In For Ma Tic A 1

Lector univ. ing. dr.
Andrei Găitănaru
Calculatorul – mediu şi canal de comunicare
Lector univ. ing. dr. Andrei GĂITĂNARU
Calculatorul – mediu şi canal de comunicare
comunicare.ro
Bucureşti 2008
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin editurii
c o mu ni ca re . ro
SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“

Strada Povernei 6–8, Bucureşti
Tel./fax: (01) 313 5895
E-mail: editura@comunicare.ro
www.comunicare.ro
www.editura.comunicare.ro
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Aurelian Mihai STĂNESCU – Facultatea de Automatică şi Calculatoare
din Universitatea Politehnică Bucureşti
Prof. univ. dr. Dumitru IACOB – Prorector SNSPA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare / Andrei Găitănaru,
Bucureşti: comunicare.ro, 2002.
p. ; cm.
ISBN 973-......-....-..
65: 338.28(075.8)
Cuprins
CAPITOLUL 1 4. Protejarea reţelelor de calculatoare, 106

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul, 13 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 110
1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei, 15
2. Generaţii de sisteme de calcul, 20 CAPITOLUL 5
3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale, 26 Reţele de calculatoare – noţiuni generale, 113
4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor, 32 1. Elemente de bază privind conectivitatea, 115
5. Prezentarea funcţiilor tastaturii, 35 2. Reţele de calculatoare, 118
6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui, 38 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 127
Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 40
CAPITOLUL 6
CAPITOLUL 2 Lucrul cu imprimanta, 129
Sisteme de operare, 43 1. Noţiuni generale, 131
1. Noţiuni generale, 45 2. Instalarea imprimantelor, 134
2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS 3. Administrarea activităţii de tipărire, 136
(Microsoft Disk Operating System), 48 4. Controlul tipăririi, 137
3. Comenzi MS-DOS de bază, 51 5. Tipărirea în culori, 140
4. Editorul de texte MS-DOS, 56 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 141
CAPITOLUL 7
CAPITOLUL 3 Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows, 143
Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP, 63 1. Utilizarea programului Paint, 146
1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows, 65 2. Folosirea accesoriului Character Map, 147
2. Descrierea celor mai importante elemente ale meniului Start, 69 3. Efectuarea calculelor cu programul calculator, 148
3. Pictogramele afişate pe Desktop, 72 4. Folosirea programului Disk Defragmenter, 150
4. Programul Windows Explorer, 74 5. Utilizarea programului Scan Disk, 151
Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 81 6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder, 152
7. Folosirea aplicaţiei Media Player, 153
CAPITOLUL 4 8. Folosirea programului Word, 154
Personalizarea sistemului Windows, 83
1. Personalizarea Taskbar-lui, 86
2. Personalizarea prin intermediul meniului Control Panel, 90 CAPITOLUL 8
3. Modificarea configurărilor pentru fiecare utilizator, 104 Glosar de termeni, 187
Limbajul informatic – o necunoscută?
„Omul are capacitatea

de a construi limbaje...“
Ludwig WITTGENSTEIN
„Satul planetar“ – o provocare comunicaţională lui McLuhan este aici şi acum. Informaţia explodează, iar noile mijoace de
telecomunicare ce acţionează în interiorul structurilor mediatice au făcut
Trăsăturile caracteristice societăţii planetare a secolului XX au devenit ţăndări conceptele tradiţionale de spaţiu şi timp. Ele conferă informaţiei
truisme: accelerarea exponenţială a progresului tehnic, mutaţiile ecologice, trei virtuţi esenţiale perfect sintetizate de termenii: polimorfism, ubicuitate,
sociale, politice, estetice, au depăşit tot ceea ce istoria civilizaţiilor a cu- instantaneitate. Informaţia este peste tot, ea comunică şi se comunică. Îi
noscut anterior. Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler a concentrat putem răspunde la provocare doar urmându-i pasul, intrând în acest mozaic
în tripticul conceptual: tranzienţă – noutate – diversitate, esenţa întregului de limbaje, informaţii şi comunicare cu drept egal de a fi reprezentaţi.
ansamblu de fenomene amintit. Pe scurt, tranzienţa, nepermanenţa este Deci, calculatorul ne-a devenit (sau trebuie să ne devină) familiar. Cei
expresia precipitării ritmului schimbărilor în întreaga societate contemporană mai mulţi dintre noi ştim să comunicăm între noi sau să ne conectăm la
la toate nivelele şi sub toate aspectele sale. Fenomenul îşi are rădăcinile în pulsul lumii cu ajutorul lui. Însă numai puţini dintre noi ştiu cum să
sfera tehnologică şi în cea economică, de aici ea repercutându-se asupra comunice efectiv cu el şi doar o minoritate reuşeşte „să vorbească aceeaşi
tuturor celorlalte domenii ale vieţii sociale. Ca urmare, structurile sociale şi limbă“ cu calculatorul.
de producţie care corespund fiecare unui anumit tip de activitate, tind să se Acest lucru îşi propune textul de faţă: să transforme această „Black
modifice, să se reorganizeze rapid în funcţie de tehnologiile şi obiectivele Box“ care este calculatorul, într-o unealtă mai prietenoasă, mai puţin
misterioasă cu care, dacă nu putem vorbi toţi aceiaşi limbă, să ştim cel
noi cu care sunt confruntate.
puţin cum să ajungem la ea dacă vom avea vreodată nevoie.
Schimbările rapide în infrastructura societăţii au, fireşte, repercursiuni
în toate celelalte sfere ale existenţei sociale. Personalitatea umană trebuie „Black Box“ – o definiţie
să facă faţă acestui ritm al schimbării, trebuie să parcurgă un foarte rapid
proces de adaptare profesională şi chiar restructurare comportamentală. Calculatorul numeric sau digital (engl. digit = unitate), pentru care în
Principal factor al acestei revoluţii, calculatorul, este în acelaşi timp şi terminologia francofonă circulă termenul de ordinator, are drept carac-
„unealta“, „ajutorul“ cel mai propice al omului pentru a face faţă noilor pro- teristică fundamentală faptul că prelucrează mărimi discrete, reprezentarea
vocări sociale. Ascensiunea spectaculară a informaticii dinamizată exponenţial lor internă făcându-se prin impulsuri electrice.
de apariţia Internetului, pătrunderea ei în mai toate spaţiile existenţei noastre Acestea sunt calculatoarele uzuale actualmente în toate domeniile acti-
sociale şi particulare, stă mărturie acestui adevăr. Integrarea maşinii în formele vităţii sociale. Ele sunt „instalaţii complexe, capabile de a efectua automat,
elevate a muncii omului este motivată tocmai de faptul că o face mai cu rapiditate, precizie şi siguranţă un număr foarte mare de operaţii cu
performantă, îi ridică nivelul cantitativ şI calitativ, adaptând-o astfel ritmurilor caracter intelectual, care implică în ultimă analiză prelucrarea unor cantităţi
impuse de progresul contemporan. însemnate de valori numerice după reguli bine stabilite şi într-o succesiune
Datorită calculatoarelor pătrunse în sistemul mass-media, lumea a ajuns prevăzută anterior“ (Petre Dimo, Programarea în Fortran, Bucureşti,
să se măsoare pentru fiecare dintre noi la scară globală. „Satul planetar“ al Editura Tehnică 1971).
8 Calculatorul – mediu şi canal de comunicare
Avem aşadar, două categorii de elemente indispen-sabile unui proces Informaţia discretă, care nu are un aspect cantitativ, poate fi întotdeauna
de prelucrarea automată a datelor (PAD) cu ajutorul calculatorului: reprezentată prin numere. Se stabileşte o corespondenţă între fiecare stare
a) un ansamblu de reguli de prelucrare prin care se indică în fiecare posibilă şi un număr, care apoi poate fi codificat după modurile de codificare
moment maşinii ce operaţie trebuie să execute, ordinea operaţiilor şi ale numerelor. Pentru procesarea şi transmiterea informaţiei prin intermediul
variantelor posibile (atunci când desfăşurarea prelucrării depinde de un rezultat calculatoarelor este necesară codificarea numerică binară.
intermediar în procesul de calcul). Acest ansamblu de reguli se numeşte Istoric, primul cod de reprezentare binară a literelor şi cifrelor a fost codul
algoritm de prelucrare sau de calcul; Morse. Calculatoarele utilizează însă alte tipuri de coduri binare. Reprezentarea
b) un ansamblu de date numerice sau alfabetice (informaţii) codificate caracterelor pe suporturi magnetice sau în memoria calculatorului se face cu
sub formă numerică; ele reprezintă materia primă a prelucrării. ajutorul codului Hollerith.
De remarcat faptul că, pe baza aceluiaşi algoritm se poate prelucra un Două împrejurări obiective stau la baza utilizării calculatoarelor ca
număr oricât de mare de ansambluri diferite de date. Elaborarea unui algoritm auxiliare ale gândirii umane.
are prin urmare, o foarte mare importanţă în debarasarea intelectului uman de Prima dintre ele, afirmă Dominique Dubarle, filosof al culturii, este
balastul proceselor mentale rutiniere. Transpus sub formă de graf orientat, posibilitatea „de a constitui o reprezentare materială a activităţilor mentale sau,
algoritmul se numeşte de obicei schemă logică sau organigramă. cum spun logicienii, a termenilor gândirii“.
Noţiunea de software este de primă importanţă în înţelegerea funcţionării A doua dintre aceste posibilităţi este aceea „de a opera în mod
calculatorului, a posibilităţii şi a limitelor sale. Dacă în anii de pionierat ai ştiinţific, matematic, asupra acestor reprezentări materiale, într-un fel care
informaticii specialiştii erau preocupaţi în special de problemele legate de să corespundă regulat anumitor operaţii mentale“. În termenii cu care
hardware, informatica actuală porneşte de la ideea că perfecţionarea suntem obişnuiţi, cele spuse de filosoful francez nu înseamnă altceva decât
funcţională a calculatoarelor, în limitele unui tip dat poate fi obţinută prin posibilitatea formalizării problemelor pe care intenţionăm să le prelucrăm
îmbunătăţirea softului. Ca o consecinţă, preţul softului actualei generaţii a automat, adică disocierea planului semantic de cel formal şi abordarea
crescut mult mai rapid decât cel al părţii fizice. problemelor numai în acest din urmă plan.
Atunci când se codifică numeric informaţia, nu se face altceva decât să se
Comunicarea este posibilă! elaboreze o listă completă a elementelor formale care apar în problema
noastră. Sensul fiecărei valori va fi deci substituit în manipularea lui prin
Cum se comunică efectiv cu calculatorul? expresia numerică de cod care îi corespunde şi care nu este altceva decât
Am amintit la început că un calculator digital prelucrează mărimi rangul respectivei valori în listă. În acest fel informaţia semantică este
discrete, reprezentarea lor internă făcându-se cu ajutorul impulsurilor formalizată; sensul, care nu mai poate fi aflat decât consultând lista, a fost
electrice. Aşadar, orice informaţie exterioară, pentru a fi „înţeleasă“ şi desprins de formă.
prelucrată de calculator, trebuie codificată într-un limbaj care să fie apoi uşor Strict vorbind, analiza rezidă în reducerea a ceea ce în mod uzual numim
de „citit“ în impulsuri electrice. Cum se realizează efectiv acest lucru? Prin cunoştiinţe la structuri numerice, algoritmizarea nefiind la rândul ei altceva
codificare şi programare. decât găsirea unui model formal care să ne indice, în termenii unei logici
Codificarea în general, presupune stabilirea prealabilă a unui consens binare stricte, ce operaţii urmează să fie efectuate şi în ce ordine pentru
asupra unor echivalenţe între nişte semnificaţii şi nişte simboluri de obţinerea rezultatelor dorite. Este vorba de găsirea sistemului de relaţii care
reprezentare. Cu alte cuvinte, codificarea presupune că odată cu stabilirea leagă informaţiile-date de informaţiile-rezultate.
obiectului informaţiei se determină şi toate stările posibile ale fenomenului, Acest sistem reprezintă algoritmul de calcul ce poate fi redat grafic
iar apoi, fiecăreia din aceste stări i se atribuie un simbol de reprezentare. sub forma schemei logice sau a organigramei.
Limbajul informatic – o necunoscută? 9
instrucţiuni redactate în limbaj de programare automată, capabile să deter-

START
mine acţiunile maşinii, după ce în prealabil au fost introduse în memoria
acesteia.
Doresc să citesc o carte? Programarea reprezintă deci tocmai trecerea de la şirul de operaţii al
schemei logice, la şirul de caractere al programului. Pentru aceasta, trebuie
Da
să reuşească trecerea de la particularităţile algoritmului la particularităţile
Caută o carte în bibliotecă
funcţionale ale maşinii.
Sub raport calitativ şi chiar istoric, există trei nivele posibile ale codi-
Am găsit vreuna necitită? ficării algoritmului într-un limbaj accesibil calculatorului: nivelul 0 (pro-
gramarea în limbaj maşină), nivelul 1 (programarea în limbaj de asamblare,
Da Nu
denumit uneori şi limbaj simbolic), şi nivelul 2 (programarea în LPA).
Împrumută una de la fratele tău Nivelul limbajului de programare automată este cel mai avansat; el se
apropie cel mai mult de limbajele naturale şi în special de forma logică a
Este acasă?
acestora ipostaziată în limbajul matematic. În aceeaşi măsură ele sunt mai
distanţate de limbajul maşinii. Limbajele de programare automată au două
Da
caracteristici fundamentale:
Cumpără de la librărie 1. în primul rând ele sunt „orientate pe problemă“, adică structura lor
este astfel concepută încât să ofere facilităţi în prelucrarea unei clase
particulare de probleme. De exemplu până în anii ’80, majoritatea
Am bani?
programelor comerciale au fost scrise în COBOL iar programele ştiinţifice
Da Nu erau scrise în FORTRAN. Ulterior acestea au fost înlocuite de programe
La ora asta este deschis? cum ar fi: AUTOCAD, MATHCAD şi altele, pentru probleme tehnico-
ştiinţifice şi FOXPRO pentru probleme specifice activităţilor de gestiune,
Da Nu
Du-te şi cumpără economice şi comerciale.
2. în al doilea rând, limbajele de programare automată fiind independente
de maşina pe care sunt folosite, trebuie traduse în limbajul maşinii pentru a fi
Citeşte Mergi şi
plimbă-te Eroare
„înţelese“ de ea, ceea ce nu se poate face decât dacă în memorie există un
program de traducere numit „compilator“. În funcţionarea compilatorului se
disting trei faze: a) editarea, care constă în identificarea elementelor semantice
START ale textului (semne, constante numerice, etc.); b) analiza sintactică, prin care se
determină rolul fiecărui element în funcţie de poziţia pe care o ocupă în frază;
c) generarea textului în limbajul maşinii care, spre deosebire de primele două
Black Box devine White Box faze, diferă de la maşină la maşină.
În momentul în care în calculator există, în afara softului (alcătuit din
Cu traducerea schemei logice într-un limbaj de programare automată aşa numitele programe de asistenţă) şi a programelor curente de aplicaţii,
(LPA), accesibil maşinii, se sfârşeşte traducerea unei probleme pentru a atunci întregul ansamblu de programe prezente în maşină constituie
putea fi prelucrată automat. Programul este alcătuit dintr-un set de sistemul de operare.
Un program de aplicaţii nu este altceva decât un algoritm de calcul Atunci când utilizatorul întâlneşte o etapă stereotipă de calcul, nu mai
transpus într-o formă accesibilă maşinii, adică într-un limbaj de progra- scrie în amănunţime calculatorului ce operaţii trebuie să execute, ci cheamă
mare automată pe care calculatorul respectiv îl „înţelege“. Practic, el este numele etichetei subprogramului respectiv. Utilizatorul nu se va concentra în
un şir de instrucţiuni care se execută de obicei secvenţial, cu ajutorul lor materialul pe care îl elaborează decât pe activitatea de concepţie, creatoare.
prelucrându-se numai mulţimi de numere. Iată deci cum colaborarea cu maşina nu duce la înecarea intelectuală în rutină
În limbajul maşinii – forma elementară de comunicare cu aceasta, care ci, la debarasarea de elementele stereotipe şi concentrarea spiritului numai pe
este în acelaşi timp şi suportul informaţional al prelucrărilor efective – ceea ce este creator.
instrucţiunea este alcătiuită din trei părţi, rezervate, în ordine, adresei
operatorului, celei a operandului şi adresei instrucţiunii în memorie. Limbaje: analogii funcţionale
Operatorul sau funcţia de prelucrare, se alege dintr-un repertoriu de
funcţii pe care maşina este capabilă să le execute şi care sunt specificate în S-a pus problema dacă limbajele de programare automată sunt simple
documentaţia ei. coduri sau tind către statutul unor complexe semiotice apropiate de limbajele
Operandul este numărul asupra căruia se execută prelucrarea. umane. Părerile sunt împărţite. Evident este faptul că acestea sunt încă
Adresa instrucţiunii este un alt număr care indică locaţia respectivei departe de nivelul limbajelor umane în ce priveşte dimensiunile repertoriului
instrucţiuni în memorie. O instrucţiune va arăta astfel: 15/114 – 217. semantic, flexibilitatea în întrebuinţare, etc. Aceste insuficienţe fac să fie
Fiecare din numerele componente este deci, „denumirea“ unei operaţii sau necesare limbaje diferite pentru clase diferite de probleme, limbaje de înalt
a unei adrese. Cu cât limbajul de prelucrare automată este mai evoluat în nivel pentru scrierea unor alte limbaje de înalt nivel.
raport cu limbajul maşinii, cu atât „denumirile“ sunt mai apropiate de Este necesară totuşi consemnarea unor aspecte legate de natura şi
limbajele naturale, rămânând ca asamblorul sau compilatorul să traducă evoluţia limbajelor de programare care spulberă câteva dintre prejudecăţile
aceste „nume“ în limbajul maşinii. Există şi denumiri de o natură mai specială, în virtutea cărora limbajele de progra-mare automată sunt considerate
numite etichete (labels), care se folosesc pentru instrucţiuni sau chiar pentru instrumente lingvistice cu totul rudimentare, incapabile de a vehicula
blocuri de instrucţiuni (subprograme). semnificaţii evoluate.
Într-o paralelă cu creierul uman, dacă hardware-ul ar fi anatomia, Se admite în genere că pentru a-i oferi unui sistem semiotic statutul de
partea lui materială, software-ul ar constitui „fiziologia“, modul lui de limbaj, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii între care cele mai
funcţionare. Softul este prin definiţie ansamblul programelor prezente în importante sunt:
permenenţă în calculator. Aici îşi au sediul „facultăţile lui intelectuale“. a) existenţa în plan lexico-semantic a unui dicţionar care să conţină o
Există două categorii fundamentale de programe: structură de semnificaţii analogă structurii concepte-lor (de exemplu, să
a) programele de comandă, care au rolul de a coordona fluxul de putem folosi cuvântul „bloc“ în loc de „clădire cu mai multe nivele“;
lucrări în aşa fel încât diversele părţi funcţionale ale maşinii să fie optim b) existenţa unei gramatici, adică a unui set de reguli care, pornind de
folosite în raport cu ansamblul de lucrări pe care acesta îl are de realizat la anumite necesităţi de exprimare stabileşte corelaţii între rolul unui
b) programele prelucrătoare, între care se numără programele de cuvânt şi poziţia lui în frază;
traducere (din limbajul maşinii în limbajul de programare), programele c) ambiguitatea (omonimia, polisemia) care amplifică practic la infinit
utilitare (de interclasare, tabulare, etc) şi subprogramele din biblioteca de posibilitatea de expresie a unui limbaj. Ea există atât la nivel semantic cât
subprograme. şi sintactic.
Inteligenţa artificială se leagă în special de conţinutul şi structura Limbajele de programare posedă atât un repertoriu semantico-formal
bibliotecii de subprograme. Ea este depozitara efectivă a „abilităţilor“ (dicţionar), cât şi un sistem de reguli sintactice de combinare a elementelor
intelectuale ale maşinii. Subprogramele care o alcătuiesc, nu sunt altceva decât dicţionarului (gramatică analitică). În privinţa existenţei ambiguităţii,
o colecţie de rutine dintr-un anumit domeniu de activitate intelectuală.
Limbajul informatic – o necunoscută? 11
lucrurile nu mai sunt atât de explicite. Este unanim admis că un limbaj de În cazul primei subfraze, X desemnează valoarea conţinută de celula
programare trebuie să se caracterizeze prin precizia şi univocitatea respectivă din memorie, în vreme ce a treia subfrază desemnează numele
termenilor săi. Nu sunt admise conotaţii, sensuri care nu fig. urează în aceleiaşi celule.
dicţionarul Iată deci, că din toate motivele relevate, aceste coduri de programare
maşinii. Totuşi, în mod paradoxal, observându-se că un cuvânt poate avea sunt pe bună dreptate numite limbaje. Analogiile cu limbajul uman nu se
semnificaţii diferite în funcţie de locul ocupat în „frază“, specialiştii au fost opresc însă aici. Istoric şi chiar social, un limbaj de programare automată
puşi în situaţia de a constata că şi în limbajele artificiale de acest tip se poate evoluează întocmai ca un limbaj uman viu. Gramaticile se dezvoltă prin
totuşi vorbi de ambiguitate. adăugirea, suprimarea sau restructurarea regulilor existente, în scopul
Un exemplu simplu ar putea fi următorul: obţinerii unor posibilităţi mai complexe de „expresie“. La nivel semantic,
Instrucţiunea X:=X+Y este o instrucţiune de atribuire şi ar putea fi precizia calculelor, deci a transformărilor în acest plan, variază de la o
detaliată în următoarele operaţii elementare: maşină la alta, aşa cum limbajele naturale variază în întrebuinţarea lor
PREIA X (ia valoarea din celula X şi transfer-o în acumulator); specifică, de la o persoană la alta. Labilitatea în timp a limbajelor de
ADUNĂ Y (adună la aceasta valoarea din celula Y); programare este determinată atât de necesitatea de a rezolva mereu alte
DEPUNE X (ia rezultatul din acumulator şi depune-l în celula X). probleme, de facturi diferite, cât şi de particularităţile maşinilor ale căror
hardware evoluează într-un ritm rapid.
1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei
2. Generaţii de sisteme de calcul
3. Arhitectura sistemului de calcul –
noţiuni generale
4. Conectarea plăcilor de extensie
şi a perifericelor
5. Prezentarea funcţiilor tastaturii
6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui
CAPITOLUL 1
Iniţiere în utilizarea
sistemului de calcul
1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei
3000 î.Hr. – O formă primitivă de abac este folosită în Asia (fig. 1).
876 î.Hr. – Prima utilizare a simbolului pentru cifra zero este atestată în India.
1620 – Edmund GUNTER din Anglia inventează rigla de calcul, precursoarea viitoa- fig. 1
relor calculatoare electrice (fig. 2).
fig. 2
1642 – Blaise PASCAL proiectează primul calculator „mecanic“ (Pascalina), deplin
funcţional ce putea efectua munca a 6 contabili. Reacţia iniţială a fost destul de firavă. Cu toate
acestea, „Pascalina“ a rămas în uz până la mijlocul secolului XX (fig. 3).
1694 – Gottfried LEIBNIZ creează o maşină de calcul ce folosea reprezentarea binară a
numerelor (0 şi 1).
1812 – Muncitorul Ned LUDD îşi instigă colegii la a distruge maşinile care, în opinia
sa, urmau să le ia locurile de muncă. Numele său a rămas în istorie pentru a defini pe cineva fig. 3
care se opune dezvoltării tehnologiei şi integrării ei în procesul muncii.
1832 – Charles BABBAGE (fig. 4) proiectează primul calculator controlat de fig. 4
instrucţiuni introduse de utilizator. Lipsa de fonduri a făcut însă ca proiectul să nu se
finalizeze niciodată. Informaţia – informaţie, date (sub formă de numere, grafice
1854 – George BOOLE publică propriile cercetări asupra logicii simbolice, care peste sau cuvinte) organizate, sistematizate şi prezentate astfel încât
zeci de ani vor sta la baza ştiinţei calculatoarelor. să aibă o semnificaţie. (DEX)
1857 – Sir Charles WHEATSTONE introduce banda continuă de hârtie ca suport de
stocare şi citire a datelor (informaţiei).
1890 – Herman HOLLERITH proiectează maşina de perforat cartele, care permite fig. 5
administraţiei americane să reducă timpii de calcul de cinci ori (respectiv de la 10 ani la 2
ani). (fig. 5)
1896 – Herman HOLLERITH pune bazele Tabulating Machine Company, una din cele
trei companii care prin fuzionare vor forma peste ani, IBM. fig. 6
1918 – doi inventatori realizează o maşină de calculat bazată pe sistemul binar (cifrele
o şi 1).
1937 – John ATANASOFF începe lucrul la primul calculator electronic digital, însă
neglijează patentarea sa. Georges STIBITZ dezvoltă, în laboaratoarele Bell, primul circuit
binar.
1938 – William HEWLETT şi David PACKARD fondează HP, într-un garaj din Paolo
Alto, California. Konrad ZUSE produce primul calculator (fig. 6) ce utilizează codul binar.
1939 – Georges STIBITZ, împreună cu Samuel WILLIAMS, construieşte Complex
Number Computer, cu 400 de relee telefonice conectat la trei maşini de tip teletype
(precursoare ale terminatoarelor).
1944 – inginerii de la Harvard construiesc calculatorul Mark I, a cărui fiabilitate fig. 7
scăzută îl face aproape inutilizabil.
1946 – Inginerii de la Universitatea Pennsylvania, bazându-se pe munca de pionierat a
lui Atanasoff, prezintă ENIAC, primul calculator de uz general. (fig. 7)
1949 – John MAUCHLY dezvoltă Short Code, primul limbaj de programare de nivel
înalt.
ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer) – primul
1951 – John MAUCHLY şi John ECKERT construiesc UNIVAC I, primul calculator calculator digital de mare viteză. Dezvoltat în cadrul universităţii
comercial, ce va fi utilizat de fiscul american. Grace Murray HOPPER dezvoltă AO, care Pennsylvania, maşina era compusă din peste 17000 tuburi
translatează programul în cod binar. În 1952 UNIVAC I „prezice“ cu acurateţe că la electronice, 70000 de rezistoare şi 6000 de întrerupătoare.
alegerile prezidenţiale, candidatul Dwight EISENHOWER va câştiga în faţa lui Adlai Pachetul de 3 tone efectua 5000 de adunări pe secundă.
STEVENSON, în ciuda estimărilor specialiştilor.
1951 – IBM produce modelul 650, primul calculator intrat în producţie de masă. Compania
a fabricat 1500 de exemplare până la scoaterea modelului de pe piaţă.
1955 – Narinder KAPANY produce fibra optică. American Airlines instalează prima fig. 8
mare reţea de calculatoare, construită de IBM, ce conectează 1200 de terminale teletype-
writer.
1956 – IBM dezvoltă primul hard disc, denumit RAMAC. Programatorii de la IBM
scriu limbajul de programare FORTRAN.
1958 – Texas Instruments construieşte primul circuit integrat. Bell Telephone lansează
primul modem.
Cercetătorii de la Bell Labs inventează LASER-ul.
1958 – Grace Murray HOPPER (fig. 8) şi Charles PHILLIPS inventează limbajul
COBOL (Common Busines Oriented Language).
Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul 17
Folosindu-se doar de abac, profesorul chinez LeeKAICHEN efectuează calcule mai

rapid decât calculatoarele din Seattle, New Zork şi Taipei. fig. 9
1960 – Digital Equipment Corporation dezvoltă primul calculator comercial (PDP-1)
dotat cu tastatură şi monitor.
1963 – Douglas ENGELBART dezvoltă primul mouse (fig. 9) la Stanford Research
Institute. Două decenii mai târziu Macintosh-ul îl va face o componentă standard a
calculatoruluiului.
1964 – American Standard Association adoptă ASCII ca standard pentru codarea
informaţiei în vederea transmiterii.
1965 – Digital Equipment Corporation construieşte primul minicalculator la un preţ de fig. 10
18000 USD.
Este lansat limbajul simplificat de programare BASIC; mai târziu el va deveni limbajul
standard pentru PC-uri.
1968 – Se fondează INTEL. Unitatea de masură a informaţiei
1969 – Apare ARPAnet, precursoarea Internet-ului (fig. 10). Apare aşa-numita bubble se numeşte BIT. Trebuie accep-
memory, ce permite calculatorului să reţină informaţia chiar după ce a fost oprit din tată această unitate de măsură la
funcţionare. fel ca secunda, kilogramul,
metrul… Un bit este o entitate
1970 – Este lansat primul floppy disc (fig. 11). INTEL pune la punct primul cip de care poate lua numai valorile 1
memorie care putea stoca 1024 de BIŢI de informaţie. Este lansată imprimanta cu tambur. sau/şi 0 şi care reprezintă modul
Bell Labs dezvoltă Unix-ul. prin care se codifică intern infor-
fig. 11
1971 – Texas instruments lansează primul calculator de buzunar. maţia spre a putea fi utilizată de
Apar imprimantele cu ace. calculator. Orice informaţie in-
Niklaus WIRTH dezvoltă limbajul de programare PASCAL. trodusă pe calculator este trans-
formată în şiruri de valori 1 şi 0,
1972 – Ray TOMLINSON inventează e-mail-ul.
pentru uzul sistemului de calcul.
Programatorii de la Bell Labs pun la punct limbajul de programare C. Operatorul de calculator nu vede
această transformare. Prin defi-
De aici începe istoria microcalculatoarelor niţie, un şir de 8 biţi formează 1
1973 – Apare în Franţa primul microcalculator. Construit pe un microprocesor I8008, cu o byte sau 1 octet.
memorie de 256 de biţi, putând fi extinsă până la 2kB. 1 KB = 1 KO = 1024 O = 1024 B.
1975 – În California apare primul sistem de calcul denumit Apple II – care a fost numit Multiplii folosiţi în exprimarea
cantităţii de informaţie sunt:
calculator personal (PC) (fig. 12).
KB = 1024B
IBM lansează imprimanta cu laser. fig. 12 MB = 1024 KB
1976 – IBM pune la punct tehnologia de imprimare cu jet de cerneală. GB = 1024 MB
1977 – Bill GATES şi Paul ALLEN fondează în mod oficial Microsoft. TB = 1024 GB.
Apple lansează Apple II, primul calculator personal (PC) preasamblat. Apple II va
conduce piaţa de PC-uri până la apariţia IBM-PC (fig. 13).
1978 – Este lansat Wordstar, care devine în scurt timp cel mai popular procesor de
texte.
1980 – Firma IBM formează o echipă de 14 oameni pentru a realiza primul calculator
personal al firmei. Acest calculator, realizat cu elemente externe concernului, avea urmă- fig. 13
toarele caracteristici: microprocesor de tipul I8088 de 16 biţi (care funcţiona la o frecvenţă
de 4,77 MHz.), o unitate de disc flexibil de 120 KO, o imprimantă de tip Epson, un monitor
monocrom şi un sistem de operare realizat de firma Microsoft. Capacitatea de memorare era
de 128 KO, care putea fi extinsă până la 640 KO. Interfaţa este un dispozitiv carea asigură cuplarea a două
1983 – Apple lansează Lisa, la un preţ de 9995 USD. Este primul calculator ce folo- dispozitive care au semnale diferite. Permite cuplarea
seşte o interfaţă utilizator grafică şi un mouse. IBM realizează PC/XT. tastaturii, imprimantei, monitorului, mouse-lui.
1984 – IBM realizează un calculator bazat pe un microprocesor I80286, care funcţiona
la 6Mhz., denumit IBM PC/AT.
Are loc debutul CD-ROM-ului. Interfaţa grafică este un produs software care permite
Apple lansează MacIntosh. operatorului să utilizeze calculatorul cu uşurinta, prin
Apar primele modemuri de 2.400 baud-sec. intermediul unor simboluri grafice.
Hewlett-Packard lansează primele imprimante laser personale, LaserJet.
În anii care au urmat s-a acţionat preponderent pentru îmbunătăţirea tehnologiei: mări-
rea frecvenţei de lucru (care duce implicit la mărirea vitezei de lucru), mărirea capacităţii fig. 14
memoriei, mărirea capacităţii discurilor fixe, mărirea rezoluţiei monitorului color, mărirea şi
diversificarea interfeţelor cuplate la sistem.
1985 – Este fondată America Online(fig. 14).
Microsoft dezvoltă Windows 1.0 pentru IBM PC. Bill GATES reprezentând Microsoft
(fig. 15) şi John SCULLEY de la CEO Apple, semnează un acord confidenţial ce dă dreptul
companiei Microsoft să folosească elementele grafice ale interfeţei grafice Apple în
Windows.
1988 – Microsoft lansează Windows 2.03, ale cărui ferestre suprapuse declanşează un
lung proces (6 ani) cu Apple.
1989 – Tim BERNERS-LEE inventează World Wide Web-ul. fig. 15
1990 – Intel lansează procesorul I80486. Este lansat Windows 3.0.
1993 – Intel lansează tehnologia Pentium. Marc ANDREESSEN şi Eric BINA lansează
Mosaic, primul browser Web grafic.
1994 – Iomega lansează discurile Zip (fig. 16). Marc ANDREESSEN colaborează la
fondarea Netscape.
1995 – Microsoft lansează Windows 95 şi Office 95. Este standardizată tehnologia
DVD. Jeffrez BEZOS fondează Amazon.com. Netscape devine companie publică.
1997 – Sunt lansate pe piaţă playerele DVD. fig. 16
1998 – Are loc explozia comerţului electronic şi 30 milioane de utilizatori achizi-
ţionează bunuri online.
1999 – Linux-ul ajunge în prim plan (fig. 17).
2001 – Este lansat pe piaţă procesorul Pentium 4 care funcţionează la viteze de peste
1GHz.
2002 – Intel Corporation lansează o nouă versiune a procesorului Pentium4, realizat în fig. 17
tehnologia de 0,13 microni. Acesta reprezintă cel mai performant procesor pentru sistemele
desktop din lume. La viteza de 2,8 GHz, procesorul permite utilizatorilor individuali să
beneficieze de la aplicaţii de bandă largă audio şi video până la jocuri şi filme, muzică şi
imagini fotografice. În ceea ce priveşte sistemele de înaltă performanţă bazate pe acest nou
tip de procesor ajută la maximizarea productivităţii în mediile multitasking.
2. Generaţii de sisteme de calcul
Deşi sistemele de calcul au o istorie bogată, majoritatea descoperirilor şi facilităţilor

care au condus la construirea PC-ului datează din ultimii 50 de ani.
Aşa cum am arătat anterior, în 1951 John MAUCHLY şi John ECKERT construiesc
primul calculator comercial – UNIVAC I. Acesta este prezentat la televiziunea naţională
americană în ziua alegerilor din 1952. Pe măsura primirii rezultatelor competiţiei prezi-
denţiale americane, salariaţii firmei REMINGTON RAND, producătoarea calculatorului
UNIVAC I, introduceau rezultatele în calculatorul care era programat să anticipeze
cîştigătorul pe baza rezultatelor parţiale. UNIVAC a anticipat corect rezultatele şi astfel a
cîştigat imediat credibilitatea publicului american.
Începând cu UNIVAC şi alte calculatoare similare, dezvoltarea sistemelor de calcul
comerciale a cuprins patru etape distincte, numite generaţii. Astăzi ne aflăm la graniţa celei
de-a cincea.
Generaţia tuburilor cu vid (1942-1956)
Calculatoarele din prima generaţie, cum a fost UNIVAC, prelucrau datele utilizând teh-
nologiile tuburilor cu vid (fig. 18), experimentate pentru sistemele ABC, ENIAC şi EDVAC.
Aceste calculatoare erau numite sisteme mainframe (cadru principal), datorită scheletului de
metal utilizat pentru susţinerea tuburilor cu vid. Dacă s-ar utiliza şi astăzi tehnologia tuburilor
cu vid, un sistem mainframe modern ar avea dimensiunile unui zgârie-nori. fig. 18
Stocarea datelor în calculatoarele din prima generaţie se realiza pe tamburi magnetici.
Programele stocate erau scrise în limbaj-maşină, adică în secvenţe de 0 şi 1 care

reflectau direct contribuţie lui George BOOLE. Fiecare producător crea propriul său limbaj-
maşină.
Către sfârşitul anului 1944, John von NEUMANN (fig. 19), membru al proiectului
Manhattan care a creat bomba atomică şi cosultant al multor lucrări ştiinţifice în timpul
războiului, a vizitat proiectul ENIAC. În urma discuţiilor avute von NEUMANN a conceput
o tehnică de stocare a programelor şi a scris lucrarea „Prima schiţă raport despre EDVAC“,
în care descria structura unui calculator digital.
Calculatorul conceput de von NEUMANN conţinea cinci părţi (fig. 20): fig. 19
– o unitate de intrare asemănătoare unei tastaturi ce permitea introducerea informa-
ţiilor în calculator;
– o zonă de memorie pentru stocarea programelor şi a datelor;
– o unitate aritmetică pentru efectuarea calculelor;
– o unitate de control care realiza transferul instrucţiunilor programului şi a datelor
între memorie şi unitatea aritmetică;
– un dispozitiv de ieşire, cum ar fi o imprimantă.
Lucrarea lui von NEUMANN a fost publicată pe scară largă şi a schimbat semnificativ
modul de proiectare al calculatoarelor. (Aproape toate calculatoarele construite după
ENIAC au fost calculatoare von Neumann).
Grace HOPPER, care a lucrat în anii 40 la calculatorul MARK, a realizat în 1952
primul compilator – un program care traduce limbajul de programare în limbaj-maşină.
Compilatoarele au schimbat modul de programare, permiţând programatorilor să introducă
numere şi litere în locul secvenţelor de 0 şi 1.
Generaţia tranzistoarelor (1956-1963)
În 1948, trei fizicieni ai laboratoarelor BELL au descoperit un nou tip de cristal numit
germaniu. Acesta nefiind un conducător de electricitate atât de bun ca oţelul sau cuprul, dar
mai bun decât alte materiale cum sunt sticla sau cauciucul, a fost denumit material
fig. 20
semiconductor.
A urmat descoperirea altor materiale semiconductoare, inclusiv siliciul, care erau
confecţionate din materii brute uşor de procurat – pietre sau nisip. Cercetătorii au descoperit
că, prin adăugarea altor materiale unui semiconductor (adică prin dopare), rezulta un
material capabil să acţioneze ca un redresor sau amplificator electric. Acest material a

primit numele de tranzistor (fig. 21) şi era în măsură să înlocuiască tuburile cu vid.
Dimensiunile tranzistoarelor erau mult mai mici (cam a cincizecea parte din dimen-
siunea unui tub cu vid), dar furnizau mai multă energie şi erau mai rezistente decât fragilele
tuburi cu vid produse din sticlă.
Către sfârşitul deceniului, tranzistoarele au luat locul tuburilor cu vid din sistemele de
calcul, televizoare, aparate de radio. Astfel, aplicaţiile care utilizau tranzistoarele erau fig. 21
numite „în stare solidă“, întrucât tranzistoarele erau mai rezistente.
Tehnologia „în stare solidă“ a fost utilizată pentru construirea primelor supercalcu-
latoare, destinate gestionării unor cantităţi mari de date şi efectuării unor calcule rapide. În
anul 1959, DIGITAL EQUIPMENT CORPORATION (DEC) a creat minicalculatorul PDP-
1 (fig. 22).
În anii ’60, calculatoarele mainframe din a doua generaţie, erau fabricate de companii
cum ar fi: IBM, HONEYWELL şi SPERRY-RAND (în prezent componentă UNISYS),
fiind utilizate pe scară largă în afaceri importante.
În cea de-a doua generaţie de calculatoare, îmbinarea între limbajele de programare de nivel
înalt cum ar fi COBOL şi FORTRAN şi conceptul de program stocat, inventat de von NEUMANN,
a dus la crearea unor sisteme de calcul de uz general, foarte flexibile. Un astfel de program putea fi
încărcat rapid în memoria calculatorului (construit pe tranzistori), putea fi rulat uşor şi apoi înlocuit fig. 22
cu un alt program.
Generaţia circuitelor integrate (1964-1971)
Tranzistoarele erau deja utilizate de aproximativ 12 ani, devenind mai compacte şi mai
fiabile pe măsura perfecţionării procesului de fabricaţie.
La sfârşitul anilor ’50, tranzistoarele ajunseseră de dimensiuni foarte mici încât a apărut
ideea combinării acestora într-un singur dispozitiv. Astfel în 1958, inginerul Jack KILBY a
proiectat primul circuit integrat, care conţinea trei componente într-un singur modul din
siliciu de cuarţ.
În acelaşi timp, inginerul Jack HOERNI descoperă un mod de a fabrica tranzistoare
plate, care au permis construirea unor modele de circuite integrate plate – cipuri pentru
calculatoare.
Perfecţionarea tehnologiilor a determinat includerea unui număr din ce în ce mai mare

de componente într-un cip. Astfel, dimensiunile calculatoarelor erau în continuă scădere, fig. 23
dar preţul componentelor – în special al cipurilor, rămânea destul de ridicat.
Un alt proces major al celei de-a treia generaţii a fost crearea sistemelor de operare.
Acestea permiteau controlul instrucţiunilor de bază ale unui calculator, inclusiv deplasarea
instrucţiunilor şi datelor între unitatea de prelucrare şi memorie, tipărirea şi citirea infor-
maţiilor de pe disc.
Cu toate progresele înregistrate de tehnologia sistemelor de calcul, până la calcula-
toarele personale moderne, mai era încă un drum lung de străbătut.
Expresia magică a anilor ’60 a fost time-sharing-ul. Datorită acestei tehnici, utiliza-
torii nu mai trebuiau să „stea la coadă“ ca să lucreze la un calculator; calculatorul „trecea“
de la un utilizator la altul, acordându-i fiecăruia câte un scurt interval de timp. Întrucât
calculatoarele lucrează mai rapid decât oamenii, utilizatorii puteau lucra într-un ritm
constant fără să observe că sistemul „lucrase cu altcineva“ în ultima zecime de secundă.
Un pas important al generaţiei a treia a fost făcut de inginerul Douglas ENGELBART
(fig. 23), care a avut ideea ca sistemele de calcul să furnizeze datele de ieşire prin inter-
mediul unor dispozitive cu tuburi catodice similare televizoarelor (nu la imprimantă) şi care
fig. 24
să permită în acelaşi timp utilizatorului să manipuleze imagini şi să introducă texte.
În anul 1968, ENGELBART şi-a susţinut proiectul într-o conferinţă despre calcula-
toare, prezentând schema unui sistem care conţinea o tastatură şi un dispozitiv de indicare
denumit mouse – confecţionat din lemn (fig. 24).
Doi ani mai târziu, în 1970, Douglas ENGELBART a proiectat câteva interfeţe utili-
zator prevăzute cu mai multe ferestre (predecesoarele sistemului Windows) şi a imple-
mentat un sistem de poştă electronică bazat pe un sistem mainframe.
Cu toate acestea marile companii de pe piaţa sistemelor de calcul – IBM, DEC,
Notă
SPERRY – nu credeau încă în existenţa unei pieţe de desfacere pentru sistemele de calcul
Trecerea de la o generaţie la alta nu are loc peste noapte.
uşor de utilizat şi orientate pe imagini. Când a fost inventat tranzistorul, existau încă stocuri
întregi cu tuburi cu vid care aşteptau să fie utilizate. Multe
calculatoare din generaţia a doua conţineau atât tuburi cu
Generaţia circuitelor microminiaturizate (1971 – ) vid, cât şi tranzistoare, iar tranzistoarele au fost folosite
împreună cu circuitele integrate la construirea calcula-
La începutul anilor ’70, dimensiunile circuitelor integrate erau în continuă scădere. toarelor din a treia generaţie.
Tehnica integrării pe scară largă (LSI – large scale integration) a permis producătorilor
să includă sute de componente într-un singur cip. Această tehnică a fost înlocuită curând cu
VLSI (integrare pe scară foarte largă – very large scale integration), care permitea inclu-
derea a sute de mii de componente într-un cip. Numărul componentelor dintr-un cip a ajuns
de ordinul milioanelor, prin utilizarea ULSI (integrare pe scară ultra largă).
În anul 1970, o companie mică numită INTEL (în prezent cel mai mare producător de
cipuri din lume) a instalat toate componentele esenţiale ale unui sistem de calcul într-un
singur cip: microprocesorul.
În fig. 25 este prezentat un microprocesor INTEL pe o pastilă de aspirină.
Crearea microprocesorului a transformat în realitate viziunea lui Douglas
ENGELBART privind calculatoarele personale.
Primul microprocesor comercial a devenit disponibil în 1971. Cu toate acestea primul
calculator personal comercial de succes – APPLE II – a fost produs abia în 1976. (fig. 26)
Generaţiile viitorului
Peste câţiva ani, se va învăţa despre cea de-a cincea (şi poate a şasea şi a şaptea) fig. 25
generaţie de sisteme de calcul. În acest moment, în lumea întreagă sunt testate tehnologiile
necesare celei de-a cincea generaţii.
Oamenii de ştiinţă lucrează la proiecte de inteligenţă artificială – programe de
calculator capabile să gândească similar unei fiinţe umane. Acest proces poate dura ani
mulţi întrucât nimeni nu ştie cu exactitate cum funcţionează inteligenţa umană, iar progra- fig. 26
mele de acest gen sunt dificil de creat.
Unele descoperiri preliminare sunt aplicate în sisteme expert (destinate bibliotecilor,
luptei împotriva criminalităţii, îmbunătăţirii sănătăţii) şi într-un domeniu numit logica fuzzy
(fuzzy = vag).
Un alt domeniu de cercetare implică modul de construire a calculatoarelor: arhitectura
sistemelor de calcul. Calculatorul von NEUMANN conţinea un singur procesor, dar foarte
mulţi ingineri sunt de părere că următoarea generaţie va fi aceea a calculatoarelor cu
prelucrare paralelă care utilizează mai multe microprocesoare, permiţând astfel creşterea
vitezei şi a eficienţei.
Este foarte posibil ca procesoarele viitorului să fie fabricate folosind noi materiale. În
acest sens, atât în domeniul ingineriei electrice cât şi în cel al sistemelor de calcul, se
desfăşoară o competiţie strânsă privind crearea unui supraconductor viabil. Materialele
supraconductoare reprezintă semiconductori care opun mult mai puţină rezistenţă la trecerea
curentului electric. O rezistenţă mai mică înseamnă mai puţină căldură degajată, o viteză
sporită şi o eficienţă superioară.
O altă componentă a tehnologiei din generaţia viitorului imediat este dispozitivul optic
de stocare. Stocarea optică utilizează tehnologia laser pentru scrierea şi citirea informaţiilor.
Dispozitivele cu laser au două avantaje: capacitate şi durabilitate. Compact-discurile
utilizate pentru stocare au o capacitate incredibilă şi pot conţine o cantitate de informaţii de
mii de ori mai mare decât discurle magnetice de aceeaşi dimensiune. Laserul nu atinge de
fapt suprafaţa discului, deci discurile optice sunt mai puţin fragile decât alte forme de
stocare a datelor.
De fapt, discurile optice reprezintă numai începutul: deja a fost construit prototipul
unui cub de stocare optică. Acesta poate conţine un volum de informaţii de sute de ori mai
mare decât cel al discurilor optice.
3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale
Sistemul de calcul – poate fi definit ca un ansamblu de echipamente (hardware sau

Echipamente HARDWARE: unitatea centrală, magistralele,
hard) puse în funcţiune şi exploatate prin intermediul unui set de programe (software sau memoria internă, sistemele de intrare-ieşire
soft – fig. 27) în vederea prelucrării informaţiilor. Resurse SOFTWARE: limbaje de programare, programe
Prelucrarea informaţiilor prin intermediul unui sistem de calcul constă în efectuarea de utilitare, sisteme de gestiune a informaţiei, programe de
către acesta a unei succesiuni de operaţii ce descriu algoritmul de rezolvare a problemelor grafică, editoare de text, calcul matemetic, proiectare
respective. asistată, programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii
Operaţiile în cadrul sistemului de calcul sunt realizate prin intermediul procesorului.
Schema bloc generală a unui sistem de calcul
Pentru a executa o anumită operaţie procesorul (fig. 28) trebuie să cunoască tipul ope- fig. 27
raţiei şi datele de prelucrare (operanzi). Aceste informaţii sunt transmise prin intermediul
unor comenzi elementare numite instrucţiuni.
Procesorul este echipamentul sau
Succesiunea de instrucţiuni care descrie algoritmul de prelucrare formează un program.
dispozitivul capabil să execute un
Din punct de vedere funcţional procesorul trebuie să fie format:
set de instrucţiuni, să formeze
– dintr-o unitate de comandă (care are rolul de a dirija şi coordona activitatea adresele acestora, să le citească
întregului sistem); dintr-o memorie care păstrează
– şi din unitatea de prelucrare (care realizează operaţiile aritmetice şi logice). programul pe timpul executării
Datorită rolului procesorului într-un sistem de calcul, în foarte multe situaţii acesta mai acesteia (memoria nu este
este numit şi unitate centrală. componentă a procesorului – are
fig. 28 însă acces la ea).
Microprocesorul (fig. 29)este un circuit integrat care implementează cea mai mare
parte a funcţiilor unui procesor tradiţional, adică este capabil să efectueze operaţii arit-
metice şi logice sub controlul unui program. Este deci un procesor microprogramat.
Indiferent de ce fel de tip este microprocesorul trebuie să conţină:
– unitatea aritmetică şi logică (UAL) este destinată pentru efectuarea operaţiilor
aritmetice şi logice;
– memoria temporară sau registre (o succesiune de circuite electronice care permit
memorarea) are rolul de a păstra anumite informaţii pe timpul execuţiei unui
program;
– unitatea de comandă şi control generează semnalele adecvate fiecărei operaţii de
codificare. fig. 29
În general microprocesorul execută un program prin repetarea următorilor paşi:
– încărcarea instrucţiunilor de memorare; MEMORIE INTERNĂ
UNITATEA
– citirea unui operand, dacă este necesar; CENTRALĂ ROM RAM
– executarea instrucţiunilor (operaţiilor);
– scrierea rezultatului dacă este necesar.
Coprocesorul matematic: acesta este un procesor care are ca scop calculul matematic MICROPROCESOR
ultra-rapid. Coprocesorul preia din sarcina microprocesorului calculele matematice solici- MAGISTRALA (BUS)
tate de anumite activităţi, crescând astfel viteza de ansamblu a sistemului de calcul. Situaţii
ca: realizarea reclamelor, proiectarea asistată, realizarea efectelor speciale etc. necesită obli- INTERFAŢĂ INTERFAŢĂ
gatoriu existenţa coprocesorului matematic. Altfel, respectivele activităţi sunt fie imposibil INTRARE IEŞIRE
CIRCUITE
de îndeplinit, fie mult prea lente. AUXILIARE
Pentru realizarea unui sistem de calcul cu ajutorul unui microprocesor este necesar ca DISPOZITIVE
acestuia să i se adauge o memorie şi circuite de interfaţă pentru conectarea dispozitivelor PERIFERICE
periferice. SISTEM DE
INTRARE-IEŞIRE
Legătura dintre aceste componente: microprocesor – memorie – interfeţe se realizează
prin intermediul magistralei (BUS). Schema bloc generală a unui sistem de calcul
Magistrala reprezintă mulţimea conductorilor folosiţi în comun de mai multe unităţi
funcţionale pentru transmiterea unor semnale binare. Placa de bază este principala placă de circuite din unitatea cen-
În funcţie de semnificaţia semnalelor magistralele pot fi: trală. Pe aceasta se găsesc principalele componente electronice.
– magistrale de adrese – pe care circulă informaţiile care se referă la adrese de memorie; Toate celelalte componente, ca unităţile de disc (flexibil, fix) CD-
– magistrale de date – pe care circulă numai semnale care reprezintă date şi instrucţiuni; ROM, CD-RW, sunt ataşate plăcii de bază. Placa de bază are
– magistrale de control – pe care circulă semnale de comandă şi control. socluri (fante de extensie), unde se pot conecta plăcile de extensie.
Circuitele auxiliare întregesc funcţiile microprocesorului pentru ca acesta să-şi poată

îndeplini rolul de unitate centrală a sistemului. Acestea asigură printre altele: generarea
semnalelor de tact de sincronizare, amplifică semnalele, gestionează întreruperile. Magistrala
Memoria internă (unitatea de memorie), păstrează pe timpul execuţiei unui program,
instrucţiunile acestuia şi datele ce se vor prelucra. Deci este „locul“ în care se păstează Există diferite tipuri de magistrale, deci există diferite tipuri
informaţiile utilizate. de fante de magistrale de extensie. Diferenţa între magistrale
Fiecare sistem de calcul are unitatea de memorie compusă din: este dată de factorii mărime şi viteză, care sunt determinaţi
de numărul de fire utilizate la conectarea componetelor
1. Memorie tip ROM (Read Only Memory) – este încarcată „din fabrică“ cu datele electronice ale sistemului de calcul. De exemplu, în fiecare
necesare sistemului de calcul la pornire. Aceste date pot fi doar vizualizate de către fantă de extensie există fire care conectează placa de de
utilizatorul PC-ului, el neavând la dispoziţie metode de modificare. Este folosită extensie la firele de pe placa de bază. Cu cât numărul firelor
pentru păstrarea unor programe speciale care asigură funcţionarea sistemului de este mai mare cu atât creşte viteza de transmitere a datelor.
calcul. Tipuri de magistrale existente pe sistemele de calcul:
Conţinutul acestor memorii nu poate fi distrus. La decuplarea tensiunii de alimen- – fante de magistrale ISA (Industry Standard Architecture)
– fante de magistrală EISA (Enhanced ISA)
tare conţinutul acestor memorii nu se pierde, de aceea se mai spune că este memorie
– fante de magistrală PCI (Peripheral Component
„nevolatilă“. Interconnect)
2. Memorie tip RAM (Random Access Memory) (fig. 30) – este numită şi memorie cu – fante de magistrală MCA (Micro Channel Architecture)
acces aleator şi conţine programele şi datele utilizate la un moment dat al lucrului. – fante de magistrală AGP (Accelerated Graphics Port)
Permite citirea şi scrierea informaţiilor în orice locaţie a lor. Conţinutul memoriei – fante de magistrală AMR (Audio Modem Riser)
RAM este în continuă schimbare, pe masură ce se lucrează.
3. Memorie CMOS – face parte din unitatea de memorie, fiind o memorie de tip RAM
(citire/scriere), volatilă, memorează informaţiile necesare BIOS.
Cum foloseşte memoria sistemul de calcul
ATENŢIE! La întreruperea accidentală sau voită a alimentării calculatorului, conţi-
nutul memoriei RAM se pierde ireversibil! Modul de folosire a memoriei depinde de tipul
Pentru a evita pierderea datelor, se execută operaţia de salvare a datelor pe suporturi microprocesorului, sistemul de operare şi de programul
(dispozitive) de stocare. executat. Toate sistemele de calcul care rulează sistemul de
operare MSDOS, utilizează primii 640K pentru rularea
sistemului de operare, a programelor de aplicaţii şi pentru
Principalele caractersitici ale memoriei de acest tip sunt: stocarea datelor, indiferent câtă memorie este instalată sau
– capacitatea de memorare (trebuie să fie cât mai mare); cât de rapid este procesorul utilizat. Multe programe sunt
– timpul de acces (trebuie să fie cât mai mic). prea mari pentru a încăpea dintr-o dată în 640K. Astfel a
Sistemul de intrare – ieşire asigură dialogul dintre utilizator şi sistemul de calcul, adică devenit necesară utilizarea memoriei ce depăşeşte primii
prin intermediul lui se asigură transmiterea informaţiilor în unitatea de memorie şi transmiterea 640K pentru stocarea temporară a informaţiilor.
rezultatelor prelucrării din memorie pe suporturile externe de informaţie.
Principalele componente ale acestui sistem sunt: circuitele de interfaţă (interfeţe) şi dispo- fig. 30
zitivele (echipamentele) periferice.
Circuitele de interfaţă (fig. 30) permit conectarea dispozitivelor periferice la magis-
tralele sistemului şi controlul acestor dispozitive
Rolul fiecărei interfeţe depinde în final de tipul dispozitivului periferic conectat.
Principalele interfeţe care pot exista într-un sistem de calcul sunt:
– interfeţe pentru ecran (fig. 31) – care asigură afişarea informaţiei pe ecran;
– interfeţe de disc flexibil – asigură conectarea unităţii(lor) de disc flexibil;
– interfaţa serială – permite comunicaţii seriale asincrone. De regulă această interfaţă
este folosită pentru conectarea mouse-lui;
– interfaţa paralelă – de regulă este folosită pentru conectarea imprimantei;
– interfaţa cu tastatură – are rolul de a asigura transmiterea codurilor tastelor apăsate. fig. 31
Echipamentele periferice
Din punct de vedere al tipului de operaţie de intrare-ieşire pe care dispozitivul periferic

îl poate realiza, acestea se pot grupa astfel:
– dispozitive periferice de intrare – care asigură introducerea informaţiei
în sistemul de calcul:
– tastatura (fig. 32);
– planşeta grafică (fig. 33);
fig. 32
– scaner-ul (fig. 34);
fig. 35
– cititorul de cartelă magnetică;
– CD-ROM.
fig. 34
– dispozitive periferice de ieşire – care asigură transmiterea
informaţiilor prelucrate din sistemul de calcul: fig. 36b fig. 36a
– imprimanta (fig. 35); fig. 33
– monitorul (display):
– cu tub catodic (fig. 36a);
– cu cristale lichide (LCD) (fig. 36b);
fig. 37
– ploterul (fig. 37) – desenează cu ajutorul creioanelor grafice;
– cuter-ploterul – foloseşte în locul creioanelor grafice un cuţit de tăiere,
pe contur, a diferitelor materiale de tip autocolant.
– dispozitive periferice de intrare-ieşire – care permit discuri ax

fig. 39 winchester
atât introducerea, cât şi scoaterea datelor în/din memorie fig. 38
– unitatea de disc flexibil; capete de citire/
– unitatea de disc fix (fig. 38); scriere
– unitatea de casetă magnetică;
fig. 40
– inscriptor de CD-uri, DVD-uri;
– unitatea de ZIP disc (fig. 39).
Dintre acestea, unităţile de hard disc şi de disc flexibil (dischetă) intră în dotarea
oricărui PC, iar unităţile de CD-ROM sunt şi ele prezente din ce în ce mai des în
compunerea PC-urilor. Primele tipuri de hard discuri conţineau 30 de piste şi 30 de
Unitatea de disc flexibil (FLOPY DISCUL sau DISCHETA) este un disc mic, portabil sectoare pe o pistă. Modelul a fost denumit 3030. În foarte
în afara calculatorului, utilizat în scopul de a păstra informaţia precum şi pentru transferul scurt timp au fost denumite discuri Winchester, luând numele
puştilor de vânătoare Winchester 30-30.
de date de la un calculator la altul. Capacitatea de stocare uzuală a unei dischete este de 1.44
Mbytes. Funcţionarea unităţilor de disc
După dimensiune, dischetele se clasifică astfel: dischete de 5.25 inch (notat 5.25“) şi Unităţile de disc fix şi unităţile de dischetă funcţionează în
dischete de 3.5“. În prezent se utilizează dischetele de 3.5“. acelaşi mod. Discul şi discheta sunt acoperite cu un material
Unitatea de disc fix (HARD DISCUL) (fig. 40) este acel dispozitiv utilizat pentru magnetic. În interiorul unităţii, capetele se deplasează
stocarea datelor în cantităţi foarte mari şi pe termen nedeterminat de lung. deasupra discului în rotaţie, citind şi scriind datele magnetice
Hard discul foloseşte ca suport de informaţie – discurile de tip Winchester, care din pe anumite piste de informaţii. Înainte ca o unitate să poată
punct de vedere tehnologic sunt realizate dintr-un ansamblu de cel puţin două discuri citi sau scrie informaţiile pe un disc sau dischetă, acestea
conectate rigid pe un ax. Acest ansamblu este încasetat şi este realizat pe discuri de 5,25 trebuie să fie formatate. Formatarea înseamnă împărţirea
electronică a discului în piste (circulare) şi sectoare (unghiu-
inch sau în cele mai multe cazuri pe discuri de 3,25 inch.
lare).La salvarea datelor, unitatea le copiază pe disc pe o
În afară de capacitatea de stocare, este de dorit ca unitatea de hard disc să permită o anumită pistă şi un anumit sector, apoi înregistrează poziţia
scriere şi o citire (timp de acces) a informaţiilor cât mai rapidă. într-un tabel de alocare a fişierelor, sau FAT (File Alocation
Unitatea de CD (CD-ROM) permite stocarea unei cantităţi de informaţie de aproxi- Table) (fig. 41), pe disc. Când se introduce o comandă de
mativ 600 – 700 Mbytes. Accesul la date se face foarte rapid. Datele NU pot fi modificate rechemare a anumitor date, unitatea consulă FAT pentru a
de către utilizator. Pentru a putea scrie date pe un CD, acesta trebuie să fie de tipul CD afla poziţia exactă, apoi alege pista şi sectorul corect.
inscriptibil şi să se folosească o unitate de CD inscriptibilă.
Pentru scrierea pe un CD, se utilizează tehnologia LASER care crează pe
suprafaţa discului mici cavităţi în materialul din care este compus acesta. La citirea
discului, cavităţile absorb lumina, iar suprafeţele netede dintre cavităţi reflectă lumina
către LASER. Lumina şi absenţa acesteia reprezintă informaţiile.
În afară de aceste suporturi de stocare a datelor, se mai utilizează BANDA fig. 41
MAGNETICĂ şi DISCUL ZIP. Acestea sunt dispozitive cu capacităţi de stocare mari, care
se pot ataşa în exteriorul unităţii centrale a calculatorului, prin cuple speciale.
În dotarea unui sistem de calcul mai pot intra şi alte echipamente ca de exemplu:
– mouse-ul (fig. 42) fig. 42
Acesta este un dispozitiv ataşat la sistemul de calcul, utilizat pentru indicarea pe
ecran şi declanşare a diferitelor acţiuni. Se utilizează pentru lucrul cu programele ce
dispun de interfaţă grafică cu utilizatorul.
fig. 43
– placa de sunet, boxe, accelerator grafic (fig. 43)
Aceste echipamente constituie dotarea multimedia a unui calculator. Cu ajutorul lor
calculatorul poate să ruleze muzică la fel ca un aparat destinat special acestui scop şi
permite acţiuni care necesită o grafică pe calculator foarte performantă.
– placa de reţea
Este utilizată pentru a putea conecta un calculator într-o reţea de calculatoare. (fig. 44
– placă de reţea externă pentru laptop; fig. 45 – placă internă pentru PC)
– placa de fax-modem (sau fax-modem extern) (fig. 46) fig. 44
Se utilizează pentru conectarea calculatorului la linia telefonică. Aceasta conectare
oferă posibilitatea accesului de la calculatorul propriu la reţeaua Internet, sau a
transmiterii de faxuri cu calculatorul, evident utilizând software specializat. fig. 46
– imprimanta
Este dispozitivul care se ataşează la sistemul de calcul şi serveşte la tipărirea pe
hârtie (sau alţi suporţi) a conţinutului fişierelor. Acestea pot fi LaserJet, InkJet (cu
jet de cerneală), matriciale (cu ace), cu sublimarea cernelii (foto digitală) şi alte fig. 45
tipuri.
– scanner (fig. 47) fig. 47
Acesta este un echipament destinat obţinerii de fişiere utilizabile din punctul de
vedere a sistemului de calcul, pornind de la informaţia tipărită pe hârtie, de la
fotografii. Pagina tiparită sau fotografia sunt introduse în scanner, „văzute“ şi anali-
zate de un software specializat, ceea ce determină obţinerea de fişiere de tip imagine
(sau chiar de tip text – funcţie de tipul scanerului şi softul folosit), utilizabile prin
diverse programe.
4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor
Extensibilitatea reprezintă mărimea spaţiului disponibil într-un calculator pentru adău-

garea de dispozitive de sitem hard – periferice sau memorie.
Extensibilitatea unui calculator depinde de 3 elemente:
– numărul şi tipul fantelor de extensie internă;
– numărul şi tipul porturilor de extensie externă;
– numărul de fante de memorie disponibile.
Majoritatea utilizatorilor doresc să achziţioneze sisteme de calcul cu posibilităţi mari de fig. 48
extensie, deoarece aproape sigur în viitor va fi necesară o putere de calcul mai mare decât în
prezent.
Fante de extensie (fig. 48) şi plăci de extensie (fig. 49)

Placă de extensie
Fantele de extensie sunt socluri pe placa de bază, unde se pot conecta plăci de extensie.
Plăcile de extensie sunt plăci cu circuite, care conţin electronica ce comandă periferi-
cele sau adaugă memoria suplimentară.
Unele fante sunt ocupate de plăci care comandă componentele de bază ale sistemului,
cum ar fi placa adaptor video pentru monitor. fig. 49
După ce au fost instalate plăcile de bază, rămân fante libere, care sunt folosite pentru
extensibilitatea sistemului de calcul.
Porturi (fig. 50)
Porturile sunt socluri ce sunt conectate la placa de bază sau la plăcile de extensie. Se
folosesc cabluri pentru conectarea dispozitivelor periferice la porturi. În acest mod, periferi-
cele şi sistemul de calcul pot comunica.
La majoritatea sistemelor de calcul există porturi pentru cuplarea imprimantei,
monitorului, tastaturii, mouse-lui.
fig. 50
Pot exista însă şi porturi în plus faţă de existenţa perifericelor.
Perifericele nu se pot conecta în orice port disponibil. De exemplu, monitorul se conec-
tează la portul adaptor video. Nu se poate conecta o imprimantă în portul adaptorului video. fig. 51
Conectorul portului şi conectorul cablului dispozitivului periferic, trebuie să fie
compatibili, adică tipurile şi dimensiunile trebuie să îşi corespundă.
Un mod de a determina cu care port se potriveşte conectorul este de a număra pinii
(contactele) acestuia. Se caută un port de pe placa de bază sau placa de extensie care să
corespundă ca mărime cu conectorul (mufa) de pe cablu. De asemenea, se observă dacă
pinii ies în afară (conector tată – fig. 51) sau sunt înăuntru (conector mamă). Dacă pinii pe
conector (mufă) ies în afară, portul trebuie să aibă socluri corespunzătoare şi invers.
Conexiunile sunt întotdeauna între conectori mamă şi conectori tată. Nu se poate cupla fig. 52
un cablu cu conector tată (mamă) cu un port cu conector tată (mamă).
Tipuri de porturi existente la sistemele de calcul PC Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă,
– porturile paralele (fig. 52) trimit simultan toate datele, un octet o dată, prin opt fire scaner (port paralel)
separate ale unui cablu. Porturile paralele sunt de obicei denumite LPT (abreviere de la line
printer). Dacă există un port paralel, acesta este numit LPT1, al doilea va fi LPT2 etc.
Porturile paralele sunt utilizate, în principal, în conectarea împrimantelor şi nu pot transmite
datele în mod eficient pe distanţe lungi. Majoritatea porturilor paralele au 25 de pini.
– porturile seriale trimit datele printr-un singur fir. Aceste porturi transferă datele mai fig. 53
încet decât porturile paralele, dar mai eficient pe distanţe lungi. Există porturi seriale cu 9
pini, dar şi cu 25. De obicei aceste porturi sunt denumite COM (prescurtarea de la
Mufă (mamă) cuplare mouse
comunications).
(port serial)
Dacă există un port COM, acesta se va numi COM1, dacă există două, al doilea se va
numi COM2 etc. Porturile seriale sunt folosite, de obicei, pentru conectarea imprimantelor
seriale (imprimante care folosesc o conexiune serială), modemurilor şi mouse-lui (fig. 53).
– portul de adaptor video este folosit pentru conectarea monitorului la placa adapto- Mufe (tată) cuplare monitor la
rului video. Porturile de adaptor video sunt destinate unui anumit tip de placă adaptor video. portul adaptor video
Unele porturi au conectoare cu 9 pini, altele cu 15 pini. Adaptorul VGA (SVGA) utilizează fig. 54
conectori cu 15 pini, pe trei rânduri (fig. 54), în timp ce EGA şi CGA – tipuri de adaptori
fig. 55
mai vechi – folosesc un conector cu 9 pini pe două rânduri (fig. 55).
– portul SCSI permite transferul datelor la viteze mari. Porturile SCSI sunt utilizate
pentru conectarea dispozitivelor compatibile SCSI, cum ar fi unităţi de disc fix externe,
unităţi de bandă magnetică, pentru copii de siguranţă sau unităţi CD-ROM. Se pot conecta În ultima perioadă au început
să fie din ce în ce mai folosite
până la 8 dispozitive SCSI la un port SCSI (deşi controlerul este deseori considerat ca un pentru mouse porturile şi
dispozitiv, astfel rămânând 7 disponibile). Porturile SCSI nu sunt atât de folosite ca celelalte mufele de cuplare PS2
tipuri de porturi, în parte pentru că dispozitivele SCSI sunt scumpe.
– portul USB (Universal Serial Bus) permite conectarea diferitelor periferice (cameră
WebCam, scaner, imprimantă). Este un port care duce la standardizarea cuplării cât mai
multor periferice.
Notă: Problema transmiterii datelor rămâne încă de actualitate. O tehnologie interesantă,

dar deocamdată costisitoare, este cea laser. În loc de raze laser, oamenii de ştiinţă încearcă să
folosească raze infraroşii (IR). Utilizarea IR este o soluţie „curată“, dar prezintă un dezavantaj
faţă de conexiunile radio: obstacolele întâlnite de IR bruiază transferul. (fig. 56) fig. 56
5. Prezentarea funcţiilor tastaturii
fig. 57
Una din modalităţile de dispunere a tastelor pe tastatura unui PC este standardul

QWERTY, pe care l-au folosit timp de un secol maşinile de scris.
Există însă trei standarde diferite pentru dispunerea tastelor speciale ale sistemului de
calcul, cum sunt Ctrl şi Alt: la tastatura cu 83 de taste, utilizată la primul sistem de calcul
IBM PC; tastatura cu 84 de taste la sistemele de calcul IBM PC AT şi standardul actual,
tastatura extinsă cu 101 taste.
TASTELE CARACTER
Pentru înţelegerea dispozitivului periferic voi prezenta în detaliu tipurile de taste. ~ – tilda
După cum se poate observa există mai multe tipuri de taste (fig. 57): ` – apostrof invers
a. Taste caracter (A,B,C, ..., 0, 1, 2, ..., (, %, @ etc); @ – „a“ comercial, „a“ com sau „coadă de maimuţă“
b. Taste săgeţi (sus, jos, stânga, dreapta); # – diez
$ – dolar
c. Taste funcţie (F1, F2, ..., F12); % – procent
d. Taste cu acţiune bine definită (Enter, Backspace,, Esc, Tab, Print Screen, Scroll ^ – accent grav (sau „control“)
Lock, Pause, Insert, Home, Delete, End, Page Up, Page Down); & – „and“ („şi“) sau ampersand
* – asterisc
e. Taste de „alternare“ a tastaturii (Shift, Ctrl, Alt);
- – minus
f. Taste de setare a modului de lucru (Caps Lock, Num Lock); _ – linie de subliniere
g. Blocul numeric. \ – „backslash“ sau „slash“ invers
/ – „slash“ sau bară oblică
| – bară verticală
a. Tastele caracter au un scop uşor de intuit. Apăsarea unei taste determină recepţio- ‘ – apostrof
narea şi afişarea pe ecran a caracterului înscris pe tastă (literă, cifră, semn de “ – ghilimele
punctuaţie, caracter special). Denumirile caracterelor mai puţin cunoscute sunt ( ) – paranteze rotunde
prezentate alăturat. [ ] – paranteze drepte
{ } – paranteze acoladă
< >– paranteze unghiulare
Se observă că unele taste au înscrise două astfel de caractere. Pentru obţinerea

fiecăruia vezi tasta SHIFT TASTELE CU ACŢIUNE BINE DEFINITĂ
b. Tastele „săgeţi“ determină deplasarea cursorului în direcţia specificată sau a Enter – execuţie comandă sau trecerea la rând nou (în
selecţiei curente. Folosirea lor este posibilă (în special) într-o aplicaţie de tip mediu. cazul editoarelor de texte)
Backspace – şterge caracterul aflat în stânga cursorului
c. Tastele „funcţie“ determină lansarea imediată a unei comenzi. Fiecare tastă funcţie Delete- şterge caracterul aflat în poziţia curentă (sau în
poate avea asociată o comandă. Spre exemplu, în cazul sistemului de operare, unele cazuri la dreapta) cursorului
apăsarea tastei F3 determină afişarea ultimei comenzi tastate. Esc – renunţă la meniul curent
Tab – trece le rubrica următoare sau salt cursor spre
Fiecare program interpretează diferit tastele funcţiei, dar evoluţia programelor tinde
dreapta de o valoare presetată
către o standardizare a comenzilor asociate tastelor funcţie. Insert – schimbă modul de lucru (inserare/suprapunere)
Cel mai răspândit standard de interpretare a tastelor funcţie este CUA – Common Home – salt cursor la început (linie, pagină, document)
User Access – folosit de firma Microsoft pentru realizarea pachetului Windows. End – salt cursor la sfârşit (linie, pagină, document)
Page Up – salt o pagină mai înainte (sus)
d. Tastele cu acţiune bine definită sunt taste pentru care gradul de standardizare a Page Down – salta o pagină mai înapoi (jos)
interpretării lor este foarte pronunţat. De exemplu tasta Backspace este interpretată Print Screen – tipărşte ecranul curent la imprimantă sau
de 99% din programe ca ştergere a caracterului aflat în stânga cursorului. capturează imaginea ecranului curent, care poate fi afăşată
Alăturat sunt prezentate semnificaţiile impuse. cu ajutorul comenzii PASTE într-un program de grafică
sau de editare text.
(Acestea sunt semnificaţiile cele mai des întâlnite ale tastelor prezentate. Totuşi pot Scroll Lock – opreşte „defilarea“ textului pe ecran
exista şi programe ce le acordă un alt înţeles special.) (rândurile din partea de sus a ecranului nu se vor pierde)
e. Tastele de „alternare“ a tastaturii reprezintă o invenţie extrem de ingenioasă: în loc Pause – opreşte afişarea pe ecran
de a dubla numărul de taste se adaugă una! Ele se folosesc astfel:
– apăsare a tastei de „alternare“ şi menţinerea ei apăsată
– apăsare a tastei propriu-zise Exemplu:
– eliberare a testei de „alternare“
În loc să se obţină caracterul „8“, s-a detectat faptul că tasta SHIFT era menţinută
apăsată şi s-a generat celălalt caracter înscris pe tastă. Deci, cu ajutorul tastei
* Semnul asterisc (*) se obţine astfel:
– apăsare a tastei SHIFT şi
menţinerea ei apăsată
8
– apăsare a tastei „8“ şi eliberarea
SHIFT, fiecare din celelalte taste poate genera două caractere: acesteia
– în cazul cifrelor sau al semnelor speciale, menţinerea apăsată a tastei SHIFT – eliberarea tastei SHIFT
determină obţinerea caracterului înscris în partea de sus a tastei;
– în cazul literelor, menţinerea apăsată a tastei SHIFT determină:
IMPORTANT
– obţinerea literei mari corespunzătoare caracterului, dacă nu este activ Caps Lock La tastaturile realizate în ultimul timp au mai fost introduse 2
– obţinerea literei mici corespunzătoare caracterului, dacă este activ Caps Lock taste:
Celelalte două taste de „alternare“: Ctrl şi Alt sunt folosite pentru a genera comenzi á – tasta care activează butonul START din TASK BAR
şi nu caractere suplimentare.
După cum se poate observa alăturat, operaţia a fost notată Ctrl+C, iar tasta „C“ nu – tasta rapidă de trimitere la imprimare a fişierului curent
generează caracterul „C“, ci o comandă.
Comenzile obţinute similar cu ajutorul tastei Alt se noatează Alt+tastă. Exemple:

f. Tastele de setare a modului de lucru se referă la modul în care reacţionează tasta- În general, întreruperea execuţiei programului curent se poate
tura. face prin comanda Ctrl-C care se obţine astfel:
Caps Lock. Activează sau dezactivează generarea caracterelor mari. – apăsare a tastei Ctrl şi menţinerea ei apăsată
– apăsare a tastei „C“ şi eliberare a acesteia
Vezi explicaţia alăturată. – eliberare a tastei Ctrl
Num Lock. Determină comportamentul tastelor din blocul numeric. Folosirea alternării de taste Alt-F4 duce la închiderea
Vezi explicaţia alăturată. programului în care se lucrează.
a) Să presupunem că în acest moment apăsarea tastei „A“ va

OBSERVAŢIE! Acesta este comportamentul majorităţii tastaturilor. Este, însă, posibil
genera litera mică „a“. Modul de lucru Caps Lock este
ca Num Lock să reacţioneze invers. dezactivat. Dacă apăsaţi şi eliberaţi tasta Caps Lock veţi
observa că se aprinde LED-ul corespunzător din partea de
sus, dreapta a tastaturii. Modul de lucru Caps Lock este
acum activ şi se vor genera numai litere mari
corespunzătoare.
b) Activarea modului Num Lock (LED-ul este aprins)
determină generarea „săgeţilor“ sau a comenzilor înscrise
pe taste. Dezactivarea acestuia determină generarea cifrelor
sau caracterelor corespunzătoare.
6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui
Mouse-ul, asemenea tastaturii, este un dispozitiv de intrare utilizat pentru „furnizarea fig. 58
de informaţii“ sistemului de calcul. Acesta poate fi mai uşor de utilizat decât tastatura,
deoarece nu trebuie memorate comenzi sau combinaţii de taste, se indică un obiect sau o
comandă pe ecran şi se apasă butonul de mouse pentru selecţie.
Majoritatea programelor sunt proiectate, acum, pentru a accepta mouse-ul. Deşi se
poate lucra numai cu tastatura, este mai uşor şi mai atractiv dacă există mouse.
fig. 59
Anatomia unui mouse
Indiferent de mărime sau formă mouse-ul poate fi bine manevrat.

Poziţia corectă de manevrare a unui mouse este cu degetul arătător pe butonul din
stânga al mouse-lui (fig. 58). Celelalte degete se pot aşeza pe celelalte butoane sau pot dirija
mouse-ul pe suprafaţa biroului.
Mouse-ul poate avea două sau trei butoane (fig. 59). Majoritatea programelor utilizează
butonul din stânga pentru a executa funcţii uzuale şi butonul din dreapta sau din mijloc în
scopuri speciale. În interior, mouse-ul are o bilă de urmărire, care prin intermediul unui
sistem electro-optic transformă mişcările mouse-lui în semnale pe care sistemul de calcul le
poate înţelege.
Unul dintre cele mai noi dispozitive tip mouse este conceput special pentru navigarea fig. 60
prin Internet. Dispozitivul GyroPoint utilizează tehnologia giroscopului (fig. 60).
Programele proiectatate să utilizeze un mouse afişează pe ecran un indicator de mouse.

Indicatorul poate fi o săgeată sau o altă formă, din ce în ce mai diversificată, care se mişcă
pe ecran când se deplasează mouse-ul. În unele programe, indicatorul îşi poate schimba
forma pentru a arăta acţiunea curentă (redimensionare a ferestrei, salvare etc.).
Utilizatorii de laptop consideră mouse-ul un dispozitiv incomod, deoarece necesită
spaţiu pe birou. Aceştia preferă în general dispozitivele trackball, care în esenţă reprezintă
un mouse răsturnat (utilizatorul roteşte bila) (fig. 61). Instrumentele trackball sunt
încorporate în unele tastaturi şi calculatoare laptop. fig. 61
Producătorii de sisteme laptop experimentează şi alte tipuri de dispozitive de indicare. fig. 62
Unele sunt prevăzute cu un trackpoint sau cu un buton GBH (se numeşte astfel deoarece
este amplasat la intersecţia literelor G, B şi H de pe tastatură). Un trackpoint se mai numeşte
şi cap de ştergere, deoarece seamănă cu o gumă de creion. În ceea ce priveşte alte
calculatoare portabile (laptop), dispozitivul de indicare este degetul arătător al utilizatorului.
Terminologie mouse
Pentru a deplasa un cursor pe ecran, degetul se deplasează pe o mică suprafaţă de atingere
Termen Definiţie
(fig. 62). Punctare Se depălasează indicatorul în poziţia dorită pe
(indicare) ecran
OBSERVAŢIE! Oricare din dispozitivele de indicare prezentate necesită un timp minim Se apasă şi se eliberează butonul de execuţie
Clic
de familiarizare. al funcţiilor curente
Se apasă şi se eliberează butonul de execuţie
Dublu-clic al funcţiilor curente de două ori, căt mai
Deplasării într-un anumit sens a mouse-lui îi corespunde o deplasare a indicatorului de repede posibil.
mouse pe ecranul calculatorului, care poate fi configurată în scopul mişcării cu o anumită Notă: viteza de acţionare prin dublu-clic a mouse-lui se poate
amplitudine a acestuia. Uneori este necesară deplasarea mouse-lui fără a deplasa indicatorul configura, pentru a fi aleasă cea mai convenabilă opţiune.
Se apasă butonul de execuţie al funcţiilor
(în situaţia când acesta ajunge prea aproape de marginea biroului sau de una din marginile Deplasare (drag) curente şi se menţine apăsat cât timp se
suportului de mouse); este suficient să se ridice mouse-ul, să se deplaseze în direcţia deplasează indicatorul într-o altă poziţie
necesară şi să se pună înapoi pe birou pentru a continua lucrul. Deasemenea se pot schimba Eliberare (drop) Eliberarea butonului după deplasare
config. urările mouse-lui pentru lucrul cu mâna stângă, în sensul că butonul de execuţie al
funcţiilor uzuale devine cel din dreapta.
Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor
Exerciţiul 1
Adevărat/Fals
Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă
Generaţia calculatoarelor pe tranzistoare este prima A F 8 Un bit este format din 8 byti.
A F 1
generaţie de calculatoare. Interfaţa pentru ecran nu asigură afişarea informaţiei pe
A F 9
Pentru stocarea datelor pe termen lung se utilizează acesta.
A F 2
unitatea de disc fix (hard disk-ul). Microprocesorul nu este indispensabil funcţionării unui
A F 10
Inscriptorul de CD-uri (CD-RW) este un dispozitiv de sistem de calcul.
A F 3
intrare-ieşire date. Datele încărcate „din fabrică“ în memoria de tip ROM
A F 11
A F 4 Imprimanta este un dispozitiv de intrare-ieşire date nu pot fi modificate de către utilizator.
Mouse-ul se conectează la sistemul de calcul prin Extensibilitatea unui sistem de calcul nu depinde de
A F 5 A F 12
intermediul portului paralel. numărul şi tipul fantelor de extensie internă.
Portul USB este destinat pentru conectarea la sistemul A F 13 Scanerul se poate conecta la portul paralel.
A F 6
de calcul a imprimantei, web cam-ului, scanerului. Alt+F4 duce la închiderea programului în care se
A F 14
A F 7 Tastele ~, @, #, $, & sunt taste de alternare a tastaturii lucrează
Exerciţiul 2
Alegere multiplă
1 Ordinea cronologică, corectă, a generaţiilor de calculatoare este: 4 Pentru stocarea datelor pe termen nelimitat într-un sistem de
a Generaţia: tranzistoarelor, tuburilor cu vid, circuitelor calcul se utilizează:
microminiaturizate, circuitelor integrate. a Hard disk-ul
b Generaţia: tranzistoarelor, circuitelor integrate, circuitelor b Memoria de tip RAM
microminiaturizate, tuburilor cu vid . c Memoria de tip ROM
c Generaţia: tuburilor cu vid, tranzistoarelor, circuitelor integrate, 5 La întreruperea accidentală sau voită a alimentării sistemului de
circuitelor microminiaturizate. calcul conţinutul memoriei de tip RAM:
2 Care din următoarele echipamente sunt dispozitive de a Nu se pierde
intrare/ieşire date: b Se pierde ireversibil
a unitatea de disc fix c Se pierde dar poate fi recuperată
b tastatura 6 Semnul grafic * se poate obţine folosind următoarea combinaţie
c imprimanta de taste:
3 Tastele cu acţiune bine definită sunt:: a Shift+8
a Enter, Backspace, Tab, Home, End, Print Screen b Ctrl+8
b Alt, Shift, Ctrl c Alt+8
c F1 – F12
Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor
Exerciţiul 1 Exerciţiul 2
1=F 8=F 1=c

2=A 9=F 2=a
3=A 10 = F 3=a
4=F 11 = A 4=a
5=F 12 = F 5=b
6=A 13 = A 6=a
7=F 14 = A
1. Noţiuni generale
2. Elemente de utilizare a sistemului de
operare MS-DOS
3. Comenzi ms-dos de bază
4. Editorul de texte MS-DOS
CAPITOLUL 2
Sisteme de operare
Sistemul de operare este un grup de programe care furnizează instrucţiunile de care are
nevoie sistemul de calcul pentru a putea fi comandat. Fără sistemul de operare, utilizatorul Sistemul de operare denumeşte automat unităţile de
disc ale sistemului de calcul. Notatiile standard
nu poate comunica cu sistemul de calcul, iar sistemul de calcul nu va şti să comunice cu
folosite pentru denumirea unităţilor de disc sunt:
utilizatorul. Fără sistemul de operare, ar trebui transmise şi înţelese semnalele utilizate de C: pentru hard disc;
fiecare componentă a sistemului hard conectată la sistemul de calcul. Ar trebui introduse A: pentru dischetă;
instrucţiuni care să detalieze fiecare acţiune pe care o execută sistemul de calcul, de la cum B: pentru a doua unitate de dischetă, în
se încarcă un program în memorie, până la cum să se copieze informaţiile sau să se tipă- eventualitatea că există;
rească fişierele. D: pentru unitatea de CD, dacă există.
Sistemul de operare este o componentă software de bază, obligatorie pentru funcţio- În cazul existenţei mai multor dispozitive de stocare sau în
cazul partiţionării unităţii de disc fix, dispozitivele/partiţiile
narea sistemului de calcul. Acesta asigură coordonarea funcţionarii tuturor componentelor se notează în ordine alfabetică în continuare.
sistemului de calcul şi permite rularea celorlalte categorii de programe existente pe acesta.
Ce face un sistem de operare
Cele mai importante funcţii îndeplinite de un sistem de operare sunt:

Gestionarea fişierelor se face în anumite locaţii, numite
directoare (foldere). Sistemul de operare organizează
Gestionarea discului arborescent directoarele existente pe disc. Structura
Sistemele de operare ajută la comandarea dispozitivelor de stocare. Se poate utiliza arborescentă porneşte din directorul rădăcină al discului.
sistemul de operare pentru a aranja, eticheta (a da un nume), copia şi organiza informaţiile
pe care le conţin unităţile de disc.
Gestionarea fişierelor
Sistemul de operare ajută la organizarea fişierelor în care sunt stocate informaţiile
(datele), păstrând locaţia (locul pe disc aşa cum s-a arătat la descrierea discurilor), numele,
mărimea şi momentul creării fişierului.
Gestionarea dispozitivelor
Sistemul de operare furnizează instrucţiunile necesare sistemului de calcul pentru fig. 63
comanda perifericelor, cum ar fi tastatura, imprimanta, mouse, modemul etc.
Sistemul de operare transformă tastările şi mişcările mouse-lui în comenzi pe care
sistemul de calcul le poate interpreta.
Gestionarea programelor
Sistemul de operare furnizează interfaţa necesară unui program pentru a comunica cu
sistemul de calcul.
Sistemul de operare comandă intrările şi ieşirile între un program de eiditare text şi
tastatură (fig. 63), sau între un program de editare grafică şi mouse (fig. 64).
Gestionarea utilizatorilor
Sistemul de operare furnizează o interfaţă uşor utilizabilă, care permite comunicarea cu
sitemul de calcul într-un limbaj uşor accesibil şi uşor de înţeles.
Sistemul de operare permite lansarea unui program prin scrierea unui cuvânt-comandă fig. 64
(în limba engleză), selectarea unei comenzi dintr-un meniu sau executarea unui dublu clic
(cu mouse-ul) pe o pictogramă de pe ecran.
Categorii de sisteme de operare des utilizate

pe sitemele de calcul de tip PC:
MSDOS (Microsoft Disk Operating System) (fig. 65)

A fost unul dintre cele mai folosite sisteme de operare folosite de sistemele de calcul.
MS-DOS foloseşte o interfaţă grafică de tip linie de comandă.
Se tastează comanda dorită şi sitemul MS-DOS răspunde executând-o şi afişând
rezultatul de ieşire pe ecran.
fig. 65
Sisteme de operare 47
MS-DOS nu este considerat un sistem de operare prietenos, deoarece implică o mul-

ţime de comenzi şi mesaje cifrate care trebuie să fie citite şi scrise.
Windows 95, 98, 2000, NT, XP (fig. 66)

Sunt cele mai folosite sisteme de operare pentru sistemele de tip PC. Acestea folosesc o
interfaţă grafică de tip utilizator (GUI – Graphical User Interface). Utilizatorul intră în
interacţiune cu sistemul de calcul, folosind mouse-ul pentru a alege elemente de meniuri sau
a selecta imagini (pictograme), ce reprezintă programe, componente ale sistemului sau chiar
fişiere.
Utilizarea unei interfeţe grafice este mai uşoară decât utilizarea unei interfeţe pe bază
de comandă sau pe bază de text, care presupune memorarea de comenzi. Este unul din
motivele pentru care Windows este mult mai apreciat.
Versiuni soft
Creatorii de programe au identificat diferitele versiuni ale programelor prin numere. De
câte ori este lansată o nouă versiune a unui program, aceasta primeşte un nou număr. Dacă
schimbările dintr-o versiune sunt minore, cum ar fi rezolvarea unei probleme mici, denumită
defect (bug), numai numărul din dreapta punctului se modifică. Dacă schimbările de program
sunt semnificative, cum ar fi adăugarea unui set de caracteristici noi sau chiar rescrierea în
întregime a programului, se schimbă numărul din stânga punctului. Exemplu: de la versiunea fig. 66
MS-DOS 1.0 s-a ajuns într-un anumit interval de timp, la versiunea MS-DOS 6.22.
ATENŢIE! În zilele noastre se duce o luptă acerbă în ceea ce priveşte supremaţia siste-
melor de operare – Windows, Linux sau mai nou venitul BDS. Dacă Windows este un do-
meniu total aparte, ceilalţi competitori se bazează pe cunoscutul sistem de operare UNIX. În
urmă cu câţiva ani lupta se dădea între sistemele de operare Unix şi Windows, şi foarte multă
lume a mers „pe mâna“ celui din urmă. Astăzi termenii problemei sau schimbat radical. Unix-
ul a reprezentat generatorul unor noi sisteme de operare care au un succes crescând, în timp ce
Windows-ul se schimbă din ce în ce mai mult adăugând stabilitate şi noi facilităţi de la o
versiune la alta. Dacă până acum Unix-ul se folosea pe platforme mari iar Windows-ul pe cal-
culatoarele personale, astăzi se observă o migrare de la un domeniu la altul atât a Windows-
ului către platformele mari cât şi a Linux-ului sau BDS-ului către calculatoarele personale.
2. Elemente de utilizare a sistemului
de operare MS-DOS
(Microsoft Disk Operating System)
Un sistem de operare este un software de bază destinat gestionării resurselor unui fig. 67
sistem de calcul.
După apăsarea butonului POWER în scopul deschiderii calculatorului, utilizatorul va
observa derularea pe ecran a unor informaţii referitoare la structura sistemului de calcul.
După încheierea acestor operaţii, pe monitor este cel mai probabil să se afişeze una
dintre următoarele situaţii: fig. 68
a) Ecran negru având în colţul din stânga înşiruirea de caractere C:\>_ (fig. 67);
b) Interfaţa specifică de Windows (fig. 68).
Varianta a) este cea în care s-a executat direct încărcarea sistemului de operare MS-
DOS, şi se poate începe în orice moment lucrul cu acesta.
Varianta b) este aceea în care s-a încărcat un sistem de operare din familia Windows şi
de acolo utilizatorul trebuie să ajungă în aşa-numitul prompt de comandă, unde va putea să
lucreze în interfaţa specifică MS-DOS. fig. 69
Operarea în MS-DOS
Secvenţa de caractere C:\>_ se numeşte PROMPT al sistemului de operare MS-DOS
(fig. 69).
C: indică discul activ, pe care se va lucra „din oficiu“ (litera C este atribuită hard
discului).
\ este simbolul pentru directorul rădăcină al discului. Acest semn se numeşte

backslash.
SINTAXA COMENZII
> are simpla semnificaţie de separator. Nume-comandă [ lista de parametri obligatorii ai
_ este o liniuţă clipitoare care se numeşte cursor de scriere. comenzii [, lista de parametri opţionali ] ]
Apariţia prompterului sistemului de operare indică faptul că în continuare se va putea

„comunica“ cu calculatorul, prin comenzi specifice.
Utilizarea calculatorului prin intermediul lucrului direct cu sistemul de operare MS-
DOS se face cu ajutorul comenzilor. Forma generală de scriere a unei comenzi se numeşte
sintaxa comenzii.
fig. 70
ATENŢIE! După scrierea comenzii, este obligatorie apăsarea tastei ENTER.
Sistemul de operare va analiza corectitudinea comenzii date. Dacă comanda a fost

scrisă corect, după apăsarea pe ENTER, aceasta se va executa (fig. 70). Dacă comanda a
fost greşită, pe ecran se va genera un mesaj de eroare iar comanda nu se va putea executa
(fig. 71).
fig. 71
OBSERVAŢIE: Sistemul de operare MS-DOS nu ţine cont de scrierea comenzilor cu
litere mici sau cu majuscule. Tipul de litere nu influenţează execuţia comenzilor.
ATENŢIE! Denumirile fişierelor şi directoarelor utilizate de sistemul de operare MS-

DOS trebuie să respecte următoarele reguli:
– să aibă o lungime de maxim 8 caractere (fig. 72);
– să nu conţină spaţii libere printre caractere;
– să nu conţină caractere ca: punct (.), virgulă (,), !, @, #, $, %, ^, &, *, (, ), {, }, [, ],
?, ;, “, ~;
– caracterele recomandate sunt literele şi cifrele.
DEFINIŢIE:
Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 3 caractere, numită EXTENSIE (fig. 72). fig. 72
Aceasta indică tipul fişierului, iar utilizatorii cu mai multă experienţă pot deduce din
extensie care este programul cu care respectivul fişier a fost creat. Extensia se separă
obligatoriu de numele fişierului prin semnul punct (.). Adică: nume-fişier.extensie.
Exemplu: comunica.doc (fig. 72)
Câteva exemple de extensii şi aplicaţiile care le generează sunt prezentate în tabelul
următor:
Exrensia Aplicaţia Semnificaţie

bak Fişier de copii de rezervă (backup)
bat Fişier de comenzi
com Fişier de program
exe Fişier executabil
doc Microsoft Word Fişier text
xls Microsoft Excel Fişier tabelar
bmp Corel Draw Fişier format grafic, realizat prin puncte
3. Comenzi MS-DOS de bază
Comenzi de afişare a informaţiei
Comanda DIR (fig. 74)

Afişează lista de directoare şi de fişiere din directorul rădăcină al discului sau din
interiorul directorului în care s-a ajuns înainte de a da această comandă. fig. 74
În dreptul denumirilor care reprezintă directoare este afişat simbolul <DIR>.
Toate celelalte denumiri sunt deci ale fişierelor existente. În plus, se afişează, pe
coloane:
– dimensiunile fişierelor precum şi
– data şi ora la care respectivele fişiere şi directoare au fost create sau modificate
ultima oară.
La lansarea în execuţie a comenzii DIR, derularea listei cu informaţii se face foarte
rapid, utilizatorul neavând timp să „prindă“ începutul listei şi nici să o citească (dacă conţi-
nutul acesteia este mai mult de un mode ecran). Pentru a evita acest lucru se va întrebuinţa:
Comanda DIR/P (fig. 75)

Aceasta afişează aceleaşi informaţii ca şi DIR, dar pagină cu pagină (ecran cu ecran).
Directoarele şi fişierele sunt însoţite de toate informaţiile. Afişarea informaţiei se face pe un
singur ecran, apoi derularea se opreşte. Ea se poate relua la dorinţa utlizatorului, prin apă-
sare pe orice tastă.
fig. 75
Comanda DIR/W (fig. 76)

Aceasta afişează aceleaşi date ca şi DIR/P, dar directoarele şi fişierele nu sunt însoţite
de informaţii.
Comanda TREE
Determină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina
discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm.
Comanda TREE/F
Determină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina
discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm, arătând în plus şi
FIŞIERELE conţinute în directoare.
Deoarece aceste variante ale comenzii TREE derulează informaţia pe ecran cu prea
mare viteză, pentru a avea timp să se citească datele se va utiliza:
fig. 76
Comanda TREE/F|MORE
Aceasta afisează arborele de directoare cu fişierele existente pagină cu pagină.
OBSERVAŢII: Întreruperea desfăşurării afişărilor prin comenzile descrise până aici se

poate face prin apăsarea tastei PAUSE. Opţiunea /P se poate aplica şi pentru celelalte
comenzi care presupun defilarea informaţieii în mai mult de un mod ecran.
Schimbarea directorului curent
Intrarea într-un director: comanda CD (Change Directory) fig. 77

Sintaxa este: CD [nume_director]
Exemplu: intrarea într-un director numit de exemplu, FOTOGRAFII, se face executând
comanda CD FOTOGRAFII. Promptul nu va mai fi D:\>_ ci va deveni:
D:\FOTOGRAFII>_ (fig. 77)
Ieşirea înapoi în directorul rădăcină

Dintr-un singur pas: comanda CD\.
fig. 78
Pas cu pas: se va da de câte ori este necesar comanda CD.. (fig. 78).
Crearea unui director fig. 79
Comanda MD
Sintaxa comenzii este: MD [nume_director].
fig. 80
Exemplu: MD LUCRU este comanda care formează în rădăcina discului D directorul
numit LUCRU (fig. 79).
Crearea unui arbore de directoare
Se va utiliza evident tot comanda MD, iar regula care trebuie respectată este aceea că
directoarele se crează pe rând, doar câte unul la un moment dat.
Exemplu rezolvat pentru înţelegerea modului de creare a structurilor arborescente

Pentru construirea structurii cu forma din fig. 80 se folosesc comenzile următoare
(fig. 81 şi fig. 82):
MD C:\POSTURI
MD C:\POSTURI\TV
MD C:\POSTURI\TV\PRIMA fig. 81
MD C:\POSTURI\TV\PROTV
MD C:\POSTURI\RADIO
MD C:\POSTURI\RADIO\21
MD C:\POSTURI\RADIO\TOTAL
MD C:\POSTURI\RADIO\PROFM fig. 82
DEFINIŢIE:
Înşiruirea de directoare începând de la rădăcină până la ultimul director de pe o ramură a
structurii arborescente se numeşte cale de acces sau, pe scurt, cale.
OBSERVAŢII:
– Întotdeauna directoarele de pe o cale de acces se separă prin semnul \
– În mod riguros, scrierea unei căi de acces se începe cu precizarea discului şi a
rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\.
Ştergerea unui fişier
Comanda DEL.
Sintaxa comenzii: DEL [nume_fişier.extensie] (fig. 83).
OBSERVAŢIE: Dacă fişierul care trebuie şters se află într-un director, se va scrie calea
de acces până la acesta şi din acest loc se va da comanda DEL cerere.txt sau se va da
comanda de ştergere, urmată de calea până la fişier, DEL C:\TEXTE\cerere.txt
fig. 83
Comenzi de ştergere a unui director
Comanda RD
Sintaxa comenzii: RD [nume_director] (fig. 84a).
ATENŢIE! Comanda RD şterge NUMAI DIRECTOARE GOALE, deci care la rândul

lor NU conţin subdirectoare sau fişiere. fig. 84a
Comanda DELTREE
Sintaxa comenzii: DELTREE [nume_director] (fig. 84b).
Şterge un director împreună cu întregul conţinut al acelui director!
ATENŢIE! Este o comandă periculoasă din motivul enunţat mai sus! Nu se recomandă
fig. 84b
utilizatorilor fără experienţă.
Copierea unui fişier

Are ca scop existenţa unui fişier în diverse directoare ale unui disc, sau pe diverse
discuri. Forma generală a comenzii este următoarea:
COPY [cale:\] nume_fişier_de_copiat.extensie [cale:\] nume_director_destinaţie (fig. 85)
OBSERVAŢIE: Se constată că, dacă este necesar, se vor scrie căile de acces până la fig. 85
fişierul care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia.
Exemplu: comanda COPY D:\andrei\Lucrari\word\univ.doc C:\temp realizează o copie a

fişierului univ.doc din directorul Word, subordonat directorului Lucrari, din directorul andrei, în
directorul temp subordonat rădăcinii discului C. (fig. 86)
Este posibilă copierea printr-o singură comandă a mai multor fişiere deodată. Situaţiile
care se disting sunt următoarele:
– Fişiere care au acelaşi nume şi diferite extensii: ele se simbolizează prin nume_fisier.*
– Fişiere care au diverse nume şi aceeaşi extensie: ele se simbolizează prin *.extensie
– Fişiere cu diverse nume şi diverse extensii: se vor simboliza prin *.* fig. 86
OBSERVAŢII: Partea diferită din structura denumirilor se înlocuieşte prin simbolul *. Exemple:
Acest lucru face ca operaţia de copiere să se execute asupra întregului grup de fişiere 1. a.txt, a.doc, a.xls înseamnă a.*
deodată. Prin aceeaşi metodă se pot de exemplu, şterge mai multe fişiere deodată. 2. a.txt, b.txt, c.txt înseamnă *.txt
3. a.txt, b.doc, c.xls înseamnă *.*
Trecerea pe o altă unitate de disc

Dacă de exemplu, ne aflăm pe discul C: şi se doreşte trecerea pe dischetă, deci pe
discul A:, se va scrie în promptul de comandă A:
Promptul se va modifica din C:\>_ în A:\>_ (fig. 87)
fig. 87
Formatarea unei dischete

Această operaţie acţionează fizic asupra suprafeţei dischetei, sub controlul sistemului
de operare, împărţind în piste şi sectoare de disc, care fac ca discheta să fie utilizabilă. Fără
această organizare, informaţia nu poate fi scrisă pe dischetă. fig. 88
ATENŢIE! Formatarea unei dischete, şi în general a oricărui disc, atrage după sine
pierderea completă a intregii informaţii de pe acel disc.
Formatarea unei dischete se declanşează prin comanda FORMAT A: (fig. 88)

4. Editorul de texte MS-DOS
1 fig. 89
2
Sistemul de operare MS-DOS are încorporat un program editor de texte, prin inter-
mediul căruia se pot crea şi manevra fişiere de tip MS-DOS text.
Punerea în funcţiune a acestui program se face scriind comanda EDIT.
Cu ajutorul acestui program se pot învăţa operaţiile de bază necesare redactării unui
text cu ajutorul calculatorului.
Structura ecranului oferit de acest program se compune în principal din: (fig. 89)
– Bara de meniu afişată întotdeauna în partea de sus a ecranului. Aceasta cuprinde
opţiunile de lucru cu programul.
– Suprafaţa de lucru („pagina“).
– Eventuale bare de defilare, pe marginile de jos şi din dreapta ale zonei de scriere.
Acestea se utilizează pentru parcurgerea conţinutului fişierului cu ajutorul mouse-ului. 3
OBSERVAŢIE: Pe bara de meniu se poate ajunge prin apăsare pe tasta ALT sau utili-
zând mouse-ul.
Meniurile sunt următoarele:
fig. 90
Meniul FILE (fig. 90)
Opţiunile (comenzile) sunt grupate pe tipuri de acţiuni – lucru cu fişierul (New,
Open..., Save, Save As..., Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţite
printr-o linie de separare.
Comenzile urmate de 3 puncte (...) nu se execută direct, ci deschid la rândul lor o altă
fereastră de opţiuni (de dialog cu utilizatorul).
Opţiunea NEW
Crează un fişier nou. Rezultatul constă în deschiderea unei noi pagini, libere.
Opţiunea OPEN
Deschide un fişier de tip text deja existent; astfel, fişierul poate fi revăzut, modificat.
Utilizatorul trebuie să ştie în ce director se află fişierul pe care doreşte să îl readucă pe ecran
şi, evident, numele acelui fişier.
Opţiunea SAVE
Salvează pe disc conţinutul fişierului deschis pe ecran în acel moment. Orice modificări
aduse fişierului se pot păstra acţionând opţiunea SAVE.
Opţiunea SAVE AS
Intră în acţiune la salvarea PENTRU PRIMA DATĂ a unui fişier nou creat. Utiliza- fig. 91
torului i se vor solicita: o denumire pentru fişier şi un director în care acesta să se salveze.
De asemenea SAVE AS se utilizează pentru realizarea unei copii a fişierului deschis pe
ecran, într-un alt director şi/sau cu o altă denumire sau în acelaşi director dar numai cu altă
denumire.
OBSERVAŢIE: Opţiunile OPEN, SAVE, SAVE AS deschid ferestre de dialog asemă-

nătoare, cu denumirea ferestrei în partea superioară a acesteia (în fig. 91 – OPEN)
fig. 92
Opţiunea PRINT (fig. 92)
Declanşează activitatea de tipărire a fişierului deschis pe ecran.
Opţiunea EXIT
Conduce la părăsirea programului EDIT, nu înainte de a se întreba utilizatorul dacă
doreşte salvarea fişierului deschis în acel moment.
Meniul EDIT
Cuprinde opţiuni necesare operaţiilor cu blocuri de text.
Opţiunea CUT Opţiunea CUT realizează următoarele:

Decupează din text zona selectată, trimiţând-o în memoria de tip RAM. 1. Ştergerea informaţiei din poziţia curentă
2. Păstrarea informaţiei şterse într-o zonă de
Opţiunea COPY (fig. 93) memorare, pentru a putea fi ulterior depusă în altă
Copiază zona selectată de text, trimiţând-o în memoria de tip RAM. zonă a fişierului cu ajutorul comenzii PASTE
Opţiunea PASTE (fig. 93)

Aduce din memorie textul depus acolo cu comenzile CUT sau COPY. Textul este
poziţionat pe pagină acolo unde se găseşte cursorul de scriere.
Opţiunea CLEAR (fig. 93)

Şterge zona de text selectată (fără ca informaţia ştearsă să fie memorată).
DEFINIŢIE:
Prin selectarea unui text se înţelege punerea acestuia în evidenţă pentru ca programul să fig. 93
„ştie“ ce are de prelucrat.
Selecţia se face cu mouse-ul sau cu ajutorul tastaturii.
În cazul utilizării tastaturii, se procedează astfel:
– se poziţionează cursorul de scriere sub primul caracter al textului ce urmează a fi
selectat;
– se apasă tasta SHIFT şi se menţine apăsată;
– se apasă tasta săgeată corespunzătoare sensului în care se doreşte realizarea selecţiei.
Textul selectat se pune în evidenţă pe ecran cu alta culoare (zona respectivă trece în
mod video invers). Menţinerea apăsării tastelor se continuă până la selectarea întregii
porţiuni care interesează (fig. 94). fig. 94
Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALTĂ PARTE A
PAGINII (fişierului) se fac în felul urmator:
1. Se selectează zona de text care se doreşte a fi repetată pe pagină sau să fie mutată în
altă zonă a paginii (vezi fig. 94).
2. Se selectează meniul EDIT.
3. Se apelează opţiunea COPY (pentru copiere) sau opţiunea CUT (pentru mutare)
(fig. 95).
4. Se poziţioneaza cursorul de scriere pe pagină acolo unde se doreşte să ajungă textul
selectat.
fig. 95
5. Se selectează meniul EDIT şi se apelează opţiunea PASTE (fig. 96).
Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALT FIŞIER se fac la
fel ca ÎN ALTĂ PARTE A PAGINII, numai că informaţia se depune (PASTE) într-un fişier
deschis ulterior (nou sau creat anterior).
OBSERVAŢIE: Aceste operaţii se fac EXACT ÎN ACELAŞI FEL şi în cazul altor

programe.
fig. 96
Meniul SEARCH (fig. 97)
Opţiunea FIND
Caută o secvenţă de caractere în fişierul deschis în acel moment. Poate fi gasită numai
PRIMA apariţie în text a acelei secvenţe (fig. 98).
fig. 97
ATENŢIE! Programul MS-DOS EDIT caută numai de la poziţia curentă a cursorului
de scriere în jos (către sfârşitul fişierului)!
fig. 98
Opţiunea REPEAT LAST FIND
Caută în continuare în fişier celelalte eventuale apariţii ale secvenţei de caractere găsite
cu opţiunea FIND.
Opţiunea CHANGE
Permite schimbarea unei secvente de caractere cu alta (fig. 99).
fig. 99
Meniul OPTIONS
fig. 100
Opţiunea DISPLAY
Permite modificarea caracteristicilor ecranului programului EDIT (de exemplu modifi-
carea culorii „foii“ şi modificarea culorii textului (fig. 100).
Exerciţiul 1
Adevărat/Fals
Sistemul de operare MS-DOS este un software de Comanda DIR/W afişează directoarele şi fişierele cu
A F 1
aplicaţie. A F 7 informaţiile care le însoţesc (data şi ora la care au fost
În sistemul de operare MS-DOS după tastarea create, mărimea acestora).
A F 2 comenzii este necesară apasare tastei ENTER pentru Comanda CD duce la ieşirea din directorul curent direct în
A F 8
confirmarea execuţiei comenzii. radăcina dicului pe care se lucrează.
Litera A este alocată pentru denumirea discului fix Comanda RD şterge NUMAI directorul indicat, care la
A F 3 A F 9
(hard disk) rândul lui nu conţine subdirectoare şi nici fişiere.
Sistemele de operare îndeplinesc printre altele funcţia A F 10 Comanda MD se utilizează pentru crearea unui fişier.
A F 4
de gestionare a discurilor. Comanda DEL *.txt realizează ştergerea tutoror
A F 11
*.extensie poate face selecţia in vederea copierii, fişierelor cu extensia txt din calea indicată.
A F 5 mutării sau ştergerii unor fişiere cu nume diferite şi Microsoft Windows nu este o interfaţă grafică de tip
A F 12
aceeasi extensie. utilizator.
Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 2
A F 6
caractere numită EXTENSIE.
Exerciţiul 2
Alegere multiplă
1 Care este forma corectă a unui specificator de fişier: 4 Selectaţi varianta adevărată pentru comanda C:\>MD*.exe:
a disc / nume fişier / cale / .extensie a fişierele executabile nu se pot crea cu comanda MD
b disc / cale / nume fişier / .extensie b MD nu poate şetrge fişiere ci numai directoare
c cale / disc / nume fişier / .extensie c MD crează directoare
2 Să presupunem că pe discul fix există următoarele fişiere: 5 Ce este greşit în comanda C:\>COPY *.dbf:
COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMMAND.ZON, a lipseşte sursa
COMM.AND, COMMAND.EXE, COMMAND.CO, C.COM, b lipseşte destinaţia
COMMA.COM, COMMANA.COM. c nu se pot copia fişiere în acelaşi loc cu acelaşi nume
Indicaţi fişierele care vor fi selectate prin folosirea numelui generic 6 Care din urmatoarele extensii de fişiere sunt crespunzătoare unui
COMM*.COM fişier text:
a COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMMAND.ZON a .exe
b COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMM.AND b .doc
c COMMAND.COM, COMMANA.COM, COMMA.COM c .com
3 Care din următoarele comenzi MS-DOS afişează datele de pe un
disc fără informaţiiile despre acestea:
a DIR/P
b DIR/W
1=F 7=F 1=c

2=A 8=A 2=c
3=F 9=A 3=a
4=A 10 = A 4=c
5=A 11 = A 5=b
6=F 12 = F 6=b
1. Caracteristici principale
ale sistemelor Windows
2. Descrierea celor mai importante
elmente ale meniului start
3. Pictogramele afişate pe Desktop
4. Programul Windows Explorer
CAPITOLUL 3
Elemente de bază ale utilizării

Windows 95/98/NT/2000/XP
1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows
Windows se bazează pe ideea că ecranul monitorului este o suprafaţă de birou. De fapt

în Windows, ecranul se numeşte desktop (suprafaţă de birou).
Windows 95, 98, NT, 2000, XP preiau funcţiile sistemului de operare DOS.
Toate aplicaţiile soft proiectate pentru utilizarea în Windows au aceleaşi comenzi de
bază şi elemente de ecran ca Windows – o dată ce s-a învăţat utilizarea unei aplicaţii
Windows, va fi foarte uşoară folosirea celorlalte.
Windows 95, 98, NT, XP sunt programe foarte intuitive. Cu alte cuvinte, sunt
proiectate să funcţioneze în modul în care credeţi că trebuie să funcţioneze. De exemplu,
butonul START din bara de instrumente (taskbar) conduce automat la ideea că este un loc
bun pentru a începe ceva.
Sistemul Windows este un program flexibil. Cel mai uşor mod de a-l utiliza este de a
puncta din loc în loc cu mouse-ul. Se pot indica prin clic comenzi de meniu, pictograme de
program (icon), selectări rapide pe desktop sau butoane din bara de instrumente. De
asemenea se poate utiliza tastatura pentru îndeplinirea tuturor operaţiilor sistemului
Windows.
Sistemul Windows se livrează configurat pentru utilizarea obişnuită, dar poate fi
configurat pentru individualizarea acestuia. De exemplu se pot crea comenzi rapide
(shortcuts) pentru accesul la programele folosite cel mai frecvent şi se poate modifica
aspectul suprafeţei de lucru.
Avantajele sistemului Windows derivă din următoarele caracteristici:

– Pornirea programelor nu se face prin memorarea şi tastarea comenzii, ci numai prin
indicarea programului dorit şi selectarea acestuia prin apăsarea butonului mouse-lui (fig.
101). Programul se deschide pe ecran într-o fereastră.
– Gestionarea fişierelor se face prin selectarea comenzilor dintr-un meniu, operaţie
mult mai uşoară decît tastarea comenzii, iar fişierele se pot afişa într-o fereastră pe
ecran. Afişarea simultană a mai multor ferestre de fişiere permite copierea, mutarea
sau redenumirea fişierelor, fără a duce la greşeli consumatoare de timp.
– Folosirea accesoriilor: sistemul Windows are o serie de programe utile şi module
care ajută la lucrul mai rapid şi mai uşor.
– Rularea simultană a mai multor programe: se pot menţine în funcţiune mai multe
programe simultan, existând astfel posibilitatea comutării între programe şi schim-
bului de date între acestea (fig. 102). fig. 101
Sistemul Windows este un produs software cu următoarele caracteristici de bază:

1. Este sistem de operare.
2. Este o interfaţă grafică.
3. Este un mediu de lucru multitasking, adică poate menţine în stare de funcţionare mai
multe programe simultan.
DEFINIŢII: fig. 102

Programele create pentru utilizarea sub controlul sistemului de operare Windows se
numesc şi aplicaţii Windows.
Fiecare aplicaţie pornită lucrează în propriul său spaţiu de ecran, numit fereastră.
OBSERVAŢIE: În literatura de specialitate Windows reprezintă sistemul iar Windows

fig. 103
se referă la feresre.
Simbolurile grafice prezente pe ecran pentru declanşarea diverselor activităţi se numesc

pictograme sau icon-uri (fig. 103).
Pentru director se utilizează termenul folder. fig. 104
Taskbar-ul (bara de lucrări), este bara pe care se situează întotdeauna butonul Start
(fig. 104). Pe taskbar se află întotdeauna numele ferestrelor deschise în acel moment.
Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP 67
Categorii de ferestre
fig. 105
De grup (fig. 105)
Sunt acele ferestre în care se găsesc adunate pictograme destinate lucrului cu diverse
programe şi pictograme ale folderelor.
De aplicaţie (fig. 106)

Sunt ferestrele în care se desfăşoară activitatea programelor.
De document (fig. 107) fig. 106

Fereastra de document se află în interiorul ferestrei de aplicaţie şi este zona în care fig. 107 fig. 108
utilizatorul poate lucra cu acel program.
De dialog (fig. 108)

Fereastra se deschide pe ecran în situaţiile în care utilizatorul trebuie să confirme anu-
mite acţiuni sau să precizeze o opţiune de lucru.
Elemente componente de bază ale ferestrelor

– Bara de titlu (fig. 109) – păstrează titlul aplicaţiei sau al documentului deschis în
respectiva fereastra, precum şi pictograma coresounzătoare programului cu care s-a deschis
fişierul. În plus, se utilizează pentru deplasarea ferestrei prin tărăre cu mouse-ul.
– Chenarul (border) (fig. 109) – mărgineşte orice fereastră şi serveşte la redimen-
sionarea ferestrei prin tragere cu mouse-ul.
– Meniul (fig. 109) – este caracteristic ferestrelor de aplicaţie şi cuprinde opţiunile de
lucru corespunzatoare. Acesta poate fi apelat cu ajutorul mouse-lui sau cu ajutorul tastaturii
prin tastarea combinaţiei de taste:
fig. 109
Alt+litera subliniată din denumirea meniului.
Exemple: meniul FILE se deschide cu combinaţia de taste Alt+F; meniul FORMAT cu
combinaţia de taste Alt+O.
Meniul este o colecţie de comenzi destinate lucrului într-un program. În mare parte
meniurile sunt asemănătoare în majoritatea programelor şi grupează comenzi referitoare la
un anumit domeniu de lucru. Astfel meniul FILE cuprinde opţiuni de salvare sau trimitere la
imprimare a fişierelor.
– Barele de butoane utilitare (fig. 110) – sunt elemente caracteristice interfeţelor

grafice. Majoritatea opţiunilor de meniu (comenzilor) au corespondent un buton grafic. Prin
apăsarea butoanelor se obţin aceleaşi efecte ca şi la utilizarea comenzilor din cadrul
meniurilor.
Afişarea barelor de butoane este optională şi acestea pot fi personalizate (la majoritatea
aplicaţiilor produse recent), prin adăugarea sau scoaterea de butoane.
Comenzile sunt deci tipuri de acţiuni pe care ni le propunem („verbe“), grupate în
meniuri care au ca numitor comun acţiunea propusă (dacă se doreşte acţionarea asupra fig. 110
formei unui document atunci cu siguranţă va trebui să se apeleze la „serviciile“ meniului
FORMAT).
– Câmpul de control – este o mică pictogramă situată pe bara de titlu la extremitatea fig. 111
stângă. Se accesează prin apăsarea combinaţiei de taste ALT+SPACE şi conduce la un
meniu pentru manevrarea ferestrei active fără mouse.
– Butoanele de control (fig. 111) – se situează întotdeauna la extremitatea dreaptă a
barei de titlu. Acestea sunt următoarele:
– Buton de minimizare – prin apăsare, determină reducerea ferestrei la dimensiunea
MINIMĂ; din fereastră se mai poate vedea numai TITLUL pe taskbar. Fereastra se restau-
rează printr-un click pe numele său de pe taskbar. fig. 112
ATENŢIE! O fereastră minimizată NU este închisă, NU este oprită din funcţionare.
– Buton de maximizare – măreşte la maxim fereastra; aceasta se va extinde ocupând fig. 113
suprafaţa maximă posibilă. Locul acestui buton va fi luat automat de un nou buton, pe care
se poate apăsa pentru restaurarea dimensiunii anterioare maximizării ferestrei.
– Buton de închidere – se utilizează pentru închiderea ferestrei. Dacă este vorba de o
fereastră de aplicaţie, programul respectiv se va opri din funcţionare.
– Barele de defilare (scroll bars) (fig. 112) – sunt elemente care se generează automat În situaţia exemplificată indicaţiile oferite de bara de
pe latura de jos si pe latura din dreapta a ferestrei în cazul în care dimensiunile acesteia sunt stare sunt:
– prompterul curent se găseşte în pagina 39, secţiunea
prea mici pentru a permite vizualizarea completă a conţinutului ferestrei. Prin tragerea
de lucru 4, pagina 39 din 85;
cursoarelor „lift“ ale barelor se poate defila cu repeziciune prin conţinutul ferestrei respective. – prompterul curent se găseşte poziţionat la 16,4 cm de
– Bara de stare (fig. 113) – este o zonă în partea de jos a ferestrei, în care se afişează in- marginea superioară a paginii, în linia 25, coloana 81.
formaţii sumare despre conţinutul sau activitatea desfăşurată în fereastră la fiecare moment.
2. Descrierea celor mai importante
elemente ale meniului Start
Acesta se desfăşoară la apăsarea butonului START de pe TASKBAR. Acest buton se fig. 114
poate acţiona cu mouse-ul sau prin apăsare pe tasta specială á caracteristică tastaturilor de
Windows 95/98/NT.
Elementele meniului START sunt următoarele:
Programs (fig. 114)– reprezintă lista cu numele programelor disponibile pe calculator,

atât cele specifice sistemului Windows, cât şi cele care au fost instalate ulterior.
Programele sau opţiunile (inclusiv opţiunile – comenzile din meniuri):
– pot să se execute direct prin apelarea lor;
– pot avea în dreptul acestora semnul grafic săgeată sau ... fig. 115
Opţiunile care sunt însoţite de semnul grafic săgeată înseamnă că reprezintă un pachet
de programe cu mai multe opţiuni (fig. 115). De exemplu, Corel Draw deschide o listă de
opţiuni: utilităţi grafice (programe pentru realizarea capturilor, pentru scanare etc); ustensile
de lucru (programe de editare cod de bare, editare text, etc.) şi programe de bază ale
pachetului de editare grafică vectorială (Corel DRAW), editare grafică pixelizată (Corel
Photo-Paint) fig. 116
Opţiunile care sunt însoţite de ... înseamnă că nu se execută direct şi prin apelare deschid o
fereastră de dialog, în care se poate alege între mai multe opţiuni (fig. 116).
Oricum, trebuie reţinut faptul că un program se poate afla pe disc iar numele lui să fie
scos din lista PROGRAMS. Acest aspect va fi detaliat în secţiunea rezervată configurării
sistemului Windows.
Documents (fig. 117) – reţine lista ultimelor 15 documente deschise. Această listă poate
fi complet golită, caz în care se afişează [Empty]. Un document se poate deschide cu uşurinţă
prin simplul click cu mouse-ul pe numele lui din această listă. fig. 117
Settings (fig. 118) – conduce la programe sau grupuri de programe destinate pentru
stabilirea diverşilor parametri de funcţionare a sistemului de calcul, a programelor existente
şi a dispozitivelor ataşate la unitatea centrala.
– Control Panel – deschide un grup de programe de gestionare a parametrilor de func-
ţionare pentru sistemul de calcul şi pentru dispozitive periferice. Tot de aici se pot
dezinstala corect pachetele software de pe hard disc.
– Printers – gestionează activitatea imprimantelor şi permite instalarea noilor
software-uri pentru imprimante fizice noi. fig. 118
– Taskbar – gestionează modul de funcţionare al taskbar-ului şi lista de programe din
meniul START.
Find sau Search (pentru Windows 2000, XP) (fig. 119) – este un program de căutare
rapidă pe disc a fişierelor şi directoarelor, precum şi pentru căutarea unui sitem de calcul în
cadrul unei reţele. Pentru a indica ce fişiere şi/sau foldere să fie căutate, se va opta pentru fig. 119
comanda Files or Folders...
Acest program permite, spre exemplu, căutarea unui fişier în funcţie de o serie de
parametrii, grupaţi în următoarele submeniuri:
– căutarea după nume şi după extensia fişierului, într-o anumită locaţie sau pe întreaga
structură a discului fix;
– căutarea într-un anumit interval de timp;
– căutarea după conţinutul textului şi valoarea informaţiei în kB.
Help – porneşte ghidul de utilizare al sistemului Windows.
Run (fig. 120) – se utilizează pentru pornirea de aplicaţii prin comandă, nu prin acţionare fig. 120
pe pictogramă. Este necesară scrierea completă a căii de acces până la fişierul executabil care
pune acel program în funcţiune. Deci dacă nu se cunoaşte care este calea corectă şi care este
numele acelui fişier, nu se poate beneficia de pornirea programelor sau aplicaţiilor prin RUN.
Shut Down (fig. 121a, 121 b) – se utilizează pentru:

1. Închiderea corectă a calculatorului (shut down the computer).
2. Repornirea corectă a calculatorului, în situaţii în care acest lucru este necesar
fig. 121a
(restart the computer).
3. Trecerea pe modul de lucru MS-DOS, numai la sistemele Windows 95, Windows 98
(restart the computer in MS-DOS mode).
4. Părăsirea contului de utilizator şi eventual reconectarea, în cazul sistemelor de
operare Windows 98, şi Windows NT (close all programs and log on as a different
user) (fig. 122).
fig. 121b
OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows XP închiderea corectă a sistemului
de calcul se face prin apelarea opţiunii Turn off computer… (fig. 121c), care pune la
dispoziţie într-o fereastră de dialog opţiunile Stand By, Turn Off şi Restart. Opţiunea Stand
By opreşte funcţionarea sistemului dar nu şi a sistemului de calcul. Repornirea sistemului
de operare Windows (mult mai rapidă) se poate face prin apăsarea butonului Power al
sistemului de calcul.
DEFINIŢIE (necesară utilizatorilor sistemelor Windows 98 şi Windows NT):

Un cont de utilizator reprezintă totalitatea drepturilor de folosire a calculatorului de fig. 121c
către o anumită persoană sau grup de persoane.
Drepturile pot varia de la puteri depline de utilizare a sistemului, până la imposibili-

tatea de folosire. Drepturile se atribuie de către administratorii de sistem în funcţie de
fig. 122
multiple criterii.
Orice cont de utilizator este caracterizat de un nume de utilizator şi de o parolă (fig.
123). Acestea asigură securitatea datelor şi limitarea folosirii tuturor resurselor acestuia, de
către persoane care nu deţin cont personal.
OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows NT, 2000 modificarea meniului fig. 123
START se poate face numai de către administratorul de sistem.
3. Pictogramele afişate pe Desktop
Pictograma (icon-ul) reprezintă o cale scurtă (shortcut) de ajungere la adresa fişerului

executabil al programului care se doreşte a fi lansat în execuţie. Pictogramele pot fi create şi
pentru directoarele (foldere) şi/sau fişierele care se găsesc în structura discului fix. Înainte
de deschiderea fişerului se lansează în execuţie programul cu care acesta a fost creat.
Pictogramele sunt reprezentate prin mici simboluri grafice (fig. 124), prestabilite pentru
fig. 125
majoritatea programelor sau la alegere dintr-o bibliotecă (colecţie).
Simbolurile sunt însoţite de un nume care se poziţionează sub acestea şi care poate fi
editat la alegere.
Automat la instalarea sistemului Windows pe Desktop se afişează obligatoriu urmă-
toarele icon-uri:
My Computer (fig. 125) – este un grup de programe care:

− Oferă acces la unităţile de disc ale calculatorului; fig. 124
− Permite diverse configurari prin Control Panel;
− Permite configurări referitoare la imprimante, prin Printers;
− Oferă posibilitatea algerii configurărilor necesare pentru conectarea calculatorului la
alte sisteme de calcul, prin linia telefonică (DialUp Networking).
Network Neighborhood (fig. 126) – în cazul calculatoarelor interconectate într-o reţea,

poate permite vizualizarea calculatoarelor conectate si accesul la datele din acestea.
O reţea reprezintă un mod de conectare a unor calculatoare individuale în aşa fel încât fig. 126
să poată folosi în comun anumite resurse. Aceste resurse includ componente de genul
unităţilor de disc, fişiere (baze de date), imprimante şi echipament de comunicaţie.
Internet Explorer (fig. 127) – este un program care permite o utilizare facilă a Internet-
ului, evident cu condiţia ca sistemul de calcul să fie conectat la Internet. fig. 127
Recycle Bin (fig. 128) – este „lada de gunoi“ a sistemului de operare. Acest program
captează toate fişierele şi folderele care au fost şterse prin metode ce ţin de Windows
95/98/NT. Astfel, datele şterse pot fi restaurate în orice moment, în mod integral.
ATENŢIE! Fişierele şi directoarele şterse prin comenzi MS-DOS nu ajung în această

„ladă“, deci se pierd! Din Recycle Bin, informaţiile dispar numai după utilizarea opţiunii de
golire a „lăzii“ (Empty Recycle Bin).
Datele aflate în Recycle Bin pot fi readuse în locaţia din care au fost şterse folosind fig. 128
opţiunea Restore (fig. 128) care poate fi apelată, cu mouse-ul prin dublu clic pe pictograma
Recycle Bin (de pe desktop sau din Windows Explorer), fie cu butonul funcţiilor uzuale al
mouse-lui şi alegerea opţiunii Open.
Pe desktop pot să se găsească şi alte pictograme, care au fost afişate automat (cât şi la
opţiunea administratorului sau la cea a utilizatorului) şi altele care se pot crea pentru diferite
programe, foldere şi/sau fişiere.
Una din metodele de creare a unui shortcut pe suprafaţa desktop-lui este următoarea
(fig. 129):
1. Se micşorează eventualele ferestre deschise pentru a putea avea acces la suprafaţa
desktop-lui;
2. Se dă un click pe desktop;
3. Se dă un click cu butonul funcţiilor speciale al mouse-ului. Apare o listă de opţiuni;
4. Se alege opţiunea New Æ Shortcut;
5. În fereastra command line se va scrie calea până la fişierul ce se va accesa prin
această pictogramă. Dacă nu se cunoaşte calea, se apasă butonul BROWSE pentru a
se putea alege calea în care se găseşte fişierul executabil fără a tasta adresa căii de fig. 129
acces. Însă nu se poate evita situaţia ca utilizatorul să cunoască întreaga cale până la
fişierul care îl interesează.
4. Programul Windows Explorer
Windows Explorer este un program care printre altele dispune de facilităţi de gestionare
a informaţiei de pe disc. Este o componentă a sistemului de operare, de aceea nu poate lipsi
şi se află întotdeauna la dispoziţie, pe orice calculator pe care a fost instalat sistemul
Windows.
Pornirea programului se poate face de exemplu pe calea:
fig. 130
Start Æ Programs Æ Windows Explorer (fig. 130)
fig. 131
OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows 2000 şI XP pornirea programului
Windows Explorer se face din calea: Start Æ Programs Æ Accessories Æ Windows Explorer
Fereastra aplicaţiei este organizată pe două zone, care afişează informaţia astfel:
– Pe partea stângă se afişează întotdeauna arborele de directoare (foldere) de pe disc (fig.
131). Pe acest arbore se văd şi simbolurile unităţilor de disc, precum şi câteva foldere
speciale, ca Desktop, Recycle Bin, Printers.
Folderele (directoarele) care au subordonate foldere (directoare sau subdirectoare), au
în partea stângă semnul grafic +. La aplelare acesta se transformă automat în semnul
grafic –, iar arborele de directoare subordonate se expandează. Folderul poate fi:
– creat la instalarea unui program (folderul Windows conţine un număr mare de
subdirectoare, ca de exemplu: Command, Desktop, Favorites, INF, Java, Media,
Temporay Internet Files etc. Aceste subdirectoare conţin la rândul lor directoare
subordonate şi fişiere, ca informaţii strict necesare funcţionării normale a siste-
mului de calcul şi a sistemului Windows);
– creat de utilizator, într-o formă logică, pentru salvarea informaţiilor introduse în sis-
temul de calcul, în scopul gestionării mai uşoare a acestora.
Exemplu: dacă pe un sistem de calcul lucrează mai mulţi utilizatori, este normal ca
fiecare să-şi salveze informaţiile în foldere care să fie personalizate, cu subdi-
rectoare pe domenii de activitate, sau pe tipuri de aplicaţii care au generat fişierele.
– Pe partea dreaptă a ferestrei programului Explorer, se afişează întotdeauna conţi-
nutul folderului apelat (cu folderele subordonate şi fişerele pe care le conţin). fig. 132
Modalitatea de vizualizare depinde de opţiunea selectată din meniul View – icon-uri
mari, icon-uri mici (fig. 132), folderele şi fişerele sub formă de listă sau în detaliu fig. 133
(fig. 133).
Gestionarea informaţiilor în detaliu înseamnă prezentarea acestora cu numele lor (până
la 255 de caractere, putând include şi spaţii), mărimea fişierului (în kB) - pentru foldere
opţiunea nu este validă - şi data creării sau modificării informaţiei (fig. 134).
Întotdeauna, un folder se recunoaşte prin simbolul grafic situat în faţa denumirii.
OBSERVAŢIE: În modul de vizualizare detaliu, informaţia afişată (nume, mărime, tip,

modificare), poate fi aranjată în ordine crescătoare sau descrescătoare (alfabetică, numerică)
prin apelarea butonului din partea superioară a înşiruirii de foldere şi fişiere.
Operaţii uzuale executate cu Windows Explorer fig. 134

1. Intrarea într-un director (folder)
Se execută dublu click sau se apasă tasta Enter când cursorul programului se află pe
numele acelui director (folder). În figura alăturată a fost deschis directorul Adobe (fig. 135).
2. Deschiderea unui fişier
Se execută dublu click sau se apasă tasta Enter când cursorul programului se află pe numele
acelui fişier. Programul Explorer va căuta programul cu care a fost creat. sau o aplicaţie cât mai
potrivită pentru deschiderea fişierului. fig. 135
3. Desfăşurarea unui subarbore de directoare
Se execută un click pe semnul + din faţa numelui directorului din care porneşte acel
arbore. Subdirectoarele care se desfăşoară se văd atât pe arborele din partea stângă a ecranului
cât şi în fereastra din partea dreaptă destinată vizualizării directoarelor şi fişierelor (fig. 135).
4. Închiderea unui arbore desfăşurat după metoda de mai sus

Se execută un click pe semnul – din faţa numelui directorului din care porneşte acel
arbore.
5. Afişarea directoarelor din rădăcina unui disc fig. 136

Se execută un click pe simbolul acelui disc, iar lista de directoare se va desfăşura în
fereastra din dreapta a ecranului şi sub directorul apelat.
6. Afişarea arborelui de directoare şi subdirectoare a unui disc

Se execută un click pe semnul + din faţa simbolului acelui disc.
7. Crearea unui director nou. Una din metode este următoarea:

a. Se poziţionează cursorul pe numele discului sau directorului în care se doreşte
fig. 137
formarea noului subdirector;
b. Se apelează meniul File Æ New Æ Folder (fig. 136). Pe partea dreaptă a ecranului
se va vedea imediat, la sfârşitul listei, un nou director cu denumirea iniţială New
Folder (fig. 137);
c. Se va tasta noua denumire a directorului;
d. Se va apăsa tasta Enter.
8. Crearea unui fişier nou prin programul Explorer

Se apelează meniul File Æ New… iar din opţiunea New se constată desfăşurarea unei liste
cu diverse tipuri de fişiere, în funcţie de programele instalate pe calculator. Se alege tipul de
fişier dorit, ceea ce determină deschiderea unui fişier nou şi implicit a programului corespun-
zător (fig. 138).
fig. 138
9. Ştergerea unui fişier / director
Se poziţionează cursorul pe numele lui şi se apasă tasta Delete, sau se execută click cu
butonul din partea dreaptă (al funcţiilor speciale) a mouse-lui şi se apelează din fereastra
deschisă comanda Delete (fig. 139).
Tot ceea ce se şterge pe această cale, ajunge în Recycle Bin.
OBSERVAŢIE: Dacă se doreşte ca informaţia care urmează a fi ştearsă să nu ajungă în

Recycle Bin apăsarea tastei Delete se va face simultan cu apăsarea tastei Shift. fig. 139
10. Selectarea grupurilor de fişiere / directoare

Se poate realiza numai lucrând în partea dreaptă a ecranului. fig. 140
Se pot folosi două metode:
a. Dacă denumirile respective se află poziţionate una sub alta, conse-cutiv deci, se ţine
tasta Shift apăsată şi se apasă succesiv tasta direcţională săgeată în jos/sus sau tasta
Page Down/Up;
b. Dacă denumirile sunt „presărate“ pe listă (nu sunt consecutive), se ţine menţine tasta
CONTROL apăsată şi se dă câte un click pe fiecare nume care trebuie selectat.
11. Copierea unui fişier / director sau a unui grup de fişiere / directoare
a. se poziţionează cursorul pe numele fişierului sau directorlui care trebuie copiat sau,
se selecteaza grupul; fig. 141
b. se alge meniul EDIT şi se apelează comanda COPY, sau se execută click cu butonul
funcţiilor speciale şi se alege comanda Copy (fig. 140);
c. se apelează directorul sau discul unde trebuie să ajungă copia;
d. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda PASTE, sau se execută click cu
butonul funcţiilor speciale şi se alege comanda Paste (fig. 141).
12. Mutarea unui fişier / director sau a unui grup de fişiere / directoare
Această operaţie se poate executa în două modalităţi.
Prima modalitate este una care nu necesită o acomodare deosebită în lucrul cu mouse-
ul şi cu meniurile caracteristice sistemului Windows:
a. se marchează numele fişieului sau directorului care trebuie copiat sau, se selectează
grupul;
b. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda CUT sau prin metoda prezentată
anterior, cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui;
c. se selectează directorul sau discul unde datele trebuie să fie mutate;
d. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda PASTE. fig. 142
A doua modalitate, este cea mai folosită şi se numeşte Drag and Drop. Aceasta presupune
marcarea directorlui sau fişierului şi târârea acestuia cu mouse-ul (menţinându-se apăsat
butonul funcţiilor active) până în dreptul locului unde se doreşte mutarea informaţiei (fig. 142).
ATENŢIE! În situaţia în care una din operaţiuni a fost executată greşit, fără a trece la altă
operaţiune, se deschide meniul EDIT şi se apelează comanda UNDO... (urmată de denumirea
comenzii asupra căreia se doreşte revenirea), sau se apelează butonul UNDO din bara de in-
strumente a aplicaţiei Explorer. Exemple: Undo Move, Undo Paste, Undo Cut, etc. (fig. 143a). fig. 143a
Personalizarea aplicaţiei Windows Explorer

Sistemul Windows oferă multiple opţiuni cu ajutorul cărora se poate schimba aspectul
ferestrei de lucru Explorer.
Se pot realiza următoarele:
– modificarea modului de prezentare a folderelor şi fişierelor;
– ascunderea sau expunerea barei de stare şi a celei de instrumente;
– ordonarea foldere-lor şi fişierelor după nume, tip, dimensiune sau dată;
– modificarea dimensiunii panourilor de lucru;
– personalizarea barei de instrumente, pentru a executa rapid acţiuni care altfel s-ar fi putut fig. 143b
îndeplini prin intermediul comenzilor selectate din meniuri (fig. 143b);
– schimbarea altor opţiuni ale modurilor de trecere în revistă. Aceste schimbări se pot
realiza prin apelarea comenzii Options din meniul View (sau Folder options… din
meniul Tools în Windows 2000, XP).
Toate modificările făcute vor fi active până la efectuarea altora, chiar dacă aplicaţia a
fost închisă şi ulterior redeschisă.
Aplicaţia My Computer este similară aplicaţiei Explorer. Principala deosebire între
aceste două aplicaţii este aceea că, spre deosebire de fereastra Explorer, fereastra My
Computer nu permite vizualizarea structurii globale a resurselor sistemului de calcul şi
nici relaţiile dintre aceste resurse. În mod normal, atunci cănd se foloseşte My Computer,
se va vizualiza conţinutul fişierului (fig. 144).
fig. 144
Trecerea în revistă şi modificarea proprietăţilor

unui folder sau fişier
În Windows proprietăţile unui director sau fişier selectat sunt uşor de aflat şi de
modificat. Se poate decoperi: tipul fişierului; locul în care se găseşte şi dimensiunea
elementului selectat; numele MS-DOS; când a fost creat fişierul sau directorul, data ultimei
modificări şi data ultimului acces la acestea (fig. 145).
Fiecare fişier şi director de pe disc are, de asemenea, un set de atribute sau caracte-
ristici descriptive.
Atributele descriu dacă fişierului i s-a făcut copia de siguranţă, dacă este un fişier fig. 145
sistem Windows, dacă este ascuns trecerii normale în revistă sau, dacă poate fi accesibil
numai la citire.
Pentru afişarea proprietăţilor unui fişier sau director, se execută următorii paşi:
1. din aplicaţia Explorer sau My Computer se selectează fişierul sau directorul ale
cărui atribute vrem să le consultăm;
2. se execută click cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui şi se alege opţiunea Pro-
perties sau Files Properties (fig. 146). Se va deschide o fereastră de dialog a op-
fig. 146
ţiunii selectate;
3. se trec în revistă proprietăţile din fereastra opţiunii (fig. 147);
4. Se pot schimba atributele directorului sau fişierului, după cum urmează:
Atribut Descriere
Read Only Stabileşte atributul R sau Read-Only care împiedică modificarea sau ştergerea
(numai citire) unui fişier sau a unui folder.
ATENŢIE! Fişierele care permit numai citirea pot fi şterse din aplicaţia Explorer. Se va deschide o
fereastră de dialog, de avertizare suplimentară, care înştiinţează că se încearcă ştergerea unui fişier
cu atribut read-only. Deci atributul nu protejează în totalitate împotriva ştergerii fişierului. fig. 147
Stabileşte atributul A sau Archive. Marchează cu un A orice fişier care a fost

Archive modificat de la ultima operaţie de realizare a copiei de siguranţă, realizată cu
(arhivă) anumite programe, inclusiv cu programul Backup care este distribuit odată cu
Windows.
Hidden Stabileşte atributul H sau Hidden care împiedică afişarea fişierelor în aplicaţiile
(ascuns) Explorer sau My Computer.
Stabileşte atributul S sau System care împiedică afişarea fişierelor. Fişierele
System sistem sunt acelea de care are nevoie sistemul de calcul pentru a lucra.
(sistem) Ştergerea unui fişier sistem poate împiedica funcţionarea sistemului de calcul.
Dosarele nu pot avea atribut System.
fig. 148
OBSERVAŢIE 1: Pentru reducerea probabilităţii modificării sau ştergerii accidentale a
unui fişier, se stabilesc atributele Read-Only şi Hidden sau System. Acestea împiedică modi-
ficarea accidentală a fişierului şi îl ascund în modul de afişare standard. Totuşi, fişierele
ascunse pot fi încă afişate, în funcţie de opţiunile View ale aplicaţiei Explorer, iar fişierele
sistem Read-Only necesită numai o confirmare suplimentară pentru a putea fi şterse. Se
impune deci acordarea unei mari atenţii la confirmarea mesajelor ce apar (fig. 148).
OBSERVAŢIE 2: Alocarea atributelor Hidden sau System, pentru a ascunde fişiere, este o
modalitate bună de a împiedica schimbările sau ştergerea accidentală. Totuşi de multe ori este
necesar a fi vizualizate aceste fişiere pentru a putea fi modificate, şterse sau copiate. Pentru a afişa
fişiere cu atributul Hidden sau System se alege opţiunea Show All Files, din meniul View,
comanda. Din acest moment fişierele ascunse vor fi prezentate în lista fişierelor. Aceeaşi opţiune
poate fi apelată şi din aplicaţiea My Computer (fig. 149). fig. 149
Exerciţiul 1
Adevărat/Fals
Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă.
A F 1 În Windows ecranul în care se lucrează se numeşte A F 7 Opţiune Find (Search) din meniul Start este opţiune de
desktop. căutare rapidă a informaţiei dintr-un sistem de calcul.
A F 2 Sistemul de operare Windows nu este o interfaţă A F 8 Datele şterse prin comenzi MS-DOS se pot recupera din
grafică. Recycle Bin.
A F 3 Fereastra de grup este fereastra în care îşi desfăşoara A F 9 Numele de fişiere şi directoare care se pot utiliza în
activitatea aplicaţiile din cadrul grupului. sistemul de operare Windows pot avea până la 255 de
A F 4 Oricare din meniurile incluse în bara de meniu poate fi caractere.
apelat folosind succesiunea de taste apăsate: A F 10 Pentru crearea unui director nou prin intermediul
Ctrl+litera subliniată din denumirea meniului Windows Explorer se apelează meniul: File – New –
A F 5 Apăsarea butonului de minimizare a unei ferestre duce Folder.
la închiderea ferestrei. A F 11 Copierea unui fişier în aceeai partiţie a discului fix se
A F 6 Opţiunea Documents din meniul Start poate conţine, poate realiza şi prin opţiunea Drag and Drop.
maxim, ultimele 14 fişiere care au fost apelate. A F 12 Stabilirea atributului H din proprietăţile unui fişier sau
folder permite afişarea acestuia în aplicaţiile Explorer
sau My Computer.
Exerciţiul 2
Alegere multiplă
1 Cum se poate căuta rapid un fişier pe disc? 3 Selectarea contiguă a fişierelor se realizează prin:
a folosind My Computer; a slectarea primului fişier, apoi menţinerea apăsată a tastei
b folosind opţiunea Find (Search) din meniul Start; „Shift“ şi în final selectarea ultimului fişier dorit.
c folosind Windows Explorer. b slectarea primului fişier, apoi menţinerea apăsată a tastei „Ctrl“
2 Stabiliţi succesiunea corectă de acţiuni care reprezintă ordinea şi în final selectarea ultimului fişier dorit.
logică pentru realizarea operaţiei de mutare utilizând „Clipboard- c apelarea comanzii „Select all“ din meniul Edit.
ul“ sistemului Windows: 4 Care din enunţuri defineşte termenul „multitasking“:
a) selecţia destinaţiei; a permiterea apăsării simultane a mai multor taste.
b) copierea conţinutului sursei în „Clipboard“ prin comanda „CUT“; b permiterea menţinerii în stare de funcţionare a mai multor
c) selecţia sursei; programe simultan.
d) extragerea conţnutului din „Clipboard“ şi lipirea lui la c permiterea afişării simultane a mai multor ferestre
destinaţie prin comanda „PASTE“. 5 Selectarea necontiguă a mai multor fişiere se realizează prin:
a a, b, c, d a selectarea fişierelor dorite
b c, b, a, d b selectarea fişierelor dorite cu meţinerea apăsată a tastei „Ctrl“
c a, c, d, b c selectarea fişierelor dorite cu meţinerea apăsată a tastei „Shift“
d c, a, d ,b
e b, a, c, d
1=A 7=A 1=b

2=F 8=F 2=b
3=F 9=A 3=a
4=F 10 = A 4=b
5=F 11 = F 5=b
6=F 12 = F
1. Personalizarea Taskbar-lui
2. Personalizarea prin intermediul
meniului Control Panel
3. Modificarea configurării urărilor
pentru fiecare utilizator
4. Protejarea reţelelor de calculatoare
CAPITOLUL 4
Personalizarea sistemului Windows

Cu cât se va utiliza mai mult sistemul Windows, cu atât vor fi mai apreciate caracte-
risticile sale de personalizare.
Se poate economisi timp prin configurarea caracteristicilor sistemului de operare astfel
încât acestea să „arate“ şi să se „comporte“ aşa cum se doreşte.
Se pot modifica formatul de afişare a datei şi orei, limba folosită, parametrii de utilizare
ai mouse-lui, tipul de tastatură şi alte caractersitici.
Personalizarea sistemului Windows se referă la schimbările ce pot fi aduse:

− barei de instrumente;
− conţinutului meniurilor START şi PROGRAMS;
− suprafeţei de lucru (desktop-ului);
− controlului modului de lucru al mouse-lui;
− datei şi orei sistemului de calcul;
− configurărilor internaţionale;
− parolelor conturilor de utilizatori;
− schemei de sunete folosite pentru diferite acţiuni ale sistemului.
1. Personalizarea Taskbar-lui
Bara de instrumente este una din cele mai importante şi cele mai inovatoare trăsături
fig. 150
ale sistemului Windows. În principal, bara de instrumente facilitează lucrul în Windows
pentru începători, însă utilizatorii cu mai multă experienţă pot să personalizeze această bară
pentru a o putea adapta la propriile cerinţe (fig. 150).
Iniţial bara de instrumente apare ca o bară de culoare gri deschis, aflată în partea de jos
fig. 151
a ecranului, afişând meniul Start şi ceasul (fig. 151). Ulterior, în zona din dreapta a barei, se
vor adăuga şi alte pictograme, pe măsura instalării unor programe care beneficiază de
această opţiune. În acelaşi timp pe această bară, pe măsura deschiderii diferitelor aplicaţii,
se va remarca apariţia butoanelor corespunzătoare aplicaţiilor care au fost deschise. Acti-
varea unei aplicaţii se face prin apelarea butonului corespunztător acesteia (fig. 152). fig. 152
OBSERVAŢIE: Dacă există mai multe aplicaţii deschise, numele lor ar putea să nu fie
afişat în întregime. Acestea vor apărea în întregime la oprirea indicatorului mouse în dreptul
butonului (fig. 153). fig. 153
Reducerea unei aplicaţii în bara de instrumente se face prin apelarea butonului de

minimizare a ferestrei.
Personalizarea sistemului Windows 87
Redimensionarea barei de instrumente (fig. 154)
Se face în scopul de a cuprinde un număr cât mai mare de butoane sau pentru a citi
numele întreg al unui buton.
Redimensionarea se face astfel:
– se indică cu mouse-ul marginea barei. Cursorul ia forma unei săgeţi, cu două capete, fig. 154
orientate sus-jos.
– se trage de bara de instrumente, menţinând butonul mouse-lui apăsat, până la dimen-
siunea dorită, după care se eliberează butonul mouse-lui.
fig. 155
Mutarea barei de instrumente
Bara de instrumente poate fi poziţionată pe oricare din laturile desktop-ului, orizontal

sau vertical.
Repoziţionarea barei de instrumente se face după cum urmează:
− se indică cu mouse-ul o zonă liberă de pe bara de instrumente (o zonă în care nu
există nici un buton);
− se apasă butonul de activare a funcţiilor uzuale şi menţinând butonul apăsat se trage de
bara de instrumente până în locul (latura desktop-ului) în care se doreşte repoziţionarea. O
linie umbrită indică noul loc de poziţionare (fig. 155);
− se eliberează butonul mouse-lui.
OBSERVAŢIE: Când bara de instrumente este amplasată pe una din laturile desktop-ului, fig. 156
aceasta poate acoperi (datorită lăţimii ei) o porţiune prea mare din spţiul de lucru disponibil.
În această situaţie se trage de marginea barei pentru a modifica lăţimea (fig. 156).
Când bara de instrumente este poziţionată pe una din marginile laterale, se poate modi-
fica lăţimea acesteia folosind ca măsură dimensiunea butonului sau pixelul.
Utilizarea barei de instrumente
La apelarea barei de instrumente (într-o zonă liberă) cu butonul funcţiilor speciale, se fig. 157
va deschide o fereastră de meniuri (fig. 157). Aceste meniuri permit rearanjarea ferestrelor
pe suprafaţa desktop-ului, reducerea ferestrelor la dimensiunile unor butoane şi schimbarea
proprietăţilor barei de instrumente.
În tabelul următor sunt descrise toate comenzile cuprinse în meniul barei de instrumente:
fig. 158
Comandă Descriere
Casacade Aranjează ferestrele una peste alta, de la stânga la dreapta şi de sus în jos
(fig. 158).
Undo Cascade Este disponibilă numai în cazul folosirii prealabile a comenzii Cascade.
Readuce ferestrele la dimensiunile şi poziţiile anterioare utilizării
comenzii Cascade.
Tile Horizontaly Aranjează ferestrele de sus în jos, fără a le suprapune (fig. 159).
Tile Vertically Aranjează ferestrele de la stânga la dreapta fără a le suprapune (fig. 160). fig. 159
Undo Tile Este disponibilă numai în cazul folosirii prealabile a uneia din comenzile
Tile Horizontaly sau Tile Vertically. Readuce ferestrele la dimensiunile
şi poziţiile anterioare utilizării comenzilor Tile Horizontaly sau Tile
Vertically.
Minimaze All Minimizează şi transformă toate ferestrele deschise în butoane pe bara
Windows de instrumente.
Properties Afişează fereastra Taskbar Properties, în care se pot modifica meniul
Start sau opţiunile barei de instrumente.
Modificarea opţiunilor barei de Taskuri fig. 160
Se apelează butonul Start Æ Settings Æ Taskbar Æ eticheta Taskbar Options, sau se

alege comanda PROPERTIES din meniul deschis prin apelarea barei de instrumente (într-o
zonă liberă) cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui (fig. 161). fig. 161
În eticheta Taskbar Options (fig. 161) sunt cuprinse următoarele opţiuni:

– Always on top – dacă este bifată, atunci bara de instrumente este permanent
deasupra oricăror ferestre deschise.
– Auto hide – dacă este bifată, bara de instrumente dispare de la vedere atunci când se
lucrează în altă fereastră.
– Show small icons on start menu – face ca pictogramele din meniul START să fie
mai mici şi deci meniul să ocupe mai putin spaţiu pe ecran.
– Show clock – dacă este bifată, afişează ora curentă pe taskbar.
În eticheta Start menu programs (fig. 162) sunt cuprinse următoarele opţiuni:
– Add... – adaugă în meniul Programs al butonului Start, comenzi sau meniuri ale
programelor instalate pe sistemul de calcul.
– Remove... – scoate din lista meniului Programs al butonului Start, comenzile sau
meniurile existente. fig. 162
– Advanced... – este o opţiune de căutare (asemănătoare programului Explorer), a pic-
togramelor aplicaţiilor şi programelor instalate pe sistemul de calcul.
ATENŢIE! Opţiunea nu dezinstalează programul sau aplicaţia de pe sistemul de calcul.
Clear – Meniul Start conţine opţiunea Documents, care afişează lista ultimelor 15 fig. 163
fişiere folosite (deschise). În unele cazuri, lista poate fi considerată prea lungă sau, se
doreşte ştergerea acesteia pentru găsirea ulterioară mai uşoară a ultimelor fişiere accesate.
Prin apelarea acestui buton se produce golirea opţiunii Documents de toate fişierele. La
apelarea opţiunii, mesajul afişat va fi Empty (fig. 163).
2. Personalizarea prin intermediul
meniului Control Panel
Control Panel cuprinde o serie de programe cu ajutorul cărora se poate interveni în

modul de funcţionare al sistemului de calcul (componente hardware şi software) (fig. 164).
Multe dintre programele oferite de Control Panel, nu se recomandă a fi folosite, ele fig. 164
fiind destinate pentru utilizarea de către persoanele care administrează sistemele de calcul.
Personalizarea mouse-lui
Permite setări în funcţionarea mouse-ului.

Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control
Panel Æ Mouse. fig. 165a
1. Eticheta Buttons Æ Left-handed, comută funcţiile butonului stâng, pe cel drept. Este
o opţiune de lucru utilă pentru persoanele care manevrează mouse-ul cu mâna
stângă (fig. 165a).
2. Eticheta Buttons Æ Double-click speed, permite modificarea vitezei de răspuns la
acţiunea dublu-click (fig. 165b).
3. Eticheta Pointers, duce la o listă cu scheme de cursoare de mouse. Aceste scheme
reprezintă totalitatea formelor pe care cursorul de mouse le adoptă în conformitate
cu anumite situaţii în care se află programul cu care se lucrează (fig. 166).
4. Eticheta Motion Æ Pointer speed, permite reglarea distanţei pe care o parcurge fig. 165b
cursorul de mouse pe ecran în raport cu distanţa pe care deplasăm mouse-ul pe fig. 166
suprafaţa de birou. Este de dorit ca la o cât mai mică deplasare a mouse-ului pe

suprafaţa biroului, cursorul să parcurgă un spaţiu mare pe desktop (fig. 167a).
5. Eticheta Motion Æ Show pointer trails; dacă se bifează această casetă, cursorul de fig. 167a
mouse va „lasa urmă“ la deplasarea pe desktop. Această urmă poate face cursorul
mai uşor de urmărit în cazul ecranelor cu cristale lichide (fig. 167b).
fig. 167b
Personalizarea tastaturii
Permite setări în funcţionarea tastaturii.
Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonului Start Æ Settings Æ
fig. 168
Control panel Æ Keyboard.
Permite de exemplu, modificarea vitezei de reacţie a tastaturii la apăsarea continuă pe o
tastă, prin eticheta Speed (fig. 168) şi alegerea modelului de tastatură în conformitate cu fig. 169
limba aleasă, prin eticheta Language (fig. 169).
Personalizarea prin intermediul programului Display

Pentru a efectua modificările la aspectul interfeţei grafice şi la elemente de funcţionare a
monitorului se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control panel Æ Display properties.
Accesarea Display properties se poate face şi cu ajutorul butonului funcţiilor speciale al mouse-lui într-
o zonă liberă a desktop-ului (fig. 170).
1. Eticheta Background Æ Pattern, cuprinde modele de textură care se pot aplica
pentru decorul suprafeţei desktop-ului (aceasta însă nu trebuie să fie deja acoperită
cu imagini) (fig. 171a).
2. Eticheta Background Æ Wallpaper, cuprinde imagini care se pot aplica pe suprafaţa
desktop-ului. Folosirea unei imagini grafice drept suprafaţă de lucru a sistemului
Windows este un element interesant şi plăcut prin care poate fi personalizat sistemul de fig. 171a fig. 171b
calcul. Fie că se execută aplicaţii personale sau „de afaceri“, se poate folosi drept
„tapet“ emblema companiei, instituţiei sau orice temă picturală. „Tapetul“ este creat
folosind fişierele memorate în format bitmap. Aceste fişiere, cu extensia bmp, se găsesc
în folderul Windows sau se pot crea cu un program de editare grafică, salvarea făcându- fig. 170
se în format BMP (fig. 171b).
ATENŢIE! “Tapetul“, indiferent de modelul folosit, consumă memorie. Un „tapet“ com-

plicat poate consuma suficientă memorie pentru a încetini funcţionarea sistemului Windows. În
această situaţie, fie este nevoie de mai multă memorie, fie se utilizează ca „tapet“ o imagine mai
puţin pretenţioasă.Dacă a fost ales un model de „tapet“ cu opţiunea Wallpaper, acesta se va afişa
peste modelul ales cu opţiunea Pattern.
3. Eticheta Screen saver (fig. 172) – conţine lista de programe screen saver disponibile
sau aşa numitele programe de protejare a ecranului atunci când, pe o durată de timp fig. 172
predeterminată nu s-a executat nici o acţiune la sistemul de calcul (nu s-a apăsat nici
o tastă sau nu s-a mişcat mouse-ul).
4. Programele de protejare a ecranului au fost implementate pentru a preveni
degradarea monitorului (la tipurile mai vechi). fig. 174
În cazul tipurilor noi de monitoare, nu mai este o problemă, dar programele au fost
totuşi menţinute. În plus acestea reprezintă şi o modalitate de protejare a fişierelor
deschise, peste care după intervalul de timp stabilit, apare programul de protejare
căruia, anterior la configurarea acestuia, i s-a asociat o parolă. Aceasta se tastează
într-o fereastră de dialog (fig. 173), care apare la simpla mişcare a mouse-lui sau la
apăsarea oricărei taste.
Prin rubrica Wait se poate modifica timpul de neutilizare a calculatorului după care
să intre în funcţiune screen saverul (fig. 174). fig. 173
Prin butonul Settings se pot executa destul de multe modificări în funcţionarea şi
aspectul acestor screen savere. Acestea diferă de la un screen saver la altul şi se
referă la aspectele specifice fiecăruia dintre ele (fig. 175).
Prin apăsarea butonului Preview se poate vedea imediat aspectul screen saverului.
ATENŢIE! Protejarea fişierelor deschise prin activarea Screen Saverului cu parolă nu fig. 175
este o metodă eficientă, dacă sistemul de calcul nu este el însuşi protejat cu parolă. La
restartarea sistemului Windows se poate interveni imediat, pînă la intrarea în funcţiune a
programului de protejare şi se poate scoate fie opţiunea de screen saver, fie cea de însoţire a
acesuia prin parolă.
5. Eticheta Appearance (fig. 176) conduce la lista Color Scheme care cuprinde sche-
mele de culoare disponibile pentru elementele componente ale interfeţei Windows.
Sistemul Windows este livrat împreună cu un număr de combinaţii coloristice prede-

finite. Fiecare combinaţie „stabileşte“ diferite culori pentru text şi pentru fundal pe o fig. 176
zonă diferită a ecranului. Combinaţiile coloristice predefinite acoperă o gamă diver-
sificată, de la culori strălucitoare până la cele întunecate şi „reci“. Se pot alege culorile
dorite pentru titlurile ferestrelor, fundal, diferitele bare (de meniu, de titlu, de instru-
mente de lucru) – de fapt, pentru toate elementele ferestrelor. Pentru definirea şi
păstrarea unei scheme de culoare proprie, se procedează astfel:
a. din lista Color scheme (fig. 176a) se alege o schemă de la care se va porni;
b. din lista Item (fig. 176b) se aleg pe rând, elementele de interfaţă la care dorim să fig. 176a
facem modificări de aspect;
c. cu ajutorul butoanelor Size, Color (fig. 176c) şi din lista Font (fig. 176d), se fig. 176b fig. 176d
execută efectiv modificările de aspect; fig. 176c
d. se salvează schema prin apăsare pe butonul Save as… Obligatoriu se va da o
nouă denumire, proprie, respectivei scheme. Altfel, se va distruge prin supra-
scriere schema de la care s-a pornit.
6. Eticheta Settings (fig. 177) conduce la modificările rezoluţiei desktop-ului, dimen-
siunii fonturilor şi a paletei de culori. Numărul de culori se poate schimba din Color fig. 177
palette (de la 16 culori la 16777216 – sau 16 biţi – şi mai mult) (fig. 177a). Numărul
opţiunilor coloristice disponibile, depinde de memoria video de care dispune placa
video a sistemului de calcul. Modificarea rezoluţiei ecranului se face din Desktop
area (fig. 177b). fig. 177a fig. 177b
Rezoluţia ecranului reprezintă numărul de puncte afişate pe ecran. Cu cât sunt mai
multe, cu atât se pot vedea şi folosi mai multe detalii.
Această caracteristică este utilă atunci când se execută simultan mai multe activităţi.
Într-un program de editare texte se lucrează cu o rezoluţie normală VGA (de 640 x fig. 178
480 pixeli sau 800 x 600 pixeli) dar lucrul în programul de editare grafică presupune
o rezoluţie mai înaltă (1024 x 768 pixeli şi mai mult dacă este posibil).
ATENŢIE! La modificarea rezoluţiei ecranului este nevoie, fie de restartarea sistemului

Windows, fie de câteva secunde pentru aplicarea noii configurări (fig. 178), care aşteaptă şi
apoi, de confirmarea de alegere (fig. 179). fig. 179
Personalizarea prin programul Regional Settings

fig. 180
Se utilizează pentru localizarea sistemului Windows. Acest lucru înseamnă că
Windows va utiliza caracteristici legate de ţara în care se foloşeste, ca de exemplu: moneda,
modul de scriere a numerelor, modelul de tastatură, modul de prezentare a datei şi a orei.
panel Æ Regional Settings.
OBSERVAŢIE: Cu toate că se pot modifica formatele de limbă şi ţară, aceste schim-

bări nu modifică limba în care sunt afişate meniurile, casetele de dialog sau informaţiile
ajutătoare (Help).
fig. 181
1. Eticheta Regional Settings (fig. 180) – conduce la lista de limbi corespunzatoare
diverselor ţări. În funcţie de ceea ce se alege, se vor constata schimbările corespun-
zătoare în celelalte configurări din programul Regional Settings Properties.
2. Eticheta Number (fig. 181) – afişează modul de scriere pentru numerele zecimale, fig. 182
pentru numerele negative, indică sistemul de unităţi de măsură.
3. Eticheta Currency (fig. 182) – afişează modul de scriere a valorilor ce reprezintă
sume de bani.
4. Etichetele Date şi Time (fig. 183) – indică modul de scriere a datei şi a orei.
Personalizarea prin intermediul programului Date/Time
Se utilizează pentru a stabili sau a modifica data şi ora sistemului Windows. Se poate
fig. 183b
modifica de asemenea şi formatul de reprezentare a datei şi orei pentru a corespunde
standardelor folosite în diverse ţări.
panel Æ Date/Time.
Opţiunile pentru data şi ora sistemului sunt grupate în două etichete:
Date & Time – folosită la schimbarea datei (în ferestrele de stabilire a anului, lunii şi
zilei) şi pentru schimbarea orei sistemului (fig. 184). fig. 183 a fig. 184
Time zone – folosită pentru a selecta zona (fusul orar) care corespunde preferinţelor de
configurare. În acelaşi timp se poate opta pentru schimbarea automată a orei (trecerea de la
ora de vară la ora de iarnă şi invers), prin selectarea opţiunii (fig. 185).
OBSERVAŢIE: Configurările pentru dată şi timp sunt cerute la instalarea sistemului

Windows pe sistemul de calcul. Este recomandat să nu se facă modificări ale acestora
pentru o corectă gestiune a informaţiilor.
fig. 185
Personalizarea sunetelor asociate cu evenimentele Windows
Se utilizează pentru a asocia diferite sunete unor evenimente ale sitemului cum ar fi:
apariţia unor erori, părăsirea (închiderea) programelor, părăsirea ferestrelor, golirea Recycle Bin
(lăzii de deşeuri) etc. Se pot modifica sunetele asociate cu aceste evenimente. Se pot utiliza chiar fig. 186
şi alte fişiere de sunet, decât cele puse la dispoziţie. Pentru a accesa această opţiune este nevoie ca
sistemul de calcul să aibă placă de sunet.
Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control fig. 186a
panel Æ Sounds (fig. 186).
Din lista de Events (evenimente) se alege evenimentul căruia i se doreşte schimbarea
(sau alocarea) sunetului (fig. 186a). fig. 186b
Din lista Name (fig. 186b) se alege sunetul dorit şi se apasă butonul Apply.
Colecţii întregi de sunete a fost grupate sub forma unor combinaţii sonore şi puse la
dispoziţie de sistemul Windows.
Se poate de asemenea să se creeze o schemă de sunete proprie, care după terminarea
alocării evenimentelor dorite, trebuie salvată sub un nume cu ajutorul butonului Save as.
Cu ajutorul butonului Delete se poate opta pentru ştergerea schemelor de sunet
existente.
Personalizarea prin intermediul fig. 187

programului Add/Remove Programs
Metoda de bază a instalării aplicaţiilor Windows este cea folosită prin rularea
programului Setup (sau Install) şi urmărirea instrucţiunilor ce apar. Programul Setup are
grijă de toate detaliile instalării aplicaţiilor.
O altă metodă de instalare a aplicaţiilor sau programelor este folosirea caracteristicii
Run (rulează) care se găseşte în meniul START (începe) al sistemului Windows (fig. 187).
Cea mai bună metodă o reprezintă însă caracteristica Wizard (vrăjitor) şi anume Install
programs wizard (vrăjitorul programelor de instalare), accesibilă prin intermediul progra-
mului Add/Remove Programs (fig. 188) (adaugă/înlătură programe) din meniul Control panel
(panou de control).
Fereastra de dialog Add/Remove Programs asigură un punct comun de începere a
operaţiilor de adăugare sau de înlăturare a aplicaţiilor. Aceasta cuprinde trei etichete: fig. 190
Install/Uninstall – permite instalarea sau dezinstalarea programelor sau aplicaţiilor fig. 189
dorite care rulează sub sitemul Windows.
Pentru a lansa caracteristica Install Program Wizard se apelează butonul Install şi se
urmează instrucţiunile de instalare pas cu pas.
La apariţia ferestrei de dialog Install Program from Floppy Disk or CD-ROM (fig.
189), se introduce discul de distribuire a aplicaţiei în unitatea corespunzătoare şi se apasă
butonul Next. Programul Wizard caută în directorul rădăcină al discului un program de
instalare (de obicei denumit SETUP.EXE sau INSTALL.EXE) şi afişează linia de comandă
în fereastra de dialog Run Installation Program (fig. 190).
Dacă Vrăjitorul nu găseşte programul de instalare (acesta nu se află în rădăcina discului
sau fişierul are un nume diferit de cel standard) sau dacă se doreşte insalarea altei aplicaţii fig. 188
fig. 191a
aflate pe disc, se va utiliza opţiunea Browse (răsfoieşte) pentru a căuta şi selecta un alt fişier
(fig. 191).
Programul Setup continuă apoi instalarea aplicaţiei, pe parcursul căreia va fi nevoie să fig. 192
se răspundă câtorva opţiuni.
ATENŢIE! În ultima vreme foarte multe aplicaţii şi programe, disponibile pe CD-ROM,

nu mai au nevoie pentru instalare de „paşii“ descrişi anterior. Pe CD-ROM există un fişier
AUTORUN.EXE care realizează lansarea în execuţie a programului de instalare (fig. 192). fig. 191b
Pentru a realiza dezinstalarea anumitor programe sau aplicaţii care rulează sub sistemul
fig. 194
Windows este necesară marcarea aplicaţiei şi apelarea comenzii Uninstall prin intermediul
butonului Add/Remove (fig. 193). Ca şi la instalarea diferitelor aplicaţii şi în cazul dezinstalării
acestora de pe sistemul de calcul este nevoie ca pe parcursul acţiunii să se răspundă câtorva
invitaţii, din care ce mai important de reţinut este cea referitoare la confirmarea dezinstalării
(fig. 194). La finalul acţiunii sistemul Windows raportează dacă dezinstalarea s-a efectuat cu
succes sau nu (fig. 195).
fig. 195
Windows Setup – permite adăugarea sau înlăturarea componentelor sistemului Windows.
Foaia Windows Setup afişează o listă a componentelor sistemului Windows însoţită de fig. 193
o căsuţă de validare a opţiunii (fig. 196). Unele din componente sunt instalate în mod
curent. În cazul în care componenta selectată constă din mai multe elemente, se activează
opţiunea Detalis... (care devine activă) (fig. 197).
Confirmarea modificărilor făcute se face prin intermediul opţiunii APPLY. fig. 196
Pentru instalarea unei componente care nu se află în foaia cu lista Components, se
apelează opţiunea Have Disk (am disc), din fereastra de dialog. Rezultatul va fi deschiderea
ferestrei de dialog Install from Disk, care conţine opţiunea Browse de căutare pe discul care
cuprinde informaţia necesară (fig. 198). În acest caz, sistemul Windows nu numai că
instalează componenta, dar de asemenea, o adaugă în lista Components din cadrul etichetei
Windows Setup. Mai târziu, aceasta poate fi înlăturată ca orice altă componentă din listă.
fig. 197
Instalarea componentelor aplicaţiilor MS-DOS este diferită de procedura din sistemul
Windows. În cele mai multe cazuri, instalarea multora dintre aplicaţiile MS-DOS
importante necesită întreruperea sistemului Windows şi continuarea în modul „exclusiv“
MS-DOS.
Startup Disk – permite realizarea unei dichete de pornire a sistemului Windows în

situaţia când acesta, din anumite motive, nu se mai poate lansa în execuţie (fig. 199).
Această opţiune necesită însă, ca anterior opţiunii de creare a dischetei de pornire,
sistemul de calcul şi sistemul Windows să funcţioneze corect.
Discheta de pornire, după creare, conţine toate fişierele de care are nevoie sistemul de
calcul pentru a rula sistemul Windows în cazul în care sistemul de fişiere de pe discul fix s- fig. 198
ar deteriora. fig. 199
OBSERVAŢIE: Dacă discheta de pornire nu a fost creată la instalarea sistemului

Windows, când se va opta pentru acest lucru, este necesar să se introducă în unitatea de CD,
CD-ROM-ul care conţine programul de instalare al sistemului Windows (fig. 200). fig. 201
Sistemul va încărca datele de care este nevoie în vederea copierii pe dichetă după care
va cere, în cazul în care acest lucru nu a fost făcut, indroducerea acesteia (care să nu conţină
nici un fel de informaţie), în unitatea de dischetă (fig. 201). După terminarea copierii,
sistemul de calcul va raporta încheierea acţiunii desfăşurate.
fig. 200
Personalizarea prin intermediul programului Multimedia
Prin intermediul opţiunii MULTIMEDIA PROPERTIES, sistemul Windows oferă

posibilitatea modificării proprietăţii diferitelor dispozitive.
Pentru a efectua modificările propuse, se apelează butonul START Æ SETTINGS Æ
CONTROL PANEL Æ MULTIMEDIA.
fig. 202
Audio – aceată etichetă oferă un set de opţiuni necesare lucrului cu sunetul:
− reglarea volumului dispozitivelor multimedia, pentru Playbak sau Recording (fig.
202). Acest lucru se realizează prin deplasarea cursorului Volume, spre drepta
pentru mărirea volumului, iar pentru micşorarea acestuia, spre stânga;
− selectarea dispozitivului de redare sau înregistrare, în caz că acesta nu corespunde
cu cel prestabilit, din lista Preferred Device (fig. 202a);
− afişarea opţiunii Show Volume Control pe bara de instrumente, sub forma unei fig. 203
pictograme dispusă în zona din dreapta barei. Apelarea pictogramei cu un singur clic
afişează o fereastră (fig. 203), care permite numai reglarea volumului. Prin dublu-clic se
deschide o fereastră care oferă posiblitatea excutării diferitelor reglaje asupra volumului fig. 202a
şi balansului sunetului pentru unitatea de CD, modem, microfon, etc. (fig. 204); fig. 205
− selectarea calităţii înregistrării din lista Preferred Quality (de exemplu CD Quality);
fig. 204
− peresonalizarea calităţii înregistrării, prin apelarea opţiunii Customize din zona
Recording (fig. 205). Cu ajutorul acestei opţiuni se pot selecta calitatea sunetului,
formatul şi atributele. După aceasta se poate salva formatul personalizat sub forma
unui fişier special, prin apelarea butonului Save As.
Video – asigură ajustarea ferestrei standard în care se afişează un clip video.

Această foiaie permite vizualizarea în două moduri generale:
− Window - în fereastră de diferite dimensiuni (originală; de două ori mărimea
originală; 1/2, 1/4, 1/6 din ecran) (fig. 206);
− Full Screen – într-o fereastră care ocupă întregul ecran (fig. 207). fig. 206
fig. 207
Midi – asigură introducerea în configuraţie a unui nou instrument MIDI, conectat la
sistemul de calcul (fig. 208).
Pentru instalarea unui nou dispozitiv MIDI este nevoie să se apeleze butonul Add New
Instrument..., care afişează o fereastră, de tip Wizard, care cuprinde lista instrumentelor
disponibile (fig. 209).
Advanced (sau Device) – afişează proprietăţile multimedia asociate cu diversele

dispozitive ataşate sistemului de calcul (fig. 210). fig. 209
Opţiunea oferă posibilitatea comutării instrumentelor MIDI între plăcile de sunet. Acest
lucru se realizează prin selectarea instrumentului din directorul Midi Devices and fig. 208
Instruments, apelarea butonului Properties şi selectarea plăcii de sunet pe care se doreşte
mutarea instrumentului din lista MIDI port, după care se confirmă acţiunea desfăşurată prin
apelarea butonului Apply.
Pentru ştergerea instrumentului MIDI se procedează asemănător, până când în feres-
trele care se deschid apare opţiunea Remove.
CD MUSIC – asigură reglarea volumului CD playerului instalat pe sistemul de calcul fig. 210
(fig. 211).
Dacă există mai multe CD playere, se poate comuta între acestea folosind aceeaşi
opţiune Multimedia (fig. 212).
fig. 211
Personalizarea prin intermediul programului Fonts
Prin intermediul opţiunii Fonts, sistemul Windows oferă posibilitatea instalării sau fig. 212
dezinstalării anumitor fonturi.
Fonturile sunt specificaţii care „instruiesc“ sistemul Windows cum să afişeze şi să
tipărească textele. Tehnologia fonturilor a evoluat atât de mult în ultimii ani încât numărul
celor disponibile a devenit impresionant.
În prezent, există diferite tipuri de fonturi pentru principalele caractere folosite în

limbile vorbite pe glob şi există, de asemenea, fonturi care afişează imagini şi nu texte.
aA
fig. 213
aA
dimensiune 12
Aceste fonturi sunt utile ca semne universale, precum şi pentru diferite aplicaţii specializate. dimensiune 16
Fonturile aparţin, de regulă, unor familii de fonturi similare, care prezintă caracteristici
asemănătoare, cum ar fi dimensiunea, stilul şi efectele speciale.
NORMAL ALDIN (ÎNGROŞAT)
Fonturile sunt caracterizate prin:
– dimensiune (fig. 213) – defineşte mărimea de afişare sau de tipărire a caracterelor. fig. 214 fig. 215
În mod obişnuit, dimensiunile fonturilor sunt indicate în puncte. Aceasta înseamnă
că unui punct îi corespunde a şaptezeci şi doua parte dintr-un inch (adică 2,54/72=
fig. 216
0,03527mm); CURSIV (ÎNCLINAT)
– stil – este unul din următoarele:
− normal (fig. 214);
− aldin (bold), adică îngroşat (fig. 215); fig. 217 ALDIN CURSIV
− cursiv (italic), adică înclinat (fig. 216); (ÎNGROŞAT ÎNCLINAT)
fig. 218
− aldin şi cursiv, adică îngroşat şi înclinat (fig. 217);
– efecte – definite prin culoare, efecte speciale cum ar fi sublinierea (underline) (fig. UNDERLINE
218) şi în unele cazuri, nuanţe de gri cu care se realizează umplerea fonturilor FONT CONTUR fig. 219
definite prin contur (fig. 219);
– serife (fig. 220) – reprezină proiecţii (serife) care extind fonturile, atât în partea lor
superioară, cât şi în partea lor inferioară, peste marginile obişnuite;
fig. 220 FONT CU SERIFE
– spaţiere – reprezintă spaţiile dintre caractere, pe ecran sau pe pagina tipărită.
Acestea sunt de două feluri:
− fonturi cu spaţiere fixă au acelaşi spaţiu între caractere (Courier este un font cu
fig. 221 AAAAAA A A
spaţiere fixă);
− fonturi cu spaţiere proporţională, care ajustează spaţiul dintre caractere pe baza
formei caracterelor respective (Arial);
– lăţime (fig. 221) – reprezintă laţimea individuală a fontului. Aceasta poate fi fixă,
normală, condensată sau expandată.
Tehnologia fonturilor poate părea complexă şi uneori chiar confuză, datorită numărului fig. 222
foarte mare de fonturi existent în prezent şi diversităţii firmelor producătoare, care fiecare
încearcă să proclame superioritatea propriilor fonturi (fig. 222).
Sistemul Windows şi aplicaţiile acestuia oferă, în ceea ce priveşte fonturile, opţiuni
standard, care elimină o mare parte din confuzia existentă. Windows acceptă numeroase
tehnologii de fonturi de la diverşi producători. Numărul fonturilor necesare sistemului Windows

este determinat de aplicaţiile care sunt utilizate.
Pentru procesarea textelor cele mai potrivite sunt fonturile scalabile, iar într-o pagină
de text, pentru punerea în evidenţă a unor porţiuni din acesta, nu este recomandată folosirea
a mai mult de două sau trei fonturi. În aplicaţiile grafice se recomandă consultarea
manualelor acestora pentru a vedea ce fonturi sunt necesare. Pentru realizarea efectelor
speciale şi pentru punerea în evidenţă a unei zone a textului, aceste aplicaţii au nevoie de
obicei de un număr mare de fonturi.
Tipuri de fonturi
Se vorbeşte despre fonturi ca aparţinând unor tehnologii sau familii, care includ
fig. 223
numeroase stiluri şi variaţii. O tehnologie determină modul în care este creat şi memorat un
font, precum şi dispozitivele hard cu care acesta poate fi utilizat. Termenii tehnologii şi
familii sunt utilizaţi cu acelaşi sens, pentru referirea la grupuri de fonturi cu atribute
similare. fig. 224
Sistemul Windows oferă, în mod standard, suport pentru trei tehnologii de fonturi:
− Fonturi raster (fig. 223) – se referă la un set de fonturi proiectate în principal pentru
ecrane raster. Fonturile raster nu pot fi aduse la scară (redimensionate), cu un coeficient
impar şi nici nu pot fi rotite. Ele constau din puncte şi sunt memorate în fişere bitmap cu
extensia FON. Aceste fonturi necesită fişiere separate pentru fiecare dimensiune,
rezoluţie şi tip de display. De aceea, fiecare font raster are o literă care corespunde
tipului de dispozitiv pentru care a fost proiectat. Fontul raster Courier are asociate trei
fişiere: COURD.FON (pentru fontul de imprimantă); COURE.FON (pentru fontul
VGA) şi COURF.FON pentru fontul optimizat pentru display). Fonturile raster se pot
fig. 225
scala cu orice factor, până când imaginea lor devine neclară. Prin însăşi naura lor,
imaginile bitmap care sunt expandate prea mult îşi pierd aspectul ordonat şi claritatea
(fig. 224). Totuşi aceste fonturi sunt afişate rapid şi reduc timpul de reîmprospătare al
ecranului. Cele mai înâlnite fonturi raster în sistemul Windows sunt MS Serif, MS
Sans Serif, Courier, System şi Terminal.
− Fonturi vectoriale – sunt realizate pornind de la linii sau vectori care descriu forma
fiecărui caracter (fig. 225). Aceste fonturi pot fi aduse la scară până la orice
dimensiune. Aceste fonturi sunt utile în special în aplicaţiile grafice, deoarece sunt
uşor extensibile. Ele au acelaşi aspect, atât la dimensiuni mari cât şi la dimensiuni
mici. Sistemul Windows oferă ca fonturi vectoriale: Roman, Script, Modern.
− Fonturile True Type – sunt memorate într-un singur fişier cu extensia TTF. Acest
fişier conţine atât informaţiile despre contur cât şi raporturile necesare de aducere la
scară a fontului (fig. 226). Sistemul Windows (începând cu varianta 95) foloseşte
aplicaţia Rasterizer ca tehnică de anti-aliasing care netezeşte contururile şi reduce fig. 226
efectele nedorite ale măririi dimensiunii fonturilor. Sistemul Windows cuprinde un
număr mare de fonturi True Type, printre care se numără: Arial (în fişierul
ARIAL.TTF), New Courier (în fişierul COUR.TTF), Times New Roman (în fişierul
TIMES.TTF), etc.
În afară de fonturile raster, vectoriale şi True Type, există numeroase alte fonturi care
efectuează sarcini specializate:
− Fonturi sistem – care sunt utilizate de sistemul Windows pentru realizarea meniu-
rilor şi opţiunilor şi pentru crearea textelor de control speciale. Sunt fonturi care pot
fi dimensionate şi manevrate rapid.
− Fonturile OEM – care furnizează suport soft vechilor aplicaţii instalate în sistem.
Termenul OEM se referă la Original Equipment Manufacturer (producător de
echipamente originale).
− Fonturile cu lăţime fixă – sunt cele care asigură compatibilitatea cu versiunile soft fig. 227
anterioare sistemului Windows 95;
− Fonturile „moştenite“ din sistemul de operare MS-DOS – sunt cele compatibile
MS-DOS pentru aplicaţiile MS-DOS care rulează în mediul Windows. Aceste fişiere
asigură compatibilitatea cu mediul DOS, în mod real.
− Fonturile soft pentru imprimantă – asigură reducerea timpului necesar imprimantei
pentru cererile de tipărire.
Pentru a efectua instalarea sau ştergerea de fonturi se apelează butonul START Æ

SETTINGS Æ CONTROL PANEL Æ FONTS.
Ştergerea fonturilor se face prin selectarea celor dorite şi apăsarea tastei DELETE sau
apelarea comenzii DELETE din meniul FILE.
Instalarea de fonturi (fig. 227) se face prin apelarea din meniul FILE a opţiunii Install
new font... Utilizând opţiunile Drivers şi Folders se specifică locul de unde se doreşte
instalarea fonturilor. Se selectează fontul (fonturile) din fereastra List of Fonts şi se apasă
tasta OK (fig. 228). fig. 228
Fereastra Fonts oferă prin intermediul opţiunii List Fonts by Similarity din meniul View
posibilitatea de a vizualiza fonturile instalate în sistemul Windows pe grupe de familii
similare.
În anumite situaţii, pentru a se afişa lista fonturilor fără numeroasele lor varietăţi (exemplu
Bold), se apelează opţiunea Hide variations din meniul View (fig. 229).
În sistemul Windows, fonturile fac parte dintre resursele gestionate de sistem.
Aplicaţiile pot avea acces rapid la fonturi prin intermediul operaţiei de înregistrare standard,
ele fiind astfel rapid disponibile pentru operaţiile de vizualizare, comparare, sortare-
adăugare (instalare) şi ştergere.
fig. 229
3. Modificarea configurărilor pentru fiecare utilizator
Sistemul Windows „se descurcă“ foarte bine şi în situaţiile în care utilizatorii parta-
jează sistemele de calcul. Windows permite stocarea propriilor configurări pentru culori,
pentru caracteristicile de accesibilitate şi altele, asociindu-le cu identificatorul de cuplare
(logon ID). Conectarea prin intermediul logării permite folosirea configurărilor specificate.
Profilele utilizator (user profiles) sunt memorate împreună cu identificatorii de cuplare
ai utilizatorilor. În acest scop este nevoie ca sistemul Windows să memoreze profilele
utilizator pentru diferiţi identificatori de cuplare. fig. 230 fig. 231
Pentru crearea sau ştergerea unui profil utilizator pentru fiecare identificator de cuplare
(numai pentru Windwos 95 şi 98), se procedează în felul următor:
– se deschide meniul Start, se alege Settings, Control Panel (fig. 230), apoi se execută
dublu clic pe opţiunea Passwords (fig. 231).
– se execută clic pe eticheta User profiles (fig. 232) pentru a selecta una dintre urmă-
toarele opţiuni:
− All Users of This PC, dacă se doreşte ca toţi utilizatorii să folosescă aceleaşi
configurări;
− User Can Customize Their Preferences, dacă se doreşte ca sistemul Windows să
folosească configurarea personalizată de la ultima conectare cu respectivul iden-
tificator de cuplare. Această opţiune permite alegerea uneia din următoarele două
posibilităţi:
− profilul utilizator să reţină modificările executate asupra elementelor Desktop
Icons şi Network Neighborhood;
− profilul utilizator să reţină modificările efectuate asupra Start Menu şi
fig. 232
Program Groups in User Settings.
După alegerea configurărilor se apasă, pentru validare, butonul OK.

Sistemul Windows NT oferă posibilitatea creării unui cont de utilizator prin
intermediul opţiunii User Manager din Programs, Administrative Tools.
Oprirea accesului altor utilizatori la sistemul Windows (numai pentru Windows 95 şi
98) este posibilă prin folosirea parolei pentru lansarea sistemului Windows. Pentru a crea
sau schimba parola de lucru cu Windows se procedează în felul următor:
− se deschide din meniul Control Panel opţiunea Passwords;
− se alege foaia Change Password; fig. 233
− se execută clic pe butonul Change Windows Password, care afişează o fereastră de
dialog în care se vor tasta parola veche, noua parolă şi confirmarea acesteia (fig. 233);
− pentru confirmarea modificărilor făcute se pasă butonul OK.
fig. 234
Prin intermediul foii Remote Administration sistemul Windows oferă posibilitatea de a
asigura securitatea mediului de reţea (introducerea sau sachimbarea parolei de adminis-
trator) (fig. 234).
4. Protejarea reţelelor de calculatoare
Este concepută asfel încât să se împiedice accesul neautorizat sau accidental la

informaţiile aflate pe unităţile de disc din reţea. Protecţia poate fi extinsă pentru a-i împie-
dica pe utilizatorii neuatorizaţi să folosească orice resursă din reţea, cum ar fi o imprimantă.
Sistemele de protecţie sunt concepute şi pentru împiedicarea utilizatorilor neautorizaţi să
folosescă sistemele de calcul din reţea. fig. B
Sistemele Windows oferă un domeniu larg de opţiuni pentru protecţia reţelelor. Totuşi,
unele din cele mai puternice instrumente de protecţie nu pot fi utilizate într-o reţea a unei
grupe de lucru care este formată din sisteme de calcul care folosesc Windows 95, 98 sau
Me. Aceste funcţii impun existenţa unui server cu Windows NT sau Novell NetWare, care
să fie conectat la reţea şi să fie programat special pentru a permite utilizarea funcţiilor fig. A
avansate de protecţie din Windows 95, 98 sau Me.
Într-o reţea care foloseşte Windows 95, 98 sau Me există trei tipuri de protecţie:
− protecţia la conectare - Logon Security (prezentată anterior);
− protecţia prin parolă la nivel de utilizare – Share-Level Password Security (fig. A);
− protecţie prin reguli de sistem – System Policies Security (fig. B).
Protecţia la conectare
Deşi Windows 95, 98 sau Me solicită o parolă la stabilirea legăturii, singurele lucruri
protejate prin această parolă sunt folderele şi imprimantele folosite în comun (fig. 235). fig. 235
Windows 95, 98 sau Me nu oferă absolut nici o protecţie prin parolă la nivelul staţiei de
lucru. Oricine poate să folosescă unităţile de disc locale şi resursele conectate la sistemul de
calcul.
Când este lansat în execuţie Windows 95, 98 sau Me, se vor solicita un nume şi o parolă
de identificare ca utilizator. Indiferent ce se execută în acest moment, dacă se apasă butonul
CANCEL, încărcarea sistemului Windows continuă şi se va permite accesul la toate unităţile de
disc şi imprimantele conectate la sistemul de calcul. fig. 236
Dacă este nevoie ca accesul la sistemul de calcul să fie controlat, astfel ca numai un
utilizator cu parola corespunzătoare să poată lansa în execuţie sistemul Windows, trebuie
folosit mediul Windows NT, 2000 sau XP. Acesta nu poate fi accesat decât pe baza unei
parole şi a unui cont de utilizator create numai de către administrator.
Acum, când s-a constatat că nu există posibilitate de protecţie pentru conectare la
sistemul de calcul care foloseşte Windows 95, 98 sau Me, se pot analiza modalităţile de
protecţie împotriva conectării la reţea. fig. 237
Parola de conectare în Windows
Când sistemul Windows (95, 98 sau Me) este lansat pentru prima dată în execuţie,
apare o fereastră de dialog prin care este necesar să se comunice denumirea ca utilizator
(fig. 236) şi apoi parola (fig. 237). După aceasta se stabilesc opţiunile de conectare ca
utilizator (fig. 238).
În funcţie de parametrii de configurare din meniul NETWORK din CONTROL
PANEL, se va cere conectarea la Windows 95 (98 sau Me) sau la reţea.
fig. 238
În cazul în care configurarea din Network stabileşte conectarea principală la reţea în
calitate de CLIENT for MICROSOFT NETWORKS, se va deschide o fereastra de
conectare, care cere introducerea numelui de utilizator şi a parolei (fig. 239). Astfel se
obţine accesul la resursele folosite în comun în reţea. De fapt, nu va trebui scrisă parola
pentru resursele de reţea decât o singură dată. Windows va memora paorlele scrise într-o
zonă cu acces imediat (cache), astfel că acestea vor fi scrise în mod automat cu ocazia unei
conectări viitoare.
În cazul în care s-a stabilit ca principala conectare la reţea să fie prin conectarea la fig. 239
Windows (Windows Logon), se va deschide o fereastră pentru conectare care cere intro-
ducerea numelui de utilizator şi a parolei.
OBSERVAŢIE: În cazul conectării la reţea, dacă s-a stabilit că accesul se face pe bază
de parolă, la efectuarea conexiunii este necesară introducerea parolei, fără numele de
utilizator (fig. 240).
fig. 240
Până în acest moment au fost prezentate posibilităţile de accesare a resurselor comune
pe baza unor parole. În continuare se vor prezenta modalităţile de utilizare a parolelor.
Controlul accesului în grupele de lucru,

la nivel de resurse utilizate în comun
Anterior s-a descris modul de activare a funcţiei de utilizare în comun a resurselor în cadrul
unei grupe de lucru care foloseşte sistemul Windows (95 sau 98).
În figura alăturată (fig. 241) sunt prezentate două tipuri de resurse folosite în comun fig. 241
(partiţiile C şi D ale discului fix). Deci partiţiile C şi D ale unităţii de disc fix sun folosite în
comun. Pictograma pentru acestea conţine mâna întinsă care semnifică punerea la
dispoziţie. Mâna nu indică însă, că partiţiile discului sunt deschise complet pentru utilizator.
Pentru a controla modul de punere la dispoziţie este necesară apelarea opţiunii
Properties a meniului File (sau marcarea cu butonul funcţiilor speciale al mose-lui şi
apelarea opţiunii Sharing... sau Properties, foaia Sharing (fig. 242).
Opţiunea Sharing permite accesul pe bază de parolă.
Se poate asigura astfel accesul total pentru citire şi scriere doar utilizatorilor care fig. 242
cunosc parola respectivă. Alţi utilizatori nu vor putea decât să citească de pe disc, fără să
poată face nici o modificare.
Acest tip de protecţie este denumit acces la nivel de resursă utilizată în comun (share-
level access) şi este genul de protecţie existent pentru grupele de lucru în care serverul cu
fig. 243
Windows 95 sau 98 dintr-o reţea peer-to-peer este singurul tip de server din reţea. Acest tip
de funcţie pentru controlul accesului se activează prin intermediul opţiunii Share-Level din
fereastra Network a meniului Control Panel (fig. 243). Cealaltă opţiune nu poate fi utilizată
de reţelele peer-to-peer.
Controlul accesului la nivel de resursă utilizată

în comun şi programul Network Neighborhood
Prin activarea funcţiei de utilizare în comun a unui disc, folder sau imprimantă a
sistemului de calcul, resursa pusă la dispoziţie apare în programul Network Neighborhood,
de unde utilizatorii pot să se conecteze la ea sau să-i aloce o literă de unitate de disc.
Uneori este nevoie să se pună la dispoziţie o resursă, dar acest lucru să nu se facă
cunoscut. Ascunderea resursei pusă la dispoziţie se face prin adăugarea caracterului $ la
sfârşitul denumirii resursei puse la dispoziţie (fig. 244). Aceasta se comportă în continuare
conform restricţiilor stabilite de parolă, dar nu apare în programul Network Neighbordhood. fig. 244
Pentru conectarea la resursă este nevoie de denumirea exectă a acesteia.
Exerciţiul 1
Adevărat/Fals
A F 1 Afişarea orei curente a sistemului de calcul se poate A F 7 Configurările pentru data şi ora sistemului de calcul
face din Regional Settings Options) sunt cerute la instalarea sistemului Windows.
A F 2 Apelarea butonului Clear duce la golirea listei de A F 8 Windows Setup permite adăugarea şi dezinstalarea
documente din meniul Start. aplicaţiilor destinate să ruleze sub sistemul de operare
A F 3 Eticheta Buttons din fereastra de grup Mouse a Control Windows.
Panel permite modificarea vitezei de reacţie la A F 9 Apelarea opţiunii Show Volum Control permite
acţiunea dublu-click. afişarea icon-ului pe bara de instrumente.
A F 4 Protejarea informaţiei pe timpul cât utilizatorul nu se A F 10 Stilul de font ALDIN reprezintă stilul de font înclinat.
găseşte în apropierea sistemului de calcul, indiferent A F 11 Sistemele Windows 95, 98 solicită la startarea acestora
de sistemul Windows se poate face prin Screen Saver protecţia la conectare prin nume utilizator şi parolă.
cu parolă. A F 12 Activarea funcţiei de utilizare în comun a unor resurse
A F 5 Numărul opţiunilor coloristice – Color Palette – (disc, folder, sau imprimantă) se face din Network
depinde de tipul de interfaţă video şi de valoarea Neighborhood.
memoriei acesteia.
A F 6 Modificarea formatului de limbă şi ţară din Regional
Setiings (Options) modifică limba în care sunt afişate
meniurile.
Exerciţiul 2
Alegere multiplă
1 Care din opţiuni permite afişarea Taskbar-ului peste orice fereastră 4 Ce propietate se stabileşte prin intermediul etichetei Background a
aflată între coordonatele sale? ferestrei de dialog Display Properties?
a Auto Hide dezactivat a profunzimea culorilor ecranului
b Always on Top activat b Screen Saver-ul curent
2 Meniul apelat din eticheta Settings a opţiunii Display Properties duce c imaginea de fond pentru desktop-ul sistemului Windows
la: 5 Mărimea şi tipurile de caractere folosite pentru componentele interfeţei
a schimbarea rezluţiei de tipărire la imprimantă. Windows se pot modifica din:
b schimbarea adâncimii de culori a ecranului. a eticheta Appearance a ferestrei Display Properties
c Schimbarea culorilor ferestrelor Windows. b opţiunea Fonts din Control Panel
3 Din eticheta Windows Setup a opţiunii Add/Remove Programs se c eticheta Settings a ferestrei Display Properties
poate realiza: 6 Data şi ora sistemului pot fi shimbate din:
a dezinstalarea sistemului de operare Windows a Data & Time.
b instalarea/dezinstalarea unor componente ale sistemului de b Time Zone.
operare Windows
c instalarea/dezinstalarea unor aplicaţii create să ruleze sub
sistemul de operare Windows
Exerciţiul 3
Alegere multiplă cu mai multe variante de răspuns posibile
1 Schimbarea proprietăţilor desktop-ului se poate face din: 4 Schimbarea imaginii de fond (background) a desktop-ului se poate
a Opţiunea Display din Control Panel. face prin intermediul opţiunii Display din:
b Opţiunea System din Control Panel. a altă zonă de stocare a unor imagini.
c Opţiunea Properties din fereastra deschisă cu butonul funcţiilor b colecţia de imagini existentă în rădăcina folder-ului sistemului
speciale al mouse-lui într-o zonă liberă a display-ului. de operare Windows.
2 Modificarea volumului sistemelor periferice de redare a sunetului ataşate la c eticheta Appearance a opţiunii Display.
sistemul de calcul poate fi modificată prin: 5 Dezinstalarea unor aplicaţii destinate să ruleze sub sistemul de
a apelarea icon-ului specific (sub formă de difuzor) din zona Taskbar- operare Windows se poate face:
ului. a din opţiunea Add/Remove Programs a Control Panel.
b apelarea prin dublu-click a icon-ului specific (sub formă de difuzor) b prin apelarea opţiunii Delete asupra structurii de foldere creată
din zona Taskbar-ului. la instalarea aplicaţiei.
c din opţiunea Sounds existentă în Control Panel. c din opţiunea Uninstall existentă în aplicaţia instalată.
3 Fonturile sunt caracterizate prin: 6 Eticheta Taskbar permite urătoarele opţiuni:
a dimenisune a afişarea barei de instrumente peste toate ferestrele.
b stil b ascunderea barei de instrumente când indicatorul mouse nu
c nume este poziţionat deasupra acesteia.
c afişarea sau nu a datei şi orei sistemului
Exerciţiul 1 Exerciţiul 2 Exerciţiul 3
1=F 7=A 1=b 1 = a, c

2=A 8=F 2=b 2 = a, b
3=A 9=A 3=b 3 = b, c
4=F 10 = F 4=c 4 = a, b
5=A 11 = F 5=a 5 = a, c
6=F 12 = A 6=a 6 = a, b, c
1. Elemente de bază privind conectivitatea
2. Reţele de calculatoare
CAPITOLUL 5
Reţele de calculatoare –
noţiuni generale
1. Elemente de bază privind conectivitatea
Termenul conectivitate cuprinde toate metodele utilizate pentru a construi conexiuni

între sitemele de calcul, deci şi între utilizatori.
La nivel elementar conectivitatea implică legarea a două calculatoare pentru a permite
utilizatorilor să folosească în comun anumite resurse.
La limita superioară, conectivitatea foloseşte sateliţii pentru a crea conexiuni video în
timp real pentru diferite companii cu vânzătorii sau asociaţii aflaţi în cealaltă parte a
globului.
Succesul unei companii sau chiar supravieţuirea sa depind de capacitatea de a co-
munica eficient cu informaţii, intern şi extern. Sistemele de comunicaţie, sunt alcătuite din
hardware, software şi un mediu de transmitere.
Sistemele de comunicaţie pot fi publice, cum ar fi instalaţiile telefonice, sau private.
Sistemul telefonic prezintă o serie de avantaje în ceea ce priveşte realizarea comunica-
ţiilor. Este o tehnologie utilizată de peste o sută de ani şi oferă un nivel ridicat de încredere.
Sistemul este fiabil, iar numărul mare de utilizatori permite menţinerea unui preţ relativ
scăzut. În plus, conectarea sistemelor de calcul la sistemul telefonic se realizează foarte
simplu, prin intermediul unui modem.
Sistemul telefonic are însă şi unele dezavantaje: conexiunile sunt temporare (se întrerup
la închiderea telefonului), unele medii de transmisie utilizate în sistem sunt învechite şi
incapabile să asigure transferul datelor la viteze înalte.
Companiile ce cuprind sistemele telefonice oferă două alternative ale liniilor publice
obişnuite: linii dedicate şi ISDN. Liniile dedicate, numite şi linii închiriate, asigură conexiuni
permanente şi nu sunt folosite în comun cu alţi utilizatori, deci garantează accesul continuu.
Standardul ISDN (Integrated Services Digital Network – reţea digitală de servicii

integrate) al firmei AT&T (fig. 245), a fost conceput pentru transmiterea cu mare viteză a fig. 245
datelor digitale şi permite transportul pe aceeaşi linie a maximum trei semnale separate.
Aceasta înseamnă că pe o linie ISDN se poate efectua o convorbire telefonică obişnuită şi,
în acelaşi timp, se poate realiza conectarea sistemului de calcul la o reţea.
Serviciile ISDN sunt disponibile numai în marile oraşe, iar conversia la acestea are un
preţ ridicat.
Există şi alte variante ale sistemelor telefonice publice. Se poate instala un sistem
telefonic pentru necesităţile interne, utilizând sistemul public numai pentru comunicaţia cu
exteriorul.
Un schimb de ramuri private (PBX – private branch exchange), este un sistem telefonic
intern ce include echipamentele şi cablurile, iar liniile pot fi utilizate pentru transmisia vocii
şi a datelor fără a plăti taxe companiilor telefonice pentru fiecare convorbire. Ingineri ai laboratoerelor AT&T
în faza de experimentări
fig. 246
Medii de comunicaţie
Mediile de comunicaţie asigură legătura dintre dispozitivele de transmisie şi recepţie.

Mediul de comunicaţie cel mai comun şi mai ieftin pentru distanţe scurte este cablul.
Cablul bifilar torsadat (fig. 246) – este utilizat pentru transmisiile de date pe distanţe
scurte şi pentru transmisiile vocale de joasă densitate, chiar şi pe distanţe lungi. Legăturile
telefonice utilizează acest tip de cabluri.
Cablul coaxial (fig. 247) – reprezintă principalul mediu de comunicaţie pentru fig. 247
televiziunea non-clasică. (De aceea se şi numeşte „cablu TV“).
Fibrele optice (fig. 248) – sunt fibre extrem de fine confecţionate din sticlă, având un
diametru mai mic decât al unui fir de păr. În exterior, fiecare fibră este îmbrăcată pentru a
reflecta lumnia spre interior, iar fibrele astfel îmbrăcate sunt înfăşurate în plastic. Mai multe
mănunchiuri de fibre optice formează un cablu de fibre optice. În locul electricităţii, cablu-
rile optice utilizează pentru transmisie radiaţiile emise de un laser sau de o diodă emiţătoare
de lumină. („186000 de mile pe secundă. Nu este numai o idee bună – este legea.“/ Rob fig. 248
MORSE).
Reţelele de calculatoare – noţiuni generale 117
Metoda transmisiei fără fir este utilizată pentru transmisiile radio şi TV şi în cazurile în
care cablurile nu reprezintă o variantă practică. Cea mai puţin costisitoare metodă de
transmisie fără fir sunt undele radio, utilizate pentru telefoanele şi modemurile celulare.
Transmisiile prin microunde sunt utilizate, de asemenea, pentru telefoanele celulare şi

pentru pagere. Microundele îşi au însă dezavantajul lor. Transmisiile trebuie efectuate în
linie dreaptă şi nu pot străbate clădiri sau alte obiecte solide. Datorită curburii Pământului
distanţa maximă de transmitere a microundelor este de 42,5 km.
Pentru distanţe mai mari, se construiesc o serie de staţii cu releu de retransmisie a
microundelor, care permit transmiterea mai departe a semnalelor. O alternativă este trans-
miterea microundelor către un satelit, apoi transmiterea mai departe către un alt satelit sau o
altă staţie situată la sol (fig. 249).
Pentru a putea utiliza sateliţii la transmiterea microundelor, aceştia trebuie să se afle
într-o poziţie previzibilă relativ la staţiile aflate la sol. Din acest motiv, aceştia sunt plasaţi fig. 249
pe o orbită geostaţionară (orbita lui CLARKE – la 35866 km. deasupra ecuatorului), ceea ce
înseamnă că parcurge orbita Pământului cu o viteză egală cu viteza de rotaţie a acestuia,
determinând efectiv menţinerea satelitului în aceeaşi poziţie relativă.
2. Reţele de calculatoare
În sens general, o reţea este orice sistem care permite comunicarea între persoane sau
maşini. Sistemul de comunicaţii telefonice este o reţea publică. Reţelele de calculatoare
(fig. 250) sunt grupuri de sisteme de calcul şi dispozitive periferice conectate prin cabluri
sau medii de comunicaţie fără fir şi capabile să comunice între ele.
Existenţa unei reţele oferă posibilităţi nelimitate, de la mesaje de poştă electronică (e-mail)
transmise de la utilizator la utilizator, până la nivelul de lucru interactiv la un proiect de
grup.
Există trei tipuri de reţele:
− dacă nodurile (calculatoarele conectate la o reţea sunt denumite noduri), se află în
imediata vecinătate unul faţă de altul (de regulă în interiorul aceleiaşi clădiri), este
vorba de o reţea locală (LAN – Local Area Network);
− dacă nodurile sunt dispersate pe o zonă mai extinsă (la nivelul unei regiuni, a unei
ţări sau pe întreg globul), reţeaua este denumită reţea extinsă (WAN – Wide Area
Network);
− Internetul.
Toate reţelele necesită standarde şi protocoale de comunicaţie comune.

Fiecare reţea utilizează un standard de reţea ce specifică modul de transmisie al unui
semnal prin reţeaua respectivă. Standardele de reţele includ metode de rezolvare a Reţea extinsă
coliziunilor ce apar la întâlnirea a două semnale. Standardele sunt proiectate pentru a Reţea
accepta una sau două viteze de transmitere a datelor, limitate sau permise de alegerea locală
fig. 250
mediului de comunicaţie. Toate calculatoarele dintr-o reţea trebuie să utilizeze acelaşi Internet
standard de reţea, lucru care se asigură prin achiziţionarea de plăci de extensie standard
pentru fiecare dintre calculatoarele conectate la reţea. fig. 251
Plăcile adaptoare pentru reţea pot fi de tip Ethernet, Token-Ring, Arcnet, FDDI sau
ATM.
Reţele locale
Când un număr de utilizatori trebuie să se interconecteze frecvent sau pentru perioade

lungi de timp, soluţia cea mai puţin costisitoare este utilizarea unei reţele locale sau LAN.
Există două tipuri de reţele locale: fără server central (peer-to-peer) şi client-server.
Reţelele fără server conectează calculatoarele utilizatorilor direct sau prin intermediul unui
dispozitiv numit hub. Reţelele client-server utilizează unul sau mai multe calculatoare de fig. 252
dimensiuni mari, numite servere, care stochează software special de reţea şi aplicaţii şi date
necesare mai multor utilizatori. Calculatoarele din reţea care nu sunt servere se numesc
clienţi sau staţii de lucru.
Reţelele fără server (fig. 251) funcţionează bine în cazul unui grup mic de utilizatori
care necesită folosirea de servicii de partajare a fişierelor şi imprimantelor. În funcţie de ce
software de reţea este utilizat, reţelele fără server pot conţine 2-25 calculatoare apropiate
din punct de vedere fizic.
Reţelele client-server. Există trei tipuri de LAN-uri client-server. Fiecare tip are un
aspect sau o topologie diferită.
LAN-ul în stea (fig. 252), de tip Ethernet, conectează fiecare calculator direct la server.
Toate fluxurile de informaţii dintre două staţii de lucru, cum ar fi mesajele de e-mail, trec fig. 253 fig. 254
prin server.
Într-un LAN Token-Ring (fig. 253), comunicaţiile au loc într-un inel care conectează
toate calculatoarele şi serverul. Transmiterea mesajelor de la un calculator la altul poate
decurge mai rapid, deoarece informaţiile nu trebuie să treacă neapărat prin server. Reţeaua
de tip Token-Ring este în general mai scumpă decât reţeaua de tip Ethernet, datorită
preţurilor adaptoarelor şi a unităţilor centrale.
În cadrul celei de-a treia tehnologii, LAN magistrală (fig. 254), calculatoarele sunt
conectate la o linie comună de comunicaţii care începe de la server. Topologia magistrală
este similară unei linii de autobuz, unde fiecare calculator reprezintă o staţie. Similar LAN-
urilor stea, informaţiile trimise de la un calculator la altul trebuie să treacă prin server.
Software de reţea
Majoritatea LAN-urilor client-server utilizează software de reţea Novell NetWare sau

Windows NT (fig. 255). Până de curând, NetWare a fost programul standard pentru LAN-
uri şi toate celelalte programe de reţea erau considerate de importanţă secundară.
În prezent, în lupta pentru supremaţia pe piaţa programelor LAN sunt angajate firmele fig. 255
Microsoft şi Novell. În acelaşi timp, deşi nu este foarte popularizat, unul din cele mai
puternice siteme de operare este LINUX (fig. 256).
Fiecare program are avantajele sale şi alegerea unui produs este legată de alte
opţiuni privind topologia, protocolul de comunicaţie prin reţea, standardele de reţea,
numărul de utilizatori anticipat şi aplicaţiile care se folosesc în reţea.
NT Server de la Microsoft oferă o securitate mai bună şi posibilităţi de conectare mai
simplă la Internet, dar NetWare este superior în privinţa instalării pentru un număr mare de
utilizatori. Alte programe de reţea, cum ar fi Banyan Vines şi LANtastic, sunt participanţi
secundari în lupta pentru viitorul reţelelor locale.
Sub Windows, funcţiile pentru lucrul în reţea se bazează pe următoarele blocuri
structurale: adaptor, protocol, client şi servicii (fig. 257).
fig. 256
Adaptorul – este nivelul cel mai de jos în arhitectura reţelei. El asigură interfaţa între
cablul fizic ce conectează calculatoarele şi sistemul intern de lucru în reţea al mediului
Windows.
Windows include un nivel de soft pentru fiecare adaptor de reţea, care permite inte-
grarea plăcii adaptoare în structura mediului Windows pentru lucrul în reţea.
Aşa cum am arătat anterior, plăcile adaptoare pentru reţea pot fi de tip Ethernet, Token- fig. 257
Ring, Arcnet, FDDI sau ATM.
Adaptorul se instalează folosind programul Add New Hardware Wizard (mod de lucru CLIENT SERVICII
descris în secţiunile anterioare).
Clientul reţelei – permite calculatoarelor să comunice cu un anumit sistem de operare PROTOCOL

din reţea. Toate tipurile de server produse de Novell, Microsoft, Banyan şi altele au nevoie
de un client care să fie încărcat pentru comunicarea cu serverul realizat de aceşti
producători. ADAPTOR
Serviciile – permit calculatorului să utilizeze în comun unitatea de disc sau impri-
manta cu alte calculatoare din reţea. Serviciile permit administratorilor reţelei centrale
să lucreze cu softurile şi cu componentele hard ale staţiei de lucru.
Protocoale standardizate
Protocolul este limbajul de bază folosit de calculatoare pentru comunicarea în reţea. El
defineşte modul în care calculatoarele pot detecta celelalte calculatoare şi regulile pe care le
vor aplica pentru transferul de date.
În 1975, organizaţia VINTON CERF a Universităţii Stanford (fig. 258) a creat un
protocol de comunicaţie numit protocol de control al transmisiunilor – TCP
(Transmission Control Protocol) şi un protocol de adresare numit protocolul Internet –
IP. TCP împarte mesajele în fluxuri de pachete ce sunt trimise şi reasamblate la
desinaţie. IP stabileşte o adresă pentru fiecare pachet şi îl dirijează printr-o serie de
noduri şi reţele pentru a ajunge la destinaţia finală.
TCP/IP a devenit standardul principal de conectare al reţelelor de calculatoare.
Standardul TCP/IP a permis evoluţia Internetului de la primele patru calculatoare gazdă
(calculatoarele centrale ale reţelei), existente în 1969, la aproape 600 de sisteme gazdă la
sfârşitul anului 1983.
În 1983, secţiunea militară a reţelei ARPANET s-a separat devenind MILNET.
Departamentul Apărării (fig. 259) a întrerupt finanţarea ARPANET în 1989. În acel fig. 258
moment, Internetul era deja independent şi nu mai avea nevoie de sprijinul guvernului
american. Universităţi, laboratoare şi firme particulare din întreaga lume stabiliseră deja
principalele linii de comunicaţie.
În afară de protocolul TCP/IP sistemul Windows mai poate folosi şi protocoalele:
IPX/SPX şi NetBIOS.
Internet
În secolul XX, telefonul a schimbat modul de comunicare interumană şi în consecinţă,

a creat o apropiere între oameni. În prezent, aceleaşi linii telefonice oferă acces instantaneu
la orice tip imaginabil de informaţii şi asigură comunicaţia şi comunicarea între oameni din
întreaga lume.
În Statele Unite ale anilor ’60, toată lumea era îngrijorată de posibilitatea unui atac
nuclear din partea Uniunii Sovietice. Populaţia construia adăposturi şi îşi asigura stocuri de fig. 259
provizii pentru eventualitatea inimaginabilului eveniment. Armata SUA căuta un mod de
asigura supravieţuirea reţelelor de comunicaţie în urma unui atac, chiar în cazul distrugerii
unor instalaţii locale. În consecinţă, Agenţia de proiecte de cercetare avansate (ARPA –
Advanced Research Projects Agency) a Departamentului Apărării al SUA a conceput un

proiect de comunicare între cercetătorii universitari şi inginerii în domeniul calculatoarelor
şi al liniilor telefonice. fig. 260
Acest proiect numit ARPANET (fig. 260), a permis cercetătorilor aflaţi la mare
distanţă să folosească în comun facilităţile calculatoarelor de care dispuneau. Un succes
mult mai mare l-a avut utilizarea sistemelor ARPANET pentru schimbul de mesaje
electronice între utilizatori.
Etapa următoare în comunicaţiile electronice de la persoană la persoană a fost găsirea
unui mod de transmitere a aceluiaşi mesaj mai multor utilizatori. Acesta a permis susţinerea
unor dialoguri pe scară largă, în cadrul cărora fiecare putea citi şi răspunde la mesajele
celorlalţi.
Au fost create listele stabilindu-se şi un sistem de distribuţie al mesajelor electronice. fig. 261
Una dintre primele liste poştale de mari dimensiuni era destinată pasionaţilor de literatură
ştiinţifico-fantastică şi s-a numit SF-Lovers (fig. 261). Pe baza combinaţiei între poşta
electronică, transferurile de fişiere şi listele poştale a luat fiinţă această reţea a reţelelor
numită INTERNET.
Internetul din ziua de azi este un ansamblu de reţele de calculatoare din întreaga lume
care oferă acces la o serie de servicii şi surse de informaţie. Unele servicii îşi au rădăcinile
în ARPANET şi în primele sisteme de buletine electronice, dar altele au devenit posibile
datorită evoluţiei Web-ului şi facilităţilor multimedia ale calculatoarelor de astăzi. Tot felul
de companii harware şi software concurează pentru avantajele ce pot fi obţinute prin
dezvoltarea de noi produes pentru interfaţa cu Web-ul. În fiecare zi, în Web apare un nou
serviciu sau o nouă inovaţie. Câştigători în această competiţie, în afara consumatorilor, sunt
acele companii capabile să-şi asume riscuri, să creeze produse şi servicii flexibile şi să fie
permanent deschise noilor idei.
fig. 262
Servicii în World Wide Web
World Wide Web este piaţa, facilitatea de căutare şi instrumentul de comunicare cu

cea mai rapidă dezvoltare. Permite găsirea de informaţii despre orice subiect imaginabil
– de la scorurile meciurilor de fotbal şi preţurile acţiunilor până la obiceiurile alimentare
fig. 262
ale unei insecte din Amazonia (fig. 262).
Se pot urmări prezentări de filme, să se audieze secvenţe sonore de pe ultimele CD-

uri muzicale, să se asculte ştirile, să se meargă la cumpărături, să se rezerve bilete la
tren, avion şi să se poarte conversaţii cu diverse persoane din întreaga lume.
Web-ul este în primul rând interesant datorită diversităţii informaţiilor oferite
gratuit tuturor utilizatorilor. Se pot transfera din reţea programe gratuite, se poate citi
ziarul, se poate afla preţul diferitelor produse (fig. 263). Teoretic, este imposibil să nu
se găsească ceva interesant.
Întrucât conţinutul este într-o veşnică schimbare, întotdeauna există informaţii noi
sau un nou site (locaţie) de explorat.
Servicii comune în Internet

fig. 263
Înaintea apariţiei sistemului World Widw Web, utilizatorii Internetului aveau acces la o
serie de instrumente care permiteau utilizarea calculatoarelor din Internet. Web-ul bazat pe
grafică a încorporat cu succes o mare parte din aceste servicii bazate pe text.
Trei dintre cele mai utilizate servicii Internet disponibile în ambele forme – text şi grafică –
sunt e-mail, listele poştale şi grupurile Usenet.
E-mail.
Poşta electronică sau e-mail este probabil cel mai cunoscut dintre toate serviciile
Internet. E-mail reprezintă un serviciu care permite utilizatorilor transmiterea de mesaje
electronice către alte persoane cu adrese electronice, indiferent de sistemul de calcul folosit.
Acesta oferă posibilitatea de a trimite aproape instantaneu documente scrise dintr-o parte în
fig. 264
alta a globului schimbând concepţia oamenilor despre corespondenţă.
O aplicaţie e-mail tipică bazată pe pe Windows este Netscape Mail (fig. 264). În
directoarele sale pot fi introduse atât mesajele transmise, cât şi cele primite. În partea
dreaptă a ecranului sunt afişate informaţii despre persoana care a transmis mesajul,
subiectul şi data trimiterii. Conţinutul propriu-zis al mesajului este afişat în partea inferioară
a ecranului.
Cel mai semnificativ avantaj al poştei electronice în raport cu formele tradiţionale de

corespondenţă este capacitatea de a răspunde simplu la mesaje.
Alte oferte de e-mail sunt puse la dispoziţie de Yahoo, Hotmail, Mail.com precum şi
Kappa.ro, FX.ro, ROL.ro. din România (fig. 265).
OBSERVAŢIE: Multe persoane au descoperit că prin e-mail pot coresponda mai

eficient şi mai rapid decât prin utilizarea metodelor poştei tradiţionale. fig. 265
Liste poştale
Listele poştale, numite listserv-uri, sunt descendenţii direcţi ai listelor poştale

ARPANET.
Există practic zeci de mii de liste poştale referitoare la orice subiect imaginabil – de la
fig. 266
informaţii despre calculatoare la cele referitoare la alimentaţia în diferite afecţiuni medicale.
Listele poştale reprezintă o metodă de grupare a mesajelor e-mail, care permite
gestionarea numeroaselor mesaje ce pot scăpa de sub control. Deşi pot fi utile în sensul
informării într-un anumit domeniu sau pe un anumit subiect, listele trebuie grupate cu grijă
pentru a evita „scufundarea“ în sutele de mesaje. (fig. 266)
Newsgroup-urile Usenet (fig. 267)

Newsgrup-urile Usenet reprezintă grupuri de discuţii bazate pe text, pe marginea oricărui
subiect – un tip de liste poştale cu un caracter mai public. Din punct de vedere tehnic,
newsgroup-urile nu fac parte din Internet deoarece utilizează protocolul de copiere UNIX –
UNIX (UNIX to UNIX Copy Protocol – UUCP) în loc de TCP/IP. Totuşi, acestea au devenit un
serviciu atât de popular încât majoritatea furnizorilor de Internet oferă şi acces la aceste grupuri.
Orice persoană cu acces la Usenet poate participa oricând la un newsgroup public (unele grupuri
sunt întreţinute de persoane particulare şi nu sunt accesibile marelui public).
Uneori, găsirea unui newsgroup de calitate poate fi dificilă. Deseori, una dintre cele mai
bune metode este discuţia cu diferite cunoştinţe. O altă metodă este consultarea articolului FAQ
(Frequently Asked Questions – întrebări frecvent puse) din grupul news.answers. Acest articol fig. 267
descrie în linii mari grupul, scopul acestuia, membrii şi subiectele discutate de obicei.
Alte servicii Internet
În afara instrumentelor legate de corespondenţă, există instrumente bazate pe text utilizate

pentru schimbul de fişiere şi comunicarea cu alte calculatoare din Internet. Utilizatorii Web-ului fig. 268
pot obţine acces la aceste servicii din diverse site-uri Web. Serviciile sunt următoarele:
FTP – reprezintă un sistem ce permite utilizatorilor transferul de fişiere de pe un calculator

pe altul. Pot fi transmise programe, fişiere multimedia sau documente (fig. 268).
GOPHER – un instrument de căutare ce permite utilizatorilor să desfăşoare operaţii de

căutare prin Internet cu ajutorul unui mediu. Este înlocuit treptat de Web. A fost utilizat frecvent
la începuturile Internetului.
IRC (Internet Realy Chat – Discuţii bazate pe internet) este un sistem de discuţii ce permite
utilizatorilor să trimită mesaje şi să primească răspunsuri pe loc de la alte persoane (fig. 269).
TELNET – este un sistem ce permite accesul la alte calculatoare şi rularea unor aplicaţii
sau accesul la fişiere aflate pe aceste sisteme. Bazele de date ce conţin cataloage de bibliotecă
sunt deseori configurate cu ajutoril TELNET (fig. 270).
WAIS (Wide Area Information Server – server de informaţii pe zone extinse) oferă un fig. 269
sistem de indexare bazat pe text pentru documente căutate în anumite baze de date. A fost
utilizat frecvent la începuturile Internetului.
Internetul şi intraneturile
O mare parte din atracţia Internetului constă în capacitatea acestuia de a fi utilizat pe

toate platformele sau toate tipurile de calculatoare, utilizând diverse sisteme de operare.
Spre deosebire de multe LAN-uri, Internetul acceptă calculatoarele Macintosh şi PC, fig. 270
maşini UNIX şi orice tip de dispozitive de calcul cu capabilităţi de conectare prin
intermediul liniilor telefonice.
O facilitate recentă a Internetului o reprezintă reţelele Internet private numite intrane-

turi (fig. 271). Un intranet este un site World Wide Web care este accesibil numai anga-
jaţilor unei organizaţii.
La mijlocul anilor ‘90, aproape 20% din companiile americane utilizau intraneturi, iar
acest procent continuă să crească într-un ritm foarte rapid, intraneturile devenind zona din
Internet cu cea mai rapidă dezvoltare.
Intraneturile necesită programe pentru construirea şi menţinerea unui site Web. Multe
companii de baze de date oferă versiuni Internet şi intranet ale produselor lor pentru dezvol-
tare de baze de date. Microsoft, Borland, Oracle şi altele oferă instrumente de dezvoltare a fig. 271
bazelor de date disponibile pentru folosirea într-un intranet.
La navigarea pe Internet, majoritatea activităţilor – localizarea şi transmiterea datelor –
nu au loc pe calculatorul pe care se lucrează, ci pe serverul Internet la care s-a realizat
conectarea. Intraneturile solicită intens echipamentele hardware prin creşterea numărului de
cereri de pe serverele de reţea. Adesea se folosesc servere şi programe de server intranet
separate pentru gestionarea traficului de reţea.
Un server poate oferi acces la Web, în timp ce un altul gestionează securitatea
sistemului, verificând contul şi parola fiecărui utilizator înainte de a permite accesul. Adăugarea
unui sistem de securitate numit firewall (parafoc) pe un server Internet previne accesul la
intranet al utilizatorilor neautorizaţi din Internet (fig. 272).
Puterea unui intranet – accesul uşor la informaţiile interne – este şi cel mai mare
dezavantaj. Atunci când intraneturile acordă o atenţie mai mare „invadatorilor“ decît protecţiei
interne a documentelor sensibile, cele mai mari riscuri privind securitatea provin din interiorul
sistemului.
fig. 272
Exerciţiul 1
Adevărat/Fals
Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă.
A F 1 Pe o linie ISDN (reţea digitală de servicii integrate) se A F 7 Internetul este o reţea de calculatoare din întreaga lume,
pot efectua simultan convorbiri telefonice obişnuite şi care oferă acces la diferite servicii şi surse de
se poate realiza conectarea sistemului de calcul la o informaţie.
reţea. A F 8 Toate informaţiile oferite de serviciile World Wide Web
A F 2 Reţeaua de tip WAN – Wide Area Network este o sunt gratuite.
reţea locală. A F 9 IRC (Internet Realy Chat) este un sistem de postare a
A F 3 Pentru funcţionarea unei reţele de calculatoare nu este mesajelor cărora li se pot da răspunsuri imediat.
necesar ca acestea să utilizeze acelaşi standard de A F 10 Web-ul bazat pe grafică nu are încorporate serviciile
reţea. bazate pe text.
A F 4 Reţelele de calculatoare fără server pot cuprinde cel A F 11 Intranet-urile sunt site-uri World Wide Web accesibile
mult 50 de calculatoare. necondiţionat tuturor persoanelor.
A F 5 TCP/IP este unul dintre standardele principale de A F 12 Sistemul de securitate firewall instalat pe server previne
conectare a reţelelor de calculatoare. acesul la intranet al utilizatorilor neautorizaţi.
A F 6 Precursorul Internet-ului s-a numit ARPANET.
Exerciţiul 1
1=A 7=A
2=F 8=F
3=F 9=A
4=F 10 = F
5=A 11 = F
6=A 12 = A
2. Instalarea imprimantelor
3. Administrarea activităţii de tipărire
4. Controlul tipăririi
5. Tipărirea în culori
CAPITOLUL 6
Lucrul cu imprimanta
Piaţa imprimantelor a evoluat semnificativ în anii ’90. Până de curând, tipărirea de

înaltă calitate avea un preţ ridicat, iar tipărirea color era inaccesibilă majorităţii posesorilor
de PC-uri. În ziua de azi, din ce în ce mai mulţi utilizatori pot cumpăra imprimante color de
calitate excelentă la preţuri accesibile. Pe măsură ce calculatoarele s-au integrat în viaţa de
zi cu zi, calitatea imprimantelor a crescut şi preţurile au scăzut continuu.
Imprimantele sunt de două tipuri:
− imprimante cu impact – cu ace (cu matrice de puncte), de calitate tipografică şi
plottere;
− imprimante fără impact – cu laser (fig. 273), cu jet de cerneală (fig. 274), termice şi
cu sublimare. fig. 273
Imprimante cu impact
Imprimantele cu ace (cu matrice de puncte), formează o imagine prin utilizarea unor
coloane de ace de dimensiuni mici, dispuse în configuraţie de 9, 18 sau 24 de unităţi, care
fig. 274
lovesc o bandă pentru a crea pe foaia de hârtie un şablon de puncte. Deşi pot tipări cu
uşurinţă atât caractere, cât şi grafică, totuşi calitatea tipăririi este relativ redusă.
Imprimantele de calitate tipografică, sunt foarte asemănătoare cu maşinile de scris.
Utilizează o roată zimţată sau un degetar (cu caractere) care loveşte o bandă pentru a tipări
texte. Aceste imprimante nu pot tipări imagini, iar stilurile de caractere folosite depind de
tipul capetelor de tipărire. Calitatea tipăririi este superioară celei specifice imprimantelor cu
ace.
Ambele tipuri sunt lente şi zgomotoase.

Plotter-ul permite tipărirea desenelor mari folosite în arhitectură sau inginerie.
Imprimante fără impact
Imprimantele laser produc cele mai bune rezultate şi sunt foarte mult utilizate în fig. 275
diferite domenii. Funcţionarea lor este similară unui copiator. O rază LASER este dirijată
către un tambur rotund, producând încărcarea elecrică a unui şablon de particule. În
mişcarea sa, tamburul preia un praf încărcat electric numit toner. Acesta aderă la foaia de
hărtie (sau alt suport de tipărire) şi creează textul sau imaginea corespunzătoare (fig. 275).
Calitatea tipăririi este măsurată în puncte pe inch (dots per inch – dpi).
Pentru imprimantele laser color preţul se menţine încă la un nivel ridicat, pentru că
imprimarea presupune trecerea suportului de tipărire prin faţa a patru tamburi de imprimare
(fiecare pentru una din culorile roşu, galben, albastru şi negru). Acest tip de imprimare are fig. 277
fig. 276
nevoie de mecanisme extrem de precise.
Din fericire, tipărirea color nu se limitează la utilizarea imprimantelor cu laser
costisitoare. Există un alt dispozitiv, numit imprimantă cu jet de cerneală, care este mult
mai accesibil ca preţ. Calitatea tipăririi este bună; în multe cazuri se pot obţine imagini de o
precizie aproape fotografică. Funcţionarea imprimantelor cu jet de cerneală se bazează pe
împrăştierea unui jet fin de cerneală prin duze speciale, una pentru cerneala neagră (fig.
276) şi una pentru cernelurile pentru color (fig. 277).
Dacă la imprimantele cu tipărire monocromă viteza de tipărire se măsoară în număr de
pagini pe minut (atât la cele laser , cât şi la cele cu jet de cerneală), viteza imprimantelor
color se măsoară în minute pe pagină, deaoarece este mai convenabil să se utilizeze numere
întregi decât fracţii (la imprimarea color viteza este mult mai mică decât la imprimarea într-
o singurî culoare). În ceea ce priveşte calitatea tipăririi se poate opta între tipărire tip ciornă,
tipărire normală şi tipărire de înaltă calitate. Calitatea tipăririi influenţează şi ea viteza
imprimantei – calitatea înaltă necesită un timp mai îndelungat de tipărire.
Imprimantele termice utilizează căldura pentru a transfera o imagine pe un suport de
tipărire special tratat. Imprimantele funcţionează pe baza unui proces numit transfer termic
al cerii. O panglică dată cu un strat subţire de ceară este injectată cu cerneală. Sub acţiunea
căldurii, ceara se topeşte şi aderă la suportul de tipărire (fig. 278). fig. 278
Lucrul cu imprimanta 133
Imprimantele cu sublimare de vopsele funcţionează similar celor cu transfer termic al

cerii, cu excepţia faptului că punctele de cerneală sunt netezite după plasarea pe suportul de
tipărire, ceea ce modifică nuanţele tipărite şi permite generarea unor imagini de calitate fig. 279
fotografică (fig. 279).
2. Instalarea imprimantelor
fig. 280
Procesul de instalare depinde în mare măsură de marca şi modelul imprimantei.
Înainte de a instala o imprimantă, trebuie efectuate următoarele operaţii:
− identificarea mărcii şi modelului imprimantei;
− consultarea manualului imprimantei, pentru depistarea caracteristicilor acesteia;
− identificare tipului interfeţei de comunicaţie necesară pentru conectarea imprimantei
la sistemul de calcul (interfaţă serială, paralelă sau specială);
− identificarea tuturor funcţiilor sau caracteristicilor speciale ale imprimantei, cum ar
fi compatibilitatea PostScript. Unele imprimante sunt multimod şi necesită instala- fig. 281
rea lor ca două imprimante separate (fig. 280);
− găsirea portului corespunzător pentru cuplarea imprimantei la sistemul de calcul.
Aceste informaţii sunt strict necesare programului de instalare a imprimantei.
Există mai multe căi de a începe instalarea imprimantelor la sistemul de calcul:
− prin apelarea comenzii Install.exe de pe discul (dischetă sau CD-ROM), care con-
ţine pachetul de programe;
− prin apelarea opţiunii ADD PRINTER din meniul PRINTERS, al meniului SETTINGS.
În ambele situaţii se deschide o fereastră de dialog de tip Wizard, care ghidează pas cu
pas procedura de instalare a imprimantei.
fig. 282
Paşii care se derulează sunt următorii:
− alegerea opţiunii de instalare: ca imprimantă locală (Local printer) sau de reţea
(Network printer) (fig. 281);
− selectarea din lista pusă la dispoziţie de sistemul Windows a mărcii şi modelului de
imprimantă care se instalează (fig. 282). Dacă în listă nu există modelul necesar se
apelează butonul Have Disk... care permite alegerea driverului de pe unitatea de disc
care conţine informaţia necasră;
− furnizarea informaţiilor referitoare la portul de imprimantă (fig. 283). Fereastra
fig. 283
Wizard corespunzătoare acestui pas afişează porturile disponibile, bazându-se pe
informaţiile obţinute de sistemul Windows prin „inspectarea“ hardului sistemului de
calcul;
− după alegerea portului se trece la configurarea acestuia, prin apelarea butonului
CONFIGURE PORT. Fereastra deschisă conţine o casetă de validare care permite
monitorizarera activităţilor de tipărire;
− denumirea imprimantei şi alegerea opţiunii de imprimantă implicită. Această
opţiune se foloseşte în situaţia în care la sistemul de calcul sau în reţea sunt instalate
mai multe imprimante de acelaşi tip. Numele imprimantei poate avea o lungime de
până la 128 de caractere şi poate să conţină spaţii şi caractere care nu sunt
alfanumerice;
− specificarea opţiunii de efectuare a unei imprimări de testare. În acest fel sunt testate
toate funcţiile de bază ale imprimantei pe baza configurărilor pentru care s-a optat.
După aceasta, programul de instalare a imprimantei copiază driverele necesare.
3. Administrarea activităţii de tipărire
Sistemul Windows oferă opţiunea de tipărire direct către portul configurat sau folosind
gestionarul de tipărire – Print Manager. Pentru majoritatea aplicaţiilor, Print Manager oferă
caracteristici care ajută la gestionarea mai bună a operaţiilor de tipărire. fig. 284
Lansarea în execuţie a gestionarului de tipărire (Print Manager) se face prin apelarea
butonului Start Æ Settings Æ Printers (fig. 284). Apoi se execută dublu-clic pe pictograma
imprimantei instalate (sau, dacă sunt instalate mai multe imprimante, pe cea cu care se
doreşte a se lucra) (fig. 285).
Gestionarul de tipărire (fig. 286), arată starea curentă a imprimantei pentru fiecare
activitate de tipărire.
Starea imprimantei include următoarele informaţii:
fig. 285
− secţiunea Document Name prezintă numele fiecărei aplicaţii care a lansat o
activitate de tipărire, precum şi numele fiecărui fişier din coada de tipărire;
− coloana Status descrie starea curentă a fiecărei activităţi de tipărire, de exemplu
oprită sau procesată;
− numele utilizator asociat fiecărui document în coloana Owner;
− în coloana Progress, progresul relativ al fiecărei activităţi de tipărire aflate în coada
de tipărire. Progresul unei activităţi de tipărire monitorizează tipărirea fiecărui
document şi furnizează informaţiile referitoare la numărul de pagini tipărite şi la
numărul rămas de tipărit; fig. 286
− data şi ora la care fiecare activitate de tipărire a fost trimisă în coada de tipărire, în
coloana Started At.
4. Controlul tipăririi
Gestionarul de tipărire este prevăzut cu meniuri derulante care oferă următoarele

posibilităţi în lucrul cu imprimanta:
− Oprirea temporară a tipăririi – această opţiune se foloseşte în situaţia în care este
necesar să se intervină asupra imprimantei pentru schimbarea tonerului, întreţinerea
acesteia sau înlăturarea unor mici defecţiuni. Pentru acest lucru se apelează
comanda Pause Printing din meniul Printer (fig. 287). Activităţile de tipărire sunt
temporar oprite şi bara de titlu a gestionarului de tipărire afişează Paused.; fig. 287
− Oprirea temporară a tipăririi unui anumit document – această opţiune se foloseşte
pentru oprirea temporară a tipăririi unui document. Oprirea temporară a tipăririi
unui document opreşte şi tipărirea altor documente. Dacă nu s-a început trimiterea
către imprimantă a documentului, oprirea temporară a tipăririi acestuia îl pune în
aşteptare, în timp ce continuă tipărirea altora. Oprirea şi repornirea de la/la tipărire a
documentelor se face prin intermediul comenzii Pause Printing din meniul
Document (fig. 288);
− Anularea tipăririi – se realizează, după selectarea documentului, prin apelarea fig. 288
comenzii Purge Print Job din meniul Printer (fig. 287). Opţiunea îndepărtează
definitiv din coada de tipărire toate activităţile de tipărire;
− Anularea tipăririi unui anumit document – se foloseşte pentru a îndepărta definitiv
un document din lista celor care trebuie tipărite. Pentru a anula tipărirea unui
document, după alegerea acestuia din coada de tipărire se apelează comanda Cancel
Printind din meniul Document (fig. 288);
− Activarea şi dezactivarea barei de stare – se realizează prin intermediul opţiunii

Status Bar din meniul View (fig. 289). Bara de stare prezintă starea cozii de tipărire
şi numărul activităţilor de tipărire rămase; fig. 289
− Configurarea imprimantei ca implicită – se realizează prin validarea opţiunii Set As
Default din meniul Printer. Se foloseşte pentru alegerea imprimantei cu care se
lucrează în mod curent (fig. 290);
− Configurarea imprimantei. Proprietăţile imprimantei sunt prestabilite la instalarea
acesteia. Valorile prestabilite pentru unele variabile pot, în anumite cazuri, să nu
corespundă necesităţilor de tipărire. În unele situaţii este nevoie să se efectueze fig. 290
schimbări pentru a satisface cerinţe de tipărire speciale sau pentru a rezolva diferite
probleme de performanţă.
Opţiunile de tipărire disponibile depind de posibilităţile imprimantei. Modificarea
opţiunilor se face din fereastra de proprietăţi a imprimantei, care se deschide cu ajutorul
opţiunii din meniul Printer (fig. 291).
Deşi detaliile diferă de la o imprimantă la alta (fig. 292), de obicei, fereastra de proprie-
tăţi conţine următoarele informaţii:
− Pagina General (fig. 293). Permite inserarea unui câmp de comentariu pentru iden- fig. 291
tificarea imprimantei (Comment); tipărirea unei pagini de test (Print Test Page) şi
alegerea separatorului de pagină între activităţile de tipărire (Separator Page);
− Pagina Details (fig. 294). Conţine controale pentru adăugarea, ştergerea sau modifi-
carea porturilor, pentru modificarea perioadelor de timeout şi pentru specificarea
modului de prelucrare a fişierelor de tipărire: fig. 292
− Print to the Following Port specifică portul care va fi folosit;
− Add Port permite adăugarea unui nou port;
− Delete Port şterge un port;
− Print Using the Following Driver afişează driverul care va fi folosit de sistemul
de operare pentru a tipări la această imprimantă; fig. 294
− New Driver adaugă alt driver pentru a fi utilizat cu această imprimantă;
− Capture Printer Port ataşează un port de imprimantă de reţea;
− Release Printer Port eliberează un port de imprimantă de reţea;
− Time-Out Settings permite stabilirea perioadei de timeout şi neselectarea pentru
tipărire; fig. 293
− Spool Settings permite configurarea monitorului de tipărire;
− Port Settings permite tipărirea din aplicaţiile MS-DOS;
− Pagina Sharing (fig. 295) permite ca imprimanta să fie sau nu folosită (partajată) cu
alte calculatoare prin intermediul reţelei. Există opţiunea de parolare a accesului la fig. 296
imprimantă;
− Pagina Paper (fig. 296) este prevăzută cu opţiuni care stabilesc modul implicit de
manipulare al hârtiei, orientarea acesteia şi numărul de pagini de tipărit. Opţiunile
uzuale sunt: fig. 295
− Paper Size specifică dimensiunile hărtiei sau plicului;
− blocul Layout specifică numărul de pagini reduse (de la 1 la 4) pe o pagină
tipărită;
− blocul Orientation specifică tipărirea Portrait (orientare verticală), sau
Landscape (orientare orizontală);
− Paper Source determină caseta implicită din care se trage hârtia;
− Copies specifică numărul de copii care se trimit la tipărire;
− Pagina Graphics (fig. 297) stabileşte rezoluţia şi alte opţiuni care definesc modul în fig. 297
care imprimanta tratează fişierele grafice. Configurările tipice includ:
− Resolution stabileşte rezoluţia implicită a imprimantei;
− Dithering stabileşte modul în care sistemul Windows foloseşte diminuarea tonurilor
pentru a crea imagini în scară de griuri din imagini color;
− Intensity reglează intensitatea tipăririi;
− Pagina Fonts (fig. 298) permite controlul modului în care sistemul Windows fig. 298
tratează fonturile pentru imprimanta folosită. Fonturile configurabile includ fonturi fig. 299
soft, de imprimantă şi pentru cartuş. Opţiunile tipice includ:
− trimiterea către imprimantă a fonturilor True Type în concordanţă cu tabelul de
înlocuire a fonturilor (Font Substitution Table);
− opţiunea de a folosi întotdeauna fonturile de imprimantă încorporate (Always Use
Built-In Printer Fonts) în loc de cele True Type;
− opţiunea de a folosi întotdeauna fonturile true type (Always Use True Type
Fonts) în locul oricăror fonturi;
− Pagina Device Options (fig. 299) stabileşte opţiunile asociate cu hardul impri-
mantei. Numărul şi tipul opţiunilor depind de marca şi modelul de imprimantă,
precum şi de hard. Opţiunile tipice sunt:
− stabilirea mărimii memoriei imprimantei;
− indicarea unor opţiuni specifice, cum ar fi protecţia paginii (Page Protection)
5. Tipărirea în culori
Firma Microsoft foloseşte tehnologia Image color Matching (ICM), obţinută sub fig. 300
licenţă de la firma Kodak, pentru a crea un mediu care tratează culoarea în mod unitar, de la
ecran până la pagina tipărită. Microsoft foloseşte tehnologia ICM pentru a putea reproduce,
unitar şi repetat, imaginile colorate identic.
Cea mai importantă caracteristică este reprezentată de consecvenţa dintre imaginea
afişată pe ecran şi cea tipărită. Expresia „Ve-ţi obţine ceea ce vedeţi“ („What You See Is fig. 301
What You Get“, prescurtat WYSIWYG), capătă un înţeles mai profund. Nu numai imaginile alb-
negru sunt unitare de la ecran până la imprimantă, ci şi culoarea, textura şi tonurile nu mai depind
de preţul plătit pentru echipamente şi aplicaţii.
Stabilirea parametrilor tipăririi în culori

Fereastra Properties a imprimantei furnizează o serie de opţiuni pentru stabilirea
consecvenţei culorilor între imaginea afişată pe ecran şi cea tipărită. Opţiunile existente în
această pagină diferă de la o imprimantă la alta, dar cuprind în general aspecte referitoare la
(fig. 300):
− rezoluţia de tipărire;
− calitatea tipăririi în culori (Intelligent Color, Vivid Color, Save Toner);
− tipul de suport de imprimare ales (hârtie, folie transparentă, plic);
− ordinea de tipărire a paginilor documentului. fig. 302
Configurările pentru culoare sunt folosite pentru reglarea gradului în care imprimanta se
conformează standardelor ICM. De asemenea caseta de dialog este utilă pentru reglarea inten-
sităţii fiecărei culori (fig. 301), sau pentru tipărirea imaginii în oglindă sau negativ (fig. 302).
Exerciţiul 1
Adevărat/Fals
A F 1 Imprimantele laser sunt imprimante cu imapct. A F 7 Stabilirea imprimantei cu care se lucrează în mod
A F 2 Viteza de tipărire a imprimantelor color se măsoară în curent se face cu ajutorul opţiunii Set As Default din
minute pe pagină. meniul Printer.
A F 3 Calitatea tipăririi se măsoară în viteza de tipărire şi A F 8 Eticheta (pagina) Details din meniul Printer permite
numărul de puncte pe inch – dpi (dots per inch). inserarea unui câmp de comentariu pentru identificarea
A F 4 Gestiunea activităţii de tipărire se face folosind unei imprimante.
opţiunea Print Manager. A F 9 Eticheta (pagina) Sharing permite folosirea sau nu a
A F 5 Data şi ora la care fiecare document a fost trimis către unei imprimante cu alte calculatoare (partajată).
activitatea de tipărire se gaseşte în coloana Progress a A F 10 Eticheta (pagina) Paper nu permite stabilirea modului
opţiunii Print Manager. implicit de manipulare a hârtiei.
A F 6 Anularea activităţii de tipărire se realizează prin A F 11 Calitatea tipăririi în culori nu depinde de calitatea
intermediul opţiunii Purge Print Job din meniul suportului de imprimare ales (hârtie, folie transparentă
Printer. etc).
Exerciţiul 1
1=F 7=A
2=A 8=F
3=F 9=A
4=A 10 = F
5=F 11 = F
6=A
1. Utilizarea programului Paint
2. Folosirea accesoriului Character Map
3. Efectuarea calculelor
cu programul calculator
4. Folosirea programului
Disk Defragmenter
5. Utilizarea programului Scan Disk
6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder
CAPITOLUL 7 7. Folosirea aplicaţiei Media Player
8. Folosirea programului Word
Folosirea aplicaţiilor
sistemului Windows
Mediul Windows poate rula aplicaţiile proiectate special pentru el. De asemenea, poate
rula şi alte aplicaţii asigurând diferite suporturi pentru fiecare categorie de aplicaţii.
În ciuda aparenţelor, calculatoarele nu pot executa cu adevărat, în acelaşi timp, mai
multe activităţi corespunzătoare mai multor aplicaţii. În general, calculatoarele execută una
sau două activităţi în acelaşi timp, dar o pot face foarte repede. Deci, dacă aplicaţia este
proiectată să împartă operaţiile în activităţi mărunte, sistemul Windows poate comuta între
activităţile câtorva aplicaţii atât de repede încât să pară că toate aplicaţiile şi procesele lor
rulează simultan.
Este normal ca din aplicaţiile care rulează sub sistemul Windows să facă parte şi
accesoriile acestuia.
Accesoriile sistemului Windows (fig. 303), distribuite o dată cu acesta, pot ajuta în fig. 303
executarea unor activităţi deosebite, legate de un proiect curent, fără a se părăsi aplicaţia în
derulare. De exemplu, se poate lucra în programul Word pentru redactarea unui document şi
este nevoie să se execute un calcul rapid; programul Calculator din accesoriile sistemului
Windows îl poate face. Cu programul Paint se pot crea diferite imagini (de mai mică
complexitate), se poate accentua un punct important dintr-un raport, sau pentru clarificarea
unor instrucţiuni.
Accesoriile sistemului Windows beneficiază ca şi celelalte aplicaţii de capacitatea de a
rula simultan. Deoarece accesoriile sistemului Windows utilizează foarte puţin din memoria
calculatorului, ele pot fi menţinute în execuţie (dacă este cazul), fără să se încetinească
viteza de lucru.
1. Utilizarea programului Paint
Chiar dacă programul Paint (fig. 304) este o aplicaţie grafică simplă, uşor de utilizat, el
poate fi şi un instrument de lucru serios. Cu programul Paint se pot crea desene libere, dia- fig. 304
grame matematice exacte care pot fi utilizate în alte aplicaţii pentru windows ca WordPad
sau Word.
Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories
Æ Paint.
Efectele grafice care se pot crea cu programul Paint sunt:
− linii cu mai multe grosimi, umbre şi culori;
− trăsături de pensulă într-o varietate de stiluri, grosimi, umbre şi culori;
− forme goale sau umplute cu umbre sau culori;
− efecte speciale cum ar fi rotirea, înclinarea şi inversarea.
Deoarece programul Paint este o aplicaţie grafică care se bazează pe puncte (bitmap),
formele care sunt create, sunt desenate pe ecran într-un singur strat. Nu se poate modifica
forma unei casete şi nu se poate muta un obiect în spatele altuia dar, se poate decupa o
casetă şi se poate muta în altă parte, se poate înclina, se poate răsturna sau se pot schimba fig. 305
culorile desenului.
Pentru a picta, a desena, a umple, a colora sau a umbri, a scrie şi a prelucra în programul
Paint, mai întâi se selectează instrumentul potrivit şi umbra sau culoarea.
Instrumentele folosite sunt descrise în figura alăturată (fig. 305).
Paleta de culori (fig. 306), oferă două opţiuni: umbra sau culoarea prim-planului şi cea
a fondului. Caseta din stânga a paletei de culori, conţine la rândul ei două casete, cea din fig. 306
faţă pentru culoarea prim-planului, iar cea din spate pentru culoarea fondului.
2. Folosirea accesoriului Character Map
Accesoriul denumit Character map (harta caracterelor), oferă accesul la fonturile

simbol şi la caracterele ANSI.
Caracterele ANSI reprezintă setul de caractere normale de pe tastatură, plus încă peste
o sută de alte caractere, incluzând un simbol pentru dreptul de autor, unul al mărcii fig. 307
înregistrate şi multe caractere din alte limbi. Un font simbol, Symbol, este inclus în cele mai
multe aplicaţii Windows. Celelalte fonturi simbol pot fi înglobate în imprimantă. La insta-
larea şi configurarea modelului de imprimantă, a cartuşului cu fonturi şi altele, imprimanta
informează sistemul Windows ce fonturi simbol sunt disponibile. (Fonturile imprimantei
apar în harta caracterelor numai dacă includ un font de afişare potrivit.)
Æ Character Map (în Windows 98 Character Map se găseşte în System Tools), (fig. 307).
Fereastra Character Map (fig. 308), include o fereastră derulantă Font, din care se fig. 308
selectează orice font diponibil în sistem. După selectarea acestuia, caracterele şi simbolurile
acestuia apar în tabel.
Fiecare set de fonturi poate conţine diferite simboluri. Unele fonturi, ca Symbol,
Webdings şi Wingdings, nu conţin decât simboluri şi caractere speciale.
Inserarea caracterului dorit se poate face prin două modalităţi:
− prin introducerea codului înscris în partea dreaptă, jos a tabelului. De exemplu pentru
scrierea literei Ţ – se foloseşte combinaţia de taste Alt+0222 (fig. 309);
− din tabelul Caracter Map se marchează simbolul dorit, se apasă butonul Select (care fig. 309
plasează caracterul în caseta de text Character to Copy), după care se apasă butonul Copy.
Depunerea caracterului copiat se face prin apelarea comenzii Paste din meniul Edit sau prin
realizarea combinaţiei de taste Ctrl+V.
3. Efectuarea calculelor cu programul calculator
Programul Calculator se poate menţine pe ecran în timpul rulării altor aplicaţii şi poate copia
fig. 310
numere între programul Calculator şi alte aplicaţii. Programul calculator al sistemului Windows
este pus la dispoziţie în două variante: Standard şi Scientific.
Æ Calculator (fig. 310).
Selecţia modului de lucru cu calculatorul – Standard (fig. 311), sau Scientific (fig.
312), se face din meniul View (fig. 311).
Tastatura calculatorului, reprezentată pe ecran, conţine taste numerice familiare, me-
morie şi taste pentru operaţii matematice. Fereastra de afişare aflată chiar deasupra tasta-
turii, arată numerele introduse şi rezultatele calculelor. Comanda introducerii numerelor şi
apelarea operaţiilor se poate face cu mouse-ul sau cu ajutorul blocului de taste numerice al fig. 311
tastaturii sistemului de calcul.
Următorul tabel prezintă tastele corespunzătoare Calculatorului Ştiinţific:
Tasta Funcţie Simbolul tastaturii

Calculatorului
MC Şterge memoria Ctrl+L
MR Afişează conţinutul memoriei Ctrl+R
M+ Adună în memorie Ctrl+P
MS Stochează valoarea în memorie Ctrl+M
CE Şterge afişajul Del
Back Şterge ultima cifră a valorii afişate Backspace fig. 312
+/- Schimbă semnul F9
Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows 149
Tasta Funcţie Simbolul tastaturii

Calculatorului
/ Împarte /
* Înmulţeşte *
- Scade -
+ Adună +
sqrt Radical de ordinul 2 @
% Procent %
1/x Calculul valorii inverse R
C Şterge Esc
= Egalitate = sau Enter
4. Folosirea programului Disk Defragmenter
Informaţiile scrise pe hard disc nu sunt, în mod obligatoriu, stocate într-un bloc con-
tiguu (adiacent). Fragmentele de informaţii sunt împrăştiate pe disc, oriunde sistemul a
putut găsi loc. Cu cât se utilizează mai mult discul, cu atât el devine mai fragmentat. Uni- fig. 313
tăţii centrale îi va lua mai mult timp pentru depistarea informaţiilor localizate în mai multe
zone, decât în cazul în care le-ar culege din acelaşi loc. Din cauza acestui timp suplimentar,
fragmentarea discului poate încetini considerabil activitatea sistemului de calcul.
Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ
System Tools Æ Disk Defragmenter (fig. 313).
Din caseta de dialog deschisă (fig. 314), se selectează discul asupra căruia urmează să
se execute operaţiunea de defragmentare şi se apasă butonul OK. Execuţia operaţiunii se
vizualizează într-o fereastră, care afişează în procente stadiul desfăşurării defragmentării
(fig. 315). fig. 315
Programul poate îmbunătăţii în mod semnificativ timpul de acces la fişiere, restructu- fig. 314
rându-le în blocuri contigue şi mutând spaţiile libere la sfârşitul discului.
5. Utilizarea programului Scan Disk
Programul este destinat detectării, diagnosticării şi remedierii defectelor de pe o unitate

fig. 316
de disc.
Rularea periodică a programului ar trebui să fie o parte a operaţiei de întreţinere de
rutină a hard discului, alături de defragmentarea descrisă anterior, pentru a-l păstra în stare
bună.
Æ System Tools Æ Scan Disk (fig. 316).
În testul standard, programul verifică fişierele şi folderele (directoarele), căutând erori fig. 317
logice (dacă se cere programul corectează automat toate erorile depistate. De asemenea, caută
fragmentele de fişiere pierdute (lost file fragments). Deşi fragmentele de fişiere pot conţine
date utile, de obicei nu pot fi recuperate şi nu fac decât să ocupe spaţiu pe disc.
Se poate rula şi un test mai minuţios, în care programul ScanDisk să caute erorile
logice ale fişierelor şi ale dosarelor şi totodată să examineze suprafaţa discului, în căutarea
erorilor fizice (fig. 317). Erorile fizice sunt zone de pe disc care sunt în realitate deteriorate
şi nu trebuie utilizate la stocarea datelor. Dacă se găsesc asemenea sectoare, datele conţinute
pot fi mutate în alte sectoare, iar defectele sunt marcate, astfel încât în viitor să nu se mai
stocheze date în ele.
Modificarea parametrilor utilizaţi la exeminarea discului în căutarea erorilor fizice se fig. 318
face din fereastra de dialog Surface Scan Options, deschisă cu ajutorul butonului Options...
din fereastra programului ScanDisk (numai dacă s-a optat pentru tipul de test Thorough
(minuţios), (fig. 318).
6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder
Aplicaţia înregistrează pe hard disc, mici fişiere de sunet şi este o bună metodă de
introducere în lumea înregistrărilor numerice. Sound Recorder nu are calităţile unor
dispozitive de înregistrare numerică evoluate dar, caracteristicile sale satisfac cerinţele
majorităţii utilizatorilor.
Multimedia Æ Sound Recorder (fig. 319), iar în Windows 98 calea este prin meniul
Entertainment Æ Sound Recorder (fig. 320).
Meniul File conţine mai multe opţiuni familiare, uşor de înţeles şi două opţiuni ceva
fig. 319
mai neobişnuite. Revert permite să se revină asupra ştergerii unei secţiuni dintr-un fişier de
sunet, iar Properties permite schimbarea proprietăţilor fişierului şi modificarea calităţii
înregistrării. fig. 320
Meniul Edit oferă o varietate de opţiuni, dintre care unele sunt deja familiare, dar care
îndeplinesc de fapt acţiuni care nu sunt asociate de obicei cu aceste comenzi. Paste Insert –
inserează un sunet într-un fişier de sunet; Paste Mix – mixează două fişiere de sunet; Insert File
– inserează un fişier în alt fişier; Mix with File – mixează un fişier cu fişierul redat, din punctul
de poziţionare al cursorului; Delete Before (After) Current Position – şterge totul înaintea
(după), locul de poziţionare al cursorului.
7. Folosirea aplicaţiei Media Player
fig. 321
Media Player este un accesoriu care permite redarea fişierelor multimedia. El acceptă
Video for Windows (AVI), MPEG Movie File, Indeo Video File, sunet (WAV), MIDI
(MID), MP3 (pentru variantele mai noi ale aplicaţiei), AIFF Format Sound, AU Format
Sound şi CD audio. Totuşi, Media Player este folosit mai ales pentru redarea filmelor video.
fig. 322a
Multimedia Æ Media Player, iar în Windows 98 calea este prin meniul Entertainment Æ
Media Player (fig. 321).
Folosirea aplicaţiei (fig. 322a, b), pentru redarea unui video clip este simplă: se execută
dublu clic pe fişierul selectat sau din meniul File al aplicaţiei se alege opţiunea Open şi se
caută în structura de directoare a discului, fişierul dorit.
În timpul redării unui clip video, butonul Play se transformă într-un buton de Pause. Se
poate opri redarea video apăsând butonul de pauză.
De asemenea, se pot include în documente porţiuni dintr-un clip video. Secvenţa se
poate reda executând dublu clic pe aceasta. Pentru copierea unei porţiuni dintr-un video clip
fig. 322b
este nevoie să se poziţioneze cursorul pe primul cadru din secvenţa dorită. Se execută clic
pe Start Selection. Se poziţionează cursorul pe ultimul cadru de copiat şi se execută clic pe
End Selection. Se selectează comanda Copy Object din meniul Edit şi astfel, porţiunea
selectată din clipul video este copiată în Clipboard.
Pentru anularea unei selecţii se alege meniul Edit, Selection din meniul Media Player şi
se selectează None după care se validează acţiunea prin apăsarea butonului OK.
Se pot schimba multe aspecte ale modului de lucru în care Media Player redă un fişier.
Media Player poate să folosească cadrele sau timpul pentru afişarea evoluţiei sale. Aplicaţia
poate reda un video clip pe tot ecranul sau într-o fereastră, care poate avea dimensiunile stabi-
lite de utilizator şi poate chiar rula peste orice aplicaţie activă (folosită în momentul respectiv).
8. Folosirea programului Word
Aplicaţia WordPad a sistemului Windows este uşor de utilizat. Programul oferă multe
din capacităţile de prelucrare şi de aranjare găsite în mod curent în aplicaţii mai avansate,
împreună cu posibilitatea de a folosi informaţii în comun cu alte programe şi fişiere.
ATENŢIE! Având în vedere că WordPad este o aplicaţie ale cărei meniuri şi opţiuni se
regăsesc în totalitate în programul Word, în continuare voi prezenta modul de lucru cu
Microsoft Word.
Programul WORD este un produs software care face parte din pachetul de programe
Microsoft Office, care reprezintă un procesor puternic de texte în mediul de operare
Windows.
Editorul de texte WORD este mai mult decât o „foaie de hârtie“ electronică. Acesta
oferă posibilitatea de a schimba aspectul cuvintelor. Se pot modifica tipul fonturilor,
culorile, dimensiunile acestora dar şi diferitele caracteristici ale paragrafelor. Se pot adăuga
imagini, tabele şi diagrame. Programul poate verifica din punct de vedere ortografic şi
gramatical corectitudinea şi în acelaşi timp furnizează multe alte instrumente care pot face
ca scrierea să aibă un aspect deosebit.
Descrierea ferestrei de aplicaţie
Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului START Æ PROGRAMS Æ

MICROSOFT WORD (fig. 323).
La lansarea programului WORD apare, pentru câteva secunde, o fereastră care conţine
fig. 323
informaţii despre acest produs, apoi este afişată o fereastră Word cu un document gol, care
aşteaptă introducerea şi formatarea textului. Se mai poate opta pentru deschiderea unui
fişier nou folosind şabloanele existente în opţiunea New... a meniului File. În fereastra de
dialog se poate alege între mai multe etichete care oferă diferite tipuri de documente:
document vid, scrisori şi faxuri, publicaţii, broşuri, dicţionare şi alte tipuri (fig. 324). Pe
modelul deschis urmează să se execute modificările de personalizare a documentului.
Un ecran Word pentru Windows are urmatoarele componente (fig. 325):
− Bara de titlu apare în partea cea mai de sus a ecranului şi conţine numele aplicaţiei
(Microsoft Word) şi numele documentului pe care îl edităm (activ).
− Bara de meniuri conţine numele meniurilor din programul WORD. Selectarea
meniurilor de pe bară se poate face cu mouse-ul, sau cu tastatura (Alt + litera fig. 324
subliniată) din numele meniului respectiv. Când este selectat un meniu se derulează
în jos pe ecran o listă de comenzi. Dacă o comandă este scrisă cu o culoare ştearsă
înseamnă că acea comandă nu este disponibilă în acel moment.
− Bara de unelte standard conţine o serie de butoane care ajută la executarea rapidă a
unor proceduri (deschidere, salvare document, etc.). Ea poate fi folosită numai cu
ajutorul mouse-lui.
− Bara de unelte de formatare a textului folosită pentru formatarea caracterelor selectate
sau ale paragrafului curent. Poate fi folosită numai cu mouse-ul.
− Rigla ne arată marginile documentului, alinierile, locul unde sare cursorul când se
apasă tasta Tab.
− Zona de lucru conţine documentul în lucru. fig. 325
− Barele de defilare (orizontală şi verticală), ajută la deplasarea mai rapidă în cadrul
documentului, cu ajutorul mouse-lui.
− Linia de stare conţine informaţii referitoare la document (numărul paginii, numărul
secţiunii în care se lucrează, poziţia punctului de inserare în cadrul documentului,
ora curentă, etc.).
Bara de unelte standard (fig. 326)

Bara de unelte (instrumente) standard conţine butoanele care se folosesc pentru a fig. 326
efectua operaţiile cele mai des întâlnite. Exemple :
− New (pentru deschiderea unui fişier nou);
− Open (pentru deschiderea unui document creat anterior);
− Save (pentru a salva un document care are un nume), etc.
Pentru a afla ce operaţie se poate efectua cu fiecare din aceste butoane se poate muta fig. 327
mouse-ul deasupra fiecăruia, fără să se apese pe buton.
OBSERVAŢIE: Comenzile prezentate anterior se pot apela şi din meniul File (fig. 327).
Pentru a schimba opţiunile de lansare a programului Word, din meniul Tools se

selectează Options (fig. 328), unde se pot modifica anumite operaţiuni pe care le verifică
programul Word la lansare, referitoare la View, General, Edit, Print, Save, etc.
În General se pot modifica unităţile de măsura utilizate în Word, din inch în centimetri
sau milimetri, numărul de fişiere care să fie reţinute în lista meniului File.
În Save se pot modifica variantele de salvare pentru recunoaşterea fişierului de către alte
fig. 328
editoare de text, dacă se foloseşte opţiunea de salvare automată a fişierului auto-recuperat şi de
asemenea se poate opta pentru stabilirea unei parole de protejare a fişierului.
Din eticheta Spelling&Grammar se pot dezactiva opţiunile de avertizare a greşelolor
efectuate la introducerea textului.
Eticheta File Locations permite configurarea aplicaţiei pentru salvare sau deschiderea
cu opţiunea Open dintr-o anumită locaţie, precum şi configurarea locului de unde să se facă
importul de imagini.
Track Changes permite, prin opţiunile selectate, vizualizarea modificărilor făcute
asupra textului (inserări sau ştergeri de text, modificări de formatare şi schimbări de
liniatură).
Crearea unui document nou
Pentru a crea un document nou se selectează butonul New de pe bara de instrumente

standard, sau se apelează aceeaşi comandă din meniul File. Pe ecran apare cursorul text,
care indică punctul de inserare a textului introdus de la tastatură.
Introducerea textului
Pe masură ce se introduce textul de la tastatură, cursorul se deplasează către dreapta
până ajunge la marginea ecranului, şi apoi trece automat pe rândul următor (procesul se
numeşte wrapping).
Nu trebuie apăsată tasta Enter, decât în momentul în care se doreşte începerea unui nou
paragraf.
OBSERVAŢIE: Paragraf este orice cantitate de text, grafică urmată de un marcaj –

numit marcaj de paragraf (fig. 329).
Marcajul poate fi vizibil pe ecran numai dacă se selectează butonul cu semnul respectiv
fig. 329
de pe bara de instrumente standard. Activarea sau dezactivarea opţiunii, dacă acest icon nu
se găseşte pe bara de instrumente, se face din meniul Tools, comanda Options, eticheta View
(fig. 330).
Pe măsură ce se introduce textul, Word execută automat derularea verticală atunci când
textul nu mai încape pe ecran, astfel încât cursorul care indică punctul de inserare să fie
vizibil.
Deplasarea prin document

În cursul lucrului la un document, este nevoie deseori să se mute cursorul text pentru a
efectua operaţii de editare în diferite zone ale documentului.
Mutarea cursorului se poate executa cu ajutorul mouse-lui sau tastaturii, după cum se fig. 330
poate vedea în tabelul următor (în modul de vizualizare Normal):
Operaţia ce se executa Cu mouse-ul Cu tastatura

Deplasare cu un caracter la Clic pe caracterul respectiv Se apasă tasta ← sau →
stânga sau dreapta
Deplasare cu un cuvânt spre Clic la începutul cuvântului respectiv Se apasă CTRL+←,
stânga sau dreapta respectiv CTRL+→
Deplasare la începutul unui Clic la începutul rândului. Se apasă tasta Home
rând
Deplasare la sfârşitul unui Clic la sfârşitul rândului respectiv. Se apasă tasta End
rând
Deplasare pe o linie în sus Clic pe linia unde se doreşte a se ajunge. Se apasă pe sageata ↑ Selectarea Cu mouse-ul se executa Cu tastatura
sau în jos (sus), respectv ↓ (jos) Unui Clic pe primul caracter Se poziţioneaza cursorul pe
până la linia dorită. fragment din textul respectiv şi primul caracter din textul ce
de text se trage (se ţine apăsat trebuie selectat, se apasă
Deplasare cu un paragraf în Clic pe paragraful dorit. Se apasă tastele CTRL+↑ butonul din stânga al tasta Shift si una din săgeţile
sus sau în jos sau CTRL+↓ mouse-lui), până la ←, →, ↑, ↓, după cum se
Deplasare cu un ecran în Se trage cursorul barei de defilare Se apasă tasta PgUp sau ultimul caracter dorit dorieşte selecţia la stânga,
sus sau în jos (verticală) în sus sau în jos până la zona de PgDn pentru a fi selectat, la dreapta, sus sau jos faţă de
ecran dorită. stânga, dreapta, sus sau poziţia curentă a cursorului.
jos, faţă de caracterul
Deplasare la începutul unui Se trage cursorul barei de defilare Se apasă tastele CTRL + unde s-a executat clic.
document (verticală) în punctul cel mai de sus al Home Unui Dublu clic oriunde pe La fel ca mai sus,
barei. cuvânt cuvânt. considerând textul format
Deplasare la sfârşitul unui Clic deasupra liniei ce indică sfârţitul Se apasă tastele CTRL + dintr-un cuvânt.
document documentului. End Unei CTRL şi apoi clic Ca mai sus.
propozitii oriunde în propoziţia
respectivă.
Selectarea unei portiuni de text Unei linii Clic pe bara de selecţie Se pozitionează cursorul pe
Unele operaţiuni ale programului WORD necesită o selectare a unui text înainte de a fi în dreptul acelei linii. primul caracter de pe linie,
efectuate. apoi se menţine tasta Shift
apăsată şi → până la sfârşitul
De exemplu, pentru a schimba un text în litere cursive (italice) trebuie selectat şi apoi liniei.
trebuie specificat stilul italic. Textul selectat este afişat pe ecran pe fond negru. Selectarea Unor linii Clic pe bara de selecţie Ca mai sus, dar sunt mai
textului se poate face cu ajutorul mouse-lui sau tastaturii. Când se face selecţia cu mouse-ul, consecutiv în dreptul primei linii, multe linii.
e se trage până la ultima
atunci se foloseşte adesea bara de selecţie (nu este marcată pe ecran, dar se află în partea linie ce se doreşte
stângă a ecranului, între marginea stângă a ecranului şi marginea stângă a textului, unde selectată.
indicatorul mouse-lui se transformă în săgeată orientată astfel Ü. Unui Dublu clic pe bara de Ca mai sus.
paragraf selecţie în dreptul
Diferite operaţiuni de selectare sunt prezentate în tabelul alăturat. paragrafului.
Intregului Se apasă tasta CTRL şi Se apasă CTRL+5 (tasta 5
Ştergerea unui text document clic oriunde pe bara de de pe tastatura nume-rică),
Se pot şterge caractere unul câte unul, cuvinte sau fragmente dintr-un text. selecţie. sau CRTL+A.
− pentru a şterge un caracter la dreapta cursorului se apasă tasta Del;
− pentru a şterge un caracter la stânga cursorului se apasă tasta Backspace;
− pentru a şterge un cuvânt la dreapta se apasă CTRL+Del;
− pentru a şterge un cuvânt la stânga se apasă CTRL+Backspace; fig. 331
− pentru a şterge un fragment dintr-un text, se selectează acel text şi apoi se apasă
tasta Del sau Backspace.
Dacă a fost şters din greşeală un text util şi este necesar să fie recuperat, din meniul
Edit se alege comanda Undo, care poate să apară fie sub forma Undo Typing (fig. 331), sau
Undo Clear (fig. 332), în funcţie de modul cum s-a facut ştergerea textului respectiv (cu
Backspace, sau Del). Recuperarea textului şters nu se poate face decât imediat după ce s-a
facut ştergerea lui, înainte de a se executa altă acţiune. Acelaşi efect se poate obţine
selectând cu mouse-ul butonul Undo de pe bara de instrumente standard, sau apăsând tastele
CTRL+Z. Pentru a relua ultima acţiune anulată se selectează cu mouse-ul butonul Redo de fig. 332
pe bara de instrumente standard.
Salvarea unui document
Salvarea pentru prima oară a unui document.

Când creăm un document cu editorul Word, el este memorat, păstrat în memoria
calculatorului sub numele „Document n“, unde n este un număr care creşte pe măsură ce se fig. 333
crează noi documente (fig. 333). Un document este păstrat temporar în memoria
calculatorului, până când se părăseşte programul Word. Pentru a putea păstra şi regăsi
documentul, ulterior, trebuie salvat pe disc. Salvarea unui document pentru prima dată
presupune apelarea comenzii Save şi alocarea unui nume fişerului.
Pentru aceasta trebuie executaţi următorii paşii :
a) se selectează din meniul File comanda Save. Pe ecran apare o casetă de dialog; fig. 334
b) în caseta de text File Name din fereastra de dialog, se introduce numele
documentului. Word ataşează automat extensia .doc când documentul este salvat. Se
selectează locaţia de salvare şi se apasă butonul OK.;
c) dacă salvarea documentului se face pe dischetă, atunci în fereastra de dialog File Save
As, în caseta derulantă Save in se selectează unitatea de disc pe care efectuăm salvarea (A, B),
după care se apasă butonul Save (fig. 334).
OBSERVAŢIE: Opţiunea Save As se foloseşte pentru salvarea (sau realizarea unei

copii), a unui fişier cu acelaşi nume în altă locaţie, sau cu nume diferit în aceeaşi locaţie cu
documentul din care a rezultat salvarea. Această operaţiune trebuie să se execute fără o
salvare normală, cu opţiunea Save, care duce la modificarea fişierului iniţial.
Salvarea unui document denumit anterior.

Pe măsură ce se lucrează într-un document, este necesar ca acesta să fie salvat pentru a
nu risca pierderea unor date în cazul unui accident (de exemplu, o întrerupere de curent). Nu
mai este nevoie să se renumească documentul (fişierul). Salvarea documentului se face cu
comanda Save, din meniul File (şi nu se mai afişează nici o fereastră de dialog) (fig. 335),
sau cu butonul Save de pe bara de instrumente standard. Documentul respectiv se suprascrie
peste versiunea anterioară a acelui document pe disc, astfel încât orice modificări efectuate
după ultima salvare înlocuiesc versiunea precedentă a documentului stocat.
Salvarea tuturor documentelor deschise.

fig. 335
În cazul în care avem mai multe documente deschise le putem închide pe toate simultan
selectând comanda File Save All. Documentele respective se presupune că au fost denumite
anterior.
OBSERVAŢIE: Dacă numele ales documentului mai există în subdirectorul respectiv,

atunci programul Word întreabă dacă poate înlocui fişierului respectiv, sau dacă se optează
pentru schimbrea denumirii fişierului.
fig. 336
Încărcarea unui document Word
Pentru a încarca un document creat anterior cu Word, pentru a-l modifica, tipări, etc.
trebuie să se parcurgă următoarele etape:
1. Se selectează Open din meniul File sau butonul Open de pe bara de instrumente
standard. Apare o casetă de dialog Open;
2. În caseta text File Name, trebuie să se tasteze numele documentului pe care se
doreşte a se deschide, sau se selectează acel document din lista existentă în
directorul curent (fig. 336);
3. Apoi se selectează OK (se poate deschide rapid documentul executând dublu clic
pe acesta în listă).
OBSERVAŢII:
a) Dacă documentul care trebuie deschis se află pe altă unitate de disc decât cea fig. 337
implicită afişată (C), atunci în fereastra de dialog Open, în lista derulantă Drives (sau Look
in), se selectează unitatea de disc pe care se află acel document (A, B etc.) şi apoi, se
execută dublu clic pe numele lui din lista File Name.
b) Dacă documentul care se doreşte a se deschide nu se află în directorul curent, atunci
în caseta de listare Directories din fereastra de dialog Open, se execută dublu clic pe
directorul care conţine acel document şi în caseta de listare File Name, se execută dublu clic
pe numele documentului respectiv.
c) Word păstrează implicit evidenţa ultimelor patru documente care au fost deschise şi
Recently Used
le afişează în partea de jos a meniului File (numărul de fişiere poate fi modificat din Tools File List
Options General) la o nouă sesiune de lucru. Pentru a încarca unul din aceste documente se
selectează fişierul cu numele acestuia (fig. 337).
Găsirea unui document
Dacă se doreşte deschiderea unui document, fără a cunoaşte numele lui, atunci se
foloseşte comanda Find File din meniul Find al butonului Start. Este afişată o casetă de
dialog, care trebuie completată astfel:
1. Se selectează în lista File Name (sau Named), tipul documentului căutat (de
exemplu, pentru toate documentele de tip .doc se tastează *.doc, sau pentru toate
documentele de tip .doc care încep cu litera „s“ se tasteaza s*.doc);
2. Se introduce în zona Location (sau Look in), calea către directorul unde se află acel
document;
3. Dacă este necesar ca Word să caute şi în subdirectoarele directorului specificat,
atunci se poate activa opţiunea Include Subdirectories (prin selectarea acesteia); fig. 338
4. Apoi se selectează opţiunea Find Now. Word va afişa o casetă de dialog care
conţine şi o lista cu fişierele solicitate (fig. 338).
Importul documentelor
fig. 339
Word -ul oferă posibiltatea de a importa documente create cu alte programe, cum ar fi
alte procesoare de texte (WordPerfect 5.1), programe de calcul tabelar, baze de date şi
aplicaţii grafice (fig. 339). A importa un document înseamnă a converti acel document creat
cu alt program în formatul folosit de Word. Word include programe de conversie, care
permit transferarea datelor dintr-un format de fişier în altul, păstrând pe cât posibil, formatul
original (nu se pot transfera toate atributele de aranjare în pagină). Word permite să fie
convertite marea majoritate a formatelor de documente create cu alte aplicaţii, în formate de
documente create cu acesta. Deci, el poate să importe numeroase tipuri de documente.
Pentru a importa un document se procedează astfel:
1. Se selectează File-Open sau se execută clic pe butonul Open de pe bara de unelte
standard. Va fi afişata caseta de dialog de deschidere a fişierelor;
2. (Opţional) Se selectează din lista ascunsă List Files of Type, tipul fişierului – de
exemplu Word Documents (*.doc), All Files (*.*) – care se doreşte a fi importat;
3. (Opţional) Se activează opţiunea Confirm Conversions;
4. Lista de fişiere va conţine toate fişierele de tipul dorit. Se selectează fişierul căutat,
sau i se tastează numele în zona File Name;
5. Se apasă butonul OK. Dacă s-a activat opţiunea Confirm Conversions, atunci Word fig. 340
va cere confirmarea tipului de fişier înainte de a face conversia documentului
importat;
6. Se apasă OK şi fisierul este convertit în formatul Word.
fig. 341
Tipărirea unui document
Pentru tipărirea unui document Word este necasar să fie instalată la sistemul de calcul o
imprimantă, aceasta să fie selectată şi pornită (pusă în starea „pregătit“ – on-line).
Vizualizarea pe ecran, înainte de tipărire a fişierului, se face cu Fil-Print Preview sau prin
apelarea butonului Print Preview (fig. 340), de pe bara de unelte standard (Print Preview
are o bară de unelte care conţine printre altele selectarea apariţiei pe ecran a uneia sau mai
multor pagini (fig. 341), diferite procente de mărire a paginii, o caseta text Zoom Control şi
Close, care închide această casetă de dialog).
Pentru a tipări întreg documentul, folosind setările curente:

1. Se selectează File-Print (fig. 342), sau se apasă tastele CTRL+P. Se afişează caseta
de dialog pentru tipărirea documentelor;
2. Se selectează OK şi documentul va fi tipărit.
fig. 342
OBSERVAŢIE: Se poate tipări întreg documentul şi dacă se execută un clic pe butonul
Print de pe bara de unelte standard. Acest buton este configurat, prin instalare, să execute
direct tipărirea fără alegerea opţiunilor din caseta de dialog.
Când se doreşte tiparirea unei pagini dintr-un document, atunci este necesară poziţionarea
cursorului în acea pagină şi din fereastra de dialog Print se selectează pagina curentă (Current
Page) (fig. 343), apoi se confirmă prin apăsarea butonului OK. Dacă se cunoaşte numărul paginii,
nu este necesară poziţionarea în pagina respectivă, ci se introduce în fereastra de dialog Print, în
caseta text Pages, numărul paginii (fig. 344). fig. 343 fig. 344
Când se tipăresc mai multe pagini dintr-un document, se pot întâlni următoarele situaţii:
– paginile sunt consecutive şi atunci se indică în caseta text Pages, numerele de
pagină între care se face tiparirea, despărţite cu liniuţa de despărţire (exemplu, 2-7);
– paginile sunt disparate. Atunci se indică în caseta text Pages numerele de pagini
respective, despărţite prin virgule (exemplu, 10,13,15);
fig. 345
– simultan, ambele situaţii (exemplu, 2-7,10,13,15) (fig. 345).
Word oferă posibilitatea să se facă tipărirea unui document, sau părţi din document, în
mai multe exemplare. Acest lucru se poate obţine introducând în caseta de dialog File Print
opţiunea Copies (care implicit conţine numărul 1) numărul dorit de exemplare (fig. 346a).
fig. 346b
OBSERVAŢIE: La tipărirea unui fişier se pot alege şi alte opţiuni: tipărirea în ordine
crescătoare a numărului paginilor documentului sau tipărirea a câte „n“ exemplare din fig. 346a
fiecare pagină, în ordine crescătoare – prin aplelarea opţiunii Collate (fig. 346b); tipărirea
mai multor pagini ale documentelor pe o singură filă (prin reducerea mărimii acestora) –
prin alegerea opţiunii din caseta Pages per sheet.
Închiderea unui document

fig. 347
Pentru a închide documentul curent se selectează File-Close (fig. 347). Dacă nu a fost
salvat documentul, sau s-au mai facut modificări în el de la ultima salvare, Word afişează o
casetă cu un mesaj prin care se cere salvarea modificărilor. Există la dispoziţie următoarele
alternative:
a) se selectează Yes pentru salvarea fişierului;
b) se selectează No pentru a închide documentul fără salvarea acestuia;
c) se selectează Cancel pentru a continua lucrul în documentul respectiv.
După ce s-au închis toate documentele în care s-a lucrat (pe bara de titlu nu mai apare
nici un nume de document, numai Microsoft Word), se selectează File-Exit (fig. 348) şi
astfel, se părăseşte programul Word.
fig. 348
Stabilirea configuraţiei paginii
Aspectul general al unui document depinde şi de modul în care se aranjează textul şi

grafica în fiecare pagină, adică de configurarea paginilor. Această aşezare în pagină cuprin- fig. 349
de: marginile, antetele, notele de subsol, notele de final, coloanele. Se pot alege dimensiu-
nile şi orientarea paginii, se pot numerota paginile, se poate împărţi documentul în secţiuni.
Moduri de vizualizare a unui document (fig. 349)

Word ofera patru moduri de vizualizare (afişare) a unui document pe ecran la editare:
Normal, Outline (schiţă), Page Layout (pagină) (sau Print Layout în versiunile mai noi ale
Microsoft Office), Master Document (document principal).
OBSERVAŢIE: În varianta 2000 a pachetului de programe Microsoft Office au mai fig. 350
fost adăugate diferite opţiuni – în special pentru lucrul cu pagini Web. De aceea barele de
meniuri conţin fie mai multe opţiuni, fie acestea au numele modificat.
Modul Normal (fig. 350)

Este modul implicit al programului Word, cel mai des folosit pentru o scriere mai
rapidă, în prima formă, a unui document, când nu interesează cum va arăta pe hârtie. În
acest mod de vizualizare se poate observa aranjarea în pagină a caracterelor şi paragrafelor,

alinierea, întreruperile de linie, secţiune sau pagină. Unele elemente ale paginii nu se pot
vedea pentru a mări viteza de editare. De exemplu, antetele, notele de subsol, coloanele
alăturate, numărul de pagină nu sunt afişate. Pentru a putea lucra în modul Normal, în
meniul View de pe bara de meniuri, se selectează opţiunea Normal.
Modul Outline (schiţă) (fig. 351)

Pentru a schiţa (a face un plan, a contura) un document mai mare, cu mai multe
niveluri, Word-ul oferă un mod de prelucrare structurat, prin care se asigură opţiuni de
atribuire şi schimbare a nivelurilor de titlu, apoi putându-se trece la un alt mod de
vizualizare (Normal sau Page Layout).
La început, când se crează documentul, se pot scrie toate titlurile la acelaşi nivel, apăsând fig. 351
Enter după fiecare titlu. Când se lucrează în acest mod de vizualizare mai apare o bară de
instrumente de conturare. Acest mod este util şi în cazul în care se doreşte examinarea, in
vederea modificării, a unui document, dar acesta trebuie să conţină titlurile editate cu stilul titlu
(Heading 1,2,3). Un titlu care nu are titluri subordonate are marcajul minus, iar unul care are
subtitluri, are marcajul plus. În modul de afişare Outline cursorul are forma de cruce cu săgeţi.
În acest moment se poate „trage“ acel paragraf oriunde în document (în sus – promovare –
deplasare la un nivel superior, sau în jos – retrogradare – deplasare la un nivel inferior).
Modul Page Layout (pagină) (fig. 352)

Modul pagină afişează documentul aşa cum va arăta tipărit pe hârtie. Toate detaliile de
aşezare pe pagină (antetele, notele de subsol, coloanele, numărul de pagină, etc.) se pot vedea pe
ecran. Este recomandat să se facă editarea în acest mod când trebuie puse la punct detalii ale
documentului, însă calculatorul este mai solicitat. fig. 352
Modul Master Document (document principal)

Permite gestionarea proiectelor de dimensiuni foarte mari, care cuprind mai multe
fişiere. Se afişează toate fişierele în documentul principal şi astfel acestea se pot explora.
Nu este indicat pentru începatori să se lucreze în acest mod.
Modul Full screen (ecran întreg)

Permite vizualizarea întregului ecran (zona de text), dar ascunde elementele ecranului
Word (barele de meniuri, standard sau alte informaţii). Acest mod se selectează din meniul
View Full Screen şi se deselectează făcând clic cu mouse-ul pe butoul care apare în partea
dreapta-jos a ecranului pe care scrie Full Screen, sau apăsând tasta Esc.
fig. 353
Modul Draft Font (corp de literă unic) (fig. 353)
Acest mod de vizualizare se poate folosi în modul Normal şi Outline. Este un mod de editare şi
afişare rapidă, când nu interesează aspectul documentului, ci conţinutul lui. Acesta se selectează din
meniul Tools, Options, Show, Draft Font (fig. 354). Nu este indicat pentru scrierea cu diacritice
deoarece nu apar sub aceast mod pe ecran.
Modul Print Preview (vizualizare înainte de tipărire) (fig. 355)

Permite vizualizarea documentului aşa cum va fi tipărit pe hârtie. Acest mod se poate fig. 356
selecta fie din meniul File-Print Preview, sau de pe bara de instrumente standard, butonul
Print Preview. Se poate ieşi din acest mod apelând tasta Close de pe bara de instrumente a
acestui mod de vizualizare.
fig. 354
Afişarea riglei şi a barei de instrumente
Rigla şi bara de instrumente standard ajută la formatarea unui text din zona de lucru.
Afişarea riglei se face prin selectarea din meniul View a comenzii Ruler (care va fi marcat
în partea stângă a sa când este selectat). Barele de instrumente se pot controla din meniul
View, Toolbars. Se pot activa/dezactiva în funcţie de ce este nevoie în document: opţiunile
Standard, Formatare, Margini, Bază de date, Desenare, etc. prin selectarea/deselectarea lor
(când sunt selectate au un X în casuţa din stânga lor) (fig. 356).
fig. 355
Focalizarea ecranului
Se poate controla afişarea unui document pe ecran prin creşterea sau descreşterea
gradului de mărire, în orice mod de vizualizare a documentului, prin comanda View-Zoom
(fig. 357). Se poate selecta unul din procentele afişate sau se poate introduce de la tastatură.
Unele din opţiunile de mărire sunt inhibate (scrise mai şters), aceasta însemnând ca nu pot fi
activate în modul de vizualizare respectiv. Pentru a putea fi selectate, se poate trece într-un
alt mod de vizualizare a documentului (de exemplu în mod Page Layout ). Acest lucru se fig. 357
poate face şi cu ajutorul butonului Zoom Control (fig. 358) de pe bara de instrumente
standard.
fig. 358
Setarea paginii
În Word mărimea prestabilită a unei pagini este cea standard pentru scrisorile de afaceri
(Letter) 215,9 × 279,4 mm (8 1/2 × 11 inch, format american). Se poate modifica acest format cu
ajutorul comenzii Page Setup (fig. 359) din meniul File (de exemplu, dacă se foloseşte formatul
A4:21×29,7 cm). Se poate modifica nu numai dimensiunea paginii, dar şi orientarea sa. Pentru a fig. 359a
realiza acest lucru se procedează astfel: fig. 359
1. Se selectează File-Page Setup (fig. 359)pentru afişarea casetei de dialog;
2. Se execută clic pe eticheta Paper Size pentru a vedea dimensiunile paginii dar şi fig. 359b
opţiunile de orientare;
3. Din lista derulantă Paper Size se selectează una din mărimile standardizate de hârtie
sau de plic (fig. 359a);
4. Dacă se selectează Custom Size (adică o mărime nestandardizată), atunci este
necesar să se introducă dimensiunile dorite în casetele de Width (lăţime) şi Height
(înalţime);
5. În zona Orientation se selectează Portrait (orientarea pe verticală) sau Landscape
(orientarea pe orizontală) (fig. 359b);
6. Se selectează OK. Setările făcute vor fi valabile pentru documentul în lucru, sau
Default... pentru toate fişierele noi deschise din acest moment.
OBSERVAŢIE: Este posibil ca imprimanta să nu accepte orientarea şi dimensiunile

stabilite pentru pagina documentului. De aceea, înainte de a începe tipărirea documentului
trebuie să se verifice acest lucru cu ajutorul opţiunii Print Preview.
Copierea unui text prin memoria temporară (Clipboard)

Memoria temporară (Clipboard), este o zonă de stocare utilizată temporar de Windows
pentru păstrarea unui obiect selectat. fig. 360
Pentru copierea unui text folosind memoria temporară se procedează astfel:
1. Se selectează textul ce trebuie copiat;
2. Din meniul Edit, se selectează comanda Copy (fig. 360), (sau se tastează CRTL+C).
Word copiază în memoria temporară (Clipboard), textul respectiv (textul selectat nu
dispare de pe ecran);
3. Se pozitionează cursorul text în locul dorit pentru inserarea textului copiat (in acest
moment textul copiat nu mai este selectat);
4. Se selectează comanda Paste (lipire), (fig. 361), din meniul Edit, sau se tastează
CTRL+V şi textul respectiv va fi inserat în noua poziţie.
fig. 361
Mutarea unui text prin memoria temporara (Clipboard)
Pentru a muta un text dintr-un loc în altul, într-un document, folosind memoria
temporară se procedează astfel:
1. Se selectează textul respectiv;
2. Din meniul Edit se selectează comanda Cut (fig. 362a), (sau se tastează CTRL+X) şi
Word va decupa textul selectat şi-l va introduce în memoria temorară (Clipboard);
3. Se selectează Edit-Paste (sau CTRL+V) în zona de depunere a informaţiei şi Word
va insera textul în noua poziţie.
OBSERVAŢIE: Memoria temporară poate păstra doar un singur obiect selectat la un

moment dat. Când se copiază sau se decupează un nou obiect, vechiul obiect este înlocuit.
Formatarea unui document fig. 362a
Ce este formatarea?
Termenul se referă la schimbările care se fac în aspectul unui document: aspectul
literelor, cifrelor, simbolurilor care formează corpul textului (aplicând stiluri de caractere şi
efecte de caractere), aspectul marginilor paginii, aspectul paragrafelor, etc. Un document
profesional atractiv este bine formatat.
Cum se efectuează formatarea ?

Există două metode de formatare, în funcţie de momentul când se efectuează: după sau
îniantea introducerii textului:
– Pentru a formata textul existent, se selectează acest text şi apoi se dau comenzile de fig. 362b
formatare, care vor afecta numai textul selectat.
– Pentru a formata un text care urmează să fie introdus, se mută cursorul text în locul
unde vrem să-l introducem şi apoi se dau comenzile de formatare, care vor afecta tot
ce se introduce de la tastatură până când se dezactivaeză sau se schimbă comanda de
formatare.
OBSERVAŢIE: Formatarea unui document se realizează cu ajutorul comenzilor incluse

în meniul Format. În acest meniu sun cuprinse comenzi de formatare a caracterelor (Font) fig. 363
(fig. 363), a paragrafelor (Paragraph), (fig. 364), pentru folosirea chenarelor şi umbririlor,
fig. 364
(Borders and Shading), (fig. 365), scrierea pe coloane multiple (Columns), (fig. 366),
numerotarea automată a diferitelor subordonări – sau folosirea marcatoarelor (Bullets and fig. 367
Numbering), (fig. 367) şi alte opţiuni care permit diferite acţiuni asupra textului. fig. 365
fig. 366
Formatarea caracterelor
Termenul de formatare a caracterelor se referă la atributele pe care le au caracterele
individuale într-un document. Exemple de formatari caractere: corpuri de literă, mărime,
caractere aldine (bolduite), caractere cursive (italice), sublinieri. Formatarea caracterelor se
poate referi de la un singur caracter, la un întreg document. Formatarea se face fie cu
ajutorul butoanelor de pe bara de instrumente de formatare, fie cu ajutorul opţiunii Font din
meniul Format (fig. 368).
fig. 368
Folosirea corpurilor de literă (fonturi)
Un corp de literă este un set de litere şi caractere cu un anumit stil şi o anumită mărime.
Corpurile de literă True Type, care însoţesc programul Word arată la fel, atât pe ecran cât şi
pe pagina tiparită, dar ele nu se pot tipări decât dacă imprimanta le acceptă.
Stilul unui corp de literă este desemnat de numele său (Times New Roman, Courier,
Symbol, etc.). Mărimea unui corp de literă este specificată în puncte (1 punct =0.035 mm).
Pe timpul introducerii unui text, bara de formatare afişează numele şi mărimea corpului de
literă curent.
Se poate schimba corpul de literă al textului care urmează a fi introdus astfel:
– se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului; fig. 369
– se selectează săgeata de derulare aflată în dreapta casetei de text Font, de pe bara de
formatare;
– se selectează tipul de corp de literă din lista Font (fig. 369).
Pentru a schimba dimensiunea caracterelor dintr-un text care urmează să fie introdus
fig. 370
utilizând bara de formatare:
– se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului;
– se selectează săgeata de derulare aflată în dreapta casetei de text Font Size de pe
bara de formatare (fig. 370);
– se alege din lista afişată de Word, dimensiunea dorită, sau se tastează.
Pentru a aplica un atribut unui text care urmează să fie introdus se procedează astfel:
– se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului;
– se apelează butonul (butoanele), de formatare de pe bara de formatare pentru fig. 371
activare/dezactivare (fig. 371 şi fig. 372), sau se apasă CTRL+B (pentru bolduire),
CTRL+I (pentru italice) şi CTRL+U (pentru subliniere);
– se introduce textul;
– pentru dezactivarea unui atribut se apelează butonul respectiv sau se apasă combi- fig. 372
naţia de taste aplicată la activare.
Pentru a schimba atributele unui text existent se selectează textul şi se procedează la fel
ca la introducerea unui nou text.
Modificarea spaţierii caracterelor

Schimbarea distanţei dintre caracterele unui text se poate face din meniul Format,
opţiunea Font (fig. 373). Se procedează în felul următor:
1. Se selectează comanda Font din meniul Format; fig. 373
2. Se deschide eticheta Character Spacing plasată în partea de sus a casetei de dialog
Font;
3. Se selectează săgeata de derulare a casetei Spacing;
4. Selectăm una din opţiunile:
– Expanded, pentru a mări distanţa dintre caractere;
– Condensed, pentru a micşora distanţa dintre caractere;
– Normal, pentru a utiliza distanţa normală între caractere;
5. În caseta de text By, plasată în dreapta casetei de text Spacing, se introduce valoarea
spaţiului dintre caractere. Se utilizează săgeţile îndreptate în sus sau în jos pentru a ajusta
spaţierea în trepte de 1/10 puncte.
6. Se confirmă acţiunea prin apăsarea butonului OK.
Stabilirea marginilor
Fiecare pagină dintr-un document are patru margini (spaţiul dintre marginea foii de
fig. 374
hârtie şi marginea textului): sus, jos, stânga, dreapta. Marginile se dimensionează indepen-
dent şi pot să nu fie egale. Pentru a stabili cu exactitate aceste margini este bine să se par-
curgă următoarele etape:
1. Se selectează fereastra de dialog File-Page Setup;
2. Se selectează eticheta Margins (fig. 374);
3. Se introduce dimensiunea fiecărei margini în caseta de text corespunzătoare (aceste

dimensiuni sunt în cm dacă a fost stabilită această unitate de măsura, dacă nu, apar
în inch). Unitatea de măsură se stabileşte în ToolsÆOptionsÆGeneralÆ Measure- fig. 375
ment Units;
4. În caseta Gutter se poate introduce o lăţime pentru spaţiul dintre două pagini puse
faţă în faţă (necesar pentru legarea unui document);
5. Dacă se doreşte tipărirea pe ambele feţe ale unei file, atunci se selectează caseta de
validare Mirror Margins (când se stabilesc margini interioare şi exterioare, în loc de
margini stânga, dreapta). fig. 376
Numerotarea paginilor
Word înregistrează automat numărul paginilor din documentul editat. Acesta se poate
vedea pe linia de stare. Pentru a putea tipări şi pe hârtie acest număr este necesar să fie
inserat în document. Numărul de pagină poate fi plasat în partea de sus sau jos a paginii,
aliniat la stânga, centrat, sau dreapta. Sunt puse la dispoziţie un set de formate, inclusiv
cifrele romane şi literele alfabetului.
Pentru a insera numărul de pagină se procedează astfel:
1. Se poziţionează cursorul în pagina de unde se doreşte începerea numerotării;
2. Se apelează comanda Page Numbers din meniuri Insert (fig. 375); fig. 377
3. Din lista derulantă Position se selectează poziţia de plasare a numărului paginii: în
partea de sus (Top), sau jos (Bottom), (fig. 376);
4. Din lista derulantă Alignment se selectează alinierea numărului de pagină: stânga
(Left), centrat (Center), dreapta (Right), (fig. 377);
5. Se selecteaza apoi opţiunea Format;
6. Din lista derulantă Number Format se selectează formatul dorit, (fig. 378);
7. Dacă se doreşte ca documentul să înceapă cu un anumit număr de pagină, atunci în fig. 378
caseta de text Start At se introduce numărul paginii (fig. 379);
8. Se selectează butonul OK pentru a reveni în fereastra de dialog Page Numbers.
9. Se confirmă opţiunile alese prin apăsarea butonului OK.
fig. 379
OBSERVAŢIE: Numerele de pagină se pot vedea numai în modul de vizualizare Page
Layout, sau Print Preview.
Schimbarea distanţei dintre linii

Word oferă o varietate de opţiuni pentru spaţiere între linii. Spaţierea între linii afec-
tează textul selectat, sau textul care urmează să fie introdus după alegerea unei anumite
spaţieri.
Pentru a schimba distanţa între linii:
1. Se selectează comanda Paragraph, din meniul Format pentru afişarea ferestrei de fig. 380
dialog de setare a paragrafelor;
2. Din zona Indentation se stabilesc configurările de indentare (retragere a textului) la
stânga, dreapta – a întregului text, sau specială (primul rând al paragrafului – First
Line, sau rândurile următoare ale paragrafului – Hanging), (fig. 380);
OBSERVAŢIE: În zona inferioară a ferestrei Paragraph se găseşte o fereastră de

exemplificare a opţiunilor stabilite.
3. Din lista Line Spacing se selectează modul de distanţare a liniilor (fig. 381):
− Single – distanţare la un rând;
− 1.5 Line – distanţare la un rând şi jumătate;
− Double – distanţare la 2 rânduri; fig. 381
− Exactly – distanţa se introduce în caseta text At (în puncte);
− At least – distanţa între linii va avea cel puţin valoarea din caseta de text At şi va
creşte dacă liniile conţin litere mari;
− Multiple – distanţa între rânduri va fi egală cu înălţimea celui mai mare caracter
de pe rând înmulţită cu numărul introdus în caseta de text At;
4. Validarea opţiunilor alese se face prin apăsarea butonului OK.
OBSERVAŢIE: Fereastra Paragraph conţine şi o zonă de opţiuni ale spaţierilor care se

pot realiza înainte şi după fiecare paragraf (fig. 382).
Copierea atributelor de formatare fig. 382

Se foloseşte în situaţia în carea un bloc de text dintr-un document a fost deja formatat şi
se doreşte aplicarea aceloraşi atribute de formatare altor blocuri de text.
O metodă de copiere a atributelor de formatare constă în folosirea instrumentului Format
Painter de pe bara de instrumente Standard, astfel:
1. Pentru copierea atributelor de formatare aplicate caracterelor, se selectează unul sau

mai multe caractere cu atributele de formatare dorite. Pentru copierea atributelor de
formatare ale unui paragraf, se selectează fie întregul paragraf, fie se plasează
cursorul de scriere undeva în paragraf;
2. Se selectează butonul Format Painter (fig. 383),de pe bara de instrumente Standard. fig. 383
În dreptul indicatorului standard de mouse va apărea o pensulă;
3. Se deplasează indicatorul de mouse peste textul, sau se selectează paragraful asupra
căruia se doreşte aplicarea atributelor.
Inserarea caracterelor speciale într-un document

Marea majoritate a caracterelor de care este nevoie într-un text sunt disponibile direct
de la tastatură. Totuşi există şi simboluri speciale sau semne care nu se află pe tastatură.
Pentru a putea insera astfel de caractere într-un document trebuie parcurse următoarele fig. 384
etape:
1. Se pozitionează cursorul în punctul de inserare a caracterului respectiv;
2. Se selectează comanda Symbol, din meniul Insert (fig. 384), sau butonul Insert
Symbol din bara de instrumente (fig. 385);
3. Din lista derulantă Font, se selectează tipul de caractere dorit. Word afşează „harta“
setului de caractere ales;
4. Se selectează simbolul necesar, care vă apărea mărit (fig. 386);
5. Se apasă butonul Insert pentru a insera simbolul selectat sau se reţine, pentru
fig. 385
tastarea în zona de inserare, combinaţia de taste care apare în zona inferioară a
ferestrei (pentru simbolul ® se tastează Alt+Ctrl+R);
6. În final se apasă, pentru încheierea sesiunii de inserare, butonul Close.
Aranjarea textului
Word oferă patru moduri de aranjare a paragrafelor:
− Left – aliniază marginea din stânga a liniilor;
− Right – aliniază marginea din dreapta a liniilor (fig. 387); fig. 386
− Justify – aliniază ambele margini (rând plin);
− Center – centrează linia pe lăţimea paginii.
Pentru a schimba aranjarea unui text deja introdus, trebuie mai întâi selectat acel text şi
apoi i se aplică unul din modurile de aranjare, executând un clic pe butonul corespunzător fig. 387
de pe bara cu unelte de formatare.
Aranjarea unui text se poate face şi din meniul FormatÆ ParagraphÆ Alignment (fig.
388), din care se selectează modul de aranjare dorit.
fig. 389
Căutarea unui text
Cu Word-ul se pot căuta apariţiile unui text într-un document sau într-o porţiune din
document care este selectată. Pentru aceasta se procedează astfel:
1. Se selectează comanda Find din meniul Edit;
2. În caseta de text Find What se tastează textul care se caută (fig. 389); fig. 388
3. Din lista derulantă Search se alege modul de căutare: Down (în jos faţă de punctul
de inserare al cursorului de scriere), Up (în sus faţă de punctul de inserare al
cursorului de scriere), All (în întreg documentul) (fig. 390);
4. Prin apăsarea butonului Find Next, Word începe căutarea şi pune în evidenţă prima
apariţie a textului specificat. Se selectează din nou Find Next pentru a găsi
următoarea apariţie a textului specificat;
5. La terminarea căutarii, Word afişează o casetă cu mesajul de finalizare a căutarii.
Prin selectarea butonului OK, se revine în caseta de dialog Find;
6. Se selectează butonul Cancel (sau se apasa tasta Esc), pentru revenirea în document. fig. 390
Pentru a îngusta domeniul de căutare şi pentru a scurta implicit timpul de căutare, se
procedează astfel:
– pentru a găsi doar textul care apare exact cum este scris cu litere mici şi mari, se
selectează caseta de validare Match Case. Dacă nu este activată aceasta casetă,
Word găseşte mai multe cuvinte deoarece nu ţine cont cum sunt scrise (cu litere fig. 391
mari sau cu litere mici);
– pentru a căuta numai cuvinte întregi se selectează opţiunea Find Whole Words Only.
fig. 392
OBSERVAŢIE: Din fereastra de Find se pot căuta şi o serie de caractere şi semne
speciale prin apelarea butoanelor Format sau Special (fig. 391 şi fig. 392).
Înlocuirea automată a unui text

În Word există două moduri în care se poate înlocui un text: fig. 393
1. Se selectează opţiunea Find, eticheta Replace din meniul Edit sau direct opţiunea
Replace din meniul Edit;
2. Se selectează opţiunea Replace (înlocuieşte), pentru a găsi şi înlocui textul dorit
într-o singură etapă (fig. 393).
Crearea antetelor şi subsolurilor header – antet

Un antet (header), este o zonă cuprinsă între marginea superioară a paginii şi marginea
superioară a textului, iar subsolul (footer), este zona cuprinsă între marginea inferioară a
textului şi marginea inferioară a paginii. În antete şi subsoluri se pot introduce informaţii
utile referitoare la document:, titluri de capitole, autor, data, număr de pagină, etc. Word footer – subsol
oferă câteva opţiuni legate de antete şi subsoluri:
− antet / subsol unic pentru toate paginile;
− un antet / subsol pe prima pagină şi altul pentru celelalte pagini;
− antet / subsol diferit pe paginile pare faţă de cele impare.
Pentru a crea sau edita un antet şi/sau subsol UNIC se parcurg etapele: fig. 394
1. Se selectează opţiunea Header and Footer din meniul View (fig. 394). Word afişează pe
ecran zona de antet, înconjurată de o linie întreruptă (care nu este tipăribilă) şi bara de
unelte pentru antete şi subsoluri (fig. 395);
2. Se tastează textul formatat care se doreşte să apară în antet / subsol;
3. Apelarea butonului Switch Header and Footer, comută între zonele de antet şi
subsol;
4. Introducerea datei, orei sau numărului de pagină în antet / subsol se face prin fig. 395
selectarea butoanelor Date, Time, Page Number de pe bara de unelte pentru antete şi
subsoluri;
5. Prin apăsarea butonului Close se încheie afişarea antetului şi se revine în modul de
vizualizare a documentului.
Împărţirea unui document în secţiuni

În Word atributele de configurare a paginii afectează întregul document. Dacă este
necesară schimbarea acestor atribute, numai pentru o parte a documentului, atunci trebuie
ca documentul să fie împărţit în secţiuni. Pentru aceasta se procedează în următorul mod:
1. Se poziţionează cursorul de scriere în locul unde se doreşte începerea secţiunii;
2. Se selectează din meniul Insert, opţiunea Break (fig. 396);
3. În fereastra de dialog Break (fig. 397) se selectează una din opţiunile:
− Next Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare în fig. 396
partea de sus a paginii următoare;
− Continuous, pentru a lăsa pe loc textul care urmează după punctul de inserare, pe
fig. 397
pagina curentă;
− Even Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare în
partea de sus a următoarei pagini cu număr par;
− Odd Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare în
partea de sus a următoarei pagini cu număr impar;
fig. 398
4. Pentru confirmare se apasă butonul OK. Word începe o nouă secţiune din poziţia
punctului de inserare.
În modul de vizualizare Normal apare pe ecran o linie dublă, care nu se tipăreşte
însoţită de textul End of Section, indicând unde se termină o secţiune şi începe alta.
Pentru ştergerea unei întreruperi de secţiune se poziţionează cursorul pe linia dublă şi fig. 399
se apasă tasta Del (fig. 398).
Textul care precede punctul în care s-a poziţionat cursorul va prelua formatul textului
care urmează dupa punctul respectiv.
Adăugarea notelor de subsol sau a notelor de final

O notă de subsol este un text explicativ care apare la baza unei pagini şi conţine un fig. 400a
indice.
O notă de final este un text explicativ care apare la sfârşitul unui document sau a unei
secţiuni, indiferent în ce pagină este plasat indicele. Când se inserează o notă de subsol sau de
fig. 400b
final, Word inserează un indice numeric scris mai sus decât rândul normal de text, în poziţia
punctului de inserare. Word atribuie automat numere notelor de subsol şi de final şi ajustează
lungimea textului de pe pagina respectivă.
Pentru a adăuga o notă de subsol sau de final într-un document se procedează astfel:
1. Se poziţionează punctul de inserare în locul unde se doreşte apariţia indicelui pentru
nota respectivă;
2. Se selectează meniul Insert, comanda Footnote (fig. 399);
3. În fereastra Insert, se selectează Footnote (nota de subsol) sau Endnote (nota de
final) (fig. 400a);
4. În zona Numbering se selectează AutoNumber pentru a utiliza numerotarea standard
automată sau se selectează Custom Mark (fig. 400b). Dacă se alege Custom Mark se
poate selecta opţiunea Symbol, pentru a insera un simbol sau un caracter special;
5. Se selectează comanda Options (fig. 401) pentru a stabili opţiunile de aranjare în
pagină a notelor de subsol sau de final.
fig. 401
Adăugarea de chenare şi haşuri

Chenarele sunt linii plasate deasupra, dedesubt, lateral sau în jurul unui text. Dacă se fig. 402
doreşte ataşarea de chenare simple şi haşuri unui paragraf se poate utiliza bara de
instrumente Borders. Pentru a afişa bara de instrumente Borders se parcurg următoarele
etape:
1. Se selectează meniul View, opţiunea Toolbars şi apoi se selectează caseta de
validare a barei de instrumente Tables and Borders (fig. 402) (apare semnul X în fig. 403
caseta de validare);
2. Apoi se apasă butonul OK şi Word va afişa această bară de instrumente, sub bara de
instrumente de formatare a paginii;
3. Sau apelarea butonului Tables and Borders din bara de instrumente (fig. 403).
Opţiunile acestui buton sunt mai mult folosite în lucrul cu tabele.
OBSERVAŢIE: Pentru a şterge bara de instrumente Tables and Borders de pe ecran

(dezactivare), se parcurge pasul 1 şi apoi se execută un clic pe Tables and Borders şi
fig. 404
dispare semnul X din caseta de validare. O altă modalitate este cea de apăsare a butonului x
din colţul din dreapta al barei.
Pentru a utiliza bara de instrumente Tables and Borders se selectează oricare din
opţiunile :
− Lista derulantă Line Style, care afişează o listă cu lăţimi de linii şi stiluri de chenare;
− Top Border, care aplică o linie deasupra paragrafului selectat;
− Bottom Border, care aplică o linie sub paragraful selectat;
− Left Border, care aplică o linie la stânga paragrafului selectat; fig. 404
− Right Border, care aplică o linie la dreapta paragrafului selectat;
− Inside Border, care aplică linii între paragrafele adiacente selectate;
− Outside Border, aplică un chenar în jurul paragrafului selectat;
− No Border, care şterge toate liniile şi chenarele existente;
− Caseta cu lista derulantă Shading, afişează o listă de culori şi nuanţe de gri pentru
haşuri (fig. 405). fig. 405
Se poate stabili sau modifica amplasarea chenarelor în jurul unui text şi cu ajutorul
opţiunii Borders and Shading din meniul Format:
1. Se poziţionează punctul de inserare în paragraful în care se doreşte introducerea

unui chenar, sau pentru modificarea chenarului existent;
2. Se selectează opţiunea Borders and Shading din meniul Format;
3. Pentru selectarea opţiunii de chenare se apelează eticheta Borders din partea de sus
a ferestrei Paragraph Borders and Shading (fig. 406);
4. Din zona Setting se selectează una din opţiunile:
− None, care şterge chenarele şi umbrele existente;
− Box, adaugă numai un chenar;
− Shadow, adaugă un chenar şi o umbră;
5. Din lista Style se selectează grosimea sau stilul liniilor chenarului;
6. Dacă se doreşte modificarea unui chenar, în zona Border se execută clic pe liniile
din jurul paragrafului mostră pentru dispariţia liniei. Pentru a se restabili linia
respectivă se mai execută un clic pe acea zonă (linie);
7. Din lista derulantă Color se selectează culoarea chenarului; fig. 406
8. În caseta From Text (sau din fereastra deschisă de butonul Options) se stabileşte
distanţa chenarului faţă de text;
9. Validarea opţiunilor se face prin apăsarea butonului OK.
Dacă se doreşte modificarea sau introducerea de haşuri se procedează astfel:
1. Se selectează paragraful asupra căruia se doreşte realizarea modificării; fig. 407
2. Se selectează opţiunea Borders and Shading din meniul Format;
3. Pentru opţiunile de haşurare se apelează eticheta Shading (fig. 407);
4. În zona Fill se selectează una din opţiunile:
− None, pentru a şterge haşurile existente;
− Custom, pentru a selecta un procent de gri sau modelul ales pentru umbrire
(Shading);
5. Din lista derulantă Foreground se poate selecta o culoare pentru prim-plan;
6. Din lista derulantă Background se poate selecta o culoare pentru fundal.
Crearea listelor numerotate sau marcate

Pentru crearea unei liste într-un text existent, se parcurg următoarele etape:
1. Se selectează paragrafele care fac parte din listă;
2. Se selectează meniul Format, opţiunea Bullets and Numbering pentru afişarea feres-
trei de dialog de liste marcate sau numerotate;
3. În funcţie de tipul de listă dorit, se selectează Bulleted (fig. 408) pentru liste marcate fig. 409
fig. 408
sau Numbered (fig. 409) pentru cele numerotate;
4. Se alege tipul de marcare sau numerotare dorit;
5. Confirmarea operaţiunilor se face prin apelarea butonului OK.
OBSERVAŢIE: Prin apelarea butonului Customize se poate opta şi pentru folosirea

altor tipuri de numerotare sau altor tipuri de marcare, precum şi pentru stabilirea distanţelor
faţă de marginea paragrafului şi numărului (marcatorului), (fig. 410).
Aranjarea unui text în coloane fig. 410

Scrierea pe mai multe coloane este utilizată în ziare, broşuri şi alte documente similare.
Această scriere permite o mai mare flexibilitate în formatarea unor documente care conţin
grafice, tabele, etc. Word pune la dispoziţie cinci tipuri predefinite de coloane (fig. 411):
− implicit o coloană;
− două coloane cu lăţime egală;
− trei coloane cu lăţime egală;
− două coloane inegale, cea mai lată în dreapta;
− două coloane inegale, cea mai lata în stânga.
Se poate aplica oricare din aceste formate oricărei părţi selectate a documentului, între-
gului document sau de la cursorul text în continuare până la sfârşitul secţiunii în care se
lucrează. Pentru aceasta se fac următorii paşi: fig. 411
1. Dacă se doreşte ca numai o parte a documentului să fie pe coloane, se selectează
porţiunea respectivă, sau se mută cursorul în secţiunea unde se doreşte începerea
scrierii pe coloane;
2. Se selectează opţiunea Columns din meniul Format (fig. 412) pentru a afişa
fereastra de dialog pentru lucrul în coloane;
3. În zona Presets se alege tipul de coloană;
4. Se selectează din zona ascunsă Apply To, zona la care se referă formatarea în
coloane;
fig. 412
5. Se poate activa opţiunea Line Between pentru a fi tiparită o linie verticală între
coloane;
6. Confirmarea operaţiunii se face prin apelarea butonului OK.
Tabele
Un tabel permite organizarea informaţiilor într-un format compus din linii şi coloane.
Căsuţele din tabel sunt denumite celule. Fiecare celulă poate conţine orice cu excepţia altui
tabel. Tabelele se folosesc pentru numere, liste şi orice altceva ce necesită o aranjare în
fig. 413
rânduri şi coloane.
Se poate insera un tabel nou oriunde în document. Pentru aceasta trebuie:
1. Să se poziţioneze cursorul text în locul unde se doreşte inserarea tabelului;
2. Se selectează meniul Table, opţiunea Insert Table (fig. 413). Se va afişa o casetă de
dialog pentru introducerea unui tabel;
3. În casetele Number of Columns şi Number of Rows se introduce numărul de coloane,
respectiv numărul de linii al viitorului tabel (folosind butoanele săgeţi sau tastând
fig. 414
numerele respective), (fig. 414);
4. În caseta Column Width se selectează lăţimea coloanelor tabelului. Se selectează
Auto sau AutoFit pentru ca lăţimea să fie automat calculată pentru lăţimea paginii
(fig. 415);
5. Pentru validarea opţiunilor se apasă butonul OK. Este creat un tabel vid şi cursorul
text se găseşte în prima celulă.
Lucrul într-un tabel

Deplasarea într-un tabel se poate face folosind mouse-ul sau combinaţiile de taste
prezentate în tabelul alăturat (fig. 416). fig. 415
În cazul în care cursorul text se află la marginea unei celule, se pot folosi tastele săgeti
pentru deplasarea între celule.
Formatarea unui tabel

Se apasă
Pentru a ajunge la
Ştergerea unei celule: tastele
1. Se selectează celula; Tab Urmatoarea celula a tabelului
2. Se apelează comanda Cut din meniul Edit. Shift + Tab Celula anterioara a tabelului
Alt+ Home Prima celula a rândului curent
fig. 416 Alt + PgUp Celula din vârful coloanei curente
Ştergerea conţinutului unei celule:
Alt + End Ultima celula a rândului curent
1. Se selectează celula. Alt + PgDn Ultima celula de pe coloana curenta
2. Se apelează comanda Del din meniul Edit sau se apasă tasta Delete.
Ştergerea unui rând sau a unei coloane:

1. Se mută cursorul în orice celulă de pe rândul sau coloana respectivă;
2. Se selectează meniul Table, opţiunea Delete Cells. Se va afişa o caseta de dialog;
3. Se alege opţiunea Delete Entire Row pentru a şterge întregul rând, sau Delete Entire
Column pentru a şterge întreaga coloană (fig. 417);
4. Se confirmă acţiunea prin apăsarea butonului OK. Rândul sau coloana vor fi şterse.
Inserarea unui rând sau unei coloane:

1. Se poziţionează cursorul într-o celulă la dreapta sau dedesubtul locului în care se
fig. 417
doreşte inserarea rândului sau coloanei;
2. Înainte de inserare se selectează coloana sau rândul prin folosirea comenzilor Table
Select Row (la inserarea unui rând) sau Table Select Column (la inserarea unei fig. 419
coloane);
3. Se selectează opţiunea Table Insert Columns (fig. 418) pentru inserarea unei
coloane vide la stânga coloanei selectate, sau Table Insert Row pentru inserarea unui
rând vid deasupra celui selectat.
Pentru a adăuga o nouă linie la sfârşitul tabelului se mută cursorul în ultima celulă de
pe ultimul rând al tabelului şi se apasă tasta Tab, adăugându-se automat un nou rând, identic
cu cele anterioare.
Schimbarea lăţimii unei coloane se poate face uşor cu ajutorul mouse-lui, poziţionân-
du-ne pe una din marginile unei coloane până ce cursorul îşi schimbă forma într-o linie
dublă verticală cu câte o săgeată la stânga şi la dreapta. Se trage de marginea coloanei până
la dimensiunea dorită.
Se poate schimba dimensiunea unei coloane folosind opţiunea Column Width, astfel :
1. Se poziţionează cursorul text în celula care trebuie să fie modificată;
2. Se selectează Table-Cell Height and Width sau opţiunea Table Properties (fig. 419);
3. În fereastra de dialog se selectează Column pentru afişarea opţiunilor referitoare la fig. 418
coloane;
4. În caseta Width se introduce valoarea de lăţime sau se folosesc butoanele cu săgeti
pentru a schimba dimensiunea afişată (fig. 420);
5. Se selectează Next Column sau Previous Column pentru a trece la schimbarea
lăţimii altor coloane din tabel; fig. 420
6. Se confirmă dimensiunile stabilite prin apăsarea butonului OK. Tabelul se va
schimba în funcţie de noile lăţimi ale coloanei.
Adăugarea unei imagini grafice
O imagine grafică este o fotografie păstrată pe disc într-un fişier de grafică. Word poate fig. 421
utiliza fişiere grafice create cu o mare varietate de aplicaţii (Lotus 1-2-3, metafişiere Windows,
Micrografx, Designer, AutoCAD, Paintbrush, etc.). În plus, programul Microsoft Office in-
clude o bibliotecă de imagini grafice (fig. 421), (grupate pe categorii: Academic, Animals,
Communications, Business, Emotions, Industry, etc), care se poate folosi în documente.
Pentru a adăuga o imagine grafică unui document Word se parcurg următoarele etape:
1. Se poziţionează cursorul text în punctul unde se doreşte inserarea;
2. Se selectează Insert Picture (fig. 422). Se va afişa fereastra de dialog pentru
adăugarea de imagini grafice;
3. Se folosesc listele Directories şi Drivers pentru a selecta calea şi discul pe care se
află fişierul imagine;
4. Lista File Name conţine toate fişierele grafice din directorul respectiv. Pentru restrân-
gerea listei se selectează List File of Type (tipul dorit din listă);
5. În caseta File Name se introduce numele fişierului sau se selectează din listă;
6. Pentru a examina conţinutul fişierului se activează optiunea Preview Picture (fig. 423); fig. 422
7. Se selectează Link to File dacă se doreşte ca imaginea din document să fie actuali-
zată în cazul în care se modifică ulterior fişierul de pe disc cu imaginea respectivă;
8. Se confirmă prin apăsarea butonului OK şi imaginea este inserată.
Ştergerea, mutarea şi copierea unei imagini grafice

Pentru a şterge o imagine grafică se selectează şi se apasă tasta Delete.
Mutarea sau copierea imaginii se face prin intermediul memoriei temporare (Clipboard),
descrisă în secţiunea Copierea sau Mutarea unui text. fig. 423
Exerciţiul 1
Adevărat/Fals
A F 1 Aplicaţia Character Map permite inserarea de A F 7 Unitatea de măsură în lucrul cu aplicaţia Word se poate
caractere speciale şi simboluri. schimba din meniul TOOLS – OPTIONS, eticheta
A F 2 Pentru utilizarea aplicaţiei Calculator se pot folosi GENERAL.
tastele numerice, memorie şi operaţii matematice A F 8 Opţiunea Save As se foloseşte pentru salvarea activităţii
existente în blocul numeric al tastaturii. curente desfăşurată într-un document.
A F 3 Aplicaţia Disk Defragmenter nu este utilă pentru A F 9 Pentru salvarea tuturor documentelor deschise într-o
creşterea vitezei de lucru a sistemului de calcul. sesiune Word se foloseşte opţiunea Save All.
A F 4 De regulă fragmentele de fişiere pierdute, descoperite A F 10 Pentru sublinierea unei porţiuni de text selectate se
de aplicaţia Scan Disk pot fi recuperate. poate folosi combinaţia de taste Ctrl+U.
A F 5 Instrumentele din bara de unelte de formatare a A F 11 Într-un document Word nu se pot trimite la tipărire
textului, în aplicaţia Word pot fi apelate cu ajutorul porţiuni din text ci numai pagina curentă în care se g[seşte
tastaturii. textul respectiv.
A F 6 Linia de stare a aplicaţiei Word nu conţine numărul de A F 12 Page (Print) Layout este opţiunea în care pagina editată
pagini al documentului. în aplicaţia Word arată ca şi forma tipăribilă.
Exerciţiul 2
Alegere multiplă
1 Opţiunea Symbol din menul Insert permite inserarea de: 4 Care din următoarele acţiuni este obligatorie la prima salvare a
a obiecte. unui fişier Word?
b căsuţe de text. a introducerea numelui fişierului.
c simboluri şi caractere speciale. b stabilirea formatului paginii şi a marginilor acesteia.
2 Care din combinaţia de comenzi permite mutarea unei porţiuni de c verificarea dacă în locaţia stabilită mai există un fişier cu acelaşi
text dintr-o zonă în alta a unui document? nume şi extensie.
a CUT – PASTE 5 Pentru stabilirea parametrilor paginii pe care se va redacta un
b COPY – PASTE document Word se foloseşte opţiunea:
c CUT – REPLACE a Print Preview
3 Activarea meniului File din aplicaţia Word se poate face: b Page Setup
a acţionând simultan tastele Alt+F. 6 Copierea atributelor de formatare ale unui paragraf sau porţiuni de
b acţionând tasta F. text, într-un document Word, se face cu ajutorul:
c acţionând simultan tastele Ctrl+F. a comenzii Paste Special din meniul Edit.
b instrumentului Format Painter din bara de instrumente.
Exerciţiul 3
Alegere multiplă – cu mai multe variante de răspuns posibile
1 Inserarea de caractere speciale în aplicaţia Word, se poate face cu 4 Ştergerea unei coloane sau linii dintr-un tabel Word se face:
ajutorul: a cu ajutorul comenzii Clear din meniul Edit.
a opţiunii Symbol din meniul Insert. b cu ajutorul comenzii Delete Columns (Rows) din meniul Table.
b prin tastarea combinaţiei de taste corespunzătoare simbolului c cu ajutorul comenzii Cut din meniul Edit.
respectiv 5 Inserarea de bare de instrumente specifice lucrului în Word se
2 Inserarea de marcatori, în aplicaţia Word, se poate face din: poate face din:
a apelarea instrumentului Bullets din bara de instrumente. a apelarea unei zone libere a barei de instrumente cu butonul
b apelarea opţiunii Bullets&Numbering… din meniul Format. funcţiilor speciale a mouse-lui şi bifarea setului de instrumente dorit
c folosirea opţiunii Symbol din meniul Insert. spre vizualizare.
3 Stabilirea dimensiunii unui font se poate face: b apelarea etichetei Toolbars a opţiunii Customize... din meniul
a direct din caseta dimensiune existentă în bara de instrumente. Tools.
b apelarea opţiunii Font cu butonul funcţiilor speciale al c apelarea opţiunii Toolbars din meniul View.
mouse-lui. 6 Formatarea indentării speciale a unui paragraf selectat se poate face din:
c apelarea opţiunii Font din meniul Format. a opţiunea Paragraph… din meniul Format.
b apelarea cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui a opţiunii
Format.
Exerciţiul 1 Exerciţiul 2 Exerciţiul 3
1=A 7=A 1=c 1 = a, b

2=A 8=F 2=a 2 = a, b
3=F 9=A 3=a 3 = a, b, c
4=F 10 = A 4=a 4 = b, c
5=F 11 = F 5=b 5 = a, b, c
6=F 12 = A 6=b 6 = a, b
CAPITOLUL 8
Glosar de termeni
respective. Când se deschide un fişier având această extensie,
A4 – Foaie de hârtie de dimensiuni 210 x 297 mm.
aplicaţia se lansează automat în execuţie.
A5 – Foaie de hârtie de dimensiuni 148 x 210 mm.
Attributes (atribute) – Infomaţii care indică dacă un fişier este accesibil
active (activ) – Fereastra deschisă sau pictograma (icoana) selectată în numai în citire, ascuns, sistem sau dacă a fost modificat de la ultima
momentul actual. Apăsarea unei taste sau alegerea unei comenzi se operaţie de salvare cu backup.
aplică întotdeauna ferestrei sau pictogramei active. Fereastra activă îşi
AUTOEXEC.BAT – Fişier de comenzi, lansat în mod automat în execuţie
schimbă culoarea barei de titlu penrtru a se diferenţia de alte ferestre.
la iniţializarea sistemului.
Pictograama activă îşi schimbă culoarea etichetei.
B5 – Foaie de hârtie de dimensiuni 182 x 257 mm.
annotation (adnotare) – O notă sau un comentariu care se ataşează unui
Help topic. Aceste comentarii se editează folosind comanda Annotate base I/O port address (adresa memoriei de bază) – Poziţia în spaţiul
din meniul Edit. adreselor de intrare / ieşire ale calculatorului, utilizată de un
dispozitiv, cum ar fi modemul, imprimanta sau adaptorul de reţea.
application window (fereastra aplicaţiei) – Fereastra principală a unei
aplicaţii, care conţine bara de meniu şi spaţiul de lucru al acestuia. base memory address (adresa memoriei de bază) – Poziţia în memoria
Fereastra unei aplicaţii poate conţine mai multe ferestre de document. calculatoruluzi pe care o utilizează un dispozitiv, cum ar fi adaptorul
de reţea, pentru a muta informaţia în şi din memorie. Este cunoscută
arrow keys (taste săgeţi) – Tastele folosite pentru navigaţia pe
şi ca adresa de bază a memoriei RAM.
ecran.Fiecare dintre aceste taste poartă un nume după direcţia sa:UP
ARROW (sus), DOWN ARROW (jos), LEFT ARROW (stânga) şi Batch program (program lot de lucrări) – Un fişier ASCII (text) care
RIGHT ARROW (dreapta). conţine comenzi MS-DOS. Are extensia .BAT. Când se execută un
program batch, comenzile sunt procesate secvenţial.
associate (fişier asociat) – Identificarea unui fişier ca aparţinând unei
anumite aplicaţii, prin folosirea unei extensii specifice aplicaţiei BITMAP – Reprezentarea unei imagini video din memoria calculatorului
ca un ansamblu de biţi.
branch (ramură) – Un segment al unui arbore de directoare care conţine color scheme (schema de culori) – O combinaţie de culori pentru
un director şi toate subdirectoarele conţinute de acesta. elementele ecranului.
browse – Operaţie de căutare a resurselor partajate într-un grup de lucru Comand line (linie de comandă) – Totalitatea informaţiilor care se scriu în
sau de calculatoare, sau de vizualizare a fişierelor şi directoarelor. dreptul sistemului de operare până la apăsarea tastei ENTER.
Când se lucrează cu ferestre de dialog, se foloseşte butonul Browse
COMAND.COM – Fişier care conţine comenzile interne ale sistemului şi
pentru vizualizarea fişierelor şi directoarelor şi pentru selectarea
care deter-mină afişarea promptului sistemului, precum şi preluarea
fişierului dorit.
comen-zilor şi execuţia lor. Existenţa sa pe un disc sistem este
buffer – Spaţiu de memorie folosit pentru stocarea temporară a obligatorie.
informaţiilor.
COM1 – Nume generic dat primului port serial al unui calculator.
CENTRONIX – Interfaţă standard ce serveşte la conectarea imprimantei la
command (comandă) – Un cuvânt sau o frază, de obicei într-un meniu,
calculator.
aleasă pentru executarea unei acţiuni. O comandă este aleasă dintr-un
check box (buton de validare) – Un pătrat mic într-o fereastră de dialog meniu sau tipărită la prompter-ul MS-DOS. Poate fi tipărită şi în
care poate fi selectat sau deselectat. Când este selectat, în el apare un fereastra de dialog Run din File Manager sau Program Manager.
x. Butonul de validare reprezintă o opţiune care poate fi comunată on
command buton (buton de comandă) – Buton în fereastra de dialog care
sau off.
lansează în execuţie sau opreşte execuţia acţiunii selectate. Cele mai
choose (alegere) – Alegerea cu tastatura sau cu mouse-ul a unui element uzuale butoane de comandă sant OK şi Cancel.
pentru declanşarea unei acţiuni. Pentru executarea unei sarcini se
comment (comentariu) – Un mesaj descriptiv care poate fi ataşat
alege o comandă din meniu, iar pentru pornirea unei aplicaţii se alege
resurselor partajate sau unui calculator. Comentariul apare în fereastra
o pictogramă (icoană).
de dialog atunci când alţii selectează calculatorul respectiv sau
click – Apăsarea şi eliberarea rapidă a butonului de mouse. resursele.
client application (aplicaţie realizată de utilizator) – Aplicaţie care poate communications setting (setarea comunicaţiilor) – Setările care specifică
accepta legături între obiecte. modul de transfer al informaţiei de la calculator la un dispozitiv serial
(de obicei, imprimantă sau modem).
Clipboard – Un spaţiu de memorare temporară care este folosit pentru
transferul informaţiilor în aceeaşi aplicaţie sau între aplicaţii diferite. CONFIG.SYS – Fişier sistem care conţine informaţii de configurare a
sistemului.
close ( a închide) – Închiderea ferestrei, a ferestrei de dialog sau părăsirea
aplicaţiei. O fereastră se închide alegând comanda. Close din meniul Contigous file (fişier contiguu) – Fişier ale cărui unităţi de alocare sunt
Control. Dacă se închide fereastra aplicaţiei, se închide aplicaţia. consecutive.
Cluster (allocation unit) – Unitate de alocare pe disc. control codes (coduri de control) – Coduri care specifică într-un text
comenzile terminalului sau instrucţiunile de formare (linefeed sau
collapse (to collapse = a plia) – Ascunderea nivelelor suplimentare de
carriage return). Codurile de control sunt precedate de obicei de
directoare de sub directorul selectat din arbore.
Glosar de termeni 191
simbolul „^“. Aceste coduri sunt introduse când se asignează tastelor desktop – Fondul ecranului, pe care apar ferestre, pictograme şi ferestre de
de funcţii comenzile terminalului sau task-uri. dialog.
Control menu (meniu de control) – Un meniu care conţine comenzi destination directory (directorul destinaţie) – Directorul în care este legat
folosite pentru manipularea unei ferestre. Pentru deschiderea sau inclus un obiect.
acesteia se alege Control menu din stânga barei de titlu a ferestrei
dialog box (fereastră de dialog) – O fereastră care apare temporar şi în
sau se selectează o pictogramă de aplicaţie. Orice aplicaţie care
care se cere introducerea sau suplimentarea informaţiilor. Ferestrele
rulează într-o fereastră şi unele aplicaţii MS-DOS au Control menu.
de dialog au de obicei opţiuni care trebuie selectate înainte de
Ferestrele de document şi unele ferestre de dialog au, de asemenea,
executarea comenzii.
Control menu.
dimmed (dim = ascuns) – Indisponibil sau deconectat. Un buton sau o
Control-menu box (rubrica meniului de control) – Se află în stânga barei
comandă invalidată ce apar în gri deschis în loc de negru şi nu pot fi
de titlu. Se deschide cu un click pe ea.
selectate.
Conventional memory (memorie convenţională) – Primii 640 K de memorie
Directory (director) – O parte din structura de organizare a fişierelor pe
ai calculatorului. MS-DOS foloseşte această parte a memoriei pentru
disc. Poate conţine fişiere şi alte directoare numite subdirectoare.
execuţia aplicaţiilor.
Structura directoarelor şi subdirectoarelor de pe un disc se numeşte
Current directory (director curent) – Directorul în care se lucrează în arborele directoarelor.
momentul actual.
Directory tree (arborele de directoare) – O afişare grafică a structurii
Current disk (discul curent) – Discul cu care se lucrează în momentul directoarelor de pe un disc. Directorul de pe nivelul cel mai înalt se
actual. numeşte director rădăcină.
cutout – Un spaţiu dintr-un desen care este selectat cu Scissors sau Pick. disconnect (deconecare) – Detaşarea drive-ului, a portului sau a
calculatorului de la o resursă partajată.
default button (buton implicit) – Un buton de comandă, în anumite ferestre
de dialog, care este selectat automat de către Windows. Are un chenar Disk format (formatarea unui disc) – Operaţie prin care se pregăteşte
îngroşat care indică faptul că acea acţiune se va executa la apăsarea discul pentru a fi utilizat de un anumit sistem de operare. Procesul
tastei Enter. Selectarea lui poate fi anulată prin alegerea comenzii constă în: împărţirea discului în sectoare, crearea tabelelor necesare
Cancel sau a altui buton. gestionării informaţiilor de pe disc, detectarea şi izolarea sectoarelor
defecte din punct de vedere fizic.
default printer (imprimantă implicită) – Imprimanta folosită când se alege
comanda Print fără specificarea unei anumite imprimante ce se va Disk system (dischetă sistem) – Dischetă care conţine sistemul de operare,
folosi. Se poate stabili o singură imprimantă implicită, de obicei cea putându-se face cu ea o iniţializare a calculatorului.
care este folosită mai des.
document (document) – Ceea ce este creat cu o aplicaţie, incluzând
Default driver (driver implicit, curent) – Dispozitivul de disc pe care informaţii tipărite, editate, vizualizate sau salvate. Un document poate
sistemul de operare caută fişierele si comenzile, în cazul în care nu se fi un raport, un tabel, un desen etc.
specifică explicit un anumit dispozitiv.
document – file icon (pictograma fişierului document) – Reprezintă un Executable file (fişier executabil) – Fişier al cărui nume scris pe linia de
fişier asociat unei aplicaţii. O fereastră de document conţine un singur comandă determină execuţia unor activităţi de către sistemul de
document sau fişier de date. Unele aplicaţii permit deschiderea operare. Este recunoscut prin extensie, care poate fi: .EXE, .COM sau
simultană a mai multor ferestre de document. .BAT.
DOS – Disk Operating System – Vezi MS-DOS, operating system. expand (expandare) – Afişarea nivelurilor de directoare ascunse în arborele
directoarelor. Cu File Manager se poate expanda un singur nivel de
double-click (click dublu) – Apăsarea şi eliberarea rapidă de două ori a
directoare, o ramură a arborelui directoarelor sau toate ramurile odată.
butonului mouse-ului, fără ca acesta să fie mişcat. Click-ul dublu
execută o acţiune, cum ar fi lansarea în execuţie a unei aplicaţii. Expanded memory (memorie expandată) – Spaţiu de memorie aflat după
memoria video. Folosirea memoriei expandate este definită de
DPI (dots per inch) – Termen ce specifică rezoluţia imprimării, adică
Expanded Memory Specification (EMS). Memoria expandată
numărul de puncte imprimate pe o lungime de un inch (2,54 cm). Cu cât
necesită folosirea unui manager de memorie expandată.
valoarea este mai ridicată, cu atât calitatea imprimării este mai mare.
Extended memory (memorie extinsă) – Memorie care poate fi ataşată
drag (to drag = a trage) – Mutarea unui element pe ecran prin selectarea
suplimentar, peste limita de 1 MB.
lui şi apoi menţinerea butonului mouse-ului apăsat şi mişcarea
mouse-ului. Exemplu, o fereastră se poate muta trăgând de bara de extended memory (memorie extinsă) – Memorie peste 1 MB la
titlu. calculatoarele 80286, 80386 şi 80486. Pentru folisirea memoriei
extinse de către Windows este necesară instalarea unui manager de
drive bar (bara de drive) – O serie de butoane ce corespund dispozitivelor
memorie extinsă.
de disc existente, ce se află în partea de sus a ferestrei File Manager.
Se poate schimba drive-ul afişat în fereastra de directoare prin Extension (extensie) – Punctul şi cel mult trei caractere la sfârşitul
alegerea unui buton drive. numelui unui fişier. Extensia indică de obicei tipul fişierului. De
exemplu, programele au extensia implicită .COM sau .EXE. Multe
Driver (de imprimantă) – Un fişier ce conţine informaţiile necesare unui
aplicaţii folosesc o extensie implicită la fişierele create de ele. De
program să lucreze cu un periferic.
exemplu, Notepad din Windows ataşează la sfârşitul numelui de fişier
embedded object (obiect inclus) – Informaţia care se găseşte într-un extensia :TXT dacă nu se specifică altceva.
document şi care este o copie a informaţiei din altă aplicaţie. Alegând
External command (comandă externă) – O comandă care, pentru a putea fi
(choose) un obiect înglobat se porneşte aplicaţia care a fost folosită
executată, trebuie să fie încărcată de pe disc (ex.: FORMAT, PRINT,
pentru a-l crea, rămânând în acelaşi timp în documentul în care se
DISKCOPY).
lucrează.
FAT – File Allocation Table (tabela de alocare a fişierelor) – Conţine
EMS (Expanded Memory Specification) – Protocol de acces la memoria
înlănţuirea cluster-elor pentru fiecare fişier de pe disc. Există pe
extinsă. Defineşte un număr de ferestre de 64 KB situate în partea
fiecare disc câte două tabele FAT identice.
superioară a memoriei şi deci adresabile în mod real.
File (fişier) – O colecţie de informaţii care a primit un nume şi este
Emulare – Reproducerea unei capacităţi funcţionale a unui dispozitiv în
memorată pe disc. Această colecţie poate fi un document, o aplicaţie,
alt dispozitiv sau un dispozitiv proiectat să funcţioneze exact ca un
un program, un text, o imagine, un grup de comenzi etc.
altul.
Filename (nume de fişier) – Numele fişierului. Windows nu foloseşte Group window (fereastră de grup) – O fereastră care afişează elementele
convenţiile MS – DOS. În MS-DOS se pot folosi numai opt caractere grupului în Program Manager.
pentru numele fişierului şi trei caractere pentru extensie. În Windows
Hidden file (fişier ascuns) – Fişier care nu este afişat de comanda DIR. În
începând cu varianta ‘95 se pot folosi până la 255 de caractere pentru
Windows se pot vizualiza aceste fişiere doar daca activaţi opţiunea view
numele fişierului şi trei caractere pentru extensie.
all files.
Floppy disk (disc flexibil, dischetă) – Un suport amovibil pentru stocarea
High memory area (spaţiu de memorie înaltă) – Primii 64 K de memorie
datelor, care utilizează un disc flexibil de Mylar acoperit cu un
peste 1 MB (HMA).
material magnetic şi este protejat de un plic de plastic sau de o
carcasă. icon (pictogramă) – O reprezentare grafică a unui element din Windows,
cum ar fi un drive de disc, un director, un grup, o aplicaţie sau un
font – O colecţie completă de litere, semne de punctuaţie, cifre şi caractere
document. Pictograma unei aplicaţii se poate mări şi transforma în
speciale cu acelaşi tip, grosime (roman sau aldin), poziţie (dreaptă sau
fereastră când se doreşte lansarea în execuţie a aplicaţiei.
italică) şi dimensiune.
import (importare) – Încărcarea într-un program a unui fişier creat în alt
font set (set de fonturi) – O colecţie de fonturi cu acelaşi design dar de
program. De exemplu Microsoft Office poate importa fişiere .jpg
diferite mărimi, configurate pentru un anumit display şi o anumită
create cu Adobe Photoshop.
imprimantă. Seturile de fonturi determină felul în care arată textul pe
ecran sau la imprimantă. imput/output activity (activitate de intrare/ieşire) – Acţiunile de citire sau
scriere pe care le execută calculatorul. Se execută o „citire“ la
Form feed – Semnifică saltul de pagină. Este o comandă utilizată pentru
introducerea unui text de la tastatură sau când se selectează şi se aleg
terminarea imprimării unei pagini în curs de tratare. Această
elementele cu mouse-ul. La deschiderea unui fişier, calculatorul face o
comandă este frecvent accesibilă direct de la panoul de control
citire pe disc pentru a localiza fişierul şi a-l deschide. Se execută o
frontal al imprimantei. Prin această comandă este posibilă
„scriere“ atunci când se memorează, vehiculează, tipăreşte sau afişează
imprimarea datelor rămase în interiorul imprimantei în cazul în
informaţii.
care aceasta s-a blocat în urma unui incident.
Initialization files (fişiere de iniţializare) – Fişiere care furnizează
Fragmented file (fişier fragmentat) – Fişier ale cărui unităţi de alocare nu
Windows-ului informaţii despre configuraţia sistemului, cum ar fi
sunt consecutive.
tipul imprimantei sau adaptorul de reţea sau despre opţiuni software.
full-screen application – O aplicaţie MS-DOS afişată pe întregul ecran.
Iniţializarea calculatorului – Procesul prin care, după pornirea
group (grup) – O colecţie de aplicaţii în Program Manager. Gruparea calculatorului se efectuează verificarea bunei funcţionări a
aplicaţiilor le face mai uşor de găsit. componentelor hardware indispensabile şi încărcarea în memoria
calculatorului a sistemului de operare aflat pe disc.
group icon (pictogramă de grup) – O pictogramă (icoană) ce reprezintă un
grup în Program Manager atunci când fereastra grupului este insertion point (punct de inserare) – Locul unde se inserează textul la
minimizată. Pentru deschiderea unui grup şi vizualizarrea tipărire. Locaţia cursorului apare de obicei ca o bară verticală
conţinutului său se alege pictograma corespunzătoare. clipitoare în fereastra aplicaţiei sau în fereastra de dialog.
Install (setup) – instalarea unui produs software – Adaptarea produsului maximize (maximizare) – Mărirea unei ferestre la dimensiunile maxime,
la o anumită configurare hard şi copierea pe disc a tuturor folosind butonul Maximize (în dreapta barei de titlu) sau comanda
componentelor necesare execuţiei acestuia. Maximize din meniul Control.
Internal command (comandă internă) – O comandă care se află în MEM – Comandă care permite vizualizarea modului în care este alocată
memorie atât timp cât sistemul de operare este activ (ex.: TYPE, memoria la un moment dat.
DATE, CLS).
Memorie cache – Microprocesoarele sunt echipate cu o memorie cache
interrupt request lines – IRQ (linii de întrerupere) – Linii hardware prin internă care are scopul de a îmbunătăţi performanţele globale ale
care dispozitivele trimit semnale pentru a anunţa procesorul că calculatorului. Constituite din memorii foarte rapide (20 sau 30 ns),
dispozitivul este gata să recepţio-neze sau să transmită informaţii. De memoriile cache interne sunt limitate ca mărime. Memoria cache este
obicei, fiercare dispozitiv instalat în sau conectat la calculator foloseşte utilizată pentru conservarea ultimelor date citite sau chiar pentru
propriul IRQ. preîncărcarea instrucţiunilor următoare pe care procesorul va trebui să
le execute.
IO.SYS – Fişier sistem care conţine soft-ul necesar pentru realizarea
operaţiilor de intrare/ieşire de bază. Existenţa sa este obligatorie pe un Memorie virtuală – O parte a hard discului utilizată de Windows sau alte
disc sistem şi are pe acesta o poziţie fixă. programe ca memorie RAM.
keyboard buffer (buffer de tastatură) – Un spaţiu de memorare temporară Memorii CMOS – Memorii nonvolatile (conservă informaţia după oprirea
care păstrează succesiunea tastelor apăsate. calculatorului) utilizate pentru memorarea caracteristicilor generale
ale sistemului, adică mărimea memoriei, numărul şi tipul unităţilor de
Laser – Tehnologie folosită de unele tipuri de imprimante pe baza unei
discuri şi de hard discuri etc.
raze laser.
Memory refresh – reîmprospătarea memoriei – Reîncărcarea memoriei
linked object (obiect legat) – O reprezentare pentru un obiect care este
astfel încât fiecare locaţie să poată memora 0 sau 1. Dacă dintr-un
inserat într-un document sursă. Obiectul există încă în fişierul sursă şi
oarecare motiv activitatea de reîmpros-pătare a memoriei se întrerupe,
atunci când este schimbat, obiectul legat se actualizează în
datele stocate sunt „uitate“.
documentul destinaţie.
memory –resident program (program rezident în memorie) – Un program
list box (casetă de tip listă) – Un tip de casetă într-o fereastră de dialog
care este încărcat în memorie şi care este disponibil chiar dacă este
care afişează opţiunile valabile, de exemplu lista fişierelor dintr-un
activă o altă aplicaţie.
director. Dacă nu încap toate opţiunile în această rubrică, se afişează
o bară de scroll. menu (meniu) – O listă de comenzi într-o fereastră de aplicaţie. Numele
meniurilor apar în bara de meniuri, în partea de sus a ferestrei. Meniul
local – O resursă, cum ar fi o imprimantă, un director sau o pagină de
Control, reprezentat printr-o rubrică Control-menu în stânga barei de
ClipBook, care este conectată fizic la sau în calculator şi nu conectată
titlu, este comun tuturor aplicaţiilor Windows. Un meniu se deschide
prin reţea.
prin selectarea numelui său..
LPT1 – Nume generic dat primului port paralel al unui calculator.
menu bar (bară de meniu) – O bară orizontală care conţine numele tururor
meniurilor aplicaţiei. Bara de meniu apare sub bara de titlu.
minimize (minimizare) – Reducerea ferestrei la o pictogramă (icoană), prin option button (buton de opţiune) – Un buton mic rotund, care apare într-o
folosirea butonului Minimize (la dreapta barei de titlu) sau a comenzii fereastră de dialog. Într-un grup de butoane înrudite, se poate selecta
Minimize din meniul Control. unul singur.
MSD – Program de diagnosticare evoluat care permite (între altele) package (pachet) – Un desen (sau pictogramă) care reprezintă un obiect
cunoaşterea adreselor şi zonelor de memorie. legat sau inclus. Când se alege „pachetul“, aplicaţia folosită la crearea
lui îl execută dacă este un fişier de sunet sau afişează obiectul.
MS-DOS – Sistemului de operare standard folosit de calculatoarele IBM şi
compatibile din anul 1981. Parent directory (director părinte al unui fişier) – Directorul în lista
căruia se află fişierul respectiv. Poate fi identificat prin două puncte
MS-DOS based application (aplicaţie MS-DOS) – O aplicaţie destinată să
puse unul după celălalt (.).
ruleze sub MS-DOS şi care nu foloseşte toate facilităţile Windows (cum
ar fi gestionarea memoriei). Mai sunt cunoscute ca aplicaţii non- Path (cale de acces la un fişier) – Numele complet al unui fişier prin care
Windows. acesta poate fi specificat fără ambiguităţi, prin precizarea căii de
acces la acest fişier (drive, director, subdirector).
MS-DOS Interrupt (întrerupere MS-DOS) – Un semnal pe care sistemul de
operare MS-DOS îl foloseşte pentru comunicarea cu microprocesorul. Pipe (conductă) – Operatori care indică directarea rezultatelor execuţiei
unei comenzi, ca date de intrare pentru o altă comandă.
MSDOS.SYS – Fişier sistem care conţine soft-ul necesar pentru
implementarea serviciilor sistem DOS. Existenţa sa este obligatorie pointer – Cursorul în formă de săgeată care urmăreşte pe ecran mişcarea
pe un disc sistem şi are pe acesta o poziţie fixă. mouse-ului şi indică ce parte din ecran este afectată când se apasă
butonul mouse-ului. Pointer-ul îşi poate schimba forma în decursul
Non-Windows application (aplicaţie non-Windows) – O aplicaţie destinată
diferitelor acţiuni.
să ruleze sub MS-DOS şi nu în mod special sub Windows, nefolosind
facilităţile specifice Windows (cum ar fi gestionarea memoriei). Mai Port paralel – Interfaţă de comunicaţii între un calculator şi un periferic
sunt cunoscute ca aplicaţii MS-DOS. care permite transmisiuni de date. Dacă portul este bidirecţional, el
poate atât transmite spre periferic, cât şi recepţiona informaţii.
object (obiect) – Orice informaţie creată cu o aplicaţie Windows care
Interfaţa paralelă este mai rapidă decât cea serială.
poate fi legată sau inclusă într-un document.
Port serial – Interfaţă de comunicaţie care permite transmisia de date. Este
object linking and embedding (legarea şi includerea obiectelor) – O
mai mult utilizată pentru comunicarea între modem şi calculator şi
modalitate de transferare şi partajare a obiectelor între aplicaţii.
este mai puţin rapidă decât interfaţa paralelă.
open (deschidere) – Afişarea conţinutului unui director, document sau
POSTSCRIPT – Limbaj de imprimare de nivel înalt, utilizat îndeosebi
fişier de date într-o fereastră.
pentru grafică, POSTSCRIPT este un limbaj vectorial, independent
Operating system (sistem de operare) – Programul principal pentru un de rezoluţia perifericului, ceea ce îi conferă un avantaj substanţial.
calculator, care îi coordonează funcţiile interne şi oferă mijloacele de
printer fonts (fonturi de imprimantă) – Fonturile care sunt constituite în
control asupra operaţiilor calculatorului.
interiorul imprimantei. Ele se găsesc în memoria read-only (ROM) a
imprimantei.
Program – O listă de instrucţiuni, scrise într-un limbaj de programare, pe Rezoluţie – Densitatea punctelor imprimate pe centimetru pătrat. Rezoluţia
care calculatorul le poate executa astfel încât sistemul să acţioneze unei imprimante influenţează în mod direct calitatea imprimării.
într-un mod predeterminat.
ROM (Read Only Memory) – Tipuri de memorie care pot fi doar citite.
program item (articol de program) – O aplicaţie sau un document Sunt utilizate pentru memorarea programelor necesare pornirii PC-
reprezentat ca o pictogramă (icoană) într-o fereastră de grup. urilor.
program – item icon (pictogramă corespunzătoare unui articol de Root (director rădăcină) – Directorul principal al unui disc, care se
program) – Pictograma (icoana) care reprezintă aplicaţia sau creează în mod automat la formatarea discului şi care nu poate fi şters
documentul în Program Manager. Aplicaţia poate fi lansată în de utilizator.
execuţie prin alegerea acestei pictograme.
screen saver (economizor de ecran) – Un desen sau o imagine animată
program information (file-PIF fişier de informaţii de program) – Un fişier care apare pe ecran atunci când nu s-a folosit mouse-ul sau tastatura o
care furnizează mediului Windows informaţii despre o aplicaţie MS- anumită perioadă de timp prestabilită.
DOS. Conţine elemente cum ari fi: numele fişierului, directorul de
screen elements (elementele ecranului) – Părţile componente ale
pornire, opţiuni multitasking pentru programe care rulează în mod
ecranului: bara de titlu, butoanele Maximize şi Minimize, chenarele
386 enhanced.
ferestrei şi bările de scroll.
Prompter – Caracter sau şir de caractere care indică posibilitatea preluării
scroll bar (bară de scroll) – O bară ce apare în dreapta şi / sau la capătul
unei comenzi..
de jos al unei ferestre sau rubrici de liste ale căror conţinuturi nu sunt
RAM (Random Acces Memory) – Memorie cu acces aleatoriu – memorie în totalitate vizibile. Fiecare bară de scroll are două săgeţi de scroll şi
primară de lucru a calculatorului, în care instrucţiunile de program şi un buton de scroll.
datele sunt stocate astfel încât unitatea centrală de prelucrare (CPU)
scroll (to scroll = a defila) – Mişcarea prin text sau grafice (sus, jos,
să poată obţine acces direct la ele prin magistrala de date de mare
stânga, dreapta) pentru a vedea părţi ale fişierului ce nu sunt afişate
viteză a procesorului.
pe ecran.
reduce (reducere, micşorare) – Schimbarea unei ferestre într-o pictogramă
scroll arrow (săgeată de scroll) – O săgeată la capetele barei de scroll
(icoană) prin folosirea butonului sau comenzii de minimizare
folosită pentru mutarea de-a lungul conţinutului unei ferestre sau al
(minimize). O aplicaţie care este redusă continuă să se execute şi
unei rubrici de liste. Efectuarea unui click pe săgerata de scroll
poate deveni din nou aplicaţie activă prin selectarea pictogramei
produce defilarea textului cu o linie. Menţinerea butonului de mouse
corespunzătoare.
apăsat produce defilarea continuă.
Resorte button (buton de restaurare) – Un buton care conţine atât săgeata
scroll buffer (buffer de scroll) – Spaţiu de memorie care păstrează informaţii
jos, cât şi săgreata sus, aflat la dreapta barei de titlu. Apare numai
ce nu încap pe ecran.
după mărirea unei ferestre la dimensiunea maximă. Efectuarea unui
click pe el sau comanda Resorte aduce fereastra la dimensiunile select (selectare) – Marcarea unui element aşa încât acţiunea ulterioară va
anterioare. avea loc numai asupra acelui element. Selectarea unui element se face
cu click de mouse sau prin apăsarea unei taste. După selectare se
alege acţiunea respectivă.
selection cursor (cursorul de selecţie) – Arată ce anume este selectat în Target/cible (fr.) (destinaţie) – Obiectul în care sunt mutate sau copiate
mod curent. Cursorul de selecţie apare ca video invers sau ca un fişierele sursă. Poate fi un disc, un director etc.
dreptunghi cu puncte.
text – only (numai text) – Un fişier care nu conţine decât caractere ASCII
shortcut key (scurtătură) – O tastă sau o combinaţie de taste, disponibile la standard, fără nici o informaţie de formatare.
anumite comenzi, a căror apăsare execută o comandă fără a mai deschide
text box (casetă pentru text) – O rubrică în fereastra de dialog în care se
meniul. Scurtăturile sunt afişate, de obicei, în meniu la dreapta
tipăreşte informaţia necesară executării unei comenzi. La deschiderea
comenzilor.
ferestrei de dialog această rubrică poate fi albă sau poate conţine deja un
SIMM(Single In Line Memory Module) – Memoria RAM a PC-urilor text.
actuale este constituită din circuite de memorie standard – SIMM. Ele
Text file (fişier text) – Un fişier care conţine numai litere, simboluri şi
se prezintă sub formă de plăci de circuite imprimate dreptunghiulare,
cifre. Un fişier text nu conţine informaţii de formatare, cu o posibilă
conectate în suporturi speciale (sloturi) pe placa principală.
excepţie în ceea ce priveşte linefeeds şi carriage returns. Un fişier text
Capacitatea lor variază între 1 MB la 16 MB.
este un fişier ASCII.
Software – Totalitatea programelor ce se execută pe un calculator.
timeout – Perioadă de timp între momentul în care apare o
Source (sursă) – Înregistrarea, fişierul, documentul sau discul de pe care disfuncţionalitate a unui dispozitiv şi cel în care apare mesajul
se preia sau se mută informaţii; este termenul opus al destinaţiei. corespunzător acesteia.
source directory (director de sursă) – Directorul care conţine fişierele care title bar (bară de titlu) – O bară orizontală în partea de sus a ferestrei sau a
vor fi copiate sau mutate. ferestrei de dialog, care conţine titlul acesteia.
source document (document sursă) – Documentul din care provine Toner – Pudra de cerneală utilizată în procedeele de imprimare tip laser.
obiectul legat sau inclus. Face parte din categoria consumabile.
split bar (bară de divizare) – Împarte fereastra în două părţi. De exemplu, toolbar („bara cu instrumente“) – O linie cu butoane – scurtături aflată de
în File Manager, arborele de directoare este aflat în stânga, iar obicei imediat sub bara de meniu. De exemplu File Manager toolbar
conţinutul directorului curent în dreapta. conţine butoane pentru conectarea la un director partajat. Nu toate
ferestrele au toolbar.
SRAM (Static Random Acces Memory) – Tip de cipuri de memorie mai
rapide, utilizate, de exemplu, în memoriile cache. NU necesită topic – Informaţie în fereastra de Help. De obicei un Help topic începe cu
reîmprospătarea regulată a conţinutului lor. De aceea ele reprezintă o un titlu şi conţine informaţii drespre un task, comandă sau fereastră
metodă foarte bună de a memora datele, în schimb sunt mai scumpe. de dialiog.
status bar (bară de stare) – O linie de informaţii aflată de obicei în partea True Type fonts (fonturi True Type) – Fonturi scalabile care sunt de obicei
de jos a ferestrei. De exemplu, în File Manager, ea conţine informaţii generate ca bitmap sau soft fonts, în funcţie de posibilităţile imprimantei.
despre disc, cum ar fi numărul de bytes disponibili şi capacitatea Fonturile pot primi orice dimensiune şi apar tipărite exact aşa cum se văd
totală a discului- Nu toate ferestrele au bară de stare. pe ecran.
Undelete – Procesul de refacere a unui fişier şters accidental prin DEL.
virtual memory (memorie virtuală) – Spaţiu pe hard disc folosit de reprezenta mai multe caractere. De exemplu, *EXE înseamnă toate
Windows (când rulează în 386 enhanced mode) ca şi cum ar fi fişierele care au extensia EXE.
memorie reală. Windows realizează acest lucru folosind fişierele de
window (fereastră) – Un spaţiu dreptunghiular pe ecran, în care se
swap. Avantajul folosirii memoriei virtuale este că permite rularea în
vizualizează un document sau o aplicaţie.
acelaşi timp a mai multor fişiere decât ar permite memoria fizică.
Windows –based application (aplicaţie Windows) – O prescurtate pentru
wallpaper (tapet) – Un desen sau o imagine memorată ca un fişier bitmap
aplicaţiile destinate a se executa sub Windows şi care nu pot fi
(cu exrtensia BMP) care poate fi aleasă pentru a fi afişată pe fundalul
executate în afara acestui mediu. Toate aplicaţiile Windows respectă
desktop-ului. Bitmap-urile pot fi desene simple sau fotografii scanate
aceleaşi reguli.
şi prelucrate.
wrap – Continuarea textului pe linia următoare fără oprirea cursorului
warning beep (sunet de avertizare) – Sunetul pe care îl emite calculatorul
atunci când se ajunge la capătul liniei.
când întâlneşte o eroare sau când încearcă să execute un task pe care
Windows-ul nu îl recunoaşte. Write protect (protejarea la scriere a unui disc sau fişier) – Interzicerea
modificării conţinutului sau ştergerii discului sau fişierului. Protejarea
Wildcard – Un caracter care poate înlocui unul sau mai multe caractere
discului se face prin acoperirea (pentru discurile de 5,25“) sau
din numerele unui fişier. Semnul întrebării (?) se foloseşte pentru a
descoperirea (pentru discurile de 3,5“) a orificiului de protecţie.
reprezenta „orice caracter“, iar asteriscul (*) se foloseşte pentru a
Protecţia fişierelor se face prin intermediul comenzii ATTRIB.

In For Ma Tic A 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

In For Ma Tic A 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector univ. ing. dr.

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CAPITOLUL 1 4. Protejarea reţelelor de calculatoare, 106

„Omul are capacitatea

instrucţiuni redactate în limbaj de programare automată, capabile să deter-

Folosindu-se doar de abac, profesorul chinez LeeKAICHEN efectuează calcule mai

Deşi sistemele de calcul au o istorie bogată, majoritatea descoperirilor şi facilităţilor

Generaţia tuburilor cu vid (1942-1956)

Programele stocate erau scrise în limbaj-maşină, adică în secvenţe de 0 şi 1 care

Generaţia tranzistoarelor (1956-1963)

material capabil să acţioneze ca un redresor sau amplificator electric. Acest material a

Generaţia circuitelor integrate (1964-1971)

Perfecţionarea tehnologiilor a determinat includerea unui număr din ce în ce mai mare

Sistemul de calcul – poate fi definit ca un ansamblu de echipamente (hardware sau

Schema bloc generală a unui sistem de calcul

Circuitele auxiliare întregesc funcţiile microprocesorului pentru ca acesta să-şi poată

Din punct de vedere al tipului de operaţie de intrare-ieşire pe care dispozitivul periferic

– dispozitive periferice de intrare-ieşire – care permit discuri ax

Extensibilitatea reprezintă mărimea spaţiului disponibil într-un calculator pentru adău-

Fante de extensie (fig. 48) şi plăci de extensie (fig. 49)

Porturi (fig. 50)

Notă: Problema transmiterii datelor rămâne încă de actualitate. O tehnologie interesantă,

Una din modalităţile de dispunere a tastelor pe tastatura unui PC este standardul

Se observă că unele taste au înscrise două astfel de caractere. Pentru obţinerea

Comenzile obţinute similar cu ajutorul tastei Alt se noatează Alt+tastă. Exemple:

a) Să presupunem că în acest moment apăsarea tastei „A“ va

Indiferent de mărime sau formă mouse-ul poate fi bine manevrat.

Programele proiectatate să utilizeze un mouse afişează pe ecran un indicator de mouse.

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor

1=F 8=F 1=c

Ce face un sistem de operare

Cele mai importante funcţii îndeplinite de un sistem de operare sunt:

Categorii de sisteme de operare des utilizate

MSDOS (Microsoft Disk Operating System) (fig. 65)

MS-DOS nu este considerat un sistem de operare prietenos, deoarece implică o mul-

Windows 95, 98, 2000, NT, XP (fig. 66)

\ este simbolul pentru directorul rădăcină al discului. Acest semn se numeşte

Apariţia prompterului sistemului de operare indică faptul că în continuare se va putea

Sistemul de operare va analiza corectitudinea comenzii date. Dacă comanda a fost

ATENŢIE! Denumirile fişierelor şi directoarelor utilizate de sistemul de operare MS-

Exrensia Aplicaţia Semnificaţie

Comenzi de afişare a informaţiei

Comanda DIR (fig. 74)

Comanda DIR/P (fig. 75)

Comanda DIR/W (fig. 76)

OBSERVAŢII: Întreruperea desfăşurării afişărilor prin comenzile descrise până aici se

Schimbarea directorului curent

Intrarea într-un director: comanda CD (Change Directory) fig. 77

Ieşirea înapoi în directorul rădăcină

Crearea unui director fig. 79

Crearea unui arbore de directoare

Exemplu rezolvat pentru înţelegerea modului de creare a structurilor arborescente

Ştergerea unui fişier

ATENŢIE! Comanda RD şterge NUMAI DIRECTOARE GOALE, deci care la rândul

Copierea unui fişier

Exemplu: comanda COPY D:\andrei\Lucrari\word\univ.doc C:\temp realizează o copie a

Trecerea pe o altă unitate de disc

Formatarea unei dischete

Formatarea unei dischete se declanşează prin comanda FORMAT A: (fig. 88)

Meniurile sunt următoarele:

OBSERVAŢIE: Opţiunile OPEN, SAVE, SAVE AS deschid ferestre de dialog asemă-