Modul indicativ

Indicativul este un mod verbal personal şi predicativ care exprimă o acţiune, o

întâmplare sau o stare prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, care se realizează în
momentul vorbirii sau care se va realiza în viitor, dacă apare într-o propoziţie enunţiativă. Dacă
este folosit într-o propoziţie interogativă, exprimă un fapt a cărui realizare rămâne de verificat.
Verbul la indicativ poate fi şi negat.

Indicativul poate fi definit şi negativ, ca modul care în general nu exprimă o acţiune

dorită, poruncită, eventuală sau ipotetică

Indicativul în limba română

Morfologie
Indicativul este singurul mod care are morfemul caracteristic zero. Are cele mai multe
forme temporale (şapte).

Prezentul indicativ

conjugarea I
conjugarea a IV-a
infinitiv în -a
conjugarea a conjugarea a
II-a III-a infinitiv în -i infinitiv în -î
fără cu sufixul infinitiv în -ea infinitiv în -e
sufix -ez a vedea a bate fără cu sufixul cu sufixul
fără sufix
a cânta a lucra sufix -esc -ăsc
a coborî
a dormi a iubi a hotărî

cânt lucrez văd bat dorm iubesc cobor hotărăsc

cânţi lucrezi vezi baţi dormi iubeşti cobori hotărăşti

cântă lucrează vede bate doarme iubeşte coboară hotărăşte

cântăm lucrăm vedem batem dormim iubim coborâm hotărâm

cântaţi lucraţi vedeţi bateţi dormiţi iubiţi coborâţi hotărâţi

cântă lucrează văd bat dorm iubesc coboară hotărăsc

Observaţii:

1. La conjugarea I, în cazul unor verbe, între rădăcină şi desinenţă apare sufixul -ez/-eaz-.

1
 2. Şi la conjugarea a IV-a sunt verbe cu sufix. Aici acesta este -esc/-eşt, la verbele cu infinitivul
terminat în -i, şi -ăsc/-ăşt-, la cele cu infinitivul în -î.
3. Persoana subiect este inclusă, fiind exprimată prin desinenţă. Pronumele personal subiect se
foloseşte numai dacă se doreşte scoaterea în evidenţă a persoanei.
4. În cursul conjugării au loc multe alternanţe fonetice. În exemplele de mai sus acestea sunt: e – ă,
e – ea, o – oa, d – z, sc – şt, t – ţ.
5. Dacă desinenţa începe cu o consoană, între aceasta şi rădăcină se foloseşte o vocală de legătură:
cântăm, cântaţi, vedem, dormiţi, coborâm.

Imperfectul

conjugarea a IV-a
conjugarea I conjugarea a II-a conjugarea a III-a
infinitiv în -i infinitiv în -î

cântam vedeam băteam iubeam coboram

cântai vedeai băteai iubeai coborai

cânta vedea bătea iubea cobora

cântam vedeam băteam iubeam coboram

cântaţi vedeaţi băteaţi iubeaţi coboraţi

cântau vedeau băteau iubeau coborau

Observaţie: Desinenţele sunt precedate de sufixul -a- la conjugarea I şi a IV-a cu infinitivul în

-î, şi sufixul -ea- la celelalte verbe.

Perfectul simplu

2
 conjugarea a III-a conjugarea a IV-a
conjugarea I conjugarea a II-a
cu sufixul -u- cu sufixul -se- infinitiv în -i infinitiv în -î

cântai văzui bătui zisei ’mondtam’ iubii coborâi

cântaşi văzuşi bătuşi ziseşi iubişi coborâşi

cântă văzu bătu zise iubi coborî

cântarăm văzurăm băturăm ziserăm iubirăm coborârăm

cântarăţi văzurăţi băturăţi ziserăţi iubirăţi coborârăţi

cântară văzură bătură ziseră iubiră coborâră

Observaţii:

1. La perfectul simplu, fiecare clasă de conjugare are un sufix specific înaintea desinenţelor: la
conjugările I şi a IV-a, acesta este terminaţia infinitivului (-a-, respectiv -â-/-î-). Sufixul
conjugării a II-a este -u-. Conjugarea a III-a se împarte în două grupe din acest punct de vedere:
cu sufixul -u- şi cu sufixul -se-. La conjugarea I, la persoana a III-a singular, sufixul -a- se
schimbă în -ă- după o consoană nepalatală sau vocala u (cântă), şi în -e- după o consoană palatală
sau i (tăie).
2. Pluralul are de asemenea o marcă, sufixul -ră-.
3. Desinenţa de persoana a III-a singular este ∅. Dat fiind că sufixul verbelor de tipul a cânta este
-ă-, această formă se poate confunda în scris cu forma de persoana a III-a singular a prezentului
indicativ, dar nu şi la oral, căci la perfectul simplu accentul cade pe ultima silabă, pe când la
prezentul indicativ pe penultima: ['kɨntə] (prezent) ≠ [kɨn'tə] (perfect simplu).

Perfectul compus
Elementele componente ale perfectului compus sunt formele de prezent indicativ ale verbului a
avea specializate ca verb auxiliar şi participiul invariabil al verbului de conjugat.

am cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât

3
 ai cântat

a cântat

am cântat

aţi cântat

au cântat

Mai mult ca perfectul

Morfemul acestui timp este sufixul -se-, la care se adaugă desinenţele perfectului simplu. De
exemplu, forma cântasem este alcătuită din: rădăcina cânt + sufixul perfectului simplu -a- +
sufixul mai mult ca perfectului -se- + desinenţa -m. Dat fiind că sufixul de perfect simplu al
verbelor din a doua grupă a conjugării a III-a este tot -se-, forma de mai mult ca perfect a unui
asemenea verb este, de exemplu, zisesem.

Viitorul
Acest timp are trei tipuri formale. Primul, folosit în limba literară, se constituie din formele de
prezent indicativ specializate ca verb auxiliar ale verbului a vrea şi infinitivul verbului de
conjugat:

voi cânta / vedea / bea / zice / iubi / coborî

vei cânta

va cânta

vom cânta

veţi cânta

vor cânta

În limba vorbită, unul din tipurile formale ale viitorului se alcătuieşte din formele obişnuite ale
prezentul indicativ al verbului a avea şi formele de prezent conjunctiv ale verbului de conjugat:

am să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor

ai să cânţi / vezi / baţi / zici / iubeşti / cobori

are să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

4
 avem să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm

aveţi să cântaţi / vedeţi / bateţi / ziceţi / iubiţi / coborâţi

au să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Formele de persoana a III-a ale acestui tip formal sunt rar folosite, iar cele de persoana I şi a II-a
plural şi mai rar, dar există şi un tip formal de limbă vorbită mai simplu, cu verbul auxiliar
invariabil o:

o să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor

o să cânţi / vezi / baţi / zici / iubeşti / cobori

o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

o să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm

o să cântaţi / vedeţi / bateţi / ziceţi / iubiţi / coborâţi

o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Viitorul anterior
Acest timp, rar folosit în limba vorbită, se formează din viitorul literar al verbului auxiliar a fi şi
participiul invariabil al verbului de conjugat.

voi fi cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât

vei fi cântat

va fi cântat

vom fi cântat

veţi fi cântat

vor fi cântat

La viitorul anterior, verbul auxiliar a vrea are încă o formă, mai puţin folosită: oi, ăi, o, om, ăţi,
or.

5
 Valori şi sintaxă
Verbul la modul indicativ poate fi predicatul multor tipuri de propoziţii.

Considerându-se propoziţiile în sine, indicativul se poate găsi cu valoarea sa specifică în

propoziţiile reale enunţiative sau interogative, exclamative sau neexclamative, pozitive sau
negative: Vin., Vii?, Nu vin., Nu vii?, Nu vin!

În mod nespecific, luând valoarea altor moduri, indicativul poate fi predicat în propoziţii
enunţiative potenţiale (Mai bine plecam atunci. = Mai bine aş fi plecat atunci.) şi enunţiative
imperative: Te duci / Ai să te duci imediat! = Du-te imediat!

Avându-se în vedere sintaxa frazei, indicativul se poate găsi în propoziţie principală şi în

orice tip de propoziţie subordonată necircumstanţială. Prezintă resticţii de folosire numai în cazul
unor subordonate circumstanţiale. Astfel, nu poate fi predicatul unei propoziţii circumstanţiale de
scop şi al unor subtipuri de alte circumstanţiale.

În subordonate, indicativul este cerut mai ales de verbe regente care exprimă:

 declaraţia: Eu zic că este bine aşa.

 opinia la pozitiv: Cred că am procedat greşit.
 percepţia: Văd că aţi reuşit.
 certitudinea/incertitudinea: (Nu) sunt sigur că ai să fii mulţumit.
 probabilitatea/improbabilitatea: (Nu) e probabil că mă înşel.

În cazul unor verbe regente există concurenţă între indicativ şi conjunctiv. Este vorba de
verbe care exprimă:

 speranţa: Sper că va veni/să vină şi Petre.

 opinia la negativ: Nu cred că este/să fie bine aşa.
 un sentiment, o stare sufletească (dacă verbul regent este la indicativ): Mă tem că pleacă/să nu
plece.

Conjunctiv

6
 Conjunctivul este un mod verbal personal şi predicativ care exprimă în general o acţiune, o
întâmplare sau o stare[1] virtuală, adică realizabilă sau posibilă. Astfel, poate fi vorba de o acţiune dorită,
preferată, permisă, cerută, recomandată, necesară, obligatorie etc., în propoziţie pozitivă, dar verbul
poate fi şi negat.

Morfemul specific al conjunctivului este conjuncţia să.

Prezentul conjunctiv

conjugarea I
conjugarea a IV-a
infinitiv în -a
conjugarea a II- conjugarea a
a III-a infinitiv în -i infinitiv în -î
cu sufixul infinitiv în -ea infinitiv în -e
fără sufix cu sufixul cu sufixul
-ez a vedea a bate fără sufix fără sufix
a cânta -esc -ăsc
a lucra a dormi a coborî
a iubi a hotărî

să cânt să lucrez să văd să bat să dorm să iubesc să cobor să hotărăsc

să cânţi să lucrezi să vezi să baţi să dormi să iubeşti să cobori să hotărăşti

să
să cânte să lucreze să vadă să bată să iubească să coboare să hotărască
doarmă

să să să
să lucrăm să vedem să batem să iubim să hotărâm
cântăm dormim coborâm

să să
să cântaţi să lucraţi să vedeţi să bateţi să iubiţi să hotărâţi
dormiţi coborâţi

să
să cânte să lucreze să vadă să bată să iubească să coboare să hotărască
doarmă

Observaţie: Prezentul conjunctiv are aceleaşi desinenţe ca prezentul indicativ, în afara

celei de persoana a treia singular şi plural, care provoacă schimbări fonetice şi în sufixul pe care
îl au unele verbe.

Perfectul conjunctiv

7
 Acest timp are particularitatea de a nu avea forme variabile după persoană. Dacă verbul
nu are subiect exprimat, persoana trebuie să reiasă din context. Structura sa este: conjuncţia să +
verbul auxiliar fi (la infinitiv fără prepoziţia a) + participiul invariabil al verbului de conjugat:

să fi cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât

Condiţional-optativ

Prezentul condiţional-optativ este alcătuit din forme – la persoanele I singular şi a III-a

singular şi plural specializate – ale verbului a avea şi prezentul infinitiv al verbului de conjugat:

aş cânta / vedea / bea / zice / iubi / coborî

8
 ai cânta

ar cânta

am cânta

aţi cânta

ar cânta

Perfectul condiţional-optativ este alcătuit din prezentul condiţional-optativ al verbului

a fi şi invariabil al verbului de conjugat:

aş fi cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât

ai fi cântat

ar fi cântat

am fi cântat

aţi fi cântat

ar fi cântat

Valori şi sintaxă
Valorile specifice ale acestui mod sunt:

 de condiţional, când exprimă:

o o condiţie sau o acţiune condiţionată: Dacă m-ai invita, aş veni.
o o concesie: Chiar de ar veni, nu mi-ar fi de folos.
o o comparaţie ireală: Se uită la el ca şi cum nu l-ar cunoaşte.
 de optativ,
o când acţiunea este dorită: De-aş avea o maşină ca asta!
o în locul indicativului, pentru atenuarea:
 unei cereri Aş vrea puţină apă.
 unei opinii: Ar trebui să te odihneşti mai mult.

Imperativul

Imperativul are numai forme de persoana a II-a singular şi plural. Este singurul mod la care sunt
diferenţe între formele pozitive şi cele negative. Cele pozitive se regăsesc la prezentul indicativ şi la

9
prezentul conjunctiv, dar nu totdeauna la aceleaşi persoane, iar cele negative de singular sunt identice
cu forma de prezent infinitiv.

Valorile principale ale imperativului sunt cele de poruncă (Ieşi!) şi de interdicţie (Nu vorbi!),
dar aceleaşi forme au şi alte funcţii pragmatice:

 comandă: Rupeţi rândurile!

 îndemn: Apa e caldă, scăldaţi-vă.
 sfat: Foloseşte un ferăstrău.
 indicaţie: Luaţi-o pe prima stradă la dreapta.
 cerere insistentă: Fă asta pentru mine!
 ameninţare atenuată: Supără-mă, supără-mă!
 rugăminte: Dă-mi împrumut zece lei, te rog!, Nu mă uita!
 invitaţie: Vino pe la mine.
 permisiune: Pleacă dacă vrei.
 îndemn la renunţare: Nu te duce acolo acum.

Imperativul poate fi predicat într-un număr redus de tipuri de propoziţie. Considerându-se

propoziţiile în sine, se poate găsi numai în propoziţii imperative pozitive sau negative. Avându-
se în vedere sintaxa frazei, imperativul poate fi predicat numai în propoziţii principale.

10