Exploatarea zăcămintelor de fier şi mangan din

România de-a lungul timpului

MINEREURILE DE FIER

Minereurile de fier reprezintă una dintre rezervele naturale cele

mai intens folosite, constituind, totodata, obi-ectul unor ample schimburi
internaţionale. Fierul este larg răspândit în natură, reprezentând 5-6%
din litosferă, şi intră În combinaţia multor minerale care compun scoarţa
Pământului. Minereurile de fier se găsesc sub diferite combinaţii: oxizi,
carbonaţi, silicaţi şi sulfaţi de fier. Din categoria oxizilor fac parte
magnetitul, hematitul şi limcnitul, iar din cea a carburanţilor, sideritul.
Magnetitul este minereul de fier cu conţinutul cel mai bogat în metal
(68-72%) şi, totodată, cel mai pur, dar cu o răspândire oarecum limitată
(cea 15% din rezervele mondiale); zăcăminre reprezentative există în
Munţii Ural (Magnitnaia), Suedia (Kiruna), Venezuela (Cerro Bolivar),
India (statele Sihar şi Orissa) ş.a. Hematitul are un conţinut de metal
ceva mai redus (de regulă sub 70%), dar o mai largă răspândire (27% din
rezervele cunoscute de minereu de fier); asemenea zăcăminte există în
Brazilia (Minus Gerais), India (Madhya Pradesh, Mysore), S.U.A (zona
Lacului Superior), C.S.I (bazinul Krivoi Rog), Australia (Australia de
Vest). Limonitul şisideritul au un conţinut de metal mai redus (48-63%
primul şi, respectiv, 30-48% al doilea), dar o foarte largă răspândire,
zăcăminte tipice aflându-se în Franţa (Lorena), Spania (Bilbao), Marea
Britanie, India (Unar Pradesh).

Zacamintele de fier din Romania

Zăcămintele din regiunea Ocna de Fier se situează printre
primele zăcăminte cunoscute, considerate încă din anul 1865 de
către B. V. Cotta că aparţin tipului de metasomatism de contact.
Exploatările datează de mult timp, avand o continuitate
1
apreciabilă fără a fi furnizat cantităţi prea mari de minereu.
Regiunea minieră ocupă partea de nord a zonei
mineralizate din vestul Banatului, ce se întinde între Bocşa la
nord şi Moldova Nouă la sud.
Fundamentul regiunii este constituit din şisturi cristaline
(gnaise şi micaşisturi), în care este prins un sinc1inal orientat
NNE-SSV, lung de 30 km şi lat de 200-300 m, constituit la bază

din depozite doggeriene (conglomerate, gresii silicioase, calcare

grezoase), peste care se aşază calcare tithonice şi neocomiene.
Intre Ocna de Fier şi Dognecea, acest sinclinal este străbătut
aproape transversal de-a lungul unei puternice zone de
dislocaţie, de o intruziune de banatite de varstă Cretacic superior
Terţiar inferior .Banatitele reprezintă partea superioară a unui
lacolit şi constau din granodiorite, diorite şi diorite cuarţifere,
însoţite de filoane aplitice, pegmatitice şi lamprofirice.
Granodioritele au metamorfozat termic calcarele, care au
recristaIizat în marmore, iar la contact le-au transformat în skarn
cu minereuri; şisturile cristaline au trecut în comeene cu
andaluzit şi cordierit. Rocile eruptive au suferit şi ele procese de
endocontact, cu formare de epidot, diopsid şi granat.
Sub actiunea fluidelor metasomatice, masa de calcar a fost
transformată în skarn, de obicei granatifer. Exoskarnul prezintă o
distribuţie zonară, începînd de la exteriorul aureolei de contact
spre intruziune, în ordinea: calcar marmorean-dolomit silicifiat –
serpentină-talc-tremoli- diopsid-granat-magnetit; uneori mai apar
în plus ludwigit şi cotoit. Date fiind condiţiile complexe de
formare, zonalitatea nu este prea clară.
Trecerea făcîndu-se uneori direct la skarnul diopsidic.
Concentratiile metalifere au forma de stockuri cu numeroase
apofize de dimensiuni variabile: lungimi de 37-150 m; grosimi
de 2-37 m: adîncimi de la 20-80 m. Unele dintre ele apăreau la zi
şi au fost exploatate în carieră.

2
In ce priveşte arnplasamenbul geologic al concentratiilor
metalifere, s-a constatat,cu ocazia exploatărilor, că ele erau
situate fie în skarnul dintre calcare şi banatite, sau între skarn şi
banatite şi mai rar în skarnul dintre şisturi cristaline şi calcar,
precum şi în calcare marmoreene. In penultimul caz, lucrările
miniere au arătat că în profunzime intruziunea se găsea la baza
sinclinalului. Contactele cristalin-calcare, calcare-intruziune ca şi
zonele de slabă rezistenţă formate de-a lungul lor au servit drept
căi de acces pentru mineralizatori. Adeseori s-a observat că plan
ele de şistozitate şi fisurile din calcare au jucat un rol de control
în circulaţia agenţilor mineralizatori şi în localizarea
mineralizatiei.
Minereul prezintă texturi variate: masivă, tigrată, ritmică
(datorită unor procese de difuzie care au produs reacţii de tipul
Liesegang), geode etc., iar structura este în general
macrogrăuntoasă.
Compoziţia mineralogică a minereului este variabilă, ajungînd
pînă la complexă. Diversele minerale metalice şi de gangă
constituie două parageneze, caracterizata prin temperatură,
presiune, control structural, control chimic, compoziţie şi natura
fizică a agentilor mineralizatori. O primă parageneză cuprinde:
granat (diverse specii, de obicei andradit), diopsid, hedenbergit,
hidromică magneaiană, palygorskit, schefferi (amestec izomorf
de diopsid şi hedenberglt, în care Ca substituie Mn), tremolit,
talc, epidot, verztrvian, ludwigit, cotoit, apoi magnetit hematit şi
oligist, în general minerale formate la temperaturi ridicate şi pre-
siuni apreciabile, pe contul substanţelor provenite în mare parte
din bazinul magmatic din profunzime şi într-o măsură redusă din
rocile intruse, în special calcarele. A doua parageneză include:
pirotină, mispichel, bismutină, pirită, blendă, calcopirită, borntt,
tetraedrit, minerale de cobalt şi de nichel, arsen nativ, aur,
galenă, cuarţ, calcit, în cea Ieai mare parte de origine

3
hidrotermală. Aceste parageneze, formate în condiţii
termodinamice diferite, au o dispoziţie zonară faţă de intruziunea
banatitică: în apropierea intruziunli se găseşte prima parageneză,
pe cand cea de-a doua este situată mai departe, telescopind
adesea pe cea dintai. Minereul este de două categorii: minereu de
fier propriu-zis, constituit din magnetit, hematit şi oligist;
minereu de fer asociat cu sulfuri comune (pirită, blendă,
oalcopirită, galenă etc.). Ultima categorie este mai abundentă în
anumite concentratii, localizate spre partea periferică a aureolei
de contact. Genetic, zăcămintele din această regiune se
încadrează în tipul de metasomatism de contact
(pirometasomatic) cu trecere la hidrotermal. Agenţii
mineralizatori au fost aproape exclusiv de natură magmatlcă, în
stare de fluide (cloruri, fluoruri) la început, trecînd apoi în soluţii
hidroterma1e. Dată fiind suprafata pe care sînt răspîndite
concentraţiile metalifere, ele constituie mai multe mine, în care
s-au făcut exploatări continuu de la jumătatea secolului XIX şi
pînă astăzi. Desigur că există şi exploatări mult mai vechi.
Minele mai importante au fost: Sofia, Paulus, Therezi a,
Reiohenstein în comuna Ocna de Fier şi Dealul Dănilii, Elias,
Simon-Iuda, Carolina etc. în comuna Dognecea. Ivir'i de minereu
de fer, asemănătoare ca geneză cu zăcămîntul de la Ocna de Fier,
se mai cunosc în partea de NV,a Banatului, în regiunea Rusca
Montană, la Lozna (Glăvan, Pîrîul Negrii), apoi în regiunea
Nădrag. Concentraţiile metalifere, puţin numeroase şi de
dimensiuni reduse, s-au format în aureolele de contact ale
intruziunilor banatltlce. Minereul era constituit din magnetit şi
hematit, cu gangă de skarn. Exploatările au epuizat aproape
complet iaceste iviri, astfel că importanţa lor economică este cu
totul redusă.
In sfîrşit, mai menţionăm cateva iviri cu minereu de fer de
origine pirometasomatică (metasomatism de contact) în
apropiere de Vata (jud. Hunedoara), formate din corpuri mici de

4
magnetit localizate în calcarele mezozoice marmorizate din
apropierea intruziunilor banatitice.
Zăcămîntul de la Lueta este situat la marginea de est a Bazinului
Transilvaniei, pe versantul vestic al Munţilor Harghita, la circa 5
km spre nord de comuna Lueta. Exploatările sunt localizate în
versantul stang a văii Homorodul mic, iar la o depărtare de circa
25 km de zăcămant se află uzina siderurgică de la Vlăhlta.
Această regiune face parte din rama răsăriteană, slab cutată, a
Bazinului Transilvaniei, ramă ce se scufundă sub masa
produselor vulcanice ale munţilor Harghita. La alcătuirea ei
geologică iau parte două complexe de roci, unul sedimentar şi
celălalt vulcanic.
Complexul sedimentar, de varstă probabil Sarmaţian, este format
din nisipuri şi pietrişuri slab cimentate, constituite din blocuri de
argile şi marne, de cuartite, şisturi cloritoase şi chiar opaluri.
Imediat deasupra se aşază, discordant, tufuri şi aglomerate
andezitice, formand complexul vulcanic de varstă Pliocen
superior (Dacian, Levantin).
Mineralizatia cu fier este localizată la partea superioară a
complexului sedimentar, imediat sub limita nisipuri-tufuri
vulcanice, trecand uneori şi în formaţiunile vulcanice.
Concentraţiile au, în general, forme neregulate, mai mult sau mai
puţin lenticulare şi stratiforme. Forma neregulată a
concentraţiilor este datorită. mineralizării neomogene şi difuze a
stratului superior de nisipuri slab cimentate şi de conglomerate,
precum şi a produselor vulcanice.
Minereul este de două categorii: primar şi secundar. Minereul
primar este format din mase compacte de siderit, din gresii,
conglorner ate şi piroclastice cu ciment sidertic. Conţinutul
minereului este 29-36% Fe; pană la l% Mn; 15-32% Si02; 0,1%
P si 0,3% S. Minereul secundar constă din limonit, rezultat din
5
alterarea sideritului, şi se prezintă în mase poroase nisipoase,
blocuri cavernoase conglomeratice şi depuneri concentrice, după
natura şi gradul de sideritizare a rocii din care s-a format.
Conţine: 35-40% Fe; circa 1% Mn, 30-35% si, sub 0,1% P şi S.
Geneza zăcămîntului de la Lueta este presupusă hidrotermală,
legată de apele termale bogate în bicarbonat de fier din cortegiul
fenomenelor postvulcanice ce fac parte din activitatea vu1canilor
andezitici din Munţii Harghita. Şi astăzi se întalnesc în regiune
izvoare termale care depun la suprafaţă opal feruginos. In calea
lor ascendentă apele termale feruginoase, desigur mult mai
abundente în timpul formării zăcămintului, au îmbibat
complexul nisipos, mai poros, acumulandu-se şi stagnand,
probabil, în partea lui superioară, invadand şi piroclastrtele,
vulcanice; elementele calcaroase şi marnoase ale pietrişurilor şi
nisipurilor au fost transformate în siderit, printr-o acţiune
metasomatică selectivă a soluţiilor feruginoase. In acelaşi mod
par să se fi format şi concentratiile metalifere din produsele
vulcanice, care au fost mai puţin apte pentru un proces de
înlocuire, dată fiind compoziţia lor mineralogică diferită.
Ulterior formării sideritului, a avut loc alterarea carbonatului de
fer provocată de apele descendente, care a dus la formarea de
limonit, Mineralizaţii de fer asemănătoare cu cele descrise mai
sus sunt cunoscute în partea de nord a bazinului neogen al
Braşovului, între Biborţeni şi Baraolt, la Doboşeni, Filia şi
Herculian, precum şi mai la nord-est, la Mădămşi. Concentraţiile
reziduale de fier şi mangan din regiunea Vaşcău-Moneasa-
Călugări. In regiunea Vaşcău-Moneasa-Călugări se cunosc încă
de mult timp (sec. XIX) numeroase iviri cu minereu de fier şi de
mangan formand grupe cu denumiri diferite: Baia Nemţilor,
Corbu, Grajduri, Ponoraş, Călugări etc. Fundamentul regiunii
constă dintr-un complex paleozoic (Carbonifer şi Permian) de
conglomerate, arcoze, gresii şi şisturi argiloase, străbătut şi uşor
metamorfozat la contact de porfire cuartifere şi diabaze.
Deasupra formaţiunilor paleozoice urmează un complex de

6
calcare triasice, care împrimă regiunii caracterul morfologic de
platou, reprezentat prin calcare anisiene, în care sant localizate
concentraţiile metalifere, acoperite de o manta de argile de tipul
terra rossa, de varstă cuaternară. Concentraţiile metalifere
îmbracă forma golurilor de dizolvare din calcarele anislene
(cuiburi, buzunare), avand o anumită dispoziţie a minereului. La
partea inferioară se află minereul de mangan, aşezat direct pe
calcare, după care urmează un minereu de mangan şi de fier.
Zăcămantul de fier de la Căpuşul Mic. Regiunea minieră se
găseşte în cuprinsul comunelor Căpuşul Mic, Dumbrava,
Agirbiciu, Straja, Macău şi Vîştea, situate la vest de Cluj.
Prezenţa mineralizaţiei cu fer în această regiune este semnalată
încă de la începutul sec. XX, însă prospecţiuni geologice şi
explorări sistematioe au avut loc după 1960. Relieful regiunii
este slab accidentat, iar cursurile de apă sunt reduse la Someşul
Mic. Fundamentul regiunii este constituit din şisturi cristaline ce
aparţin Munţilor Gilăului, peste care se aşază discordant argile
vărgate cu caracter lateritic şi apoi seria marină a Eocenului
inferior, în care este găzduit zăcămintul de fer. Forma
concentraţiei metalifere este de strat, cuprins între două
formaţiuni distincte: calcare cu Anomia în culcuş şi gresii
calcaroase numulitice în acoperiş. In succesiune pe verticală
urmează caleare albe-gălbui, marne cenuşii-verzui puţin
argiloase cu Intercalaţii locale de glauconit şi leptoclorit, peste
care se aşază o cuvertură de argile deluviale cu grsimi ce ajung
pana la 20m.
Zacamintele de fier din Poiana Rusca
Aceasta din urmă, găzduieşte zăcăminte importante de fier.
Şisturile ambelor unităţi provin din metamorfozarea regională a
unor formaţiuni marine de natură tufogenă (vulcanogenă) şi
terigenă. Unitatea epimetamorfică este alcătuită dintr-o serie de
complexe de şisturi de natură terigenă: cuartite, şisturi grafitoase
cu intercadatii de roci verzi, şisturi cuarţitice sericito-cloritoase

7
şi şisturi grafitoase, Urmează complexul şisturilor verzi, gros de
250 la 350 m, constituit din şisturi clorito-albitice, clorito-
actinolitice, clorito-sericitoase, în care sunt intercalate
concentraţiile de fier. Acest complex reprezintă spilite, tufuri şi
tufite bazice, produse ale activităţii vulcanice ce se încadrează în
magmatismul bazic iniţial de geosinclinal, metamorfozate
ulterior. Acest, fapt este important şi prin contribuţia la lămurirea
genezei zăcămintelor de fier din Poiana Ruscă. Peste şisturile
verzi se aşază un complex de filite sericitoase şi şisturi sericito-
cloritoase cuartitlce de natură terigenă. Tot la unitatea
epimetamorfică se consideră şi formaţiunile recifogene
(dolomite şi calcare) metamorfozate, sincrone cu complexul
şisturilor- verzi şi cu complexul următor. In partea de NE a
masivului Poiana Ruscă apar şi roci porfiroide, reprezentind
riolite şi keratofire cuartifere metamorfoza te. Din punct de
vedere structural, unitate a epimetamorfică reprezintă un
anticlinoriu. Seria epimetamorfică, după date mai noi
(Maier, Krăutner, Mureşan), este de vîrstă Devonian-Carbonifer.
Unitatea mezometamorfică constă din două subunităti tectonica
de nord şi de sud. Unitatea de nord, alcătuită din diverse tipuri de
mica- şisturi, gnaise, amfibolite şi calcare cu silicaţi, prezintă
spre marginea sudică o tranziţie la şisturi epimetamorfice ; în
această subunitate se cunosc cateva iviri de fier, la Ţaţa, Lingina
etc. şi de pirită, la Boita. Subunitatea de sud cuprinde şisturi
cristaline mezometamorfice cu fenomene de migmatizare,
granite şi pegmatite, în care se găsesc cîteva concentraţii de
minereu de fer (magnetit) asociate mai ales cu amfibolite la
Boutari, Starminosu etc.). Rocile sedimentare, de vîrstă
mezozoică şi terţiară, se aşază transgresiv pe marginile şisturilor
cristaline, formand o serie de bazine: Dobra, Lăpugiu, Rusca
Montană, Hateg etc. Rocile eruptive apar mai ales în părţile de
SV şi de NV ale masivului Poiana Ruscă şi sînt reprezentate prin
banatite (granodiorite porfirice, andezite de vîrstă Cretacic
superior - Paleogen, cu forme de corpuri subvulcanice şi dike-uri
8
ce străbat atat şisturile cristaline cat şi rocile sedimentare;
urmează riolite, andezite şi piroclastite andezitice de vîrstă
miocenă. Mineralizaţia cu fier este răspandită în cea mai mare
parte în unitatea epimetamorfică, şi într-o măsură mult mai
redusă în unitatea mezometamorfică. Localizarea concentraţiilor
metalifere a fost bine precizată, pe baza cercetărilor geologice şi
petrografice din ultimii ani. Astfel, în zona epimetamorfică din
partea de nord a masivului, principalele zăcăminte de fier sunt
asociate în general cu calcare dolomitice şi localizate în
complexul şisturilor verzi, tufogene, care constituie şi orizontul
reper. In zona mezometamorfică, concentratiile de fier sunt
strans asociate cu complexul de roci amfibolitice.

ZĂCĂMINTELE ŞI APARIŢIILE DE MANGAN

DIN ROMÂNIA
Concentraţii de mangan şi de fier de tipul rezidual se cunosc încă
de mult timp în regiunea ce se întinde între localităţile Moneasa,
Briheni, Vaşcău, Călugări şi Zimbru, situată la N şi NE de lanţul
Munţilor Moma. Iviri de tipul vulcanogen-sedimentar, în parte
exploatate, se găsesc în Munţii Drocei (la Pirneşti şi la Soimuş-
Buceava). Regiunea Pîrneşti este constituită dintr-un fundament
de diabaze, ce aparţin mai multor veniri, peste care se aşază
jaspuri (şisturi silcioase roşii) cutate, ce prind în sinclinale
stratele mai noi ale flişului cretacic inferior: calcare detritice,
şisturi argiloase şi calcare. Mineralizatia cu mangan se
localizează în orizontul de jaspuri aşezat peste diabaze, formand
un şir de lentile îmbrăcate frecvent într-o argila cu hematit ce
poate fi considerata ca reper geologic in lucrarile de explorare.
Zăcămintele de mangan din regiunea Delineşti (Munţii Semenic)
sînt răspîndite pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile: Rugi,

9
Ohabita, Delineşti şi Tîrnova. Primele cercetări geologice
datează din secolul XIX, în secolul următor, ele sînt numeroase
şi complexe, rezolvand şi problema genezei. Regiunea este
alcătuită numai din şisturi cristaline, ce aparţin domeniului getic
reprezentate prin formaţiuni mezometamorîice ca paragneise
micaşisturi, cuarţite, amfibolite, gnaise arnfibolice şi serpentine
In aceste formaţiuni se găsesc intercalate şisturile manganiîere
care constituie uneori zăcăminte. Complexul de şisturi
mezometomorfice este străbătut de intruziuni acide, filoane de
granite pegmatoide, sau de pegmatite şi filoane de cuarţ, care au
metamorfozat la contact şisturile manganifere .Acestea formează
intercalaţii lenticulare orientate NE-SV şi sunt însoţite de
paragnaise muscovitice, micaşisturi cu biotit şi muscovit, uneori
şi cuartite muscovitice, alcătuind aşa-numitele formaţiuni
manganifere. Şisturile manganifere sunt compacte şi dure avand
culori de roz, cenuşiu, verzui, uneori negre, cand sunt alterate.
Textura este masivă şi rubanată, iar structura este în general
granoblastică. După compoziţia mincralogică, aceste roci pot fi
împărţite în roci bogate in spessartin, roci cu rodocrozit, şisturi
manganifere cu magnetit, şisturi cu carbonati şi silicati de
mangan şi asociaţii de oxizi de mangan şi de fier (zona de
oxidatie). Mineralele prezente sunt: rodoorozitul, spessartinul,
rodonitul, piroxmangitul, dannemoritul, tefroitul, knebellitul,
piedmontitul, sideritul şi magnetitul, considerate ca formate prin
metamorfism regional; sporadic mai apar sehefferit, pistatit,
hisingerit manganifer, de origine diferită - hidrotermală, de
contact, de alterare. Se pare că spre partea superioară a
concentratiilor de mangan abundă carbonaţii de mangan şi de fer
pe cand în adancime apar mai mult silicati. Zona de oxidatie .are
o extensiune limitată pe verticală şi constă din psilomelan,
piroluzit, manganit, wad şi limonit. Caracteristică este textura
scheletică a miriereului din această zonă, formată dintr-o reţea de
oxizi de mangan, cu ochiurile umplute cu limonit pulverulent.
Conţinutul minereului din zona de oxidatie, singura parte
exploatabilă, era: 18-20% Mn, 17-20% Fe şi 8-13% Si02;,
10
Geneza concentraţiilor de mangan din regiunea Delineşti este
vulcanogen-sedimentară, metamorfozat regional, asociată unui
magmatism bazic de geosinclinal. Dovada acestui vulcanism o
constituie amfibolitele din regiune, care sunt vechi roci bazice
metamorfozate. Zăcămantul mai important este cel de la Tîlva
Bobului, situat pe varful dealului cu acelaşi nume, de cotă 500
m, un'de au avut loc şi exploatări. Forma zăcământului era de
strat lenticular lung de 100 m, avînd o grosime de circa 10 m.
Compoziţia minereului este aceea dată mai înainte, iar conţinutul
în mangan nu depăşea 20%. Mai spre NV, în Valea Strejeşti au
fost explorate concentraţii stratiforme, avînd o compoziţie
mineralogică asemănătoare cu cea descrisă inainte.

Zona mineralizată se continuă spre NE, pînă pe versantul

dealului Tîlva Popii de la Ohabita şi de aici pînă la Rugi.
Zăcămantul de la Răzoare este situat în partea de est a insulei de
cristalin ce formează Munţii Preluca-Lăpuş şi ocupă văile:
Zăpozi, Sunători şi Ciufoaia. La alcătuirea geologică a regiunii
iau parte şisturi cristaline mezozonale: gnaise cu bictit şi lentile
de pegmatite calco-alcaline cu muscovit (Ciungi), apoi
micaşisturi cu biotit şi muscovit, cu granaţi cu cuartite negre
separate de gnaise printr-o bandă de culoare cristalină. in zona de
micaşituri şi strans asociate cu cuartite negre sunt localizate şi
mineralizaţiile; concentraţiile metalifere au forma de lentile,
intercalate concordant in faşiile de cuartite negre şi prinse
împreună în micaşisturi. Dimensiunile lentilelor au fost
apreciabile; lungimi pînă la 600 111, grosimi între 10 şi 25 111
în părţile superioare, micşorandu-se în adancime, iar înălţimea,
determinată prin foraje, ajunge la 150 m. Numeroase falii
întrerup continuitatea zăcămantului. Compoziţia mineralogică a
concentratiilor metalifere este complexă. Se deosebeşte o zonă
primară, constituită din carbonati de m{angan şi fer (rodocrozit,
siderit) şi din si licati de mangan (knebelit, piroxmangit,
dannemorit, spessartin şi rodonit). Alte minerale prezente sînt:
11
magnetit, hematit, jakobsit şi apatic, apoi pirită, pirotină,
marcasită, mispichel, calcopirită şi galenă. Aceste minerale se
asociază în texturi variate: paralelă (benzi de carbon ati alternînd
cu benzi de silicaţi) şi masivă. Deasupra zonei primare se află
zona de oxidaţie, cu o compoziţie caracteristică: psilomelan,
piroluzit, manganit, braunit şi limonit. Conţinutul minereului
oxidic era: 23-33% Mn, 9-340f0 Fe, 7-150/0 Si02 şi maximum
10/0 P (cel mai mare .conţinut din toate ivirile de mangan din
România). Zăcămintele din Bucovina de SV. Majoritatea
zăcămintelor de mangan din această regiune se găsesc în Munţii
Bistritei, unde sunt răspandite pe o suprafaţă de circa 40 krn
lungime şi circa 15 krn lăţime, orientată NNV--SSE, cuprinsă
între comunele Cirlibaba la nord şi Broşteni la sud. Zona
mineralizată este muntoasă, 'Cu înălţimi ce depăşesc 1 000 m,
ajungînd pînă la 1 500 m (Muntele Rusu - 1 546 m), străbătută
de Bistriţa Aurie, cu numeroşii ei afluenti (Neagra, Putna etc.).
La alcătuirea geologică a acestei zone iau parte şisturi cristaline,
roci eruptive şi formaţiuni sedimentare. Şisturile cristaline au cea
mai mare răspîndire şi sunt reprezentate prin două serii:
mezometamorfică şi epimetamorfică. Seria mezometaforfică
constă dintr-un complex inferior de mica şisturi şi paragnaise
100 rare intercalatii de amfilolite, peste care se aşază complexul
superior, retromorfozat, cu şisturi clorito-muscovitice, gnaise
muscovitice, sporadic şisturi calcaroase. Această serie se
dezvoltă mai mult pe versantul vestic al Văii Bistriţa, de la
Cirhbaba şi pînă la Iaoobeni. Spre sud şi sud-vest de această
localitate ea este puternic tectonizată şi este reprezentată prin
seria migmatică a gnaiselor de Rarău (grano-gnaise, micaşisturi
şi amifibolite cu granaţi).
Seria epimetamorfică este mult mai dezvoltată ea prima şi este
alcătuită, între Cirlibaba şi Iacobeni, dintr-un complex cuartitic
constituit din conglomerate cu elemente de mezozonă (seria de
Bretila), căruia îi urmează şisturi cuartito-sericitoase şi
sericitocloritoase, cu puternice intercalatii de cuartlte negre cu

12
grosimi între 50 şi 400 m. Se detaşază clar un orizont principal
de ,cuarţite negre care găzduieşte concentraţiile de mangan.
Urmează complexul mijlociu de roci porfiroide (metadiorite,
metadacite etc. metamorfozate) în alternanţă cu şisturi sericito-
cuartitice, serlcitocloritoase, şisturi cloritoase cu porfiroblaste de
albit şi calcare cristalirie. In fine complexul superior constă din
calcare dolomitice, şisturi cloritoase şi grafitoase. Tectonica
şisturilor cristaline, în aria mineralizată, poate fi rezumată la o
structură în cute; mezozona formează un anticlinal, între
Cîrlibaba şi lacobeni, care se scufundă spre sud, iar epizona
formează două sinclinale, care îmbracă flancurile anticlinalului
de Bretila, iar spre sud iau nastere cute strînse. Cele două serii de
şisturi cristaline stau în raporturi anormale, seria epimetamorfică
constituind o pînză peste cea mezometamorf'ică. Intreaga zonă
este marcată de falii directionale si transversale.
Ivirile de mangan din regiunea Broşteni. Zona de şisturi ristaline
purtătoare de rnangan se îndreaptă din Bucovina spre Moldova,
ajungînd în regiunea Broşteni. Se cunosc trei zone de cuartite
negre, dintre care cea mai importantă este zona de est ce apare în
malurile pîrîului Praşca, apoi dispare şi reapare în pîrîul lui
Balaban. Dintre ivirile de mangan semnalate .în această zonă
menţionăm pe aceea din Dealul Ferului, asociată cu o fîşie de
cuartite negre, lungă de circa 400 m şi lată de circa 100 m,
constînd din intercalaţii şi cuiburi de rodocrozit şi rodonit, parţial
oxidati. Calitatea minereului este mediocră.
Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei
siderurgicc şi, ca urmare, se importă. De o deosebită importanţă sunt, în
siderurgie, minereurile de mangan, crom, titan, molibden, care se
folosesc pentru obţinerea otelurilor şi a fontelor speciale. Cele mai
bogate zăcăminte de mangan se găsesc în judetul Suceava, în nordul
Carpaţilor Orientali, cu exploatări la lacobeni, Vatra Domei, Cârlibaba,
care asigură 2/3 din producţia ţării Alte zăcărnintc mai sunt în Munţii
Banatului (Delineşti), în Depresiunea Haţeg (Baru), În Munţii
13
Zarandului, în Munţii Maramureşului (Baia Borşa) ş.a., astfel că
producţia satisface necesităţile interne, oferind disponibilităţi pentru
export.
Siderurgia românească străbate o perioadă mai dificilă, de
readaptare la conditiile economice noi interne şi internaţionale, ceea ce
explică scăderile de productie de după 1990.
În tara noastră, încă din secolul al XVIII-lea începe să se dezvolte
o siderurgie modernă: în 1718 se instalează primele cuptoare la Oraviţa,
un an mai târziu un cuptor la Bocşa Montană, în 1750 sunt puse în
funcţiune cuptoarele de la Topliţa, iar în 1771 cele de la Reşiţa ş.a.
Cele mai importante combinate siderurgice, conrurate de-a lungul
timpului, sunt cele de la Reşua, Hunedoara, Galaţi, Călărasi.
Combinatul siderurgic Reşita (aici fiind construită prima uzină
siderurgică din ţară) a fost cel mai mare până în 1950. S-a dezvoltat
pornind de la minereurile de fier din apropiere (Ocna de Fier,
Dognecea), cărbunii cocsificabili şi mangan. În strânsă legătură cu
siderurgia, în zona Reşiţei s-a conturat şi tradiţionala industrie
constructoare de maşini (de exemplu primele locomotive cu abur
construite), dar ea traversează o perioadă de criză.
Combinatul siderurgic de la Hunedoara a fost cel mai important
centru siderurgic al ţării în perioada 1956-1975. Construirea sa a fost
favorizată de existenţa, în apropiere, a celui mai mare zăcământ de
minereu de fier din ţară (din Munţii Poiana Ruscă) şi de relativa
apropiere a bazinului huilifer Petroşani.
Centrele de la Galaţi şi Călăraşi conturează, ca şi în cazul altor ţări
dunărene, o siderurgie portuară. Combinatul de la Galaţi (SIDEX,
construit în perioada 1960-1965) este, în prezent, cel mai mare centru
slderurgic din ţară şi unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei (6
furnale de 3.500 m3, uzină cocsochimică, laminoare pentru tablă şi benzi

14
la rece etc.). Amplasarea sa a fost favorizată de Dunăre, pe care se
transportă minereul de fier şi huila din import (in special din C.S.I.).
Combinatul siderurgic Călăraşi (SIDERCA), amplasat tot în
apropierea Dunării, pentru facilitatea aprovizionării sale cu materii
prime din import (cocs, minereu de fier), este parţial intrat în funcţiune,
având uzină cocsochimică, fumale, oţelării.
Alte centre cu fumale sunt Vlăhiţa (situată în Munţii Harghitei, s-a
dezvoltat pe baza minereurilor de la Lueta; produce fontă de bună
calitate) şi Călan (centru vechi de peste 100 de ani, produce fontă
cenuşie şi articole de fontă). Alături de aceste centre, la Târgovişte se
produc oţeluri speciale, aliate şi înalt aliate, laminate uşoare, la Oţelu
Roşu şi Nădrag se produc oţel şi laminate pe baza foruei de la Reşiţa şi
Hunedoara; la Câmpie Turzii şi Buzău se produc sârmă şi produse din
sârmă; la Brăila şi Galaţi tablă groasă pentru nave; la Roman ţevi sudate
şi laminate cu profile uşoare; feroaliaje la Tulcea.
La Bucureşti mai multe întreprinderi produc oţeluri şi laminate.
Alte centre siderurgice sunt: Zimnicea (ţevi), Beclean (otel, sârmă),
Drobeta-Turnu Severin, Focşani (laminate), Hârşova. De asemenea,
diferite produse siderurgice (îndeosebi oţel) se obţin şi în cadrul unor
întreprinderi construcroare de maşini.

15
Bibliografie
Nicolae Petrulian,1973 ,”Zacaminte de minerae utile’’ ,Ed.Tehnica
Bucuresti
Profesor,doctor,inginer Valeriu Patriciu, conferentiar,inginer Ion Grigore,
‚”Zacaminte de fier din Romania ” Ministerul minelor oficiul de
documentare si publicatii tehnice, Bucuresti 1969

16