Ultima scrisoare

O foaie alba in fata. Un pix in stanga. Lumina de afara curge rauri printre jaluzele si umple camera de
culoare. Cu pixul intr-o mana si cu sufletul in cealalta, incep sa scriu. Cuvinte fara de rost se astern rand
pe rand pana ce umplu foaia.

Mototolesc hartia si o arunc. Scot alta si vreau sa-i scriu. Ei. Cea care cand a plecat a luat si inima mea cu
ea. De ce ?

Momentul cel dureros ce tot am incercat sa-l aman a sosit. Am promis. Trebuie sa-i scriu. Insa mintea
mea nu este la locul ei.

Ma ridic de la masa si ma uit pe fereastra. Si acum vad locul unde ne-am cunoscut, unde ne-am
imprietenit, unde ne-am iubit, unde ne-am certat, unde ne-am sarutat. Locul unde, pentru prima oara in
viata mea, am simtit ce gust are dragostea. Si acum imi amintesc. Piersica.

De atunci insa mult timp a trecut si ea s-a schimbat. Nu mai e aceeasi persoana. A plecat. In ultima zi a
venit la usa mea si de abia atunci mi-a spus. Singurul lucru care mi l-a spus a fost un “Ramas bun!”. Apoi
un sarut scurt. Si apoi a plecat.

Ma asez din nou la masa si incep sa-I scriu. Sufletul il deschid si il las sa povesteasca el ce-a mai facut. In
scurt timp foaia se umple si ajung la fraza de incheiere: “Piersica ta sper ca se va intoarce la pomul sau
vreodata. Cu dragoste, Al tau Razvan.”

In sfarsit am terminat. Trebuie sa i-o trimit. Macar atat sa mai fac. Sa trimit aceasta scrisoare. O ultima
scrisoare.