1 NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

1.1. Noţiunea de act juridic civil

Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu

intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori
stinge un raport juridic civil concret.
După cum ştim, actele juridice sunt, ca şi faptele juridice, izvoare
ale raportului juridic concret, dar, spre deosebire de acestea din urmă, ele
sunt săvârşite chiar cu intenţia ca un atare raport juridic să ia naştere.
Autorul unui delict civil, bunăoară, nu urmăreşte prin săvârşirea acestui
fapt producerea de efecte juridice (care constau în obligarea la acoperirea
prejudiciului cauzat), în schimb autorul unui testament urmăreşte tocmai
producerea de efecte juridice (transmisiunea averii succesorale către cel
desemnat ca beneficiar).
Noţiunea de act juridic” este utilizată în literatura juridică şi în
practică în două înţelesuri:
- act juridic civil în sens de negotium - desemnează însăşi
manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte
juridice civile, operaţiunea juridică în sine ( vânzare-cumpărare,
schimb, locaţiune etc.);
- act juridic civil în sens de instrumentum se referă la înscrisul
constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice),
documentul în care această operaţiune este consemnată.

1.2. Clasificări ale actelor juridice civile

1.2.1. Criteriul numărului părţilor

După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile

unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
 Actul juridic civil unilateral este rodul unei singure voinţe, al
voinţei unei singure părţi.

Astfel sunt, de exemplu: testamentul, oferta, promisiunea publică
de recompensă, acceptarea unei succesiuni, renunţarea la o
moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil,
recunoaşterea unui copil etc.

Oferta de a contracta este, de asemenea, un act juridic unilateral.
Ofertantul a decis să vândă un imobil şi formulează această ofertă
unei alte persoane. Oferta sa va trebui menţinută până la sfârşitul
termenului prevăzut în aceasta sau, dacă nu s-a prevăzut nici un
termen, un interval de timp rezonabil.
Aşadar, independent de vreo acceptare, oferta de a contracta
produce, prin ea însăşi, efecte juridice: dacă ofertantul nu o menţine
întregul interval de timp, se răzgândeşte şi nu mai vrea să vândă, el trebuie
să îl despăgubească pe destinatarul ofertei pentru toate cheltuielile pe care
acesta le va fi făcut cu evaluarea ofertei.
Între ofertant şi destinatarul ofertei s-a născut un raport juridic în
care ofertantul este subiectul pasiv, având obligaţia de a menţine oferta
până la sfârşitul termenului, iar destinatarul ofertei este subiectul activ,
având dreptul de a pretinde menţinerea ofertei sau, în cazul în care aceasta
este revocată înainte de expirarea termenului, de a pretinde despăgubiri
pentru cheltuielile făcute (spre exemplu, pentru plata consultaţiei unui
evaluator, arhitect, designer, constructor etc.). Izvorul acestui raport juridic
îl constituie actul unilateral al ofertantului.
Dacă oferta va fi acceptată de către destinatar, va lua naştere un
raport juridic complet diferit; el va avea ca izvor înţelegerea dintre părţi,
întâlnirea dintre ofertă şi acceptare, adică un act juridic bilateral. În cadrul
acestui raport juridic atât ofertantul, devenit vânzător, cât şi destinatarul
ofertei, devenit cumpărător, vor avea şi drepturi şi obligaţii.
Actul juridic civil bilateral este rezultatul acordului de voinţă a
două părţi. El poartă denumirea de contract sau convenţie.
Art. 942 din Codul civil defineşte contractul ca fiind : ”acordul
între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii
un raport juridic”.
 Este act juridic civil multilateral acela care reprezintă rodul voinţei
a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul civil de societate.
În determinarea caracterului bi sau multilateral al unui act juridic,
nu se va lua în considerare numărul persoanelor între care s-a încheiat
contractul, ci numărul părţilor, deci al intereselor contractante. Ca urmare,
un contract de vânzare-cumpărare încheiat între doi vânzători şi trei
cumpărători rămâne un act juridic bilateral. Tot astfel, contractele colective
de muncă sunt acte bilaterale.
Contractele (acte juridice bi sau multilaterale) se clasifică, la rândul
lor, în contracte unilaterale şi bilaterale după criteriul conţinutului lor. Dar,
ca acte juridice, toate contractele presupun un acord de voinţe, deci nu pot
avea caracter unilateral. Cele două clasificări nu se confundă.
• Contractele unilaterale sunt cele în care numai una dintre părţi
are calitatea de creditor (este titular de drepturi) şi doar cealaltă
parte are calitatea de debitor (are obligaţii).
Spunem că ele se caracterizează prin aceea că dau naştere la
obligaţii în sarcina uneia singure dintre părţi.

Un astfel de contract este, de exemplu, contractul de donaţie.
• Contractele bilaterale sunt cele în cazul cărora fiecare dintre
părţi are atât drepturi cât şi obligaţii civile.
Ele se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor
şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce. Contractele bilaterale se mai
numesc contracte sinalagmatice. Astfel sunt, spre exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţiune,
contractul de prestări-servicii etc. În cazul fiecăruia dintre acestea, părţile
au atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor.
 Bunăoară, prestatorul de servicii are obligaţia de a presta munca şi
dreptul de a primi indemnizaţia prevăzută în contract pentru
aceasta, iar beneficiarul are dreptul de a pretinde prestarea muncii şi
obligaţia de a-l remunera pe prestator.
Ca efect al reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor,
contractele sinalagmatice produc o serie de efecte specifice. În sinteză,
acestea sunt:
- excepţia de neexecutare a contractului. Aceasta constă în
dreptul uneia dintre părţi, în ipoteza în care cealaltă parte nu îşi
 îndeplineşte obligaţiile contractuale, de a nu şi le executa nici
ea.
 Spre exemplu, dacă vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de
predare a bunului, cumpărătorul are dreptul ca, invocând excepţia
de neexecutare, să refuze plata preţului;
- riscul contractului. Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte
obligaţiile contractuale fără culpa sa, (spre exemplu, dintr-o
cauză de forţă majoră) în principiu cealaltă parte nu va putea
refuza să şi le execute pe ale sale. Spunem că riscul contractului
este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat;
- rezilierea şi rezoluţiunea contractului. Dacă una dintre părţi şi-
a executat obligaţiile, iar cealaltă nu, cea dintâi va putea
pretinde instanţei judecătoreşti desfiinţarea contractului şi
restituirea prestaţiilor efectuate. Părţile vor fi repuse în siuaţia
anterioară, ca şi cum între acestea nu s-ar fi încheiat nici un
contract.

1.2.2. Criteriul scopului urmărit la încheierea lor

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu
oneros şi cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial. Astfel, Codul civil prevede: “ Contractul oneros este acela în
care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“.

Sunt, de exemplu, acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză,
împrumutul cu dobândă etc.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos
patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. În
definiţia Codului civil, „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în
care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.

Acte cu titlu gratuit sunt, de exemplu: donaţia, mandatul gratuit,
împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat etc.
 Trebuie observat că unele acte juridice au caracter oneros prin
esenţa lor: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere,
contractul de schimb. Dacă asemenea contracte s-ar încheia cu titlu gratuit,
aceasta ar schimba însăşi calificarea lor.

Spre exemplu, preţul constituie un element esenţial al contractului
de vânzare – cumpărare; în absenţa obligaţiei de plată a preţului,
contractul s-ar transforma într-un contract de donaţie sau dar
manual, după caz.
Similar, există şi contracte care prin esenţa lor sunt gratuite, cum
este, spre exemplu, contractul de comodat (împrumut de folosinţă). Dacă în
schimbul folosinţei bunului se percepe o remuneraţie, contractul se va
transforma în contract de închiriere.
Alte contracte sunt gratuite numai prin natura lor; ele se încheie, de
regulă, cu titlu gratuit, dar pot fi totuşi încheiate şi cu titlu oneros.

Spre exemplu, contractul de mandat este îndeobşte încheiat cu titlu
gratuit, dar mandatarul poate percepe o indemnizaţie pentru
serviciul făcut mandantelui, caz în care contractul încheiat între cei
doi este cu titlu oneros.

1.2.3. Subclasificarea actelor juridice încheiate cu titlu oneros

În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor

părţilor din momentul încheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se
subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.
Este comutativ acel act cu titlu oneros la încheierea căruia părţile
cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor.

De exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
antrepriză, contractul de schimb etc.
La încheierea unor asemenea contracte, fiecare parte ştie exact care
îi sunt obligaţiile: vânzătorul ştie că trebuie să transfere drepul de
proprietate exercitat cu privire la un anumit bun, cumpărătorul ştie că
trebuie să plătească preţul convenit etc. Contractul nu se consideră încheiat
până când nu sunt fixate toate aceste elemente.
 Dimpotrivă, este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia
părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind că există şansa unui
câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă.

Astfel de contracte sunt: contractul de joc sau prinsoarea (pariurile),
contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc. Spre
exemplu, printr-un contract de rentă viageră una dintre părţi se
obligă să îi plătească celeilalte, periodic, o anumită sumă de bani
până la moartea acesteia din urmă. Debitorul nu cunoaşte însă, de la
momentul încheierii contractului, cât va avea de plătit, deoarece nu
cunoaşte când anume se va produce moartea creditorului rentei
viagere.

1.2.4. Subclasificarea actelor juridice încheiate cu titlu

gratuit

La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în

liberalităţi şi acte dezinteresate.
Liberalităţile sunt actele cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat.

Spre exemplu, în cazul donaţiei, donatorul îşi diminuează
patrimoniul cu valoarea bunului dăruit, în timp ce donatarul îşi
măreşte patrimoniul cu aceeaşi valoare.
Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi fără a-şi
micşora prin aceasta patrimoniul.

Spre exemplu, în cazul mandatului gratuit, mandatarul îi face un
serviciu mandantului, prin aceea că se ocupă de încheierea unui
contract în numele acestuia. Prin acest serviciu, mandantul a primit
un avantaj, dar mandatarul nu şi-a diminuat patrimoniul.
Ne vom opri puţin asupra distincţiei între liberalităţi şi acte
dezinteresate pentru a semnala sfera de aplicare a unei acţiuni moştenite
din dreptul roman: acţiunea pauliană (revocatorie). Prin această acţiune,
creditorii care se văd prejudiciaţi prin liberalităţile încheiate de debitorul
lor cu intenţia (frauduloasă) de a-şi crea sau accentua o stare de
insolvabilitate, pot să anuleze aceste acte gratuite.

Pentru a vedea cum poate fi folosită această acţiune, să luăm
exemplul următor: X îi datorează lui Y 50 milioane lei. X este
proprietar al unui imobil în valoare de 75 milioane lei, astfel încât,
la scadenţă, dacă nu şi-ar plăti datoria, Y ar avea posibilitatea de a
executa silit acel imobil, adică de a-l vinde la licitaţie publică,
pentru ca din preţul obţinut să îşi acopere creanţa. Dar Y face
altceva: îşi donează casa lui Z. Prin această liberalitate, el înlătură
posibilitatea lui Y de a-şi recupera datoria, deoarece de vreme ce
imobilul nu se mai află în proprietatea lui, el nu mai poate fi
executat silit de către Y. Acţiunea pauliană (care îşi datorează
numele jurisconsultului roman Paul, care a configurat-o pentru
prima dată) urmăreşte tocmai înlăturarea acestei posibilităţi de
fraudare a creditorului (Y) de către debitor (X). Introducând
acţiunea pauliană, Y anulează liberalitatea făcută de X lui Z şi
readuce bunul la masa patrimonială a lui X. Astfel executarea silită
poate fi operată.
Acţiunea pauliană nu poate fi introdusă cu privire la actele
încheiate cu titlu oneros (dacă X ar vinde casa, Y nu ar putea anula actul de
vânzare, ci şi-ar acoperi creanţa din preţul obţinut de către X prin vânzarea
casei) şi nici cu privire la actele dezinteresate. Ea se circumscrie strict la
sfera liberalităţilor.

1.2.5. Criteriul efectelor produse

După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative

şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept
subiectiv civil care n-a existat anterior.

Constituie acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea
unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea
(transferarea) unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt
patrimoniu.

Astfel sunt: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb,
contractul de donaţie etc.
 Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau
definitivarea unui drept subiectiv preexistent.

Spre exemplu, partajul (succesoral sau între între soţi) are caracter
declarativ şi produce efecte retroactive.

1.2.6. Criteriul importanţei

După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile

de conservare, de administrare şi de dispozitie.
Cu această clasificare a actelor juridice ne-am înâlnit deja, atunci
când am analizat domeniul capacităţii de exerciţiu. Am văzut atunci că
actele de conservare sunt cele pe care le pot încheia singure şi persoanele
cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau chiar şi persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu. Într-adevăr, actele de conservare au ca efect
preîntâmpinarea pierderii unui drept, astfel încât cu o cheltuială mică să se
salveze (să se conserve) un drept de o valoare mult mai mare, actul de
conservare fiind deosebit de avantajos pentru autorul său.

Un exemplu de act de conservare este întreruperea unei prescripţii
extinctive. Prin acest act, titularul dreptului iese din pasivitate şi
introduce acţiunea împotriva debitorului său, care nu şi-a executat
de bunăvoie obligaţia. Chiar dacă o face în mod necorespunzător
procedural, sau în faţa unei instanţe necompetente teritorial, actul
său de ieşire din pasivitate va conduce la întreruperea termenului de
prescripţie (adică a termenului înlăuntrul căruia acţiunea sa este
admisibilă).
Prin actele de administrare se realizează o normală punere în
valoare a unui bun sau a unui patrimoniu.

Astfel de acte sunt, spre exemplu contractele de prestări-servicii
încheiate cu personalul de reparaţie sau întreţinere al unui imobil,
contractele de asigurare de bunuri etc.
Sunt acte de dispoziţie acele acte juridice care au ca rezultat ieşirea
din patrimoniu a unui bun sau a unui drept sau grevarea unui bun cu o
sarcină (gaj, ipotecă).

Contractul de vânzare-cumpărare, în principiu, este un act de
dispoziţie. Calificarea lui ca atare se va raporta însă la întregul
 patrimoniu. Spre exemplu, proprietarul unui tablou care cumpără o
ramă pentru acesta face un act de administrare, nu de dispoziţie.

1.2.7. Criteriul conţinutului

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi

patrimoniale şi nepatrimoniale.
Actele patrimoniale sunt acele acte juridice civile ce au un conţinut
evaluabil în bani.

De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc
drepturi reale şi de creanţă (contractul de donaţie, contractul de
vânzare-cumpărare, împrumut etc.).
Actele nepatrimoniale au un conţinut neevaluabil în bani.

De exemplu, este un act nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui
copil din afara căsătoriei în sensul ca acesta să ia numele de familie
al unuia dintre ei.

1.2.8. Criteriul formei de încheiere

După forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale,

solemne şi reale.
Actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin
simpla manifestare de voinţă a părţilor (sau autorului lor). În dreptul nostru
civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia, pentru
formarea valabilă a unui act juridic civil, este suficientă simpla manifestare
de voinţă.
Ca urmare, ori de câte ori legea nu prevede nimic cu privire la
modalitatea de încheiere a unui act juridic, tragem concluzia că pentru
încheierea lui este suficient simplul acord de voinţe, indiferent de forma de
exprimare a acestuia.
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la acest principiu,
pentru încheierea lor valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de
voinţă, şi respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute anume de lege. Cu
alte cuvinte, manifestarea voinţei juridice nu este producătoare de efecte
dacă nu îmbracă o anumită formă.
 Această formă poate consta în întocmirea unui înscris (cum este
cazul la încheierea contractului de ipotecă), a unui înscris autentificat la
notariat (spre exemplu, în cazul contractului de donaţie ori a contractului
de vânzare – cumpărare a unui teren), a unui înscris fie autentic fie olograf,
scris, semnat şi datat de mâna autorului (cazul testamentului) etc. În toate
aceste situaţii, absenţa formei echivalează cu absenţa actului juridic.
Spunem că forma este cerută ad validitatem (pentru însăşi validitatea
actului juridic).
Actele juridice solemne nu trebuie confundate cu actele juridice
consensuale pentru probarea cărora este necesară redactarea unui înscris. În
cazul acestora din urmă spunem că forma scrisă este cerută ad probationem
(pentru dovedirea actului juridic). Într-adevăr, nu se confundă ipoteza în
care actul juridic nu există cu cea în care el există dar, în caz de litigiu, nu
poate fi probat.
Cea mai frecventă formă cerută de lege pentru validitatea sau
pentru probarea actelor juridice este cea scrisă. Fără a intra în detalii,
trebuie să arătăm doar că înscrisurile sunt de două feluri:
• Înscrisuri autentice. Potrivit Codului civil, actul autentic este
acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de către un funcţionar
public competent. Din acest punct de vedere, înscrisurile autentice pot fi, la
rândul lor, înscrisuri notariale sau înscrisuri autentice emise de autorităţile
publice centrale sau locale în raport cu competenţele lor legale.
Pe lângă ipotezele în care înscrisul autentic este cerut chiar de lege,
părţile unui act juridic civil de multe ori recurg la forma autentică a actelor
încheiate pentru o mai temeinică siguranţă, înscrisurile autentice
bucurându-se de prezumţia legală de validitate. Într-adevăr, până la proba
contrară - declararea falsului - înscrisul autentic face dovada deplină a
conţinutului său.
• Înscrisurile sub semnătură privată. Acestea sunt înscrisurile
întocmite de către părţi fără concursul unui funcţionar public ori al unui
organ al statului şi semnate de părţile în cauză. Semnătura de pe înscris
este condiţia esenţială a validităţii acestuia ca mijloc de probă, indiferent că
actul, este scris de mână, dactilografiat, litografiat, imprimat etc.
 În unele situaţii, legea impune anumite condiţii speciale pentru
înscrisurile sub semnătură privată, precum "multiplul exemplar" sau
menţiunea "bun şi aprobat".
Astfel, conform regulii multiplului exemplar, în cazul contractelor
bilaterale este obligatorie redactarea unui număr de exemplare cel puţin
egal cu numărul părţilor cu interese contrare care încheie actul. De
asemenea, pentru evitarea “semnăturilor în alb”, partea care subscrie un act
scris de mâna altuia, dactilografiat etc., va trebui ca, înainte de a semna
actul, să scrie personal "bun şi aprobat", după care să indice în cifre şi
litere suma la care se obligă şi în continuare să semneze.
Înscrisurile sub semnătură privată, comparativ cu înscrisurile
autentice, prezintă mai puţine garanţii în raporturile juridice civile. Uneori
părţile semnatare ale înscrisului sub semnătură privată nu îşi mai recunosc
semnătura, fiind nevoie de probe suplimentare, precum expertiza
grafologică.
Şi actele juridice reale constituie o excepţie de la regula
consensualismului, pentru încheierea lor valabilă fiind necesară, pe lângă
manifestarea de voinţă, predarea sau remiterea bunului care formează
obiect al actului.

Spre exemplu, contractul de depozit nu se consideră încheiat în
momentul acordului de voinţe între deponent şi depozitar, ci abia în
momentul în care deponentul predă efectiv bunul în depozit
depozitarului.
Predarea bunului poate fi efectivă (înmânarea bunului care
formează obiect al contractului de împrumut) sau simbolică (cum ar fi
înmânarea cheilor autoturismului lăsat în gaj).
Unii autori, considerând remiterea (predarea) bunului ca o condiţie
legală la încheierea contractelor reale, socotesc că putem vorbi, în realitate,
numai de două categorii de acte juridice, după criteriul modului de
încheiere: acte juridice consensuale (pentru încheierea cărora este necesar
şi suficient acordul de voinţe al părţilor) şi acte juridice formale (la
încheierea cărora legea pretinde, în afara manifestării de voinţă, şi altă
condiţie, constând fie într-o anumită formă de încheiere, fie în remiterea
bunului).
 1.2.9. Criteriul momentului producerii efectelor

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice

civile sunt acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
Actul juridic între vii este actul care îşi produce efectele
necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a
actelor juridice civile intră în această categorie.
Actul încheiat pentru cauză de moarte este actul juridic care nu îşi
produce efectele decât la moartea autorului sau. Legatul testamentar,
fundaţia testamentară ş.a. sunt acte pentru cauză de moarte.
1.2.10. Criteriul raportului existent între ele
După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi
principale şi accesorii.
Actele juridice principale sunt actele care au o existenţă de sine
stătătoare, independentă. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte
principale.
Actele juridice civile accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă
de sine stătătoare, soarta lui juridică depinzând de soarta altui act juridic,
principal.

Din această categorie face parte, spre exemplu, contractul de
ipotecă convenţională. El depinde de existenţa contractului de
împrumut. De îndată ce acesta din urmă îşi încetează efectele (prin
plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiei), vor lua sfârşit şi
efectele contractului de ipotecă. Tot astfel, dacă actul juridic
principal este anulat, şi contractul de ipotecă va fi anulat, pe cale de
consecinţă.

1.2.11. Criteriul reglementării şi denumirii lor legale

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile

pot fi numite sau nenumite.
Actele juridice numite sunt cele care au o denumire stabilită de lege
şi o reglementare proprie.
Actele juridice nenumite sunt cele care nu se bucură de o
reglementare şi o denumire proprii. Ele sunt rodul creativităţii părţilor care,
în virtutea libertăţii de voinţă juridică, pot configura noi acte juridice,
conforme intereselor lor. Practic, singura limită o constituie normele
imperative ale legii; dacă acestea nu sunt încălcate, participanţii la viaţa
juridică îşi pot crea singuri propriile acte juridice.

Un exemplu foarte frecvent astăzi este vânzarea cu clauză de
întreţinere, contract nereglementat de lege ci creat de părţi.
O problemă o constituie regulile aplicabile: din moment ce aceste
acte nu sunt reglementate de lege, care este regimul lor juridic? Două sunt
răspunsurile posibile: aplicabilitatea regulilor celui mai asemănător act
juridic numit sau aplicabilitatea regulilor generale de drept civil. Între
acestea, practica judecătorească şi doctrina optează pentru a doua variantă,
aplicând regula de interpretare potrivit căreia “excepţiile sunt de strictă
interpretare”.

1.2.12. Criteriul modului de executare

Din punctul de vedere al modului de executare, actele juridice

civile pot fi acte cu executare dintr-o dată şi acte cu executare succesivă.
Actele cu executare dintr-o dată sunt actele juridice a căror
executare implică o singură prestaţie din partea debitorului. Ele se mai
numesc şi acte cu executare instantanee.

Contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un astfel de act.
Actele cu executare succesivă sunt actele juridice a căror executare
implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp.

Astfel, dacă vânzarea unui bun este un act cu executare dintr-o dată,
închirierea lui sau vânzarea cu plata preţului în rate sunt acte cu
executare succesivă.
Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printr-
un contract cu executare dintr-o dată, cealaltă parte va putea solicita
executarea silită sau, dacă doreşte să desfiinţeze contractul încheiat, va
putea solicita rezoluţiunea contractului.
Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu efecte retroactive a unui
contract, la solicitarea uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării
obligaţiilor asumate de către cealaltă parte. Spre deosebire de nulitate (care
are şi ea efecte retroactive), rezoluţiunea este o sancţiune aplicabilă pentru
neexecutare.

Spre exemplu, dacă o persoană a plătit preţul unui bun, dar bunul
nu i-a fost livrat, ea va putea solicita executarea silită a vânzătorului
sau va putea solicita instanţei rezoluţiunea contractului, cu
consecinţa restituirii preţului plătit.
Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printr-
un contract cu executare succesivă, cealaltă parte va putea, de asemenea, să
solicite instanţei desfiinţarea contractului. Dar această desfiinţare,
denumită reziliere, nu are efecte decât pentru viitor. Ceea ce s-a prestat, nu
se mai restituie.

Spre exemplu, dacă locatarul (chiriaşul) unei case, după ce a plătit
chiria casei în care locuieşte o perioadă de timp, nu şi-o mai
plăteşte, va putea fi sancţionat cu rezilierea contractului de
locaţiune, adică încetarea acestuia pentru viitor (cu consecinţa
evacuării). Ceea ce s-a prestat deja (chiria plătită pentru trecut) nu
se mai restituie.

1.2.13. Criteriul legăturii cu modalităţile

După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile se împart

în acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este actul care nu cuprinde o modalitate
(termen, condiţie sau sarcină). Unele acte juridice civile sunt chiar
incompatibile cu modalitaţile, cum sunt, de exemplu, actul de recunoaştere
a filiaţiei, actul de opţiune succesorală sau contractul de muncă.
Actul afectat de modalităţi este actul juridic civil care cuprinde o
modalitate (termen, sarcină, condiţie). În capitolul următor ne vom referi
pe larg la modalităţile care pot afecta un act juridic.

Întrebări şi teste

Care este regimul juridic aplicabil actelor juridice nenumite?

Argumentaţi răspunsul.

Donaţia este:
a) un act juridic unilateral;
b) un act juridic bilateral;
c) un contract unilateral;
d) un contract bilateral.

Actele juridice reale sunt:

a) acte juridice autentice;
b) acte juridice care se încheie prin predarea bunului;
c) acte juridice care se execută prin predarea bunului;
d) acte consensuale.

Neexecutarea culpabilă a unui contract de furnizare de curent

electric atrage:
a) rezilierea contractului;
b) rezoluţiunea contractului;
c) nulitatea absolută a contractului;
d) nulitatea relativă a contractului.

Calificaţi contractul de împrumut utilizând toate criteriile de

clasificare a actelor juridice pe care le cunoaşteţi.

Acţiunea pauliană poate fi introdusă în vederea anulării:
a) unui contract de împrumut fără dobândă;
b) unui contract de mandat încheiat cu titlu gratuit;
c) unui contract de mandat încheiat cu titlu oneros;
d) unui contract de donaţie;
e) unui contract de vânzare - cumpărare;
f) unui contract de dar manual.

Unele contracte unilaterale încheiate cu titlu gratuit se

transformă în contracte bilaterale (sinalagmatice) atunci când se
încheie cu titlu oneros, în timp ce altele îşi menţin caracterul
unilateral indiferent dacă sunt încheiate cu titlu gratuit sau
oneros. Din care categorie fac parte: contractul de mandat,
contractul de împrumut, contractul de depozit? Argumentaţi.

Contractul de depozit este un act juridic:

 a) prin natura lui cu titlu oneros;
b) prin esenţa lui cu titlu oneros;
c) prin natura lui cu titlu gratuit;
d) prin esenţa lui cu titlu gratuit.

Contractul de mandat este un act juridic:

a) prin natura lui cu titlu oneros;
b) prin esenţa lui cu titlu oneros;
c) prin natura lui cu titlu gratuit;
d) prin esenţa lui cu titlu gratuit.

Contractul de donaţie este un act juridic:

a) prin natura lui cu titlu oneros;
b) prin esenţa lui cu titlu oneros;
c) prin natura lui cu titlu gratuit;
d) prin esenţa lui cu titlu gratuit.

Contractul de închiriere este un act juridic:

a) prin natura lui cu titlu oneros;
b) prin esenţa lui cu titlu oneros;
c) prin natura lui cu titlu gratuit;
d) prin esenţa lui cu titlu gratuit.

Actele juridice declarative:

a) preîntâmpină un viitor litigiu;
b) pun capăt unui litigiu început;
c) transferă un drept real de la un titular la altul;
d) constituie un drept ce nu preexista.

Bibliografie
HAMANGIU, C. Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,
ROSETTI- Editura ALL, 1996, p. 76 - 79;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, Editura
ALL, 1997, p. 89 – 102;
BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil
român. Subiectele dreptului civil român,
Bucureşti, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
S.R.L., 1994, p. 117 – 127;
UNGUREANU, O. Manual de Drept civil. Partea generală,
Bucureşti, Editura ALL – BECK, 1999,
p. 87 – 98;
STĂTESCU, C. Tratat de drept civil. Teoria generală a
BÎRSAN, C. obligaţiilor, Bucureşti, Editura Academiei,
1981, p. 44 – 56;

VOICA, I. Capitolul IV – “Actul juridic civil”, secţiunea

1, p. 105 -118, în Drept civil, vol.I, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2000,
coordonator – R. Dimitriu;
URS, I. Drept civil. Partea generală. Persoanele,
ANGHENI, S. Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998,
p. 119 – 122;
COJOCARU, A. Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura
Lumina Lex, 2000, p. 155 -174.