O plimbare cu tâlc...

Într-o zi ca oricare alta din viaţa mea, cu cer albatru şi nori gri, la sfârşitul unui program
de lucru infernal, m-am hotărât să mă sui în primul autobuz care urma să oprească la staţia de
lângă locul meu de muncă şi să fac o călătorie de dragul călătoriei şi nu doar pentru a ajunge
dintr-un loc în altul.
Zis şi făcut; m-am aşezat pe bancă şi am aşteptat câteva minute, până când silueta
galbenă a autobuzului se profilă printre taxiuri conduse de oameni plictisiţi şi maşini ai căror
şoferi goneau spre casele lor, bucurându-se de sfârşitul unei noi zile.
Autobuzul era aproape gol, doar câţiva tineri glumind, câţiva bătrâni profitând de
gratuitatea călătoriei pentru a evada din casele lor tăcute în lumina unei zile de primăvară.
Ochii mi s-au oprit însă asupra unei figuri, care stătea cu spatele la mine. Părul ei lung şi
brunet curgea în valuri, acoperindu-i umerii, în timp ce mâna ei stângă se odihnea pe spătarul
scaunului din faţa ei.
Îşi întoarse uşor faţa şi începu să privească pe geamul autobuzului; îşi trecu mâna prin
păr, aranjând o şuviţă rebelă, lăsând expusă privirilor pielea gâtului, uşor bronzată, pe care se
vedeau câţiva pistrui năstruşnici. Brusc, am început să mă simt ca un intrus, care pătrunde în
intimitatea unei persoane fără permisiune. Involuntar, m-am înroşit şi am început să mă uit şi
eu pe geam, încercând să ignor tabloul simplu ce mi se deschisese privirilor.
Cu coada ochiului vedeam însă că figura se apropiase de geam şi, suflând pe acesta,
încerca să-şi creeze o canava, desenând apoi cu un deget subţire o faţă simplă, o faţă de genul
celor pe care obişnuiam cu toţii să le
desenăm – un cerc, cu doi ochi, un nas
ascuţit şi un rânjet de la o ureche la alta.
Am zâmbit, iar figura se întoarse către
mine, pironindu-mă cu două priviri
negre, care păreau să aibă darul să
iubească, dar în acelaşi timp să urască
cu aceeaşi pasiune.
M-am fâstâcit şi am lăsat ochii în
pământ, rugându-mă în gând ca şoferul
să oprească odată astfel încât să pot
coborâ şi să pun capăt aceastei poveşti.
Autobuzul se opri, scrâşnind în staţie,
uşile deschizându-se cu zgomot metalic.
Înainte să mă pot ridica de pe scaun, figura se ridică, se apropie de uşa autobuzului, şi,
uitându-se către mine, ieşi. Brusc, m-am simţit de parcă mă părăsise o persoană cu care
împărtăşisem toată viaţa, cu bune şi cu rele.
M-am întors cu faţa către staţie, încercând să prind o ultimă privire, un pas fugar, a
figurii. Am descoperit-o stând în staţie şi uitându-se la mine; ochii se îmblânziseră, iar genele
ei lungi se lăsară uşor, acoperindu-i ochii, lăsând să treacă doar o privire ştrengară. Îşi ridică
mâna stângă şi o flutură în semn de rămas bun şi, în timp ce autobuzul plecă scrâşnind din
staţie, ea se întoarse într-un picior şi începu să meargă agale pe sub o ploaie de petale albe de
corcoduşi înfloriţi.
Am rămas privind ca trăznit în spate, până când am ajuns la capătul liniei de autobuz,
gândindu-mă la figura aceea fermecătoare. Am coborât din autobuz şi m-am uitat la tabela
plecărilor, căutând următorul autobuz către casă. Mintea continua să-mi rătăcească, ajungând
însă să se contureze o idee – când ajungi să consideri că viaţa ta a ajuns la o fundătură, cel
mai bine e să te sui într-un autobuz, pentru că nu ştii niciodată ce surprize îţi poate rezerva.
Am zâmbit, în timp ce m-am urcat în autobuzul ce tocmai trăsese lângă mine, urmând
să mă ducă înapoi acasă de unde urma să-mi continui viaţa, dar, de data aceasta puţin altfel
decât până atunci...