Sunteți pe pagina 1din 4

LUMINĂ, cuvânt DACIC, nu ROMAN.

Minciuni grosolane în linvistica românească.


Ce poate fi mai important decât lumina?
Să fi ratat dacii să înveţe corect de la romani, până şi cuvântul
lumină?
http://en.wiktionary.org/wiki/lux
De ce?
Erau ei oligofreni, adică proşti ca noaptea?
Dacă ei erau proşti, au fost romanii aşa de „deştepţi” de au avut
nevoie de
atâtea războaie ca să cucerească abia o parte mică din Dacia
prostovanilor?
Cum putem să-i facem proşti pe daci, când, la vremea aceea, nimeni nu
avea fier
Inoxidabil, ca cel din cuiele dacilor de la Racoş, din Munţii
Perşanilor
ori din lingourile de câte 40 de Kg, de la Sona, descoperite de Andrei
Vartic
şi expertizate la Moscova , pentru a constata o vechime de peste 2000
de ani
şi o tehnică ieşită din comun asemanătoare cu cea de la Coloana de
fier
din India, la Delhi ori un disc din Mongolia, fiefuri ale neamurilor
lor
masa-gete, Cf. datelor inginerului Vasile Bilasco, din Baia Mare, pe
www.geotices.com/dacgerula
Lumină, "probabil etimon latin, din LUME", după dex online.
Nu vi se pare că se manevrează cu nonşalanţă, la etimoanele latine,
cu acest PROBABIL, dar se afirmă cu certitudine descendenţa noastră
din veteranii romani şi romanizarea tuturor dacilor?
LUME , grup de oameni, mulţime, ambianţă umană, etimon roman, -LUMEN
=
viaţă laică;lumină.
L* din LU-ME este un morfem stem românesc ce are un corespondent,
pronumele personal LU'(lui).
Persoană şi om sunt sinonime.
Morfemul stem LU = OM, în diverse ipostaze = LU-ptă-tor, LU-cră-tor.
Cuvântul LU, cu înţelesul de om EXISTĂ ÎN SUMERIANĂ
(Cf. Daniel Constantin, Civilizaţia sumeriană, Ed. Sport-Tur., Buc.,
1983).
Morfemul stem românesc, LU conduce la cuvântul LU-ME, alături de
pronumele posesiv -ME, realizând metafora LUME = "OAMENII MEI",
„cei din jurul meu”.
Acelaşi morfem stem românesc LU , L*, produce cuvintele LAI-TE = LUME,
în germană, LIU-DI = LUME, în rusă, LO-TRU = LA-DRO în italiană,
precum şi LA-TIN, LE-TON, LI-TUAN, care conţin un alt morfem stem
românesc T*N, adică TIN-a, ce compune şi numele grecesc al pământului,
CH-TON scris cu un h mut, chthon.
Ultimele trei cuvinte, compun, în româneşte,
metaforele LA-TIN = "OMUL TINEI"= GET be GET băş-TIN-aşul =GE-TU="TU
EŞTI GEOS (TINA)".
LUMÍNĂ, lumini, s.f. I. 1. Radiaţie sau complex de radiaţii
electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără)
sau luminescente şi care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei
radiaţii. ♦ Fig. Strălucire; înseninare. 2. Izvor, sursă de lumină (I
1).
3. Stăvilarul morii. [Pl. şi: (înv.) lumine] –Probabil din lume
(înv.) „lumină”.
http://en.wiktionary.org/wiki/lumin%C4%83
În dex online se afirmă, deci, că s-ar trage PROBABIL din latinescul
LUUMEN.
http://en.wiktionary.org/wiki/lumen#Latin
LUUMEN are înţelesul de lumină, doar în limbajul poetic
al Romei, nu în cel rustic „roman”, al românilor.
De reţinut că în româna colocvială, rustică, nu există niciun singur
cuvânt latin specific civilizaţiei romane, necum unul specific doar
unui limbaj poetic.
Descendentele contemporane
ale cuvântului LUUMEN sunt doar LLUM, în catalană, LUME, în galiciană
şi LUMBRE, în spaniolă.
http://en.wiktionary.org/wiki/lumin%C4%83
LUMINĂ se afirmă că s-ar trage PROBABIL din latinescul
LUUMEN.
Varianta originii autohtone, daco-getice, se exclude, da capo, deşi
daco-geţii sunt români strămoşi (sintagmă echivalentă cu cea de „
daco-geţii sunt strămoşi ai românilor”, precum „dorienii sunt greci
strămoşi ai grecilor contemporani” şi dorienii sunt strămoşi ai
grecilor ).
O cercetare atentă a lexicului românesc poate duce la concluzia
surprinzătoare că româna are o
prevalentă componentă aglutinantă.
AGLUTINAREA se exercită pe morfeme stem specifice românilor.
Pe acest temei se poate susţine că LUMINĂ este
compus din următoarele morfeme stem:
LU, MIN şi Ă.
Ă, are sensul de E=este, deci este LU-MIN-a.
LU-, este morfemul stem L*= lumină = LI-căr, LI-cur-ici, LU-cios, a LU-
ci;
LU-k, în hittită; LU-x, în limba romanilor, etc.
În biserica romană se spune fiat lux, nu fiat lumen, deci nici dacii
creştinaţi n-au auzit de
cuvântul roman luumen.
LICĂRÍ, pers. 3 licărește, vb. IV. Intranz. 1. A răspândi o lumină
slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri ușoare și intermitente. 2.
A sclipi, a luci . – Et. nec.
LICURÍCI, licurici, s.m. Insectă ce emite lumină fosforescentă . –
Licuri + suf. -ici.
LUCÍ, lucesc, 1. A lumina. 2. A sclipi din cauza luminii; a scânteia.
♦ (Despre ochi) A avea o strălucire deosebită, exprimând o emoție, o
dorință etc. 3. Fig. (Despre idei, sentimente) A apărea în mod brusc
sau pentru scurt timp. ♦ A se remarca prin calități deosebite. – Lat.
*lucire (= lucere).
http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=lu...
http://en.wiktionary.org/wiki/luce#Etymology
Nici Lucire, nici Lucere, nu au existat în vocabularul “veteranilor
romani din Dacia”.
LUCIÓS, -OÁSĂ, lucioși, -oase, adj. 1. (Despre obiecte) Care lucește;
strălucitor, sclipitor, lucitor, luciu. 2. (Despre surse de lumină)
Care răspândește lumină; care strălucește, lucitor. ♦ (Despre ochi) Cu
reflexe strălucitoare; lucitor. – Luciu + suf. -os
-MIN-, este morfemul nostru stem cu sensul "mascat" de
"lumină, în diverse stări”.
Morfemul M*N se lasă developat, ca atare, în cuvinte româneşti şi
străine.
Sensul de lumină devine evident, implicit, in cuvintele DI-MIN-E-AŢĂ
şi LU-MÂN-ARE.
Aglutinarea în DIMINEAŢĂ; CONSTĂ în sumarea înţelesurilor morfemelor
stem DI-, -MIN-, -E-, -AŢĂ.
DI- este un rest din morfemul stem prezent în sanscrita iraniană
DAAN= (TĂN-tă-lău, nă-TÂN-g),
a şti, a vedea sau din DID, a DI-bui, cu acelaşi
înţeles.
Morfemul stem M*N = lumină, sub diverse forme = di-MIN-eaţă, MÂIN-e;
MUN =LUNA, în gernmană.
Acelaşi sens mascat de "lumină" îl găsim în
MÂI-NE, MIN-Ă(subteran) şi MIN-TE.
Nu există MÂINE fără lumină şi nici MINĂ fără lumină.
Dimineaţă, după dex online, etimonul ar fi DE MÂINE < lat.*MANITIA,
cf.deseară.*Manitia, nu a existat şi nu există.
http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=ma...
Mâine = ZIUA care urmează, etimon latin MANE= VIITOR apropiat.
Mină, exploatare a subteranului, etimon francez, subteran ce nu poate
fi exploatat fără (-MIN-a din) LU-MIN-Ă.
Mintea (etimon latin, -MENS), la români, se luminează sau se
întunecă.
Prin aglutinarea morfemelor stem (cu înţeles), di-min-e-aţă, devine o
metaforă:
"ceva ce E legat aţă de lumina pe care o dibui" de dimineaţă.
Lumânare (etimon latin, -LUMINARIA= o plantă) este o slovă formată
din
morfemele LU-MÂN-are şi formează metafora "ceva care ARE LUMINĂ”.
A nu se crede că orice morfem (bucată de cuvânt LU, L*, în sensul unei
despărţiri
arbitrare a unui lexem) înseamnă neapărat LUMINĂ sau OM.
LUNECÓS, -OÁSĂ,1. Pe care se lunecă ușor; 2. Fig. (Rar) Nestatornic.
– Luneca + suf. -os.
LUNECÁ,1. A-și pierde echilibrul pe o suprafaţă lucioasă;2. A se
deplasa cu ușurință. 3.Fig. A se înșela; a greși. – Lat. lubricare.
LIPICIÓS, -OÁSĂ, 1. Care se prinde ușor de ceva sau de cineva; cleios.
Atrăgător, seducător. – Lipi + suf. -icios.
LIPÍ, 1. A uni, a îmbina, obiecte cu ajutorul unei materii cleioase ♦
Fig.A se fixa, a se pironi.A adera. – Din sl. Lĕpiti = a întinde
lutul pe un perete.
Orice L-IPI-ci este iniţial APO-s, motiv pentr care –IPI- este o formă
a radicaluli stem *P*= APĂ;modelul este V-APO-ri, Z-ĂPA-da, L-IPI-ci.
La prima vedere cele două cuvinte, LU-NE-COS şi L-IPI-CIOS par total
diferite şi unul are etimon latin, iar celălalt are etimon slav, dar
este evident că dacă te-ai lipit nu luneci, eşti aderent.
Morfemul stem C*S = aderenţă = CUS-ut, l-ipi-CIOS şi reversul lu-NE-
COS, adică NU cus-ut, nu aderent, poate fi ceva LU-necos.
În acest caz, morfemul LU, ţine de morfemul stem L* = apă, sub diverse
forme = LA-cul, LĂ-tu-ri-LE. Pe LU (apă), LU-NE-CĂ LU-n-trea.Când
îngheaţă LU, CI-NE-va poate să LU-ne-CE dintre NOI, când N* = persoană
(nu negaţie) =NEA (cutărică) sau NOI.Luntrea NE TRE-CE pe noi peste
LU, C* = persoană = CI-ne, CO-pil, CU-COA-NĂ, da-CII, tur-CII, gre-
CII, CĂ-lu-găr-ii.
LuBRIcare înseamnă ungere, în româneşte, nu Lu-NE-care.Ceva uns este
LuNECOS, nu LUBRICOS, până una alta.Pe de altă parte Lu-CIOS este ceva
de care “aderă” şi LU-mina şi LU-necatul (restul din cele două cuvinte
fiind doar LU-, inclus şi în LU-cios, corelat semantic cu ambele
fenomene).
“Jonglerii” cu morfeme stem se pot face numai în limbi primare, precum
sanscrita şi mult mai puţin în limbile sintetice, precum greaca şi
latina, ce păstrează doar rudimente din acest sistem aglutinant, spre
deosebire de română, unde el este la el acasă, un adevărat tipar al
lexicului românesc.