Retele realizate cu protocolul TCP/IP.

Ori de câte ori ne confruntǎm cu probleme legate de retea, ne confruntǎm inevitabil cu protocolul
TCP/IP.
Suita de protocoale TCP/IP reprezinta cel mai flexibil protocol de transport disponibil si permite
computerelor din intreaga lume, ruland sisteme de operare complet diferite, sa comunice intre ele.
TCP/IP este prescurtarea de la Transmission Control Protocol / Internet Protocol.

Terminologia reţelelor

Din nefericire, este dificil sǎ vorbim despre domeniul reţelelor dacǎ termenii folosiţi nu sunt bine înteleşi,
deoarece mulţi dintre aceştia pot însemna diferite lucruri, depinzând de contextul în care sunt folosiţi.
Pentru a evita confuziile, este mai bine sǎ începem cu definiţiile termenilor de bazǎ. Fiecare termen are o
definiţie formalǎ, riguroasǎ, gǎsitǎ de obicei într-un document standard. Standardele nu sunt scrise de
obicei într-un limbaj uşor de înţeles, aşa cǎ noi am incercat sǎ simplificǎm puţin termenii, şi sǎ folosim
generalizǎri acolo unde a fost posibil.

Servere

Un server este orice maşinǎ care poate asigura fişiere, resurse sau servicii pentru dumneavoastrǎ. Orice ce
maşinǎ de la care poate fi cerut un fişier este considerat un server. De fapt, aceasta este esenţa sistemelor
client/server, unde o maşinǎ (clientul) cere ceva de la alta (serverul). O maşinǎ poate fi atât server cât si
client la un moment dat.
Cea mai întâlnitǎ definitie a server-ului este logatǎ direct de reţelele
locale (LAN), server-ul fiind o maşinǎ puternicǎ ce gǎzduieşte toate
fişierele şi marile aplicaţii.
Celelalte maşini din reţea se conecteazǎ la server pentru a-şi accesa
fişierele. În acest tip de reţea o singura maşinǎ se comporta de obicei
ca server (toate celelalte fiind clienţi). Reţelele bazate pe servere mari
pot avea server-e speciale pentru scopuri specifice. De exemplu un
server se poate ocupa de fişierele pentru reţea (server de fisiere), altul
se poate ocupa de cererile de tipǎrire (server de tipǎrire), altul se
poate ocupa de conexiunile cu reţelele exterioare prin modem-uri
(serverul de comunicaţie), si aşa mai departe..Una sau mai multe
funcţii de acest tip poate fi pe orice maşinǎ individualǎ din reţea, sau
pot exista mai multe maşini într-o reţea mare, care sǎ se comporte ca
un anumit fel de server. Pot exista doua server-e de fişiere, de
exemplu. Pentru scopurile noastre în acestǎ secţiune va trebuie sǎ
utilizǎm atât definiţia centralǎ cât si definiţia bazatǎ pe modelul
client/server a server-ului, depinzând de tipul de reţea sau tipul de
servicii pentru reţea cu care ne confruntǎm.

Clienţi

Dupa cum probabil v-aţi dat seama din definiţia server-ului, un client este orice maşinǎ care cere ceva de
la server. Într-o definitia mai comunǎ a clientului, server-ul furnizeazǎ fişiere şi uneori putere de calcul
cǎtre maşinile mai mici care sunt conectate la el. Fiecare maşinǎ este un client. Astfel, o reţea localǎ tipicǎ
de 10 calculatoare poate avea un server mare care sǎ ţinǎ toate fişierele şi bazele de date, şi toate celelalte
maşini sǎ se conecteze ca nişte clienţi. În sensul cuvântului client/server, un client este o maşinǎ care
iniţiazǎ o cerere cǎtre server. Acest tip de terminologie este des întâlnitǎ la reţelele ce folosesc protocolul
TCP/IP, unde nu doar o maşinǎ este deţinǎtorul central de date.
Noduri

Reţelele mici, care cuprind un server şi un anumit numǎr de calculatoare PC sau Macintosh conectate la
server sunt des întâlnite. Fiecare calculator PC sau Macintosh din reţea este numit nod. În principiu un nod
este orice dispozitiv care este conectat la reţea (neţinând cont de mǎrimea reţelei). Din moment ce fiecare
maşinǎ are un nume sau numǎr unic (astfel ca restul reţelei sǎ o poatǎ identifica), veţi întâlni termenul de
nume de nod sau numǎr de nod destul de des. Este mai potrivit sǎ descriem fiecare maşinǎ ca un client,
deşi termenul de nod este mai des folosit. În reţele mai mari, care include mii de staţii de lucru si
imprimante, fiecare dispozitiv este numit totuşi nod. Dacǎ dispozitivul are o adresǎ în retea, atunci el este
numit nod.

Resurse locale şi resurse la distanţă (remote)

O resursǎ localǎ este reprezentatǎ de orice dispozitiv care este ataşat de maşina dumnevoastrǎ, aşa cum ar
fi o imprimantǎ, modem, scanner sau hard-disk. Deoarece maşina nu trebuie sǎ iasǎ în reţea pentru a
ajunge la acel dispozitiv, îl numim un dispozitiv local sau o resursǎ localǎ. Urmǎnd aceeaşi logicǎ, orice
dispozitiv care trebuie contactat prin intermediul reţelei reprezintǎ o resursǎ la distanţǎ. O imprimantǎ cu
laser de mare vitezǎ, care poate face parte din reţea este de asemenea o resursǎ la distanţǎ.

Sistem de operare orientat pe reţele

Un astfel de system (adeseori numit prescurtat NOS – Network Operating System) controleazǎ
interacţiunile dintre toate maşinile din reţea. NOS este responsabil cu controlul felului în care informaţia
este trimisǎ prin mediul reţelei (un cablu co-axial sau contorsionat de exemplu). Se mai ocupǎ cu felul în
care informaţia de la o anumitǎ maşinǎ este împachetatǎ şi trimisǎ la alte maşini, si de asemenea cu ceea
ce se întâmplǎ când douǎ sau mai multe maşini încearcǎ sǎ trimitǎ informaţii in acelaşi timp. NOS poate
de asemenea sǎ se ocupe cu perifericele distribuite, cum ar fi imprimanta cu laser, scanner-ul sau CD-
ROM-ul care se aflǎ pe o anumitǎ maşinǎ dar poate fi accesat si de celelalte maşini din reţea. La reţelele
cu arie localǎ care au un singur server şi multi clienţi care depend de acesr server, NOS-ul se aflǎ pe
server. Acesta este modul în care funcţioneazǎ o reţea Novell. Partea principalǎ din NOS stǎ pe server, în
timp ce pachete software mai mici sunt incǎrcate la fiecare client. La reţelele mai mari care nu folosesc un
singur server, cum ar fi reţeaua inux ce foloseşte protocolul TCP/IP, NOS poate sǎ facǎ parte din
software-ul fiecǎrei maşini. De exemplu, Linux-ul are codul pentru protocolul de reţea TCP/IP inclus în
nucleul sistemului, astfel încât este mereu disponibil. Un PC care vrea sǎ se conecteze la reţeaua TCP/IP
trebuie sǎ aibe instalat un pachet software care se ocupǎ de protocolul TCP/IP. Reţele precum Microsoft
Windows pentru workgroup-uri sau reteaua LANtastic de la Artisoft, nu folosesc un singur server primar
(deşi pot face asta).În schimb, fiecare maşinǎ se comportǎ ca propriul server, conţinând tot ce este necesar
din NOS pentru a comunica cu orice altǎ maşinǎ din reţea.

Protocoale de reţea

Protocolul de reţea este numele unui sistem de comunicare prim care maşinile din reţea interactioneazǎ. Pe
un sistem Unix protocolul TCP este cel mai folosit. (De fapt TCP/IP este o intreagǎ familie de protocoale,
dar ne vom ocupa de aceasta mai târziu). Reţelistica Novell foloseşte de obicei un protocol numit IPX
(InterPacket Exchange). Protocoalele diferite folosesc în mare cam aceeaşi abordare în ceea ce priveşte
comunicarea: asambleazǎ informaţiile în blocuri de date numite pachete, pe care le trimit în reţea. Totuşi,
felul în care un pachet este construit si tipul informaţiei ataşate precum şi dirijarea sa, diferǎ de la un NOS
la altul.

Placa de reţea

Placa de reţea este un adaptor care de obicei sta intr-un slot înǎuntrul PC-ului dumneavoastra. Unele placi
de reţea acum pot intra în porturi paralele sau porturi SCSI aflate în partea de spatele sistemului. Acestea
sunt foarte utile pentru maşini portabile, deşi sunt inca rare cele pentru pc. Placa de reţea se ocupǎ de
conexiunea cu reţeaua insǎşi prin intermediul unuia sau a mai multor conectori aflaţi pe partea superioarǎ
a plǎcii. Cei mai comuni conectori de reţea sunt asemǎnǎtori cu mufele de telefon. Trebuie sǎ vǎ asiguraţi
cǎ placa de reţea pe care o folosiţi interactioneazǎ cu NOS-ul.

Punţi, routere, broutere

Se poate sǎ auziti termenii de punte si router destul de des.

Sunt maşini care conecteazǎ douǎ sau mai multe reţele.
Diferenţa dintre o punte şi un router este cǎ o punte pur şi
simplu conecteazǎ douǎ sau mai multe reţele locale care au
acelaşi sistem de operare, pe când un router conecteazǎ retele
locale pe care pot rula sisteme de operare diferite. Router-ul
poate avea un software care sǎ transforme packetele NOS în
altele.
Un brouter este un dispozitiv relativ nou care combinǎ atât
trǎsǎturile unei punţi cât şi cele ale unui router.

Porţi

În termeni simplii, o poartǎ (gateway) este o masinǎ care se comportǎ ca o interfatǎ între o reţea micǎ şi
una mult mai mare, cum ar fi o reţea localǎ conectatǎ la Internet. Porţile sunt de asemenea folosite la unele
corporaţii mari, de exemplu, pentru a conecta reţele locale ce conecteazǎ birouri la mainframe-ul mai mare
al corporatiei. De obicei poarta face legǎtura la un cablu de mare sau medie vitezǎ numit “backbone”. Mai
formal, o poartǎ poate sa faca transferuri de protocol între douǎ reţele.

Ce este TCP/IP?

TCP/IP au anumite sarcini, cum ar fi trimiterea de scrisori elecronice, transferal de fişiere, livrarea de
servicii de logare la distanţǎ, dirijarea de mesaje, sau manipularea cǎderilor de reţea. Serviciile care intrǎ
in protocolul TCP/IP şi funcţiile lor pot fi grupate dupǎ scopul lor. Protocoalele de transport controleazǎ
mişcarea datelor între 2 maşini si include urmǎtoarele:
- TCP (Transmision Control Protocol) Un serviciu bazat pe conexiuni, însemnând cǎ maşinile care trimit
şi cele care primesc sunt conectate şi comunicǎ una cu cealaltǎ tot timpul.
- UDP (User Datagram Protocol) Un serviciu fǎrǎ conexiuni, însemnând cǎ datele sunt trimise fǎrǎ ca
maşinile care trimit şi care primesc sǎ aibǎ contact unele cu celelalte. Este ca si cum am trimite o scrisoare
prin poşta normalǎ, la o anumitǎ adresǎ, neavând cum sǎ ştim dacǎ scrisoarea ajunge sau nu la acea adresǎ.
Protocoalele de rutare se ocupa de localizarea datelor şi determinǎ cel mai bun mod de a ajunge la
destinaţie. Se pot, de asemenea ocupa şi de felul în care mesajele mari sunt împǎrţite şi recombinate la
destinaţie:
- IP (Internet Protocol) Se ocupa de transmiterea datelor.
- ICMP (Internet Control Message Protocol) Se ocupa de mesajele de stare pentrru IP, cum ar fi erorile si
schimbarile in hardware-ul reţelei ce afecteazǎ dirijarea informaţiilor.
- RIP (Routing Information Protocol) Un din mai multele protocoale care determinǎ cea mai bunǎ metodǎ
de dirijare pentru a livra un mesaj.
- OSPF (Open Shortest Path First) Un alt protocol pentru dirijare.
Protocoalele de adresa (Network Address) Se ocupǎ de felul în care maşinile sunt adresate,si printr-un
nume si printr-un numǎr unic.
- ARP (Address Resolution Protocol) Determinǎ adresele numerice unice ale maşinilor din reţea.
- DNS (Domain Name System) Determinǎ adrese numerice plecând de la numele unei maşini.
- RARP (Reverse Address Resolution Protocol) Determinǎ adresele maşinilor din reţea, dar invers faţa de
protocolul ARP
Servicii utilizator sunt aplicaţii pe care un utilizator (sau o maşinǎ) le poate folosi:
- BOOTP (Boot Protocol) Porneşte o maşinǎ din reţea citind informaţia de boot-are de la un server
- FTP (File Transfer Protocol) Transferǎ fişiere de la o maşinǎ la alta.
- TELNET Permite logǎri la distanţǎ, ceea ce înseamnǎ ca un utilizator, pe o anumitǎ maşinǎ se poate
conecta la alta, aceasta comportându-se ca şi cum utilizatorul ar sta la tastatura ei.
Protocoalele pentru porţi (Gateway protocols) ajutǎ reţeaua sǎ comunice informaţiile de rutare si cele de
stare, ocupându-se şi de date pentru reţelele locale.
- EGP (Exterior Gateway Protocol) Tansferǎ informaţii de rutare pentru reţele din exterior.
- GGP (Gateway-to-Gateway Protocol) Tansferǎ informaţii de rutare intre diferite porţi.
- IGP (Interior Gateway Protocol) Transferǎ informaţii de rutare pentru reţele din interior.

Urmatoarele protocoale nu se înscriu în categoriile mentionate anterior, dar asigurǎ servicii importante
pentru o reţea:
- NFS (Network File System) Permite ca directoarele de pe o anumitǎ maşinǎ sǎ fie montate pe alta şi
accesate de un utilizator ca şi cum acestea ar fi pe maşina localǎ.
- NIS (Network Information Service) Menţine conturile utilizatorilor în reţele, simplificând logǎrile şi
menţinerea parolei.
- RPC (Remote Procedure Call) Permite ca aplicaţii la distanţǎ sǎ comunice între ele intr-o manierǎ simplǎ
şi eficientǎ.
- SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) Un protocol dedicat, care transferǎ e-mailuri între maşini.
- SNMP (Simple Network Management Protocol) Un serviciu pentru administratori, care trimite mesaje
de stare despre reţea şi despre dispozitivele ataşate la aceasta reţea.
Protocoalele diferite din TCP/IP sunt menţinute de un grup care se ocupǎ de standardele aplicate, grup
care face parte dintr-o organizaţie Internet. Schimbǎri la protocol intervin atunci când apar noi trǎsǎturi
sau noi metode de a rezolva metodele vechi, dar aceasta se întâmplǎ foarte rar, şi se soldeazǎ cu
diminuarea compatibilitǎţii.

TCP/IP, Internet-ul şi arhitectura stratificată

Internet-ul nu este o singurǎ reţea, ci mai degrabǎ o colecţie de multe reţele care comunicǎ între ele rpin
protocolul TCP/IP. TCP/IP şi Internetul sunt aşa de strâns legate încât arhitectura TCP/IP este adesea
denumitǎ şi arhitecturǎ Internet. Aproape de la începuturile internetului ca ARPAnet, a devenit evident cǎ
protocoalele existente nu puteau sǎ se descurce cu volumul foare mare al traficului pe care reţeaua trebuia
sa-l suporte, astfel un proiect a fost inieaua trebuia sa-l suporte, astfel un proiect a fost iniţiat pentru a
dezvolta noi protocoale. Protocoalele TCP/IP au fost propuse in anul 1973 şi au condus la o versiune
standardizatǎ, apǎrutǎ in 1982. Una dintre paginile de cercetare pentru software-ul de reţea a fost la
universitatea din Berkeley, California. Aceasta a fost centrul de devoltare pentru sistemul de operare
UNIX de-a lungul mai multor ani; cercetarea fǎcutǎ acolo a ajutat la rafinarea protocolului TCP/IP. În
1983, universitatea a emis o versiune a UNIXului care avea incorporate protocolul TCP/IP. Protocolul a
devenit foarte popular deoarece UNIX a era folosit la scarǎ largǎ, mai cǎ din ce în ce mai multe site-uri se
conectau la ARPAnet. Când TCP/IP a fost proiectat, toate serviciile care trebuiau livrate au fost luate în
considerare. Cea mai bunǎ abordare pentru a implementa toate serviciile a fost cea de a divide serviciile
diferite în categorii, cum ar fi serviciile end-user (transfer de fisiere si logare la distanţǎ), serviciile de
transport (modul în care datele sunt trimise în mod invizibil utilizatorului) şi serviciile de reţea (modul în
care informaţia este împachetatǎ în vederea trasferului). A fost dezvoltatǎ o arhitectura stratificatǎ, care
izoleazǎ fiecare set de servicii. O abordare stratificatǎ în proiectarea software-ului cere mai multǎ muncǎ
initial, dar are mai multe beneficii importante. Mai întâi, deoarece fiecare strat este independent de
celelalte, schimbǎrile la un anumit serviciu nu provoacǎ probleme cu celelalte servicii. Pe mǎsurǎ ce noi
servicii sunt dezvoltate, acestea pot fi adǎugate fǎrǎ a schimba celelalte pǎrţi ale sistemului software. Cel
mai important, stratificarea face posibil ca un set de programe mici şi eficiente sǎ fie dezvoltate pentru
scopuri specifice, fiecare fiind independent de celelalte.
O conditie necesarǎ pentru a permite ca arhitectura stratificatǎ sǎ funcţioneze corespunzǎtor este cǎ fiecare
strat trebuie sǎ ştie ceea ce vine de la stratul de deasupra sau de dedesubt. Poate ca stratul sǎ nu fie
interesat de conţinutul mesajului, dar trebuie sǎ ştie ce sǎ facǎ cu el. De exemplu, dacǎ trimiteţi un e-mail,
scrieţi mesaje şi comandaţi stratul aplicaţiei sǎ transmitǎ mesajul cǎtre destinaţie. Fiecare strat se ocupǎ de
mesajul e-mail, dar nu-l intereseazǎ conţinutul mesajului. Pentru a simplifica aceastǎ sarcinǎ, fiecare strat
adaugǎ un bloc de date în faţa şi în spatele mesajului, ceea ce indicǎ stratul care este implicat, precum si
un set de biţi reprezentând informaţiile adǎugate de alte strate, informaţii de care maşinile care primesc
mesajul cum trebuie. Informaţia din mesaj este ignoratǎ. Fiecare strat face propria “încapsulare”,în sensul
cǎ fiecare strat adaugǎ o capsulǎ de informaţii în jurul informaţiei iniţiale, constituind blocuri de inceput şi
sfârşit. Aceasta se materializeazǎ în câteva seturi de header-e şi trailer-e pâna când mesajul ajunge în
reţea.

Adrese IP

Fiecare maşinǎ care este conectatǎ la o reţea bazatǎ pe protocolul TCP/IP trebuie sa fie identificatǎ in mod
unic cumva. Fǎrǎ un indentificator unic, reţeaua nu ar şti cum sǎ trimitǎ mesaje la maşina dumneavoastrǎ.
Dacǎ ar fi mai mult de o maşinǎ cu acelaşi identificator, reţeaua nu ar şti la cine sǎ trimitǎ un anumit
mesaj. Pentru a înţelege adresele IP, care identificǎ în mod unic fiecare masinǎ, este folositor sǎ facem
legǎtura cu problema Internet-ului, de a identifica nu numai fiecare maşinǎ, dar şi fiecare organizaţie.
Internetul identificǎ reţelele prin asocierea unei “adrese de Internet” sau, mai bine spus, o “adresǎ IP”
fiecǎrei companii sau organizaţii de pe net. Toate dresele IP au o lungime de 32 de biţi şi sunt împǎrţite în
4 parţi de câte 8 biţi. Aceasta permite ca fiecare parte sǎ aibǎ numere asociate de la 0 la 255. Cele patru
pǎrţi sunt combinate într-o notaţie numitǎ “cuadrantul punctat” (“dotted quad”), ceea ce înseamnǎ cǎ
fiecare valoare pe 8 biţi este separatǎ de un punct .De exemplu, “255.255.255.255” şi “147.120.3.28” sunt
adrese IP şi cuadrante punctuate. Când cineva cere adresa de reţea, de obicei se referǎ la adresa IP. Fiecare
maşinǎ (denumitǎ gazdǎ) care poate fi conectatǎ la Internet trebuie sǎ fie numǎratǎ. Toate aceste cuadrante
punctuate, nu pot face faţǎ la fiecare maşinǎ doar numǎrându-le. În loc de aceasta, adresele IP lucreazǎ
prin identificarea reţelei, apoi a unei maşini din acea reţea.
Adresele IP sunt constituite din douǎ pǎrţi: numarul de reţea si numǎrul maşinii gazdǎ din acea reţea.
Folosind douǎ pǎrţi la adresa IP, maşinile din reţele diferite pot avea aceeaşi acelaş numǎr gazdǎ, dar
deoarece numǎrul de reţea este diferit, maşinile sunt identificate în mod unic. Fǎrǎ acest tip de schemǎ,
numǎrarea ar deveni neîncǎpǎtoare foarte repede.
Adresele IP sunt atribuite pe baza mǎrimii companiei sau organizaţiei. Dacǎ compania este mica, nu este
nevoie de mulţi identificatori de maşinǎ în acea reţea. Pe de altǎ parte o corporaţie mare poate avea mii de
maşini gazdǎ. Pentru o flexibilitate maximǎ, adresele IP sunt atribuite dupǎ mǎrimea utilizatorului, numite
“Clasa A”, ”Clasa B”, sau “Clasa C”. “Clasa D” şi “Clasa E” au scopuri speciale. Cele 3 clase permit ca
adresele IP sǎ fie atribuite în funcţie de mǎrimea companiei. Deoarece în total sunt disponibili 32 de biţi,
identificatorii depend de clasa. Unul sau mai mulţi biţi sunt rezervaţi la începutul adresei de 32 de biţi
pentru a identifica tipul clasei(altfel, cum ar decodifica numerele maşinile care analizeazǎ adrese IP). Cele
trei clase sunt caractyerizate astfel :

- Clasa A : numarul de retea pe 7 biti ; gazda pe 24 de biţi

- Clasa B : numǎrul de reţea pe 14 biţi ; gazda pe 16 biţi
- Clasa C : numǎrul de reţea 21 de biţi ; gazda pe 8 biţi

O adresa de Clasa A are numai 7 biţi ca adresǎ pentru reţea dar 24 de biţi pentru maşinile gazdǎ. Aceasta
permite ca numǎrul de adresele diferite ale gazdelor sa fie în numǎr de 16 milioane, destule pentru
organizatiile foarte mari. Desigur, pot fi maxim 128 de adrese din Clasa A. Reţelele de tipul Bau 14 biţi
pentru reţea şi 16 biţi pentru gazdǎ, aceasta permiţând mai multe reţele de tipul B dar mai puele de tipul B
dar mai pţine calculatoare gazdǎ. Totuşi, cei 16 biţi, asigurǎ un numǎr de 16.000 de calculatoare gazdǎ. În
sfârşit, retelele din Clasa C pot avea un maxim de 254 de maşini gazdǎ (deoarece numerele 0 şi 255 sunt
rezervate pentru amândouǎ parţile ale adresei), dar pot exista foarte multe identificatoare de reţea.
Majoritatea reţelelor sunt din Clasa B sau Clasa C.

Este posibil sǎ spunem tipul clasei din care face parte o companie uitându-ne la primul numǎr al adresei
IP. Regulile pentru primul numǎr pe 8 biţi sunt:
- Adresele din clasa A sunt între 0 şi 127
- Adresele din clasa B sunt între 128 şi 191
- Adresele din clasa A sunt între 192 şi 223
Deci, dacǎ IP-ul maşinii dumneavoastrǎ gazdǎ este 147.14.87.23, ştiţi cǎ maşina dumneavoastrǎ este într-o
reţea de tipul B, identificatorul de reţea fiind 147.14, şi numǎrul unic al maşinii dumneavoastrǎ gazdǎ este
87.23. Dacǎ adresa IP este 221.132.3.123, atunci maşina se aflǎ într-o reţea din clasa C, cu identificatorul
de reţea 221.132.3 şi numǎrul gazdei 123.
De fiecare datǎ când un mesaj este trimis unei maşini gazdǎ, oriunde pe Internet, adresa IP este folositǎ
pentru a indica destinaţia şi maşina care a trimis mesajul. Din fericire, datoritǎ unui alt serviciu TCP/IP,
numit Nume de Domeniu (Domain Name), nu trebuie sǎ tineţi minte toate adresele IP.

Sistemul numelor de domenii

Atunci când o companies au o organizaţie doreşte sa utilizeze Internetul, trebuie sǎ

decidǎ dacǎ vor sǎ o facǎ ataşându-se direct la Internet sau dacǎ vor folosi o altǎ
companie care sǎ le asigure conexiunea. Multe companii aleg sǎ se foloseascǎ de alte
companii, numite prestatoare de sevicii, deoarece aceasta reduce numǎrul
echipamentelor şi al costurilor.
Dacǎ o companie sau organizatie doreşte sǎ se conecteze direct la Internet, s-ar putea sa
doreascǎ sǎ aibǎ o unicǎ identificare. De exemplu, compania ABC poate dori ca poşta
electronicǎ adresatǎ lor sǎ fie cu numele abc.com. Numele ajutǎ ca expeditorul sǎ
identifice compania sau organizaţia.
Pentru a obţine unul dintre aceste nume unice, numite “nume de domenii”, compania
sau organizaţia trimite o cerere entitǎţii ce controleazǎ accesul la Internet: Network
Information Center (sau NIC). Daca aceasta aprobǎ numele companiei, atunci acesta este adǎugat la baza
de date a Internetului. Numele de domenii trebuie sǎ fie unice, pentru a preveni confuziile. Partea de la
urma numelui (cum ar fi “.com”) este identificatorul de domeniu.
Existǎ 7 nume de domenii stabilite de NIC:
- .arpa
- .com – companie comercialǎ
- .edu – institutie educaţionalǎ
- .gov – corp guvernamental
- .mil – corp military
- .net – cei care asigurǎ servicii de reţea

NIC permite ca litere speciale sǎ identifice ţara companiei sau a organizaţiei. Exista astfel de asignǎri
pentru fiecare ţarǎ. De asemenea, unele companii care nu sunt din Statele Unite, folosesc unele companii
din acest stat pentru înregistrare, dându-le posibilitatea acestora din urmǎ sǎ aleagǎ dacǎ sǎ foloseascǎ un
asignator de ţara sau nu. Sistemul numelor de domenii este un serviciu livrat de familia de protocoale
TCP/IP care ajuta la adresarea mesajelor. Când adresaţi un mesaj cǎtre bozo@clowns_r_us.com, Sistemul
numelor de domenii transforma acest nume symbolic într-o adresǎ IP cautând numele domeniului într-o
baza de date. DNS – ul ne permite sǎ uitǎm de adresele IP, permitând nume mai simple: numele de
domeniu. Sintaxa uzualǎ pentru a trimite un mesaj este nume_utilizator@nume_domeniu, cum o aratǎ şi
exemplul de mai sus. (DNS – ul nu trebuie sa ruleze deasupra protocolului TCP/IP, dar va rula de obicei
pe sisteme UNIX.)

Dacǎ o companie decide sǎ nu îşi procure propriul nume de domeniu, ci sǎ foloseascǎ un serviciu on-line
(cum ar fi CompuServe sau America OnLine), numele de domeniu poate sǎ nu fie unic. In schimb, numele
de domeniu al companiei ce livreazǎ serviciul face parte din adresǎ. Un utilizator este identificat prin un
nume sau un numǎr al companiei care livreazǎ serviciile, cum ar fi 12345.123@compuserve.com. În
practicǎ, atunci când este trimis un nume simbolic cǎtre DNS, nu se verificǎ gazda propriu-zisǎ a
utilizatorului. În scimb, DNS-ul se ocupǎ numai cu partea de reţea a adresei.

Nivelurile modelului TCP/IP

Deşi modelul OSI este universal recunoscut, din punct de vedere istoric şi tehnic vorbind în ceea ce
priveşte internetul standardul aplicat este TCP/IP adică Transmission Control Protocol / Internet Protocol.
Modelul de referinţă TCP/IP şi stiva sa de protocoale fac comunicarea posibilă între două calculatoare
care se află în orice colţ al lumii la viteze care cresc pe zi ce trece. TCP/IP a luat naştere în laboratoarele
armatei americane în speranţa de a crea un mod de comunicare posibil în orice condiţii de luptă. Datorită
fiabilităţii sale a fost mai târziu preluat de dezvoltatorii de UNIX şi a dus la un nivel care să permită
comunicarea în Internet astăzi fiind cea mai răspândită limbă în care « vorbesc computerele » oriunde în
lume. TCP/IP este un model în patru straturi : application, transport, internet şi network access ( sau mai
simplu network ).
 Între cele două modele există similitudini. Stratul application include şi straturile session şi
presentation ale modelului OSI. Stratul transport al modelului TCP/IP are în grijă calitatea serviciului de
comunicare1, siguranţa liniei de transport, controlul fluxului şi detecţia şi corecţia erorilor.
La nivelul stratului transport se află şi protocolul TCP care este un protocol orientat pe conexiune
( spre deosebire de colegul său de strat UDP care nu este orientat pe conexiune ). Aceasta înseamnă că
două computere pot comunica asigurându-se că aud exact ceea ce interlocutorul spune şi anunţând
periodic acel interlocutor că a înţeles exact. Aceasta este tehnica acknowledgement-urilor. Tot odată TCP
permite şi comunicarea rapidă, adaptată la posibilităţile reţelei prin folosirea window-ingului.

Protocolul pentru transfer de fișiere (sau FTP, după engl. File Transfer Protocol) este un protocol
(set de reguli) utilizat pentru accesul la fișiere aflate pe servere din rețele de calculatoare particulare sau
din Internet. FTP este utilizat începând de prin anul 1985 și actualmente este foarte răspândit. Numeroase
servere de FTP din toată lumea permit să se facă o conectare la ele de oriunde din Internet, și ca fișierele
plasate pe ele să fie apoi transferate (încărcate sau descărcate). Webul nu aduce aici mari schimbări, ajută
doar ca obținerea fișierelor să se realizeze mai ușor, având o interfață mai prietenoasă decât aplicațiile
(programele) de FTP. Este posibil să se acceseze un fișier local prin adresa sa URL, ca și la o pagină de
Web, fie utilizând protocolul "file" (fișier), fie pur și simplu utilizând calea și numele fișierului. Această
abordare este similară utilizării protocolului FTP, dar nu necesită existența unui server. Desigur
funcționează numai pentru fișiere locale.
HTTP (Hypertext Transfer Protocol) este metoda cea mai des utilizată pentru accesarea informațiilor
în Internet care sunt păstrate pe servere World Wide Web (WWW). Protocolul HTTP este un protocol de
tip text, fiind protocolul "implicit" al WWW. Adică, dacă un URL nu conține partea de protocol, aceasta
se consideră ca fiind http. HTTP presupune că pe calculatorul destinație rulează un program care înțelege
protocolul. Fișierul trimis la destinație poate fi un document HTML (abreviație de la HyperText Markup
Language), un fișier grafic, de sunet, animație sau video, de asemenea un program executabil pe server-ul
respectiv sau și un editor de text. După clasificarea după modelul de referință OSI, protocolul HTTP este
un protocol de nivel aplicație. Realizarea și evoluția sa este coordonată de către World Wide Web
Consortium (W3C).
HTTP oferă o tehnică de comunicare prin care paginile web se pot transmite de la un computer aflat la
distanță spre propriul computer. Dacă se apelează un link sau o adresă de web cum ar fi
http://www.example.com, atunci se cere calculatorului host să afișeze o pagină web (index.html sau
altele). În prima fază numele (adresa) www.example.com este convertit de protocolul DNS într-o adresă
IP. Urmează transferul prin protocolul TCP pe portul standard 80 al serverului HTTP, ca răspuns la
cererea HTTP-GET. Informații suplimentare ca de ex. indicații pentru browser, limba dorită ș.a. se pot
adăuga în header-ul (antetul) pachetului HTTP. În urma cererii HTTP-GET urmează din partea serverului
răspunsul cu datele cerute, ca de ex.: pagini în (X)HTML, cu fișiere atașate ca imagini, fișiere de stil
(CSS), scripturi (Javascript), dar pot fi și pagini generate dinamic (SSI, JSP, PHP și ASP.NET). Dacă
dintr-un anumit motiv informațiile nu pot fi transmise, atunci serverul trimite înapoi un mesaj de eroare.
Modul exact de desfășurare a acestei acțiuni (cerere și răspuns) este stabilit în specificațiile HTTP.

Protocolul simplu de transfer al corespondenței (sau SMTP de la engl. Simple Mail Transfer Protocol)
este un protocol simplu, folosit pentru transmiterea mesajelor în format electronic pe Internet. SMTP
folosește portul de aplicație 25 TCP și determină adresa unui server SMTP pe baza înregistrării MX (Mail
eXchange, „schimb de corespodență”) din configurația serverului DNS. Protocolul SMTP specifică modul
în care mesajele de poștă electronică sunt transferate între procese SMTP aflate pe sisteme diferite.
Procesul SMTP care are de transmis un mesaj este numit client SMTP iar procesul SMTP care primește
mesajul este serverul SMTP. Protocolul nu se referă la modul în care mesajul ce trebuie transmis este
trecut de la utilizator către clientul SMTP, sau cum mesajul recepționat de serverul SMTP este livrat
utilizatorului destinatar și nici cum este memorat mesajul sau de câte ori clientul SMTP încearcă să
transmită mesajul.

Comunicarea intre client și server se realizeaza prin texte ASCII. Inițial clientul stabilește conexiunea
către server și așteaptă ca serverul să-i răspundă cu mesajul “220 Service Ready” . Dacă serverul e
supraîncărcat, poate să întarzie cu trimirea acestui raspuns. Dupa primirea mesajului cu codul 220 ,
clientul trimite comanda HELO prin care isi va indica identitatea. In unele sisteme mai vechi se trimite
comanda EHLO, comanda EHLO indicand faptul că expeditorul mesajului poate sa proceseze extensiile
serviciului și dorește să primească o listă cu extensiile pe care le suportă serverul. Dacă clientul trimite
EHLO iar serverul îi răspunde ca aceasta comandă nu e recunoscută, clientul va avea posibilitatea să
revină șsi să trimită HELO.

Odată ce comunicarea a fost stabilită, clientul poate trimite unul sau mai multe mesaje, poate incheia
conexiunea sau poate folosi unele servicii precum verificarea adreselor de e-mail. Serverul trebuie să
raspundă după fiecare comandă indicand astfel dacă aceasta a fost acceptată, dacă se mai asteaptă comenzi
sau dacă există erori în scrierea acestor comenzi.

Pentru a trimite un mesaj se foloseste comanda MAIL prin care se specifica adresa clientului. Dacă
aceasta comanda este corecta serverul va raspunde cu mesajul “250 OK”. Clientul trimite apoi o serie de
comenzi RCPT prin care specifică destinatarii mesajului. Serverul va raspunde cu “550 No such user
here”, sau “250 OK”, in functie de corectitudinea comenzii primite. După ce se specifică destinatarii, și
serverul acceptă comenzile, se trimite comanda DATA, prin care serverul e anunțat că expeditorul va
incepe sa scrie conținutul mesajului. Serverul poate răspunde cu mesajul "503 Command out of sequence"
sau "554 No valid recipients" dacă nu a primit comenzile MAIL sau RCPT sau aceste comenzi nu au fost
acceptate. Dacă serverul va raspunde cu mesajul “354 Start mail input”, clientul va putea introduce textul
mesajului. Sfarșitul mesajului e marcat cu <CR><LF>.<CR><LF>.

Un server SMTP trebuie să cunoască cel putin urmatoarele comenzi :

• HELO - identificare computer expeditor;

• EHLO - identificare computer expeditor cu cerere de mod extins;
• MAIL FROM - specificarea expeditorului;
• RCPT TO - specificarea destinatarului ;
• DATA - conținutul mesajului;
• RSET – Reset;
 • QUIT - termină sesiunea;
• HELP - ajutor pentru comenzi;
• VRFY - verifica o adresa;
• EXPN - expandează o adresa;
• VERB - informatii detaliate.

Un sistem de nume de domeniu (abreviat DNS, în engleză Domain Name System) este un sistem
distribuit de păstrare și interogare a unor date arbitrare într-o structură ierarhică. Cea mai cunoscută
aplicație a DNS este gestionarea domeniilor în Internet.

Caracteristicile sistemului de nume (DNS) sunt:

• folosește o structură ierarhizată;

• deleagă autoritatea pentru nume;
• baza de date cu numele și adresele IP este distribuită.

Fiecare implementare TCP/IP conține o rutină software (name resolver) specializată în interogarea
serverului de nume (DNS) în vederea obținerii translatării nume/adresă IP sau invers.

Există 2 tipuri de rezoluție de nume:

• rezoluție recursivă (name resolverul cere serverului de nume să facă translatarea);

• rezoluție iterativă (name resolverul cere serverului de nume să îi furnizeze adresa IP a unui server
care poate face translatarea).

Tipic, procesul de rezoluție a numelor se desfășoară astfel:

1. Name resolverul primește de la o aplicație client TCP/IP un nume; acesta formulează o interogare
primului server de nume din lista serverelor;
2. Serverul de nume (DNS) determină daca este mandatat (autorizat) pentru domeniul respectiv (dacă
există configurată o zonă DNS care conține numele respectiv);
3. Dacă este autorizat, transmite răspunsul clientului;
4. Dacă nu, transmite o interogare altui server de nume pentru un răspuns autorizat; obține răspunsul
autorizat și transmite clientului un răspuns neautorizat; totodată stochează răspunsul local pentru a
răspunde la alte cereri pentru același nume.
5. Resolverul de nume transmite răspunsul aplicației utilizator și îl păstrează într-un cache pentru o
anumită perioadă;
6. Dacă name resolverul nu primește un răspuns într-un anumit timp, transmite cererea următorului
server de nume din listă. Când lista este epuizată, va genera o eroare.
 Stratul internet este cel care face adresarea logică în
stiva TCP/IP. Pe scurt care sunt cele două lucruri pe
care le face: odată găseşte care este cea mai bună cale
pe care trebuie să o urmeze un packet pentru a ajunge
la destinaţie iar cea de a doua constă în switching-ul
acelui pachet, aceasta fiind posibilitatea de a trimite
pachetul printr-o altă interfaţă decât aceea de primire.
Acesta este locul unde acţionează routerul în internet.
Stratul network access este acela unde rezidă ambele
tehnologii LAN şi WAN. Aşadar aici se găsesc toate
lucrurile menţionate la nivelele 1 şi 2 ale modelului
OSI.
DoD dorea ca, atâta timp cât funcţionau maşina sursă
şi maşina destinaţie, conexiunile să rămână intacte, chiar
dacă o parte din maşini sau din liniile de transmisie
erau brusc scoase din funcţiune. Era nevoie de o arhitectură flexibilă, deoarece se aveau în vedere aplicaţii
cu cerinţe divergente, mergând de la transferul de fişiere până la transmiterea vorbirii în timp real.

Aceste cerinţe au condus la alegerea celor patru niveluri pentru modelul TCP/IP: Aplicaţie, Transport,
Reţea (sau Internet) şi Acces la Reţea.
Nivelul Aplicaţie

Nivelul aplicaţie se referă la protocoalele de nivel înalt folosite de majoritatea aplicaţiilor, precum
terminalul virtual (TELNET), transfer de fişiere (FTP) şi poşta electronică (SMTP). Alte protocoale de
nivel aplicaţie sunt DNS (Domain Name Service), NNTP sau HTTP.

Telnet este un program simplu, pe bază de text, care vă permite să vă conectați la alt computer, utilizând
Internetul. Dacă ați primit de la proprietarul sau administratorul unui computer dreptul de a vă conecta la
acel computer, Telnet vă va permite să introduceți comenzi utilizate pentru a accesa programe și servicii
care se află pe computerul la distanță, ca și cum v-ați afla chiar în fața lui. Telnet poate fi utilizat pentru
mai multe lucruri, inclusiv pentru accesarea poștei electronice, a bazelor de date sau a fișierelor.

În majoritatea implementărilor, nivelul aplicaţie tratează nivelurile inferioare ca o "cutie neagră" care
oferă o infrastructură sigură de comunicaţii, deşi majoritatea aplicaţiilor cunosc adresa IP sau portul
folosit. Majoritatea protocoalelor de la nivelul aplicaţie sunt asociate cu modelul client-server. Serverele
au de obicei asociate porturi fixe, atribuite de IANA: HTTP are portul 80, FTP portul 21, etc. În schimb,
clienţii folosesc porturi temporare.

Nivelul Transport

Este identic cu cel din modelul OSI, ocupându-se cu probleme legate de siguranţă, control al fluxului şi
corecţie de erori. El este proiectat astfel încât să permită conversaţii între entităţile pereche din gazdele
sursă, respectiv, destinaţie. În acest sens au fost definite două protocoale capăt-la-capăt.

Primul din ele, TCP (Trasmission Control Protocol). El este un protocol sigur orientat pe conexiune
care permite ca un flux de octeţi trimişi de pe o maşină să ajungă fără erori pe orice altă maşină din inter-
reţea. Acest protocol fragmentează fluxul de octeţi în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj nivelului
internet. TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un emiţător rapid nu inundă un
receptor lent cu mai multe mesaje decât poate acesta să prelucreze.
Al doilea protocol din acest nivel, UDP (User Datagram Protocol), este un protocol nesigur, fără
conexiuni, destinat aplicaţiilor care doresc să utilizeze propria lor secvenţiere şi control al fluxului.
Protocolul UDP este de asemenea mult folosit pentru interogări rapide întrebare-răspuns, client-server şi
pentru aplicaţii în care comunicarea promptă este mai importatntă decât comunicarea cu acurateţe, aşa
cum sunt aplicaţiile de transmisie a vorbirii şi a imaginilor video.

UDP este un protocol standard cu STD numarul 6. UDP este descris de catre RFC 768 — User Datagram
Protocol. Statul sau este recomandat, dar in practica orice implementare TCP/IP care nu este exclusiv
pentru rutare va include UDP. UDP este in sesnta o interfata de aplicatie catre IP. El nu adauga nici un fel
de siguranta, control al transmisiei sau recuperare de erori la IP. El foloseste portul drept
multiplexor/demultiplexor pentru trimiterea si primirea datagramelor.

UDP asigura un mecanism pentru ca o aplicatie sa trimita o datagrama unei alte aplicatii. Stratul UDP
poate fi privit ca foarte subtire deoarece adauga un antet foarte mic la datagrama, insa necesita ca aplicatia
sa-si asume responsabilitatea pentru recuperarea erorilor si asa mai departe. Aplicatiile care emit data
grame catre alte hosturi au nevoie de o identificare mai precisa decat adresa IP, deoarece datagramele sunt
directionate catre anumite procese si nu sistemului ca intreg. UDP asigura aceasta folosind porturile.

UDP se poate compara cu un sistem de livrare postala. In aceasta analogie, oficiul postal este calculatorul
gazda, casutele postale sunt porturile, iar aplicatiile sunt persoanele care inchiriaza casutele postale.

Se mai spune despre UDP ca este un protocol orientat pe conexiune.

Nivelul Reţea (Internet)

Scopul iniţial al nivelului reţea ("Internet Protocol") era să asigure rutarea pachetelor în interiorul unei
singure reţele. Odată cu apariţia interconexiunii între reţele, acestui nivel i-au fost adăugate funcţionalităţi
de comunicare între o reţea sursă şi o reţea destinaţie.

În stiva TCP/IP, protocolul IP asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o adresă destinaţie,
folosind şi unele protocoale adiţionale, precum ICMP sau IGMP. Determinarea drumului optim între cele
două reţele se face la acest nivel.

Internet Control Message Protocol (ICMP) este un protocolTCP/IP care permite computerelor dintr-o
rețea să partajeze informațiile despre erori și stare. ICMP este utilizat deseori pentru depanare.

ICMP – Ingrijitorul Internetului

Protocolul IP nu garanteaza livrarea pachetelor si nici nu semnalizeaza esecurile in cazul in care sunt
pierdute pachete de date. Totusi, in anumite conditii, suita TCP/IP genereaza anumite mesaje de eroare,
care sunt impachetate si transportate de protocolul ICMP.

TCP/IP implementeaza ICMP pe nivelul retea, alaturi de alte doua protocoale: IP si IGMP (Internet
Group Message Protocol). Pentru livrarea mesajelor, ICMP foloseste tot protocolul IP, ca dealtfel si cele
doua protocoale de transport (TCP si UTP) care il utilizeaza pentru livrarea pachetelor de date. Cu alte
cuvinte un mesaj ICMP va traversa reteaua TCP/IP in zona de date a unei detagrame IP.

Suita de protocoale TCP/IP a fost proiectata astfel incat mesajele de eroare sa se limiteze doar la
protocoalele de pe nivelele retea si transport. Ca urmare a acestui fapt, doar cele doua nivele pot "vedea"
mesajele de eroare TCP/IP de pe nivelele mai joase.

Initial, ICMP a fost proiectat sa permita dispozitivelor gateway (routerelor) raportarea cauzei care a
generat erori de transport de catre nivelul retea al hostului emitator, care, la randul lui, trebuie sa decida
cum sa raspunda la aceste erori semnalate. In momentul actual, ICMP nu se limiteaza doar la utilizarea de
catre routere; orice alt host din retea poate folosi ICMP pentru a transmite altui host mesaje de eroare,
control sau informatie.

Pentru a defini mai precis capabilitatile si limitele ICMP am putea spune ca el furnizeaza servicii de
"semnalare a erorilor". ICMP nu livreaza nici un fel de servicii de "corectare a erorilor" si nici nu indica
modulelor soft ale nivelului retea nici o "modalitate de raspuns" la erorile pe care le semnaleaza.

In cazul unor erori, ICMP semnaleaza problema doar hostului sursa. Nici un comutator de pachete
intermediar nu este anuntat de erorile depistate. Din acest motiv, hostul emitator, nu poate corecta
intotdeauna problemele care apar in procesul de routare. Dar, aceasta limitare vine din "ratiunea de
proiectare" a stivei TCP/IP, si anume: tabelele de routare folosite de comutatoarele intermediare sunt
configurate in mod dinamic. In acest mod, nici un comutator nu va cunoaste intreaga "harta de routare"
pentru intreaga retea (din ratiuni de simplificare a soft-ului de retea). Deci, hostul destinatie, la sosirea
unor datagrame IP nu va putea afla niciodata ce cale a strabatut datagrama respectiva pentru a ajunge la
destinatie. In plus, hostul nu va sti nici calea care o va parcurge o datagrama spre hostul sursa.

Cum am spus mai sus, ICMP foloseste IP pentru livrarea mesajelor. Din acest motiv, ICMP nu poate fi
nici mai sigur, nici nu poate avea o prioritate mai mare decat orice alt pachet IP. Reteaua poate pierde sau
ignora un pachet ICMP la fel ca orice alt pachet IP. In plus, pierderea unui mesaj ICMP poate duce la
aparitia unor probleme suplimentare legate de livrarea datelor. In principiu exista doua tipuri de mesaje
ICMP:

1. Mesaje de eroare. Apar ca urmare a problemelor legate de livrarea pachetelor IP. Deci, fiecare
mesaj ICMP va fi legat de o anumita datagrama IP, continand intotdeauna antetul IP si primii 8
octeti de date din datagrama.
2. Mesaje de interogare. Raporteaza informatii legate de retea sau de un host anume. In general, astfel
de mesaje, sunt utilizate in scopul depanarii retelei.

Pentru a preintampina anumite fenomene de congestie, TCP/IP defineste niste reguli stricte pe baza
carora se pot genera masaje ICMP. Astfel, un mesaj ICMP de interogare poate genera un mesaj de eroare,
dar, niciodata, o datagrama IP care contine un mesaj de eroare nu poate genera un nou mesaj de eroare
(pentru evitarea unui trafic suplimentar si inutil). La fel, nu se pot genera mesaje de eroare pentru
datagrame cu adresa de broadcast si multicast.

Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecţie a erorilor fiind plasată la nivelurile superioare
(de exemplu prin protocolul TCP). În IPv4 (nu şi IPv6), integritatea pachetelor este asigurată de sume de
control.

Nivelul Acces la reţea

Se ocupă cu toate problemele legate de transmiterea efectivă a unui pachet IP pe o legătură fizică,
incluzând şi aspectele legate de tehnologii şi de medii de transmisie, adică nivelurile OSI Legătură de date
şi Fizic.

Modelul de referinţă TCP/IP nu spune mare lucru despre ce se întâmplă acolo, însă menţionează că gazda
trebuie să se lege la reţea, pentru a putea trimite pachete IP, folosind un anumit protocol. Acest protocol
nu este definit şi variază de la gazdă la gazdă şi de la reţea la reţea.
Arhitectura unei retele

Figura de mai jos este o reprezentare superficiala a conceptului de stratificare a retelelor, foarte util in
intelegerea retelelor si a protocolului TCP/IP. Sageata albastra reprezinta scopul oricarei retele, aplicatii
soft comunicand intre ele. Ar fi un dezastru total daca fiecare aplicatie software ar incorpora in ea un
protocol de comunicatii si un driver pentru placa de retea. Fiecare strat reprezentat in figura de mai jos
este responsabil pentru un anume "job".

 Interfata hardware este responsabila cu trimiterea de biti "1" sau "0" de la un computer la altul.
Acest strat fizic nu stie nimic despre informatia trimisa sau receptionata. Rolul sau este sa trateze cat mai
bine problemele legate de transmisia si receptia semnalelor electrice.
 Stratul IP foloseste stratul fizic pentru a trimite pachete IP.Stratul IP nu ofera nici o garantie ca un
pachet trimis ajunge cu succes la destinatie. IP are un algoritm extrem de simplu de tratare a erorilor deci
daca ceva merge prost pachetul este "aruncat la gunoi" si se incearca trimiterea unui mesaj ICMP inapoi la
expeditor.
 Stratul TCP este responsabil cu realizarea unei conexiuni de incredere care sa nu dea rateuri. El
foloseste straturile aflate sub el in ierarhie iar cu ajutorul unor algoritmi performanti de tratare a erorilor el
se asigura ca pachetele trimise ajung la destinatie si o data ajunse la destinatie ele nu sunt degradate.
 Stratul Aplicatiilor este reprezentat in mod uzual de diverse programe cele mai cunoscute si mai
simple exemple ar fi: Mozilla Firefox, Microsoft Outlook, Internet Explorer, Telnet. De partea cealalta a
conexiunii se afla diverse servere Apache (server web ce comunica cu Internet Explorer sau Netscape),
Sendmail (comunica cu Microsoft Outlook, Mozilla Thunderbird).
Orice interfata hardware trebuie sa aiba o adresa de internet unica numita adresa IP.Aceste adrese sunt
numere pe 32 de biti de forma xxx.xxx.xxx.xxx. Expansiunea exploziva a internetului a dus la limitarea
serioasa a numerelor unice. Adresele clasice pe 32 biti s-au dovedit a fi total inadecvate pentru
dezvolateare rapida a internetului.

PING

Cea mai simpla metoda de a testa daca avem o ruta valida spre un calculator ce are o anumita adresa IP
este programul ping. Un simplu exemplu ar fi rularea programului ping din Windows. Pentru a vedea daca
putem avea o legatura cu serverul avand IP-ul 33.33.28.124 se porneste un Command prompt si se
tasteaza ping 33.33.28.124. Daca avem o ruta valida spre adresa respectiva rezultatul arata asemanator cu
cel de jos
Pinging 33.33.28.124 with 32 bytes of data:

Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time=21ms TTL=128

Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time=1ms TTL=128
Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time=1ms TTL=128
Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time<10ms TTL=128

iar daca nu avem o ruta valida spre adresa IP respectiva rezultatul arata asemanator cu cel de jos

Pinging 33.33.28.124 with 32 bytes of data:

Destination host unreachable.

Destination host unreachable.
Destination host unreachable.
Destination host unreachable.

Optiuni ale comenzii PING :

Domeniile si DNS-ul

Domeniile sunt denumirile prietenoase de genul www.htomail.com sau www.yahoo.com. Fiecare dintre
aceste domenii are atribuita cel putin o adresa IP. Sistemul care se ocupa cu traducerea domeniilor in
adrese IP se numeste DNS (domain name system). DNS-ul este o baza de date distribuita pe tot internetul.
Se numeste distribuita deoarece nu exista un singur server care sa aiba toata informatia necesara traducerii
orcicarui domeniu intr-o adresa IP. Fiecare server mentine o baza de date cu propriile domenii pe care
sistemele de pe internet pot sa o interogheze.

Revenind la exemplul de mai sus trebuie precizat ca pentru a testa existenta unei rute valide catre un
anumit site se poate utiliza si o comanda de genul: ping www.link.ro. In anumite situatii aceasta metoda
poate fi considerata o metoda de determinare a adresei IP a unui site.
Despre e-mail

Figura de mai jos prezinta pe scurt drumul facut de un e-mail de la expediere si pana la destinatie.

 Aplicatia utilizator este un program client pentru posta electronica. Cele mai raspandite sunt:
Microsoft Outlook,Mozilla Thunderbird, Kmail(unix), pine(mod text, unix) etc.
 Server mail - prin abuz, pentru simplitate, poate fi considerat un program ce ruleaza pe server. Cele
mai raspandite sunt: Sendmail, q-mail, Microsoft exchange.

SMTP

Comunicarea intre aplicatia utilizator si serverul mail la expedierea mesajelor se realizeaza cu ajutorul
protocolului SMTP. Comenzile sunt trimise de programul client in siruri de caractere inteligibile pentru
om.

Cea mai simpla metoda pentru a intelege protoculul SMTP este trimiterea unui mesaj de posta electronica
fara o aplicatie specializata. Pentru a va conecta la un server de e-mail se lanseaza un Command prompt in
care se taseaza telnet xxx.xxx.xxx.xxx 25, unde xxx.xxx.xxx.xxx reprezinta adresa IP a serverului de e-
mail. Dupa cum se vede si din comanda legatura se realizeaza pe portul 25. Daca totul este in regula
primiti un mesaj de "bun venit" avand codul 220.

Dupa realizarea conexiunii clientul se identifica cu ajutorul comenzii HELO domain.ro unde domain.ro
reprezinta numele complet al domeniului clientului.

Urmatorul pas este precizarea adresei expeditorului. Pentru aceasta se tasteaza MAIL FROM:
expeditor@domain.ro unde expeditor@domain.ro se inlocuieste cu adresa dumneavoastra de e-mail.
Daca totul este in ordine primiti un mesaj de genul: sender OK.

Urmatorul pas consta in precizarea adresei destinatarului cu ajutorul comenzii RCPT TO:
destinatar@destinatardomain.ro unde destinatar@destinatardomain.ro se inlocuieste cu adresa de e-
mail a destinatarului. Daca totul este in regula primiti un mesaj de genul: rcpt OK. In cazul in care primiti
un mesaj de genul relaying denied inseamna ca serveul nu accepta trimiterea mesajului. Aceasta
problema apare datorita faptului ca fiecare server de e-mail trebuie configurat sa accepte trimiterea de
mesaje doar de pe anumite domenii si doar de la anumite adrese IP, in caz contrar serverul neconfigurat
corect poate fi utilizat de terte parti pentru trimiterea de mesaje SPAM, adica mesaje publicitare
nesolicitate.

Daca totul a decurs corect pana in acest moment puteti tasta comanda DATA dupa care se introduce textul
mesajului.

In cele din urma dupa ce ati terminat de introdus mesajul se tasteaza caracterul . (punct) urmat de ENTER,
moment in care daca totul este in regula primiti un mesaj de genul: mesage was accepted for delivery.

POP3 - IMAP

POP3 si IMAP sunt doua protocoale diferite ce permit aplicatiilor de genul Mozilla Thunderbird sau
Microsoft Outlook accesarea casutei postale de pe server.

Daca utilizati protocolul IMAP toate mesajele dumneavoastra sunt stocate pe server. Aceasta metoda are
avantajul de a nu ocupa spatiu pe calculatorul client si da rezultate bune pe conexiuni lente deoarece initial
se descarca doar header-ele mesajelor. Continutul si atasamentele mesajului sunt descarcate numai daca
este nevoie.

Daca utilizati protocolul POP3 mesajele dumneavoastra sunt descrcate de pe server pe hard-disk-ul local,
toate odata, in momentul in care doriti citirea mesajelor. Daca utilizati mai multe calculatoare pentru
accesarea postei electronice pot aparea desincronizari suparatoare iar mesajele dumneavoastra sfarsesc in
a fi imprastiate pe mai multe calculatoare. Pentru a evita aceasta situatie trebuie sa configurati un singur
client sa stearga mesajele de pe server dupa descarcarea lor. Dezavantajul in aceasta situatie este ca unele
mesaje vor fi descarcate de mai multe ori din nou si din nou, pana cand in cele din urma se acceseaza
casuta postala de pe alculatorul configurat sa stearga mesajele de pe server dupa descarcare.

Configurarea programelor client de posta electronica

Vom trece in revista informatiile necesare pentru a configura un program client de e-mail de genul
Microsoft outlook sau Mozilla Thunderbird

e-mail adress adresa dumneavoastra de e-mail

incoming mail server
outgoing mail server
account name(user name)
password
adresa IP a serverului unde este casuta dumneavoastra de posta
electronica(va fi accesat prin POP3 sau IMAP)
adresa IP a serverului ce va fi accesat prin SMTP la trimiterea mesajelor
nume de utilizator, necesar pentru secventa de autentificare in momentul in
care se acceseaza casuta postala prin POP3 sau IMAP
parola, este necesara tot in momentul autentificarii in vederea descarcarii
mesajelor

Anexa: Structura pachetelor TCP/IP

Figura de mai jos prezinta structura unui pachet TCP/IP

4biti -
8biti - tipul
4biti - versiunea lungime
de serviciu
header
16biti - identificare 3biti - date
13biti - fragment offset
16biti - lungime totala (in octeti) fragmentare
8biti - timpul de traire 16biti -biti pentru cotrolul integritatii header-ului
8biti - protocol
TTL

32biti -adresa IP a sursei

32biti -adresa IP a destinatarului
32biti - optiuni (daca este cazul)

DATE