Cultul personalitatii in dictaturile comuniste

In Romania postbelica, cultul personalitatii este una din cele mai

cunoscute variante ale ideologiei comuniste.
Mecanismul cultului personalitatii a capatat sub conducerea lui
Nicolae Ceausescu, intre 1965 – 1989, o dinamica proprie, in care
autoamagirea narcisista a devenit o forma sociala de comportament, in
timp ce apelul la bun simt si-a pierdut valabilitatea.
Gama de omagii pentru cuplu Ceausescu a fost extrem de
diversa, mergand de la simple scrisori omagiale si pana la cele mai
complexe forme de realizare, in marea lor majoritate kitch-uri fara nici
o valoare artistica: albume, picturi, sculpturi, machete etc.
"Celui mai iubit fiu al poporului" si tovarasei sale de viata li se
aduceau - cu diferite ocazii (mai ales zile de nastere) - cadouri
constand in tot felul de obiecte, semn al aprecierii populatiei, dar si
"prietenilor" din strainatate: portelanuri, tesaturi, jucarii, jocuri etc.
Cultul personalitatii conducatorului suprem a devenit, mai ales
după 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceausescu era
prezentat drept calauza vizionara, erou intre eroii neamului, fiinta
providentiala, personalitate de varf a vietii internationale, demiurg,
arhitect, strateg de geniu si cate altele. La randul ei, Elena Ceauşescu,
o persoană cu slabe inzestrări intelectuale, insa animata de o ambiţie
nemasurata, a devenit si ea subiectul unui astfel de cult. S-au întrecut
in aceasta privinta barzii oficiali ai ceausismului, poetii de curte Adrian
Paunescu si Corneliu Vadim Tudor. Un intreg aparat de propaganda a
contribuit la crearea unui climat favorabil dezvltarii comunismului.
Cultul personalitatii este un termen care defineste
venerarea execesiva a unui singur conducator aflat inca in viata.
Termenul a fost inventat de conducatorul Uniunii Sovietice, Nikita
Hrusciov, la scurta vreme dupa moartea lui Stalin, dar fenomene
asemanatoare existau cu mult timp inainte. Cultul personalitatii din
timpul vietii lui Iulius Cezar a displacut puternic patricienilor
republicani, dar a deschis drumul pentru cultul familiei imperiale in
Imperiul Roman.
In dictionarul limbii romane, cultul personalitatii este desemnat
ca atitudine sistematică de admiratie, provocata si controlata cu privire
la un conducator, considerat ca inzestrat cu calitati deosebite de ordin
intelectual, afectiv, organizatoric, vizionar, etc.
Cultul personalitatii caracterizeaza de obicei statele totalitare sau
statele care au avut parte recent de revolutii. Renumele unui singur
lider, deseori caracterizat drept "liberator" sau "salvator" al poporului,
ridica conducatorul la un nivel aproape divin. Portretul conducatorului
apare peste tot, la fel ca si statuile sau monumentele dedicate maretiei
si intelepciunii liderului. Lozincile si citatele din opera sefului acopera
pancarte uriase, zidurile, iar cartile cuprinzand discursurile si scrierile
lui umplu librariile si rafturile bibliotecilor. Nivelul linguselii poate
ajunge la cote care pot aparea absurde celor din afară. De exemplu,
pe timpul Revolutiei Culturale, toate tipariturile chinezesti, inclusiv
publicatiile stiintifice, contineau citate din Mao Zedong, si toate aceste
citate erau tiparite cu litere ingrosate rosii. Alt exeplu este cel al
liderului nationalist chinez, Chiang Kai-Shek. Cand acesta a murit,
taiwanezilor li s-a cerut sa cante cantecul memorial Chiang Kai-Shek,
care-l lauda pe Chiang ca fiind "salvatorul natiunii" si "cea mai mare
personalitate din toata lumea".
Cultul personalitatii tinde sa prezinte liderul si statul ca fiind
contopiti, devenind imposibil sa intelegi viata unuia fara celalalt. De
asemenea, ajuta sa justifice conducerea dura dictatoriala, iar
propaganda ii convinge pe cetateni ca actiunile acestora sunt cele ale
unor conducatori intelepti. In plus, cultul personalitatii mai urmareste
deseori sa zadarniceasca orice fel de opozitie din interiorul elitei
conducatoare. Atat Stalin, cat si Mao Zedong au folosit cultul
personalitatii pentru a strivi oponentii politici din partid sau din afara
lui.
Crearea unui asa de cuprinzator cult al personalitatii a dus
deseori la critici aspre ale regimurilor lui Stalin si, in special, al lui Mao
Zedong. In perioada de glorie a regimurilor lor, ambii lideri apareau ca
niste conducatori omniprezenti, destinati sa conduca natiunile lor pe
veci. Ordinele guvernamentale cereau sa se puna portretele lor in
fiecare casa, in fiecare cladire publica, iar multi poeti si artisti erau
instruiti sa produca lucrari care sa-l glorifice pe lider. Pentru a justifica
acest nivel al venerarii, atat Mao cat si Stalin au incercat sa se prezinte
ca persoane umile si modeste si caracterizau deseori cultul
personalitatii care-i viza ca pe o manifestare spontana a dragostei
popoarelor lor. In particular, Stalin a folosit aceasta scuza pentru a
justifica campania masiva a Partidului Comunist de redenumire a
diverselor locuri in onoarea sa.
Iosif Vissarionovici Stalin este considerat drept creatorul cultului
modern al personalitatii.
Cultul personalitatii poate sa se prabuseasca foarte repede dupa
moartea liderului. Atat Stalin cat si Mao au fost exemple valabile
pentru această afirmatie. In unele cazuri, fostul lider subiect al cultului
personalitatii ajunge sa fie calomniat dupa moarte, deseori facadu-se
eforturi mari pentru redenumirea de localitati si demolarea statuilor.
Este de remarcat ca termenul „cultul personalitatii” nu se refera
in general la respectul fata de decedati, (asa precum sunt fondatorii
natiunilor – de exemplu; faptul ca Lenin a fost glorificat in Uniunea
Sovietica nu constituie un cult al personalitatii, deoarece actiunile s-au
petrecut după moartea sa), si nici nu se referă la lideri onorifici, care
nu au o putere reala. Un astfel de caz este cel care legat de monarhi,
asa cum este regele Tailandei, al carui portret este expus cu respect in
numeroase locuri publice, dar conventiile sau legile impiedica
transformarea acestei forme de respect in putere politică reala.
Alte cazuri notabile ale cultului personalitatii mai sunt:
Adolf Hitler – Germania Nazista,
Kemal Atatuk – Turcia,
Ho Chi Minh – Vietnam,
Tito – Iugoslavia,
Nicolae Ceausescu – Romania,
Enver Hoxha – Albania,
Dalai Lama in Tibet,
Saddam Hussein – Irak.
In Egiptul antic cult al personalitatii poate fi considerata practica
de ridicare a faraonului la rangul de rege-zeu.
Cultul personalitatii nu apare in mod universal printre toate
societatile totalitare sau autoritariste. Cateva dintre cele mai opresive
regimuri au aratat putina veneratie fata de lider sau chiar de loc.
Guvernul Khmerilor Rosii si guvernul teocratic taliban din Afganistan
au evitat cultul personalitatii, sefii acestor regimuri ramanand aproape
necunoscuti. In aceste cazuri, lipsa de manifestari ale cultului
personalitatii par a fi partial motivate de dorinta de a proteja o imagine
a statului fara chip, dar omniprezent si omnipotent. In alte cazuri, ca
in cazul Chinei post-Mao, autoritatile nu agreeaza cultul personalitatii
de frica sa nu strice echilibrul politic de la varful ierarhiei de partid. In
ziua de azi unele tari care suporta cultul personalitatii sunt Coreea de
Nord a lui Kim Jong-il (care l-a urmat pe tatăl sau, Kim Il Sung) si,
pana in 2006, Turkmenistanul lui Saparmurat Niyazov.
Subiectii cultului personalitatii sunt de regula persoane cu
predispoziţii spre manifestari charismatice in care sentimentele de
admiratie si respect se combina cu adoratia mistica, religioasa, cu
viziunea fabuloasa, cu gratia divina, harul, mitologia si sacralitatea,
combinatii care au ca rezultat o reprezentare inconfundabila,
nerepetabila si de cele mai multe ori denaturata despre natura umana.