? Cu att mai bine! - Dupa cum toate au un nceput ? adauga capitanul de ogari cu un rs larg. - Asa! facu pentru a doua oara d'Artagnan, care ardea de nerabdare sa afle ceva, dar pe care rangul l oprea sa puna ntrebari celor mai prejos dect el. E ceva care se ncepe, pre ct se pare! Capitanul haitelor de ogari facu din ochi, cu nteles. Dar d'Artagnan nu voia sa a fle nimic din gura acestui om. - Pe rege l vom putea vedea devreme? l ntreba el pe soimar. - La ceasurile sapte, domnule, voi da drumul pasarilor.

- Cine mai vine cu regele? Ce face Doamna? Ce face regina? - Mai bine, domnule. - A fost, care va sa zica, bolnava? - Domnule, dupa ultimul necaz pe care l-a avut, maiestatea sa a ramas bolnavicio asa. - Ce necaz? Nu te sfii sa-mi spui, scumpe domnule. Iata, vin mai aproape. - Se pare ca regina, cam parasita dupa moartea soacrei sale, i s-a plns regelui, care i-ar fi raspuns: "Oare nu ma culc n fiecare noapte n odaia dumitale, doamna? Ce-ti trebuie mai mult?" - Ah, biata femeie! murmura d'Artagnan. Ct trebuie s-o urasca pe domnisoara de La Vallire. - Oh, nu; nu pe domnisoara de La Vallire! raspunse soimarul. - Atunci pe cine? Sunetul cornului. ntrerupse aceasta convorbire: chema cinii si pasarile. Soimarul si colegul lui dadura numaidect pinteni cailor si-l lasara pe d'Artagnan singur, fara raspuns la ntrebarea pusa. Regele aparu n departare, nconjurat de doamne si de cavaleri. ntreaga trupa nainta l a pas, ntr-o frumoasa rnduiala, cornurile si trmbitele mbarbatnd cinii si caii. Era o forfota, un zvon de zgomote, o revarsare de lumina pe care nu le-am putea asemui cu nimic, dect doar cu nselatoarea stralucire si cu falsa maiestate a reprezentat iilor de teatru. D'Artagnan, cu vederea ceva mai slaba, deslusi n spatele grupului trei trasuri; c ea dinti era a reginei. Era goala. D'Artagnan, care n-o vazu pe domnisoara de La Vallire alaturi de rege, o cauta din ochi si o zari n a doua trasura. Era singura, nsotita de doua femei ce pareau ca se plictisesc, ca si stapna lor. La stnga regel ui, pe un cal vioi, strunit de o mna sigura, stralucea o femeie de o frumusete ra ra. Regele i zmbea si i zmbea si ea regelui. Toata lumea rdea cu voiosie de cte ori ea spunea ceva. - Parca o cunosc pe aceasta femeie ? si zise muschetarul. Cine sa fie oare? Si se apleca spre prietenul lui soimarul, caruia i puse aceasta ntrebare. Pasararu l tocmai voia sa-i raspunda, cnd regele, zarindu-l pe d'Artagnan, striga: - Ah, conte, iata-te rentors! Pentru ce nu te-am vazut nca? - Sire ? raspunse muschetarul ? pentru ca maiestatea voastra dormea cnd am sosit eu si nu se trezise nca la ceasul cnd mi-am luat serviciul n primire azi-dimineata. - Mereu acelasi ? rosti cu glas tare Ludovic, multumit. Odihneste-te, conte, ti p oruncesc. Asta-seara vei lua masa cu mine. Un murmur de admiratie l nvalui pe d'Artagnan, ca o nemarginita mngiere. Fiecare cau ta sa se apropie de el. A sta la masa cu regele era o cinste de care maiestatea sa nu facea risipa, ca Henric al IV-lea. Regele se departa ctiva pasi nainte si d' Artagnan se pomeni nconjurat de un nou grup, n mijlocul caruia stralucea Colbert. - Buna ziua, domnule d'Artagnan ? i spuse ministrul cu o voioasa politete ? ai ca latorit bine? - Da, domnule ? raspunse d'Artagnan salutndu-l cu o plecaciune catre gtul calului. - L-am auzit pe rege invitndu-te la masa diseara ? adauga ministrul. Vei ntlni acol o un vechi prieten al dumitale. - Un vechi prieten al meu? se mira d'Artagnan, cufundndu-se cu durere n valurile m ohorte ale trecutului, care nghitisera pentru el attea prietenii si attea dusmanii. - Domnul duce de Alameda, care a sosit azi-dimineata din Spania ? raspunse Colbe rt. - Ducele de Alameda? ntreba d'Artagnan, cautnd sa-si aduca aminte. - Eu! rosti un batrn cu parul alb ca zapada si ncovoiat n trasura lui, pe care o de schise pentru a iesi sa-l ntmpine pe muschetar. - Aramis! striga d'Artagnan, nmarmurit de uimire. Si, ncremenit cum era, lasa bratul slab al batrnului senior sa-i cuprinda, tremurnd , gtul. Colbert, dupa ce privi o clipa scena n tacere, si mpinse calul mai departe, lasndu-i singuri pe cei doi prieteni. - Asadar ? zise muschetarul apucnd bratul lui Aramis ? iata-te, pe tine, exilatul , razvratitul, n Franta? - Si voi cina cu tine la rege ? adauga episcopul de Vannes surznd. Da, te ntrebi, n u-i asa, la ce mai slujeste devotamentul pe aceasta lume? Hai, sa lasam sa treac

a trasura acestei biete La Vallire. Priveste ct e de amarta! Cum l urmareste cu ochi i storsi de lacrimi pe regele care calareste colo! - Cu cine? - Cu domnisoara de Tonnay-Charente, devenita doamna de Montespan ? raspunse Aram is. - La Vallire e geloasa, e deci nselata? - Nu nca, d'Artagnan, dar nu mai e mult pna atunci. Vorbira ndelung n timp ce se tineau dupa cortegiul de vnatoare si vizitiul lui Aram is i conduse cu atta pricepere, nct ajunsera chiar n clipa cnd soimul, nhatnd pasarea sili sa se abata din zbor si se repezi ca o sageata asupra ei. Regele cobor de pe cal; doamna de Montespan facu la fel. Ajunsesera lnga o capela singuratica, ascunsa n dosul unor copaci mari, desfrunziti de primele vnturi ale t oamnei. n jurul acestei capele se afla o curte nchisa, cu o portita de fier. Soimu l se pravalise cu prada n curtea acestei mici capele si regele voi sa patrunda ac olo pentru a smulge prima pana, dupa cum era obiceiul. Ceilalti facura cerc n jur ul cladirii si al ngraditurilor ce nconjurau curtea, prea mica pentru a ncapea n ea toata lumea. D'Artagnan l retinu pe Aramis, care voia sa coboare din trasura, ca toti ceilalti , si, cu un glas miscat, i zise: - Stii, Aramis, unde ne-a adus ntmplarea? - Nu ? raspunse ducele. - Aici odihnesc niste oameni pe care i-am cunoscut bine ? adauga d'Artagnan, tul burat de o trista amintire. Aramis, fara a ghici nimic, intra cu un pas tremurator pe portita capelei, pe ca re i-o deschise d'Artagnan. - Unde sunt ngropati? ntreba el. - Colo, n curte. Se vede o cruce, iat-o, sub chiparosul acela pitic. Chiparosul e sadit pe mormntul lor; nu te duce, stai; regele se ndreapta acum chiar acolo, und e a cazut uliul. Aramis se opri si se ascunse n umbra. Vazura atunci, fara ca ei sa fie vazuti, chi pul palid al domnisoarei de La Vallire, care, uitata n trasura ei, privise mai nti c u multa durere pe fereastra, apoi, mpinsa de gelozie, se apropiase de capela si, rezemata de un stlp, l urmarea din ochi pe rege, care, n curticica, i facea semn, zmb ind, doamnei de Montespan sa nu se teama si sa vina lnga dnsul. Doamna de Montespa n nainta pna lnga el, lua mna pe care i-o ntindea regele, iar acesta, smulgnd prima pa na din aripa uliului pe care-l doborse soimul, o prinse la palaria frumoasei lui n -sotitoare. Ea atunci, zmbind la rndul sau, saruta cu dragalasenie mna care-i facea acest dar. Regele se nrosi de placere si o privi pe doamna de Montespan cu ochi n vapaiati de flacara dragostei si a dorintei. - Ce-mi vei da n schimb? zise el. Ea rupse o crenguta de chiparos si i-o oferi regelui, mbatat de sperante. - Numai ca ? i spuse ncet Aramis lui d'Artagnan ? darul e trist, deoarece acest ch iparos umbreste un mormnt. - Da si acest mormnt e al lui Raoul de Bragelonne ? raspunse d'Artagnan cu glas t are ? al lui Raoul care doarme sub aceasta cruce, alaturi de Athos, tatal sau. Un geamat surd izbucni la spatele lor. ntorcndu-se, vazura o femeie caznd lesinata. Domnisoara de La Vallire vazuse totul, auzise totul. - Biata femeie! murmura d'Artagnan ajutnd nsotitoarelor ei s-o duca la trasura. De acum ncolo nu va mai avea parte dect de suferinta. Seara, ntr-adevar, d'Artagnan se aseza la masa regelui, alaturi de domnul Colbert si de domnul duce de Alameda. Regele fu plin de voiosie. i facu mii de politeti reginei, mii de dragalasenii Doamnei, asezata la stnga lui, foarte ntristata. S-ar fi zis ca erau din nou pe vremea cnd regele pndea n ochii mamei lui ncuviintarea sa u dojana pentru ceea ce spunea. Despre metresa, la aceasta cina, nici nu putea fi vorba. Regele i adresa de doua sau de trei ori cuvntul lui Aramis, numindu-l domnule amba sador, ceea ce spori si mai mult uimirea lui d'Artagnan, vazndu-l pe prietenul lu i, razvratitul, primit att de bine la curte. Regele, ridicndu-se de la masa, oferi bratul reginei si-i facu un semn lui Colber t, ai carui ochi erau atintiti numai la ochii stapnului sau. Colbert i lua de-o pa

rte pe d'Artagnan si Aramis. Regele vorbea cu cumnata lui, n timp ce Domnul, neli nistit, o ntretinea pe regina cu un aer preocupat, fara sa-i paraseasca din ochi pe sotia si pe fratele lui. Convorbirea dintre Aramis, d'Artagnan si Colbert se desfasura asupra unor subiec te fara nsemnatate. Vorbira despre ministrii de mai nainte; Colbert povesti ceva d espre Mazarin si asculta povestindu-i-se despre Richelieu. D'Artagnan nu putea sa nteleaga de unde avea acest om cu sprcenele stufoase, cu fr untea ngusta, atta ntelepciune si atta voiosie. Aramis se minuna de aceasta usurinta de spirit ce-i ngaduia unui om grav sa ntrzie n folosul lui nceperea unei convorbiri mai serioase, despre care nici unul nu aducea vorba, cu toate ca toti trei nu s e gndeau dect la ea. Se vedea, dupa gesturile nestapnite ale Domnului, ct de mult l stnjenea convorbirea regelui cu Doamna. Aceasta avea ochii rosii; se plngea cumva? Avea de gnd sa faca un mic scandal n plina curte? Regele o trase la o parte si, pe un ton att de blnd c a trebuie sa-i fi amintit Printesei de zilele cnd era iubita, i spuse: - Sora mea, pentru ce au trebuit acesti ochi att de frumosi sa plnga? - Dar, sire... ? murmura ea. - Domnul e gelos, nu-i asa, sora mea? Ea privi catre Domnul, semn vadit ce-l facu pe Print sa nteleaga ca se vorbeste d espre el. - Da... ? zise ea. - Asculta-ma ? relua regele ? daca prietenii dumitale te ponegresc, asta nu este din vina Domnului.. Spuse aceste cuvinte cu atta blndete, nct Doamna, ncurajata, ea care avea attea necazu ri de la o vreme ncoace, fu ct pe-aci sa izbucneasca n lacrimi, ntr-att de zdrobita i era inima. - Haide, haide, scumpa mea sora ? zise regele ? vorbeste-mi si mie despre aceste dureri. Ca frate, te voi mngia; ca rege, le voi pune capat! Ea si ridica frumosii ochi spre el si-i raspunse cu melancolie n glas: - Nu prietenii mei sunt aceia care ma ponegresc; ei lipsesc acum sau stau ascuns i; caci altii i-au facut sa cada n dizgratia maiestatii voastre, pe ei, att de dev otati, att de buni, att de leali. - mi spui asta pentru Guiche, pe care l-am surghiunit la cererea Domnului? - Si care, de cnd se afla n acest exil nedrept, ncearca sa moara n fiecare zi! - Nedrept ai spus, sora mea? - Att de nedrept, nct, daca n-as fi avut pentru maiestatea voastra respectul si pri etenia pe care i le-am pastrat ntotdeauna... - Ei bine? - Ei bine, i-as fi cerut fratelui meu Carol, asupra caruia pot totul... Regele tresari. - Ce i-ai fi cerut? - Sa va faca sa ntelegeti ca Domnul si favoritul sau, domnul cavaler de Lorraine, nu trebuie sa fie la nesfrsit calaii cinstei si fericirii mele. - Cavalerul de Lorraine ? zise regele ? figura asta ntunecata? - E dusmanul meu de moarte. Atta timp ct acest om va trai n casa mea, unde Domnul l pastreaza dndu-i depline puteri, eu voi fi cea de pe urma femeie din acest regat. - Asadar ? rosti regele cu ncetineala ? l socoti pe fratele dumitale din Anglia un prieten mai bun dect mine? - Faptele vorbesc, sire. - Si crezi ca e mai bine sa ceri ajutor n... - n tara mea! zise ea cu mndrie. Da, sire. Regele i raspunse: - Esti nepoata a lui Henric al IV-lea, ca si mine, prietena draga. Var si cumnat , atta nu e de-ajuns ca sa ma socoti un adevarat frate? - Atunci hotarti ceva! zise Henriette. - Sa ncheiem o alianta. - ncepeti. - Spui ca l-am exilat pe nedrept pe Guiche? - Oh, da! facu ea mbujorndu-se. - Guiche se va rentoarce.

- Foarte bine. - Si, mai departe, spui ca fac o greseala ngaduind n casa dumitale pe cavalerul de Lorraine, care-i da Domnului sfaturi rele mpotriva-ti? - Retineti bine ce va spun, sire: cavalerul de Lorraine, ntr-o zi... Daca vreodat a voi sfrsi rau, sa va amintiti ca l-am nvinovatit mai dinainte pe cavalerul de Lo rraine... E un suflet n stare de orice nelegiuire! - Cavalerul de Lorraine nu te va mai supara cu nimic, ti-o fagaduiesc eu. - Asta nseamna ca alianta noastra ncepe bine, sire; o primesc... Dar ntruct maiestat ea voastra si-a rostit partea sa, spuneti-mi care este a mea? - n loc de a ma pune rau cu fratele dumitale Carol, fa ca ntre noi sa fie o priete nie mai strnsa ca oricnd. - Asta e usor. - Oh, nu att ct crezi; caci ntr-o prietenie obisnuita te mbratisezi, te cinstesti cu cineva si totul nu te costa dect o sarutare sau un ospat, lucruri marunte: pe cnd ntr-o prietenie politica... - Ah, e vorba de o prietenie politica? - Da, sora mea si atunci, n loc de mbratisari si de mese, esti obligat sa-i dai pr ietenului tau soldati n carne si oase, narmati, echipati si vase de razboi pregati te cu tunuri si cu provizii. Urmeaza de aici ca nu ai totdeauna lazile gata sa s lujeasca astfel de prietenii. - Ah, aveti dreptate ? zise Doamna ? lazile regelui Engliterei suna cam a gol de ctva timp. - Dar dumneata, sora mea, dumneata care ai atta nrurire asupra fratelui dumitale, v ei obtine poate ceea ce un ambasador nu va obtine niciodata. - Pentru asta, ar trebui sa ma duc la Londra, scumpul meu frate. - M-am si gndit la acest lucru ? raspunse regele cu nsufletire ? si mi-am spus ca o astfel de calatorie te va face sa-ti mai uiti necazurile de aici. - Totusi ? l ntrerupse Doamna ? s-ar putea sa nu izbutesc. Regele Angliei are sfet nici primejdiosi. - Sfetnice vrei sa spui! - Chiar asa. Daca, din ntmplare, maiestatea voastra ar avea intentia, nu fac dect o presupunere, sa-i ceara lui Carol al II-lea alianta ntr-un razboi... - ntr-un razboi? - Da. Ei bine, atunci sfetnicele regelui, care sunt n numar de sapte: domnisoara Steward, domnisoara Wells, domnisoara Gwyn, miss Orchay, domnisoara Zunga, miss Daws si contesa Castelmaine, i vor explica regelui ca razboiul costa prea multi b ani, ca mai bine sa dea baluri si ospete la Hampton-Court, dect sa narmeze vase de razboi la Portsmouth si la Greenwich. - Si crezi ca negocierile dumitale ar da gres? - Oh, aceste doamne fac sa dea gres toate negocierile ce nu pornesc de la ele. - Stii ce m-am gndit eu, sora mea? - Nu. Spuneti. - M-am gndit ca, daca ai cauta n jurul dumitale, ai gasi poate o sfetnica pe care sa i-o duci regelui si a carei destoinicie sa nfrnga reaua vointa a celorlalte sap te. - E, ntr-adevar, o idee buna, sire; voi cauta. - Si vei gasi. - Asa sper. - Va trebui sa fie o persoana frumoasa; un chip placut face mai mult dect unul urt , nu-i asa? - De buna seama. - Un spirit ager, glumet, plin de ndrazneala. - Fireste. - Si cu noblete... atta cta trebuie pentru a se apropia fara stngacie de rege. Dar nici prea multa, ca sa se ncurce n propria ei noblete. - Foarte just. - Si... care sa stie putin engleza. - Doamne! striga dintr-o data Doamna. Cineva ca domnisoara de Kroualle, de pilda. - Ei da! raspunse Ludovic al XIV-lea. Iata ca ai gasit... dumneata singura ai ga sit, sora mea.

- O voi lua cu mine. Presupun ca nu va avea a se plnge. - Nu. O numesc seducatoare plenipotentiara deocamdata, apoi voi adauga si celela lte la titlu. - Perfect. - Te si vad pornita la drum, scumpa mea sora, uitnd de toate necazurile dumitale. - Voi pleca numai cu doua conditii. Prima, sa stiu ce anume va trebui sa cer. - Iata. Olandezii, dupa cum stii, ma insulta n fiecare zi n gazetele lor, ct si pri n atitudinea lor republicana. Mie nu-mi plac republicile. - Asta se ntelege, sire. - Vad cu ngrijorare ca acesti regi ai marii, asa le place lor sa se numeasca, aca pareaza comertul Frantei n Indii si ca vasele lor vor cuceri n curnd toate porturil e Europei; o asemenea putere mi-e prea vecina, sora mea. - Totusi, va sunt aliati. - Tocmai pentru asta au facut greseala de a bate medalia aceea pe care o stii si care nfatiseaza Olanda oprind n loc soarele, ca Iosua, cu aceasta legenda: Soarel e s-a oprit dinaintea mea. Nu prea e frateste, nu-i asa? - Credeam ca ati uitat fleacul acesta. - Nu uit niciodata nimic, sora mea. Si daca prietenii mei adevarati, ca fratele dumitale Carol, vor sa ma urmeze... Printesa ramase pe gnduri. - Asculta-ma ? continua Ludovic al XIV-lea ? e vorba sa fie mpartita mparatia mari lor. Pentru aceasta mpartire, pe care o doreste Anglia, oare eu n-as putea reprez enta a doua parte tot asa de bine ca si olandezii? - O avem pe domnisoara de Kroualle pentru a trata aceasta chestiune ? raspunse Do amna. - S-auzim a doua conditie a plecarii dumitale, sora mea! - Consimtamntul Domnului, sotul meu. - l vei avea. - Atunci, sunt ca si plecata, frate. n urma acestor cuvinte, Ludovic al XIV-lea se ntoarse catre coltul salii unde se a flau Colbert si Aramis cu d'Artagnan si schimba cu ministrul sau o privire de ncu viintare. Colbert rupse atunci convorbirea acolo unde se afla si-i spuse lui Ara mis: - Domnule ambasador, vreti sa vorbim despre afacerile politice? D'Artagnan se retrase numaidect, din discretie. Se ndrepta spre camin, apropiinduse sa auda ce va vorbi regele cu Domnul, care, foarte nelinistit, i iesea nainte. Fata regelui era foarte animata. Pe fruntea lui se citea o vointa a carei expres ie impunatoare nu mai ntlnea nici o mpotrivire n Franta si care, n curnd, nu avea sa m ai ntlneasca n toata Europa. - Domnule ? i spuse regele fratelui sau ? nu sunt multumit de domnul cavaler de L orraine. Dumneata, care-i faci cinstea de a-l proteja, sfatuieste-l sa plece pen tru cteva luni n vreo calatorie. Aceste cuvinte cazura ca ropotul unei avalanse asupra Domnului, care-l adora pe acest favorit si-si revarsa asupra lui toate gingasiile. Striga: - n ce a putut sa-i displaca maiestatii voastre cavalerul? Si arunca o privire furioasa catre Doamna. - ti voi spune aceasta dupa ce va fi plecat ? raspunse regele netulburat. Si, de asemenea, dupa ce Doamna, aci de fata, va fi ajuns n Anglia. - Doamna, n Anglia! murmura Domnul cu stupoare. - Peste opt zile, fratele meu ? adauga regele ? n timp ce noi doi vom merge acolo unde ti voi spune eu. Apoi regele se rasuci pe calcie, dupa ce-i zmbi fratelui sau spre a-i ndulci amarac iunea produsa de aceste doua vesti. n tot acest timp, Colbert vorbea n continuare cu ducele de Alameda. - Domnule ? i spuse Colbert lui Aramis ? a sosit vremea sa ne ntelegem amndoi. Te-a m mpacat eu regele si trebuia sa fac acest lucru pentru un om cu meritele domniei tale; iar cum n cteva rnduri mi-ai aratat prietenia, se iveste acum prilejul sa-mi dai o dovada. De altminteri, dumneata esti mai mult francez, dect spaniol. Spune -mi deschis, vom avea neutralitatea Spaniei, daca vom porni o campanie mpotriva P rovinciilor-Unite?

- Domnule ? raspunse Aramis ? interesele Spaniei sunt destul de limpezi. A nvrajb i Europa cu Provinciile-Unite, mpotriva carora staruie vechea pizma pentru libert atea lor cucerita, iata politica noastra; dar regele Frantei este aliatul Provin ciilor-Unite. Dumneata stii, de altfel, ca va fi vorba de un razboi pe mari, iar Franta nu este, cred, n stare sa-l faca cu sorti siguri de izbnda. Colbert, ntorcnd capul n clipa aceea, l vazu pe d'Artagnan, care cauta pe cineva spr e a intra n vorba n timpul ct regele se ntretinea ou Domnul. l chema. Apoi zise ncet c atre Aramis: - Putem vorbi si cu domnul d'Artagnan. - Oh, binenteles! raspunse ambasadorul. - Spuneam, domnul de Alameda si cu mine ? ncepu Colbert ? ca un razboi cu Provinc iile-Unite ar fi un razboi pe mari. - Fara ndoiala ? raspunse muschetarul. - Dar dumneata ce parere ai, domnule d'Artagnan? - Parerea mea este ca, pentru a face acest razboi pe mari, ne trebuie o buna arm ata de uscat. - Poftim? facu ministrul, care credea ca nu auzise bine. - Pentru ce o armata de uscat? ntreba Aramis. - Pentru ca regele va fi batut pe mare, daca nu-i va avea pe englezi alaturi de el, si, odata batut pe mare, va fi repede cotropit, fie de olandezi prin porturi , fie de spanioli pe uscat. - De spaniolii neutri? rosti Aramis. - Neutri atta vreme ct regele va fi cel mai tare ? raspunse d'Artagnan. Lui Colbert i placea aceasta putere de patrundere, ce nu atingea niciodata o prob lema fara sa n-o lamureasca n adnc. Aramis zmbi. El stia prea bine ca, n materie de diplomatie, d'Artagnan nu recunostea pe nimeni care sa-l ntreaca. Colbert, care, ca toti oamenii de orgoliu, si mngia fantezia cu credinta nezdruncin ata n izbnda, puse ntrebarea: - Cine ti spune, domnule d'Artagnan, ca regele n-are flota? - Oh, eu nu m-am ocupat de aceste amanunte ? raspunse capitanul. Eu sunt un nepr iceput n ale marii. Ca toti oamenii nervosi, urasc marea. Totusi, cred ca, daca a r avea vase, Franta, fiind un port la mare pentru fiecare doua sute de capete, a r avea si marinari. Colbert scoase din buzunar un mic carnet lunguiet, mpartit n doua coloane. n prima coloana erau trecute numele vaselor; n cea de a doua, cifrele raprezentnd numarul tunurilor si al oamenilor de pe aceste vase. - Si eu m-am gndit la fel ca dumneata ? i spuse el lui d'Artagnan ? de aceea am ce rut sa mi se faca o lista a vaselor pe care le avem. Treizeci si cinci de nave. - Treizeci si cinci de nave? Cu neputinta! exclama d'Artagnan. - Ceea ce-ar face cam doua mii de tunuri ? adauga Colbert. Asta e ce are regele n momentul de fata. Cu treizeci si cinci de nave, se pot face trei escadre; eu vr eau nsa cinci. - Cinci! striga Aramis uimit. - Ele vor fi la apa nainte de sfrsitul anului, domnilor. Regele va avea cincizeci de vase de linie. Cu asa ceva se poate lupta, nu? - Sa construiesti vase ? zise d'Artagnan ? e greu, dar nu e cu neputinta. Cum le narmezi nsa? n Franta nu sunt nici turnatorii, nici santiere militare. - Hm! facu atunci Colbert cu un aer mndru. De un an si jumatate am instalat toate acestea! N-ai aflat nca? l cunosti pe domnul d' Infreville? - D'Infreville? zise d'Artagnan. Nu. - E un om pe care l-am descoperit eu. Are o mare nsusire: stie sa-i faca pe lucra tori sa munceasca. El e cel care a pus, la Toulon, sa se toarne tevile de tun si care a taiat lemne din padurile Burgundiei pentru constructia vaselor. Si apoi, n-ai sa crezi poate ceea ce am sa-ti spun, domnule ambasador, dar am mai avut o idee. - Oh, domnule ? zise Aramis cu politete ? eu cred totdeauna ceea ce spui. - nchipuieste-ti ca, tinnd seama de firea olandezilor, aliatii nostri, mi-am zis: sunt negustori, sunt prieteni cu regele, vor fi fericiti sa-i vnda maiestatii sal e ceea ce construiesc pentru ei nsisi. Deci, cu ct cumperi mai mult... Ah, trebuie sa mai adaug ceva: l am pe Forant... l cunosti pe Forant, d'Artagnan?

Colbert uita cu cine vorbeste. i spunea capitanului pe nume, d'Artagnan, ca si re gele. Dar capitanul zmbi. - Nu ? raspunse el ? nu-l cunosc. - E nca un om pe care l-am descoperit eu. Specialitatea lui, cumparaturile. Acest Forant mi-a cumparat 350.000 de livre de fier n ghiulele, 200.000 livre de pulbe re, douasprezece ncarcaturi de lemn din Nord, fitiluri, grenade, rasina, pacura s i mai stiu eu ce, cu o economie de sapte la suta din ct m-ar fi costat toate aces tea daca ar fi fost facute n Franta. - E o idee buna ? zise d'Artagnan ? sa spui sa se toarne n Olanda ghiulele care s e vor ntoarce tot asupra olandezilor! - Nu-i asa? Cu pierderi, nca. Si Colbert ncepu sa rda tare si cu pofta. Era ncntat de gluma lui. - Ceva mai mult ? adauga el ? aceiasi olandezi lucreaza pentru rege, n momentul d e fata, sase vase dupa modelul celor mai bune din marina lor. Destouches... Ah, nu cumva nu-l cunosti nici pe Destouches? - Nu, domnule. - E un om cu un ochi de o siguranta nemaipomenita, nct poate sa spuna, de cum a fo st tras un vas la apa, care sunt cusururile si care sunt partile bune ale acestu i vas. E mare lucru asta, sa stiti! Natura e, ntr-adevar, ciudata! Ei bine, acest Destouches mi s-a parut ca trebuie sa fie un om folositor ntr-un port si el supr avegheaza constructia celor sase vase de 78 pe care Provinciile-Unite le lucreaz a pentru maiestatea sa. Rezulta din toate astea, draga domnule d'Artagnan, ca re gele, daca ar vrea sa se ia la harta cu Provinciile, ar avea o flota destul de f rumoasa. Iar dumneata stii mai bine ca oricine de ce e n stare armata noastra de uscat! D'Artagnan si Aramis se privira unul pe altul, admirnd tainica munca pe care o nfa ptuise acest om n numai ctiva ani. Colbert le ntelese gndurile si se simti magulit d e aceasta lauda, cea mai placuta dintre toate. - Daca n-o stim noi, cei care traim n Franta ? zise d'Artagnan ? n afara Frantei s e stie si mai putin nca. - Iata pentru ce i spuneam domnului ambasador ? relua Colbert ? ca daca Spania ne -ar fagadui neutralitatea ei, Anglia ajutndu-ne... - Daca Anglia va ajuta ? zise Aramis ? ma leg sa obtin neutralitatea Spaniei. - Bate mna! se grabi sa spuna Colbert cu o brusca voiosie. Dar, fiindca a venit v orba de Spania, vad ca nu ai Lna de Aur, domnule de Alameda. l auzeam pe rege spunn d mai alaltaieri ca i-ar placea sa te vada purtnd marele cordon al Sfntului Mihail . Aramis se nclina. "Oh ? gndi d'Artagnan ? si Porthos care nu mai e printre noi! Cti coti de panglica ar fi trebuit ca sa fie si el rasplatit! Bunul Porthos!" - Domnule d'Artagnan ? relua Colbert ? acum sa stam de vorba amndoi. Fac prinsoar e ca ti-ar placea sa te duci cu muschetarii n Olanda. Stii sa noti? Si ncepu sa rda ca un om cuprins de o mare veselie. - Ca un tipar ? raspunse d'Artagnan. - Ah, vei avea mult de furca acolo, domnule d'Artagnan, cu strabatutul canalelor si mlastinilor si chiar si cei mai buni notatori se neaca n ele. - E de datoria mea ? raspunse muschetarul ? sa mor pentru maiestatea sa. Dar, cu m rar se ntmpla ca ntr-un razboi sa dai de multa apa fara sa zaresti si putin foc, t i spun mai dinainte ca voi face tot ce-mi va sta n putinta ca sa aleg focul. Am mb atrnit, apa ma ngheata, pe cnd focul ncalzeste, domnule Colbert! Si d'Artagnan se arata de o att de mndra si ncntatoare tinerete rostind aceste cuvin te, nct Colbert, la rndul lui, nu se putu mpiedica sa nu-l admire. D'Artagnan si dadu seama de efectul produs si-si aminti ca negustor iscusit e acela care cere un p ret mare cnd marfa lui are cautare. si pregati deci pretul dinainte. - Asadar ? zise Colbert ? ne ducem n Olanda? - Da ? raspunse d'Artagnan ? numai ca... - Numai ca?... facu Colbert. - Numai ca ? repeta d'Artagnan ? n toate nfaptuirile e vorba de interes si e vorba de amor propriu. E frumoasa leafa unui capitan de muschetari, nimic de zis; nsa, tine seama de un lucru: noi avem n prezent garzile regelui si casa militara a re

gelui. Un capitan de muschetari se cuvine sau sa comande toate astea si atunci i va trebui o suta de mii de livre pe an ca cheltuieli de reprezentare si pentru m asa... - Presupui, cumva, ca regele se va trgui cu dumneata? zise Colbert. - Eh, domnule, nu m-ai nteles ? raspunse d'Artagnan, multumit ca ridicase chestiu nea interesului. ti spuneam ca eu, batrn capitan, altadata comandantul garzii rege lui, pe picior de egalitate cu maresalii Frantei, m-am vazut ntr-o zi pus alaturi de nca alti doi: capitanul garzilor si colonelul comandant al elvetienilor. Or, asa ceva nu voi mai ndura, pentru nimic n lume. mi am principiile mele vechi si tin la ele. Colbert simti lovitura. De altminteri era pregatit, se astepta la ea. - M-am gndit la tot ce mi-ai spus adineauri ? raspunse el. - La ce, domnule? - Vorbeam despre canalurile si mlastinile n care te poti neca. - Ei bine? - Ei bine, daca cineva se neaca, e din vina unui vas, a unei scnduri, a unui basto n. - A unui baston fie el ct de scurt ? zise d'Artagnan. - Chiar asa ? aproba Colbert. De aceea, eu, unul, n-am auzit ca un maresal al Fr antei sa se fi necat vreodata. D'Artagnan se ngalbeni de bucurie. Zise, cu un glas pe care nu si-l putea stapni: - n tara mea, oricine ar fi mndru de mine, daca as fi maresal al Frantei; dar, ca sa capat bastonul, ar trebui sa comand singur o expeditie. - Domnule ? i raspunse Colbert ? iata n acest carnet, pe care-l vei cerceta, un pl an de campanie sortit sa fie nfatisat de dumneata corpului de trupe pe care regel e le pune sub ordinele dumitale n vederea acestei campanii, din primavara viitoar e. D'Artagnan lua carnetul tremurnd si degetele lui atingndu-le pe cele ale lui Colbe rt, ministrul strnse cu toata caldura mna muschetarului. - Domnule ? i zise el ? aveam sa ne luam amndoi revansa, unul asupra celuilalt. Eu am nceput; e rndul dumitale! - ti cer iertare, domnule ? raspunse d'Artagnan ? si te rog sa-i spui regelui ca, la primul prilej ce-mi va fi oferit, i voi aduce o izbnda, sau ma va vedea mort. - Am pus sa se brodeze de pe acum ? zise Colbert ? florile de crin aurite pentru bastonul dumitale de maresal. A doua zi dupa acestea, Aramis, care pleca la Madrid pentru a negocia neutralita tea Spaniei, veni sa-l mbratiseze pe d'Artagnan la locuinta lui. - Sa ne iubim ct patru ? i spuse d'Artagnan ? acum cnd nu mai suntem dect doi. - Si poate ca n-ai sa ma mai vezi niciodata, scumpul meu d'Artagnan ? raspunse A ramis. Daca ai sti ct de mult te-am iubit! Am mbatrinit, sunt istovit, ma apropii de moarte. - Prietene ? zise d'Artagnan ? tu vei trai mai mult dect mine; diplomatia te obli ga sa traiesti; pe mine, nsa, onoarea ma osndeste la moarte. - Ei, oamenii ca noi, domnule maresal ? rosti Aramis ? nu mor dect ncarcati de glo rie si de bucurie. - Ah ? raspunse d'Artagnan cu un zmbet trist ? adevarul e ca n momentul de fata nu mai am chef de nimic, domnule duce. Se mai mbratisara o data si, doua ceasuri mai trziu, erau despartiti. Moartea domnului D'artagnan Spre deosebire de ceea ce se ntmpla ntotdeauna, fie n politica, fie n morala, toti si tinura fagaduielile si si respectara angajamentele. Regele l aduse napoi pe domnul de Guiche si l alunga pe cavalerul de Lorraine; n asa fel ca Domnul cazu bolnav la pat. Doamna pleca la Londra, unde si ndeplini att de bine misiunea de a-l face pe Carol al II-lea, fratele ei, sa guste sfaturile politice ale domnisoarei de Kroualle, nct alianta ntre Franta si Anglia fu semnata si vasele engleze, ncarcate cu cteva mili

oane de aur francez, pornira o cum-plita campanie mpotriva flotelor ProvinciilorUnite. Carol al II-lea i fagaduise domnisoarei de Kroualle o mica rasplata pentru bunele ei sfaturi: o facu ducesa de Portsmouth. Colbert i fagaduise regelui nave, munitii si victorii. si tinu cuvntul, dupa cum se stie. n sfrsit, Aramis, pe ale carui fagaduieli se putea pune cel mai putin temei, i trim ise lui Colbert scrisoarea urmatoare, n legatura cu negocierile pe care se nsarcin ase sa le duca la Madrid: "Domnule Colbert, Am onoarea de a vi-l trimite pe cucernicul parinte de Oliva, general loctiitor a l Companiei lui Isus, succesorul meu provizoriu. Cucernicul parinte va va explic a, domnule Colbert, ca tin n mna mea toate afacerile ordinului cu privire la Frant a si Spania, dar ca nu vreau sa mai pastrez titlul de general, care ar arunca pr ea multe banuieli asupra mersului tratativelor cu care maiestatea sa catolica a binevoit sa nsarcineze. mi voi relua acest titlu la ordinul maiestatii sale, atunc i cnd lucrurile pe care le-am ntreprins, n n-telegere cu domnia voastra, pentru cea mai mare glorie a lui Dumnezeu si a bisericii lui, vor fi duse la bun sfrsit. Parintele de Oliva va va vorbi de asemenea, domnule, despre consimtamntul pe care -l da maiestatea sa catolica pentru semnarea tratatului care asigura neutralitat ea Spaniei, n cazul unui razboi ntre Franta si Provinciile-Unite. Acest consimtamnt va fi valabil chiar daca Anglia, n loc sa ia parte la actiune, se va margini sa ramna neutra. Ct despre Portugalia, despre care am vorbit mpreuna, eu si domnia voastra, va pot n credinta ca va contribui cu toate mijloacele sale spre a-l ajuta pe regele preac restin n razboiul sau. Va rog, domnule Colbert, sa binevoiti a-mi pastra prietenia dumneavoastra si sa credeti n adnca mea afectiune, asternnd ntregul meu respect la picioarele maiestatii sale preacrestine. Semnat: DUCE DE ALAMEDA" Aramis facuse, deci, mai mult dect fagaduise. Ramnea sa se vada n ce masura regele, domnul Colbert si domnul d'Artagnan si vor pastra angajamentele ei ntre ei. n primavara, dupa cum prezisese Colbert, armata de uscat porni n campanie. Ea prec eda, ntr-o ordine desavrsita, curtea lui Ludovic al XIV-lea, care, mergnd tantos pe cal, n mijlocul trasurilor ncarcate de doamne si curteni, si ducea la aceasta snger oasa serbare toata elita regatului sau. Ofiterii armatei n-avura, e drept, alta muzica dect bu-buiturile tunurilor din forturile olandeze; asta fu nsa destul pent ru multi dintre ei, care si gasira n acest razboi onorurile, avansarea, bogatia sa u moartea. Domnul d'Artagnan pornise la lupta comandnd un corp de douasprezece mii de oameni , calareti si pedestri, cu care primise ordinul sa cucereasca diferitele ntaritur i ce formeaza nodurile strategice ale acestei retele de forturi care se numeste Friza. Niciodata o armata nu fusese condusa cu mai multa dibacie ntr-o expeditie. Ofiter ii stiau ca seful lor, tot att de prevazator si de siret pe ct era de viteaz, nu v a jertfi un singur om, o singura palma de pamnt, daca nu va fi absoluta nevoie. E l recurse la vechile metode ale razboiului: sa traiasca din jafuri, sa-si tina s oldatii n cntece, iar pe dusman n jale. Capitanul muschetarilor regelui si punea toata fala n a arata ca-si cunostea meser ia. Nu s-au pomenit niciodata prilejuri mai bine alese, atacuri mai bine ndrumate , greseli ale asediatului mai bine folosite. Armata lui d'Artagnan cuceri douasp rezece forturi ntr-o singura luna. Era la al trei-sprezecelea, dar acesta rezista de cinci zile. D'Artagnan ataca meterezele, fara sa se bage de seama ca oamenii lui ar avea de gnd sa porneasca la asalt. Pionierii si oamenii de corvoada formau, n oastea acestui comandant, un corp plin de nsufletire, de curaj si de rvna, fiindca el i trata ca pe niste soldati, stia s a le acopere truda de glorie si nu-i lasa niciodata sa fie ucisi, dect daca nu ma i exista nici o scapare. De aceea, trebuia sa vezi nver-sunarea cu care erau rasc

olite mlastinoasele tinuturi ale Olandei. Turbariile si clisele acelea se topeau , dupa spusele soldatilor, ca untul n marile tigai ale gospodinelor din tinutul F riza. D'Artagnan i trimise un mesager regelui, spre a-i vesti ultimele izbnzi; aceasta s pori si mai mult bucuria maiestatii sale si dispozitia pe care o arata fata de d oamne. Victoriile lui d'Artagnan i dadeau atta maretie regelui, nct doamna de Montes pan nu-l mai numea dect Ludovic cel Nenvins, n felul acesta nsa, domnisoara de La Va llire, care nu-l numea pe rege dect Ludovic Biruitorul, pierdu mult din favoarea m aiestatii sale. De altfel, ea avea adesea ochii rosii, si, pentru un nenvins, nim ic nu e mai suparator dect o iubita care plnge, atunci cnd totul surde n preajma lui. Steaua domnisoarei de La Vallire apunea la orizont ntr-o ngramadire de nori si de lacrimi. n schimb, voiosia doamnei de Montespan crestea o data cu izbnzile regelui si-l punea la adapost de orice alta neplacere. Si numai lui d'Artagnan i datora regele toate acestea. Maiestatea sa voi sa-i recunoasca serviciile; i scrise lui Colbert: "Domnule Colbert, avem de ndeplinit o fagaduiala facuta domnului d'Artagnan, care si le tine pe ale sale. Vreau sa stii ca e timpul sa ne-o ndeplinim. Toate cele de cuviinta ti stau la dispozitie pentru timpul potrivit. LUDOVIC"

Drept urmare, Colbert, care-l oprise lnga el pe trimisul lui d'Artagnan, i nmna aces tui ofiter o scrisoare din partea lui, a lui Colbert, pentru d'Artagnan si un mi c sipet din lemn de abanos ncrustat cu aur, care nu era prea voluminos n aparenta, dar trebuia sa fie destul de greu, fara ndoiala, caci i se dadu mesagerului o ga rda de cinci oameni spre a-l ajuta sa-l duca. Acesti oameni ajunsera, n fata fort ului pe care-l asedia d'Artagnan, n zorii zilei si se prezentara la cortul genera lului. Li se raspunse ca domnul d'Artagnan, nfuriat de un atac pe care-l daduse n ajun guvernatorul ? un om tare viclean, care recucerise pozitiile, ucisese saize ci si sapte de oameni si ncepuse sa repare o spartura ? pornise n fruntea a zece c ompanii de grenadieri sa recstige terenul. Trimisul domnului Colbert avea ordin sa-l caute pe domnul d'Artagnan peste tot, la orice ora din zi sau din noapte. Porni deci spre santuri, urmat de escorta lu i, toti calari. l zarira pe domnul d'Artagnan n cmp deschis, cu palaria lui cu pang lici de aur, cu bastonul lung si cu mbracamintea ncarcata de zorzoane aurite. si mu sca mustata alba si nu mai prididea sa-si scuture, cu mna stnga, praful pe care-l aruncau asupra lui ghiulelele ce sfrtecau pamntul. De asemenea, n lupta asta crncena, care umplea vazduhul de suiere, se zareau ofite rii mnuind lopetile, soldatii carnd roabele, iar manunchiuri mari de craci, duse p e sus sau trte de cte zece pna la douazeci de oameni, naltndu-se n fata santului, ocro ind astfel naintarea si recucerind terenul prin sfortarea aceasta furioasa a gene ralului, care si mbarbata soldatii. n trei ceasuri, totul fu restabilit. D'Artagnan ncepu sa vorbeasca acum ceva mai b lnd. Se potoli de-a binelea n clipa cnd capitanul de pionieri veni sa-i spuna, cu p alaria n mna, ca se putea intra n santuri. Abia sfrsi de vorbit acest om, ca o ghiul ea i reteza un picior si el cazu n bratele lui d'Artagnan. Comandantul l ridica de jos pe soldat si, n liniste, cu tot felul de mngieri, l cobor n sant, n ovatiile nsuf ite ale companiilor. Din acest moment nu mai fu o nfocare, fu un delir: doua comp anii se furisara si se na-pustira asupra avanposturilor, zdrobindu-le dintr-un a tac. Cnd camarazii lor, tinuti cu mare greutate n fru de d'Artagnan, i vazura catara ti pe metereze, navalira si ei si numaidect un asalt furios ncercui bastionul, sin gurul care mai putea sa apere fortul. D'Artagnan vazu ca nici un alt mijloc nu-i mai ramasese pentru a-si stapni armata , dect s-o lase sa patrunda n fort; mpinse atunci toata lumea spre doua sparturi pe care asediatii se straduiau sa le repare; atacul fu crncen. Optsprezece companii erau ncaierate n lupta si d'Artagnan se opri, cu ce-i mai ramasese, la o jumatate bataie de tun, spre a sustine asaltul n valuri. Se auzeau strigatele olandezilor doborti lnga tunurile lor de grenadierii lui d'Artagnan; lupta se ntetea datorita n versunarii guvernatorului, care si apara palma cu palma pozitiile lui. D'Artagnan, pentru a sfrsi odata si a pune capat focului care nu mai nceta, trimis

e o noua coloana, care gauri ca un burghiu intrarile nca puternice si n curnd se za ri, pe creasta zidurilor, printre limbile de foc, goana nspaimntata a asediatilor pusi pe fuga de asediatori. Abia n acea clipa generalul, rasuflnd usurat, auzi, al aturi de el, un glas care-i spunea: - Domnule, va rog, din partea domnului Colbert. Rupse nvelisul unei scrisori care cuprindea aceste cuvinte: "Domnule d'Artagnan, regele m-a nsarcinat sa-ti fac cunoscut ca te-a numit maresa l al Frantei, ca rasplata pentru marile dumitale servicii si pentru cinstea pe c are o aduci armatei sale. Regele e ncntat, domnule, de cuceririle dumitale; ti ordona doar att: sa nchei asediu l pe care l-ai nceput, cu fericire pentru dumneata si cu izbnda pentru el." D'Artagnan era n picioare, cu obrajii nflacarati, cu ochii scnteietori. si ridica pr ivirea spre a vedea victoria trupelor sale deasupra zidurilor nvaluite n vlvatai ro sii si negre. - Am terminat ? i raspunse el mesagerului. Orasul va fi cucerit ntr-un sfert de ce as. Si citi mai departe scrisoarea: "Sipetul, domnule d'Artagnan, este un dar din partea mea. Nu te vei supara vaznd ca, n timp ce dumneavoastra, razboinicii, trageti spada spre a-l apara pe rege, e u rensufletesc artele pasnice pentru a va mpodobi cu rasplatiri vrednice de domnii le voastre. Ma nchin n fata prieteniei dumitale, domnule maresal si te rog sa crezi fara sovai ala ntr-a mea. COLBERT" D'Artagnan, beat de fericire, i facu semn mesagerului, care se apropie, cu sipetu l n brate. Dar n clipa cnd maresalul se pregatea sa-l priveasca mai ndeaproape, o de tunatura puternica se auzi pe metereze si-i atrase atentia n partea aceea a cetat ii. "E ciudat ? si zise d'Artagnan ? ca nu vad nca flamura regelui pe ziduri si nu se aude toba sunnd predarea." Arunca n lupta alte trei sute de oameni, odihniti, sub comanda unui ofiter plin d e zel si ordona sa se faca o noua spartura. Apoi, mai linistit, se rentoarse spre sipetul pe care i-l ntindea trimisul lui Colbert. Era bunul lui; l merita. D'Artagnan ridica bratul pentru a deschide sipetul, cnd o ghiulea, pornita dinspr e fort, prefacu n tandari ladita din minile ofiterului, l lovi pe d'Artagnan n mijlo cul pieptului si-l rasturna pe o movilita de pamnt, n timp ce bastonul mpodobit cu florile de crin, alunecnd printre marginile sparte ale cutiei, se rostogoli la va le si se opri sub mna neputincioasa a maresalului. D'Artagnan ncerca sa se ridice. Toti credeau ca fusese dobort fara sa fie ranit. D ar un tipat ngrozitor porni din grupul ofiterilor nspaimntati: maresalul era plin d e snge; paloarea mortii se asternea ncet pe chipul sau nobil. Sprijinit pe bratele care se ntindeau din toate partile sa-l ajute, si mai putu ntoarce o data ochii ca tre fortareata si zari drapelul alb fluturnd n vrful bastionului principal; urechil e lui, acum asurzite pentru freamatul vietii, deslusira ca prin vis rapaitul tob elor care vesteau izbnda. Atunci, strngnd cu mna-i teapana bastonul mpodobit cu flori de crin aurite, si cobor spre el ochii care nu mai aveau puterea sa priveasca cer ul si cazu rostind aceste cuvinte ciudate, ce li se parura soldatilor, nedumerit i, tot attea cuvinte cabalistice, dar cuvinte ce nsemnasera altadata att de mult pe lume si pe care nimeni acum, n afara de acest muribund, nu le mai ntelegea: - Athos, Porthos, la revedere. Aramis, adio pe veci! Din cei patru viteji barbati a caror viata am povestit-o aici, nu mai ramnea dect un singur trup. Cel de sus le luase la sine sufletele.

SFRSIT

* * * O formatare unitara facuta de BlankCd. Pentru a fi evidentiata de alte formatari , fiecare volum va purta pe lnga numele fisierului si mentiunea: [v. BlankCd]. n a ceeasi formatare unitara veti mai putea citi: Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Alexandre Dumas - Cavalerul Reginei [v. BlankCd] Dumas - Cei Patruzeci si Cinci vol.1 [v. BlankCd] Dumas - Cei Patruzeci si Cinci vol.2 [v. BlankCd] Dumas - Cei trei muschetari [v. BlankCd] Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.1 [v. BlankCd] Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.2 [v. BlankCd] Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.3 [v. BlankCd] Dumas - Dupa douazeci de ani [v. BlankCd] Dumas - Familia de'Medici [v. BlankCd] Dumas - Laleaua neagra [v. BlankCd] Dumas - Marchiza de Brinvilliers [v. BlankCd] Dumas - Masca de fier [v. BlankCd] Dumas - Mna de mort [v. BlankCd] Dumas - Otrava si pumnalul familiei Borgia [v. BlankCd] Dumas - Robin Hood [v. BlankCd] Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.1 [v. BlankCd] Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.2 [v. BlankCd] Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.3 [v. BlankCd] Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.4 [v. BlankCd] Dumas-fiul - Dama cu camelii [v. BlankCd]

n pregatire: Alexandre Dumas - Cele doua Diane [v. BlankCd] Nota: Daca ti-a placut formatarea si ti lipseste una sau mai multe carti formatat e unitar, le poti gasi (cu ctrl+click-stnga) aici. Atentie: Pentru a va deplasa mai usor prin e-book, plasati cursorul mouse-ului n Cuprins e-book pe un anumit capitol, apoi apasati tasta ctrl apoi click-stnga. Cuprins e-book Vicontele de Bragelonne vol. 4: Capitolul I Rivali politici - 1 Capitolul II Unde Porthos e convins, fara sa fi nteles ceva - 6 Capitolul III Societatea domnului Baisemeaux - 9 Capitolul IV Detinutul - 14 Capitolul V Cum Mouston se ngrasase fara stirea lui Porthos si necazurile ce rezultara din aceasta pentru vrednicul gentilom - 29 Capitolul VI Cine era jupnul Jean Percerin - 34 Capitolul VII Mostrele - 38 Capitolul VIII n care Molire s-a gndit poate pentru prima data la "Bu rghezul Gentilom" - 43 Capitolul IX Stupul, albinele si mierea - 47 Capitolul X nca un ospat la Bastilia - 53 Capitolul XI Generalul ordinului - 57 Capitolul XII Ispititorul - 62 -

Capitolul XIII Coroana si tiara - 66 Capitolul XIV Castelul de la Vaux-le-Vicomte - 71 Capitolul XV Vinul de Melun - 73 Capitolul XVI Nectar si ambrozie - 76 Capitolul XVII La un gascon, un gascon si jumatate - 78 Capitolul XVIII Colbert - 85 Capitolul XIX Gelozie - 88 Capitolul XX Lezmajestate - 92 Capitolul XXI O noapte la Bastilia - 97 Capitolul XXII Umbra domnului Fouquet - 100 Capitolul XXIII Dimineata - 108 Capitolul XXIV Prietenul Regelui - 112 Capitolul XXV Cum erau respectate consemnele la Bastilia - 122 Capitolul XXVI Recunostinta Regelui - 126 Capitolul XXVII Falsul Rege - 131 Capitolul XXVIII n care Porthos crede ca alearga dupa un ducat - 136 Capitolul XXIX Despartirea cea din urma - 139 Capitolul XXX Domnul de Beaufort - 142 Capitolul XXXI Pregatiri de plecare - 146 Capitolul XXXII Inventarul lui Planchet - 151 Capitolul XXXIII Inventarul domnului de Beaufort - 154 Capitolul XXXIV Tipsia de argint - 157 Capitolul XXXV ntemnitat si temniceri - 162 Capitolul XXXVI Fagaduielile - 167 Capitolul XXXVII ntre femei - 173 Capitolul XXXVIII Cina cea de taina - 178 Capitolul XXXIX n trasura domnului Colbert - 182 Capitolul XL Cele doua barci - 187 Capitolul XLI Sfaturi prietenesti - 191 Capitolul XLII Cum si juca Ludovic al XIV-lea micul sau rol - 194 Capitolul XLIII Calul alb si calul negru - 199 Capitolul XLIV Unde veverita cade si naprca zboara - 203 Capitolul XLV Belle-Isle-en-Mer - 208 Capitolul XLVI Explicatiile lui Aramis - 214 Capitolul XLVII Urmarea planurilor Regelui si a planurilor lui d'Artagn an - 220 Capitolul XLVIII Strabunii lui Porthos - 221 Capitolul XLIX Fiul lui Biscarrat - 224 Capitolul L Grota Locmaria - 227 Capitolul LI Grota - 231 Capitolul LII Un cnt homeric - 235 Capitolul LIII Moartea unui titan - 238 Capitolul LIV Epitaful lui Porthos - 242 Capitolul LV Rondul domnului de Gesvres - 245 Capitolul LVI Regele Ludovic al XIV-lea - 249 Capitolul LVII Prietenii domnului Fouquet - 253 Capitolul LVIII Testamentul lui Porthos - 257 Capitolul LIX Batrnetea lui Athos - 260 Capitolul LX Viziunea lui Athos - 263 Capitolul LXI ngerul mortii - 266 Capitolul LXII Relatare - 268 Capitolul LXIII Ultimul cnt al poemului - 271 Epilog - 275 Moartea domnului D'artagnan - 285 ?? ??

?? ?? Vicontele de Bragelonne vol. 4

Alexandre Dumas 2 - 289 Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol. 4 1