CÎMP ELECTROSTATIC

METODE NUMERICE
ELEMENT DE FRONTIERĂ
POTENŢIAL DE SIMPLU STRAT

Calculul cîmpului electric prin metode integrale de frontieră

CRISTIN PĂUL* – BUCUREŞTI

The electric fiel computing by boundary integral methods

The computing for the electrostatic field implies the choise of the Laplace (Poisson) equation solution with given
boundary conditions, Dirichled, Neuman or mixed type.
In the most of the cases, the problems that will be solved present geometrical configurations, that make impossible
their solving by analytical methods, so that the numerical methods become used, the most often for the engineer
applications. At the apparatus problems of high voltage, from the numerical methods, among the numerical methods
that are suitable for such configurations, those boundary integral are.
The boundary integral methods start from the reformulation of a partial derivates equation to an integral one and
are used frequently for the extended infinite fields, as the boundary condition from the infinite is implicated by using
Green function.
For the boundary element method and the based on the formulation of a simple layer potential, the case of a parallel
cylinders configuration electrodes spark gap in a synthetic tests station for the high voltage apparatus will be
presented.

Introducere analizat) se aplică in mod curent pentru

Calculul pentru cîmpul electrostatic implica
găsirea soluţiei ecuaţiei Laplace (Poisson) cu
condiţii de frontieră date de tip Dirichlet,
Neumann sau mixte:
V  0 (1)
În majoritatea cazurilor, problemele ce se
rezolvă prezintă configuraţii geometrice ce fac
practic imposibilă rezolvarea lor prin metode
analitice, astfel încât metodele numerice devin
cel mai des utilizate pentru aplicaţiile
inginereşti.Dacă ne referim la problemele de
aparataj de înaltă tensiune, atunci dintre
metodele numerice care se pretează cel mai
bine la astfel de configuraţii sunt cele integrale
de frontieră. De exemplu, metodele difereţiale
(care pleacă de la rezolvarea unei ecuaţii cu
derivate parţiale ce guvernează domeniul
____________________
* Ing. Păun, C. - asistent la Catedra de Măsuri şi
aparate electrice, . Facultatea de Electrotehnică,
Universitatea “Politehnica” Bucureşti
domenii închise; pot fi utilizate şi la domenii
infinit extinse, dar efortul de calcul este foarte
mare. Metodele integrale de frontieră pleacă de
la reformularea ecuaţiei cu derivate parţiale la
una integrală şi se utilizează in mod frecvent
pentru domenii infinit extinse pentru că,
condiţia de frontieră de la infinit este implicită
prin folosirea ecuaţiei Green [1]. Pe de altă
parte, domeniul infinit extins analizat trebuie sa
fie omogen, în caz contrar creşte considerabil
efortul de calcul, pentru ca matricea produsă de
algoritmul metodei este plină. Marele avantaj al
metodelor integrale, în afara faptului că se
aplică la domenii deschise, constă in aceea că
se reduce geometria problemei cu o unitate.
Astfel, problemele tridimensionale se reduc la
probleme bidimensionale, iar cele
bidimensionale la probleme unidimensionale.
Dintre metodele integrale de frontieră, amintim:
metoda sarcinii simulate prin distribuţii de
sarcini în formulări prin potenţial de simplu
strat şi metoda elementului de frontieră. Se
poate arăta ca aceste metode integrale de
frontieră se pot reduce pe baza metodei
momentelor, care de fapt derivă dintr-o tehnică
de reziduu ponderat. Pentru metoda elementului
de frontieră şi a celei bazate prin formulare de
potenţial de simplu strat, se va prezenta cazul
unui eclator cu electrozi în configuraţie cilindri
paraleli dintr-o staţie de încercări sintetice
pentru aparatajul de înaltă tensiune.
1. Metoda momentelor
Deducerea matematică a algoritmului
metodelor integrale de frontieră tip element de
frontieră şi cea bazată pe formulare de potenţial
de simplu strat se poate face pe baza metodei
momentelor (Harrington, [2]). Metodele
integrale de frontieră au la bază o ecuaţie de tip
Fredholm de primă sau a doua speţă.
Conform teoriei operatorilor, există
următoarea formulare a problemei de câmp pe
baza următoarei ecuaţii integrale:
K (f) = g, (2)
unde:
K este operatorul integral linia;
g - funcţia dată = excitaţia sau sursa;
f – funcţia necunoscută = cîmpul sau sau
răspunsul;
Funcţia necunoscuta se poate scrie sub
forma:
f= 
n
f
n n, (3)
unde:
 n - reprezintă necunoscutele problemei;
f n - funcţii de bază ale aproximării sau
funcţii caracteristice, sau funcţii triale;
Tinînd cont de liniaritatea operatorului K, se
obţine:
  K( f )  g .
n
n n (4)
Fie termenul de eroare reziduală: e, ca un
indicator al acurateţei aproximării funcţiei
necunoscute în funţie de funcţiile de bază,
definit ca :
e   n K ( fn )  g . (5)
n
Fie un set de funcţii liniar independente,
numite funcţii pondere sau funcţii test: w, cu rol
de a minimiza termenul de eroare pe spaţiul
său, respectiv calculăm produsul scalar <w, e>
pentru fiecare funcţie pondere din set:
wm , e   wm , K ( f n )  n  wm , g , (6)
n
Unde:
u , v   uvd . . (7)

Punînd condiţia ca membrul stîng din (6) sa
fie zero, cu semnificaţia fizică, anume că setul
de funcţii pondere w minimizează termenul de
eroare e, se obţine formula metodei
momentelor:
n
wm , K ( f n )  n  wm , K ( f n )  n  wm , g ,
(8)
adică, un sistem de ecuaţii algebrice liniare ce
se va rezolva printr-o metodă numerică
adecvată.
1.1. Metoda integrală de frontieră cu
formulare prin potenţial de simplu strat
O categorie de metode integrale de frontieră
sunt formulate pe baza reprezentării
potenţialului scalar V prin potenţial de simplu
strat sau de dublu strat generat prin distribuţii
continue de surse frontiera domeniului analizat.
Aceste potenţiale satisfac condiţiile de frontieră
prescrise pentru funcţia necunoscută.
Principalul dezavantaj îl constituie faptul că se
introduc densităţi de surse formale, care în
diverse regimuri ale cîmpului electromagnetic
nu au substrat fizic în rezolvarea unei probleme
de cîmp, care în esenţă face referiri la mărimi
fizice. În cazul cîmpului electrostatic cele doua
tipuri de potenţial au semnificaţii fizice: cel de
simplu strat se referă la distribuţii echivalente
de sarcini electrice repartizate pe frontiera
domeniului, iar cel de dublu strat la distribuţia
de dipoli electrici. Un alt dezavantaj, dar care în
problemele concrete de aparataj de înaltă
tensiune nu apare, este acela că metoda se poate
aplica doar la suprafeţe netede, fără muchii şi
colţuri (Liapunov).
Soluţia ecuaţiei Laplace (1) cu condiţii
Dirichlet date se obţine plecînd de la
exprimarea funcţiei necunoscute V în funcţie de
potenţialul de simplu strat:
V (r )   G (r , r `) ( r `) dr `,
(9)
 ţinînd cont de definiţia funcţiei caracteristice şi
unde:
G(r, r’) este funcţia Green, iar  G (r , r ') 
operatorul K;
r – raza vectoare a punctului în care se
calculează V;
r’ – raza vectoare a punctului în care se
află sursa;
 r ' necunoscuta problemei : sarcina
distribuită.
Dacă r’ aparţine frontierei  ,atunci rezultă
o ecuaţie Fredholm de primă speţă, pentru
determinarea necunoscutei  :
b
 K (r , r ') f (r ')dr '  g (r ).
a
(10)
Această ecuaţie are soluţie unică, iar pe
baza soluţiei ecuaţiei Fredholm se poate
determina potenţialul în orice punct din
domeniul analizat.
Pentru rezolvarea acestei ecuaţii integrale se
adoptă metoda colocaţiei cu funcţii de bază
constante pe porţiuni. Astfel, se partiţionează
frontiera domeniului analizat în elemente de
frontieră constante şi se alege cîte un punct de
colocaţie în interiorul fiecărui element de
frontieră (în centroidul acestuia). Ca set de
funcţii de bază se aleg funcţiile caracteristice
ale fiecărui element de frontieră:
{1, r '∈ Γ ;
η i ( r ') = (11)
{ 0, r '∉ Γ
necunoscutele problemei devin valorile: σ i
constante şi ataşate fiecărui element în
centroidrul acestuia, unde indicele i se referă la
cele n elemente de frontieră rezultante în urma
discretizării. Ca set de funcţii pondere alegem
funcţiile Dirac ataşate fiecărui element de
frontieră din discretizare, cu proprietatea de
filtrare:
∫ ri f δ i dΓi = f i , (12)
unde f i este valoarea funcţiei în punctual de
colocaţie i situate în centroidul elementului i
de proprietatea funcţiei Dirac şi punînd condiţia
ca termenul de eroare să fie zero, se va obţine
următorul sistem algebric de ecuaţii:
n
∑ σ ∫ G(r , r )dΓ
i −1
i j i i = Vj , (13)
Γi
unde j=1,n.
1.2. Metoda elementului de frontieră
Metoda elementului de frontieră (MEFr)
clasică este o metodă integrală de frontieră în
care atît valorile funcţiei V cît şi ale derivatei
după normala exterioară la frontiera domeniului
dVldn joacă rol de densităţi de surse în aflarea
lui V în domeniul analizat. MEFr presupune ca
soluţia aproximativă să satisfacă domeniul
analizat şi numai aproximativ condiţiile de
frontieră, le satisface identic în punctele de
coloraţie alese, pe frontiera domeniului
analizat, iar setul de funcţii pondere este identic
cu setul de funcţii de formă ce aproximează
necunoscuta problemei.
Faţă de metodele de domeniu tip diferenţe
finite şi element finit, MEFr prezintă
următoarele avantaje:
- se discretizează doar frontiera (scade cu o
unitate dimensiunea problemei);
- are o aplicabilitate directă la probelemele
de cîmp infinit extinse;
- sistemul de ecuaţii are o dimensiune mult
mai mică (matricea coeficienţilor este plină);
- datele de intrare sunt mult mai puţine;
- are o precizie ridicată cu un timp-
calculator redus;
- pentru o precizie dată se cere un număr
mai mic de variabile şi de integrale de evaluat;
- acurateţe numerică superioară;
 - memoria internă alocată este mult mai pentru cea tridimensională. Înlocuind pe w şi
mică; ţinînd cont de proprietatea de filtrare a funcţiei
- numarotarea nodurilor şi a elementelor se Dirac, se obţine:
face după dorinţa utilizatorului, fără a schimba ∂V (r ' )
− 2απV (r ) + ∫ w( r , r ' )dΓ( r ' ) =
dimensiunea matricei; ∂n
Γ
- nu necesită experienţă sau algoritmi (17)
∂w( r , r ' )
specifici în discretizare. = ∫ V ( R' ) dΓ(r ' ).
Ca dezavantaje s-ar putea enumera: Γ
∂n
- algoritmi puternici pentru rezolvarea Se observă că se obţine o expresie analoagă
sistemului de ecuaţii; cu formula lui Kirchhoff (caz particular al
- limitare în alegerea funcţiilor de formulei celor trei potenţiale, ce se obţine
aproximare la acelea care satisfac operatorul plecînd de la treia formulă Green pentru
integral în interiorul domeniului; cîmpuri de scalari). Dacă r se alege pe frontiera
-aplicarea dezavantajoasă în domenii domeniului, atunci se obţine ecuaţia care
neliniare şi neomogene; guvernează MEFr:
- determinarea necunoscutei pe întreg ∂w( r.r ' )
domeniul analizat creşte timpul de calculator. c (r )V (r ) + ∫ V (r ' ) dΓ(r ' ) =
Γ
∂n
Conform Brebbia [2] se poate arăta că, (18)
plecînd de la ecuaţia Laplace şi punînd ∂V (r ' )
=∫ w(r , r ' )dΓ(r ' ),
condiţiile pe frontieră, se obţine ecuaţia: Γ
∂n
 ∂V ∂V  ∂w unde c(r) este un coeficient care depinde de
∫Ω ∆VwdΩ = Γ∫  ∂n − ∂n wdΓ2 − Γ∫ (V − V ) ∂n dΓ1 , forma frontierei. Pentru ecuaţia Laplace funcţia
2 1
pondere w este funcţia Green:
(14) i) G (r,r’) = 1/2 π *ln(1/R) – în problema
unde notaţia “barat” se referă la valori bidimensională;
cunoscute ale funcţiei V sau dVldn pe frontiera ii) G (r,r’) = 1/4 π R – în problema
domeniului. Această ecuaţie are trei termeni de tridimensională.
eroare: primul corespunde funcţiei în interiorul Fie cazul elementelor de frontieră constante.
domeniului, al doilea-condiţiilor de frontieră de La nivelul fiecărui element de frontieră,
tip Neumann, iar al treilea-condiţiilor de tip
notat e, valorile funcţiei de potenţial V e şi ale
Dirichlet; deci, s-a aproximat funcţia în
interiorul domeniului cît şi condiţiile pe derivatei sale după normala exterioară d V e ldn
frontieră, exact ca în formularea inversă din se admit constante şi se asociază nodului
cadrul metodei momentelor (a reziduului median elemental. Se alege ca funcţie de bază
ponderat). funcţia caracteristică definită la formularea cu
Se integrează de doua ori relaţia de mai sus potenţial de simplu strat. În formulele integrale
şi se obţine: ale MEFr, de la care se porneşte pentru
∂V ∂V stabilirea sistemului de ecuaţii, factorii V e şi d
∫Ω ∆wVdΩ = −∫Γ ∂n wdΓ + ∫Γ v ∂n wdΓ. (15) V e ldn ies în faţa integralelor avînd valori
constante:
Se alege ca funcţie pondere w soluţia
fundamentală a ecuaţiei Laplace (specific
MEFr): αp ∂V e (r ' )
∂nΓ ∫Γ e
V p (r ) = G ( r , r ' )dΓ e −
2π
∆w(r , r ' ) = −2απδ (r , r ' ), (16) (19)
∂G (r , r ' ) e
unde r’ este vectorul de poziţie al punctului în − V (r ' ) ∫ e
e
dΓ .
Γ ∂nΓ
care se află sursa unitară, iar r este vectorul de
poziţie al punctului în care se calculează. α Ţinînd cont că frontiera a fost discretizată în
este 1 pentru problema bidimensională şi 2 n elemente de frontieră:
α p, j n
 ∂V e
V pj = ∑  ∫ G (r j , r e )dΓ e −
2π e =1  ∂nΓ
Γ e
V p (r ) = ∫ G (r , r ' )σ 1 (r ' ) dΓ1 + ∫ G (r , r ' )σ 2 (r ' ) dΓ2 ,
(20) Γ1 Γ2
∂G (r j , r e ) e 
−V ∫ e
e
dΓ , (22)
Γ ∂nΓ  unde funcţia G(r,r`) are expresia:
unde: 1
G (r , r ' ) = ln + ln(rM − r ' ), (23)
1 1 r − r'
G (r j , r e ) = ln , unde al doilea termen apare pentru ca V(r)-->0
2π (x j − xe )2 + ( y j − y e )2
pentru cazul cînd r-->M, astfel ar apărea o
(21) singularitate. M se alege la o distanţă suficient
cu j=1,n. Practic, variind pe j între 1 şi n, se de mare în raport cu dimensiunile geometrice
obţine un system de n ecuaţii algebrice liniare ale cilindrilor, pe axa Oy. Ţinînd cont de faptul
cu necunoscutele V sau dVldn, funcţie de că cei doi cilindri au aceleşi potenţiale în
condiţiile pe frontieră, ataşate nodului median modul, rezultă că şi necunoscutele problemei
al elementului j. (sarcinile distribuite pe suprafaţă) vor fie gale
în modul, deci se poate scrie că:
2. Rezultate şi concluzii cu referire la
cazul eclatorului cu electrozi cilindri paraleli V p (r ) =

Fie cazul unui eclator dintr-o staţie de = ∫ ln

[( x + x' ) 2
][
+ ( y − y ' ) 2 ( x + x' ) 2 + ( y + y ' ) 2 ]
σ (r ' ) dΓ,
încercări sintetice care are electrozii cilindri Γ [( x − x' )
2
][
+ ( y − y ' ) 2 ( x − x' ) 2 + ( y + y ' ) 2 ]
paraleli. (24)
unde notaţiile din formulă au corespondenţă în
y
figura 2.
S-a discretizat frontiera Γ în n = 20
elemente. Rezolvarea sistemului de ecuaţii s-a
v=-1 a a

01
v=-1
02
0
r2
r1
D
Fig. 1. Sistem de doi cilidri metalici, paraleli, de rază a,
aflaţi la potenţialele –V=-1 şi V=1, infinit lungi.
Problema de cîmp este una plan-paralelă, cu
simetrie faţă de axele Ox şi Oy; deci se poate
studia doar un sfert de domeniu. Fie
potenţialele celor doi cilindri egale cu 1, dar de
semne contrare.
În cazul rezolvării printr-o MEFr cu
formulare prin simplu strat, potenţialul în orice
punct din spaţiul dintre electrozi este dat de
superpoziţia potenţialelor datorate celor doi
cilindri:
x făcut prin metoda eliminării Gauss, obţinînd o
eroare maximă a soluţiei emax = 3.637978E-
12. soluţia obişnuită pentru cazul electrozilor
cilindri paraleli diferă de cea analitică cu o
eroare mai mică de 0.5% (potenţialul V = 0.9 pe
axa Ox se obţine pentru x=0.09167, faţă de
valoarea exactă x=0.0913918211). dacă se
variază numărul de elemente de frontieră, se
obţine că pentru n=40avem o precizie mai bună
de 1/1000 pentru calculul potenţialului în
punctual considerat, iar dacă n=10 elemente se
obţine o precizie de 2%, de unde avantajul
metodelor integrale faţă de cele de domeniu, în
sensul că avînd o discretizare nu prea fină se
obţin rezultate cu o precizie foarte bună. S-a
rezolvat o ecuaţie de tip Fredholm de speţa
întîi, care, de regulă, conduce la un sistem de
ecuaţii algebrice cu matricea coeficienţilor rău
condiţinată: în cazul de faţă factorul de
condiţionare obţinut este F=6.018904.
 Cîteva considerente referitoare la
calculul R
reprezentarea grafică: Calculul potenţialului în
imediata vecinătate a frontierei se realizează cu
sursa
erori. Din acest motiv, dacă se doreşte o
r
r1 Γ reprezentare corectă, trebuie să se aleagă o
a discretizare foarte fină a domeniului în care se
02
x va calcula potenţialul, ceea ce va duce la un
0
V=1 timp calculator prohibitiv.
D/2

Fig. 2. Referitor la simetria configuraţiei cilindri paraleli.

În cazul rezolvării prin MEFr se transformă
domeniul infinit în unul mărginit de o frontieră
situată la infinit (de exemplu, o sferă de rază R
infinită, cu centrul în orignea sistemului), iar
cealaltă frontiră este cea a cilindrilor în cauză.
Acest domeniu este un domeniu multiplu
conex, iar formularea este pentru domenii
simplu conexe. Prin practicarea a doua tăieturi
între cercul de la infinit şi fiecare cerc de
cilindru (într-un plan transversal prin cei doi
cilindri) se obţine un domeniu simplu conex. Fig. 3. Spectrul suprafeţelor echipotenţiale la
configuraţia cilindri paraleli.
Aceste tăieturi implică două aspecte numerice
nedorite: În problema aceasta se observă că numărul
- cele două drepte pentru fiecare dintre de elemente la discretizarea frontierei este mare
tăieturi sunt foarte apropiate una de alta, pantru că avem, de fapt, trei contururi, chiar
distanţa dintre ele tinzînd teoretic, la zero; dacă pe cel de la infinit s-ar considera un număr
- practice, ea se consideră de ordinal 1 redus de elemente. Se poate afirma că această
e-3; altfel, pentru valori mai mici se impune frintieră duce, datorită alegerii unui număr
lucrul în dublă precizie; însemnat de elemente, tot la un tipm calculator
- intersecţia dintre tăietură şi cerc duce la un mare care se amplifică odată cu calculul
punct de singularitate geometrică, în sensul că potenţialului în punctele alese de utilizator
se obţine un unghi drept. pentru reprezenatarea grafică. De exemplu,
Singularitatea geometrică se înlătură prin pentru punctual de coordinate corespunzător
excluderea punctului de intersecţie şi echipotenţialei V=0.9, se obţine:
considerarea a două, trei puncte în zona
respectivă, astfel încît cele două elemente se
Nr. elemente Valoare potenţial Eroare [%]
racordează prin alte trei sau patru elemente, iar
30 0.8153 9.41
frontiera redevine netedă.
60 0.8925 0.833
Valorile numerice pentru cîteva puncte din
90 0.8965 0.389
domeniu sunt foarte apropiate: pentru x
120 0.8973 0.298
=0.0913918211 şi y=0, rezultă V=0.9 în soluţia
analitică, respectiv V=0.89655 în soluţia
Se constată că o valoare acceptabilă pentru
numerică prin MEFr.
n numărul de elemente de frontieră este 90,
adică 30 pe fiecare contur. Referitor la alegerea valori de 10 ori mai mari ale acesteia, la un
razei R a frontierei de la infinit se ştie că pentru
număr de 90 de alemente se obţine o eroare mai
mică de 0.5[%].
Sistemul de ecuaţii a fost rezolvat tot cu o metodă
de eliminare Gauss, iar eroarea maximă obţinută
este de emax=2.1827871e-10 şi factorul de
condiţionare al matricei sistemului este F=2.642.
Pentru exemplificare s-a ales o problemă la
care se cunoaşte soluţia analitică. Comparaţia
rezultatelor obţinute numeric cu cele rezultate din
soluţia analitică arată clar că, alegînd un număr
relative mic de elemente de discretizare a
frontierei, se obţine o soluţie numerică foarte
bună, cu un timp calculator redus. În această
configuraţie de electrozi analizată, MEFr implică,
faţă de MIFr
formulare prin simplu strat, tratarea unor
singularităţi geometrice. În cazul problemelor
tridimensionale, care nu mai prezintă simetrii,
MEFr este cea mai utilizată. Exemplul analizat
mai sus are ca aplicaţie practica de aparataj de
înaltă tensiune, cazul eclatorului cu electrozii
cilindri paraleli.
Bibliografie
[1] Brebbia, C. A. – The Boundary element method for
engineers. Pentch Press, London, 1984.
[2] Harrington, R. – Field Complutation by Moment Method,
R. Krieger Publishing Company Malabar, Florida,1982.
[3] Mîndru, Gh., Rădulescu, M. – Analiza numerică a
cîmpului electromagnetic, Editura Dacia, Cluj-
Napoca,1986.
[4] Mocanu, C. – Teoria cîmpului electromagnetic, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.

METODA ELEMENULUI FINIT

MOTOARE CU MAGENŢI PERMANENŢI
DEPENDENŢA DE TEMPERATURĂ

Influenţa temperaturii asupra distribuţiei cîmpului magnetic în

motoarele electrice cu magneţi permanenţi

NICOLAE DAN, OVIDIU CRAIU* - BUCUREŞTI

Field distribution in parmanent magnet motors taking into account termperature dependence

In this paper an algorithm based on finite element method FEM, which takes into account the effect of magnetic
saturation in the magnetic iron is used the obtain a delailed knowledges of the electromagnetic filed distribution for
rareearth permanent magnet motors. The characteristics of the permanent magnet, and finally of motors are
functions of temperature and thus using the same mesh discretisation, as in electromagnetic field calculus,
temperature distribution in the motor is computed ehit FEM. Taking into account temperature dependence of the
permanent magnet characteristics the electromagnetic fields distribution in motor are calculated.

Introducere şi cîmpul coercitiv H c , prezină variaţii

reversibile cu temperatura. În aria
Calculul cîmpului magnetic şi al schimbărilor reversibile ale acestor mărimi,
performanţelor motoarelor electrice echipate cu variaţiile sunt paroximativ liniare şi se pot
magneţi permanenţi necesită considerarea utiliza coeficienţii de variaţie cu temperatura
efectului temperaturii, datorită variaţiei care sunt cunoscuţi pentru materialele
caracteristicilor magnetului permanent cu magnetice ca date de catalog.
temperatura. În gama temperaturilor admise d În lucrarea de faţă, utilizînd metoda
clasele termice de izolaţie, inducţia remanentă Br elementului finit, MEF, se calculează
distribuţia temperaturii în motor la funcţionarea în
sarcină, iar apoi, luînd în considerare efectul
creşterii temperaturii, este determinată distribuţia
cîmpului magnetic în motor şi inducţia în întrefier.
Calculul cîmpului magnetic se face, de asemenea,
cu MEF, luînd în considerare neliniaritatea
materialului feromagnetic, folosind tehnica
iterativă Newton-Raphson. Calculul cîmpului
magnetic şi al cîmpului termic se face cu aceeaşi
reţea de discretizare a domeniului de calcul –
studii comparative arată ca utilizarea unei reţele
de discretizare mai detaliată, pentru calculul
termic, care să ţină cont şi de izolaţia crestăturii,
duce practic la aceleaşi rezultate [1]. Sunt
prezentate comparativ rezultatele, în cazurile în
care efectul temperaturii este sau nu este
considerat.
1. Algoritmul metodei
După construirea reţelei de discretizare şi
impunerea condiţiilor pe frontiere, avînd
cunoscute sursele termice – pierderi în fier şi
pierderi Joule în înfăşurări – se face calculul
distribuţiei temperaturii în motor. Problema
termică se studiază bidimensional (simetrie
plan-paralelă), considerînd deci o distribuţie
uniformă a temperaturii pe direcţia z. ecuaţia
diferenţială ce guvernează regimul termic
bidimensional, în regim staţionar este dată de:
….