Sunteți pe pagina 1din 5

UNITATEA DE INVATARE 11

INVENTARIEREA PATRIMONIULUI

Necesitatea Cu ocazia mişcărilor şi transferurilor patrimoniale, datorate


inventarierii operaţiunilor economico-financiare, are loc consemnarea în
contabilitate a acestora. Deci, putem spune că prin înregistrările
contabile, situaţia, din punct de vedere scriptic, are o imagine reală.
Mai mult, prin utilizarea balanţei de verificare se garantează şi
corectitudinea înregistrărilor în contabilitate. Faptic, însă, nici prin
înregistrările contabile, nici prin balanţa de verificare nu se garantează
legalitatea utilizării patrimoniului şi integrităţii lui. Ori, bilanţul , ca
instrument de lucru specific contabilităţii, trebuie să prezinte imaginea
fidelă a patrimoniului. Pentru aceasta, contabilitatea trebuie să apeleze
la alt procedeu de lucru – inventarierea.

Inventarierea este cea care verifică nu numai legalitatea şi


integritatea patrimoniului, ci şi starea în care se află acesta. Deci, ea,
prin rezultatele pe care le oferă, asigură respectarea principiului
imaginii fidele a patrimoniului.

Inventarierea este un procedeu de lucru al contabilităţii prin


care are loc verificarea faptică, pe teren, a realităţii economice.
Rezultatul ei este inventarul. Inventarul este cel care asigură realismul
bilanţului .

Inventarierea este o acţiune complexă ce se derulează, de


regulă, la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, dar şi ori de câte ori
situaţia o impune, Deci, inventarierea poate fi :

- periodică (la sfârşitul exerciţiului financiar) ;


- specială (excepţională).
Prin urmare, conţinutul inventarierii şi tehnica de realizare
diferă de la tip la tip de inventariere. În mod excepţional, are loc
inventarierea în următoarele situaţii :

- când există semnale de anumite fraude în utilizarea


patrimoniului ;
- când organele de control de specialitate cer acest lucru ;
- în urma unor calamităţi naturale ;
- cu ocazia predării/primirii unei gestiuni ;
- cu ocazia fuzionării unor gestiuni ;
- cu ocazia divizării unor gestiuni ;
- orice altă situaţie imprevizibilă.
Deşi, în principiu, şi în mod normal, inventarierea se face la
sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, tot în condiţii normale inventarierea
unor valori are loc la anumite intervale de timp, astfel :

- casieria – lunar ;
- alte valori – trimestrial ;

7
- mărfurile – semestrial ;
- clădirile – la 2 ani ;
- vagoanele de cale ferată – la 5 ani ;
- alte bunuri imobile (poduri, viaducte) – peste 5 ani.

Principiile Inventarierea, fiind o acţiune complexă, trebuie organizată


inventarierii conform prevederilor legale, dar şi cu respectarea anumitor principii.
Acestea sunt :

- Principiul stabilirii cu anticipaţie a elementelor supuse


inventarierii – conform acestuia factorii de decizie, cei ce iniţiază
inventarierea, trebuie să prestabilească tipul inventarierii şi elementele
ce vor fi inventariate. Aceasta nu înseamnă că şi gestionarul trebuie să
cunoască aceste aspecte.
- Principiul riguroziţăţii efectuării inventarierii – conform
căruia inventarierea trebuie să aibă un caracter ştiinţific; nu trebuie
neglijată latura principial-tehnică în favoarea celei practice în realizarea
inventarierii.
- Principiul respectării normelor metodologice în
efectuarea inventarierii – orice inventariere are şi un temei juridic;
sub aspectul organizării şi al derulării este reglementată prin diverse
acte normative cunoscute ca norme metodologice. Ele nu trebuie
încălcate nici de cel care face inventarierea, nici de cel căruia i se
inventariază gestiunea.
- Principiul caracterului inopinat al inventarierii –
conform căruia, deşi factorul de decizie îşi prestabileşte inventarierea,
gestionarul nu trebuie să aibă cunoştinţă despre momentul începerii şi
al sfârşitului inventarierii şi nici despre motivul ei. Aceasta pentru a
preveni orice eventuală fraudă în gestionarea valorilor economice.
- Principiul incompatibilităţii efectuării inventarierii de
către gestionar – conform căruia, gestionarul nu trebuie să-şi facă
singur inventarierea şi nici să facă parte din comisia de inventariere.
- Principiul efectuării practice, pe teren, a inventarierii –
conform căruia, inventarierea este o activitate practică, dar organizată
pe criterii ştiinţifice. Toate valorile supuse inventarierii trebuie
constatate faptic, ca existenţă şi stare şi nu se admite preluarea
datelor despre gestiuni din evidenţa existentă.
- Principiul cuprinderii tuturor elementelor la
inventariere – conform căruia, dacă este supusă inventarierii o
gestiune atunci toate valorile din gestiune trebuie evaluate fără
excepţie sau dacă este supus inventarierii un anumit tip de gestiune,
atunci toate gestiunile de acelaşi tip vor fi inventariate.

8
Organizarea Fiind o acţiune amplă şi foarte importantă pentru asigurarea
inventarierii realismului bilanţului, inventarierea trebuie bine organizată, iar
finalizarea ei să servească intereselor prezente şi viitoare ale activităţii
agentului economic. De aceea, se impune ca, atât din faza de
pregătire, cât şi în cele de derulare şi finalizare să se asigure toate
condiţiile pentru ca inventarierea să devină utilă.

Inventarierea presupune parcurgerea mai multor etape şi


anume :

1) pregătirea inventarierii;
2) constatarea elementelor supuse inventarierii şi descrierea
lor ;
3) evaluarea elementelor inventariate ;
4) stabilirea diferenţelor şi regularizarea rezultatelor ;
5) întocmirea documentelor finale şi consemnarea lor în
contabilitate.
1) În cadrul pregătirii inventarierii se rezolvă următoarele
probleme:

- delimitatarea bunurilor supuse inventarierii ;


- constituirea comisiei de inventariere. Are loc prin decizia
conducătorului agentului economic, iar dacă are loc inventarierea
generală se constituie şi subcomisii. Din comisie trebuie să facă parte
specialişti de formaţii diverse care să garanteze respectarea principiilor
şi a cadrului legislativ în derularea inventarierii. Din comisie nu pot face
parte : gestionarul, rudele lui, contabilul care tine evidenta ;
- instruirea membrilor comisiei : presupune transmiterea
ultimelor noutăţi în materie de inventariere ;
- luarea unei declaraţii gestionarului din care să rezulte
aspecte ca : dacă are cunoştinţă de eventuale plusuri sau minusuri din
gestiune, dacă are bunuri date fără document, dacă are bunuri străine
fără document, dacă a suferit abuzuri din partea şefilor ierarhici în
gestionare etc. ;
- aranjarea de către gestionar a bunurilor pe categorii şi
sortimente ;
- verificarea existenţei tuturor căilor de acces în gestiune ;
- verificarea instrumentarului folosit pentru comensurarea
bunurilor inventariate ;
- verificarea aducerii la zi a evidenţei operative a gestiunii şi
marcarea ei ;
- sigilarea tuturor căilor de acces prin aplicarea de către
comisie a unei încuietori, prin care nici gestionarul nu are acces în
gestiune fără comisie şi nici comisia fără gestionar şi aplicarea
sigiliului.
2) Are loc constatarea, prin diverse metode, a existenţei şi
stării bunurilor supuse inventarierii şi descrierea caracteristicilor pe
documetul “Lista de inventariere”. În ceea ce priveşte comensurarea
bunurilor economice, se utilizează un instrumentar verificat, iar dacă

9
sunt bunuri greu/imposibil de comensurat cu ajutorul instrumentarului,
atunci se folosesc diverse metode de apreciere. De ex.: la nisip se
foloseşte cubajul.

3) Aici va avea loc preluarea preţurilor din contabilitate şi


stabilirea valorilor contabile aferente bunurilor existente. Totodată, are
loc şi stabilirea valorii de utilitate pentru fiecare categorie de bunuri.

4) După evaluarea bunurilor inventariate şi stabilirea valorilor


contabile şi de utilitate pentru fiecare bun, are loc stabilirea diferenţelor
dintre valoarea contabilă stabilită la inventariere şi valoarea contabilă
din contabilitate, cât şi diferenţele dintre valoarea contabilă stabilită la
inventariere şi valoarea de utilitate a bunurilor. În urma comparării
celor două valori contabile petru fiecare bun pot rezulta diferenţe în
plus şi/sau minus la inventariere. Orice diferenţă în plus se
consemnează cantitativ şi valoric în contabilitate. Diferenţele în minus
pot fi neimputabile sau imputabile.

Lipsurile imputabile se atribuie persoanei vinovate. Imputarea


are loc în urma deciziei de imputare emisă de conducătorul unităţii la
propunerea comisiei. Valoarea care i se impută vinovatului este , de
regulă, mai mare decât valoarea contabilă.

Lipsa neimputabilă este o pierdere pentru agentul economic,


trecându-se pe costuri. Aceste operaţiuni de rezolvare a diferenţelor la
inventariere se numesc regularizări. În urma comparării valorii
contabile la inventariere cu valoarea de utilitate, care este valoarea de
inventar, se determină diferenţele în plus sau în minus.

Toate datele legate de concluziile comisiei de inventariere se


consemnează în “procesul-verbal de constatare la
inventariere”. Pe baza lui se întocmeşte toată documentaţia privind
regularizarea rezultatelor.

5) Documentele întocmite pe baza concluziilor “procesului-


verbal de constatare la inventariere” se întocmesc în urma analizei
economice, financiare şi juridice efectuată de conducerea agentului
economic. Întocmirea documentelor se face de către compartimentul
finaciar-contabil. Aceste documente vizează plusul şi minusul în
gestiune. Cu ocazia întocmirii lor se pun de acord datele din
contabilitate cu datele inventarierii şi nu invers.

Totalitatea documentelor întocmite pe parcursul inventarierii


alcătuiesc ‘’Inventarul’’. Dacă gestionarul este nemulţumit de felul de
desfăşurare a inventarierii, el poate înainta o contestaţie
conducătorului agentului economic. În acelaşi timp gestinarul va
semna şi “provesul-verbal de constatare la inventariere”, fapt ce atestă
că inventarierea s-a făcut în prezenţa sa, iar datele consemnate sunt
cele reale.

Sunt situaţii când, la inventarierea unor categorii de bunuri,


pot apare plusuri la unele sortimente şi minusuri la altele. Dacă

10
sortimentele sunt confundabile se poate proceda, după o analizaă
temeinică, la compesări cantitative, doar dacă “+” = “-“.

Compensările se fac numai în cazul aceleiaşi inventarieri.

11