Whiplash

(recenzie)

Whiplash este o poveste simpla despre un muzician tanar, obsedat sa devina cel mai bun
baterist al generatiei sale si despre scandaloasa relatie student-profesor pe care o dezvolta cu
indrumatorul sau. Nu, nu va ganditi la nici o conotatie sexuala, nu este nimic de acest fel, este
vorba de insulte, abuzuri si pedepse corporale, totul petrecandu-se in numele artei si al
sacrificiilor cerute de atingerea excelentei. Whiplash este titlul melodiei scrise n 1972 de ctre
Hank Levy, un saxofonist, aranjor i compozitor american.
Whiplash filmul este imbinarea spectaculoasa, uimitoare a tuturor celor pomenite anterior intro drama muzicala, sangeroasa, intensa si uneori brutal, dar seducatoare. Filmul construit initial
ca un scurt metraj a fost prezentat, laudat si laureat la festivalul de film Sundance in 2013,
tanarul regizor si scenarist Damien Chazelle atragand, prin originalitate si simplitate, finantare
pentru a-si desavarsi creatia.
Scenariul este simplu, fara prea multe surprize, predictibil in mai toate aspectele sale. Miles
Teller il interpreteaza pe Andrew Neiman, un muzician de doar 19 ani, pasionat de percutie, care
urmeaza cursurile prestigiosului (fictiv) Conservator Shaffer din Manhattan. Viata sa se schimba
insa dupa intalnirea cu dirijorul Terence Fletcher (J.K. Simmons), cel mai temut profesor al
scolii, conducatorul unei trupe de jazz in care eroul principal aspira sa se manifeste. Terorizat si
provocat fara mila in fiecare secunda a existentei sale ca baterist in noul ansamblu, Andrew
primeste zilnic cea mai dura si mai sadica lectie despre succes, despre perfectiune, despre
indrazneala si educarea vointei.

Fletcher este un zbir de o duritate imposibil de anticipat la prima vedere. Trecut de 50 de ani,
sobru, vesnic imbracat in negru, cu o voce subtila, duioasa, domoala, persuasiva , profesorul isi
dezvaluie intr-o clipa duritatea, cruzimea, sadismul si ironia acida in momentul in care in
interpretare intervin erori. Pentru Fletcher simpatia si incurajarea optimista nu exista, el este in
cautarea studentului perfect, talentat, pe care, fortandu-i limitele, il aduce mai aproape de
realizarile monstrilor sacri ai jazzului, Buddy Rich sau Charlie Parker.
Cand vointa elevului intalneste determinarea profesorului scanteile sar in conversatie la fel cum
transpiratia si sangele se imprastie pe baterie, iar muzica, ritmul, repetarea infinita a aceleiasi
masuri, a aceleiasi partituri nu face decat sa nuanteze, sa accentueze zbaterile si ferocitatea
duelului.
Muzica este al treilea personaj principal al acestui film, jazzul pe care il percepi mai intai doar ca
un ambient, mai apoi ca pe un mijloc, pentru ca in final sa fie telul suprem, descatusarea, mediul
cel mai empatic de redare si transmitere a inclestarii intre elev si profesor. Daca nu esti fan al
genului, aproape nu realizezi impactul pe care il provoaca coloana sonora, asta pana nu te trezesti
fara voie fredonand acordurile bine intiparite in memorie sau batand ritmuri pe care nici nu stiai
ca le cunosti.
Miles Teller, interpretul lui Andrew Neiman, este un tanar actor despre care cu siguranta vom
mai auzi. Rolul i se potriveste ca o manusa si nu poti sa nu remarci stralucirea si forta pe care o
transmite asezat la baterie, incercand sa demonstreze ca poate deveni urmatorul Buddy Rich.
Fulgerul, uraganul devastator, il reprezinta insa J.K Simmons si al sau Terence Fletcher de
neuitat. Zambind cald, incurajator, mitraliind injuraturi in secunda urmatoare, tipand,
amenintand, pentru ca din nou tonul sa scada si replici suave dar pline de sarcasm sa se abata
asupra studentilor, Simmons este desavarsit in naturaletea cu care trece de la o stare la alta, in
versatilitatea cu care reuseste sa fie inspaimantator, imprevizibil, acid si incurajator in acelasi
timp. Fiecare gest, fiecare injuratura sau justificare aduce cu ea veridicitate, incredere, credinta
ca este cea mai buna abordare pentru obtinerea perfectiunii. Nominalizarea la Oscar este meritata
si indreptatita si, desi concurenta este acerba si contracandidatii la fel de talentati, castigarea
statuetei n-ar fi o eroare.

Dintre personajele secundare, Paul Reiser da viata tatalui lui Andrew, un scriitor ratat, esuat intro cariera de profesor de liceu, dedicat, protector si sprijin neconditionat pentru ambitiile fiului
sau. Visele sale neimplinite sunt cele care accentueaza determinarea si spiritul de sacrifiu ale lui
Andrew determinandu-l sa forteze limitele nebuniei pentru a iesi invingator.
O aparitie scurta si lipsita de consistenta are si Melissa Benoist in rolul Nicole, cea care ii
starneste oarecare pasiune romantica micului tobosar. Ambitia dincolo de limite il determina insa
pe Andrew sa indeparteze din viata sa pe toti cei care stau in calea visului sau, astfel incat Nicole
dispare destul de repede din viata eroului si de pe ecran, fara a i se simti lipsa.
Actiunea se desfasoara in principal intr-o singura camera, plina de muzicieni cu prim plan pe
Andrew si baterie, pe transpiratia si sangele ce joaca pe talere. Scenele sunt insa atat de
impresionante visual si sonor incat nu se simte lipsa diversitatii. Armonia dintre muzica si efort,
dintre disperare si efuziune face din Whiplash o bucurie de a-l privi si a fi savurat de catre unii
spectatori.