Dementa senila

Pana la sfarsitul secolului al XIX- lea, dementa era un concept clinic mult
mai larg. Aceasta includea boli mentale si orice tip de incapacitate psihosociala,
inclusiv cele reversibile. La acel moment dementa se referea pur si simplu la
oricine pierdea capacitatea de a rationa, si a fost egalata cu psihoza bolilor
mentale, boli organice cum ar fi sifilisul care distruge creierul, si cu dementa
asociata varstei inaintate.Dementa a fost mentionata inca din antichitate, in texte
medicale. Unul dintre ele mai vechi a fost scris in secolul VII i.c. de filozoful
si matematicianul Pitagora, ce a impartit durata de viata umana in sase
faze distincte:
0-6 ani- copilarie
7-21 ani- adolescenta
22-49 ani- tinerete
50-62 ani- varsta mijlocie
63-79 ani- batranete
>80 ani- varsta inaintata
Ultimele doua faze au fost descrise ca si senium, o perioada de
decadere mentala si fizica, iar ultima faza a fost ca si scena existentei muritoare
se inchide dupa o mare perioada de timp si care din fericire, putini oameni ajung
la aceasta etapa, unde mintea se reduce la imbecilitatea din prima faza, a
copilariei.
In anul 550 i.c., poetul atenian Solon sustine ca vointa unui o mar putea fi
invalidate daca acesta prezinta lipsa judecatii datorita varstei inaintate. Textele
medicale chineze au facut aluzii la aceasta boala, iar caracterele pentru
dementa se traduc ca si batran nebun.
Aristotel si Platon, au vorbit si ei despre decaderea mentala a varstei
inaintate, dar ca si un proces inevitabil care afecteaza toate persoanele in varsta
si pentru care nu poti face nimic pentru a o preveni. Acestia au mai sustinut ca
persoanele in varsta erau nepotrivite pentru orice pozitie de raspundere,
deoarece: Nu mai au multa judecata in gandire ca in tinerete, acele caracteristici
precum imaginatia, puterea de gandire si memoria.
In comparatie, omul de stat Cicero a avut o opinie mult mai in concordanta
cu medicina moderna de astazi. Acesta sustinea ca pierderea functiei mentale nu
a fost inevitabila la batranete si ii afecta doar pe batranii slabi de vointa. El a
vorbit despre cum cei ce au ramas mental activ si dornici sa invete lucruri noi ar
putea evita dementa. Cu toate acestea, opiniile lui Cicero privind imbatranirea,
au fost in mare parte ignorate in lumea dominate de scrierile medicale ale lui
Aristotel. Ulterior, in timpul Imperiului Roman, alti medici precum Galen si Celsus
au repetat convingerile lui Aristotel in timp ce mai adaugau cateva noi contributii
la cunostintele medicale ale vremii.
Medicii bizantini au scris uneori despre dementa si s-au inregistrat cel
putin 7 imparati a caror durata de viata a depasit varsta de 70 de ani, au afisat
semen de decline cognitive. In Constantinopol, existau spitale speciale pentru a-I
gazdui pe cei diagnosticati cu dementa, dar spitalizarea nu se aplica si in cazul

imparatilor, care erau mai presus de lege si ale caror conditii de sanatate nu se
puteau face publice.
Poeti, dramaturgi si alti scriitori au facut aluzii frecvente la pierderea
functiei mentale la batranete. Shakespeare in special mentioneaza in unele din
piesele sale cum ar fi Hamlet si Regele Lear.
Dementa la varstnici a mai fost numita si dementa senila sau senilitate, si
a fost privita ca un lucru normal si oarecum inevitabil al inaintarii in varsta, mai
degraba decat ca fiind cauzata de anumite boli. In acelasi timp, in 1907, un tip de
dementa cu debut precoce, numit boala Alzheimer, era descoperit. Acest lucru a
fost asociat cu modificari microscopice la nicelul creierului, dar a fost vazuta ca o
boala rara a varstei mijlocii deoarece primul pacient ce a fost diagnosticat cu
boala Alzheimer a fost o femeie in varsta de 50 de ani.
In timpul secolului al XIX-lea, medicii in general au ajuns sa creada ca
dementa la varstnici este rezultatul aterocslerozei cerebrale, desii opiniile
fluctuau intre idea ce spunea ca s-ar datora blocarii arterelor majore ce iriga
creierul sau mici infarcturi ale vaselor de sangele ale cortexului cerebral. Acest
punct de vedere a ramas oficial in medicina pana in prima jumatate a secolului
XX, dar din anul 1960 a fost din ce in ce mai contestata pe masura ce legaturile
dintre bolile neurodegenerative si declinul cognitiv asociat cu varsta au fost
stabilite. Prin anii 1970, comunitatea medicala a sustinut ca dementa vasculara a
fost mai rara decat se credea anterior si ca boala Alzheimer a provocat marea
mojoritate a deficientelor mentale la batranete. Mai recent totusi, se crede ca
dementa este adesea un amestec intre ambele conditii.
Spre deosebire de alte boli asociate cu inaintarea in varsta, dementele au
fost comparative rare inaintea secolului XX, datorita faptului ca acestea sunt mai
frecvente la persoanele de peste 80 de ani, iar astfel de durate de viata erau mai
putin frecvente in vremurile preindustriale. In schimb, dementa sifilitica a fost larg
raspandita in tarile dezvoltate pana cand a fost eradicata prin administrarea de
penicilina dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial.
In 1976, neurologul Robert Katzmann a insinuat o legatura intre dementa
senila si boala Alzheimer. Katzmann a sugerat ca o mare parte din dementele
senila apar (prin definite), dupa varsta de 65 de ani, este identic patologic cu
boala Alzheimer, ce apare inaintea varstei de 65 de ani si de aceea nu ar trebui
sa fie tratate in mod diferit. El a mai mentionat ca faptul ca dementa senila nu a
fost considerate o boala, ci mai mult o parte a procesului de imbatranire,se
tineau milioane de pacienti in varsta, ce se confruntau cu ceea ce altfel a fost
identic cu boala Alzheimer, departe de a fi diagnosticati. Katzmann a sugerat
astfel ca boala Alzheimer, daca se produce dupa varsta de 65 de ani, este de
fapt un lucru obisnuit si nu rar, si ca boala Alzheimer este a IV-a sau a V-a cauza
principala de deces, desi rareori a fost specificata pe certificatele de deces din
1976. Cu aceasta sugestie s-a afirmat ca dementa nu este niciodata normala si
este intotdeauna rezultatul unui proces de boala.
Dezbaterea ce a urmat a dus pentru un timp la diagnosticul bolii propus de
dementa senila de tip Alzheimer (SDAT) la persoanele cu varsta de peste 65 de
ani, cu boala Alzheimer, diagnosticat la persoanele mai tinere de 65 de ani care
au aceasi patologie. In cele din urma, cu toate acestea, s-a convenit ca limita de

varsta este artificiala, si ca boala Alzheimer a fost termenul adecvat pentru

persoanele cu simptome patologice ale creierului specifice in aceasta boala,
indiferent de varsta persoanei diagnosticate.
In secolul 21, un numar de alte tipuri de dementa s-au diferentiat de boala
Alzheimer si dementele vasculare(acestea doua fiind cele mai frecvente tipuri).
Aceasta diferentiere este pe baza examinarii tesuturilor cerebrale, a
simptomatologiei si prin diferite tipuri de teste de imagistica medicala (precum
SPECT si PETscans) ale creierului.