Ştiinţa materialelor

4. Ce este şi cum se măsoară duritatea materialelor?

Duritatea materialelor este o proprietate fizică, mecanică, rezistenta la strapungere a

unui material de catre un corp de compozitie mai dura decit a materialului studiat.
Din acest punct de vedere duritatea reprezinta raspunsul unui material care este
supus unei metode de testare.
Din punct de vedere al modului cum se desfăşoară acţiunea de deformare a
suprafeţei, încercările de duritate se împart în statice şi dinamice. Încercerările statice
sunt mai precise, se utilizează în mod curent , cele mai cunoscute fiind metoda Brinell,
metoda Vickers şi metoda Rockwell.
Metoda Brinell
Se realizează prin apăsarea cu o bilă de oţel călit sau carbură. Se cunosc: forţa F,
diametrul bilei, parametrul care se măsoară după aplicarea unei forţe F este diametrul
urmei (amprentei) lăsată de penetrator în material. Duritatea Brinell se notează HB, se
măsoara in daN/mm2, şi este raportul dintre sarcina aplicată F şi aria calotei sferice
rezultate.
Metoda Vickers
Se realizează prin apăsare utilizându-se un penetrator de diamanat sub formă de
piramidă, mărimea care se măsoară fiind diagonala urmei d. Duritatea Vickers se
notează HV şi reprezintă raportul dintre forţa F şi aria urmei lăsate de piramidă în piesă-
Metoda Rockwell
Este o metodă cu sarcină iniţială. Se utilizează un penetrator sub formă de con de
diamant cu unghi la vârf de 1200 sau sub formă de bilă de oţel călit cu diamterul de
1,59mm. Se aplică 2 forţe succesiv. Duritatea Rockwell HR, se exprimă ca diferenţa
dintre o adâncime de pătrundere convenţională şi adâncimea de pătrundere a
penetratorului determinată de o suprasarcină.

5. Defecte de solidificare din materialele metalice.

← - tensiuni reziduale, apar datorită răcirii neuniforme a piesei, ca urmare a

diferenţelor de secţiune.
← - incluziuni nemetalice, care afectează proprietăţile de utilizare ale materialelor
← - zona cristalelor columnare determină secţiuni cu rezistenţă redusă
←
6. Cum se pot evidenţia constituenţii structurali din material?

Prin analiză microscopică (microscopie optică şi electronică). Microscopia optică

utilizează lumină, iar cea electronică un fascicul de electroni.
Pentru analiza materialelor metalice, cu ajutorul microscopului optic, probele se
prgătesc metalografic şi se vizualizează cu metoda luminii reflectate. Se vizualizează
natura, forma şi distribuţia constituenţilor structurali, cu mărire de până la 1500 de ori.
Pentru vizualizarea cu ajutorul microscopului electronic, se poate realiza cu
microscop electronic prin transmisie sau cu baleiaj şi se utilizează pentru investigaţi la
nivelul structurii fine (nanostructuri, defecte de reţea cristalină).
7. Cum se simbolizează şi cum se tratează termic oţelurile?

Simbolizarea alfanumerică: se face în funcţie de utilizare si caracteristici

mecanice sau fizice (grupa 1)m respectiv în funcţie de compoziţia chimică (grupa 2).
Simbolizarea grupei 1, prezintă în simbolul principal o literă ce semnifică o
anumită destinaţie urmată de un grup de cifre (un număr) care reprezintă o valoare
minimă a unei caracteriytici mecanice. (exemplu: GE 295 – oţel turnat pentru
construcţii mecanice, cu limita minimă de curgere 295 N/mm2).
Simbolizarea grupei 2 se face în funcţie de compoziţia chimică, şi se clasifică în 4
subgrupe:
- oţeluri nealiate cu un conţinut mediu în mangan<1%
- oţeluri nealiate cu un conţinut mediu în mangan >1%, oţeluri pentru automate,
oţeluri aliate al căror conţinut al fiecărui element de aliere este <5%
- oţelurile aliate ale căror conţinut al unui element de aliere este >5%
- oţeluri rapide
Exemplu: C45 – oţel carbon cu un conţinut mediu de carbon de 0,45%
X10CrNi 18-10 – Oţel aliat cu un cpnţinut mediu de carbon de 0,1% ;I
un continut mediu de crom de 18% si nichel de 10%.
Simbolizarea numerică are un număr fix de cifre. Fiecare simbolizare se referă la
o singră marcă de oţel. Structura unei astfel de simbolizări este [Link] YY(YY), unde:
1- Indică grupa de material, adică oţel
XX – grupa de oţel (există 95 grupe)
YY(YY) – numărul de ordine al oţelului
Simboluri suplimentare – sub formă de litere sau cifre, specifice fiecărei categorii
de oţel, se adaugă cu semnul + după simbolul oţelului.

Tratamente termice:
Etape: - încălzirea la temperatura de încălzire, caracterizată prin durata încălzirii,
viteza de încălzire şi natura mediului de încălzire
- Menţinerea la temperatura de încălzire definită prin durata de menţinere şi
natura mediului
- Răcirea de la temperatura de încălzire la o anumită temperatură specifică
mediului de răcire, caracterizată de viteza de răcire, durata răcirii.
Tratamentele termice specifice se realizează prin variaţia acetor parametri, şi sunt:
recoarecere, călire, revenire.
Recoacerea este untratament termic preliminar, cu obţinerea structurilor de
echilibru. La călire se obţin structuri în afară de echilibru. Revenirea se apică oţelurilor
în stare călită şi urmăreşte reducerea tensiunilor interne apărute la călire şi realizarea
proprietăţilro de exploatare impuse produsului.

8. Ce sunt oţelurile inoxidabile?

Oţelurile inoxidabile sunt oţeluri înalt aliate, rezistente la coroziune. Din punct de
vedere al compoziţiei chimice, condiţia ca un oţel să fie inoxidabil este ca el să prezinte
maximum 0,45% carbón şi peste 12% crom. Rezistenţa la corozine este dată de pelicula
de oxizi de crom compactă, adrentă şi rezistentă ce se formează la suprafaţa peiselor.
Oţelurile inoxidabile sun aliaje pluricomponente, în care alături de fier, carbon şi
crom, se mai introduce nichel, mangan, cupru, azot(pentru îmbunătăţirea tenacităţii),
vanadiu, molibden, cobalt, siliciu (pentru creşterea rezistenţei mecanice şi pentru
ameliorarea prelucrabilităţii prin aşchiere).
9. Ce sunt oţelurile de scule?

Oţelurile de scule sunt mărcile de oţel destinate confecţionării sculelor. Acestea se

folosesc la obţinerea formei finale a unei piese prin procedee de aşchiere, deformare
plastică, turnare, etc. Solicitările la care sunt supuse sculele sunt extrem de variate,
necesitând valori mari de duritate, tenacitate, rezistenţă la uzură, stabilitate termică etc.
Pe baza compoziţiei chimice, aceste oţeluri se clasifică în:
- Oţeluri carbon de scule
- Oţeluri aliate de scule.

10. Caracteristici structural şi proprietăţi de exploatare ale aliajelor neferoase (alame,

bronzuri, aliaje de Aluminiu, aliaje de Titan)

11. Care sunt proprietăţile specifice ale materialelor ceramice?

Proprietăţile ceramicelor sunt rezultatul naturii legăturilor chimice, stării structurale

(cristalină sau amorfă) şi microstructurii lor.
Legăturile ionice şi covalente existente în ceramici conduc la:
- temperaturi de fuziune foarte ridicate, superioare metalelor
- inerţie chimică înaltă (nu se corodează)
- rigiditate şi duritate superioară
- comportament fragil, rezistenţă mecanică inferioară oţelurilor
- absenţa electronilor liberi (conductivitate electrică şi termică scăzută)
- tenacitate foarte scăzută
Alte caracteristici:
- Sunt transparente fiind corespunzătoare din punct de vedere estetic pentru o
serie de aplicaţii (materiale dentare)
- Nu prezintă toxicitate
- Se fabrică relativ uşor atât la dimensiuni reduse, cât şi mai mari
- Sunt inerte în fluidele din organism
- Prezintă stabilitate dimensională
- Aplicabilitate mare, potenţial de dezvoltare enorm, cu utilizare într-o serie
de domenii de vîrf

12. Care sunt proprietăţile specifice ale polimerilor?

- densitate foarte scăzută

- coeficientul de dilataţie liniarp depinde de tipul legăturii ce asigură coeziunea
ansamblului de atomi: cu cât legătura este mai slabă, cu atât coeficientul de dilataţie
este mai ridicat, polimerii având un ceficient de dilataţie mult mai mari faţă de
celelalte materiale.
- conductivitate termică foarte mică, buni izolatori termici
- rezistivitatea electrică foarte ridicată, buni izolatori electrici
13. Ce sunt materialele compozite?

Materialele compozite sunt materiale formate din două sau mai multe componente
combinate în aşa fel încât să rezulte un material nou care să însumeze caracteristicile
avantajoase ale componentelor fără a păstra şi defectele acestora.