Tema 8

Piaţa resurselor financiare

Planul temei
1. Piaţa financiară şi structura ei.
2. Piaţa de capital: concepte, trăsături, structură. Cererea şi oferta de capital.
3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă.
4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile.
5. Sistemul bancar şi politica monetară a Băncii Centrale (cazul Republicii
Moldova).
6. Piaţa valutară.

8.1. Piaţa financiară şi structura ei

Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi

utilizatorii de fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul
de legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care au fonduri
băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
Totodată, piaţa financiară constituie cadrul în care se comercializează
hârtiile de valoare (valorile mobiliare) sub forma:
- efectelor comerciale (cambiile),
- sub forma activelor financiare, adică a titlurilor de credit (obligaţiuni
emise de întreprinderi sau guvern pe diferite termene) şi titlurilor de
proprietate (acţiunile societăţilor),
- ori sub alte forme, cum ar fi, certificatele de trezorerie ş. a.
În literatura de specialitate noţiunea de activ este abordată din mai multe
puncte de vedere:
a) În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut
economic, aflate în proprietatea unei persoane fizice sau juridice. Exemple de
active patrimoniale pot fi: bunurile corporale şi necorporale.
b) Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce
demonstrează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea
activităţii sale. În componenţa activului intră:
1. bunuri corporale, aşa-numite tangibile, adică care pot fi transmise (pământ,
clădiri utilaje etc.);
2. bunuri necorporale, aşa-numitele active intangibile (brevete, mărci de
comerţ, vechimea firmei, imaginea firmei);
3. drepturi patrimoniale formate din titluri de valoare (cambii, obligaţiuni,
acţiuni,bilete de ordin);
4. alte drepturi băneşti în numerar sau în cont.
c) În sens economic, activul desenează un bun care are valoare pentru
deţinătorul său.
Activul în sens economic poate prezenta:
 1. valoare de schimb (marfa);
2. valoare de investiţii sau valoare-capital, care fiind utilizată aduce un venit.
Exemple:
1. bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje,
instalaţii), servesc la crearea producţiei şi permit prin, vânzarea lor,
obţinerea de profit;
2. pământul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele – chirii;
3. bonurile de tezaur produc dobânzi;
4. acţiunile dau dreptul la dividende.
În raport cu natura procesului de valorificare, activele pot fi:
1. reale – bunuri corporale (tangibile) şi necorporale (intangibile);
2. financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii sau înregistrări în
cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile
acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective
(dobânzi, dividende).
Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi
ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă:
1. economia reală, care include procesele materiale de producere a
bunurilor şi serviciilor pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei;
2. economia financiară (simbolică), adică procese de tip informaţional,
reprezentate de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.
Activele financiare se clasifică:
1. active bancare – rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi
instituţiilor asimilate. Specificul pentru aceste active, care produc dobânzi, este că
ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus);
2. active nebancare – rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi
sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie se
includ activele de capital şi activele monetare.
Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul la
obţinerea unor venituri viitoare (dobânzi, dividende). Ele sunt negociabile pe piaţa
de capital. Activele monetare rezultă din plasamente pe termen scurt şi sunt
negociabile pe piaţa monetară. Specificul lor – grad înalt de lichiditate, respectiv
posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti.

Principalele operaţiuni efectuate pe piaţa financiară sunt:

1. Constituirea depozitelor bancare (deschiderea conturilor) şi acordarea de
credite, deci deschiderea de conturi pe termen scurt, mediu şi lung pentru clienţii
societăţilor bancare.
Ansamblul relaţiilor de credit, pe diferite termene, care se derulează prin
intermediul unor mijloace care nu au caracter negociabil, constituie piaţa bancară.
2. Comercializarea activelor comerciale şi financiare. Acestea reprezintă
tranzacţii care facilitează finanţarea directă şi indirectă prin transferul titlurilor
comerciale şi financiare negociabile şi constituie piaţa hârtiilor de valoare.
Prin aceste activităţi, piaţa financiară:
 - asigură transferul fondurilor băneşti de la cei care au un surplus, către cei
care au nevoie de aceste fonduri băneşti;
- reduce costul transferurilor, datorită specializării şi utilizării unor mijloace
moderne;
- reprezintă un mijloc eficient şi echitabil de realocare a resurselor financiare
şi nonfinanciare de către guvern;
- asigură transferul de fonduri către cele mai profitabile domenii de activitate;
- stimulează mişcarea capitalurilor în direcţia restructurării şi modernizării
economiei naţionale.
Unele din operaţiunile efectuate pe piaţa financiară vizează o perioadă scurtă
de timp, până la un an, iar altele vizează perioade şi mai îndelungate de timp.
În funcţie de acest criteriu, piaţa financiară este compusă din:
- piaţa monetară;
- piaţa capitalului.
Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă
specializate. Aceste două componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin
faptul că pe piaţa monetară se utilizează, de regulă, active comerciale
(cambiile), iar pe piaţa capitalului - active financiare, în special acţiuni şi
obligaţiuni.

8.2. Piaţa de capital: esenţă, trăsături, instrumente şi structură.

Cererea şi oferta de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin

intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate
către agenţii economici sau către orice structuri publice şi private care solicită
fonduri. Piaţa de capital are următoarele trăsături:
1. este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă
a investitorilor, iar tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public;
2. produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (peste
5 ani). Pe piaţa de capital banii sunt investiţi pe o perioadă mai mare de un an, în
timp ce pe piaţa monetară, resursele sunt utilizate pentru finanţări pe termen scurt
(până la un an);
3. valorile mobiliare, ca produse ale pieţei, se caracterizează prin
negociabilitate (posibilitatea transmiterii către alte persoane pe baza mecanismului
cerere-ofertă cu respectarea legislaţiei) şi transferabilitate. Ele pot fi transferate
de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de a vinde oricând
produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor pieţei, sau care rezultă din
negociere la un moment dat;

4. tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediară.

Intermediarii au un rol important în ceea ce priveşte punerea în contact a
emitenţilor cu investitorii sau a investitorilor ce deţin valori mobiliare în portofoliu
cu cei care doresc să le cumpere.
 Obţinerea de fonduri pentru investiţii în active pe termen lung evidenţiază
contribuţia importantă pe care pieţele de capital le au asupra dezvoltării
economice:
1. eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului
financiar;
2. mobilizarea economiilor financiare;
3. solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale;
4. descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei;
5. accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin
acţiuni.
În măsura în care acţiunile şi obligaţiunile reprezintă forme de investiţii
viabile şi relativ sigure cu un venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc două
funcţii:
1. acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi, spre deosebire
de consum, ori de a cumpăra terenuri şi proprietăţi imobiliare (prin aceasta
alimentând speculaţiile din acest sector) sau de a căuta alternative de investiţii mult
mai profitabile în străinătate;
2. obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al
controlului ratelor dobânzii. Acest lucru exercită o presiune de a menţine ratele
„controlate” ale dobânzii mai aproape de ratele de „piaţă”, ceea ce este posibil să
reflecte inflaţia şi penuria de fonduri.
Aşadar, instrumentele principale care activează pe piaţa capitalului sunt
acţiunile şi obligaţiunile, ele, la rândul lor, formând pieţe corespunzătoare.
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială,
companie) pentru constituirea , mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a
fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social.
Caracteristicile acţiunilor:
1. acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală;
2. acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
3. acţiunile sunt indivizibile;
4. acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altei
persoane în virtutea legii cererii şi ofertei.
După modul de identificare a deţinătorului acţiunii se deosebesc acţiuni
nominative şi acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau
în formă dematerializată (înscris electronic, adică înregistrări pe suport magnetic),
prin înscrieri în cont. Înscrierile trebuie să îndeplinească anumite standarde
referitoare la imprimarea, înscrierea, securitatea, astfel încât să se evite falsificarea
lor.
Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt: dreptul la
vot şi dreptul la dividend.
Dreptul la vot.
 Numărul de voturi este dat de numărul acţiunilor (exemplu: fiecare acţiune
ordinară îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot. Dar există posibilitatea ca prin
actul constitutiv să se stabilească un alt raport între numărul acţiunilor deţinute de
o persoană fizică sau juridică şi numărul voturilor aferente.
Dreptul la dividend.
Principalul drept patrimonial al acţionarului ordinar este dreptul de a primi
dividende. Potrivit normelor legale în vigoare dividendele se vor plăti acţionarilor
proporţional cu cota de participare la capitalul social, dacă prin actul constitutiv nu
s-a prevăzut altfel. În procesul distribuirii dividendelor legea dă posibilitate
societăţilor comerciale să-şi stabilească singure politica dividendelor: dividendele
se distribuie numai dacă se înregistrează profit.Menţionăm, că investiţia în acţiuni,
comparativ cu alte instrumente, este una din cele mai riscante investiţii.
Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de
societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi locale.
Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a recupera
suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă.
Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile, dar
se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici:
1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi vânzarea
acestora;
2. scadenţa acestora;
3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului financiar;
4. durata de viaţă.
Toate elementele menţionate mai sus, individualizează obligaţiunile în
cadrul portofoliului de titluri şi determină metode diferenţiate de gestiune a lor.
Emitenţi ai obligaţiunilor sunt statul şi administraţiile publice locale, precum
şi agenţii economici care îşi procură pe această cale resurse împrumutate,
renunţând la creditul tradiţional.
Investitorii pe piaţa obligaţiunilor sunt persoanele fizice şi juridice din ţară şi
din străinătate, care deţin capitaluri băneşti temporar disponibile.
Clasificarea obligaţiunilor se face după mai multe criterii:
1. După modul de identificare a deţinătorului, obligaţiunile pot fi:
• la purtător, caz în care drepturile conferite revin posesorului;
• nominative, având specificat numele posesorului.
2. După forma în care sunt emise:
• materializate, emise pe suport de hârtie;
• dematerializate, emise prin înscriere în cont, pe suport magnetic.
3. După tipul de venit pe care îl generează:
• obligaţiuni cu dobândă, care sunt emise la valoare nominală, se
rambursează la scadenţă şi generează venituri din dobânzi;
• obligaţiuni cu cupon zero, denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu
reducere), ce sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea
nominală care este plătită la scadenţă.
4. După gradul de protecţie:
 • obligaţiuni garantate cu anumite active;
• obligaţiuni negarantate, emisiunea lor se bazează pe încrederea de care
se bucură societatea emitentă şi nu sunt garantate cu activele fixe ale
societăţii.
În practica internaţională, piaţa obligaţiunilor s-a diversificat foarte mult,
utilizându-se alături de obligaţiunile clasice, noi tipuri de obligaţiuni:
a. Obligaţiuni de participaţie, în cadrul cărora rata dobânzii şi preţul de
rambursare sunt fixate la un nivel minim în momentul emisiunii, dar acestea pot fi
majorate în conformitate cu rezultatele financiare obţinute de debitor. Deţinătorul
obligaţiunii este protejat împotriva pierderii prin garantarea unui câştig minim;
b. Obligaţiuni convertibile în acţiuni. Deţinătorul obligaţiunii se foloseşte
de acest drept atunci când veniturile din dividende depăşesc dobânzile atribuite;
c. Obligaţiuni indexate. Emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza
valoarea acestor titluri în funcţie de un indice, de comun acord cu investitorul
(indexarea se aplică asupra dobânzii, asupra preţului de rambursare, asupra
ambelor elemente).
Principalele tipuri de valori mobiliare emise de stat sunt:
a. bilete de tezaur, cu rolul de a acoperi împrumuturi pe termen scurt efectuate de
guvern. Acestea au scadenţe de până la un an, sunt emise la intervale regulate
(săptămânal, lunar, etc.) de către trezoreria statului, nu sunt purtătoare de
dobânzi, fiind vândute cu discount (sub valoarea nominală). Cumpărătorii de
bilete de tezaur sunt investitorii instituţionali (bănci şi instituţii financiare) care
participă la licitaţiile organizate de trezoreria publică;
b. bonuri de tezaur, care sunt valori mobiliare emise pe perioade de la unu la
zece ani. Împrumutul contractat prin emisiune de bonuri de tezaur acoperă
cheltuielile generale ale bugetului de stat. Acestea se vând la licitaţie sau prin
subscripţie directă, putând fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane
particulare;
c. obligaţiuni de stat, emise de trezorerie, având scadenţe între zece şi treizeci de
ani şi fiind purtătoare de dobândă. Spre deosebire de bonurile de tezaur care se
emit pentru a acoperi deficitul bugetar, în cazul obligaţiunilor de stat
împrumutul are o destinaţie cunoscută, concretă şi singulară;
d. obligaţiuni municipale (comunale), care sunt emise de unităţile administrativ-
teritoriale (judeţ, raion, oraş, comună). Emisiunea de obligaţiuni se realizează în
scopul dezvoltării economice şi urbane. Creditele obţinute prin emisiune de
obligaţiuni sunt o componentă a datoriei publice locale.
Structura pieţei de capital
Diversitatea produselor tranzacţionate, a procedurilor şi tehnicilor de
vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, precum şi modalităţile diferite de
finalizare a tranzacţiilor sau modul de formare a preţului valorilor mobiliare au
impus structura pieţelor de capital în raport de diferite criterii:
a) Privită prin prisma producerii şi comercializării valorilor mobiliare
piaţa de capital cuprinde două segmente: piaţa primară şi piaţa secundară.
 Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt
negociate pentru prima dată. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă
mişcările de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi, în calitatea lor
de solicitatori de capitaluri. Această piaţă permite finanţarea agenţilor economici.
Participanţii pe piaţa primară, în cadrul căreia se vând şi se cumpără valori
mobiliare nou emise, sunt:
− solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile publice
şi cele private;
− ofertanţii de capital: persoane particulare, agenţii economici, bănci, case de
economii, societăţi de asigurare;
− intermediarii: societăţi de valori mobiliare, bănci comerciale, societăţi de
investiţii financiare, care asigură vânzarea titlurilor.
Piaţa primară are rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt în
capitaluri disponibile pe termen lung.
Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare aflate
deja în circulaţie. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii care
doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţii.
Piaţa secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al
pieţelor extrabursiere1, atât buna funcţionare a pieţei primare, cât şi lichiditatea şi
mobilitatea economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, în orice moment,
acţiunile şi obligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi valori
mobiliare.
- investitorilor;
- oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă.
Cele două segmente de piaţă se intercondiţionează. Piaţa secundară nu poate
exista fără piaţa primară şi, totodată, funcţionarea pieţei primare este influenţată de
capacitatea pieţei secundare de a realiza transferabilitatea valorilor mobiliare şi
transformarea lor în lichidităţi.
b) După obiectul tranzacţiei se deosebesc:
− piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune (simple) şi preferenţiale ale
corporaţiilor private;
− piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie;
− piaţa contractelor la termen (Futures -viitoare) – piaţa pe care valorile
mobiliare se tranzacţionează pentru livrare şi plata viitoare. Valorile
mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise
înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen este
tranzacţionat la ghişeu, prin negocieri, se numeşte contract forward ori
contract anticipat (piaţa forward);
− piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori

1
Piaţa extrabursieră funcţionează ca piaţă de negocieri pe care sunt tranzacţionate valori
mobilate emise şi necotate la bursă, cum sunt: acţiunile emise de societăţile ce nu întrunesc
condiţiile de admitere la cota bursei, acţiunile societăţilor care nu sunt interesate să solicite
admiterea la cota bursei, obligaţiunile guvernamentale şi municipale, etc. Piaţa extrabursieră se
mai numeşte piaţa „la ghişeu”. Piaţa extrabursieră este alcătuită dintr-un sistem de relaţii între
firme de brokeri/dealeri şi între astfel de firme şi clienţii lor.
 mobiliare pentru livrare condiţionată. Contractul este executat la opţiunea
deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni sunt:
opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare). O opţiune de
cumpărare permite cumpărătorului să cumpere o anumită valoare mobiliară,
de la vânzătorul sau emitentul opţiunii, la un anumit preţ, înainte sau la o
anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite deţinătorului să vândă o
anumită valoare mobiliară, către emitentul opţiunii, la un anumit preţ, la un
moment viitor. Contractul de opţiuni nu este obligatoriu a fi executat.

8.3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată

de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile. Pe piaţa
interbancară operează Banca de Emisiune, băncile comerciale, băncile specializate,
trezoreria publică ş. a. Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma „acordării-
rambursării” creditelor.
Piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a excedentului şi
deficitului de lichiditate prin oferta şi cererea de credite pe o perioadă de timp
scurtă (zile, săptămâni, luni, până la un an), sau prin vânzarea şi cumpărarea
hârtiilor de valoare specifice acestei pieţe, care se prezintă, îndeosebi, sub forma
efectelor comerciale (cambiilor).
Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din
confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei
(rata dobânzii). Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel
al ratei dobânzii cantitatea de moneda oferită este egală cu cea cerută. Cererea de
monedă depinde de factorii obiectivi şi subiectivi. Astfel, cererea de monedă va
condiţiona masa monetară în circulaţie, care va depinde de:
a) volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, şi de viteza de rotaţie
al unităţii monetare (M = TP/V);
b) de amploarea creditului, adică de raportul între vânzările pe datorie şi plăţile
făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă;
c) volumul creditului de consum;
d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, de intensitatea
înclinaţiei lor spre lichiditate.
e) cererea de monedă este influenţată şi de posibilităţile oferite de sistemul
bancar-financiar.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în
circulaţie. Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale
şi ale altor instituţii emitente; ea îşi încetează existenţa când revine la acestea.
Oferta de monedă nouă, de regulă, este legată de o operaţiune de
creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. Procesul de
rambursare a unui efect de comerţ (cambia) sau a unei datorii în favoarea unei
bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare.
Diferite componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de:
a) băncile comerciale;
 b) Trezoreria Publică;
c) Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei –
BNM).

8.4. Sistemul de credit: esenţa, funcţiile, formele

Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat dinainte

şi numit scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Creditul este o activitate de bază înrt-o bancă. Această activitate poate
genera profituri pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la
pierderi. Astfel, creditul este unul din elementele de bază a pieţei monetare.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu împrumut
(sau a plasa) banii depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândă pentru sumele date cu
împrumut; rata dobânzii percepute pentru împrumuturi va fi mai mare decât rata
dobânzii plătite la depozite. Diferenţa dintre aceste două rate ale dobânzii se
numeşte marjă, şi constituie o sursă importantă pentru venitul băncii.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori:
- masa sau suma absolută a dobânzii – D;
- rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d′ .
D
d' = ×100 %.
C
Funcţiile creditului:
1) funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;
2) funcţia de transformare a banilor acumulaţi în investiţii capitale;
3) funcţia de susţinere a micului business;
4) funcţia de sporire a vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei
monetare în circulaţie;
5) funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor;
6) funcţia de îmbunătăţire a consumului;
7) funcţia de extindere a activităţii economice externe;
8) funcţia de reducere a deficitului bugetar.
Formele de credit:
a) credit bancar acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;
credit comercial acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii
Banca Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi
responsabilă faţă de Parlament. Acest fapt are o importanţă crucială, deoarece
elimină tentarea Guvernului de a finanţa cheltuielile publice prin metoda
inflaţionistă, destabilizând economia.
Funcţiile BNM sunt următoarele:
- determină şi promovează politica monetară şi valutară a statului;
- acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
- efectuează analiza economică şi monetară şi pe baza ei înaintează propuneri
Guvernului şi aduce la cunoştinţa publicului aceste rezultate;
- licenţiază, efectuează supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor
financiare;
 - oferă credite băncilor şi statului;
- efectuează supravegherea sistemului de plăţi în republică şi contribuie la
funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare;
- deţine monopolul asupra emisiei valutei naţionale;
- păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
- din numele Republicii Moldova ia asupra sa obligaţia executării
operaţiunilor, legate de participarea Republicii Moldova la activităţile
organismelor publice internaţionale, în sfera bancară, creditară şi monetară
în corespundere cu condiţiile contractelor internaţionale;
- elaborează balanţa de plăţi ale statului.
Băncile comerciale.
Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau
juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite
instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a
acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Băncile îndeplinesc două tipuri de operaţiuni:
a) operaţiuni pasive (formarea mijloacelor proprii, primirea depozitelor,
exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi instituţiilor);
b) operaţiuni active (acordarea de credite solicitanţilor, investiţiile bancare,
operaţiunile factoring şi leasing, operaţiuni de trust; repartizarea
hârtiilor de valoare ş.a.).
Clasificarea băncilor comerciale după diverse criterii:
- după felul de formare a capitalului statutar: de stat, mixte, societăţi pe
acţiuni şi societăţi cu responsabilitate limitată;
- după apartenenţa capitalului statutar: de stat, private, mixte, străine;
- după felurile de operaţiuni efectuate: universale, specializate;
- după sfera de influenţă în activitatea bancară: republicane, regionale;
- după orientări de ramură: agricole, industriale etc.
8.6. Piaţa valutară

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu

valute. Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor convertibile;
vânzarea-cumpărarea monedelor de cont, sau invers. Cererea de valută este
destinată: pentru extinderea activităţii economice; pentru obţinerea profitului;
pentru protecţia cursului de schimb a monedei naţionale; pentru operaţiuni de
import; pentru operaţiuni de export; pentru dezvoltarea turismului. Oferta de valută
se creează pe baza:
– depozitelor bancare şi conturilor valutare a agenţilor economici;
– a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici;
– exportului de bunuri şi servicii;
– atragerii creditelor şi investiţiilor străine.
În condiţiile economiei de piaţă contemporane, când are loc intensificarea
procesului de globalizare, creşte rolul şi dinamismul pieţei valutare. Piaţa valutară
se caracterizează prin următoarele trăsături:
- liberalizarea comerţului mondial, implicând accelerarea plăţilor
 internaţionale şi deplasare mai evidentă a valutelor între ţări;
- întărirea rolului devizelor internaţionale şi concomitent concurenţa dintre ele
( dolar S.U.A., EURO);
- sporirea ponderii valutelor ţărilor vest-europene, concomitent cu declanşarea
atragerii valutelor ţărilor est-europene pe piaţa valutară;
- mărirea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale de
capital;
- integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare internaţionale în cadrul
economiei mondiale integrate.
O condiţie esenţială a funcţionării pieţei valutare este convertibilitatea
monedelor
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior
(scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul.
La rândul lor operaţiunile valutare la termen sunt de două feluri:
- operaţiuni simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute
la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în
aceeaşi zi ca operaţiune la termen.
- operaţiunile complexe (Swap) exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a
preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă,
urmând ca după o perioadă de timp, fiecare din părţi să restituie cantităţile de
monedă cu care s-a efectuat schimbul „swap”.

Rezumat

1. Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii

de fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul de
legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care au fonduri
băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
2. Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin
intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt
dirijate către agenţii economici sau către orice structuri publice şi private
solicitatoare de fonduri. Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de
legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital
(investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii).
3. Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de
emisiunea şi tranzacţionarea unor instrumente specifice, respectiv, valorile
mobiliare.
4. Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială,
companie) pentru constituirea , mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a
fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul
social.
5. Evaluarea acţiunilor. Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub
următoarele aspecte: valoarea nominală (VN), egală cu rezultatul împărţirii
capitalului social (CS) la numărul de acţiuni (N) emise şi valoarea de piaţă –
preţul la care se efectuează schimbul de acţiuni. Această valoare se prezintă sub
forma cursului bursier. Cursul este rezultatul raportului cerere-ofertă, care este
influenţată de situaţia economico-financiară a emitentului, caracterizată prin
rata de creştere a rezultatelor financiare; evoluţia pieţei bursiere naţionale şi
internaţionale.
6. Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de
societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi
locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a
recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă.
7. Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate
pentru prima dată. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă mişcările
de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi, în calitatea lor de
solicitatori de capitaluri. Această piaţă permite finanţarea agenţilor economici.
8. Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valorile mobiliare aflate
deja în circulaţie. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii care
doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţii.
9. Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu, fiind
reprezentată de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă
negociabile. Pe piaţa interbancară operează Banca de Emisiune, băncile
comerciale, băncile specializate, trezoreria publică ş. a. Tranzacţiile pe această
piaţă îmbracă forma „acordării-rambursării” creditelor.
Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat
dinainte şi numit scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori:
− masa sau suma absolută a dobânzii –D;
− rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d′ .
2. Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau
juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite
instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a
acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
3. Politica monetară este o politică macroeconomică pe care guvernul
o realizează prin gestionarea banilor, a creditelor şi a sistemului bancar
naţional. Elementele de bază ale politicii monetare sunt: operaţiunile
pe piaţa liberă (deschisă „open market”), politica ratei scontului şi rata
obligatorie de rezervă.
4. Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu
valute. Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor convertibile;
vânzarea-cumpărarea monedelor de cont, sau invers.