Cei cinci călăreţi

Flăcări cuprind flămânde pământul creaţie divină

Frate contra frate, duşmani din pântecele mamelor
Ura ajungând până la cerul cuprins de jale;

Primul sigiliu a fost rupt.

Din pământul părjolit, sângele strigă spre cer,

Roadele zac la pământ, abandonate de lucrători,
Foametea domneşte ca o regină hâdă;

Al doilea sigiliu a fost rupt.

Purtate de către strigătele nemilostive ale zeilor,

Miasmele bolii cuprind supravieţuitorii pârjolului,
Toţi se cutremură şi privesc înfricoşaţi;

Al treilea sigiliu a fost rupt.

Ploaia cade neîndurătoare din cerul roşiatic

Ţipând înfricoşător, oamenii se prăbuşesc
Ca spicele unei recolte sub secera neagră;

Al patrulea sigiliu a fost rupt.

 Totuşi, purtat de aripile argintii ale calului său,
Un călăreţ apare, ridicându-i pe cei rămaşi,
Alinându-i pe cei în viaţă, vindecându-i pe cei bolnavi,
Mielul Domnului printre oameni.

El nu este nici furia războiului, nici durerea foametei,

Nici teama bolii, nici eliberarea amăruie a morţii.
Nu poartă nici seceră, nici sabie, nici suliţă tăioasă;
Deşi neînarmat, este victorios în faţa celorlalţi.

El este ultimul călăreţ al acestei lumi muribunde,

creat de către strigătele celor nevinovaţi –
el este speranţa acestei lumi.