SINTEZE
Anul III. Învăţământ la distanţă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Sinteze Finanţe-Bănci: anul III / Mariana-Elena Balu (coordonator)
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
Bibliogr.
328 p.; 23,5 cm
I. Balu, Mariana-Elena (coord.)
ISBN 973-582-989-4
336
336.71
SINTEZE
Anul III
Învăţământ la distanţă
Conf. univ. dr. MARIANA-ELENA BALU
Coordonator
Coordonatorul
16
CUPRINS
FISCALITATEA FIRMEI
Lector univ. drd. ADRIANA DIACONESCU
Obiective …………………………………………………………………………….. 17
1. Prelevările fiscale …………………………………………………………………. 17
2. Impozitul …………………………………………………………………………. 17
2.1. Definiţie ……………………………………………………………………… 17
2.2. Caracteristicile impozitului ………….………………………………………. 17
3. Sistemul fiscal ……………………………………………………………………. 20
3.1. Impozite directe şi impozite indirecte ………………………………………. 20
3.2. Impozitul pe capital, impozitul pe venit, impozitul pe consum …………….. 21
3.3. Alte clasificări ………………………………………………………………. 21
3.3.1. Impozit real şi impozit personal ……………………………………… 21
3.3.2. Impozit cotă fixă şi impozit prin repartiţie …………………………… 22
3.3.3. Impozite specifice şi impozite pe valoare ……………………………. 22
3.3.4. Impozite proporţionale şi impozite progresive ………………………. 22
3.3.5. Impozit analitic şi impozit sintetic …………………………………… 22
3.4. Elementele constitutive ale impozitului ……………………………………... 23
3.4.1. Câmpul de aplicare …………………………………………………… 23
3.4.2. Asieta …………………………………………………………………. 23
3.4.3. Faptul generator ………………………………………………………. 23
3.4.4. Persoana îndatorată …………………………………………………… 23
3.4.5. Determinarea dimensiunii impozitului ……………………………….. 23
3.4.6. Încasarea impozitului ………………………………………………… 24
3.5. Conceptul de sistem fiscal …………………………………………………... 24
3.5.1. Elementele sistemului fiscal ………………………………………….. 25
4. Tehnica fiscală ……………………………………………………………………. 25
5. Comportamentul fiscal ……………………………………………………………. 25
34
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………...
5
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Prof. univ. dr. MARIN DUMITRU
Obiective …………………………………………………………………………….. 35
1. Obiectul şi conţinutul gestiunii financiare ………………………………………... 35
2. Analiza echilibrului financiar …………………………………………………….. 37
2.1. Descrierea contabilă; situaţia netă ………………………………………….. 37
2.2. Fondul de rulment …………………………………………………………… 38
2.2.1. Analiza pe baza bilanţului financiar ………………………………….. 38
2.2.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional ………………………………… 39
2.3. Nevoia de fond de rulment ………………………………………………….. 39
2.3.1. Analiza pe baza bilanţului financiar ………………………………….. 39
2.3.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional ………………………………… 39
2.4. Trezoreria netă ………………………………………………………………. 40
2.4.1. Analiza pe baza bilanţului financiar ………………………………….. 40
2.4.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional ………………………………… 40
2.5. Evaluarea riscului de insolvabilitate ………………………………………… 40
3. Analiza rezultatelor întreprinderii ………………………………………………… 40
3.1. Veniturile şi cheltuielile ……………………………………………………... 40
3.2. Soldurile intermediare de gestiune ………………………………………….. 40
3.3. Capacitatea de autofinanţare ………………………………………………… 41
3.4. Evaluarea riscului de exploatare ……………………………………………. 42
4. Echilibrul financiar dinamic ……………………………………………………… 42
4.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse” ………………………………………... 42
4.2. Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile) ………………………………. 43
4.3. Tablourile fluxurilor financiare ……………………………………………... 43
4.3.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie ………………………………………. 43
4.3.2. Tabloul plurianual al fluxurilor financiare …………………………… 43
4.3.3. Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei …………………………….. 43
5. Diagnosticul financiar …………………………………………………………….. 44
5.1. Diagnosticul rentabilităţii …………………………………………………… 44
5.2. Diagnosticul riscului ………………………………………………………… 45
6. Bugetele întreprinderii ……………………………………………………………. 45
6.1. Conţinutul şi rolul previziunii financiare ……………………………………. 45
6.2. Tipuri de bugete ……………………………………………………………... 46
7. Previziunea trezoreriei ……………………………………………………………. 46
7.1. Noţiunea de trezorerie ……………………………………………………….. 46
7.2. Bugetul de trezorerie ………………………………………………………... 47
7.3. Elaborarea bugetului de trezorerie …………………………………………... 47
7.4. Acoperirea soldurilor de trezorerie ………………………………………….. 47
8. Gestiunea ciclului de exploatare ………………………………………………….. 48
8.1. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare ………………………………….. 48
8.2. Gestiunea stocurilor …………………………………………………………. 49
8.3. Optimizarea mărimii stocurilor ……………………………………………... 49
9. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare ………………….. 49
9.1. Metodele de determinare a NFCE …………………………………………... 50
9.1.1. Metodele analitice de determinare a NFCE ………………………….. 50
9.1.2. Metodele sintetice de determinare a NFCE ………………………….. 51
10. Sursele de finanţare a ciclului de exploatare ……………………………………. 52
6
10.1. Sursele proprii de finanţare a ciclului de exploatare ………………………. 52
10.2. Sursele atrase pentru finanţarea ciclului de exploatare ……………………. 52
10.3. Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare …………….. 53
11. Decizia de investiţii ……………………………………………………………… 53
11.1. Noţiunea de investiţie ……………………………………………………… 54
11.2. Criterii financiare pentru evaluarea investiţiilor …………………………… 54
11.3. Metode tradiţionale de evaluare a proiectelor de investiţii ………………… 55
11.4. Metode bazate pe actualizare pentru evaluarea investiţiilor ……………….. 55
12. Decizii de finanţare pe termen lung ……………………………………………... 56
12.1. Sursele proprii interne ……………………………………………………... 56
12.2. Sursele proprii externe ……………………………………………………... 57
12.3. Sursele împrumutate ……………………………………………………….. 57
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 58
FINANŢE LOCALE
Lector univ. dr. MARIANA-CRISTINA CIOPONEA
Obiective …………………………………………………………………………….. 59
1. Contextul internaţional actual al finanţelor locale ………………………………... 59
1.1. Descentralizarea – tendinţă actuală manifestată pe plan mondial …………… 59
1.2. Relaţia descentralizare – dezvoltare economică locală ……………………... 60
1.3. Autonomia colectivităţilor locale …………………………………………… 61
2. Dezvoltarea economico locală /regională ………………………………………… 61
2.1. Conceptul de dezvoltare economică locală …………………………………. 61
2.2. Caracteristicile dezvoltării economice locale ……………………………….. 62
2.3. Actorii dezvoltării economice locale ………………………………………... 63
3. Politici de dezvoltare economică locală …………………………………………... 65
3.1. Obiectivele politicii regionale ……………………………………………….. 65
3.2. Instrumentele politicii de dezvoltare economică regională …………………. 67
4. Finanţarea politicilor de dezvoltare locală ………………………………………... 68
4.1. Modalităţi de finanţare a activităţilor locale ………………………………… 68
4.2. Finanţarea particulară a politicilor de dezvoltare locală …………………….. 69
4.3. Parteneriatul public-privat …………………………………………………... 69
5. Agenţiile de Dezvoltare Regională (A.D.R.)……………………………………… 70
5.1. Aspecte generale privind agenţiile de dezvoltare regională ………………… 70
5.2. Obiectivele politicii de dezvoltare regională ………………………………... 71
5.3. Instrumentele agenţiilor de dezvoltare regională ……………………………. 71
6. Politica de dezvoltare regională în România ……………………………………... 71
6.1. Obiective …………………………………………………………………….. 71
6.2. Delimitarea regiunilor de dezvoltare ………………………………………... 72
6.3. Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională ……………………………. 73
7. Politica financiară la nivel local …………………………………………………... 73
7.1. Structura politicii financiare locale ………………………………………….. 73
7.2. Relaţia dintre planificarea financiară şi politica financiară locală …………... 73
7.3. Instrumente de planificare financiară la nivel local …………………………. 74
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 74
7
SISTEME INFORMATICE FINANCIAR-BANCARE
ŞI DE ASISTARE A DECIZIEI
Lector univ. drd. MARIA ANDRONIE
Obiective ……………………………………………………………………………. 75
Introducere …………………………………………………………………………... 75
1. Sistem economic, sistem informaţional şi sistem informatic …………………….. 77
2. Gestiunea şi sistemul informatic de gestiune ……………………………………… 81
3. Metode de proiectare a sistemelor informatice de gestiune ………………………. 86
4. Modelarea abstractă a realităţii de informatizat ………………………………….. 88
5. Proiectarea sistemului informatic de gestiune ……………………………………. 97
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 119
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ
Prof. univ. dr. IOSEFINA MOROŞAN
Obiective …………………………………………………………………………….. 120
1. Analiza economico-financiară şi managementul modern al firmei ………………. 120
2. Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare ……….. 121
3. Analiza cifrei de afaceri, a valorii adăugate şi a calităţii produselor …………….. 126
4. Analiza cheltuielilor ………………………………………………………………. 128
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 133
DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ
8
4.3.2. Indicatorii marginali ………………………………………………….. 144
4.3.3. Indicatorii de elasticitate ……………………………………………… 144
4.4. Funcţia productivităţii muncii ………………………………………………. 145
5. Reţeta de fabricaţie şi preţul factorilor de producţie ………………………………. 145
5.1. Reţeta optimă de fabricaţie ………………………………………………….. 145
5.2. Variaţia reţetei optime ………………………………………………………. 146
5.3. Funcţiile privind cererea de factori de producţie ……………………………. 146
6. Obiectivele gestiunii economico-financiare ale firmei …………………………… 146
6.1. Funcţiile de cost de producţie ……………………………………………….. 146
6.1.1. Funcţia de cost pe termen lung ……………………………………….. 146
6.1.2. Funcţia de cost pe termen scurt ………………………………………. 148
6.2. Modele ale optimului cifrei de afaceri ………………………………………. 149
6.3. Modele ale optimului valorii întreprinderii …………………………………. 150
7. Echilibrul pieţei perfecte ………………………………………………………….. 151
7.1. Funcţia de ofertă …………………………………………………………….. 151
7.2. Modelul Cobweb ……………………………………………………………. 152
7.3. Modelul Laffer ………………………………………………………………. 153
8. Componentele financiar-monetare în modelele de creştere economică …………... 155
8.1. Conexiunile financiar-monetare în modelul neoclasic ……………………… 155
8.2. Conexiunile financiar-monetare în abordarea keynesistă ………………….. 156
9. Politici financiare (bugetare) în modelul simplificat al lui Keynes ………………. 157
9.1. Modelul economiei închise cu nonintervenţie şi investiţii exogene ………… 157
9.2. Modelul economiei închise cu nonintervenţie şi investiţia determinată
prin produsul final …………………………………………………………... 158
9.3. Modelul economiei închise cu intervenţia statului şi variabilele bugetare
exogene ……………………………………………………………………… 158
9.4. Modelul economiei închise cu intervenţia statului şi variabilele bugetare
determinate prin produsul final ……………………………………………… 159
9.4.1. Venitul bugetului dependent de produsul final ……………………….. 159
9.4.2. Toate variabilele bugetare dependente de produsul final …………….. 160
9.5. Modelul economiei deschise ………………………………………………... 161
9.5.1. Conexiuni relative la comerţul exterior ………………………………. 161
9.5.2. Modelul keynesist al economiei deschise fără considerarea
interdependenţelor internaţionale …………………………………….. 162
9.5.3. Modelul keynesist al economiei deschise cu interdependenţe
internaţionale …………………………………………………………. 163
10. Politici financiar-monetare în modelul IS-LM ………………………………….. 163
10.1. Modelul IS-LM în economia închisă ………………………………………. 164
10.1.1. Echilibrul pe piaţa bunurilor ………………………………………... 164
10.1.2. Echilibrul pe piaţa monetară ………………………………………… 165
10.2. Modelul IS-LM în economia deschisă ……………………………………... 167
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 167
9
Semestrul II
DISCIPLINE OBLIGATORII
10
6.2. Particularităţi privind decontările cu clienţii ………………………………... 208
6.3. Contabilitatea decontărilor de natura datoriilor …………………………….. 208
6.4. Contabilitatea decontărilor cu salariaţii ……………………………………... 209
6.5. Contabilitatea decontărilor cu bugetul de stat ………………………………. 209
6.6. Contabilitatea decontărilor cu furnizorii …………………………………….. 210
7. Contabilitatea veniturilor instituţiilor publice …………………………………….. 211
7.1. Veniturile bugetare ….………………………………………………………. 211
7.2. Contabilitatea veniturilor extrabugetare …………………………………….. 216
8. Lucrări contabile de închidere ……………………………………………………. 217
8.1. Sistemul dărilor de seamă specifice instituţiilor publice ……………………. 217
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 218
Legislaţie …………………………………………………………………………….. 219
11
6. Uzanţe de protocol ………………………………………………………………... 235
6.1. Organizarea activităţii cotidiene …………………………………………….. 235
6.2. Arta de a fi o gazdă bună …………………………………………………… 235
6.3. Aspectul fizic şi ţinuta vestimentară ………………………………………… 237
6.4. Cadourile în afaceri …………………………………………………………. 237
6.5. Femeia în societate ………………………………………………………….. 238
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 239
PREVIZIUNEA ECONOMICĂ
Prof. univ. dr. ing. ION POPESCU
Obiective …………………………………………………………………………….. 240
1. Conţinutul şi particularităţile cercetărilor prospective ……………………………. 242
1.1. Gândirea, atitudinea şi acţiunea prospective – valori intrinseci
ale naturii umane …………………………………………………………… 244
1.2. Funcţiile sau atributele cercetărilor prospective ……………………………. 247
1.3. Structura şi dinamica sistemelor – variabile generatoare de incertitudini
şi riscuri ……………………………………………………………………... 250
2. Tipologia sau clasificarea cercetărilor prospective ………………………………. 253
3. Fiabilitatea sau gradul de încredere în previziuni ………………………………… 264
3.1. Fiabilitatea – expresie a opţiunii sociale ……………………………………. 265
3.2. Măsurarea fiabilităţii ………………………………………………………… 267
3.3. Caracteristici ale fiabilităţii …………………………………………………. 270
3.4. Urmărirea înfăptuirii previziunilor ………………………………………….. 271
3.5. Actualizarea cercetărilor prospective ……………………………………….. 272
4. Metode şi tehnici specifice previziunii …………………………………………… 273
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 292
DISCIPLINE OPŢIONALE
12
3.2. Soluţii metodologice de evaluare a bunurilor materiale la instituţiile publice 298
3.3. Scoaterea din funcţiune şi casarea mijloacelor fixe la instituţiile publice.
Declasarea şi casarea bunurilor materiale ………………………………….. 298
3.4. Vânzarea mijloacelor fixe la instituţiile publice – o posibilitate legiferată …. 299
3.5. Contabilitatea şi gestionarea mijloacelor fixe la instituţiile publice ………… 299
3.6. Soluţii practice de evidenţă tehnic-operativă a mijloacelor fixe şi obiectelor
de inventar la instituţiile publice ……………………………………………. 299
3.7. Necesităţi imperative – evaluarea şi reevaluarea la instituţiile publice ……... 299
3.8. Aplicarea la instituţiile publice a H.G. nr. 51/1996 ………………………… 300
3.9. Noutăţi în acordarea drepturilor băneşti de delegare, detaşare, deplasare în
cadrul localităţii, la instituţiile publice şi regii autonome cu specific deosebit …... 300
3.10. Principalele îmbunătăţiri aduse reglementărilor privind deplasările
în străinătate ………………………………………………………………. 300
4. Compensarea şi evaluarea lipsurilor materiale …………………………………… 300
4.1. Compensarea şi evaluarea lipsurilor materiale la instituţiile publice ………. 300
4.2. Evaluarea şi înregistrarea pagubelor la instituţiile publice …………………. 301
4.3. Stabilirea răspunderii şi urmărirea recuperării pagubelor …………………... 301
4.4. Răspunderea materială în general (trăsături, elemente, forme) …………….. 302
4.5. Răspunderea materială generată de obligaţiile faţă de gestionari …………… 302
4.6. Particularităţile răspunderii gestionarilor …………………………………… 302
5. Închiderea exerciţiului financiar …………………………………………………. 303
5.1. Conţinutul normelor metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice
privind închiderea exerciţiului bugetar …………………………………….. 303
6. Reglementări privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia ………… 305
6.1. Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
(nr.213 /17.XI. 1998) ……………………………………………………….. 305
6.2. Regimul concesionării bunurilor, activităţilor, serviciilor publice ………….. 306
7. Organizarea licitaţiilor şi evaluarea ofertelor la achiziţiile publice ………………. 307
7.1. Reglementări noi privind achiziţiile publice şi sfera lor de aplicare ……….. 307
7.2. Procedurile de organizare a licitaţiilor de atribuire a contractului
de achiziţie publică ………………………………………………………….. 308
7.3. Procedura de participare, prezentare, evaluare şi adjudecare a ofertelor
pentru atribuirea contractului de achiziţie publică ………………………….. 308
7.4. Alte noutăţi aduse de reglementările privind achiziţiile publice ……………. 308
7.5. Cum se fac achiziţii de bunuri şi investiţii publice fără licitaţii repetate …… 309
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 309
13
2. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Europeană
de Investiţii ……………………………………………………………………….. 313
2.1. Istoricul şi rolul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.E.R.D.) …………………………………………………………………… 313
2.2. Rolul actual al B.E.R.D ……………………………………………………… 314
2.3. Scurt istoric al Băncii Europene de Investiţii (B.E.I.) ……………. 315
2.4. Misiunile actuale al Băncii Europene de Investiţii …………………………. 315
3. Sistemul monetar internaţional …………………………………………………… 317
3.1. Caracteristicile sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods
(s.m.i.BW) ………………………………………………………………….. 317
3.2. Locul Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) în cadrul S.M.I. ……………. 318
3.3. Rolul F.M.I. în etapa actuală ………………………………………………... 320
3.4. Strategia F.M.I. pentru crizele financiare ……………………………………. 321
4. Banca Mondială. Locul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
în cadrul Băncii Mondiale ………………………………………………………… 322
4.1. Caracterizarea generală a Grupului Băncii Mondiale ……………………….. 322
4.2. Structura Grupului Băncii Mondiale ………………………………………... 323
4.3. Locul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în cadrul
Grupului Băncii Mondiale …………………………………………………... 323
4.4. Locul Corporaţiei Financiare Internaţionale (IFC) în cadrul Grupului Băncii
Mondiale …………………………………………………………………….. 324
4.5. Locul şi rolul Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) şi
ale Centrului Internaţional pentru Reglementarea Incidentelor Investiţionale
(CIRII) în cadrul Grupului Băncii Mondiale ………………………………... 325
5. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.) …………………………………….. 326
5.1. Rolul B.R.I. …………………………………………………………………. 326
5.2. Contribuţii directe ale B.R.I. la asigurarea cooperării monetare şi financiare
internaţionale ……………………………………………………………….. 326
5.3. Servicii acordate de B.R.I. unor comitete şi altor grupuri ale autorităţilor
financiare ……………………………………………………………………. 327
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 328
14
Semestrul I
DISCIPLINE OBLIGATORII
FISCALITATEA FIRMEI
Lector univ. drd. ADRIANA DIACONESCU
OBIECTIVE
1. PRELEVĂRILE FISCALE
2. IMPOZITUL
2.1. Definiţie
Pornind de la definiţia prelevării fiscale, impozitul poate fi definit ca o
prelevare pecuniară, efectuată de autoritatea publică, cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie imediată, în scopul acoperirii cheltuielilor publice şi intervenţiei în
viaţa economică şi socială a ţării.
Definiţia evidenţiază principalele caracteristici ale impozitului:
3. SISTEMUL FISCAL
Este real impozitul care afectează bunurile şi personal acela care se aplică
persoanelor. Această grupare nu corespunde distincţiei impozite directe – impozite
indirecte, realizându-se în funcţie de modul cum ia în considerare capacitatea
21
contributivă a contribuabilului. Cele personale iau în considerare această capa-
citate, cele reale nu ţin seama de capacitatea contributivă.
Impozitul cotă fixă comportă o rată sau un tarif fixat în avans, în timp ce
impozitul prin repartiţie este acela a cărui sumă globală a fost decisă, fiind apoi
repartizată între contribuabili proporţional cu elementele lor impozabile. Rata
impozitului prin repartiţie rezultă din raportul între suma impozitului şi valoarea
materiei impozabile, nefiind cunoscută dinainte. Impozitul prin repartiţie nu este
satisfăcător pe planul justiţiei fiscale, căci impozitul „fraudat” de unii este direct
repercutat de alţii, fiind totodată generator de calcule complicate, în prezent
sistemul fiscal modern renunţând la acest tip de impozit.
3.4.2. Asieta
Această operaţiune constă în aplicarea unei rate şi efectuarea, dacă este cazul,
unor reduceri sau majorări asupra impozitului brut astfel obţinut, pentru a
determina suma datoriei fiscale a contribuabilului.
23
3.4.6. Încasarea impozitului
24
3.5.1. Elementele sistemului fiscal sunt:
4. TEHNICA FISCALĂ
5. COMPORTAMENTUL FISCAL
26
Presiunea fiscală are o mare relevanţă economică, deoarece indică măsura în
care veniturile nominale ale populaţiei sunt ajustate prin intermediul impozitului şi
în acelaşi timp, arată măsura sau gradul în care bugetul de stat îşi procură veniturile
pe calea prelevării, din impozite.
Relevantă îndeosebi pentru impozitele directe, presiunea fiscală poate fi
evidenţiată pentru totalitatea impozitelor, sau chiar pentru totalitatea prelevărilor la
buget.
La nivel microeconomic, al agentului, presiunea fiscală se determină ca
raport dintre suma tuturor impozitelor datorate de către contribuabil şi suma tuturor
bazelor de impunere aferente impozitelor sau suma veniturilor brute ale
întreprinderii.
Rata marginală a presiunii fiscale se determină ca raport între variaţia
impozitului sau a sumei impozitelor şi variaţia materiei impozabile aferente.
∆T
PFm =
∆B
unde:
∆T variaţia absolută a impozitului
∆B variaţia absolută a materiei impozabile aferente.
Această rată evidenţiază cu cât va creşte impozitul atunci când baza de
impunere creşte cu o unitate monetară. Se poate spune că rata marginală a presiunii
fiscale reflectă înclinaţia marginală a societăţii spre impozitarea veniturilor sau
înclinaţia marginală spre fiscalitate.
Nivelul fiscalităţii este influenţat şi determinat de mai mulţi factori, dintre
care se evidenţiază.
– performanţele economice la un moment dat;
– eficienţa folosirii cheltuielilor publice finanţate din impozite;
– structura proprietăţii;
– necesităţile publice exprimate prin serviciile publice;
– adeziunea contribuabilului la politica fiscală promovată etc.;
Ca regulă, se constată că rata presiunii fiscale creşte odată cu gradul de
dezvoltare al ţării. Impozitul modifică, prin simpla prezenţă, comportamentul
economic al contribuabilului influenţând consumul şi economisirea, şi, în acest
sens, rata marginală a fiscalităţii evidenţiază tocmai gradul de suportabilitate al
contribuabilului, între rata medie a presiunii fiscale şi rata marginală a acesteia,
deosebirile fiind de semnificaţie, dar şi de mod de percepere din partea contri-
buabilului. Creşterea presiunii fiscale, percepută în accepţiune marginală va
determina contribuabilul să-şi modifice opţiunile referitor la trebuinţe, acţionând
direct asupra economisirii şi a consumului.
Presiunea fiscală individuală, cu incidenţe subiective, este dificil de măsurat
şi de fixat între anumite limite, deoarece ea depinde de elemente aleatoare, care ţin
de diversitatea prelevărilor, de caracterul obscur al incorporării acestora în preţuri,
de volumul de servicii pe care contribuabilul le primeşte din partea statului etc.
Dacă se admite că există o anumită limită pentru presiunea fiscală, atunci
problema actuală este aceea de a şti dacă ea a fost depăşită sau nu: dacă răspunsul
este afirmativ, atunci cel mai bun mijloc de relansare a economiei este acela de a
atenua „jugul fiscal”. Abordarea limitei prelevărilor fiscale corespunde, pe de o
parte, principiului conform căruia entităţile private sunt, în general, mai buni
27
utilizatori ai propriilor resurse decât puterea publică, iar, pe de altă parte, intervine
problema morală de deposedare de o parte din rezultatele muncii.
Plafonul fiscal este variabil, deoarece presiunea fiscală maximă este mai mult
o percepţie care se modifică în funcţie de circumstanţele economice, publice şi
psihologice, decât un concept obiectiv.
Totuşi, este evident că o impozitare peste un anumit prag „pune pe fugă” materia
pe care o loveşte. Ajuns la o anumită limită, impozitul se devorează pe el însuşi,
experienţa dovedind că adesea o reducere a impozitului a avut ca rezultat o creştere a
venitului din impozit.
Analizând limitele presiunii fiscale trebuie să se determine starea critică în
care nevoile de finanţare a economiei publice cer o prelevare a utilităţilor
superioară aceleia pe care o furnizează cheltuielile publice, deoarece atunci când
economia publică se extinde excesiv, ea se condamnă să devină treptat nerentabilă
şi să debiliteze economia privată.
Cunoaşterea categoriilor de subiecţi economici care suportă povara fiecărui
tip de impozit şi a difuziunii efectelor impozitelor în sistemul economic şi social
prezintă importanţă în construcţia sistemului fiscal, în realizarea reformelor fiscale.
Circumscrisă acestei probleme, translaţia fiscală acoperă, este adevărat, numai o
parte din efectele impunerii în sistemul economic şi social, însă abordarea ei este
dificilă, deoarece implică abordarea unor aspecte complexe; tehnice, sociologice,
juridice, culturale etc.
Datorită interdependenţelor sociale din economie, concretizate prin fluxuri
financiare şi monetare realizate între subiecţii economici, un impozit stabilit asupra
unei materii impozabile poate fi suportat de subiectul economic de drept, sau poate fi
transferat adesea de către acesta, asupra altui subiect economic, care, la rândul său, îl
transferă mai departe într-un lanţ al translaţiei fiscale, până la consumatorul final.
Acest comportament fiscal se explică prin faptul că, impozitul se stabileşte asupra
produsului existent sau nou creat obţinut ca rezultat al acţiunii factorilor de producţie,
care aparţin subiecţilor economici, şi nu asupra subiecţilor ca persoane juridice.
Înţelegerea modului în care impozitele difuzează în economie şi a
influenţelor asupra mediului economic necesită sistematizarea fenomenelor care se
produc, înţelegerea mecanismului de realizare a difuziunii, şi aceasta reclamă
existenţa conceptelor adecvate, pentru a putea delimita fenomenele produse de
fiecare tip de impozit şi a stabili obligaţia fiscală care revine subiecţilor economici
participanţi la circuitul impunerii.
Complexitatea problemei delimitării clare a subiecţilor care suportă în
realitate obligaţia fiscală, rezidă în faptul că, obligaţia fiscală globală este compusă
dintr-o serie de obligaţii specifice, globalul constituind o rezultantă a diversităţii de
materii impozabile. Contribuabilii legali, respectând normele fiscale, vor încerca să
modifice unele variabile economice (factori de producţie, cantităţi de bunuri şi
servicii etc.), pentru a transfera asupra altor subiecţi obligaţia fiscală care le revine.
În practică, indiferent de prevederile juridice, de clasificările teoretice, chiar dacă
anumite persoane juridice sunt desemnate ca fiind contribuabilii de drept şi de fapt,
totuşi impozitul este suportat în ultimă instanţă doar de persoane fizice individuale
sau care sunt asociate la o firmă cu activitate economică. Si în acest sens, problema
incidenţei fiscale prezintă un interes atât economic, cât şi social, politic, dar şi
juridic.
Incidenţa impozitului reprezintă punctul în care impozitul afectează contri-
buabilul real (subiectul economic care suportă), şi se realizează, fie în urma unui
28
impact, fie ca urmare a repercusiunii. Incidenţa constituie deci, impactul fiscal al
impozitului asupra veniturilor repartizate subiecţilor economici.
Impactul produs de un impozit vizează două situaţii distincte, respectiv
rezultatul imediat al acţiunii impozitului asupra materiei impozabile, precum şi
rezultatele afectării succesive a altor persoane de către impozit, ca urmare a
procedurii repercusiunii. În acest context, incidenţa poate exista independent de
repercusiune, impactul transformându-se imediat în incidenţă, când plătitorul este
în acelaşi timp şi suportator, sau incidenţa poate constitui o consecinţă a reper-
cusiunii.
Dimensionarea incidenţei depinde de repercusiunea reală a impozitului,
repercusiunea înscrisă în fluxurile economiei reale, şi afectând, în ultimă instanţă,
prin preţ, consumatorul final. Această interpretare a transmiterii impozitului spre
consumatorul final, prin fluxurile economiei reale, evidenţiază necesitatea abordării
efectelor produse de către impozite, adică a tuturor consecinţelor care decurg din
existenţa şi acţiunea acestora, ca urmare a producerii impactului, repercusiunii şi a
incidenţei.
Din punct de vedere al naturii acestor efecte se pot distinge efecte financiare
şi efecte economice. Efectele financiare reprezintă consecinţele produse imediat de
impozite, ca urmare a impactului, repercusiunii şi incidenţei asupra subiecţilor
economici participanţi de-a lungul fluxului parcurs de impozit, deci primele efecte
generate de acesta. În cadrul acestor efecte se includ efectele de trezorerie, care
afectează temporar resursele financiare ale agenţilor economici şi efectele de venit,
la nivelul persoanelor fizice, care influenţează consumul.
Efectele economice reprezintă consecinţele propagate în timp şi în spaţiu,
asupra tuturor subiecţilor economici. În cadrul acestor efecte sunt incluse efectele
asupra economisirii, muncii, producţiei etc.
Abordată global, construcţia fiscală poate fi delimitată în trei etape: a) etapa
aşezării impozitului, când se proiectează relaţia fiscală între administraţia fiscală şi
contribuabilul de drept, care uneori, este plătitorul impozitului; b) etapa translaţiei
impozitului, când se realizează încasarea impozitului de la contribuabilul real, fiind
etapa în care apare, de regulă, comportamentul de natura translaţiei fiscale. În acest
caz contribuabilul de drept intră în circuitul economic, iar impozitul este transportat
de fluxurile monetare către suportatorul real; c) etapa propagării acţiunii impo-
zitului, a producerii efectelor asupra economiei, a structurilor şi comportamentelor
economice.
Efectele financiare încep odată cu producerea impactului şi se termină în
urma realizării incidenţei, iar efectele economice constituie efecte propagate în
timp şi spaţiu.
Diversitatea obligaţiilor fiscale pe care contribuabilul trebuie să le suporte,
dar în deosebi, povara acestor obligaţii a determinat, în toate timpurile, compor-
tamentul evazionist al plătitorului de impozite, care îşi „apără”, prin procedee
diverse, integritatea averii sale. În pofida abordărilor referitoare la cauzele,
modalităţile, amploarea, controlul sau sancţiunile cu privire la evaziunea fiscală,
noţiunea care desemnează acest fenomen nu este încă precis definită, existând
interpretări diferite în acest sens.
Termeni, care acoperă mai mult sau mai puţin acest fenomen sunt: frauda
fiscală legală sau legitimă, fraudă ilegală, evaziune internaţională, evaziune legală,
evaziune ilegală, paradisuri fiscale, economie subterană etc. Adesea, aceiaşi
termeni au sensuri diferite de la autor la autor, totuşi, cel mai adesea, frauda fiscală
29
desemnează o infracţiune la lege, în timp ce evaziunea fiscală desemnează o
utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Insă, datorită distincţiei care se face
între frauda, aşa-zisă, legală (utilizată îndeosebi, metaforic în ţările francofone) şi
frauda ilegală, a impreciziei definirii acestei noţiuni, de multe ori evaziunea fiscală
se confundă cu frauda fiscală şi, prin „contagiune”, cu frauda fiscală în general.
Imprecizia definirii evaziunii fiscale, se regăseşte în sensurile care se
asociază acestei noţiuni. Intre cele două războaie mondiale evaziunea fiscală era
inclusă în fraudă fiscală, sens reluat şi după aceea, evaziunea fiscală fiind definită
ca „arta de a evita căderea în câmpul de atracţie al legii fiscale”, adică o fraudă
fiscală care – şi pierde caracterul blamabil şi delictual, permiţând contribuabililor
să scape de impozit. Un sens care extinde sfera evaziunii fiscale şi care este definit
ca fiind totalitatea manifestărilor de fugă din faţa impozitelor, înglobează frauda
fiscală, sens preluat şi în literatura românească de specialitate, interbelică.
Celor două sensuri integraţioniste acordate evaziunii fiscale se opune
concepţia care distinge net evaziunea de frauda fiscală, bazându-se pe criteriul
legalităţii. Spre deosebire de fraudă, evaziunea fiscală constă în evitarea legală,
chiar legitimă a impozitelor. Evaziunea legitimă constă în abţinerea de a se realiza
actul generator al impozitului, pe când cea de a doua formă, evaziunea legală,
evidenţiază abilitatea contribuabilului de a exploata lacunele legislaţiei, adesea
îndreptându-se spre frauda fiscală.
Sensul cel mai utilizat referitor la evaziunea fiscală este cel care o defineşte
ca o evitare a câmpului de atracţie a legii fiscale, evitare ce poate avea loc pe mai
multe căi:
– legea fiscală asigură ea însăşi condiţiile pentru evaziune, printr-un regim
fiscal de favoare (în cazul evaluării forfetare a materiei impozabile);
– abţinerea contribuabilului de a desfăşura activitatea, operaţiunea sau actul
impozabil, această cale fiind utilizată în cazul unei fiscalităţi excesive, atunci când
rata marginală de impozitare devine foarte ridicată, şi contribuabilul preferă să se
abţină de a furniza o unitate suplimentară de activităţi impozabile;
– folosirea lacunelor sistemului fiscal, alegerea modalităţilor de plăţi, cât mai
puţin impozit;
– eludarea, în elaborarea normelor fiscale, a unor surse de venituri (materii
impozabile) care sunt sustrase astfel impunerii fiscale.
Ultima cale plasează evaziunea fiscală între posibil şi real, diminuând adesea,
semnificativ, potenţialul fiscal al activităţilor economice care se desfăşoară pe
teritoriul unei ţări.
Modalităţile de aşezare, lichidare şi încasare a diferitelor impozite au,
evident, un caracter juridic, norma fiscală având la bază două principii definitorii:
a. Legalitatea impozitelor, afirmă, pe de o parte, că norma fiscală trebuie, în
mod indispensabil, să-şi aibă sorgintea în lege şi numai în subsidiar în regulament,
iar pe de altă parte, că legalitatea actului impunerii este dată atât de lege, cât şi de
dispoziţiile de reglementare adoptate în continuarea legii.
Este evident, că acest principiu afirma explicit obligativitatea conformării la
lege a actelor impunerii realizate de către administraţia fiscală;
b. Aplicarea legislaţiei fiscale afirmă necesitatea existenţei unor criterii de
aplicare în timp şi spaţiu a normelor fiscale, pentru a proteja şi realiza în mod
eficient, şi în conformitate cu canoanele impunerii, interesele financiare ale statului
şi ale comunităţilor locale.
30
Dacă criteriul temporal se referă la anualitatea exerciţiului bugetar şi, deci, a
aplicării legislaţiei fiscale, criteriul spaţialităţii se referă la respectarea principiului
teritorialităţii impozitelor coroborat cu preocuparea evitării dublei impuneri a
veniturilor.
Corelând acţiunea celor două principii se evidenţiază obligaţia persoanelor
fizice şi juridice, care realizează venituri, desfăşoară activităţii economice sau deţin
bunuri economice, de a plăti impozite şi taxe către bugetul statului, în conformitate
cu normele fiscale.
Sustragerea, prin orice mijloace, de la plata obligaţiilor fiscale stabilite prin
normele fiscale, generează fenomenul de evaziune fiscală.
În acest sens, în literatura de specialitate există două opinii referitoare la
legalitatea evaziunii fiscale: o primă opinie, consideră că există atât evaziune
legală, care constă în minimizarea obligaţiilor fiscale, cât şi evaziune ilegală sau
nelegitimă, definită ca încercarea de a căuta eludarea impozitului. O a doua opinie
susţine că există numai evaziune fiscală ca atare, adică contribuabilul respectă
legea sau o încalcă, el datorând sau nu impozit. Nu există în materie fiscală o
fraudă permisă sau o fraudă interzisă, ci o abilitate licită şi o încălcare deschisă sau
ascunsă a legii
Recurgerea la legalitate permite diferenţierea evaziunii de fraudă, putându-se
afirma, în acest sens, că dacă evaziunea nu este ilegală, nu înseamnă totuşi că este
conformă cu legea sau autorizată de aceasta.
O abordare în cadrul legii a evaziunii fiscale face distincţie între opţiunea
fiscală (planificarea fiscală) care constituie o căutare de către contribuabili de căi
mai puţin impozabile, dar favorabile fiscal, şi evaziunea fiscală propriu-zisă,
definită ca o situaţie în afara legislaţiei, adică nici permisă, nici încurajată de norma
fiscală. În această abordare, nefiind interzisă legal, precum frauda fiscală,
evaziunea fiscală se plasează între zona autorizată legal şi zona interzisă legal.
Opţiunea fiscală trebuie să prezinte trei caracteristici:
– să se efectueze în cadrul legii, deci să constea în utilizarea unui produs, a
unui mijloc permis de către legislaţia fiscală, conform unui comportament opţional
pe care contribuabilul este liber să-l adopte;
– să rezulte dintr-o decizie voluntară a contribuabilului;
– rezultatul obţinut să fie conform legii, ceea ce presupune un control a priori
şi unul a-posteriori.
Opţiunea fiscală corespunzând unei decizii de gestiune a contribuabilului este
opozabilă administraţiei fiscale.
În cazul evaziunii fiscale, opţiunea fiscală se efectuează în afara legii, datorită
lacunelor legii fiscale şi imperfecţiunilor sale, contribuabilul încercând, şi în acest
caz, să se sustragă unui regim fiscal defavorabil sau să beneficieze de un avantaj
fiscal recurgând la procedee de „deghizare” a realităţii fără a încălca totuşi
dispoziţiile fiscale.
Dacă, conform criteriului legalităţii, contribuabilul dispune de o libertate de
alegere a situaţiei fiscale celei mai favorabile, criteriul gestiunii autonome afirmă
necesitatea contribuabililor de a valorifica orice avantaj fiscal în cadrul legal.
Combinând cele două criterii, al legalităţii şi al gestiunii, administraţia fiscală va
trebui să evidenţieze actele de evaziuni fiscale ale contribuabilului (beneficiind de
prezumţia legalităţii), fie prin demonstrarea erorii de apreciere de fapt sau de drept,
fie prin argumentarea extinderii gestiunii autonome în câmpul fraudei fiscale.
31
În contextul normelor fiscale, a legislaţiei în general, se poate afirma că
există un singur comportament, care afectează veniturile fiscale ale bugetului de
stat, acela al evaziunii fiscale care, în funcţie de raportul faţă de lege al acestui
comportament, poate fi evaziune fiscală licită (adică este favorizată de lege), care
nu este totuşi legală (legal însemnând ceva care există sau se face în temeiul unor
legi, este conform legii), precum şi evaziune fiscală ilicită (nelegală) care este
sinonimă cu frauda fiscală.
Dacă, de regulă, în cazul evaziunii fiscale licite decizia aparţine factorului
politic şi parlamentar, care va trebui să îmbunătăţească normele fiscale, legislaţia
fiscală, astfel încât să se diminueze posibilităţile legale de producere a evaziunii, în
cazul evaziunii ilicite decizia aparţine factorului executiv şi judecătoresc, care
trebuie să aplice legea fiscală şi să sancţioneze dur actele de fraudă fiscală.
Delimitarea între legal şi ilegal în domeniul fiscal este incertă, incertitudine
generată de interpretarea celor doi termeni, între câmpurile de aplicare a acestor
termeni existând o zonă neutră, „gri”, zonă circumscrisă de regulă lacunelor legii,
de la eroarea în interpretarea legii la interpretarea conştient abuzivă a acesteia,
existând o multitudine de posibilităţi. În plus, legislaţiile fiscale din diferite ţări
interpretează diferit normele fiscale, îngreunând delimitarea precisă între evaziune
şi fraudă.
Sub aspect fiscal se poate totuşi afirma că frauda fiscală prezintă trei
elemente cantitative:
– elementul legal stipulează că ataşarea atributului de fraudă unui act fiscal
realizat de contribuabil este posibilă numai pe baza unui text legislativ;
– elementul material afirmă că frauda fiscală, pentru a putea fi sancţionată,
trebuie dovedită printr-un fapt exterior. Acest element trasează şi frontiera între
fraudă şi tentativa de fraudă;
– elementul intenţional reprezintă elementul cel mai delicat al fraudei fiscale.
În acest sens, trebuie deci demonstrat că actul fraudei fiscale a fost comis liber,
conştient, fără constrângere.
În cazul evaziunii fiscale, pentru a se delimita evaziunea fiscală „acceptată”
de ceea „neacceptată”, sunt luate în considerare trei criterii: motivaţia fiscală a
contribuabilului, utilizarea abuzivă a legislaţiei, câştigul fiscal din gestiunea
respectivă. Încercările de delimitare criterială în domeniul fraudei şi evaziunii
fiscale nu elimină indeterminarea manifestată îndeosebi în practica fiscală.
Revenind la frauda fiscală, dincolo de caracterizarea definitorie, în încălcarea
legii fiscale există diferite grade ale fraudei fiscale, distincţie făcându-se între
frauda din neglijenţă şi frauda din voinţă; între frauda ocazională şi aceea
profesionistă; între frauda administrativă, supusă penalităţilor fiscale şi frauda
penală, supusă sancţiunilor penale; între frauda simplă, generată de acţiuni sau
omisiuni comise cu rea voinţă şi frauda complexă ,care este generată de voinţa
frauduloasă, având ca scop tocmai încălcarea normei fiscale, pentru a nu plăti
obligaţia fiscală.
Informaţiile cele mai certe referitoare la dimensiunea evaziunii şi fraudei
fiscale sunt oferite de statisticile fiscale referitoare la rezultatele operaţiunilor de
control, informaţii care se limitează la frauda descoperită şi sancţionată legal.
Frauda este extinsă în cazul veniturilor declarate de către contribuabili, cum
este cazul impozitului pe venit şi a celor pe societate (sau pe profit), procedeele de
sustragere a unei părţi din materia impozabilă fiind diverse, în cazul declarării
veniturilor de către terţi posibilitatea evaziunii fiscale diminuându-se.
32
Stabilirea forfetară a veniturilor de către stat, sub cele posibile de realizat sau
neimpunerea unor venituri de către stat, acordarea de reduceri, exonerări sau
facilităţii fiscale, generează evaziune fiscală legală, relativ uşor de evaluat.
Evaziunea şi frauda fiscală, evidenţiate sau nu, indiferent de dimensiunile lor,
au efecte asupra economiei, a societăţii în general, incidenţele fiind de natură
politică, financiară, economică şi socială.
Se poate afirma că, în majoritatea cazurilor, evaziunea fiscală legală este
tolerată de către autoritatea publică. Frauda fiscală poate fi interpretată, din punct
de vedere sociologic, ca o contestare a statului de către contribuabili, care nu sunt
de acord cu modul de redistribuire a veniturilor, de sacrificiul care le este cerut,
comparativ cu avantajele de care beneficiază.
Efectul financiar nu este neglijabil, deoarece evaziunea fiscală influenţează
echilibrul bugetar, contribuind la generarea deficitelor bugetare, şi implicit, la
efectuarea de costuri suplimentare aferente împrumuturilor publice.
Sub aspect economic, toate formele de evaziune fiscală distorsionează
concurenţa, cu consecinţe asupra formării preţurilor.
Sub aspect social, frauda fiscală modifică redistribuirea veniturilor creând
inegalităţi între contribuabili, eludând capacitatea contributivă a unora şi agravând
situaţia financiară a altora.
Efectele adesea nocive, în plan economico-social, a evaziunii fiscale, deter-
mină autorităţile publice să iniţieze măsuri de combatere a evaziunii şi fraudei
fiscale.
Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (legală şi frauduloasă) se reali-
zează prin măsuri adoptate în trei domenii distincte: legislativ, administrativ şi
motivaţional (educaţional).
În domeniul legislativ se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale cuprin-
zătoare şi clare, stabilă şi coerentă. De asemenea, se impune eliminarea sau reducerea
exonerărilor, reducerilor şi deducerilor care dau naştere la interpretări multiple.
Sub aspect administrativ, măsurile vizează asigurarea unui sistem informa-
ţional operativ şi complet, asigurarea instrumentelor şi structurilor administrative
adecvate combaterii eficiente a evaziunii fiscale, formarea şi perfecţionarea
specialiştilor care să manifeste o moralitate şi un profesionalism impuse de
caracteristicile fenomenului evazionist.
Sub aspect educaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare
realizării educaţiei fiscale a populaţiei, motivarea contribuabililor prin stimulente,
în sensul respectării normelor fiscale.
În condiţiile respectării normelor fiscale de către contribuabili, aparatul fiscal
exercită constrângeri fiscale sau penale, în funcţie de gravitatea încălcării normelor
fiscale.
Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară, şi se aplică în cazul contravenţiilor
(nerespectarea, cu vinovăţie, a normelor fiscale, prezentând un grad de periculozitate
redus). Sancţiunile se caracterizează în penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea
activităţii. Faptele pentru care se aplică aceste sancţiuni sunt prevăzute în acte
normative generale sau în acte normative specifice diverselor impozite.
Sancţiunile penale constituie pedepse pronunţate de către instanţa jurisdic-
ţională pentru infracţiuni comise din vinovăţie, infracţiunea fiscală prezentând un
grad de periculozitate ridicat. În acest sens, infracţiunea, care îmbracă forma
fraudei fiscale, trebuie să constate lipsa efectivă a impozitului neplătit şi intenţia
contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului.
33
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
34
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Prof. univ. dr. MARIN DUMITRU
OBIECTIVE
37
Indicatorul situaţie netă este mai relevant decât cel de capitaluri proprii,
exprimând valoarea activului realizabil la un moment dat (în situaţia netă nu se
includ subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate).
Analiza echilibrului pe baza bilanţului financiar (activul patrimonial este
privit ca „nevoi” iar pasivul ca „resurse”) operează cu noţiunile de lichiditate şi
exigibilitate. Astfel, elementele de activ sunt structurate în funcţie de lichiditate
(capacitatea unui activ de a se transforma în monedă, fără pierdere de valoare), iar
elementele de pasiv, în funcţie de exigibilitate (proprietatea lor de a deveni
scadente la un anumit termen). Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele
cele mai puţin lichide (imobilizările), numite nevoi permanente; apoi vor urma
activele circulante, numite nevoi temporare. În ceea ce priveşte pasivul, mai întâi
se vor înscrie capitalurile proprii, reinvestirile profiturilor anterioare şi apoi
capitalurile din surse publice şi datoriile pe termen lung; toate acestea vor forma
resursele permanente. Apoi vor urma datoriile cu o scadenţă mai mică de un an,
traducând resursele temporare.
Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi
financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, şi anume: funcţia
de exploatare, funcţia de investire şi dezinvestire, precum şi funcţia de finanţare.
Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de oferi o imagine asupra modului de
funcţionare economică a întreprinderii, punând în evidenţă stocurile şi resursele
corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare. Astfel, activul va cuprinde nevoi
stabile, nevoi ciclice şi nevoi de trezorerie, iar pasivul va înregistra resursele
durabile, resursele ciclice şi resursele de trezorerie.
sau
FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(inclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare brută)
2)
FRF=ACTIV CIRCULANT NET – DATORII MAI MICI DE UN
AN+PASIVE DE TREZORERIE
38
Indicatorul care relevă gradul de autonomie financiară este fondul de rulment
propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete:
2)
FRNG = (NEVOI CICLICE+NEVOI DE TREZORERIE) –
(RESURSE CICLICE+RESURSE DE TREZORERIE)
41
Capacitatea de autofinanţare, după distribuirea dividendelor, reprezintă
autofinanţare globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a
întreprinderii de a se autofinanţa.
42
∆FRNG = ∆ACTIVE CIRCULANTE - ∆DATORII PE TERMEN SCURT
(inclusiv active de trezorerie) (inclusiv pasive de trezorerie)
2)
ETE = EBE – ∆NFRE – Producţia de imobilizări
43
rulment, explicată de tabloul nevoi-resurse, a cărui mărime poate fi influenţată de
numeroase operaţii contabile.
5. DIAGNOSTICUL FINANCIAR
44
5.2. Diagnosticul riscului
6. BUGETELE ÎNTREPRINDERII
7. PREVIZIUNEA TREZORERIEI
Încasările perioadei = Creanţe iniţiale + Venituri planificate ale perioadei - Creanţe finale
Plăţile perioadei = Datorii iniţiale + Cheltuieli planificate ale perioadei - Datorii finale
47
duratei creanţelor clienţi sau solicitarea încasării în avans a unor vânzări,
prelungirea creditelor-furnizori, reducerea temporară a plăţilor etc.
Excedentul previzional al trezoreriei poate fi consecinţa unui fond de rulment
prea mare determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o utilizare
imediată sau a unei nevoi de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment,
determinată de scadenţa mult mai mare a plăţilor decât cea a încasărilor. Obligaţia
trezorierului, în acest caz, este de a plasa excedentul de trezorerie în condiţii de
rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate maximă.
Creditele angajate pentru acoperirea deficitelor de trezorerie generează plăţi
suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele excedentelor
de trezorerie sunt aducătoare de venituri suplimentare care majorează încasările.
De aceea, la determinarea soldului final al trezoreriei se vor avea în vedere şi
aceste influenţe.
50
CA previzionată
NFCE = x Rc , unde :
90
Rc = rata cinetică specifică fiecărui element de activ circulant, respectiv
durata de rotaţie a activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.
Astfel determinat, NFCE trimestrial al celor patru categorii de active
circulante (materiale, produse în curs, produse finite, creanţe-clienţi) poate fi
înscris în cadrul unui bilanţ previzional, constituind grupa nevoilor ciclice de
capitaluri.
CAtrim plan
NFCEtrim = x Rc0, unde :
90
51
10. SURSELE DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE
52
În economia românească, amenzile şi penalităţile pentru întârzierea plăţii
către furnizori fiind nesemnificative, s-a ajuns la situaţia unui blocaj al
capitalurilor, întrucât viteza de rotaţie a acestora a scăzut foarte mult, cu consecinţe
grave asupra rentabilităţii lor şi a activităţii economice, în general.
Pe parcursul unei anumite perioade (exerciţiu financiar, trimestru), există în
permanenţă un sold al pasivelor circulante, reprezentând resurse la dispoziţia
întreprinderii. Soldul minim al acestor datorii le conferă un caracter stabil, ele
putând fi considerate resurse stabile la dispoziţia întreprinderii.
Previziunea surselor atrase impune o clasificare a lor în:
– datorii cu sold zilnic crescător şi scadenţe fixe (datorii salariale, privind
impozitul pe salarii, contribuţii la asigurări sociale, energie, telefon etc.);
– datorii cu sold variabil şi scadenţe variabile (datorii faţă de furnizori,
constituirea de rezerve, garanţii, pentru reparaţii etc.).
53
11.1. Noţiunea de investiţie
55
S0=Sn/ (1+r)n, unde r = rata de actualizare, S0=suma la momentul actual,
Sn = suma din viitor (după n ani).
La calculul ratei de actualizare, se ia în considerare o rată de bază, la care se
adaugă o primă de risc. Luarea în calcul a riscului se face fie pe baza unei cote din
rata de bază, fie prin descompunerea riscului pe diferiţi factori.
Principalii indicatori de eficienţă calculaţi prin aplicarea metodelor bazate pe
actualizare sunt:
a) Termenul mediu de recuperare
n -t
∑ CF(1+ k)
TR =
Costul initial al invest. CFact/an = t =1
n
CF mediu anual actualizat
b) Valoarea actuală netă (VAN) exprimă surplusul de capital rezultat la
încheierea duratei de viaţă a investiţiei (inclusiv valoarea reziduală):
n -t
VAN = ∑ CFt (1+ r)
t =1
c) Indicele de profitabilitate (Ip) exprimă valoarea actuală netă scontată
pentru o cheltuială iniţială de investiţie de o unitate monetară:
n -t
∑ CFt (1 + r)
Ip = t = 1
CF0
d) Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă rata de actualizare a
fluxurilor viitoare de trezorerie pentru care VAN = 0. Se deduce din ecuaţia:
n -t
∑ CFt (1 + RIR) - I 0 = 0
t =1
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
58
FINANŢE LOCALE
Lector univ. dr. MARIANA-CRISTINA CIOPONEA
OBIECTIVE
1
Această definiţie a dezvoltării locale aparţine economiştilor: Jacquier şi Mendes
France, în: Alina Profiroiu, Sorina Racoviceanu, Nicolae Ţarălungă, Dezvoltarea econo-
mică locală, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag 12.
62
– asigură delegarea reprezentanţilor colectivităţii la instituţii exterioare cu
influenţă asupra gestiunii resurselor locale.
Aceste caracteristici explică varietatea de termeni utilizaţi în literatura de
specialitate, pentru exprimarea conceptului de dezvoltare locală şi anume: dezvol-
tare economico-socială; dezvoltare economică comunitară; dezvoltare comunitară
durabilă; dezvoltare economică locală şi comunitară; dezvoltare social-urbană.
Concepţiile despre dezvoltare locală oscilează între două puncte de vedere:
– de tip progresist – care pune accentul asupra schimbării sociale. Ea
consideră că dezvoltarea locală trebuie să stabilească (noi) reguli care să contra-
careze, la scară locală, efectele adverse provocate de forţele pieţei sau de
activităţile tehnocrate ale statului. Iniţiativele de acest tip propun un nou mod de a
induce dezvoltarea, plasând în centrul schimbărilor dorite în contractul social
propus noţiunile de solidaritate socială, de control real al resurselor locale şi
valorificarea acestora;
– de tip liberal – pune accentul asupra creării de noi locuri de muncă, fără a
avea o preocupare socială deosebită. Scopul principal îl constituie creşterea
posibilităţilor de angajare în sectoare care ameliorează situaţia colectivităţilor,
utilizând resursele umane, naturale şi instituţionale existente. Iniţiativele de acest
tip vizează crearea unui mediu economic axat pe proiecte particulare care au în
vedere creşterea numărului locurilor de muncă, sporirea veniturilor şi ameliorarea
condiţiilor de locuit.
Influenţa tot mai pregnantă asupra colectivităţii urbane şi rurale a unor
fenomene precum: concentrarea, dezinvestirea, declinul industrial, epuizarea resur-
selor naturale ş.a., a determinat evoluţia concepţiei despre dezvoltare, astfel că în
literatura de specialitate, diverşi autori definesc în mod diferit conceptul de
dezvoltare locală.
63
b) Colectivităţile locale. În procesul dezvoltării locale este angajat ansamblul
colectivităţilor locale de la diferite niveluri: comune, oraşe, judeţe, regiuni.
Acţiunile îndreptate spre dezvoltarea economică intră în categoria celor „locale”
datorită apartenenţei iniţiatorilor acestor politici, precum şi spaţiului în cadrul
căruia se desfăşoară. Programele de dezvoltare locală vizează regiunile, care au un
rol prioritar în atribuirea anumitor ajutoare, dar ale căror acţiuni, în ţara noastră,
sunt încă timide, în principal din cauza lipsei de experienţă (delimitarea regiunilor
fiind de dată relativ recentă), precum şi în absenţa unor relaţii clar definite cu
celelalte niveluri administrative.
În ţările europene, structurile de cooperare intercomunală se conturează ca un
nou agent-cheie al intervenţionismului local, cu competenţe în dezvoltarea
economică, amenajarea spaţiului, precum şi în definirea unei fiscalităţi locale
proprii vizând agenţii economici din zona în cauză.
c) Camerele de Comerţ şi Industrie se caracterizează prin independenţă faţă
de autoritatea publică, acţiunea fiind însă strâns legată de cea a colectivităţilor
locale. Prin legea de constituire, ele au statutul unor organisme publice cu
personalitate juridică şi autonomie financiară. Autonomia financiară de care
beneficiază se datorează încasărilor fiscale şi parafiscale de care dispun. Ele
reprezintă interesele întreprinderilor din raza circumscripţiei lor înscrise la
Registrul Comerţului şi se diferenţiază net de sindicate, care au caracterul de
organisme corporative.
Domeniul de acţiune al Camerelor de Comerţ şi Industrie este foarte vast,
prin intermediul lor având loc intervenţionismul local. Rolul lor constă în:
– acordarea de consultanţă şi reprezentanţă – fiind chemate să dea Guvernului
avize şi informaţii privind problemele comerciale şi industriale; în acest sens, ele
trebuie să-şi formuleze un punct de vedere propriu asupra mijloacelor de creştere a
prosperităţii industriei şi comerţului;
– favorizarea dezvoltării socio-economice din circumscripţia lor:
– contribuie la formarea profesională la toate nivelurile;
– furnizarea de informaţii agenţilor economici, oferindu-le diverse docu-
mentaţii şi consultanţă de specialitate.
d) Politicile locale ale autorităţilor centrale. În preocupările statului,
problematica dezvoltării locale se regăseşte în cadrul politicilor regionale şi
spaţiale. Statul are rolul de a sprijini iniţiativele locale, de a crea un mediu
favorabil dezvoltării locale, precum şi de a permite informarea asupra diverselor
iniţiative locale. Timp îndelungat, autorităţile publice centrale nu s-au preocupat de
dezvoltarea locală. Apărută ca o tendinţă relativ recentă, descentralizarea poate fi
privită, atât ca un transfer de preocupări de la nivel central spre cel local, dar mai
ales, ca o nouă politică vizând dezvoltarea. Înfăptuirea deplină a descentralizării se
confruntă cu o seamă de inconveniente: pe de o parte, colectivităţile nu dispun de
suficiente mijloace financiare pentru a se angaja deplin în acţiunile de dezvoltare
locală; iar pe de altă parte, autorităţile centrale, în lipsa unui aparat statistic adaptat
urmăririi dezvoltării locale, nu sunt în măsură să aprecieze amploarea şi
diversitatea politicilor angajate la nivel local; astfel, statul nu se constituie într-un
real organizator al cadrului necesar dezvoltării locale.
e) Cadrul european. Având în vedere diversitatea politicilor implementate în
statele membre sau în curs de aderare, preocupările Uniunii Europene sunt
îndreptate spre:
64
– formularea unor soluţii de reducere a discrepanţelor de dezvoltare dintre
diverse zone, prin conceperea propriilor politici regionale;
– asigură cadrul de respectare a regulilor de concurenţă, acestea fiind afectate
de multiplicarea ajutoarelor acordate în regim descentralizat, mai dificil de a fi
controlate;
– rezolvarea problemelor generate de diversitatea şi multitudinea surselor de
venituri publice la nivel local, prin armonizarea fiscalităţii locale din ţările membre.
68
d) Împărţirea impozitului între bugetul central şi local conform unui sistem de
impunere unitar pe teritoriul ţării, regulile şi cotele ce urmează să revină fiecărui
impozit fiind stabilite de autoritatea centrală;
e) Împrumuturile la care apelează autorităţile locale.
În ultimii ani s-a conturat o teorie a dezvoltării globale, care susţine ideea
unei dezvoltări clădite pe parteneriate în plan local între sectorul public şi cel
particular. Conform acestui model, dezvoltarea este fondată pe o integrare a tuturor
partenerilor, potenţiali sau declaraţi, susceptibili să genereze dezvoltarea
economică într-un spaţiu local determinat, fiecare considerându-şi propriile
interese, dar integrându-se într-o strategie globală care asigure o dinamică
favorabilă pentru toţi.
Proiectele legate de nevoile localităţilor sunt complexe, costisitoare şi de
lungă durată, astfel încât rezolvarea lor necesită o abordare aparte, în care atributele
autorităţilor publice locale sunt combinate cu ale sectorului particular din
localitatea /zona în cauză. Implementarea unui asemenea parteneriat este o
problemă dificilă din numeroase considerente:
– complexitatea procesului de luare a deciziei;
– stabilirea în timp a unui ecart mare între proiectarea şi realizarea
operaţiunii;
– amploarea proiectelor;
– resursele financiare limitate pentru acoperirea unor proiecte de mari
dimensiuni ş.a.
Definiţiile parteneriatului public-particular reliefează aspecte cum sunt:
cooperarea dintre organizaţii din sectorul public şi persoane sau organizaţii din
sectorul particular pentru un beneficiu mutual, identificarea unor interese comune
care presupun acţiunea concertată pe baza unei strategii, precum şi depunerea unor
eforturi comune în scopul rezolvării problemelor economice şi sociale ale
regiunii/localităţii.
Parteneriatul public-particular reprezintă cooperarea dintre persoane şi
organizaţii din sectoarele public şi particular, cu scopul obţinerii unui beneficiu
comun, cooperare în care riscurile, costurile şi profiturile sunt distribuite
proporţional între parteneri.
Obiectivele partenerilor sunt diverse, putând fi delimitate: obiective – interne
şi externe – ale administraţiei locale, precum şi obiective – interne şi externe – ale
sectorului particular.
69
Parteneriatul are o dimensiune politică şi una operaţională.
Experienţele altor state în privinţa parteneriatului sunt diverse, modalităţile
fiind mai mult sau mai puţin numeroase, după cum se plasează pe o perioadă mai
mare sau mai mică în timp.
Parteneriatul public-particular are trăsături specifice:
– implicarea în parteneriat a unei singure administraţii publice sau a mai
multora;
– implicarea unuia sau a mai multor agenţi particulari;
– conlucrarea partenerilor pentru îndeplinirea unui obiectiv stabilit de comun
acord;
– stabilirea de comun acord de către părţi a cadrului organizaţional;
– păstrarea propriei identităţi a fiecărui partener pe parcursul parteneriatului;
– participarea cu resurse a ambelor părţi implicate;
– asumarea riscurilor şi a profiturilor între parteneri, în concordanţă cu parti-
ciparea fiecăreia dintre părţi.
2
Aceasta este definiţia adoptată relativ recent în Polonia pentru agenţiile de
dezvoltare regională. Redăm în continuare şi alte definiţii regăsite în literatura de
specialitate. „Orice fel de organizaţie care îndeplineşte o misiune ce este în interesul comun
sau general al unui anumit teritoriu. Din această perspectivă, o agenţie de dezvoltare trebuie
să întreţină raporturi semnificative cu autorităţile locale sau regionale, în ceea ce priveşte
conducerea, finanţarea sau stabilirea sarcinilor. Mai mult, aceasta trebuie să acţioneze într-o
zonă suficient de mare, dar mai mică decât cea a întregii ţări”. (Definiţia aparţine
organizaţiei EURADA, care cuprinde o mare varietate de agenţii regionale din cadrul
Uniunii Europene.) „O instituţie cu bază regională, cu finanţare bugetară, în afara
corpusului principal al administraţiilor centrale şi locale de stat, destinată promovării
dezvoltării economice”. (Definiţia aparţine autorilor Halkier şi Danson, într-un studiu din
anul 1995 referitor la agenţiile regionale.)
70
– descentralizarea responsabilităţilor guvernelor centrale (delocalizarea
departamentelor şi funcţiilor centrale ale acestora la nivelul regiunilor, însă nu şi la
cel al autorităţilor regionale);
– descentralizarea responsabilităţilor către autorităţile sau agenţiile regionale;
– coordonarea sau cooperarea mai strânsă între instituţii, atât ierarhic, între
diferitele niveluri ale administraţiei, cât şi orizontal, între instituţii diferite din
cadrul aceleiaşi regiuni;
– înfiinţarea intermediarilor locali sau regionali specifici;
– implicarea sectorului particular în implementarea măsurilor de dezvoltare
economică.
6.1. Obiective
72
– grupări de comune sau oraşe învecinate cu probleme specifice, din cadrul
aceluiaşi judeţ, sau din judeţe învecinate;
– grupări de comune sau oraşe învecinate, cu probleme cimilare complexe,
din cadrul aceleiaşi regiuni sau din judeţe învecinate.
73
devină realitate şi pregătesc planul financiar, care reprezintă un răspuns pentru
atenuarea unor eventuale consecinţe financiare nefavorabile.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
74
SISTEME INFORMATICE FINANCIAR- BANCARE
ŞI DE ASISTARE A DECIZIEI
OBIECTIVE
INTRODUCERE
77
• subsistemul de conducere sau decizional, care controlează şi conduce sistemul
operativ prin intermediul sistemului informaţional.
MEDIU
EXTERIOR
ORGANISMULUI
ECONOMIC
78
Sistemul Informatic are funcţia de prelucrare automată a datelor pentru
obţinerea informaţiilor necesare procesului de conducere şi pentru informare.
Pornind de la funcţia sa, sistemul informatic are următoarea structură
generală (model conceptual):
• INTRĂRI: totalitatea datelor supuse prelucrărilor;
• PRELUCRĂRI: totalitatea operaţiilor efectuate asupra datelor pentru
obţinerea informaţiilor care stau la baza deciziilor;
• IEŞIRI: rezultatele prelucrărilor efectuate asupra datelor, prin interpretarea
cărora se obţin informaţiile care fundamentează deciziile.
Ca arhitectură (model constructiv), sistemul informatic este alcătuit din:
• HARDWARE: sistemul de calcul (calculator şi echipamente periferice);
• SOFTWARE:
- Sistemul de Operare (SO): Windows (98,ME,2000,XP), Apple MAC,
Unix etc.
- programe pentru dezvoltarea de aplicaţii: Sisteme de Gestiune a Bazelor
de Date – SGBD-uri (Access, Fox, etc.) etc.
- limbaje de programare (Visual Basic, C++ etc.);
- programe sau aplicaţii de utilizator (salarii, contabilitate, secretariat,
conturi clienţi, valută etc.)
• COLECŢII ORGANIZATE DE DATE: Baze de Date – BD;
• SISTEM DE COMUNICAŢII: intranet, internet, telecomunicaţii etc.;
• RESURSE UMANE: personal tehnic, personal de exploatare, utilizatori etc.;
• CADRU ORGANIZATORIC.
Ciclul de viaţă al unui sistem informatic începe cu decizia de realizare a
sistemului informatic şi se termină cu decizia de înlocuire a acestuia cu unul mai
performant. În ciclul de viaţă al unui sistem informatic se deosebesc două perioade
distincte:
- perioada de concepere, realizare şi implementare a sistemului informatic;
- perioada de exploatare, întreţinere şi dezvoltare a sistemului informatic.
Ciclul de Viaţă al unui Sistem Informatic se desfăşoară pe etape. Fiecare etapă
conţine faze şi activităţi specifice.
Există mai multe modele ale ciclului de viaţă al unui sistem informatic, toate
având comune următoarele etape:
A. ANALIZA SISTEMULUI ECONOMIC; cuprinde analiza sistemului informatic
existent, dacă există, şi următoarele faze:
1) întocmirea specificaţiilor de utilizator: definirea cerinţelor utilizatorului;
2) întocmirea specificaţiilor sistemului informatic: prezentarea, în detaliu, a
rezultatelor pe care trebuie să le ofere sistemul informatic utilizatorilor săi; la acest
nivel se stabileşte ce trebuie să facă sistemul informatic, nu cum va face (cum va
realiza rezultatele pe care trebuie să le ofere utilizatorului);
3) întocmirea specificaţiilor software: prezintă ce trebuie să facă produsul software
de aplicaţie şi condiţiile pe care trebuie să le respecte; se utilizează un model
abstract de reprezentare, care lasă libertatea de proiectare, implementare şi
dezvoltare ulterioară a sistemului informatic respectiv.
B. PROIECTAREA GENERALĂ: definirea soluţiilor cadru, conceptuale, ale
sistemului informatic, adică elaborarea arhitecturii sistemului informatic;
79
C. PROIECTAREA ÎN DETALIU: definirea soluţiilor finale ale sistemului informatic.
D. REALIZAREA SISTEMULUI INFORMATIC, care cuprinde următoarele faze:
1) realizarea componentelor Sistemului Informatic: din arhitectura Sistemului
Informatic, pe baza soluţiilor oferite de proiectarea în detaliu;
2) testarea componentelor: verificarea modului de funcţionare; verificarea
îndeplinirii cerinţelor utilizatorului; verificarea fiabilităţii în utilizare;
3) integrarea componentelor în sistemul informatic şi testarea finală a acestuia:
reunirea componentelor în produsul final şi verificarea funcţionării acestuia, în
ansamblul său.
E. INSTALAREA SISTEMULUI INFORMATIC LA BENEFICIAR: instalarea,
testarea şi acceptarea sistemului informatic de către utilizatori.
F. EXPLOATAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CURENTĂ A SISTEMULUI
INFORMATIC: utilizarea curentă şi întreţinerea acestuia.
G. DEZVOLTAREA SISTEMULUI INFORMATIC: realizarea şi integrarea de noi
componente, care să îmbunătăţească funcţionalitatea sistemului informatic şi
performanţele acestuia.
În proiectarea şi realizarea unui sistem informatic trebuie respectate, de
regulă, următoarele principii [V.Stanciu]:
1. Abordarea globală a realităţii de informatizat (organism economic sau un
compartiment specializat din cadrul acestuia):
• proiectarea şi realizarea unui sistem informatic integrat, care să permită
introducerea unică şi exploatarea multiplă a datelor, în funcţie de nevoile
utilizatorului, ştiut fiind faptul că volumul cel mai mare de muncă constă în
culegerea datelor;
• proiectarea şi realizarea unui sistem informatic cu structură flexibilă, deschisă,
modulară, care să permită integrarea ulterioară de noi componente şi adaptarea
uşoară la noi cerinţe ale utilizatorului;
• proiectarea unui sistem informatic care să integreze şi să reutilizeze componentele
sistemului informatic existent, dacă acesta există; care să poată fi actualizat şi/sau
completat cu componente noi, mai performante, apărute ca urmare a evoluţiei
tehnologice;
• stabilirea priorităţilor în realizarea componentelor sistemului informatic, ţinând
cont de volumul de date care trebuie prelucrat, de succesiunea apariţiei acestora
în timp şi de dorinţele utilizatorului;
• stabilirea resurselor materiale (hardware şi software), financiare şi umane
necesare proiectării, realizării, exploatării şi dezvoltării sistemului informatic.
2. Aplicarea celor mai moderne tehnici de proiectare şi folosirea celor mai noi
echipamente şi programe, în vederea realizării unui sistem informatic performant şi cu
un ciclu de viaţă maxim.
3. Folosirea unor metode de proiectare şi realizare unitare, care să permită
exploatarea, întreţinerea şi dezvoltarea uşoară a acestuia.
4. Realizarea unui sistem informatic independent, pe cât posibil, de organizarea
realităţii de informatizat (organism economic sau un compartiment specializat
din cadrul acestuia):
• care să funcţioneze şi în condiţiile modificării majore a structurii organizatorice a
acesteia;
• care să permită implementarea sistemului informatic şi în cadrul altor unităţi cu
acelaşi profil, cu respectarea particularităţilor organizatorice specifice.
80
5. Consultarea permanentă a beneficiarului pe durata activităţilor de proiectare şi
implementare, ceea ce asigură realizarea unui sistem informatic care corespunde
cerinţelor utilizatorilor.
6. Proiectarea şi realizarea Sistemului Informatic în funcţie de posibilităţile
beneficiarului, de resursele materiale şi financiare de care dispune acesta.
7. Respectarea cadrului legislativ în vigoare, care vizează domeniul de informatizat.
Volume mari de Informaţii de tip dată= volume mari de date care, prin prelucrare,
determină rezultatele pe baza cărora se obţin informaţiile care fundamentează deciziile de
gestionare a activităţilor şi bunurilor organismului economic sau unui compartiment
specializat al acestuia; acestea se pretează a fi prelucrate automat, deoarece sunt multe de
aceeaşi categorie, pentru care trebuie ţinută evidenţa sau asupra cărora se aplică aceleaşi
operaţii simple: cele 4 operaţii aritmetice, medii, operaţii logice, etc.
81
Sistemul Informatic de Gestiune (SIG) este sistemul informatic de
evidenţă şi control al activităţilor şi bunurilor unui organism economic sau unui
compartiment specializat din cadrul acestuia. Sistemul informatic de gestiune
prelucrează automat datele de evidenţă şi control vehiculate în cadrul oricărui tip
de organism economic sau compartiment specializat al acestuia, ţinând cont de
particularităţile specifice fiecăruia şi de legislaţia în vigoare. Spre exemplu, un
sistem informatic financiar-bancar este un sistem informatic de gestiune dedicat,
utilizat pentru evidenţa şi controlul activităţilor (operaţiilor) financiare desfăşurate
de o bancă.
Sistemul Informatic de Gestiune Integrat (SIGI) este sistemul informatic
de gestiune care respectă principiile introducerii unice a datelor, de pe
documente primare de evidenţă şi control, şi prelucrării multiple a acestora, în
concordanţă cu nevoile informaţionale specifice fiecărui utilizator.
În fig. 2.2. este prezentat, ca exemplu, sistemul informatic de gestiune de
evidenţă personal şi salarizare, în ordinea neintegrat şi integrat:
82
Intrările unui sistem informatic de gestiune pot fi:
1. Externe: totalitatea datelor care provin din exteriorul sistemului informa-
tic de gestiune: date externe organismului economic sau compartimentului specializat
din cadrul acestuia supus informatizării:
− referitoare la încasări şi plăţi, consemnate în documentele primare de evidenţă:
facturi/chitanţe primite de la furnizori, ordine de plată a furnizorilor, foaie de
vărsământ pentru încasări, CEC de numerar pentru plăţi etc.;
− impuse de legislaţia în vigoare: cota TVA, cote impozit pe profit, cote taxe
vamale de import etc.;
− referitoare la aprovizionare: ofertă de preţuri de achiziţie materiale consumabile/ servicii;
− referitoare la personal: date de identificare înscrise în Buletinul/Cartea de
identitate, de pregătire profesională înscrise în diplomele de studii etc.;
− provenite de la serviciile operative (persoane fizice sau juridice, operaţiuni în
valută sau în lei), consemnate în documente primare de evidenţă şi control, la locul
producerii serviciilor financiare pe care le evidenţiază (listă conturi/ depozite în lei
sau în valută, listă operaţiuni în lei sau în valută etc);
2. Interne: totalitatea datelor care provin din interiorul sistemului informatic
de gestiune: date intermediare, obţinute prin prelucrări în interiorul sistemului
informatic de gestiune: (valoarea totală a depozitelor în lei sau în valută, valoarea
totală a încasărilor sau plăţilor pe perioada de timp analizată etc.), care reprezintă
intrări pentru alte tipuri de prelucrări (determinare indicatori, stabilire încasări şi
plăţi pe perioada de timp analizată, etc.).
Prelucrările sistemului informatic de gestiune pot fi, în general, de
următoarele tipuri:
• crearea bază de date;
• actualizare bază de date;
• exploatare bază de date;
• salvare şi arhivare bază de date;
• reorganizare bază de date;
• restaurare bază de date.
Ieşirile sistemului informatic de gestiune pot fi clasificate ţinând cont de mai
multe criterii [V. Stanciu]:
A. În funcţie de natura prelucrărilor, ieşirile sistemului informatic de
gestiune pot fi obţinute:
- în urma unor operaţii de transfer: nu-şi modifică valoarea faţă de momentul
introducerii în sistemul informatic de gestiune: (număr cont, nume şi prenume,
CNP, Cod Fiscal etc.);
- prin calcule, pe baza unor algoritmi prestabiliţi (rest de plată, impozit pe
salariu, valoarea lunară a încasărilor/cheltuielilor, total depuneri în conturi curente
în lei sau în valută etc.).
B. În funcţie de conţinut, ieşirile sistemului informatic de gestiune pot fi:
- indicatori sintetici (total depozite în lei sau în valută, fond salarii, număr
mediu salariaţi, cifra de afaceri, balanţa sintetică etc.);
- indicatori analitici (balanţa analitică etc.);
- ieşiri către alte sisteme informatice de gestiune, în vederea continuării pre-
lucrării acolo (raportări către organele financiare, către casele de sănătate, către
institutele de statistică, către Banca Naţională etc.).
C. În funcţie de forma de prezentare, ieşirile unui sistem informatic de
gestiune pot fi:
1. Rapoarte/liste/situaţii sub formă de tabele (ştat de plată, listă conturi
curente, balanţă, listă consumabile sau servicii, listă angajaţi, listă evidenţă
efectuare stagiu militar, etc.).
83
Rapoartele pot fi, la rândul lor, clasificate:
- după gradul de sinteză:
• rapoarte analitice: conţin informaţii detaliate privind desfăşurarea unei activităţi
pe o perioadă de timp (situaţia depunerilor în conturi curente, situaţia creditelor
acordate către persoane fizice sau juridice, lista persoanelor în concediu medical/
concediu de odihnă etc.); se utilizează în compartimentele funcţionale;
• rapoarte sintetice: indicatori cu grad mare de sintetizare destinaţi analizei
activităţii şi fundamentării deciziilor (evoluţie depuneri, bilanţ contabil, fluctuaţie
personal, total fond salarii, total contribuţii la fondul de asigurări sociale, evoluţie
dobânzi bancare etc.);
- după natura informaţiilor:
• rapoarte de stare: reflectă valoarea creditelor acordate la un moment dat nivelul de
calificare a personalului etc.;
• rapoarte statistice: conţin informaţii cu caracter statistic necesare pentru fundamentarea
deciziilor viitoare sau pentru raportări ierarhic superioare (minister, Banca Naţională);
• rapoarte previzionale: folosite pentru a anticipa evoluţia unor procese economice, pe
baza informaţiilor referitoare la perioade anterioare de timp (raport privind creditele
acordate, ţinând cont de evoluţia dobânzilor şi penalităţilor de întârziere);
- după destinaţie:
• rapoarte de uz intern: fără formă şi conţinut prestabilite, oferă informaţii pentru
uzul propriu;
• rapoarte de uz general: cu formă şi conţinut prestabilite (bilanţ contabil, stat de
salarii, declaraţii de TVA sau profit etc.), destinate şi mediului exterior (organelor
fiscale, caselor de sănătate, băncilor etc.);
- după frecvenţa de generare pot fi: rapoarte zilnice/ lunare/ trimestriale/ anuale.
2. Grafice, care reflectă sugestiv dinamica activităţilor organismului
economic şi structura indicatorilor analitici şi sintetici.
3. Foi de calcul, generate cu procesoare de tabele (MS Excel, Lotus etc.), care
permit operaţia de export/import pentru preluarea formatelor acceptate de alte
sisteme informatice de gestiune.
Principalele componente ale unui sistem informatic de gestiune sunt [V. Stanciu]:
1) domeniul de gestiune; se identifică, câte unul, pentru fiecare tip de activitate
omogenă desfăşurată de un organism economic: financiar-bancar, cercetare-
dezvoltare; producţie; servicii; comercial; aprovizionare- desfacere; personal;
financiar-contabil etc.;
2) modele de gestiune: totalitatea tehnicilor şi procedurilor utilizate în
proiectarea şi realizarea unui sistem informatic de gestiune, proprii fiecărui
domeniu de gestiune;
3) date gestionate, materia primă a oricărui sistem informatic de gestiune: toate
datele vehiculate şi prelucrate în cadrul domeniului de gestiune supus
informatizării;
4) reguli de gestiune: totalitatea regulilor folosite, în prelucrarea datelor şi în
utilizarea informaţiilor obţinute prin interpretarea rezultatelor, cu scopul
realizării obiectivului propus, proprii fiecărui domeniu de gestiune.
Sistemul informatic de gestiune global este format, generic, din următoarele
patru tipuri de sisteme informatice de gestiune, câte unul pentru fiecare funcţie de
comunicare a sistemului informaţional aferent organismului economic cu celelalte
două sisteme componente ale acestuia (fig. 2.3.):
1. Sistemul informatic operativ: are rolul de culegere, eventual organizare prin
sortare şi grupare (pentru o mai bună evidenţă), şi stocare a datelor primite din sistemul
operativ al unui organism economic;
84
2. Sistemul informatic de sinteză: are rolul de a produce datele care generează
informaţiile de sinteză interne ce stau la baza fundamentării deciziilor (fişe de cont,
balanţe, bilanţ, anexe, indicatori), prin agregarea datelor primite de la sistemul
informatic operativ (medii, sume, procente aplicate asupra unor volume mari de date cu
aceeaşi semnificaţie etc.);
3. Sistemul informatic de asistare a deciziei: oferă sistemului de conducere al
unui organism economic informaţiile necesare pentru evaluarea stării sistemului
productiv (profitabilitate, pierdere etc.), în contextul extern dat, ajutând astfel la
stabilirea corectă a deciziilor care se impun; acesta utilizează tehnici de simulare care,
pe baza informaţiilor furnizate de sistemul informatic de sinteză şi a informaţiilor
externe organismului economic respectiv, evaluează efectul deciziilor sistemului de
conducere asupra sistemului productiv, real, al organismului economic;
4. Sistemul informatic de control al producţiei, cu rolul de organizare a
procesului de producţie; transformă deciziile sistemului de conducere al unui organism
economic în ordine adresate sistemului productiv al acestuia: realizare planificare şi
execuţie servicii financiar- bancare, stabilire sarcini individuale şi transmitere dispoziţii
de execuţie a acestora etc.
Fig. 2.3. Subsistemele componente ale sistemului informatic de gestiune global al unui
organism economic
Pentru proiectarea şi implementarea sistemelor informatice financiar-bancare
se folosesc metodele şi tehnicile generale de proiectare şi implementare a sistemelor
informatice de gestiune, deoarece orice sistem informatic financiar-bancar reprezintă
un sistem informatic de gestiune dedicat activităţilor financiar-bancare.
85
3. METODE DE PROIECTARE
A SISTEMELOR INFORMATICE DE GESTIUNE
În Dicţionarul explicativ al limbii române, metoda este definită ca fiind „un
mod (sistemic) de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii”, pentru
realizarea unui anumit obiectiv.
O metodă de proiectare a unui sistem informatic constă într-un ansamblu de
tehnici şi reguli de proiectare, folosite pentru reprezentarea abstractă a domeniului de
informatizat: ştiinţific, economic (financiar- bancar), educaţional etc. Metodele de
proiectare a sistemelor informatice sunt aceleaşi pentru toate tipurile de domenii de
informatizat, dar prezintă particularităţi impuse de specificul fiecărui tip de domeniu.
Astfel, metodele de proiectare a sistemelor informatice de gestiune, folosite pentru
reprezentarea abstractă a activităţii unei instituţii financiare (bancă, CEC, Ministerul
Finanţelor, Administraţie financiară etc.) sau a unui compartiment specializat din
cadrul acestuia, prezintă particularităţile impuse de gestionarea unui volum mare de
date (bani, conturi, încasări, plăţi, credite etc.), de acelaşi fel, obţinute într-un interval
scurt de timp, asupra cărora se aplică, de regulă, combinaţii de operaţii aritmetice şi
logice simple: +, -, :, *, AND, OR, NOT etc.
Metodele de proiectare a sistemelor informatice reduc elementele întâlnite în
realitate la caracteristicile lor relevante pentru realizarea obiectivului propus, definind
astfel modele abstracte de reprezentare a acestora. Modelul abstract: selectează din
realitatea de informatizat numai elementele necesare pentru realizarea scopului propus;
reprezintă elementele reale selectate prin simboluri grafice specifice; reţine, pentru
elementele reale selectate, numai proprietăţile şi componentele semnificative care,
reprezentate abstract, corespund realităţii, numai la modul general.
Fiecărei metode de proiectare îi corespunde un tip de model de
reprezentare abstractă a realităţii de informatizat.
Metodele de proiectare a sistemelor informatice cunoscute aparţin uneia din
următoarele trei generaţii, care s-au succedat în timp:
1. Metode de proiectare ierarhice, care:
− se bazează pe analiza funcţională a activităţilor desfăşurate de organismul economic, la
nivelul domeniului de informatizat;
− se caracterizează prin: modelarea datelor sub forma unei structuri arborescente, bazată
pe o relaţie de tipul părinţi- copii; utilizarea unui model ierarhic de reprezentare
abstractă a datelor: baze de date ierarhice;
− au avantajele date de simplitatea lor şi de adaptarea uşoară la cerinţele utilizatorului;
− au dezavantajele rezultate din analiza prioritară a prelucrărilor efectuate asupra datelor
impusă de particularităţile de funcţionare proprii unui organism economic, care se
modifică în timp, faţă de analiza datelor supuse acestor prelucrări, care au o structură
mult mai stabilă în raport cu timpul.
2. Metode de proiectare sistemice, cea de-a 2-a generaţie de metode de proiectare
a sistemelor informatice, care:
− utilizează teoria sistemelor în analiza activităţilor desfăşurate de organismul economic;
− se caracterizează prin:
• analizarea şi modelarea independentă a datelor şi a prelucrărilor efectuate asupra
acestora, la nivelul domeniului de informatizat;
• modelarea separată a datelor şi a prelucrărilor efectuate asupra acestora, pe cele 3
nivele de abstractizare introduse în raportul ANSI/SPARC de definire a bazelor de
date: conceptual: identificarea regulilor de gestiune specifice realităţii de modelat;
logic (organizaţional-extern): identificarea particularităţilor de organizare proprii
86
realităţii de modelat; fizic (intern): stabilirea definitivă a soluţiei tehnice de
implementare a sistemului informatic;
• modelarea realităţii de informatizat prin intermediul unor tabele bidirecţionale şi a
relaţiilor dintre ele;
• utilizarea unui model relaţional de reprezentare abstractă a datelor: baze de
date relaţionale;
- au toate avantajele oferite de utilizarea bazelor de date relaţionale;
- au dezavantajul dat de modelarea independentă a datelor şi a prelucrărilor efec-
tuate asupra acestora, lucru care produce riscul apariţiei unor discordanţe între cele
două modele.
Modelul MERISE este reprezentativ pentru această generaţie de metode,
fiind cel mai utilizat.
3. Metode orientate pe obiect (obiecturale), cea de-a 3-a generaţie de metode de
proiectare a sistemelor informatice, care:
- utilizează Limbajul Unificat de Modelare (UML), limbaj standard de
modelare: independent de realitatea de modelat, de metoda de proiectare
utilizată şi de suportul tehnic folosit pentru implementarea sistemului
informatic; care permite proiectarea şi realizarea sistemului informatic
pentru sisteme economice complexe;
- se caracterizează prin: conceperea sistemului informatic ca fiind un
ansamblu de obiecte software independente, care se organizează şi
cooperează între ele, pentru realizarea obiectivului propus; modelarea
realităţii de informatizat prin utilizarea obiectelor software care,
încapsulează, fiecare, o categorie de date împreună cu toate prelucrările
care se efectuează asupra acestora; utilizarea unui model obiectural de
reprezentare abstractă a datelor: Baze de Date Obiecturale (ODB),
obiectul software fiind definit ca un element: cu identitate proprie; set
de proprietăţi care îl deosebesc de alte obiecte; stare proprie, dată de
valoarea caracteristicilor sale; comportament propriu, set de operaţii
aplicate asupra sa;
- au avantajele oferite de: posibilitatea reutilizării obiectelor software şi
componentelor de program în alte aplicaţii; posibilitatea creării şi utilizării
de obiecte complexe, definite cu ajutorul altor obiecte; posibilitatea de
realizare a unor sisteme informatice complexe;
- au ca dezavantaj major faptul că realitatea de informatizat nu se poate
reprezenta, întotdeauna, numai prin obiecte.
Modelul RUMBAUGH este reprezentativ pentru această generaţie de
metode.
Deoarece realitatea de informatizat nu poate fi reprezentată complet
numai pe principii ierarhice, numai prin relaţii de tipul tabelelor
bidirecţionale sau numai prin intermediul obiectelor software, metodele de
proiectare folosite în practică combină tehnicile de modelare prezentate,
folosind avantajele tuturor şi eliminând, pe cât posibil, dezavantajele acestora.
87
4. MODELAREA ABSTRACTĂ A REALITĂŢII
DE INFORMATIZAT
Modelarea abstractă a realităţii de informatizat constă în realizarea
modelului abstract de reprezentare pentru domeniul de informatizat:
organismul economic sau compartimentul specializat al acesteia, supus
informatizării. Dacă, pentru realizarea obiectivului propus, organismul economic
desfăşoară mai multe activităţi complexe cărora le corespund mai multe domenii de
gestiune (câte unul pentru fiecare activitate complexă desfăşurată), domeniul de
informatizat este format din mulţimea domeniilor de gestiune corespunzătoare
activităţilor complexe desfăşurate, iar modelul abstract de reprezentare pentru
domeniul de informatizat este format din mulţimea modelelor abstracte de
reprezentare realizate pentru domeniile de gestiune respective, câte unul pentru
fiecare domeniu de gestiune identificat în realitatea de informatizat. Acest lucru
poate fi exprimat, generic, prin relaţia:
89
Proiectarea fiecărui sistem informatic de gestiune component al SIGglobal
al unui organism economic începe cu realizarea modelului abstract de
reprezentare al domeniului de gestiune aferent. Întrucât fiecare domeniu de
gestiune cuprinde elemente specifice ale realităţii de informatizat şi activităţile
care le-au generat, cărora în sistemul informatic de gestiune le corespund
înregistrările acestora sub formă de date şi prelucrări care se efectuează
asupra lor, modelarea abstractă a realităţii de informatizat constă în: modelarea
abstractă a datelor din realitatea de informatizat şi modelarea abstractă a
prelucrărilor aplicate asupra acestora.
Datele şi prelucrările efectuate asupra acestora se pot modela:
- independent, realizându-se două modele abstracte de reprezentare: unul
pentru date şi altul pentru prelucrări (metode de proiectare sistemice);
- concomitent, realizându-se un singur model abstract de reprezentare
(metode de proiectare obiecturale).
În proiectarea sistemelor informatice de gestiune, modelarea datelor din realitatea
de informatizat reprezintă cea mai complexă parte, iar introducerea acestora în sistemul
informatic de gestiune, culegerea datelor, cea mai laborioasă.
Modelarea abstractă a datelor, reprezentarea acestora astfel încât să poată fi
introduse în sistemul informatic de gestiune şi prelucrate de acesta în conformitate cu
nevoile organismului economic, impun crearea unui model abstract de reprezentare a
datelor vehiculate de organismul economic care să selecteze din realitatea
organismului economic numai elementele necesare pentru realizarea obiectivului propus:
evidenţa bunurilor şi activităţilor organismului economic respectiv, obţinerea, în timp
real, a unor situaţii şi rapoarte, care permit evaluarea activităţilor organismului economic,
din punct de vedere financiar, productiv etc., necesare factorilor de conducere pentru
stabilirea deciziilor ce se impun şi pentru informare.
În jurul fiecărui model abstract de reprezentare a datelor, numit Bază de Date
(BD), s-a construit un tip de interfaţă de utilizator, software pentru dezvoltare de
aplicaţii specializate în gestionarea unor volume mari de date, cunoscut sub denumirea de
Sistem de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD). Prin urmare, se deosebesc SGBD-uri:
• ierarhice/ de reţea;
• relaţionale: dBASE, VfoxPro,Oracle, Access;
• obiecturale sau orientate pe obiecte:
• relaţionale-orientate pe obiecte: Oracle (extensie de la Oracle relaţional).
Datele rezultate din activităţile desfăşurate de un organism economic, înregistrate
pe documente primare de evidenţă şi control, care trebuie prelucrate automat, în funcţie
de specificul şi nevoile organismului economic respectiv, folosind un sistem informatic
de gestiune, trebuie reprezentate şi organizate astfel încât:
- să poată fi introduse într-o bază de date gestionată de o aplicaţie software realizată cu
ajutorul unui SGBD: pentru a putea beneficia de avantajele oferite de aceste software-uri
în dezvoltarea aplicaţiilor specializate în crearea, organizarea, întreţinerea, manipularea şi
exploatarea volumelor mari de date;
- să reflecte şi să exprime, în mod corect şi coerent, specificul activităţilor desfăşurate
de organismul economic sau de compartimentul acestuia, pentru care se proiectează
sistemul informatic de gestiune: regulile de gestiune specifice, condiţiile pe care trebuie
90
să le respecte datele: reglementările şi normativele legislative în vigoare; reglementările şi
normele interne, specifice; legăturile dintre aceste date, determinate de particularităţile
funcţionale şi organizaţionale ale organismului economic respectiv sau unui
compartiment specializat al acestuia.
În proiectarea sistemelor informatice de gestiune se lucrează cu modele în care
elementele lumii reale nu sunt numai reduse la caracteristicile lor esenţiale, relevante pentru
problema de rezolvat, dar elementele similare sunt şi grupate împreună, formând categorii/
mulţimi de elemente de acelaşi fel.
Pentru sistemele informatice de gestiune, elementele lumii reale concrete, de la
care se porneşte în procesul de proiectare şi realizare a acestuia, sunt documentele
primare de evidenţă şi control, împreună cu activităţile desfăşurate de organismul
economic sau de un compartiment acestuia, pentru realizarea domeniului său de
activitate. Succesiunile de activităţi, desfăşurate de un organism economic pentru
onorarea contractelor, comenzilor sau cererilor clientului, determină consumarea sau
transformarea unor bunuri şi/sau servicii pentru producerea altor bunuri şi/sau servicii,
evidenţa cantitativă şi calitativă a tuturor activităţilor şi bunurilor implicate în procesul de
fabricaţie/execuţie fiind ţinută prin înregistrarea acestora, sub formă de date, pe
documentele primare de evidenţă şi control care:
- sunt întocmite la locul de desfăşurare a activităţilor şi reprezintă dovada că
aceste activităţi/ acţiuni au avut loc: Cerere de credit, Foaie de vărsământ, Contract de
vânzare /cumpărare, Ordin de plată, Extras de cont, Stat de plată salarii, Certificat de
înregistrare fiscală, Lege etc.;
- caracteristicile lor reprezentative pentru sistemul informatic de gestiune sunt
cele necesare pentru evidenţele şi calculele impuse de conducerea organismului
economic şi de organele financiare şi legislative care controlează activitatea acestuia:
Nr./ Dată/ Valoare Cerere împrumut;
Salariu tarifar/ Spor vechime/ Rest de plată Stat de plată salarii;
Nr./ Dată/ Nume titular Cont curent;
Nr./ Dată eliberare/ An absolvire/ Facultatea/ Specializarea/ Nume absolvent Diplomă de
studii etc.;
- conţin datele care se culeg, pentru a fi introduse în sistemul informatic de
gestiune, cu scopul de a fi prelucrate automat cu ajutorul acestuia, deoarece:
• se produc în volum mare, într-un timp scurt; exemplu: numărul de conturi
curente deschise de persoanele fizice; numărul de depuneri/extrageri din
conturile curente efectuate de persoanele juridice;
• prelucrarea manuală a acestora este laborioasă: necesită mult timp şi multă
forţă de muncă; exemplu: calculul totalului depunerilor în conturile curente de
valută, calculul împrumuturilor solicitate într-o perioadă de timp etc.;
• asupra lor se aplică, de regulă, operaţii de evidenţă şi/ sau operaţii
aritmetice simple: +, -, *, /, medii aritmetice etc., care se pretează a fi efectuate
automat, folosind tehnica de calcul şi aplicaţiile software disponibile pe piaţă;
exemplu: evidenţa încasărilor pe plătitori, volumul plăţilor / încasărilor pe o
perioadă de timp ( zi, lună etc.) etc.;
91
• prelucrarea automată a acestora permite factorilor de decizie să aibă rezultatele
într-un timp foarte scurt;
- datele pe care le conţin sunt modificate de activităţile desfăşurate pentru
realizarea obiectivului propus;
- se obţin într-o ordine cronologică, determinată de succesiunea în timp a
activităţilor care le produc; exemplu: întâi se depun bani în contul curent şi apoi se
extrag;
- se condiţionează unele pe altele, în funcţie de conţinutul şi de momentul
producerii lor; exemplu: nu pot întocmi o factură de aprovizionare cu consumabile de
birotică înainte de a avea o listă cu preţurile de achiziţie a acestora.
Documentele primare de evidenţă şi control de acelaşi fel sunt grupate împreună,
formând o categorie/ mulţime de documente. Documentele primare de evidenţă şi
control sunt de acelaşi fel dacă au aceleaşi caracteristici sau proprietăţi reprezentative,
în raport cu sistemul informatic de gestiune care se proiectează.
Din punct de vedere al proiectării şi realizării unui sistem informatic de gestiune,
documentele primare de evidenţă şi control pot fi [corespund obiectelor definite de
V. Stanciu]:
- simple: conţin numai caracteristici monovaloare (care au o singură valoare
pentru un document), exemplu: Contract de cumpărare: Nr. Contract, Dată
Contract, Denumire Furnizor, Cod Fiscal Furnizor, Cantitate Servicii contractate,
Valoare contract, Termen de achiziţie etc.;
- compozite: conţin una sau mai multe caracteristici multivaloare (care au
mai multe valori pentru un document); exemplu: tabel ClientPersoanăJurudică de la
o bancă: CodFiscal, DenumireClient, AdresăClient, SpecimenSemnătură etc.
Explicaţie: caracteristica SpecimenSemnătură este multivaloare deoarece o persoană
juridică înregistrată la bancă prin codul său fiscal poate avea mai mulţi angajaţi cu drept
de semnătură în bancă, cărora li s-a cerut specimen de semnătură, deci unui CodFiscal îi
corespund mai multe specimene de semnătură;
- compuse: ale căror caracteristici sunt caracteristici ale altor documente primare
de evidenţă simple, între care există o anumită legătură; exemplu: Document de
evidenţă conturi persoane juridice: CodCont, TipCont, DenumireClient,
SpecimenSemnătură etc.; explicaţie: o persoană juridică, cu un CodFiscal, poate
deschide mai multe tipuri de conturi (TipCont); operaţiunile într-un tip de cont (TipCont)
pot fi autorizate de mai multe persoane cu drept de semnătură (SpecimenSemnătură);
prin urmare, documentul real de evidenţă a conturilor persoanelor juridice este compus,
din punct de vedere al Proiectării sistemelor informatice de gestiune, din trei documente
de evidenţă simple:
• Document de evidenţă conturi: NumărCont, TipCont;
• Document de evidenţă clienţi persoane juridice: CodFiscal, DenumireClient,
AdresăClient;
• Document de evidenţă persoane cu drept de semnătură în bancă: CNP, Nume şi
Prenume, Data Naşterii, SpecimenSemnătură etc.
În realitate, evidenţele pot fi ţinute folosind atât documente considerate compozite
sau compuse, cât şi documente considerate simple din punctul de vedere al modelării
abstracte a datelor, deoarece procesorul uman (creierul uman) are capacitatea de a
identifica unic datele, indiferent de documentul pe care sunt înregistrate, lucru pe care
procesorul sistemului de calcul folosit pentru realizarea sistemului informatic de gestiune
respectiv nu-l poate face. De aceea, în vederea realizării modelului abstract de
reprezentare a datelor:
- caracteristicile multivaloare ale documentelor primare de evidenţă şi control
compozite din realitatea de modelat se transformă în documente primare de evidenţă
şi control simple, de sine stătătoare;
92
- documentele primare de evidenţă şi control compuse din realitatea de
modelat se descompun în documentele primare de evidenţă şi control simple, din
care se compun.
Observaţie: Documentele primare de evidenţă şi control fizice (reale) folosite
în cadrul unui organism economic, simple, compozite sau compuse, nu coincid, ca
număr şi caracteristici, cu documentele primare de evidenţă şi control definite în
modelul abstract de reprezentare a datelor, reprezentate în calculator, pentru că: unui
document fizic simplu îi poate corespunde în modelul abstract, şi în final în calculator,
un document de pe care lipsesc unele caracteristici; caracteristicile calculate, de regulă, se
elimină (Valoare factură, Valoare TVA factură, PreţMaterial etc.); unui document fizic
compozit îi corespund două sau mai multe documente simple care, în realitate, nu se
folosesc, după cum documentul real conţine una sau mai multe caracteristici considerate
multivaloare, din punct de vedere al modelării abstracte a datelor; unui document fizic
compus îi corespund, în modelul abstract, şi în final în calculator, documentele simple
care îl compun, pe care organismul economic nu le foloseşte în realitate. Acest
artificiu este necesar pentru identificarea, în sistemul informatic de gestiune (adică în
calculator), fără echivoc şi ambiguităţi, a datelor culese de pe aceste documente.
Realitatea de modelat (activitatea unui organism economic sau a
compartimentului din cadrul acestuia pentru care se proiectează sistemul informatic de
gestiune) trebuie delimitată clar, din punct de vedere funcţional şi organizatoric, de
exteriorul acesteia:
- clienţii şi furnizorii sunt exteriori în raport cu realitatea de modelat, dar se
pot reprezenta în modelul abstract, dacă activităţile organismului economic impun
evidenţa acestora, pe baza documentelor de evidenţă clienţi şi evidenţă furnizori
întocmite de organismul economic respectiv; orice organism economic, indiferent de
domeniul său de activitate, lucrează cu un număr mare de furnizori şi/ sau clienţi, pentru
că se aprovizionează, continuu, cu materiale sau servicii de la alte organisme economice
şi oferă, permanent, produse şi / sau servicii altor organisme economice; prin urmare,
evidenţa acestora se ţine mai uşor folosind un sistem informatic de gestiune;
- banca sau băncile cu care lucrează un organism economic sunt exterioare în
raport cu realitatea de modelat, dar nu merită reprezentate în cadrul modelului abstract,
deoarece un organism economic foloseşte serviciile de încasare, plată şi credit de la
număr mic de bănci, de regulă, una sau două, evidenţa acestora ţinându-se, mai simplu,
fără ajutorul unui sistem informatic de gestiune; se precizează că instituţia financiară de
tip bancă, care are drept obiect de activitate oferirea de servicii de încasare, plată şi credit,
clienţilor persoane fizice şi juridice, lucrează şi ea pentru plata furnizorilor, a salariilor şi
a taxelor către bugetul de stat cu o bancă, în sensul că are deschise conturi pentru încasări
şi plăţi cel puţin la o bancă (posibil chiar propria instituţie) ;
- organismul economic sau compartimentul acestuia, pentru care se
proiectează sistemul informatic de gestiune, nu se reprezintă în cadrul modelului
abstract, deoarece întregul model abstract construit exprimă activitatea acestui
organism economic sau a compartimentului său supus informatizării şi elementele
obţinute prin desfăşurarea acestei activităţi;
- modelul abstract trebuie să cuprindă numai datele rezultate din activităţile
realizate de organismul economic sau de compartimentul acestuia pentru care se face
modelarea, nu interesează activităţile realizate de cei cu care se întreţin legături de
colaborare sau de afaceri: clienţi, furnizori, colaboratori, bănci; de exemplu, interesează
numai faptul că se execută serviciile şi se trimite clientului FacturaClient, nu faptul că
acesta beneficiază de serviciile respective şi primeşte documentul de plată etc.
Succesiunea de activităţi sau de acţiuni care se desfăşoară în cadrul
organismului economic sau al compartimentului acestuia pentru care se
construieşte modelul abstract, determină adăugarea sau modificarea unor
93
înregistrări pe documentele primare de evidenţă şi control ale tuturor
bunurilor, serviciilor şi activităţilor implicate în procesul respectiv. Prin
urmare, în cadrul modelului abstract care se construieşte în vederea proiectării unui
sistem informatic de gestiune, trebuie reprezentate, în mod necesar:
- documentele primare de evidenţă, care conţin datele asupra cărora se vor efectua
prelucrările automate sau care se gestionează automat;
- caracteristicile acestor documente, esenţiale din punct de vedere al evidenţei şi
controlului activităţilor desfăşurate în realitatea de modelat, care exprimă datele ce se
pretează a fi prelucrate sau gestionate automat, folosind un sistem informatic de gestiune;
- acţiunile care generează datele înregistrate pe documentele primare de evidenţă
şi control, exprimate prin relaţiile, legăturile, corespondenţele dintre aceste date.
Tehnicile şi formalismul folosite pentru reprezentarea abstractă a realităţii de
informatizat, în special a datelor şi a relaţiilor dintre ele, în vederea proiectării şi realizării
unui sistem informatic, depind de metoda de proiectare aleasă, care impune tipul
modelului abstract de reprezentare ce trebuie folosit. Însă, indiferent de modelul
abstract utilizat, elementele realităţii de modelat (documente primare, date, operaţii, relaţii
etc.) sunt reprezentate prin caracteristicile lor relevante, care permit realizarea
obiectivului propus şi care conţin datele ce se pretează a fi prelucrate şi/sau gestionate
automat; ele sunt grupate pe categorii/ tipuri, în funcţie de caracteristicile lor comune.
Generic, principalele activităţi desfăşurate în cadrul oricărui tip de organism
economic, împreună cu datele generate prin desfăşurarea acestora, pot fi reprezentate
grafic, din punctul de vedere al proiectării unui sistem informatic de gestiune, ca în
fig. 4.1. Explicaţii:
- evenimentul care declanşează desfăşurarea succesiunii de activităţi prezentate îl
constituie primirea unui document de la client: contract, comandă, cerere; documentul
declanşator poate fi primit şi de la sistemul de conducere al organismului economic,
considerat extern sistemului informaţional al acestuia, la nivelul căruia se realizează
proiectul sistemului informatic de gestiune; pentru un organism economic de tip bancă
cererea primită de la client poate fi cerere de deschidere cont, cerere de constituire
depozit, cerere de acordare credit etc.;
- pentru onorarea contractului, comenzii sau cererii primite de la client, se fac
contract, comandă sau cerere de materiale şi/sau servicii la Furnizor, pentru obţinerea
celor necesare, materiale sau servicii; comanda sau cererea de materiale sau servicii se
poate fac şi către alte compartimente specializate ale organismului economic respectiv,
care joacă rol de furnizor; contractul, comanda sau cererea de materiale şi/sau servicii
se fac chiar dacă există rezervă, pentru reducerea timpului de lucru şi respectarea
termenelor contractuale sau de plată; în cazul materialelor rezerva formează stocul;
- se primesc de la furnizor materialele necesare şi/ sau se efectuează serviciile
solicitate; materialele achiziţionate sunt recepţionate şi, fie pot fi date direct în folosinţă,
fie pot fi introduse (stocate) în magazie, de unde se scot pe bază de bon de consum;
serviciile comandate se efectuează la solicitare; serviciile bancare de încasări, plăţi şi
credit se efectuează la data autorizării;
- se primeşte, tot de la furnizor, FacturaFurnizor pentru plata căreia se face OP,
care se trimite la Bancă; dovada că banca a efectuat plata se primeşte prin
Extrasul de cont;
- materialele sau serviciile contractate la furnizori se folosesc pentru realizarea
produselor şi/ sau serviciilor solicitate de client şi se facturează;
- se trimite Factura Clientului; dovada că acesta a efectuat plata, prin Bancă, se
primeşte prin Extrasul de cont; serviciile bancare de încasări, plăţi şi credit efectuate de
un organism economic de tip bancă clienţilor săi nu se facturează; pentru serviciile
financiare efectuate de bănci se percepe dobândă, cu majorări şi penalităţi de întârziere, a
căror valoare apare pe Extrasul de cont;
94
- separat de activităţile descrise, legate de realizarea domeniului de activitate al
organismului economic, se ţine evidenţa Furnizorilor şi Clienţilor acestuia, necesară
pentru uşurarea activităţilor de colaborare cu aceştia: servicii de aprovizionare, de
desfacere sau financiare;
- produsele şi/ sau serviciile sunt executate de angajaţi; aceştia sunt
remuneraţi, pentru munca efectuată, conform Stat de plată etc.
Observaţii:
1. Simbolurile utilizate pentru reprezentarea grafică a realităţii de modelat,
organismul economic sau compartimentul specializat al acesteia supus informatizării,
sunt diferite de simbolurile folosite pentru realizarea modelului abstract care au o
anumită semnificaţie, fiind standardizate la nivelul fiecărei metode de proiectare;
pentru reprezentarea realităţii de modelat (organism economic sau subcompartiment
specializat al acesteia), respectiv a activităţilor desfăşurate împreună cu documentele
primare de evidenţă şi control care conţin datele rezultate din desfăşurarea acestora, se
folosesc simboluri grafice cât mai sugestive.
2. Reprezentarea grafică a realităţii de modelat ajută la realizarea corectă a
modelului abstract de reprezentare a acesteia, întrucât arată, într-o formă uşor de înţeles:
- delimitarea domeniului de gestiune în raport cu exteriorul său;
- succesiunea cronologică a activităţilor elementare desfăşurate pentru realizarea
obiectivului propus şi categoria de document care conţine datele generate de fiecare activitate;
- categoriile de documente primare de evidenţă şi control pe care se înregistrează
datele generate de desfăşurarea acestor activităţi, aşezate în ordinea în care se fac
înregistrările respective;
- caracteristicile documentelor primare de evidenţă şi control care conţin datele
ce se pretează a fi prelucrate şi/ sau gestionate automat, folosind un sistem informatic
de gestiune;
- documentele de evidenţă şi control compozite şi compuse, care trebuie
transformate în documente simple, pentru a putea fi reprezentate în modelul abstract.
Pentru exemplificare, se reprezintă grafic un organism economic generic, care
desfăşoară, la nivel minim necesar, toate activităţile pe care trebuie să le desfăşoare
orice organism economic pentru a exista:
- activităţi de realizare a produselor şi/ sau serviciilor care fac obiectul său de
activitate;
- activităţi de aprovizionare, desfacere şi financiare necesare realizării obiectivului
pe care şi l-a propus;
- activităţi de contabilitate de gestiune şi financiară impuse de organele fiscale şi
de nevoile proprii de evidenţă şi informare;
- activităţi de evidenţă personal şi salarizare desfăşurate pentru asigurarea
manoperelor impuse de realizarea produselor şi/ sau serviciilor care fac obiectul său de
activitate.
Fiecare activitate desfăşurată de organismul economic definit generic reprezintă un
domeniu de activitate pentru care se proiectează şi se realizează, practic, un sistem
informatic de gestiune de sine stătător.
Pentru a se înţelege mecanismul de grupare şi selectare a elementelor reale care
trebuie reprezentate în modelul abstract pentru realizarea unui sistem informatic de
gestiune care să satisfacă atât nevoile de prelucrare automată a datelor, cât şi dorinţele
utilizatorilor, se reprezintă grafic, ca realitate de modelat, acest organism economic
definit generic (fig. 4.1).
95
Fig. 4.1. Reprezentarea grafică a realităţii de modelat pe care se bazează modelul abstract
de reprezentare a acesteia
96
5. PROIECTAREA SISTEMULUI INFORMATIC DE GESTIUNE
În vederea proiectării unui sistem informatic de gestiune, elementele realităţii de
informatizat, date şi prelucrări efectuate asupra acestora, sunt reprezentate pe trei nivele
de abstractizare: conceptual, logic şi fizic. În tabelul 5.1 se prezintă, generic, ce se face,
din punct de vedere al proiectării sistemului informatic de gestiune, la nivelul fiecărui
model. Astfel [V. Stanciu]:
- modelul conceptual trebuie să răspundă la întrebarea CE trebuie să facă
sistemul informatic de gestiune pe care îl proiectăm; la acest nivel nu interesează CINE
face, UNDE face, CÂND face şi CUM face sistemul informatic de gestiune care se
proiectează să îndeplinească sarcinile solicitate de utilizatorii săi;
- modelul logic trebuie să răspundă la întrebările CINE face, UNDE face şi
CÂND face activităţile care generează datele şi determină prelucrările care se aplică
asupra acestora; la acest nivel nu interesează CUM face, concret, sistemul informatic de
gestiune să gestioneze datele şi prelucrările aferente realităţii de informatizat pentru care
se proiectează;
- modelul fizic răspunde numai la întrebarea CUM face, în mod concret, sistemul
informatic de gestiune să satisfacă cerinţele utilizatorilor săi.
Tabelul 5.1
Model
Model Logic Model Fizic
Conceptual
Care/Cine? Unde? Când? Cum?
Ce?
Cum se reprezintă tipurile
Ce tipuri de date Care tipuri de date formează
de date (în funcţie de SGBD
se folosesc tabele şi care sunt relaţiile dintre
folosit)?
Ce tipuri de aceste tabele?
Cum se fac, în mod concret,
activităţi se Cine face activităţile identificate
activităţile (manual, automat
desfăşoară pentru realitatea de informatizat
sau semiautomat)?
Cum se reprezintă
Ce caracteristici Unde se află tipurile de date caracteristicile datelor (în
au aceste date aferente relaţiilor definite? funcţie de SGBD folosit)?
Ce înlănţuire au Unde au loc activităţile Cum se aplică operaţiile
aceste activităţi identificate? aferente activităţilor asupra
datelor, (în mod concret) ?
100
AT
Elementare/Atomice: nu pot fi descompuse, exemplu: CNP, CodFiscal, NrFactură etc.
Complexe/decompozabile: se descompun în AT elementare, exemplu: Data calendaristică
(zi, lună, an), Adresa (localitate, stradă, număr, bloc, scară, etaj, sector) etc.
Calculate: sunt rezultatul aplicării unui algoritm de calcul specific folosindu-se AT
ca operanzi şi operatori aritmetici, logici sau de tip funcţie; exemplu: Vârsta =
DataCurentă - DataNaşterii;
Necalculate: nu sunt rezultatul unui algoritm de calcul, exemplu: CNP, CodFiscal,
NrChitanţă etc.
Permanente în timp: au valori constante în timp, exemplu: CodFiscal,
UnitateMăsură etc.
Variabile în timp: au valori care se modifică în timp, exemplu: Vârsta,
NivelSănătate etc.
Istorice/ de stare: îşi modifică valoarea la intervale de timp cunoscute, exemplu:
Funcţia, TVA, SalariuTarifar etc.
Obligatorii: trebuie să prezinte obligatoriu o valoare (realizare), corespund
sintagmei NOT NULL, au rol de identificator, exemplu: CNP, CodFiscal etc.
Opţionale: pot să nu prezinte nici o valoare, exemplu: Telefon, eMail etc.
Monovaloare/simple: au o singură valoare în cadrul unei ET, exemplu: CNP,
Denumire etc.
Multivaloare/multiple/repetitive: au mai multe valori (realizări) în cadrul
aceleiaşi ET, exemplu:
3. Asocierea tip-AST este conceptul generic care desemnează mulţimea tuturor
legăturilor(relaţiilor) cu aceeaşi semnificaţie dintre două ET care participă la o acţiune;
poate avea AT proprii, care caracterizează acţiunea respectivă; se exprimă printr-un verb,
deoarece verbul exprimă o acţiune sau o stare care stă la baza unei legături între două
elemente; se reprezintă grafic printr-o elipsă, care conţine numele AST respective şi
numele AT din mulţimea de AT care o caracterizează; nu are o existenţă proprie pentru
că exprimă o legătură bazată pe o acţiune a cărei existenţă depinde de cele 2 ET ce
participă la aceasta; fiind un concept generic, nu are corespondent în lumea reală, nu
desemnează în SIG o legătură (relaţie) reală între elemente din lumea reală.
Asocierea exprimă legătura concretă, dintre două entităţi (care, de regulă, aparţin
la două ET diferite) participante la o acţiune şi rolurile acestora în acţiunea respectivă;
se mai numeşte realizarea sau instanţa unei AST; fiecare asociere reprezintă o relaţie
(legătură) reală între elemente din lumea reală, desemnează în sistemul informatic de
gestiune o relaţie (legătură) reală între elemente din lumea reală.
După numărul de ET participante la o AST, AST poate fi: unară (reflexivă,
ciclică): asocierea între entităţile aceleiaşi ET; în acest caz, se recomandă
precizarea rolurilor fiecărei entităţi în cadrul asocierii; exemplu: asocierea de tipul
parte-întreg; se recomandă transformarea asocierilor unare în asocieri binare;
binară: asocierea între două ET diferite; exemplu: clientul (ET1) comandă (AST)
produs (ET2); complexă: asocierea între mai multe ET diferite; exemplu: asocierea
ternară, la care participă 3 ET diferite; se recomandă descompunerea asocierilor
complexe în asocieri binare.
101
4. Cardinalitatea – (X,Y) este o pereche de numere întregi, care descrie complet
legătura unei ET cu o altă ET, printr-o AST, în perioada de timp analizată; exprimă
complet legătura dintre elementele lumii reale implicate într-o anumită acţiune; are
semnificaţie numai pentru o ET în raport cu o AST.
Cardinalitatea minimală- X: reprezintă numărul minim de corespondente ce pot
exista pentru o ET în raport cu altă ET, printr-o AST; exprimă participarea entităţilor care
aparţin unei ET la asocierea acesteia (AST) cu o altă ET:
• X=0 (numărul minim de corespondenţe = 0): printr-o asociere AST, în
mulţimea de entităţi ET1, pot exista unele care nu au corespondent în cealaltă
mulţime de entităţi ET2, (participare opţională la acţiune);
• X=1 (numărul minim de corespondenţe = 1): printr-o asociere AST, toate
entităţile mulţimii ET1 au cel puţin un corespondent în cealaltă mulţime de
entităţi ET2 (participare obligatorie la acţiune).
Cardinalitatea maximală – Y: reprezintă numărul maxim de entităţi
corespondente pe care le poate avea o entitate a unei ET într-o altă ET, în raport
o AST; exprimă faptul că fiecare entitate din mulţimea de entităţi ET1 care
participă la o acţiune, poate avea una sau mai multe entităţi corespondente în
cealaltă mulţime de entităţi ET2 participantă:
• Y=1 ( numărul maxim de corespondenţe=1): fiecare entitate care participă la
o asociere are o singură entitate de alt tip corespondentă (participare unică la
acţiune);
• Y=n ( numărul maxim de corespondenţe=n): fiecare entitate care participă
la asociere are mai multe entităţi de alt tip, corespondente sau reciproc, mai
multe entităţi de acelaşi tip care participă la o acţiune au o singură entitate de alt
tip corespondentă (participare multiplă la acţiune).
În tabelul 5.4 se prezintă posibilităţile de participare a entităţilor din cele două
mulţimi ET, aferente unei AST, la mulţimea de acţiuni reprezentată prin această AST.
Tabelul 5.4
PARTICIPARE LA
ASOCIERE (printr-o (X,Y) SEMNIFICAŢIE
acţiune)
În mulţimea de entităţi ET1, pot exista unele care nu
participă la acţiunea care stă la baza AST şi fiecare
Unică Opţională 0,1 entitate care participă la această acţiune are o singură
entitate corespondentă într-o altă mulţime de entităţi
ET2, participantă la aceeaşi acţiune;
Toate entităţile mulţimii ET1 participă la acţiunea care
stă la baza AST şi fiecare entitate are o singură entitate
Obligatorie 1,1
corespondentă într-o altă mulţime de entităţi ET2,
participantă la aceeaşi acţiune;
În mulţimea de entităţi ET1, pot exista unele care nu
participă la acţiunea care stă la baza AST şi fiecare
Multiplă Opţională 0,n entitate care participă la această acţiune poate avea una
sau mai multe entităţi corespondente într-o altă
mulţime de entităţi ET2 participantă la aceeaşi acţiune;
Toate entităţile mulţimii ET1 participă la acţiunea care
stă la baza AST şi fiecare entitate poate avea una sau
Obligatorie 1,n
mai multe entităţi corespondente într-o altă mulţime de
entităţi ET2, participantă la aceeaşi acţiune.
102
După numărul de entităţi corespondente pe care le poate avea o entitate a unei
ET într-o altă ET, în raport cu o AST, AST pot fi (tabelul 5.5.)
Tabelul 5.5
ET1 = (X1,Y1) ŞI
ASOCIERE
ET2 = (X2,Y2)
TIP NOTAŢIE SEMNIFICAŢIE
PARTICIPANTE
(AST)
LA AST
Unei entităţi de tipul ET1 îi
corespunde prin AST cel mult o
Unu la unu entitate de tipul ET2 şi, reciproc,
1:1 Y 1= Y 2 = 1
(one to one) unei entităţi de tipul ET2 îi
corespunde prin AST cel mult o
entitate de tipul ET1;
Unei entităţi de tipul ET1 îi
Unu la corespund, prin AST, zero, una
mulţi Y1> 1 şi Y2 =1 sau sau mai multe entităţi de tipul
1:n
(one to Y1 =1 şi Y2> 1 ET2, dar unei entităţi de tipul ET2
many) îi corespunde prin AST cel mult o
entitate de tipul ET1.
Unei entităţi de tipul ET1 îi
corespund, prin asocierea AST, zero,
Mulţi la
una sau mai multe entităţi de tipul
mulţi
m:n Y1> 1 şi Y2 >1 ET2 şi reciproc; în practică, acestea
(many to
se descompun în asocieri de tipul
many)
unu la mulţi prin introducerea unei
entităţi intermediare.
În fig. 5.1. sunt reprezentate, în mod grafic, corespondenţele între entităţile din
mulţimile de entităţi ET1 şi ET2 participante la asocierile din mulţimea de asocieri AST.
Fig. 5.1 Corespondenţele între entităţile din mulţimile de entităţi ET1 şi ET2
participante la asocierile din mulţimea de asocieri AST.
103
Corespondenţa între elementele LUMII REALE (domeniul de informatizat)
identificate ca fiind reprezentative din punct de vedere al proiectării unui sistem infor-
matic de gestiune şi conceptele fundamentale ale MCD este prezentată, grafic, în fig. 5.2.
107
3. Operaţia Tip-OpT este conceptul generic ce desemnează mulţimea
operaţiilor care descriu acţiunile elementare cu aceleaşi caracteristici
corespunzătoare unei activităţi ce se desfăşoară în cadrul sistemului economic
pentru care se realizează modelul conceptual al prelucrărilor; se exprimă printr-un
substantiv, deoarece substantivul denumeşte nu numai fiinţe, lucruri, ci şi
întâmplări, acţiuni sau noţiuni abstracte care, generic spus, desemnează tot
elemente din lumea reală (realitatea de modelat); se reprezintă grafic printr-un set
de dreptunghiuri care conţin codul, denumirea şi caracteristicile OpT; fiind un
concept generic, nu are corespondent concret în lumea reală.
Operaţia este un element real, particular, care aparţine unei OpT; se mai
numeşte realizarea sau instanţa unei OpT; îi corespund în lumea reală o prelucrare
elementară, o secvenţă continuă de acţiuni elementare dintr-o activitate şi rezultatul lor.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, acţiunea este
„desfăşurarea unei activităţi, faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop)”, iar
operaţia este o „regulă după care se face un calcul; executarea unui calcul”;
pornind de la aceste semnificaţii şi ţinând cont de faptul că modelul conceptual al
prelucrărilor trebuie să exprime corect şi fidel regulile de gestiune specifice care
stau la baza activităţilor desfăşurate de sistemul economic ce se modelează, pentru
realizarea obiectivului propus, se poate spune că operaţia descrie acţiunile
elementare corespunzătoare unei activităţi, care se declanşează ca reacţie a
sistemului economic de modelat la un eveniment, şi regulile de execuţie a
acestor acţiuni.
Din punct de vedere al proiectării sistemelor informatice de gestiune,
operaţia reprezintă secvenţa continuă de acţiuni elementare şi rezultatul lor=
prelucrarea elementară declanşată de un eveniment sau de mai multe evenimente
sincrone, care se execută continuu, un interval de timp, ca reacţie a sistemului
economic de modelat la evenimentul declanşator sau la evenimentele declanşatoare
sincrone producătoare de evenimente (altele decât cele care o declanşează), în
interiorul căreia nu apar evenimente interne intermediare şi care este întreruptă,
decuplată, de orice intervenţie a unui factor extern.
Prin urmare, o OpT, care desemnează generic mulţimea prelucrărilor
elementare de acelaşi fel, corespunzătoare unei activităţi ce se desfăşoară în cadrul
sistemului economic de modelat:
- este declanşată de un EvTD sau de mai multe EvTD sincrone şi se execută
continuu; durata OpT = intervalul de timp în care se execută continuu, ca reacţie
a sistemului economic de modelat la EvTD sau EvTD sincrone respective; din
acest punct de vedere, o OpT se poate afla, la un moment dat, în una din
următoarele trei stări: 1) în aşteptarea execuţiei; 2) în curs de execuţie;
3) terminată;
- produce EvTE diferite de EvTD proprii;
- este omogenă sau elementară= nu produce EvTE interne intermediare care
condiţionează derularea în timp a OpT respective;
- este întreruptă de orice intervenţie a unui factor extern.
O OpT este caracterizată de:
- secvenţa de acţiuni elementare aferentă operaţiilor din cadrul OpT respective;
108
- regulile de execuţie a acestei secvenţe de acţiuni elementare;
- durata OpT, exprimată în unităţi de timp;
- condiţiile sau regulile de emisie/emisiune= reguli de obţinere a rezultatului,
condiţii impuse asupra datelor pentru a obţine unul sau mai multe rezultate= EvT
emise; regulile de emisie/emisiune corespund regulilor de gestiune specifice
organismului economic sau compartimentului specializat al acesteia, supus
informatizării; fiecare regulă de emisie se exprimă printr-o propoziţie logică, care,
dacă este adevărată, determină producerea unui EvTE;
- EvT emise (produse), care pot fi de tipul EvT rezultat, destinate exteriorului
sistemului economic ce se modelează şi EvT intern intermediar, declanşator
pentru altă/alte OpT.
Toate OpT reprezentate în MCP:
- trebuie să fie omogene; OpT care produc EvT intermediare se descompun,
fiecare, în OpT omogene;
- trebuie să aibă cel puţin un rezultat= EvT emis (EvT rezultat sau EvT intern
intermediar);
- pot produce, fiecare, unul sau mai multe rezultate= EvT emise.
În modelul eveniment- rezultat, o OpT se reprezintă grafic prin două
dreptunghiuri, care conţin primul codul şi al doilea denumirea OpT respective;
un dreptunghi, care conţine descrierea acţiunilor elementare componente ale
OpT respective; câte un dreptunghi pentru fiecare regulă de emisie, care
conţine propoziţia logică ce exprimă regula de emisie respectivă; câte o elipsă
pentru fiecare EvTE care conţine denumirea EvTE respectiv.
O OpT împreună cu setul de EvTD care declanşază execuţia ei, SincT care
condiţionează execuţia ei şi setul de EvTE emise, ca rezultat al execuţiei ei
defineşte un Bloc operator elementar= Bloc OpT.
4. Procesul, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, reprezintă o
„succesiune de operaţii, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare,
se produce o transformare”; pornind de la această semnificaţie, procesul, definit
din punctul de vedere al modelării activităţilor sistemului economic de informatizat
în vederea realizării modelului conceptual al prelucrărilor, reprezintă succesiunea
independentă şi stabilă de OpT elementare/omogene din cadrul unei activităţi
desfăşurate de organismul economic sau de compartimentul specializat al acesteia,
pentru realizarea obiectului său de activitate.
Fiecare OpT din cadrul unui proces:
- este declanşată de unul sau mai multe EvTD sincrone; fiecare EvTD poate fi
extern procesului respectiv sau intern intermediar=EvTE emis de o OpT executată
anterior acestei OpT, din punct de vedere cronologic;
- produce unul sau mai multe EvTE; fiecare EvTE poate fi rezultat = EvTE
destinat exteriorului procesului respectiv sau intern intermediar= EvTD pentru o
OpT care urmează să se execute, din punct de vedere cronologic.
Un proces este omogen, dacă este format numai din OpT elementare/
omogene: PO= Σ OpT elementare/ omogene sau limitat de EvTD de origine, care
109
declanşează prima OpT din componenţa sa, şi de EvTE pe care le generează, ca
rezultat final.
Un proces împreună cu setul de EvTD de origine şi setul de EvTE rezultat
formează un Bloc proces.
O activitate complexă unitară, în cadrul căreia s-a identificat un număr
mare de OpT elementare, se reprezintă în MCP prin mai multe procese, fiecare
grupând câte o succesiune independentă şi stabilă de OpT elementare din cadrul
activităţii respective. În general, construirea modelului conceptual de date aferent
unei activităţi complexe unitare se face în următoarele două faze:
- identificarea proceselor componente şi reprezentarea grafică a acestora prin
succesiunea de blocuri proces determinată de ordinea de apariţie în timp a
EvTD de origine ale acestor procese;
- reprezentarea grafică a fiecărui proces prin succesiunea de blocuri OpT
elementare componente.
Fiind cel mai mic element independent şi stabil identificat în realitatea de
modelat, procesul reprezintă unitatea elementară de bază folosită pentru
realizarea MCP-ului aferent sistemului economic de modelat, lucru care se poate
exprima, generic, prin relaţia:
MCPdomeniu de activitate = Σ MCPproces, câte unul pentru fiecare proces identificat
în cadrul domeniului de activitate definit de o activitate complexă unitară care se
descompune în mai multe procese.
În general, activităţile unui sistem economic complex se grupează, în
funcţie de specificul şi de rezultatele obţinute prin desfăşurarea lor, pe
domenii de activitate, cîte unul pentru fiecare activitate complexă unitară
identificată. Prin urmare, modelul conceptual al prelucrărilor aferent unui domeniu
de informatizat complex se poate exprima generic prin relaţia:
MCPOEcomplex = Σ MCPdomeniu de activitate
În concluzie, modelul conceptual al prelucrărilor aferent unui sistem economic
complex este format din mulţimea modelelor conceptuale construite pentru
domeniile de activitate definite de activităţile complexe unitare identificate; în prima
fază se construieşte modelul conceptual al prelucrărilor aferent unui domeniu de
activitate care se reprezintă grafic prin succesiunea blocurilor proces identificate;
apoi se construieşte modelul conceptual al prelucrărilor aferent fiecărui proces, ca
fiind mulţimea blocurilor OpT elementare componente:
MCPSEcomplex = Σ MCPdomeniu de activitate
MCPdomeniu de activitate = Σ BlocProces= Σ MCPproces , BlocProces= MCPproces
MCPproces = ΣBlocOpT
Respectând regulile de verificare şi validare se obţine modelul conceptual al
prelucrărilor optimizat pentru domeniul de informatizat, pe baza căruia se
construieşte modelul logic al prelucrărilor şi se realizează modelul fizic al
prelucrărilor pentru sistemul informatic de gestiune care se proiectează.
110
5.2. Modelul logic
Tabelul 5.6
111
Exemplu de model logic: modelul folosit de metodele de proiectare sistemice a
sistemelor informatice de gestiune în care datele şi prelucrările efectuate asupra
acestora sunt modelate separat (tabelul 5.7.).
Tabelul 5.7
112
• Cheie cardinală/candidat: atribut/grup minim de atribute care poate
asigura identificarea unică a unui tuplu într-o tabelă; dintre acestea se alege cheia
primară= atributul/grupul minim de atribute folosit de SIG pentru identificarea
unică a unei linii într-o tabelă;
• Cheie externă: un atribut/grup minim de atribute cu rol de cheie primară
într-o altă tabelă; respectă cerinţele de integritate referenţială (ia aceleaşi valori pe
care le are în tabela unde are rol de cheie primară);
• Schema unei relaţii (tabelă): lista atributelor (denumirilor coloanelor)
împreună cu domeniile lor de definiţie;
• Gradul relaţiei (tabelei): numărul de atribute utilizate = numărul de
coloane din tabelă;
• Cardinalitatea relaţiei (tabelei) : numărul de linii din tabelă.
Conceptelor fundamentale folosite pentru crearea modelului conceptual al
datelor le corespund, în modelul logic al datelor, concepte fundamentale ale
modelului relaţional al bazelor de date relaţionale (fig. 5.3).
113
Regulile de trecere de la modelul conceptual al datelor la modelul logic al
datelor relaţional sunt următoarele:
1. Fiecare ET devine o relaţie de tip tabel bidirecţional, un Tabel în care:
- fiecare AT al unei ET devine un Atribut al relaţiei= o Coloană în cadrul
Tabelului corespunzător ET respective;
- fiecare entitate din mulţimea ET devine o linie în Tabelul corespunzător
ET respective; numărul maxim de linii din tabel depinde de SGBD-ul folosit;
- AT cu rol ID pentru o ET devine Cheie primară a relaţiei: Coloana ale
cărei valori, obligatoriu NENULE, asigură identificarea unică a fiecărei linii în
cadrul Tabelului corespunzător ET respective;
- fiecare atribut dintr-un AT devine Valoarea unui Atribut
corespunzătoare unei linii din Tabelul aferent ET respective şi reprezintă o dată
culeasă de pe documentul primar de evidenţă asociat acelei ET; altfel spus, fiecare
atribut dintr-un AT se transformă în Valoarea atributului corespunzător acelui
AT, memorată la intersecţia coloanei corespunzătoare AT respectiv cu linia
corespunzătoare unei entităţi din ET.
În figura 5.4 este reprezentată grafic relaţia de tip tabel bidirecţional=
TABEL: caz general.
Fig. 5.4. Reprezentarea grafică a relaţiei de tip tabel bidirecţional: caz general
114
2. AST binară de tip UNUL LA MULŢI = ONE TO MANY din MCD,
notată 1: n, se transformă, în MLD, într-o legătură între tabele de tip UNUL
LA MULŢI, notată tot 1: n; când cardinalitatea unui singur cuplu ET-AST este
(0,1) sau (1,1), iar cardinalitatea celuilalt este (0,n) sau (1,n) , AST este de tipul 1:
n şi se exprimă în MLD prin adăugarea, în tabelul aferent cuplului ET-AST pentru
care cardinalitatea este (0,1) sau (1,1), unei chei externe= cheia primară a tabelei
corespondente prin AST pentru care cardinalitatea este (0,n) sau (1,n) şi a AT
proprii AST.
În figura 5.5 este reprezentată grafic relaţia de tip UNUL LA MULŢI
(ONE TO MANY): caz general.
Fig. 5.7. Reprezentarea grafică a relaţiei de tip MULŢI LA MULŢI (MANY TO MANY): caz general
116
Pentru realizarea MLD-ului aferent unui fragment de MCD (conţine mai
multe AST cu ET participante corespunzătoare), se aplică succesiv regulile de
trecere prezentate (fig 5.8):
5.8. Exemplu de trecere de la un fragment MCD la MLD, reprezentat sub formă de relaţii
117
• proceduri de exploatare a bazei de date: constau în proiectarea şi realizarea
machetelor rapoartelor care conţin rezultatele prelucrărilor efectuate asupra
datelor folosind sistemul informatic de gestiune care se proiectează şi se
realizează;
• proceduri de salvare/restaurare a bazei de date: constau în implementarea
tehnicilor de securitate şi protecţie a datelor stocate în bazei de date;
• proceduri de reorganizare a bazei de date: constau în implementarea tehnicilor
de reorganizare a datelor stocate în bazei de date.
Unui proces din modelul conceptual al prelucrărilor îi pot corespunde, în
modelul logic al prelucrărilor, una sau mai multe proceduri, dar o procedură
corespunde unui singur proces.
CONCLUZII
În funcţie de volumul de activitate al organismului economic sau de nivelul
de informatizare propus pentru acesta, se proiectează:
- un singur sistem informatic de gestiune integrat, pentru care se realizează
un singur model conceptual, un singur model logic şi un singur model fizic ;
- un sistem informatic de gestiune global, format din mai multe sisteme
informatice de gestiune, câte unul pentru fiecare domeniu de activitate, care se
interconectează în reţea, pentru schimbul de date.
În realitate, organismele economice cu un volum de activitate limitat nu
investesc în proiectarea şi implementarea unui sistem informatic de gestiune, iar
dacă o fac, ţin o evidenţă simplă, care nu necesită modelarea domeniului respectiv,
chiar dacă folosesc o bază de date relaţională. De regulă, acestea folosesc pentru
evidenţă numai procesoare de text ( exemplu: MS Word) şi/ sau tabele( MS Excel),
care permit şi ele un minim de calcule. În schimb, organismele economice care
desfăşoară un volum mare de activităţi complexe folosesc sisteme informatice de
gestiune complexe, formate din subsisteme specializate, câte unul pentru fiecare
domeniu de activitate.
118
Pentru fiecare tip de sistem informatic de gestiune din cadrul sistemului
informatic de gestiune global al unui organism economic se realizează câte un
model conceptual, un model logic şi unul fizic. Trebuie avut în vedere, încă de la
începutul procesului de proiectare, că SIG global care se va obţine trebuie să fie un
SIG integrat, adică trebuie să respecte principiul introducerii unice a datelor şi
exploatării acestora diferenţiat, în funcţie de nevoile utilizatorilor. Pentru că
avantajul major al utilizării sistemelor informatice de gestiune este dat de
rapiditatea răspunsurilor, care determină rapiditatea deciziilor formulate pe baza
acestora, şi de reducerea volumului de muncă prin introducerea datelor în sistem
numai la locul unde se produc (o singură dată), ştiut fiind că cea mai laborioasă
activitate este cea de culegere a datelor, este necesar şi obligatoriu să se realizeze
un SIG global integrat al organismului economic. Şi acest lucru trebuie urmărit
încă din faza de proiectare a acestuia, iar modelele folosite în procesul de modelare
abstractă a activităţilor organismelor economice respective trebuie să respecte
această condiţie.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
119
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ
Prof. univ. dr. IOSEFINA MOROŞAN
OBIECTIVE
123
Dacă relaţia este prezentată pe bază de indici, atunci:
i1 ⋅ i 2 ⋅ i 3 ...i n
I=
100 n −1
în care: I = indicele rezultatului supus analizei i1, i2, ... in = indicele factorului
respectiv
⎛ a1 b ⎞
⎜⎜ ⋅ 100; 1 ⋅ 100 etc.⎟⎟
⎝ a0 b0 ⎠
În exemplu de faţă, relaţia fiind compusă din trei factori înseamnă că:
i ⋅i ⋅i
I= 1 2 3
100 2
Influenţele se calculează astfel:
R1 − R 0
a) ∆r = ⋅ 100 ∆r = I – 100(%)
R0
ia ⋅ ib ⋅ ic
b) ∆r = − 100(%)
100 2
c) ∆r = ∆a + ∆b + ∆c
∆a(%) = i0 – 100;
i ⋅i i (i − 100 )
∆b(%) = a b − i a sau a b
100 100
i ⋅i ⋅i i ⋅i i ⋅ i (i − 100 )
∆c(%) = a b 2 c − a b sau a b c 2
100 100 100
În cazul în care relaţia determinată se exprimă sub formă de raport, modelul
de analiză în situaţia în care este condiţionat de doi factori, se notează astfel:
a a
R 0 = 0 ; R1 = 1
b0 b1
∆R = R1 – R0
Separarea influenţei celor doi factori când factorul cantitativ se află la
numărătorul raportului, se face pe baza formulelor:
– influenţa factorului a(∆a):
a a
∆a = 1 − 0
b0 b0
– influenţa factorului b(∆b):
a a
∆b = 1 − 1
b1 b 0
Dacă relaţia se exprimă prin indici, atunci:
i a b
I = a ⋅ 100 i a = 1 ⋅ 100 şi i b = 1 ⋅ 100
ib a0 b0
Influenţele celor doi factori, în situaţia de faţă se stabilesc astfel:
– influenţa factorului a(∆a):
∆a = ia – 100
124
– influenţa factorului b(∆b):
⎛i ⎞
∆b = ⎜⎜ a ⋅ 100 ⎟⎟ − i a
i
⎝ b ⎠
În cazul în care factorul cantitativ este la numitorul relaţiei, se va determina
mai întâi influenţa acesteia:
a a
∆b = 0 − 0
b1 b 0
respectiv pe baza indicilor:
1 ⎛ 100 ⎞
∆b = ⋅ 100 − 100 = ⎜⎜ ⋅ 100 ⎟⎟ − 100
b1 ⎝ bi ⎠
b0
– influenţa factorului a(∆a):
a a
∆a = 1 − 0
b1 b1
respectiv pe baza indicilor:
a1
a0 1 ⎛i ⎞ ⎛ 100 ⎞
∆a = ⋅ 100 − ⋅ 100 = ⎜⎜ a ⋅ 100 ⎟⎟ − ⎜⎜ ⋅ 100 ⎟⎟
b1 b1 ⎝ ib ⎠ ⎝ ib ⎠
b0 b0
În afara substituirilor în lanţ, în scopul separării influenţei factorilor în cazul
relaţiilor de proporţionalitate directă sau inversă, în literatura de specialitate se
întâlneşte şi metoda determinării izolate a acţiunii factorilor, cu o serie de variante.
Potrivit acestei metode se respectă un singur principiu din cele enunţate anterior şi
anume că substituirile se fac succesiv. Formele metodei sunt:
∆R = R1 – R0
– influenţa factorului a(∆a):
∆a = a1 · b0 · c0 – a0 · b0 · c0
– influenţa factorului b(∆b):
∆b = a0 · b1 · c0 – a0 · b0 · c0
– influenţa factorului c(∆c):
∆c = a0 · b0 · c1 – a0 · b0 · c0
În acest caz ∆R = ∆a + ∆b + ∆c + r, în care „r” reprezintă restul nedescompus
în legătură cu care s-au emis diferite ipoteze de repartizare pe factori:
Metoda balanţieră permite evidenţierea cauzelor care au determinat modi-
ficarea unui rezultat, comparând elementele balanţei – valori efective cu cele din
baza de referinţă. Un exemplu al balanţei îl constituie relaţia:
R = a + b – c, întâlnită în practică în exprimarea, de exemplu, a volumului
vânzărilor.
În relaţia de mai sus, influenţele elementelor componente se stabilesc astfel:
– influenţa elementului a(∆a):
∆a = a1 – a0
– influenţa elementului b(∆b):
∆b = b1 – b0
125
– influenţa elementului c(∆c):
∆c = (–c1) – (–c0)
Corelaţia statistică exprimă dependenţa dintre două sau mai multe
caracteristici exprimate numeric. În cazul în care avem o singură caracteristică
factorială (x) şi o singură caracteristică rezultativă (y) se va aplica metoda
corelaţiei simple. În schimb, dacă avem înregistrate mai multe caracteristici
factoriale (x1, x2, ... xn) şi o singură caracteristică rezultativă „y” se vor aplica
metodele corelaţiei multiple.
Cercetările operaţionale reprezintă un ansamblu de metode matematice care
sunt utilizate în adoptarea deciziilor, în cazul în care intervin numeroşi factori care
trebuie avuţi în vedere.
Generalizarea rezultatelor analizei, ultima etapă a analizei economico-
financiare, înseamnă reunirea într-un ansamblu coerent a constatărilor rezultate din
studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reţinându-se aspectele esenţiale pentru
procesul decizional de valorificare eficientă a resurselor întreprinderii.
127
M fa Q e VA
4. VA = M f ⋅ ⋅ ⋅
M f M fa Q e
A c M f M fa Q e VA
5. VA = A e ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
A e A c M f M fa Q e
4. ANALIZA CHELTUIELILOR
129
Cheltuielile la 1000 lei cifra de afaceri (C1000) sunt principala componentă a
cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare şi se determină cu următoarele
relaţii:
∑ qv ⋅ c
1) C1000 = ⋅ 1000
∑ qv ⋅ p
1000
∑ g i ⋅ ci
2) C1000 =
100
unde: qv – volumul fizic al producţiei vândute pe produse;
gi – structura producţiei vândute pe produse;
p – preţurile de vânzare unitare (exclusiv TVA);
c – costurile complete unitare;
c1000
i – cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri pe produse.
În cadrul cheltuielilor de exploatare, partea variabilă (care depinde de
volumul de activitate) este predominantă. Teoria şi practica economică utilizează
noţiunea de dependenţă proporţională, caz în care suma costurilor variabile se
exprimă prin relaţia:
Cv = a · Q
unde: a = suma costurilor variabile pe produs; Q = cantitatea
În cazul unei dependenţe neproporţionale, suma costurilor variabile se poate
exprima prin următoarea relaţie:
Cv = f(Q)
Analiza dinamicii cheltuielilor variabile se efectuează cu ajutorul următorilor
indicatori:
1) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare;
2) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri.
În ceea ce priveşte analiza structurii cheltuielilor variabile, aceasta poate viza
natura cheltuielilor şi locul lor de formare, iar în cadrul acestora, pe produse.
Cheltuielile fixe sau constante nu sunt în dependenţă proporţională cu
producţia sau vânzările.
Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor fixe se poate realiza cu ajutorul
următorilor indicatori:
1) cheltuieli fixe la 1000 lei venituri din exploatare;
2) cheltuieli fixe la 1000 lei cifra de afaceri.
Raportul dintre cheltuielile fixe cele variabile în activitatea practică
caracterizează structura de exploatare şi stă la baza analizei riscului operaţional, ca
şi componentă a riscului global al firmei.
Riscul de exploatare sau operaţional se determină cu ajutorul „indicatorului
de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate (λ), astfel:
– în mărimi absolute: λ = CA1 - CAcr
λ
– în mărimi relative: λ′ = ⋅100
CA cr
în care: CA1 – cifra de afaceri în perioada curentă:
⎛ Cf ⎞
CAcr – cifra de afaceri critică ⎜⎜ CA cr = ⎟⎟
⎝ 1− R v ⎠
130
Riscul de exploatare scade pe măsură ce indicatorul de poziţie este mai mare
decât zero (λ > 0).
Cheltuielile materiale au o pondere însemnată în totalul cheltuielilor de
exploatare. Cheltuielile materiale aferente exploatării se pot analiza, ca nivel la
1000 lei venituri (Cm), cu relaţia:
n
∑ g i cm i
C m = i =1
100
unde: gi – coeficientul de structură al veniturilor (%);
cmi – cheltuielile materiale la 1000 lei venituri, pe categoriile „i” de venituri.
Cheltuielile materiale la 1000 lei cifră de afaceri (Cm*), care constituie partea
cea mai importantă a veniturilor din exploatare, se analizează cu relaţia:
n
*
∑ qv i ⋅ cm i
C*m = i =1 ⋅ 1000
n
∑ qv i ⋅ p i
i =1
în care: cm*i – cheltuielile materiale pe produsele „i”;
Amortizarea este expresia valorică a uzurii fizice a mijloacelor fixe, inclusă
în costul produselor. Amortizarea este un element structural al costurilor
produselor, în general, iar al cheltuielilor materiale, în special.
Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe pot fi analizate în două moduri:
a) ca nivel la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri;
b) ca sumă aferentă veniturilor din exploatare sau cifră de afaceri.
Cheltuielile cu personalul cuprind toate cheltuielile firmei privind
remunerarea muncii ca factor al producţiei şi cheltuielile privind protecţia socială.
În cadrul analizei cheltuielilor cu personalul pot fi urmărite următoarele
obiective:
A. Analiza factorială a cheltuielilor cu salariile;
B. Analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica
salariului mediu.
Cheltuielile cu salariile (Cs) pot fi analizate cu ajutorul următoarelor modele:
Ve Cs
1. Cs = N s ⋅ ⋅
N s Ve
↓ ↓
Wa cs
∑ i
g ⋅ cs i
cs =
100
T Cs
Cs = N s ⋅ ⋅
Ns T
↓ ↓
t csh
în care:
Ve
– productivitatea medie anuală (w a ) calculată pe baza veniturilor din
Ns
exploatare;
131
Cs
Ve
( )
– cheltuielile medii cu salariile la 1 leu venituri din exploatare cs ;
132
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
133
DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ
OBIECTIVE
CLASE DE MODELE
Clasificarea modelelor se face în funcţie de anumite criterii şi anume:
1. gradul de similitudine între model şi original:
– modelul iconic;
– modelul analogic;
– modelul simbolic.
2. aspectul modelului:
– modelul determinist;
3. factorul timp:
– modelul static;
– modelul dinamic.
4. scopul:
– modelul explicativ;
134
– modelul predictiv;
– modelul de decizie.
5. nivelul de referinţă:
– modele macroeconomice;
– modele microeconomice.
6. gradul de generalitate - este un criteriu care generează modele generale
(referitoare la un ansamblu al unui sistem studiat) şi modele parţiale (referitoare la
o componentă a unui sistem).
capitalului ∑d p
i =1
i i
n n
CMC = ∑ d i ⋅ p i cu ∑ pi = 1
i =1 i =1
În continuare se vor face evaluări privind:
– rata dobânzii reale;
– rata dividendului;
– evaluarea CMC prin situarea faţă de preţurile pieţei financiar-monetare;
– evaluarea CMC în raport cu eficienţa utilizării capitalului.
137
subsistemul producţie, subsistemul financiar, subsistemul extraordinar (compo-
nente neincluse în celelalte două subsisteme).
Ca rezultat al activităţii societăţii comerciale (SC) rezultă soldul curent:
G = E+F care permite elaborarea unui model normativ privind comporta-
mentul financiar al SC:
Abordarea cardinală
În această abordare măsura utilităţii este dată de valorile pe care le ia funcţia
de utilitate totală pentru consumul cantităţilor Qx din bunul x:
UTx = UT(Qx) (1)
Utilitatea este acceptată strict în sens economic, sub forma gradului de
satisfacţie pe care un consumator se aşteaptă să-l obţină prin consumul unei
cantităţi date dintr-un bun.
Funcţia de utilitate (1) prezintă următoarele proprietăţi:
– creşte odată cu cantitatea consumată: UT′x > 0(2)
– gradul de satisfacţie creşte când consumul este foarte mic (nevoia
neacoperită): lim UTx′ = +∞ (3)
Q x →0
– gradul de satisfacţie nu mai creşte când consumul este foarte mare (se
instalează saturaţia): lim UTx′ = 0 (4)
Q x →∞
Qmax Q
y1
2
y2
x1 x2 x(V1)
Curba de indiferenţă
y = U0/3 x (5)
Curba de indiferenţă prezintă patru proprietăţi definite pe mulţimea curbelor
de indiferenţă, adică pentru toate curbele rezultate, din considerentul că utilităţii i
se poate atribui succesiv un şir de valori ct1,ct2,... etc. :
• curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
• o curbă de indiferenţă este superioară alteia dacă valoarea utilităţii prime
(fie ct2) este mai mare decât a celei de-a doua (fie ct1);
• curbele de indiferenţă ale unei mulţimi (familii) date nu sunt secante;
• orice curbă de indiferenţă este convexă ceea ce, din punct de vedere grafic,
înseamnă că oricare ar fi arcul AB, el se va situa sub coarda lui, cu excepţia celor
două puncte extreme A şi B. Adică, un punct C de pe coarda AB se va afla pe altă
curbă de indiferenţă decât cea pe care se află A şi B, superioară acesteia.
∆y
RMS y/x = − , rata marginală de substituire (1)
∆x
arată cu câte unităţi ar trebui mărit consumul din y pentru a putea micşora cu
o unitate consumul din x, astfel încât satisfacţia consumatorului să rămână nemo-
dificată.
Considerând expresia curbei de indiferenţă, într-o formă mai simplificată,
y = f(x), şi acceptând că ∆x → 0, expresia ratei marginale de substituire devine:
RMSy/x = f′(x) (2)
Rata marginală de substituire are două proprietăţi importante:
– pe măsură ce un bun este succesiv şi continuu înlocuit din consum, rata
marginală de substituire a acesteia creşte;
– rata marginală de substituire este egală cu raportul invers al utilităţilor
marginale.
Printr-o succesiune de calcul, rezultă:
dy ∂UT/∂x UM x
RMSy/x = − = = (3)
dx ∂UT/∂y UM y
4. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE
I E
Mecanism de producţie
intrări ieşiri
• Atât producţia cât şi factorii de producţie pot lua numai valori pozitive.
• Funcţia de producţie este continuă.
• Factorii de producţie sunt strict necesari.
• Producţia este crescătoare în oricare dintre factori.
• Producţia are randament descrescător.
• Producţia are randament global nedescrescător.
• Funcţia de producţie are proprietatea de divizibilitate.
• Funcţia de producţie este omogenă de un grad oarecare h.
Q f(K, L)
– productivitatea medie a muncii = = WL (1)
L L
Q f(K, L)
– productivitatea medie a capitalului = = WK (2)
K K
reprezentând volumul producţiei obţinut în medie la o unitate de muncă,
respectiv capital
– înzestrarea tehnică a muncii k = K/L, (3)
exprimând numărul de unităţi de capital ce revin în medie la o unitate de
muncă.
Problemele de decizie (a) şi (b) de mai sus sunt considerate echivalente. Cel
mai adesea însă, se face referire la problema (a).
Modelul de optim este în acest caz:
min CT = K⋅pK + L⋅pL (1)
Q = f(K,L), (2)
unde: pK = preţul unitar al capitalului;
pL = preţul unitar al muncii.
Interpretând problema ca una de extrem cu legături, soluţia o obţinem din
condiţiile de minim pentru lagrangean.
145
f L′ p
În final avem: = L şi dacă ţinem seama că raportul productivităţilor
f K′ pK
marginale este chiar RMST, atunci regăsim condiţia de optim:
Rata marginală de substituţie tehnică a factorilor este egală cu raportul
productivităţilor marginale şi cu raportul preţurilor unitare de producţie.
CT
A
Q1 Q
CTmg
CTM
CTM
CTmg
Q1 Q2 Q
Curba costului marginal şi mediu
Concluzia: minimul costului total mediu se atinge când este egal cu costul
marginal.
Valoarea producţiei pentru costul mediu minim este:
CT
Q2 = şi reprezintă un punct la dreapta lui Q1. (6)
CTmg
În general, se acceptă că: CTmg (Q=1) = CTM (Q=1).
Trecerea la nivelul de producţie Q = 2, în condiţiile tendinţei producătorului
de a-şi maximiza profitul, este efectuată numai în măsura în care
CTM(Q=2)<CTM(Q=1), din care rezultă implicit că CTmg (Q=2) = CTM (Q=1).
Astfel, curba costului marginal se află sub cea a costului mediu atât timp cât
costul mediu este în scădere, adică pe intervalul Q ∈ (1;Q2].
147
Randamentul de scară în sensul economiilor de scară arată un efect favorabil
pentru producător. Acest efect se înregistrează până la nivelul de producţie Q = Q2,
deoarece costul total mediu este în descreştere până în acest punct. După acest
nivel de producţie, randamentul de scară apare în sensul dezeconomiilor de scară.
Funcţia de cost pe termen scurt presupune distincţia între costurile fixe şi cele
variabile:
CT(Q) = CF + CV(Q), în care CV(Q=O) = 0 (1)
astfel CF = CT(Q=0) (2)
Costul mediu rezultă din expresia:
CTM = CF/Q + CV(Q)/Q = CFM + CVM (3)
unde CFM este costul fix mediu , CFM = CF/Q (4)
şi CVM este costul variabil mediu, CVM = CV(Q)/Q. (5)
Costul marginal este dat de expresia:
CTmg = CT′ (Q) = CV′ (Q) = CVmg (6)
CT CT
CV
CF CV
CF
Q1 Q
148
Cmg
CTM
CFM
CFM
CVM CFM
Cmg
CFM
Q1 Q3 Q2 Q
149
unde CA′ reprezintă venitul marginal, iar CT′ reprezintă costul marginal,
adică:
∂p(Q)
CA′ = p(Q) + ⋅Q (8)
∂Q
∂CT(Q)
CT ′ = (9)
∂Q
Relaţia (5), ţinând seama de (8) şi (9), se scrie:
(1 + λ) ⋅ VTmg- λ⋅CTmg = 0 (10) unde VTmg= venitul total marginal.
Dacă λ = 0, rezultă VTmg= 0, ceea ce înseamnă că producătorul fabrică un
volum de producţie pentru care venitul său marginal este nul, adică el a realizat o
cifră de afaceri maximă.
1+ λ
Dacă λ > 0, rezultă că CTmg = ⋅ VTmg , adică VTmg<CTmg , ceea ce
λ
determină pe producător să nu mai producă în plus peste ceea ce produsese deja,
deoarece sporul său de venit este mai mic decât sporul de cheltuieli, caz în care
volumul de producţie fabricat asigură maximizarea cifrei de afaceri.
152
Determinarea parametrilor în funcţie de cerere/ofertă (5) şi (6) presupune
existenţa unei „istorii” a pieţei, a unor serii dinamice de preţuri, dar şi ale cererii şi
ofertei: p(t) cu t ∈[0,-T], unde –T este momentul din trecut până la care există
statistici. În acest caz p0 este preţul din anul de bază, ultimul cunoscut. Pentru
valori ale lui t > 0 preţurile, ca şi cererea/oferta nu mai sunt cunoscute şi urmează a
le determina pe baza soluţiilor date de modelul Cobweb.
Se introduce o variabilă xt, reprezentând abaterea la momentul t a preţului
curent faţă de cel de echilibru:
xt = pt – p* (8)
astfel că, pentru t = 0, x0 = p0 - p* este o abatere de mărime cunoscută.
Din relaţia (8) rezultă:
pt = xt + p* (9)
În relaţia (7) notăm (a + c)/d = α şi d/b = β, pentru o simplificare a scrierii:
pt = α - β⋅pt-1 (10)
În caz de echilibru pt = pt-1 = p*, relaţia devine:
p* = α - β⋅p* (11)
În relaţia (10) substituim preţurile conform (9) şi avem:
xt + p* = α - β⋅(xt-1 + p*) sau xt + p* = α - β⋅xt-1 - β⋅p*,
din care, dacă ţinem seama de (11) rezultă:
xt = - β⋅xt-1 (12)
care, prin inducţie incompletă, ne conduce la:
xt = (-β)t⋅x0
sau ţinând seama de (8) pentru t = 0, avem:
xt = (-β)t⋅(p0 – p*) (13)
Revenind cu (12) în (9) obţinem:
pt = (-β)t⋅(p0 – p*) + p* (14)
care este ecuaţia de dinamică a preţurilor.
Din relaţia (12) rezultă interpretarea economică a parametrului β:
xt
β = , (15)
x t −1
semnificând indicele de dinamică a abaterii preţului curent faţă de cel de
echilibru. Ţinând seama de substituţia făcută în (10) rezultă că valoarea lui este
egală cu raportul între senzitivitatea ofertei (d) şi senzitivitatea cererii (b) faţă de
preţ.
Valorile parametrului β pot fi, faţă de unitate, mai mici, mai mari sau egale.
Acest lucru generează o anumită dinamică a preţului. În ecuaţia de dinamică a
preţului (14) putem face ipoteze şi asupra lui p0 şi anume p0 < p* sau p0 > p*.
153
Impozitul mobilizat la buget va fi T·Q, unde Q este volumul fizic al
vânzărilor. Din punct de vedere al bugetului, cuantumul acestuia ar trebui să fie cât
mai mare. Aceasta presupune T mai mare sau Q mai mare.
T mai mare înseamnă preţ mai mare şi volumul vânzărilor mai mic.
Q mai mare nu este dependent de autoritatea publică, ci este un rezultat al
echilibrului pieţei şi poate asigura cea mai mare încasare la buget. Această
problemă face obiectul modelului menţionat, elaborat de economistul american
A. Laffer.
Modelul de echilibru în condiţiile existenţei fiscalităţii se bazează pe modelul
Cobweb (1-2), în care funcţia de cerere se introduce ca preţ pc, iar în funcţia de
ofertă pg:
C = a - b·pc (1)
O = -c + d·pg (2)
unde: – pc = preţul de vânzare pe care îl achită cumpărătorul
– pg = cuantumul din preţul de vânzare ce-i rămâne vânzătorului după
ce achită impozitul către stat (de fapt un preţ de gestiune al producătorului, adică
preţul la care el se referă atunci când îşi calculează eficienţa (profitul, rata
câştigului etc.).
p c = pg + T (3)
Ţinând seama de relaţia (3), funcţia de ofertă se rescrie în forma:
O = - c + d·(pc – T) (4)
Maximizarea încasării bugetare (IB) revine la expresia
max IB = max T = Qf*
unde Qf* este volumul de echilibru al tranzacţiilor în condiţiile fiscalităţii şi
∂IB
se realizează atunci când = 0 , ceea ce conduce la o valoare a impozitului pe
∂T
unitatea fizică de tranzacţie, fie T* cu care se poate determina volumul de echilibru
al tranzacţiilor în condiţiile fiscalităţii Qf* şi maximul posibil al încasărilor
bugetare în condiţiile de piaţă date IBmax. De asemenea, se mai pot determina
preţurile de echilibru ale celor doi agenţi economici pc* şi pg*.
Se mai determină incidenţa impozitului asupra consumatorului (contribuţia
consumatorului la plata impozitului T):
pc * −p *
iC = ⋅ 100 (5)
T*
De asemenea, se calculează incidenţa impozitului asupra ofertantului (rest
impozit producător):
p * - pg *
iO = ⋅ 100 (6)
T*
Incidenţa în această exprimare este determinată de senzitivităţile funcţiilor de
cerere şi ofertă (b,d). Mărimea ei este dată, pentru fiecare agent participant la
schimb, de ponderea pe care o are senzitivitatea la preţ a respectivului agent în
senzitivitatea totală a cererii şi a ofertei.
b d
( ⋅ 100, ⋅ 100)
b+d b+d
154
În privinţa ofertei efectului concret asupra agenţilor economici este de
remarcat că, în ceea ce îl priveşte pe consumator, plata impozitului este efectivă, în
timp ce pentru producător efectul este de pierdere prin neîncasare.
155
Mecanismul echilibrului economic presupune şi evidenţiază un lanţ de
cauzalităţi, din care unele sunt exclusiv de natură financiar-monetară.
Modelul prezintă proprietăţi interesante privind componentele şi politicile
financiar-monetare:
– sectorul financiar-monetar este „lipit”, nu este integrat efectiv în model;
– componentele financiare sunt introduse prin masa monetară (variabilă
exogenă), prin economii, investiţii şi rata dobânzii, care formează o structură
nelegată de restul modelului;
– politica bugetară nu este eficientă, deoarece creşterea investiţiilor publice
nu duce la creşterea producţiei, ci doar la modificarea structurii ei;
– politica monetară nu este eficientă, deoarece afectează variabilele
(indicatorii) nominale şi nu pe cele reale;
– ca o consecinţă a politicii monetare ineficiente se pot pune în evidenţă
efectele nedorite în ce priveşte producţia.
156
9. POLITICI FINANCIARE (BUGETARE) ÎN MODELUL
SIMPLIFICAT AL LUI KEYNES
160
Modelul Multiplicatorul Valoarea multiplicatorului
Pentru Io şi Go Pentru To şi Ro
3. 1/(1-c) c/(1-c) 5,00 4,00
4.1 1/(1-c(1-t)) c/(1-c(1-t)) 2,78 2,22
4.2 1/(1-c(1-t-r)+g) c/(1-c(1-t-r)+g) 0,94 0,75
161
m în creştere → economie tot mai deschisă spre piaţa mondială → măreşte
înclinaţia marginală spre import;
EM/Y creşte → înclinaţia marginală spre import creşte.
162
c c(1 + m) 1+ m
C* = (I0 + G 0 + (X 0 − M 0 )) − (T0 − R 0 ) + C0 (2)
1− c + m 1− c + m 1− c + m
Multiplicatorii ce condiţionează creşterea economică sunt:
1/(1 – c + m) şi c/(1 – c + m).
În continuare se pot face comparaţii între modelul economiei deschise şi
modelul economiei închise.
163
10.1. Modelul IS-LM în economia închisă
164
Dar poziţia curbei într-un plan (Y,r) este determinată nu numai de pantă, ci şi
de mărimea variabilelor exogene:
– o creştere (diminuare) a cheltuielilor publice sau a investiţiilor autonome
deplasează curba spre dreapta (stânga), după cum: I 01 > I 0 şi G 01 > G 0 sau I 02 < I 0 şi
G 02 < G 0 ;
– o diminuare (creştere) a fiscalităţii deplasează curba spre dreapta (stânga),
după cum T01 < T0 şi T02 > T0 .
r
r1
r2 r
Y
Deplasarea curbei IS
Acesta presupune echilibrul între cerere şi ofertă de bani. El este modelat prin
curba LM, care exprimă legătura între cerea de bani (L) şi oferta de bani (M).
Această curbă reprezintă mulţimea dubletelor (venit, rata dobânzii) ce asigură
egalitatea între oferta şi cerea de bani.
Oferta de bani este considerată exogenă, în sensul unei variabile care este
manevrată de Banca Naţională: M = M0 (1)
Cererea de bani este introdusă prin preferinţa pentru lichidităţi (L), pentru
care se acceptă două componente aditive:
– cererea de lichidităţi decurgând din tranzacţii (L1), în care se include şi
cererea din precauţie;
– cererea de lichidităţi decurgând din speculaţii (L2)
L = L 1 + L2 (2)
Funcţia cererii de bani pentru tranzacţii este:
L1 = l1⋅Y, l1>0 (3)
Funcţia cererii de bani pentru speculaţii:
L2 = -l2⋅r + L0, l2>0 (4)
Funcţia cererii totale de bani:
Conform (2) L = L1 + L2 = l1⋅Y - l2⋅r + L0 (5)
Parametrii l1 şi l2 reprezintă senzitivitatea cererii totale de bani în raport şi,
respectiv, cu rata dobânzii.
165
Modelul pieţei monetare include relaţiile (5) şi (1) şi, în plus, ecuaţia de
echilibru (L = M).
Prin substituirea relaţiilor (1) şi (5) în relaţia L = M, se obţine expresia curbei LM:
l1 ⋅ Y M 0 − L 0
r= − (6)
l2 l2
r
r2 r
r1
Y
Deplasarea curbei LM
Panta curbei LM este dată de raportul senzitivităţilor celor două componente
ale cererii de bani, respectiv de raportul senzitivităţilor cererii totale de bani în
funcţie de cei doi factori de influenţă (Y şi r). În mod obişnuit această pantă este
pozitivă (l1 > 0 şi l2 > 0).
În continuare se va studia:
– Echilibrul concomitent.
Pentru fiecare din cele două pieţe s-a construit o curbă de echilibru: IS pentru
piaţa bunurilor şi serviciilor şi LM pentru piaţa monetară. Echilibru simultan pe
ambele pieţe este dat de intersecţia celor două curbe şi este exprimat prin valorile
de echilibru a două variabile: nivelul veniturilor – Y* şi rata dobânzii - r*.
– Caracteristicile politicilor financiar-monetare în modelul IS-LM:
• caracteristicile relansării prin investiţii;
• caracteristicile relansării prin politici bugetare;
• caracteristicile relansării prin politici monetare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
OBIECTIVE
Unul dintre cele mai importante obiective ale acestei discipline îl constituie
prezentarea principalelor instrumente şi modalităţi de plată. Pentru derularea
operaţiilor de decontare fără numerar, agenţii economici („clienţii”) au la
dispoziţie următoarele instrumente de plată: ordinul de plată, cecul, cambia,
biletul la ordin şi modalităţi de decontare precum acreditivul, scrisoarea de
garanţie bancară.
De asemenea, cursul oferă prin tematica abordată informaţii referitoare la
rolul băncilor în economie, la produsele şi serviciile oferite de băncile comerciale,
precum şi explicitarea compensării şi a transferurilor electronice internaţionale.
167
a. Banca Centrală şi de Emisiune – rol încredinţat Băncii Naţionale a
României, căreia îi revin în principal următoarele atribuţii:
– asigurarea cu monedă primară a întregii economii;
– reglementarea, organizarea, coordonarea şi derularea circulaţiei băneşti în
economie;
– elaborarea şi implementarea politicilor monetare şi de credit în economie;
– continuarea politicii valutare a ţării, instituirea unui regim valutar
adecvat, implementarea acestuia;
– exercitarea controlului de ansamblu asupra activităţii bancare şi, implicit,
aplicarea principiului supravegherii prudenţiale a societăţilor bancare.
b. Societăţile Bancare – reprezentate de ansamblul băncilor comerciale,
cărora le revine ca principală sarcină în economie:
– susţinerea în plan financiar şi monetar a agenţilor economici în derularea
activităţilor lor de producţie;
– utilizarea cât mai eficientă a tuturor resurselor financiare şi monetare ale
ţării, aflate în circuitul economic.
Dacă Banca Naţională a României furnizează economiei moneda primară,
băncile comerciale sunt cele care, în fapt, folosesc moneda, insistând pe criterii de
profitabilitate. Practic, băncile comerciale activează piaţa capitalului prin actele de
comerţ pe care ele le întreprind.
175
El de al treilea factor care influenţează şirul de mesaje implicate în
procesarea unui transfer de fonduri îl constituie segmentarea geografică a
aranjamentelor existente privind transferul interbancar de fonduri, sub forma
caselor de compensaţie locale sau regionale, care, de regulă, sunt rezultat al
avantajelor de cost potenţiale ale procesării tranzacţiilor în zona în care ele sunt
încheiate. În cadrul acestor aranjamente, sucursalele băncilor care operează la nivel
naţional pot compensa şi deconta direct prin intermediul facilităţilor locale.
Segmentarea geografică este tipică pentru situaţiile în care nivelul de dezvoltare
tehnologică implică, încă, schimbul manual al instrucţiunilor de plată pe suport
hârtie sau pe suport magnetic.
Un ultim factor de influenţă al structurii sistemelor de transfer interbancar de
fonduri îl constituie utilizarea tehnologiilor de informaţii. Procesarea electronică
precum şi telecomunicaţiile au permis introducerea unor sisteme de decontare pe
bază brută, continuă (în timp real) prin conturile centralizate din evidenţele băncii
centrale. În numeroase sisteme financiare moderne automatizarea s-a dezvoltat în
paralel şi în acelaşi timp cu o mai mare specializare în procesarea tranzacţiilor a
diferitelor sisteme şi cu o reducere a perioadei de timp afectată decontării. Deşi
casele de compensaţie manuale încă au tendinţa de a nu fi specializate, casele de
compensaţie automate, de regulă, procesează plăţi numeroase de mică valoare
rezultate din tranzacţii comerciale şi din operaţiuni de detaliu. În plus, în fiecare
ţară, în prezent, este operaţional cel puţin un sistem de transfer interbancar
electronic pe bază brută care asigură decontarea finală în aceeaşi zi.
În cazul plăţilor externe şirul de mesaje şi de înscrieri în conturi implică o
întreagă şi complexă reţea multinaţională de instituţii financiare care sunt active în
sistemele lor de plăţi naţionale. Pentru a executa transferuri de fonduri valutare
băncile pot utiliza propriile lor sucursale sau filiale sau pe acelea ale băncilor
corespondente localizate în ţara de emisiune a valutei implicate. Prin fiecare rută
aleasă băncile au acces direct sau indirect la aproape toate sistemele naţionale de
plăţi şi, în mod special, la cele specializate în anumite tipuri de transferuri
interbancare de fonduri. Toate instituţiile financiare implicate în executarea plăţilor
externe sunt legate printr-o serie de reţele de comunicaţie care procesează
instrucţiunile de transfer de fonduri prin sistemele de plăţi naţionale sau externe.
Reţelele pot fi operate fie de către instituţiile specializate de telecomunicaţii
din ţările respective (de ex. în cazul telexului), ele de asemenea pot fi operate de
către bănci (reţele proprietate privată), de către băncile centrale sau de către alţi
furnizori de servicii de telecomunicaţii.
Între transportatorii de mesaje privaţi cea mai importantă este Society for
Worldwide Interbank Financial Telecommunication (SWIFT), o companie
specializată, proprietate a băncilor. Avantajul competitiv al SWIFT este acela că el
combină o foarte complexă arhitectură de reţea cu mesaje al căror conţinut prezintă
un foarte înalt grad de standardizare şi cu o participare internaţională foarte largă.
Dată fiind utilizarea sa extrem de răspândită, numeroase sisteme naţionale de
transfer interbancar de fonduri pe baze electronice permit ca mesajele între două
sau mai multe bănci să fie transmise via SWIFT, reconvertite electronic şi
îndreptate către sistemele de compensare şi decontare, fără a mai necesita
intervenţii ulterioare. Această metodă reduce semnificativ posibilitatea de erori sau
întârzieri, dar transformă SWIFT într-o parte integrantă a multor sisteme de
transfer interbancar de fonduri.
176
3. DECONTĂRILE BANCARE
Instrumente de plată:
1. Ordinul de plată
Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul
acestuia, în formă scrisă, unei societăţi bancare de a plăti unui beneficiar o anumită
sumă de bani.
Completarea ordinului de plată se face de mână sau prin dactilografiere şi
trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatori:
– denumirea de ordin de plată;
– ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani, menţionată în cifre şi
litere, iar spaţiu liber se va completa cu „*”, sau se va bara pentru evitarea fraudelor.
– numele plătitorului şi numărul contului acestuia deschis la unitatea bancară;
– codul fiscal al plătitorului;
– numele beneficiarului şi numărul contului acestuia deschis la unitatea sa
bancară;
– denumirea societăţii bancare iniţiatoare;
– denumirea societăţii bancare receptoare;
– semnătura emitentului, autografă executată în culoare albastră sau neagră
nedegradabilă. Pentru persoane juridice banca solicită existenţa şi a amprentei
ştampilei societăţii.
– data emiterii.
Cecul
Este un instrument de plată creat de către trăgător, care în baza unui
disponibil constituit în prealabil la o societate bancară – aflată în poziţie de tras –
prin care acesta dă un ordin necondiţionat acesteia să plătească la prezentare o
sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent – aflat în
poziţie de beneficiar.
Cecul se completează de mână sau poate fi dactilografiat şi trebuie să
cuprindă următoarele elemente:
– denumirea de cec trecută în textul titlului;
– ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
– denumirea şi adresa plătitorului (tras);
– locul unde trebuie făcută plata;
– data şi locul emiterii cecului;
– numele, adresa şi codul fiscal al plătitorului (tras);
– semnătura emitentului;
– numărul contului trăgătorului;
– codul unităţii băncii trase;
– numărul contului beneficiarului, ultimul posesor al cecului, unitatea
societăţii bancare în care acesta are deschis contul şi codul acesteia în cazul în care
plata se face într-un cont bancar;
– semnătura trăgătorului trebuie să fie conformă cu cea din fişa
specimenului de semnături.
Lipsa unuia din elementele specificate mai sus duce la anularea cecului.
Unităţile bancare nu vor elibera carnete de cec clienţilor declaraţi în incapacitate de
plată sau celor care au emis cecuri fără acoperire.
178
Pentru suma de plată trebuie să existe disponibilităţi băneşti în contul
trăgătorului. Pentru evitarea fraudelor, spaţiul neutilizat la suma de plată se
completează cu „*” sau se barează.
Dacă există diferenţe între suma în cifre şi cea în litere, se va lua în
considerare suma în litere (de regulă cecurile ce prezintă asemenea neconcordanţe
se restituie emitentului în mod automat fără a fi luate în considerare).
Unităţile băncii primesc cecurile la ghişeu şi le plătesc posesorilor lor dacă în
urma verificării se constată că sunt îndeplinite condiţiile de plată.
Plata se efectuează din conturile de disponibilităţi băneşti sau din conturile de
credite ale trăgătorului în ziua primirii cecului în bancă.
În cazul în care se constată prezentarea la plată de cecuri fără acoperire,
unităţile băncii vor atrage atenţia în scris clientului – trăgător, iar acesta urmând să
răspundă chiar civil sau penal şi li se va retrage dreptul de utilizare de cecuri în
viitor.
Alte tipuri de cecuri sunt:
• Cecul barat – respectă condiţiile de formă şi conţinut al cecului simplu. El
conţine în plus două linii oblice, paralele pe faţa cecului ceea ce implică o încasare
a acestuia în bancă, doar în cont, nefiind posibilă încasarea directă î numerar.
Acest cec are două forme:
– cec cu barare generală – caz în care nu apare nici o menţiune suplimentară
faţă de cecul simplu, el putând circula prin girare;
– cec cu barare specială – care conţine între cele două bare denumirea
societăţii bancare unde se efectuează încasarea cecului.
Un cec simplu poate fi transformat în cec barat, un cec cu barare generală
poate fi transformat cu barare specială dar nu şi invers. Acest instrument este
utilizat pentru operaţiuni de plăţi prin virament ca o alternativă faţă de ordinul de
plată.
• Cecul de călătorie – este emis în sume fixe, prestabilite iar
achitarea lui este condiţionată de identitatea semnăturii persoanei ce a ridicat
de la bancă cecul şi cea care îl prezintă pentru încasare.
Utilizarea acestui instrument presupune următoarea succesiune de operaţii:
– cumpărarea de către posesor a cecurilor de la banca sa;
– semnarea de către posesor a cecurilor achiziţionate, în faşa referentului
băncii, în momentul primirii acestora;
– predarea cecului băncii plătitoare pentru încasare în numerar sau unei terţe
persoane, beneficiar pentru plata unor servicii aferente;
– în momentul prezentării la bancă pentru încasare sau predării pentru plată a
acestui cec, posesorul semnează pe cec, identitatea semnăturilor fiind o condiţie
pentru acceptarea la plată.
Cambia
Este un titlu de credit ş un instrument de plată care constată obligaţia asumată
de către debitor de a plăti la vedere sau la o scadenţă fixată, beneficiarului sau la
ordinul acestuia o sumă de bani determinată.
În Codul Comercial Român din 1929 atât cambia cât şi biletul de ordin sunt
definite ca un ordin de a se plăti, respectiv, ca şi o promisiune de plată. În acest caz
cambia apărea şi sub denumirea de poliţă sau trată.
Ulterior, în legea asupra cambiei şi biletului la ordin din 1934 nu se mai
realizează o definire a acestor două instrumente ci doar o prezentare a elementelor
179
lor componente. Noţiunea de „trată” circulă în paralel cu cea de „cambie”, atât în
limba română cât şi unele limbi străine de circulaţie internaţională, care pentru
acelaşi efect de comerţ are câte două expresii diferite:
– în limba franceză: „lettre de change” şi „traite”
– în limba italiană: „cambiale” şi „trata”.
– în limba germană: „wechsel” şi „Trate”.
Cu privire la definiţiile date, acestea în marea lor majoritate se referă la
persoanele care intervin în emiterea şi derularea sa, precum şi la elementele
obligatorii. Esenţial, ce trebuie reţinut ca şi element de distincţie este faptul că în
cazul cambiei apare ordinul de ase plăti în timp ce în cazul biletului la ordin apare
o promisiune de plată.
Operaţiile la care este supusă o cambie sunt:
*operaţii nebancare:
– emiterea;
– girarea;
– avalizarea;
– acceptarea;
– scadenţarea;
– plata;
– protestul;
– regresul
– stipulaţii cambiale.
*operaţii bancare:
– scontarea;
– reescontarea;
– pensiunea;
– gajarea.
Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii prevă-
zute în Legea cambiei şi a biletului la ordin nr. 58/1936 şi anume :
1. denumirea de cambie trecută în textul titlului;
2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;
3. numele celui care trebuie să plătească;
4. scadenţa cambiei;
5. locul unde trebuie făcută plata;
6. numele celui căruia sau la ordinul căruia (beneficiar) trebuie făcută alta;
7. data şi locul emiteri;
8. semnătura celui care emite cambia (trăgător).
Ordinul de a plăti o sumă determinată dat de trăgător în calitate de creditor,
debitorului său, (trasul) trebuie să fie clar, precis şi necondiţionat; se va folosi
expresia „plătiţi”. Ordinul necondiţionat de a plăti se referă la plata unei sume de
bani, indicată obligatoriu în cifre şi litere, în mod clar fără alterări.
Biletul la ordin
Biletul la ordin este un titlu de credit sub semnătură privată prin care
emitentul, în calitate de debitor se obligă să plătească o sumă de bani fixată la un
anumit termen sau la prezentare unei alte persoane denumite beneficiar, care are
calitatea de creditor.
Spre deosebire de cambie, biletul la ordin este o promisiune de a plăti în acest
caz emitentul este plătitorul sau altfel spus, trasul este aceeaşi persoană cu
180
trăgătorul. Numărul persoanelor implicate iniţial în circuitul biletului la ordin se
reduce la două.
Pentru a fi valabil, biletul la ordin, trebuie să cuprindă menţiuni obligatorii
prevăzute în Legea cambiei şi a biletului la ordin nr. 58/1934 şi anume:
1. denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului;
2. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
3. scadenţa;
4. locul unde trebuie făcută plata;
5. numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata;
6. data şi locul emiterii;
7. semnătura emitentului
Denumirea de bilet la ordin trebuie să figureze în textul titlului, iar forma de
angajare a obligaţiei este „voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin „ sau „mă
oblig să plătesc…”. Această promisiune trebuie să fie clară, precisă şi
necondiţionată.
Modalităţi de plată:
Acreditivul
Este o modalitate de plată prin care plătitorul solicită băncii să asigure
anticipat din disponibilităţile pe care le are sau din credite sumele necesare
efectuării plăţilor pentru livrările de mărfuri, executările de lucrări şi prestările de
servicii între părţile contractante.
În acest scop, la cererea cumpărătorului banca rezervă la dispoziţia furni-
zorului, antreprenorului sau prestatorului de servicii o sumă care i se eliberează pe
măsura îndeplinirii condiţiilor menţionate în cererea de deschidere a acreditivului.
Acreditivul îmbracă următoarele forme:
a. acreditiv simplu – presupune rezervarea de către bancă, la cererea
clientului plătitor, a unei sume din disponibilul bănesc al acestuia sau din creditul
disponibil pentru achitarea obligaţiilor faţă de beneficiar.
b. acreditiv documentar-modalitatea de plată prin care banca la solicitarea
clientului plătitor se obligă să rezerve banii necesari şi să achite obligaţiile faţă de
beneficiar, în mod direct sau prin virament unei bănci corespondente cu condiţia
prezentării documentelor care certifică expedierea mărfii, executarea lucrărilor sau
prestarea serviciilor pentru care s-a deschis acreditivul în cauză.
Acreditivul documentar poate îmbrăca următoarele forme:
– acreditiv revocabil – poate fi modificat sau chiar anulat de către plătitor, în
orice moment, fără a fi nevoie de acordul beneficiarului;
– acreditiv irevocabil, el nu poate fi modificat în intervalul de timp pentru
care a fost deschis fără acordul beneficiarului;
– acreditiv irevocabil confirmat – este o formă a acreditivului irevocabil ce
presupune ca în momentul deschiderii lui să existe o confirmare din partea
beneficiarului asupra clauzelor acestuia;
– acreditiv revolving – caracteristica principală a acestuia este aceea că se
reînnoieşte după fiecare utilizare, la valoarea stabilită iniţial fără a fi depăşită suma
totală convenită în momentul deschiderii acestuia;
– acreditiv transferabil – prezintă facilitatea de modificare, în cursul derulării
sale, a beneficiarului sau a băncii la care se păstrează disponibilul necesar derulării
de contărilor.
181
Clientul întocmeşte o cerere de deschidere a acreditivului pe care împreună
cu ordinul de plată (4 exemplare) o prezintă băncii. Ea trebuie să conţină
următoarele elemente:
• denumirea plătitorului şi momentul în care se deschide acreditivul;
• banca în care plătitorul îşi are contul;
• denumirea beneficiarului de acreditiv în contul căruia se efectuează plăţile;
• banca la care beneficiarul îşi are contul;
• suma acreditivului în cifre şi litere;
• obiectul acreditivului;
• documentele pe care beneficiarul trebuie să le prezinte la bancă şi condiţiile
în care se pot încasa sume din acreditiv;
• termenul de valabilitate al acreditivului ;
• semnăturile autorizate şi ştampila plătitorului;
182
4. TRANSFERURILE ELECTRONICE INTERNAŢIONALE
184
Dacă în cazul SWIFT s-ar putea spune că este totală (189 de ţări), în cazul TARGET
ea se rezumă la doar 15 ţări.
*În ambele cazuri plata serviciului de transmitere se realizează de către
iniţiator. Dacă în cazul TARGET costul este în funcţie de numărul mesajelor
transmise lunar, în cazul SWIFT este în funcţie de mărimea mesajului, valoarea
mesajului şi prioritatea acestuia (prioritate normală sau prioritate urgent). În primul
caz, plata serviciului de transmitere se efectuează în euro iar în al doilea caz în
franci belgieni. În ambele cazuri nu există diferenţieri de tarif în funcţie de
destinaţie.
*Dacă SWIFT urmăreşte doar transmiterea de informaţii, în cazul TARGET
se urmăreşte şi implementarea unor politici monetare comune prin intermediul
mecanismului de creditare plafonată a utilizatorului în cursul zilei operative.
*Sistemul SWIFT funcţionează non-stop, 24 de ore/zi, şapte zile
/săptămână, în timp ce sistemul TARGET funcţionează doar în zilele lucrătoare, de
luni până vineri de la orele 7 a.m. până la 6 p.m., excepţie aferente zilelor de
sărbători naţionale locale când segmentele corespun zătoare sunt închise.
5. COMPENSAŢIA
187
În unele cazuri, soldurile comunicate sunt înscrise direct în conturile băncilor
participante (în special atunci când compensarea se efectuează de Banca Centrală,
unde băncile îşi au deschise conturi în mod obligatoriu) şi compensarea se
desăvârşesc firesc pentru fiecare participant şi deci pentru ansamblul băncilor
participante.∗
O altă diferenţiere a compensărilor se face din punct de vedere al raportului
între momentul compensării interbancare şi momentul decontării în favoarea
beneficiarului plăţii.
O modalitate caracteristică unor tehnologii de lucru mai vechi, care implică
de pildă transportul efectiv al documentelor suport-hârtie la centrul de compensare
şi apoi la banca unde îşi are contul titularul beneficiar al plăţii, are loc decontarea
post-compensaţie.
Aceasta înseamnă că se face mai întâi regularizarea (respectiv compensarea)
plăţilor dintre bănci ca operaţiuni de bază.
Banca, de fapt, prin această operaţiune îşi primeşte implicit şi suma ce se
cuvine beneficiarului destinatar al plăţii, sumă pe care i-o poate pune la dispoziţie
acum în cont.
Cu această ocazie putem observa că decontarea între două firme se derulează
pe două paliere:
– de la firmă la firmă;
– de la bancă la bancă.
Cum circuitul de plăţi nu se poate desfăşura decât prin intermediul bancar,
înseamnă că plata efectuată de o firmă în favoarea altei firme implică cu necesitate
efectuarea unei plăţi echivalente, de către banca plătitorului, în favoarea băncii
beneficiarului plăţii.
În cazul examinat, plata între bănci ce se efectuează anterior, creează condiţii
pentru desăvârşirea plăţii între titularii de cont, prin înscrierea sumei în contul
beneficiarului de sumă.
O soluţie alternativă o reprezintă decontarea în timp real.
Decontarea în timp real este în fapt o decontare ante-compensaţie.
Această modalitate de operare devine posibilă datorită progreselor tehno-
logice în transmiterea informaţiei, în general în domeniul bancar, în special.
Pe de altă parte, extinderea pe scară largă a acestor procedee a fost promovată
de interesele motivate ale clienţilor beneficiari de sume mari, dornici să intre cât
mai repede în posesia sumelor ce le sunt transferate, a căror deţinere imediată şi
utilizare operativă poate fi vitală şi oricum profitabilă pentru aceştia.
Dând curs acestor preferinţe băncile utilizează cele mai rapide mijloace de
transmitere a mesajelor de plăţi către băncile partenere.
Mesajul ajuns la destinaţie, suma cuprinsă în mesaj este înregistrată imediat
în contul clientului, dându-i acestuia posibilitatea să o folosească.
Astfel, suma poate fi utilizată de firma destinatară în scurt timp, de la
transmiterea de către banca plătitoare a mesajului de plăţi , şi se poate spune că
derularea se face în timp real, să zicem la 10 A.M. (GMT) la 10,45 (GMT).
Relaţiile efective de plăţi între cele două bănci rămân pe planul secund şi se
reglementează ulterior, respectiv la sfârşitul aceleiaşi zile, în cadrul compensării
obişnuite, după ora 17,00 de exemplu.
∗
În această situaţie sistemul de compensare implică irevocabila
188
Utilizarea sistemului de plăţi în timp real asigură o accelerare semnificativă a
circuitelor de plăţi şi, practicată pentru sumele mari, are un rol deosebit în
intensificarea proceselor economice.
OPERAŢIUNILE DE SOLDARE-COMPENSARE
Operaţiunile de soldare-compensare se desfăşoară pe baza situaţiilor rezultate
din operaţiunile de inventariere-structurare şi reprezintă de fapt esenţa procesului
de compensare.
Operaţiunile înregistrate pentru fiecare bancă sunt după însumare soldate.
Astfel pe această bază se pot stabili:
– sumele brute de primit sau de plătit pentru fiecare bancă;
– soldurile nete rezultate din compensare;
– gradul de compensare.
Stabilirea soldurilor datorate (debitoare) din compensare are o deosebită
importanţă pentru băncile devenite acum debitoare. Ele urmează acum, de fapt în
câteva ore, să se preocupe pentru a procura resursele necesare pentru a plăti sumele
datorate, nu unei anumite bănci, ci ansamblului de bănci cuprinse în sistemul de
compensare.
La rândul lor băncile cu solduri excedentare se vor preocupa de plasarea
resurselor prisositoare de care dispun.
189
fapt a compensării şi pentru a asigura astfel stingerea obligaţiunilor pentru toţi
plătitorii aflaţi în compensare.
O singură absenţă a unei bănci plătitoare, imposibilitatea ca aceasta să-şi
acopere datoriile faţă de sistemul de compensare este suficientă pentru a distruge
de fapt eşafodajul compensării în cadrul structurat dat.
În asemenea împrejurări este necesară să se reconstituie o nouă structură a
compensării prin eliminarea prin eliminarea băncii sau băncilor care nu au
capacitatea de a plăti.
Să ne ocupăm acum de cazurile normale în care băncile deficitare pot să-şi
procure resursele trebuitoare şi compensarea să se desăvârşească, confirmându-se
astfel stingerea integrală a plăţilor aflate în compensare.
După cum s-a arătat, efectuarea plăţilor în economie implică un amplu număr
de participanţi angajaţi în cadrul unor circuite sau subcircuite monetare tipice.
Efectuarea plăţilor înseamnă, în unele cazuri ruperea circuitelor sau
subcircuitelor respective, necesitând acte de transfer sau conversiune.
În condiţiile extinderii generalizate a bancarizării, a cuprinderii agenţilor
economici şi persoanelor în sistemul bancar ca titulari decont, efectuarea plăţilor
între subiectele economice nu poate fi desfăşurată decât prin cooperare între bănci
prin sistemul de compensare a plăţilor.
Astfel sistemele de compensare centralizează zilnic întregul circuit de plăţi
iniţiate de titulari dispersaţi în întreaga economie naţională şi asigură stingerea
acestora, primordial prin procedeul de compensare.
Compensarea reprezintă astfel, singura modalitate de a satisface relaţiile de
plăţi între parteneri aflaţi în diferite părţi ale ţării şi incluşi în unul sau altul din
circuitele sau subcircuitele monetare.
Compensarea desfăşurată în sisteme centralizate organizate oferă condiţii
optime pentru încheierea circuitelor de plăţi declanşate în mod spontan de titularii
de cont răspândiţi în întreaga ţară. Încheierea normală a compensării înseamnă
implicit stingerea tuturor plăţilor intrate în compensare. Se încheie astfel un circuit
al circulaţiei monetare scripturale care a fost declanşat în etapa dată a plăţilor.
Viitoarea compensare va include şi va rezolva, va încheia, de asemenea, prin
stingere un alt circuit al monedei scripturale.
Compensarea implică, cu necesitate, utilizarea creditului şi desfăşurarea unor
operaţiuni tipice pe piaţa interbancară.
Pentru a înţelege procesul trebuie să analizăm unele din momentele deja
parcurse.
Să examinăm condiţiile în care băncile participante la compensare sunt puse
în situaţia de a-şi procura resurse pentru a satisface cerinţele rezultate din
compensare.
În primul rând, soldul din compensare nu decurge dintr-un act de voinţă al
băncii ci este o rezultantă a operaţiunilor dispuse de clienţii băncii în corelare cu
deciziile de plăţi operate de partenerii clienţilor băncii, care îşi au conturi deschise
la alte bănci.
O bancă cu acelaşi nivel al depozitelor, funcţie de dimensiunile monetare ale
încasărilor şi plăţilor clienţilor săi poate fi excedentară sau deficitară, în ziua
respectivă, vis-a-vis de celelalte bănci.
190
Dacă notăm cu I şi P încasările şi plăţile unei bănci putem avea:
– fie o situaţie excedentară, când I > P;
– fie o situaţie deficitară, când I < P.
Pentru fiecare zi situaţia poate fi alta, funcţie de fluxurile de încasări şi plăţi
ale băncii respective.
Deci deficitul sau excedentul este un fenomen monetar ce decurge din actele
normale, dar necorelate cu banca, ale clienţilor băncii, şi actele partenerilor
clienţilor băncii, pe care de asemenea banca nu le poate prevede.
Deci banca trebuie să facă faţă în cazul unei situaţii deficitare, unui fenomen
conjunctural trecător. Şi situaţiile inverse au, de fapt, acelaşi caracter.
Astfel în mod firesc izvorul resurselor necesare băncilor deficitare pot fi chiar
băncile participante la compensare, care au devenit şi ele, pe neaşteptate,
excedentare, în aceleaşi condiţii conjuncturale.
Este firesc să se constituie aici o piaţă a creditului cu funcţionare tipică,
zilnică, specifică unde apar:
– pe de o parte, băncile deficitare din compensaţie ca solicitanţi, şi
– pe de altă parte băncile excedentare de compensaţie, ca ofertanţi.
Astfel se va proceda la redistribuirea resurselor excedentare prin credite pe
termene foarte scurte şi scurte, în condiţii de piaţă:
– cu dobânzi negociate zilnic, funcţie de jocul cererii şi al ofertei;
– cu intermediari specifici denumiţi curieri;
– cu influenţa substanţială a Băncii de Emisiune care joacă adesea un rol
regulator.
Rolul Băncii de Emisiune este de a asigura o redistribuire a resurselor între
bănci, normală, fără tensiuni. Funcţie de această cerinţă şi funcţie de orientările
privind dezvoltarea economiei, Banca de Emisiune îşi va formula o proprie politică
monetară şi de credit, respectiv îşi propune să determine diminuarea sau
expansiunea creditului în economie.
Astfel, Banca de Emisiune poate să-şi exercite intervenţia sa în economie:
– fie prin nivelul dobânzii la care ea este dispusă să acorde credit, şi prin
care influenţează într-un sens evoluţia de piaţă a dobânzii;
– fie prin stabilirea unui anumit volum de credit care îl acordă economiei,
contribuind astfel la majorarea nivelului ofertei şi implicit la stabilirea unui preţ al
creditului, funcţie de oferta majorată şi nivelul dat al cererii.
Astfel rezultă că o parte importantă a creditelor contractate de bănci cu
partenerele lor (alte bănci comerciale sau Banca de Emisiune) sunt credite
decurgând din operaţiunile de plăţi dispuse de clienţi. Aceste credite devin necesare
pentru a asigura încheierea şi stingerea circuitelor de plăţi într-un moment dat (o zi
operativă) în economie.
În condiţiile în care toate datoriile între bănci determinate de stingerea
operaţiunilor de plăţi dispuse de client au fost acoperite, a fost parcursă o etapă
distinctă a raporturilor valorice între subiectele economice. Efectuarea, respectiv
stingerea plăţilor către diferiţi beneficiari, asigură acestora reconstituirea fondurilor
avansate pentru derularea proceselor de producţie şi distribuţie.
191
În acest cadru în care relaţiile de plăţi între subiecţii economici au fost
satisfăcute, ca o consecinţă a acoperirii datoriilor reciproce între bănci, întreaga
economie naţională este în măsură să iniţieze noi procese economice şi în
consecinţă noi plăţi, care vor avea o rezolvare succesivă similară şi care vor sprijini
şi facilita, în consecinţă, continuitatea proceselor economice.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
192
CONTABILITATEA INSTITUŢIILOR PUBLICE
Conf. univ. dr. LUMINIŢA IONESCU
OBIECTIVE
194
Ordonatorii principali de credite:
• Repartizează creditele bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, pe unităţi ierarhic
inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective;
• Aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu.
Ordonatorii secundari de credite:
• Aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele
fondurilor speciale;
• Repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţi ierarhic inferioare, ai
căror conducători sunt ordonatori de credite terţiari.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost
repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc.
Ordonatorii principali, secundari şi terţiari au obligaţia de a angaja şi utiliza
creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru
cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea
dispoziţiilor prevederilor legale.
Creditele bugetare, aprobate unui ordonator principal de credite prin legea
bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator
principal de credite. Iar, cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare
nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui capitol.
Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei
bugetare, care nu contravin legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui
ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele unităţilor
subordonate şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu
trimestrul al III-lea al anului financiar.
Alături de aceste responsabilităţi, Legea contabilităţii stabileşte o serie de
atribuţiuni pentru ordonatorii de credite cu privire la organizarea şi conducerea
contabilităţii pentru instituţiile publice.
Astfel, la art. 1 din Legea nr. 82/1991 se prevede obligativitatea organizării şi
conducerii contabilităţii de către instituţiile publice, întrucât la art. 2 lit. C) se
precizează că furnizarea informaţiilor financiar-contabile sunt” necesare stabilirii
patrimoniului naţional, execuţiei bugetului public naţional, precum şi a întocmirii
balanţelor financiare şi a bilanţului pe ansamblul economiei naţionale”.
De asemenea, la art. 11 al. 3 se precizează că răspunderea pentru organizarea
şi ţinerea contabilităţii, potrivit prevederilor legale revine „ordonatorului de credite
sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului”.
De obicei, activitatea financiar-contabilă este organizată în compartimente
distincte, conduse de directorul financiar-contabil sau contabilul şef. Aceste
persoane trebuie să posede studii economice superioare. Prin excepţie, funcţiile
respective pot fi îndeplinite şi de persoane cu studii medii care au calificare
corespunzătoare în domeniu, cu avizul Ministerului Finanţelor, la solicitarea
justificată a ordonatorilor de credite.
La instituţiile publice la care contabilitatea nu este organizată în compar-
timente distincte sau care nu au personal angajat cu contract de muncă pentru
conducerea contabilităţii şi întocmirea dărilor de seamă contabile, ordonatorii de
credite vor dispune încadrarea de personal de specialitate prin încheierea de
convenţii civile, plata serviciilor urmând a se face din fondul de salarii prevăzut în
bugetele acestora şi în conformitate cu prevederile reglementărilor legale specifice
unităţilor respective.
195
2. PRINCIPII GENERALE ALE ORGANIZĂRII CONTABILITĂŢII
INSTITUŢIILOR PUBLICE
Principiul universalităţii
Veniturile şi cheltuielile vor fi în totalitate incluse în buget, în sume brute.
Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct către o anumită cheltuială bugetară,
exceptând donaţiile şi sponsorizările, care au destinaţii distincte stabilite.
196
Principiul publicităţii
Sistemul bugetar este deschis şi transparent, şi este realizat prin:
a) Dezbaterea publică a proiectelor de buget, când se aprobă aceste proiecte;
b) Dezbaterea publică a conturilor generale anuale pentru implementarea
bugetelor, când se aprobă aceste conturi;
c) Publicitatea în Monitorul Oficial al României, normele pentru aprobarea
bugetelor şi conturile generale anuale pentru executarea acestor bugete;
d) Mijloace ale mass-media, pentru distribuirea informaţiilor asupra
conţinutului bugetar, exceptând orice documente şi informaţii ce nu pot fi divulgate
conform legii.
Principiul unităţii
Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi trecute într-un singur document, în
vederea asigurării unei monitorizări şi folosiri eficiente a fondurilor publice.
Toate veniturile reţinute şi utilizate într-un sistem extra-bugetar, sub diverse
forme şi denumiri, vor fi introduse în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile
respectivului buget.
Veniturile şi cheltuielile fondului special pentru dezvoltarea sistemului
energetic şi cele ale fondului special pentru drumuri publice vor fi introduse în
bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmându-se regulile şi
principiile bugetare.
În scopul respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la intrarea în
vigoare a acestei legi, Guvernul va propune Parlamentului modificarea normelor
pentru anularea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul
de stat.
197
2.1. Planul de conturi al instituţiilor publice
3. CONTABILITATEA FINANŢĂRII
ŞI A CHELTUIELILOR BUGETARE
199
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost
repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor
din bugetele aprobate si in condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
200
– în situaţia în care plăţile nete de casă sunt mai mari decât cheltuielile
efective are loc înregistrarea:
700.01 = %
Finanţare din bugetul 410
de stat Cheltuielile instituţiei de la buget
702
Finanţare din buget privind
anii precedenţi
– în situaţia în care plăţile nete de casă sunt mai mici decât cheltuielile
efective are loc înregistrarea:
% = 702
700.01 Finanţare din buget
Finanţare din bugetul de stat privind anii precedenţi
410
Cheltuielile instituţiei
de la buget
410 700.01
1.000.000 1.000.000
250.000 200.000
1.000.000 800.000
500.000
5. CONTABILITATEA STOCURILOR
4. Pierderi din calamitaţi (se efectuează direct finanţarea din anul precedent):
702 = 600 – cu valoarea pierderilor
Finanţare de la buget Materiale înregistrate
privind anii precedenţi
206
5.1. Contabilitatea obiectelor de inventar
207
precum şi relaţii de decontare cu terţii creditori din afara instituţiei în calitatea
acestora de furnizori de bunuri şi servicii, lucrări executate, etc.
2. relaţii de decontare în cadrul instituţiei publice privind drepturile şi
obligaţiile evaluate în bani dintre instituţia publică şi personalul angajat pe baza
contractelor individuale de muncă sau pe baza convenţiilor civile de prestări
servicii, încheiate conform prevederilor legale în vigoare.
208
6.4. Contabilitatea decontărilor cu salariaţii
210
Potrivit planului de conturi contabilitatea furnizorilor se grupează în două
analitice:
234.01 Furnizori pentru activitatea curentă
234. 02 Furnizori şi antreprenori pentru investiţii
Exemplificăm înregistrări contabile privind contul 234 „Furnizori” la o
instituţie publică:
♦ Se înregistrează obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată
primite de la furnizori la valoarea de intrare în sumă de 500.000 lei, servicii
prestate şi lucrări executate de 350.000 lei şi mijloace fixe procurate ( un
autoturism) în valoare de 41.000.000 lei.
410 = 234.01 850.000 lei
Cheltuielile instituţiei Furnizori pentru
de la buget activitatea curentă
sau
420
Cheltuielile instituţiilor
publice finanţate din
venituri extrabugetare
sau
Cheltuielile din fonduri
cu destinaţie specială
211
b. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, prin:
– Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi casele
judeţene de pensii, respectiv Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, pentru
bugetul asigurărilor sociale de stat;
– Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi agenţiile judeţene
pentru ocuparea forţei de muncă, pentru bugetul asigurărilor pentru şomaj.
c. Ministerul Sănătăţii şi Familiei, prin:
– Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele de asigurări de sănătate
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru bugetul Fondului naţional unic
de asigurări sociale de sănătate;
– Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei
Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, pentru bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate;
– Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor Publice, Transpor-
turilor şi Locuinţei, pentru bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate.
d. Unităţile administrativ-teritoriale, respectiv primăriile comunale,
orăşeneşti, municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru bugetele locale.
Contabilitatea operaţiunilor privind constatarea şi încasarea veniturilor
bugetare se organizează şi se conduce în cadrul compartimentului de contabilitate
existent sau în alte compartimente create special pentru evidenţa contabilă a
veniturilor bugetare.
Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii veniturilor
bugetare revine ordonatorului de credite.
Contabilitatea veniturilor instituţiilor publice se conduce cu ajutorul
conturilor din clasa 5 „Venituri” din planul de conturi. Aceste conturi evidenţiază
veniturile realizate de instituţiile publice pentru acoperirea cheltuielilor acestora,
respectiv venituri obţinute din mijloacele activităţilor autofinanţate, precum şi a
veniturilor ce urmează a se încasa şi pentru care se creează debite.
Din această clasă cele mai importante conturi utilizate de instituţiile publice sunt:
Contul 501 „Veniturile bugetului de stat”
Contul 531 „Venituri de realizat”
Contul 501 „Veniturile bugetului de stat”
Cu ajutorul acestui cont organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice ţin evidenţa veniturilor încasate din impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri ale bugetului de stat, pe structura clasificaţiei bugetare. Contul 501
„Veniturile bugetului de stat” este un cont de pasiv. În creditul contului se
înregistrează sumele încasate reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri ale bugetului de stat, iar în debit, sumele restituite sau rambursate, sume
încasate necuvenit, precum şi, la sfârşitul anului, totalul veniturilor încasate pentru
închiderea contului. Soldul creditor al contului reprezintă veniturile bugetului de
stat încasate la un moment dat.
În contabilitatea instituţiilor au loc următoarele înregistrări contabile:
212
1. Evidenţierea sumelor reprezentând venituri ale bugetului de stat
531 = 501 – cu sumele încasate
„Venituri de realizat” „Veniturile bugetului de stat”
2. Efectuarea viramentului pentru veniturile încasate
501 = 101 – cu sumele încasate
„Veniturile bugetului „Disponibil al bugetului de stat
de stat” la trezoreria statului”
3. Rambursarea sumelor pentru TVA, accize şi impozit pe venitul global
501 = 231.31 – cu sumele de rambursat
„Veniturile bugetului „Creditori ai bugetului
de stat” de stat”
217
coincidă cu cele din conturile corespunzătoare deschise la unităţile de trezorerie şi
contabilitate publică.
Instituţiile publice au obligaţia să prezinte situaţiile financiare ordonatorului
de credite superior, la termenele stabilite de acesta, numai cu viza unităţilor de
trezorerie şi contabilitate publică pentru confirmarea exactităţii plăţilor de casă şi a
disponibilităţilor din conturi. Situaţiile financiare care nu corespund cu datele din
evidenţa trezoreriilor statului se vor restitui instituţiilor publice respective pentru a
introduce corecturile corespunzătoare. Este interzis instituţiilor publice să
centralizeze bilanţurile şi conturile de execuţie ale instituţiilor din subordine fără
viza unităţilor de trezorerie şi contabilitate publică.
O dată cu întocmirea situaţiilor financiare, instituţiile publice au obligaţia de
a întocmi şi raportul de analiză pe bază de bilanţ. În raportul de analiză pe bază de
bilanţ se prezintă în mod deosebit situaţia creanţelor pe categorii şi surse de
finanţare şi cauzele care le-au determinat, precum şi măsurile stabilite pentru
lichidarea acestora. De asemenea, se vor menţiona şi cauzele care au determinat
efectuarea de plăţi în avans pentru realizarea unor acţiuni şi categorii de cheltuieli
finanţate din fonduri publice, potrivit legii, care nu s-au materializat în bunuri
livrate, lucrări executate şi servicii prestate şi care nu au fost restituite instituţiilor
publice până la finele anului, pentru reconstituirea plăţilor de casă.
O atenţie deosebită se va acorda şi obligaţiilor rămase neachitate la finele
anului, în special plăţilor restante către agenţii economici, cu efecte negative asupra
blocajului economico-financiar, cu explicarea principalelor cauze care au dus la
existenţa plăţilor restante la sfârşitul anului.
În cazul în care din centralizarea datelor se constată existenţa unor facturi
neachitate la scadenţă pentru bunuri achiziţionate, lucrări executate şi servicii
prestate, ordonatorii principali de credite dispun, prin compartimentele de audit,
controlul asupra modului de respectare a dispoziţiilor legale în vigoare la
încheierea contractelor respective, având obligaţia de a prezenta în raportul de
analiză pe bază de bilanţ măsurile luate.
Situaţiile financiare reprezintă documente oficiale de prezentare a situaţiei
patrimoniului aflat în administrarea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale,
a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi a anexelor la buget.
Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a
conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care,
potrivit legii, au această sarcină, şi în urma verificării şi analizării acestora,
Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a
bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de
stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi
bugetele ordonatorilor principali de credite.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
218
Legislaţie
219
NEGOCIERI ŞI UZANŢE DE PROTOCOL
Prof. univ. dr. GH. M. PISTOL
OBIECTIVE
Negocierea trebuie privită drept cel mai eficient mijloc de comunicare, fiind
unul dintre cele mai preţioase atribute ale vieţii contemporane. În general,
negocierea reprezintă acea formă de comunicare al cărei scop constă în rezolvarea
unei anumite probleme. Există mai multe definiţii ale negocierii, în funcţie de
poziţia de pe care problema este abordată (economie, politică, viaţă socială etc.).
În general, negocierea poate fi definită ca fiind „forma principală de
comunicare, respectiv un complex de procese, de activităţi, constând în contacte,
întâlniri, consultări, tratative desfăşurate între doi sau mai mulţi parteneri, în
vederea realizării unei înţelegeri”.
Negocierea are următoarele caracteristici principale:
a) este un fenomen social ce presupune existenţa unei comunicări între
oameni, purtând amprenta distinctă a comportamentului uman;
b) este un proces organizat, fiind necesară respectarea anumitor cerinţe de
ordin procedural şi deontologic, consacrate ca atare de-a lungul timpului;
c) este un proces cu finalitate precisă, ce presupune, în ultimă instanţă,
armonizarea intereselor;
d) este un proces competitiv ce permite înfruntarea competenţelor individuale
în realizarea scopului propus.
220
1.2. Tipologia şi formele negocierii
223
• Dominaţia este o atitudine în aparenţă firească, apelându-se la ea în
condiţiile în care mersul negocierii este favorabil;
• Pasivitatea este indicată în negocierile în care partenerul de negociere
dovedeşte ostilitate sau chiar neprincipialitate, reprezentând o armă subtilă, eficace
şi derutantă în jocul negocierilor declanşat de partener;
• Creativitatea rămâne atitudinea cea mai constructivă, ce trece dincolo de
limitele unei cooperări fireşti;
• Raţionalitatea, realismul reprezintă o atitudine bazată pe logică şi pe respect
reciproc.
3. MANAGEMENTUL NEGOCIERII
225
Punctul propriu de vedere va fi apărat în mod indirect prin respingerea
motivată a argumentelor prezentate, apelând la tehnica contraargumentelor.
228
personal. Asemenea tactici se folosesc mai ales atunci când se doreşte încheierea
urgentă a unei faceri, de cele mai multe ori dând rezultate bune.
a) Tactica ofertelor false poate angrena atât vânzători, cât şi cumpărători. De
regulă, oferta falsă este folosită pentru a înlătura concurenţa, dând rezultate bune.
Iată un exemplu: O persoană doreşte să-şi vândă autoturismul, sperând să obţină
circa două mii de dolari. Face o ofertă în acest sens, primind mai multe apeluri
telefonice sau directe de la persoane interesate. Dintre toate aceste persoane, doar
una se prezintă pentru a constata starea autoturismului, oferind tranşant 1900
dolari. Oferta este acceptată, iar vânzătorul aşteaptă materializarea afacerii deja
negociată. După câteva zile însă, partenerul îi comunică supărat, că înţelegerea nu
mai poate fi finalizată, deoarece soţia sa nu mai este de acord cu achiziţionarea
autoturismului în cauză, motivând că a constatat că există pe piaţă oferte pentru
asemenea autoturisme la un preţ de 1500 de dolari. Bineînţeles, proprietarul
maşinii se supără, este nemulţumit, mai ales că a refuzat alţi solicitanţi interesaţi în
achiziţionarea autoturismului. Până la urmă va accepta însă să-şi vândă
autoturismul cu suma de 1500 dolari.
Există posibilităţi de contracarare a „ofertei false”, cea mai eficientă fiind
solicitarea unui avans, care să nu se mai returneze în cazul în care partenerul
renunţă la încheierea afacerii.
b) Mituirea este o tactică des utilizată, mai ales într-o economie aflată în
tranziţie, cum este economia românească. Cei ce primesc mită ştiu cum să facă
acest lucru şi de cele mai multe ori reuşesc să-şi atingă scopul. Iată de ce trebuie
luate o serie de măsuri de contracarare a mituirii, fără a se ajunge însă la o
suspiciune generală, ce va bloca din start negocierea. Şi în acest caz, există
posibilităţi de diminuare sau de eliminare a efectelor unei eventuale mituiri, în
acest sens apelându-se la o politică activă de rotaţie a negociatorilor.
c) Neglijenţa reprezintă o altă tactică imorală. Aceasta deoarece în multe
cazuri negociatorii se mulţumesc să lase o serie de probleme procedurale şi
operaţionale în seama celor care urmează să deruleze contractul. Tocmai datorită
neglijenţei, de multe ori contractele semnate prezintă ambiguităţi, neclarităţi sau
omisiuni. Asemenea lipsuri pot deveni costisitoare dacă se negociază cu cineva
care vrea să profite de ele. Prin tactica neglijenţei se va profita de asemenea
omisiuni şi ambiguităţi, prin interpretarea lor în interes propriu. Şi în acest caz,
există contramăsuri, cea mai eficientă rămânând însă atenţia, seriozitatea ce trebuie
acordată negocierii şi, mai ales, conţinutul documentului ce urmează să fie semnat.
d) Tactica faptului împlinit (fait accompli)
Este o tactică specifică negocierilor diplomatice. Ea constă în a iniţia o
acţiune surpriză menită să-l plaseze pe cel care a iniţiat-o într-o poziţie favorabilă
în cadrul negocierii ce urmează a se desfăşura. Puterea unei asemenea tactici constă
în faptul că ceea ce s-a făcut deja rămâne un bun făcut. De regulă, nu este deloc
uşor să negociezi cu cineva care exercită un „fait accompli”. În asemenea situaţii,
măsura cea mai eficientă este aceea de a introduce penalizări atât de mari, încât
„agresorul” să nu aibă curajul să încerce o asemenea tactică sau să fie forţat să se
retragă, dacă totuşi o face.
e) Tactica erorilor deliberate
Deseori negociatorii „greşesc” în mod deliberat: adună sau înmulţesc greşit,
schimbă înţelesul unor expresii, lasă pe dinafară unele cuvinte etc. Urmare unor
asemenea „erori” pot apare situaţii delicate, inclusiv ca „eroarea” să nu fie
observată sau să fie descoperită prea târziu, după semnarea contractului, când nu se
229
mai poate face ceva, prevederile contractului urmând să fie respectate ca atare.
Majoritatea negociatorilor comit erori şi din această cauză este bine ca o terţă
persoană să verifice calculele efectuate sau conţinutul proiectului de contract.
f) Tactica „omul care lipseşte”
Este o tactică imorală, des folosită, constând în faptul că atunci când trebuie
semnată înţelegerea deja negociată, omul cheie, cel care trebuie să semneze, să nu
fie de găsit. Se ajunge la un impas, dar un impas „provocat”. Se recurge la o
asemenea tactică pentru a câştiga timp, diminuând astfel nivelul de aspiraţie al
adversarului, pentru a întrerupe definitiv tratativele sau chiar pentru a negocia în
paralel cu altcineva. Efectul asupra victimei este dur, speranţele justificate ale
acestuia se năruie, de cele mai multe ori este nevoit să facă noi concesii.
g) Tactica ostaticului – înţelegând prin „ostatic” nu neapărat o persoană, ci
este orice altceva, dar un „altceva” care are o mare însemnătate. Obstacolul este
„capturat” şi „ţinut” până se plăteşte o recompensă, un preţ, de regulă exorbitant.
Este foarte greu să negociezi cu un partener care adoptă o asemenea tactică, fiind
necesare măsuri care să descurajeze asemenea procedee.
h) Mistificarea nu înseamnă neapărat minciună. În negocieri poţi să
„ascunzi” anumite date, anumite lucruri, fiind necesar însă să poţi să faci
deosebirea între regulile etice de altele. Există cazuri în care este necesar, uneori
chiar în interesul public, să nu spui adevărul. Aceasta nu înseamnă însă că poţi
chiar să minţi cu adevărat, deoarece în timp partenerii de negociere vor simţi acest
lucru şi te vor ocoli. La fel şi prefăcătoriile fac parte din tehnicile de negociere,
fiind însă bine să ştii până unde şi cât se poate folosi o asemenea tactică, urmând să
delimitezi, cu grijă, între ceea ce este legal şi ceea ce este ilegal.
Mistificarea, prefăcătoria şi minciuna sunt tactici destul de greu de mânuit, de
multe ori se ajunge la exagerare, la exacerbarea lor, aceasta conducând la
compromiterea negocierii.
i) În practica negocierilor se recurge şi la alte tactici şi tehnici imorale,
precum tehnica opozantului, aceasta constând în şicanarea permanentă a
partenerului de negocieri sau „atacul personal”, constând în insulte, jigniri aduse
partenerului, cele mai multe fără a avea legătură cu realitatea şi, cu atât mai mult,
cu obiectul negocierii.
Din această categorie fac parte tactici şi tehnici, precum tactica „asta-i tot ce
am”, tactica „ultima ofertă”, tactica „schimbaţi negociatorul”, „schimbarea tacticii
de negociere”, „evitarea partenerului de afaceri”, tactica „băiat bun – băiat rău”,
tactica „tipi de treabă şi tipi de treabă pe care te poţi baza” etc. Asemenea tactici
presupun hărţuirea continuă a partenerului de afaceri, urmărindu-se „obosirea”
acestuia, astfel încât până la urmă să cedeze fizic şi mai ales psihic. Astfel, tactica
„ultimă ofertă”, tactică de intimidare în ultimă instanţă, este destul de des folosită
dând, de regulă, rezultatele scontate. Aceasta deoarece nu poţi să ştii niciodată dacă
oferta partenerului este într-adevăr ultima, aşa cum susţine acesta. Dacă într-adevăr
crezi că oferta făcută este ultima, atunci trebuie să finalizezi acordul, în caz contrar
va trebui să continui negocierea sau să-ţi asumi riscul de a pierde afacerea. În
ultimă instanţă, o asemenea tactică poate ajuta sau mări forţa de negociere. Dacă
oferta partenerului nu este crezută, atunci forţa de negociere este diminuată. Din
punctul de vedere al negociatorului confruntat cu o asemenea tactică, o înţelegere a
230
subtilităţilor ei este imperativă, miza fiind prea mare pentru ca acesta să nu se
implice profund. În negocieri, atunci când cineva vă face o „ultimă ofertă”, nu este
recomandabil să o acceptaţi pe loc, ci să apelaţi la o serie de contramăsuri.
În ceea ce priveşte tactica „băiat bun – băiat rău” este o tactică împrumutată
din filme, funcţionând şi în lumea afacerilor cu rezultate, de cele mai multe ori,
peste aşteptări. Un exemplu: un individ este interogat privind o anumită problemă.
Primul anchetator, de obicei cu un grad inferior, îi pune întrebări dure, îl
bruschează, îl ameninţă, îl loveşte chiar. După aceea, este înlocuit de un altul, cu un
grad superior, un om de treabă de această dată, care vorbeşte frumos, îl serveşte
chiar cu o ţigară şi o cafea. În cele mai multe cazuri, în urma unui asemenea
tratament, anchetatul spune tot ce ştie, uneori poate chiar mai mult.
231
În ultimii 25-30 de ani, importanţa negocierilor comerciale internaţionale a
crescut în mod considerabil, urmare unor factori de natură obiectivă şi subiectivă,
precum:
• creşterea numărului de state care au căpătat calitatea de subiect de drept în
relaţiile internaţionale;
• relaţiile la scară mondială desfăşurate dintre state şi în acest context,
amplificarea rolului organismelor cu vocaţie mondială în activităţi diverse şi
diferite;
• tendinţele de regionalizare tot mai pronunţate, în primul rând în Europa,
apărând astfel cerinţe noi de dialog şi de armonizare a intereselor naţionale cu cele
de grup;
• dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale, sub forme
complexe şi multiple;
• diversificarea şi modernizarea tehnicilor manageriale de afaceri comerciale
şi financiar bancare, interne şi internaţionale.
232
5.3. Principii ale negocierilor comerciale internaţionale
Alături de însuşiri proprii tuturor negociatorilor (pe care le-am prezentat mai
înainte), în domeniul afacerilor economice internaţionale negociatorul trebuie să
233
deţină un bogat bagaj de cunoştinţe profesionale şi să cunoască perfect limba în
care se vor desfăşura negocierile. De asemenea, negociatorul în domeniul analizat
trebuie să aibă o ţinută morală impecabilă şi un larg orizont cultural, deoarece cei
cu care urmează să negociezi acţionează în medii culturale diferite, fiind purtătorii
unor programe culturale la fel de diferite, corespunzător unor standarduri de cultură
diverse, respectiv un standard naţional, un standard etnic şi religios, un standard dat
de generaţia de care aparţine individul, dar şi standarduri de clasă socială, de
organizaţie sau chiar de sex.
6. UZANŢE DE PROTOCOL
237
Oferirea unui cadou este un gest delicat, ce trebuie realizat cu foarte mult
tact, fiind necesar să existe o îmbinare între „operaţia” de oferire a cadoului şi
„afecţiunea” cu care se face acest lucru.
În ultimă instanţă, arta oferirii unui cadou trebuie privită ca o tehnică de
afaceri în general, şi în negocieri, în particular, o tehnică eficientă, care trebuie să
dea răspunsuri la o serie de aspecte precum: motivul oferirii unui cadou, alegerea
cadourilor, momentul şi manierea de a prezenta cadoul.
Cel mai plăcut şi frumos cadou se face fără un motiv special, cadoul
reprezentând doar un act de prietenie, de afecţiune. Cu toate acestea, oferirea unui
cadou în asemenea condiţii poate fi privită drept un gest suspicios şi atunci trebuie
găsit un motiv, un prilej „special” justificat. Se pot oferi astfel cadouri cu ocazia
unui eveniment al persoanei în cauză, precum: data naşterii, onomastica, cununia
civilă sau religioasă, naşterea unui copil etc.
Indiferent de ce cadou faci sau primeşti, reciprocitatea trebuie avută
întotdeauna în vedere, pentru a fi siguri că respectul reciproc va continua.
Alegerea cadoului este o treabă cu adevărat complicată, ce presupune gust şi
mai ales să cunoşti bine persoana căreia îi este destinat cadoul. Există diverse
posibilităţi ce permit să găseşti cel mai potrivit cadou, sursele de inspiraţie fiind
revistele şi rubricile de specialitate ale diverselor publicaţii, acţiunile publicitare,
realizate mai ales la televiziune sau radio, sfaturile apropiaţilor etc.
Poate cel mai important lucru în arta de a face cadouri rămâne modul în care
acestea se oferă, fiind necesar să se respecte o serie de reguli, care au devenit deja
cutume.
Există o serie de caracteristici naţionale privind cadourile, care trebuie bine
cunoscute şi respectate. Astfel, de exemplu, în China nu se oferă drept cadou un
ceas, deoarece acesta sugerează scurgerea timpului şi apropierea de moarte. În
această ţară, cel mai potrivit cadou rămâne un stilou sau un pix de calitate
superioară, fabricat însă în străinătate.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
239
PREVIZIUNEA ECONOMICĂ
OBIECTIVE
Existenţă
(viaţă) Gândire Cultură
Spaţiu Conştiinţă Economie
Fig. 0.1
⎧Vn = C + I
⎪
⎨E = Vn − C 0.1.
⎪E = I
⎩
în care Vn reprezintă venitul naţional, C – cheltuielile pentru consum,
E – acumulările sau economiile, iar I – cheltuielile pentru dezvoltare.
Dacă Vn = C+I, iar E = I, înseamnă că cererea şi oferta se află în echilibru,
asigurând ocuparea resurselor umane de pe piaţa muncii. Apariţia dezechilibrului
între E şi I, generat de lipsa cererii, determină apariţia şomajului cronic, posibil de
înlăturat prin încurajarea şi stimularea investiţiilor, inclusiv cu sprijinul direct al
puterii politice sub diferite forme: lansarea de comenzi proprii, legislaţie fiscală şi
monetară flexibilă, reglementarea creditului şi a dobânzilor ş.a.
Fără a se ignora rolul pieţei în autoreglarea cererii şi a ofertei, se apelează la
un instrument de lucru specializat, numit balanţa legăturilor, cu ajutorul căruia se
asigură corelarea dinamică a resurselor disponibile – limitate – cu ansamblul
nevoilor şi al aspiraţiilor, în continuă creştere şi diversificare, precum şi verificarea
diferitelor calcule previzionale realizate cu alte metode matematice. Mai mult decât
atât, se impune trecerea de la teoria modernă a dezvoltării economice, bazată pe
echilibrele sistemelor dinamice, la activitatea economică în care schimbările
structurale şi oscilaţiile sunt regula şi nu excepţia, iar stările staţionare devin
instabile, ca urmare a alternanţei anumitor parametri economici, tehnologici,
ecologici ş.a.
242
independentă. Baza unei mulţimi X este o mulţime independentă Y şi, totodată,
echivalentă logic cu X, ceea ce face ca un sistem deductiv să fie axiomatizabil dacă
admite o bază finită. De reţinut că nu orice sistem deductiv admite o bază finită, iar
dacă există o mulţime independentă infinită de propoziţii, atunci mulţimea tuturor
propoziţiilor care pot fi deduse conţin două părţi: a) o infinitate numărabilă de
sisteme axiomatizabile şi b) o infinitate nenumărabilă de sisteme deductive
neaxiomatizabile [2];
* Inductiv, în conformitate cu care, dacă un eveniment, o proprietate sau
caracteristică se repetă cu o anumită periodicitate (frecvenţă) într-un interval de
timp mai lung, înseamnă că acestea se vor repeta şi în viitor, după o distribuţie
similară. În eventualitatea în care proprietatea luată în consideraţie a fost selectată
cu ajutorul cazurilor tipice şi constituie o caracteristică esenţială a elementelor
pentru clasa respectivă, atunci se înregistrează creşterea gradului de încredere în
varianta de acţiune aleasă.
Dacă notăm cu Mn = {x1, x2,... , xn} o mulţime oarecare având submulţimea
Mm = {x1, x2,... , xm}, în care Mn ⊂ Mm, şi proprietatea (caracteristica) constantă
P(x) pentru elementele (x1, x2,... , xm), unde 0 ≤ i < n, sau i ∈ [0, n], atunci
raţionamentul inductiv afirmă existenţa proprietăţii P(x) pentru oricare x ∈ Mn ⊃
Mm. În eventualitatea în care i = 0, inducţia este completă în Mn, iar când 0 ≤ i < n
inducţia este incompletă în Mn, devenind amplificatoare, ceea ce înseamnă că
proprietăţile observate sau înregistrate în n-1 situaţii au fost extinse la cel puţin un
alt element x ∈ Mn. Dacă i < n, atunci inducţia în Mn este în principiu completă, iar
toate cazurile sau elementele pot fi observate şi înregistrate cu ajutorul proprietăţii
P(x). Rezultă că inducţia este numai contingent incompletă, adică amplificatoare.
După cum, dacă mulţimea Mn este infinită, înseamnă că inducţia este cel puţin în
principiu incompletă. Inducţia are structura raţionamentului deductiv, întrucât şi
atunci când se aplică la mulţimile infinite condiţia logică este următoarea: dacă
premisele sunt adevărate, atunci concluzia este adevărată.
Deducţia este specifică procedeului extrapolării (extinderea a ceea ce se ştie
despre proprietăţile şi legităţile manifestate în trecut şi în prezent şi pentru evoluţia
din viitor), iar inducţia stă la baza interpolării, înglobând conceptele de substituire
(admiterea faptului că o proprietate aparţinând unei entităţi a domeniului explorat
aparţine şi altei entităţi a domeniului respectiv);
* Analogic: extensia, potrivit principiului izomorfismului (identitate de
structură), a caracteristicilor unui sistem oarecare – examinat – şi asupra altora.
Astfel, dacă proprietăţile a1, a2, ..., an, corespunzătoare structurii S1, integrată în
structura generică a sistemului examinat ΣS1 , sunt asemănătoare proprietăţilor
similare b1, b2,…., bp, identificate la un alt sistem S2, integrată în structura ΣS2,
atunci şi celelalte proprietăţi identificate, adică Pn+1, Pn+2, ..., Pn+r, sunt
asemănătoare. Raţionamentul se foloseşte cu precădere în modelarea matematică.
Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că previziunea sau
prognoza este o disciplină ştiinţifică relativ nouă şi destul de abstractă, din familia
celor de sinteză, precum filozofia, economia, psihologia şi managementul. În
lucrarea History and Futurology, publicată în 1943, Osip Kurt Flechtheim
243
examina, pentru prima oară, evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor (proceselor)
în orizontul de timp viitor, ajungând la concluzia că, de fapt, realitatea din natură şi
din societate rezidă în două structuri diferite de elemente: unele care se „mişcă” din
prezent spre viitor în conformitate cu legităţi obiective, independente de voinţa
omului, şi generează viitori posibili, acceptabili deci, şi viitori imposibili, adică
excluşi; altele care au evoluţie dirijată sau orientată, în funcţie de interese şi
aspiraţii umane subiective, inducând viitori dezirabili sau doriţi şi viitori
indezirabili, neaveniţi (fig.1.1). Ambele categorii sunt de tip arborescent, în sensul
că stările viitoare reprezintă un „nod” care determină, la rândul său, apariţia altora,
raţionamentul continuând la infinit.
Vp Vd
Vpi Vdi
Fig. 1.1
Prin urmare, viitorul nu este univoc şi obiectiv, ci se prezintă sub forma unui
evantai de posibilităţi din care se alege varianta favorabilă din punctul de vedere al
decidentului – exprimat explicit, aflată în câmpul viitorilor posibili şi dezirabili.
Din câte se observă, există şi variante posibile, dar indezirabile, cunoscute în
literatura de specialitate sub denumirea de situaţii catastrofice. Spre exemplu,
amplificarea gradului de poluare a mediului fizic şi social sub presiunea creşterii
populaţiei şi a dezvoltării industriale unilaterale, în afara oricăror restricţii.
Rezultă că structura viitorului este pluralistă, tendenţială şi probabilistă (a se
vedea subcapitolul 1.3), sau mai precis – spus una parţial incertă, ce urmează a fi
examinată în funcţie de spaţiu (aria de întindere) şi de timp. Sub raportul spaţiului,
investigaţia are loc la scară micro (agent economic, instituţie financiare şi bancară,
localitate – comună şi oraş, produs) sau macro (ţară, regiune, continent, planetă),
iar sub raportul temporalităţii, variantele de acţiune sunt independente sau,
dimpotrivă, dependente de axa timpului.
Trecut Prezent
Timpul
O
t0 tt tp tv
Viitor
Zona probabilă
sau potenţială
Fig. 1.2
245
⎧ X{x1 , x 2 ,..., x m }
⎪ Y{y , y ,..., y } 〈1
⎪⎪ 1 2 n
⎨ sau 1.2
⎪ Y{y , y ,..., y }
⎪ 1 2 n 〉1
⎪⎩ X{x1 , x 2 ,..., x m }
Y
Dacă este subunitar, înseamnă că activitatea nu este rentabilă şi, pentru a
X
evita falimentul, se impune adoptarea neîntârziată de măsuri tehnologice şi
manageriale, capabile să asigure asimilarea descoperirilor ştiinţifice, în care funcţia
de prevedere a procesului de conducere are rolul esenţial. Prin urmare, previziunea
face parte din categoria conceptelor cognitive sau ale cunoaşterii, care îmbină
armonios analiza retrospectivă asupra trecutului şi a prezentului, denumită în
literatura de specialitate şi diagnoză (în funcţie de date certe, statistice, de teze,
axiome şi principii validate de realitate), cu analiza anticipativă sau prospectivă.
Aceasta din urmă ne introduce în orizontul de timp viitor, un câmp cu totul special,
al incertitudinilor şi riscurilor, al probabilităţilor ca posibilitate de a produce un
eveniment în condiţii bine determinate. Cele două categorii de analiză –
retrospectivă şi prospectivă – se află în raporturi de complementaritate, mai concret
sunt legate prin fluxuri informaţionale şi prin conexiuni dependente de timp;
caracterul dinamic al demersului previzional (fig.1.3) caracterizează gândirea şi
acţiunea umană vizând obţinerea performanţelor într-o economie de piaţă
concurenţială şi restrictivă în raport cu mediul înconjurător.
Evoluţia Obiective
resurselor de atins
Evoluţia Mijloace
cererii de utilizat
Fig.1.3
Între variabilele de previziune există mai multe tipuri de legături, cele mai
importante fiind:
* Relaţia de definiţie sau cantitativă, care decurge din logica proceselor
economice: exprimarea produsului intern brut ca diferenţă între produsul global
brut şi consumurile intermediare sau ca sumă a produsului intern net cu
248
amortizarea capitalului fix; din relaţiile de bază se deduc altele secundare, necesare
la recalcularea elementelor componente ale produsului intern brut;
* Relaţia deterministă, dintre două sau mai multe variabile, în care evoluţia
variabilei dependente este legată organic de cea a variabilei independente; relaţia
este unifactorială, dacă variabila dependentă este influenţată de o singură variabilă
independentă, şi multifactorială, dacă aceasta este influenţată de mai multe
variabile independente;
* Relaţia econometrică, respectiv luarea în considerare a unora sau mai
multor variabile independente cuantificate individual, precum şi a unei variabile
independente suplimentare care înglobează influenţa factorilor a căror contribuţie
la evoluţia de ansamblu nu se cuantifică individual;
* Relaţia de echilibru, în care variabila dependentă rezultă din compunerea
variabilelor independente cunoscute: produsul global brut pe economia naţională
este egal cu suma producţiilor brute pe ramuri şi subramuri;
* Relaţia de tendinţă sau de trend, în care timpul devine variabilă
independentă.
Între variabilele dependentă şi independentă există conexiuni şi legături, a
căror intensitate se determină cu ajutorul indicatorilor statistici, dintre care:
coeficientul de corelaţie, simplă şi multiplă; raportul de corelaţie şi covarianţa.
Identificarea şi cunoaşterea relativă a evoluţiilor în orizontul de timp viitor nu
sunt altceva decât modalitatea prin care factorii decizionali de la nivel micro şi
macro-social încearcă să pregătească soluţiile cele mai favorabile de a înfrunta
neprevăzutul. Aşa cum sublinia M. Masserato, alegerea alternativei de acţiune, din
mai multe posibile, care să răspundă cel mai bine nevoilor şi aspiraţiilor umane
legitime, individuale şi sociale, se face pornind de la criterii explicite, în măsură să
confere cercetărilor prospective rolul de „creuzet” al celor două categorii de
prerogative sau atribute: funcţia generală sau principală (având mai multe
componente – socială, cognitivă, motivaţională şi managerială), generată de factori
logici de tip determinist, decurgând din raportul cauză-efect (anumite cauze
observate în timp determină întotdeauna acelaşi efect, posibil de măsurat sau
cuantificat cu tehnicile cantitative), şi funcţia specifică sau secundară şi
particularizantă, cu misiunea de a reduce la minimum posibil incertitudinile şi
riscurile, prin utilizarea metodelor econometrice: modele şi scenarii simulate cu
mijloace electronice, în concordanţă cu interesul naţional pe termen mediu şi lung.
Aceasta din urmă foloseşte variabile aleatoare (stochastice) şi fuzzy sau
aproximative, care se manifestă în afara relaţiilor de cauzalitate, făcând dificilă
cercetarea previzională. Există două feluri de variabile aleatoare: a) care s-au
manifestat cu o frecvenţă redusă, făcând posibilă estimarea probabilistă, b) care nu
s-au mai întâlnit, intrând în categoria riscurilor imprevizibile, ale căror consecinţe
se includ în resursele antirisc, alocate în limitele costurilor de oportunitate.
Deosebim trei categorii de previziuni:
* Previziuni în condiţii de incertitudine, la care nu se cunosc şansele rezulta-
telor sau toate rezultatele posibile. Alegerea variaţiei de acţiune se face pe baza
unor informaţii suplimentare obţinute de la specialiştii proprii, necesare pentru a
249
stabili limitele probabilităţii de apariţie a unui rezultat favorabil, în intervalul celor
posibile;
* Previziuni în condiţii de risc, adică fără certitudinea de a obţine rezultatele
scontate, deşi fundamentarea acestora a pornit de la anticiparea corectă a
rezultatelor posibile şi a gradului de risc. Alegerea variantei de acţiune se face pe
baza riscului minim, iar în situaţiile mai complexe prin optimizarea raportului
dintre risc şi costul măsurilor antirisc;
* Previziuni în condiţii de ambiguitate, la care incertitudinea este generată de
absenţa informaţiilor relevante şi actuale. Alegerea variantei de acţiune se face
după consultarea experţilor externi.
Gândirea
ştiinţifică
Gândirea Gândirea
sistematică intuitivă
Fig. 1.4
materiale şi spirituale, de a-şi împlini aspiraţiile şi interesele, inclusiv cele de
natură morală. În expresie matematică, sunt mărimi scalare (exprimate prin
valoarea lor numerică, atunci când se cunoaşte unitatea prin care se exprimă
această valoare), şi mărimi vectoriale (exprimate printr-o valoare numerică, o
direcţie şi un sens), dependente sau funcţie de timp. În plus, activitatea se
desfăşoară în conformitate cu un plan constând din estimarea mijloacelor şi a căilor
250
de atingere a scopului urmărit, precum şi din stabilirea etapelor de parcurs şi a
timpului de finalizare a demersului.
Pornind de la raţiunile enumerate, orice realitate din natură şi din societate,
din ştiinţă şi din tehnică poate fi simplificată şi exprimată simbolic, sub forma
convenţională de sistem, pe care-l notăm cu S: grupare de elemente componente
care acţionează împreună în vederea atingerii unui obiectiv comun [4, pag. 11].
Admitem că S este o mulţime formată din m părţi componente sau elemente
primare, legată prin n conexiuni (relaţii de interdependenţă), şi are o proprietate
oarecare α. În eventualitatea în care, în cadrul mulţimii, apar anumite relaţii, nu
înseamnă că aceasta poate fi asimilată neapărat cu un sistem. Pentru a dobândi o
asemenea calitate, mulţimea trebuie să aibă o însuşire (relaţie) care prezintă interes
pentru analist. Rezultă că mulţimea formează un sistem numai în situaţia în care
cuprinde o relaţie predeterminată (ri), cu proprietăţi anterior stabilite [12, pag. 591],
care poate fi exprimat cu ecuaţiile:
⎧E = {e1 , e 2 ,..., e m }
⎪
⎨R = {r1 , r2 ,..., rn } 1.7
⎪α = {α , α ,..., α }
⎩ 1 2 o
S = f ( e, r ) 1.8
251
P
Conexiune directă X X’ Y
x→y
– +
Y y--→x
X
x→y
∆x
Conexiune inversă
a b
Fig. 1.5
Un sistem din clasa celor orientate poate fi descris cu ajutorul mărimilor de
intrare x şi al celor de ieşire y.
⎧X = {x 1 , x 2 ,..., x i }
⎪
⎨Y = {y1 , y 2 ,..., y j } 1.9
⎪
⎩P = {p1 , p 2 ,..., p o }
în care X reprezintă mulţimea finită a variabilei independente (explicită şi
implicită) sau eforturile depuse; Y – mulţimea finită a variabilei de ieşire sau
efectele obţinute; P – mulţimea finită a perturbaţiilor.
Atributele sau funcţia de utilitate a sistemului se exprimă cu relaţia:
X=f(y) 1.10
După natura efectelor pe care le produce, feed-back-ul poate fi pozitiv (ieşirea
influenţează intrarea, în sensul că accentuează cauzalitatea dintre cele două
mărimi) ori negativ, respectiv reacţia inversă îndeplineşte funcţia de echilibrare a
celor două mărimi, limitând cauzalitatea intrare-ieşire.
Sistemul general (S) are în componenţă mai multe subsisteme, din punctul de
vedere al sintezei de faţă prezentând interes subsistemul de conducere (decizional)
Sd, subsistemul informaţional Si şi subsistemul condus (de execuţie) Se, între care
există relaţii de interdependenţă (fig. 1.6), adică fluxuri informaţionale şi decizionale
menite să-i asigure funcţionarea normală, potrivit scopului pentru care a fost creat.
Mediul ambiant
Sd Si Se P
– decizii
U U' Subsistem decizii Subsistem de Y
+ X
decizional informaţii execuţie Z(t)
date
∆u
Fig. 1.6
252
⎧U = {u 1 , u 2 ,..., u α }
⎩Z = {z1 , z 2 ,..., z β }
⎨ 1.11
253
la 5 la 10 ani), previziuni pe termen lung (de la 10 la 20 de ani) şi previziuni pe
termen foarte lung, al căror orizont de timp depăşeşte 20 de ani;
C. După criterii de tip determinist, previziunile se grupează după cum
urmează: modalitatea de a cunoaşte viitorul, atitudinea faţă de viitor şi, respectiv,
metodele utilizate pentru cunoaşterea acestuia.
c1) Atitudinea faţă de viitor în ansamblu sau faţă de anumite elemente ale
sale, în funcţie de care există două categorii de analize prospective: pe de o parte,
explorative: estimarea succesivă, din aproape în aproape, a evoluţiei logice în care
starea finală, adică cea dorită, are altă înfăţişare decât cea existentă – în momentul
fundamentării –, dar se regăseşte potenţial în aceasta (fig.2.1,a). De fapt, este o
evoluţie inerţială indusă de un anumit impuls ce face ca analiza prospectivă să fie
pasivă, posibil de măsurat sau cuantificat cu ajutorul ecuaţiilor liniare şi neliniare,
al anchetelor de tip Delphi sau brain-storming; demers logic, ce permite
identificarea intereselor de grup şi a dinamicii raportului de forţe dintre diferitele
grupuri sociale, pornind de la reacţia lor faţă de valorile culturale şi morale ale
societăţii; pe de altă parte, normative, având la bază un raţionament invers celui
explorativ (fig.2.1,b): porneşte de la obiective şi exigenţe urmărite, ceea ce face ca
analiza să fie una de regresie de la starea dorită (finală) spre cea iniţială, adică
invers desfăşurării timpului, cât se poate de controlabilă şi controlată.
Dacă atitudinea faţă de viitor este una pasivă, considerat doar ca un simplu
obiect de studiu, atunci analiza capătă un pronunţat caracter explorativ. După cum,
în eventualitatea în care este privit ca un câmp de acţiune umană, atunci aceasta
este de tip normativ. Spre exemplu, continuând raţionamentul din subcapitolul 1.3,
ne propunem să determinăm evoluţia dinspre prezent spre viitor a sistemului
convenţional S, pornind de la ipoteza că are o evoluţie discretă ce poate fi
reorientată şi dirijată în fiecare dintre momentele t1, t2, ..., tn. Presupunem, de
asemenea, că starea sistemului, pe care am notat-o cu Z, este caracterizată de o
anumită mărime sau de o mulţime finită de mărimi.
În tratarea explorativă, decizia la momentul t, pe care o notăm cu Dt, se
adoptă în funcţie de stările anterioare ale sistemului (Z1, Z2, ...,Zt), schimbându-i
starea Zt anterioară deciziei, în alta ulterioară Zt+1, cea dorită adică. În expresie
matematică [1], notăm efectul deciziei printr-un operator Et, a cărui aplicare la
momentul t dirijează, cu ajutorul deciziei Dt, evoluţia stării Zt, din momentul t al
analizei, la Zt+1, din orizontul de timp viitor. În final, se ajunge la următoarea
dinamică:
254
⎧Z1 = E1 ( Z o , d1 )
⎪
⎪Z 2 = E 2 ( Z1 , d 2 )
⎨ 2.1
⎪M
⎪⎩Z k = E k ( Z k −1 , d k )
Decizii D1 Di Dk
Axa 01 T
timpului: 1 2 i k
Fig. 2.2
⎧Z k −1 = R k ( Z k , D k )
⎪Z = R ( Z , D )
⎪ k −2 k −1 k −1 k −1
⎨ 2.3
⎪M
⎪⎩Z o = R 1 ( Z1 , D1 )
255
Stare Zk Zk-1…Zi Zi-1 Z1 Z0
Rk Ri R1
Decizii
D1 Di D1
Axa T
timpului 1 0
Fig. 2.3
Prin urmare, dacă starea finală şi cea iniţială ale sistemului sunt cunoscute,
respectiv Zk şi Zo, atunci există o mulţime de decizii D1, D2, ..., Dk care dirijează
sistemul către starea finală, care depind de obiectivele preconizate a fi înfăptuite,
de cunoaşterea riguroasă a acestora.
Din câte se poate constata, atât în tratarea explorativă, cât şi în cea normativă
s-a folosit logica programării dinamice. Totodată, viziunea sistemică presupune
utilizarea ambelor tipuri de analiză, ceea ce conduce la sporirea semnificativă a
gradului de încredere în varianta de acţiune aleasă, iar stabilirea obiectivelor
antrenează şi elemente axiologice, ţinând de valori şi de funcţia lor în viaţa socială,
De altfel, cele două categorii de analiză se află în raporturi de complementaritate,
realitate pusă în evidenţă de cercetătorul norvegian Johan Galtung. Deşi face
distincţie între studiile de tip predictiv, similare celor explorative, şi cele de tip
prescriptiv (fig. 2.4), având un evident conţinut normativ, acesta a sesizat şi pus în
valoare conexiunile şi interdependenţele dintre ele. Mai mult decât atât, o astfel de
viziune facilitează identificarea legăturilor dintre cercetările propriu-zise,
explorative ori normative, şi acţiunile de operaţionalizare a lor.
Fig. 2.4
Nivelul consecinţelor
VIII: Societate
sau al efectelor VII : Sisteme sociale
VI : Mediul înconjurător sau ecologic
V : Aplicaţii
-------------------------------------------------
Nivelul dezvoltării IV : Sisteme tehnologice funcţionale
sau al cauzelor III : Tehnologie elementară
II : Resurse tehnologice
I : Resurse ştiinţifice
Direcţia evoluţiei
Fig. 2.5
Transferul tehnologic se propagă atât în plan vertical, de la cercetarea funda-
mentală sau teoretică spre aplicaţii tehnologice majore (procedee), şi sisteme
elementare (produse şi servicii), până la consecinţe sau efecte, cât şi în plan
orizontal, căruia îi corespund următoarele situaţii (fig.2.6): I – postularea empirică
a unei teorii ştiinţifice; II – fructificarea altor cercetări ştiinţifice fundamentale;
III – îmbinarea mai multor tehnologii disparate; IV – generalizarea tehnologiilor
existente; V – cererea de sisteme auxiliare sau de sprijin; VI – extinderea în alte
sectoare industriale; VII – ajutor tehnic pentru ţările defavorizate, în curs de
dezvoltare şi VIII – restricţii etico-morale ce acţionează asupra obiectivelor sociale.
VIII
VII
VI
V
IV
III
II
I
Fig. 2.6
Întrucât reprezentarea simplificată – bidimensională – nu ţine seama de inte-
racţiunea existentă obiectiv între evoluţia tehnologică şi mediul netehnic, schema a
fost extinsă la spaţiul tridimensional, evidenţiind două variante distincte, una
specifică societăţii „deschise” (fig. 2.7, a) şi alta societăţii „închise” (fig. 2.7, b).
Analiza comparată arată că diferenţa dintre cele două structuri se accentuează
pe măsură ce înaintează spre cercetarea la nivelele superioare. Interacţiunea dintre
258
prognoza explorativă, orientată către posibilităţi, şi cea normativă, orientată către
funcţiuni sau misiuni, trebuie analizată într-o perspectivă dinamică, temporală.
Adaptarea se obţine prin iteraţie sau printr-un proces în circuit închis [4;5].
a. b.
Fig. 2.7
Prognoza tehnologică normativă se utilizează doar dacă sunt îndeplinite
anumite condiţii, dintre care: nivelele la care se aplică să fie caracterizate de
restricţii, ceea ce se întâlneşte doar în societăţile de tip închis; cunoaşterea
posibilităţilor de optimizare în situaţia restricţiilor date, ceea ce implică opţiuni.
c3) Modul de investigare a viitorului, care introduce distincţia între abordarea
morfologică sau analitică (descompunerea problemei în părţi componente sau
elemente caracteristice, în vederea examinării individuale) şi cea sintetică sau
agregată (porneşte de la ipoteza că problema studiată poate fi asimilată cu un
sistem general, iar întregul sau ansamblul reprezintă mai mult decât suma părţilor
componente), bazată pe studiul dinamicii indicatorilor caracteristici, în măsură să
aproximeze satisfăcător evoluţia unui domeniu, cum ar fi poluarea, calitatea vieţii
şi a muncii ş.a. În acest caz, parametrii sau variabilele de stare apar sub forma unor
funcţii care leagă restrictiv elementele (părţile) componente, respectiv structuri
logice, algoritmi de comportament, egalităţi, inegalităţi, conexiuni inverse sau de
feed-back, definindu-se obiectivele (sub forma unor funcţii) şi criteriile care
condiţionează acţiunea, în majoritatea situaţiilor sub forma dezideratelor şi a
condiţiilor impuse de funcţiile-obiectiv. Cele două tipuri de analiză – morfologice
şi sintetice – sunt corelate şi integrate în viziune sistemică, de unde cerinţa de a se
folosi simultan.
Metodologia cea mai completă a fost elaborată de americanul Herman Kahn,
care introduce trei dimensiuni ale cercetării viitorului, fiecare având câte două
variante de acţiune (fig.2.8, a). În primul rând, opţiunea între abordarea explorativă
(prelungirea în viitor a tendinţelor manifestate în trecut şi prezent, prin extrapolarea
parametrilor caracteristici) şi cea normativă (soluţii inedite pentru soluţionarea
problemelor apărute în desfăşurarea activităţii normale sau pentru realizarea
anumitor proiecte şi decizii). În al doilea rând, opţiunea între abordarea sintetică
(evaluarea dinspre întreg spre părţile componente, prin operaţiunea algebrică de
regresie) şi cea morfologică (evaluarea dinspre părţi spre întreg). În al treilea rând,
opţiunea între abordarea intuitivă sau empirică bazată pe date reale, pe imaginaţie
259
şi experienţa acumulată, şi cea teoretică sau abstractă, cu ajutorul modelelor şi
scenariilor, precum şi al unor tehnici specifice.
Sintetic
Explorativ
Normativ
Intuitive
Normative
Teoretice
Teoretic Intuitiv
Explorativ
a. b.
Fig. 2.8
260
Diagnoză
Zonă virtuală
Prognoză
Planificare Programare
Fig. 2.9
Complexitate Valori
Mediu Incertitudine
Instabilitate
Strategie
Prospecţie
Obiective Inventivitate
Analiză
Strategie
Fig. 2.10
d3) Planificarea, forma de activitate umană cea mai previzibilă şi activă, sau
ansamblu coerent de acţiuni prin care se dirijează activităţile individuale, în
concordanţă cu anticiparea determinărilor obiective, ştiinţifice, cu principiile de
funcţionare ale concurenţei, mai presus de subiectivitatea cercetătorilor şi a
decidenţilor. De regulă, activitatea de planificare se concretizează într-un model
tehnico-aplicativ având caracter de recomandare pentru manageri şi întreprinzători.
Existând suficiente imperfecţiuni în funcţionarea economiei de piaţă, planificarea
îndeplineşte un rol sui-generis, şi anume acela de a sincroniza, de a regla
demersurile, factorilor decizionali, în scopul prevenirii dezechilibrelor flagrante,
generatoare de tensiuni şi disfuncţionalităţi pe termen scurt, dar şi consecinţe
negative majore pe termen mediu şi lung.
Principalele etape ale elaborării planurilor sunt: stabilirea obiectivelor
evoluţiei, pe baza consultării specialiştilor şi a studierii dinamicii conjuncturilor
interne şi internaţionale; elaborarea schiţei de dezvoltare, pornind de la varianta de
prognoză agreată şi aleasă, actualizată prin introducerea judecăţilor de valoare
apărute după fundamentarea acesteia; precizarea angajamentelor asumate de
262
autorităţile publice, prin comenzi ale statului, achiziţii guvernamentale, convenţii
regionale şi internaţionale; proiectarea unor structuri moderne şi flexibile ale
sectoarelor de activitate, în care scop se procedează la consultarea agenţilor
economici, materializată în încheierea de contracte; definitivarea, cu ajutorul
experţilor în domeniu, a proiectului de plan, corelându-se nevoile (aspiraţiile) şi
posibilităţile (resursele) într-o anumită ordine de prioritate, susţinută şi de
autorităţi; dezbaterea şi aprobarea planului în forurile instituţionalizate şi abilitate,
adică guvern, parlament, consilii de administraţie, comitet director; informarea
mass-media pe parcursul desfăşurării diverselor etape, pentru fa testa interesul
manifestat de opinia publică.
În economia de piaţă funcţională, există următoarele tipuri de planificare:
indicativă sau orientativă (autorităţile stabilesc principalele obiective şi durata
înfăptuirii lor, în încercarea de a convinge opinia publică asupra oportunităţilor
respective); incitativă (obiectivele se stabilesc pe cale democratică, a căror
înfăptuire depinde de capacitatea autorităţilor de a determina agenţii economici şi
instituţiile să se încadreze în prevederile respective); imperativă (autorităţile
stabilesc planul şi obligă agenţii economici şi instituţiile să acţioneze pentru
înfăptuirea obiectivelor), utilizată în situaţii speciale şi pe o perioadă limitată de
timp; strategică, în măsură să amortizeze tendinţele majore, exprimând trebuinţele,
interesele şi cerinţele colectivităţilor organizate; informală, prin care se face o
anumită coordonare a deciziilor individuale aparţinând instituţiilor publice şi
agenţilor economici particulari;
d4) Programarea sau stabilirea succesiunii logice a obiectivelor ce urmează a
fi înfăptuite cu ajutorul metodelor matematice (ecuaţii numerice de optimizare a
funcţiilor – obiective ale căror variabile satisfac un sistem de relaţii restrictive) sau
euristice (folosirea unor reguli empirice pentru găsirea soluţiilor acceptabile,
inspirate, de regulă, din experienţa dobândită de un competitor cu realizări de
referinţă). În mai puţine cuvinte, programul este un instrument al previziunii, care
precizează acţiunile, lucrările şi operaţiile eşalonate în timp (durata şi resursele
alocate pentru fiecare secvenţă) şi în spaţiu, în măsură să asigure realizarea
obiectivelor, sub raport cantitativ şi calitativ.
E) După sfera de cuprindere, deosebim previziuni macroeconomice
(studiază ansamblul dezvoltării sociale şi economice, în special indicatorii
principali, cum sunt: populaţia şi structura resurselor umane, produsul intern brut
şi net, volumul şi structura importurilor şi a exporturilor, veniturile populaţiei;
dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei ş.a.), previziuni pe ramuri şi subramuri
(resursele naturale, evoluţia principalelor ramuri industriale, transporturi),
previziuni pe probleme de sinteză (probleme prioritare de interes, spre exemplu:
dezvoltarea bazei de materii prime, pregătirea cadrelor, consumul populaţiei,
protecţia mediului înconjurător), previziuni teritoriale (dinamica producţiei,
utilizarea resurselor de muncă, valorificarea resurselor naturale) şi previziuni pe
grupe de produse (fig.2.11).
263
Prognoză macroeconomică
Prognoze microeconomice
Fig. 2.11
Pentru a identifica oportunităţile de evoluţie, dar şi vulnerabilităţile
respective se apelează la informaţii relevante cât mai actuale, fiecare dintre
categoriile de analiză dispunând de o bază specifică de date (fig.2.12): intervalul de
timp to-tp este egal cu tp-tv, iar perioada tt-tp, este consacrată întocmirii analizei
diagnostic, pe baza datelor certe, şi a prognozei, pornind de la estimări cu caracter
previzional, de la abateri înregistrate în intervalul to-tv precum şi de la anticiparea
factorilor de decizie. În consecinţă, diagnoza îndeplineşte un rol „curativ”, de
îmbunătăţire a performanţelor din prezent, cât şi de prevenţie, de preîntâmpinare a
apariţiei în viitor a unor fenomene sau evoluţii nedorite, iar prognoza, rolul de
anticipare a celor mai bune şi, deci, indirecte alternative de acţiune.
Diagnoză
Informaţii
Prognoză
0 statistice preliminare T
t0 tt tp tv
Informaţii
estimative
Fig. 2.12
După alegerea variantei de acţiune se trece la pregătirea condiţiilor materiale
şi organizaţionale favorabile declanşării procesului de realizare, urmărindu-se
sistematic apropierea rezultatelor înregistrate de nivelul obiectivelor preconizate.
Ci
Σ Σ Fiabilitate
Ri ro rt
Fig. 3.1
Nivelul fiabilităţii
Nivel ideal
Nivel preconizat
Nivel potenţial Nivel real
Nivel efectiv
Fig. 3.2
Identificarea riscurilor
Modelarea
sistemului
Informaţii de expert
Fig.3.3
Ca =
[m ⋅ d(R , S)] + [(1 − m) ⋅ d(R ′, S′)] 3.2
d(R , S) + d(R ′, S′)
R −S A R
a= = ⋅ 100 = − 1 3.4
S S S
După determinarea abaterilor se efectuează eventualele corecturi, obţinându-
se astfel argumente în favoarea variantei dorite. Cele două categorii de abateri –
absolută şi relativă – pot lua atât valori pozitive, cât şi negative, după cum valorile
variabilei R sunt superioare sau, dimpotrivă, inferioare variabilei S.
a3) Coeficientul de inegalitate (Ci) sau de abatere, cunoscut şi sub denumirea
de coeficientul lui Theil, descoperitorul acestuia:
1
∑ (St − R t )
2
t =0
Ci = 3.5
1 1
2 2
∑Rt + ∑ St
t =0 t =0
268
în care St exprimă datele de simulare pentru fiecare an al orizontului de timp
avut în vedere, iar Rt datele obţinute pentru anii respectivi.
Coeficientul de inegalitate variază în intervalul [0,1], adică 0≤C1≤1. Dacă
abaterea este mică, rezultă că Ci = 0.
a4) Coeficientul de asemănare (Ca) indică apropierea dintre valoarea simulată şi
cea efectiv realizată, observate statistic, şi se determină cu relaţia clasică, respectiv 3.2.
B. Analiza post-factum sau ulterioară alegerii variantei de acţiune optime.
Operându-se în acelaşi interval de timp [0,1], calculele sunt similare celor utilizate
la analiza ex-ante, cu deosebire că, în loc de valorile simulate (S), se introduc
valorile preconizate (P) sau dorite. Relaţiile de calcul sunt următoarele:
A=R–P 3.6
R−P A R
a= = ⋅ 100 = − 1 3.7
P P P
Abaterea poate fi pozitivă sau negativă, după cum valoarea realizată (R) este
superioară şi, respectiv, inferioară celei prevăzute (P).
1
∑ (Pt − R t )
2
t =0
Ci = 3.8
1 1
2 2
∑ Pt + ∑Rt
t =0 t =0
Ca =
[m ⋅ d(R , P )] + [(1 − m ) ⋅ d(R ′, P ′)] 3.9
d(R , P ) + d(R ′, P ′)
Din câte se poate observa, concluziile desprinse din astfel de analize sunt
oarecum tardive, adică nu pot servi la îmbunătăţirea studiilor prospective,
dobândind doar o valoare teoretică, metodologică; ele se utilizează, de obicei,
pentru estimarea şi interpretarea evoluţiei proceselor pe termen lung, ca instrument
de lucru al factorilor decizionali în fundamentarea şi elaborarea strategiilor
dezvoltării sociale şi economice. De reţinut, totuşi, că aceste analize fac posibilă
eliminarea abaterilor neconvenabile şi, mai cu seamă, dimensionarea destul de
riguroasă a resurselor materiale, financiare, umane, informaţionale şi de timp
269
destinate realizării optimului economic, tehnologic, ecologic şi, de ce nu, moral.
Folosindu-se datele şi informaţiile statistice şi teoretice, ajustate şi recalculate, se
pot determina anumiţi estimatori, cel mai semnificativ din punctul de vedere al
lucrării de faţă fiind abaterea medie pătratică procentuală (am):
⎛ y i − y i' ⎞
∑ ⎜⎜ ⎟⎟ 2
⎝ yi ⎠ = 1 ⎛ y i − y i' ⎞
am = ⋅ ∑ ⎜⎜ ⋅ 100 ⎟⎟ 3.10
n n ⎝ yi ⎠
în care yi şi y i' reprezintă datele statistice reale sau empirice pentru fiecare an
al perioadei considerată concludentă pentru analiza retrospectivă (diagnoză) şi,
respectiv, datele teoretice reajustate pe baza celor reale pentru fiecare an al
perioadei statistice, iar n – numărul anilor din perioada statistică.
Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că fiabilitatea reprezintă
criteriul de bază al veridicităţii prevederilor ce au precumpănit în alegerea acelei
variante, deschizând calea trecerii la etapa operaţională, de planificare şi
programare a activităţilor propriu-zise. Conceptul de ajustare porneşte de la ipoteza
că legătura între două sau mai multe variabile poate fi descrisă, dar nu neapărat şi
explicată. În cazul variabilelor de previziune, funcţia economică trebuie să ţină
seama de faptul că legătura între două variabile generează, pentru variabila
dependentă, o nouă serie de date, respectiv y i' . Pentru a determina aceste date se
pune condiţia cu suma pătratelor diferenţelor dintre yi şi y i' . Pentru a determina
aceste date se pune condiţia ca suma pătratelor diferenţelor dintre yi şi y i' să fie
minimă, adică:
⎨
(
⎧⎪S = ∑ y − y '
i i )
2
= min
3.11
⎪⎩i = (1, n )
270
a) Fiabilitatea este o probabilitate, respectând toate regulile acesteia. Deci,
valorile numerice pe care le poate lua sunt cuprinse între 0 (incertitudinea) şi 1 (certitu-
dinea), posibil de exprimat prin inegalitatea: 0 ≤ r ≤ 1 în care r reprezintă fiabilitatea;
b) Fiabilitatea depinde de orizontul de timp pentru care se calculează:
⎧r = e − λ t
⎪
⎨ 1 3.12
⎪λ = t
⎩ m
Fig. 3.4
271
publice de a genera organizarea, legislaţia şi mediul adecvate performanţelor
economice, tehnologice şi ecologice.
• Stabilitatea şi mobilitatea în procesul efectiv de înfăptuire a prevederilor
previziunii. Pe de o parte, stabilitatea pledează în favoarea evoluţiei sincrone, a
continuităţii structurilor organizatorice, legislative şi informaţionale, a îndeplinirii
adecvate, într-o anumită ordine de prioritate, a obiectivelor şi structurilor
previziunii, în concordanţă cu mecanismele şi cerinţele economiei de piaţă. Pe de
altă parte, mobilitatea presupune adaptarea la schimbările ce au loc în mediul
economico-social, obligând factorii de conducerii să vegheze la raportul dintre
inerţie şi transformare.
Activitatea de control şi analiză a îndeplinirii previziunilor constituie o
componentă organică a procesului de reglare a economiei.
Controlul şi analiza previziunilor se realizează pe diferite paliere ale
economiei: a) la nivelul autorităţilor publice centrale; b) la nivelul autorităţilor
publice regionale şi locale; c) la nivelul firmelor.
Controlul şi analiza se pot desfăşura atât prin observarea nemijlocită a a
proceselor şi fenomenelor din economie, cât şi prin folosirea sistemului
informaţional (statistic, financiar, contabil); când datele folosite nu sunt suficiente,
îndeosebi pentru realizarea de analize, se pot organiza sondaje şi simulări (fig.3.5).
Activitate
previzională
Activităţi de
control şi
analiză
Fig.3.5
273
a1) Interpretarea sistemică, decurgând din caracterul de sistem al activităţii
economice şi sociale, din necesitatea reglării optime a acesteia. Etapele principale
ale demersului sunt: stabilirea clară a obiectivelor urmărite; proiectarea indicilor de
performanţă pentru starea dorită, pe traiectoria dintre perioada de bază şi orizontul
previziunii; definirea riguroasă a algoritmilor sau procedeelor de determinare a
strategiei (alternativei) convenabile; introducerea în sistem a variabilelor de intrare
şi a parametrilor decizionali, precum şi obţinerea variabilelor de ieşire (rezultative),
luându-se în considerare fluxurile intermediare; optimizarea funcţionării
variantelor de acţiune acceptate, din care se alege varianta dorită.
Dintre particularităţile sistemului macroeconomic luate în calcul enumerăm:
este un sistem complex cu caracter dinamic, de tip cibernetic (implică existenţa
unui mecanism de reglare) şi deschis (se află în conexiune cu mediul naţional şi cu
alte economii naţionale), conţinând mai multe fluxuri interconectate – resurse
naturale, umane, financiare, informaţionale, decizionale şi de timp;
a2) Analiza, adică descompunerea subiectului examinat (evenimente,
fenomene, procese) în elementele sale constitutive, în vederea cercetării
aprofundate a acestora, şi sinteza, care constă în recompunerea întregului pe baza
procesului de cunoaştere de la simplu la complex, în funcţie de concluziile
desprinse din analizarea elementelor sale componente, respectiv expresii cantitative
agregate şi generalizarea aspectelor particulare ale realităţii. Sinteza introduce
caracterul interdisciplinar şi multicultural al cercetărilor prospective, iar analiza
presupune cunoaşterea elementelor cantitative (reflectarea integrală a
dimensiunilor şi a structurilor, şi doar parţială a modificărilor de ordin calitativ) şi a
celor calitative, care evidenţiază cerinţele şi manifestările concrete ale legităţilor
dezvoltării, de la cauză la efecte, de unde şi nevoia de a evalua cât se poate de
exhaustiv toate dimensiunile analizei, printre care:
* Dimensiunea logică – deductivă şi inductivă – a analizei, care poate fi:
empirică (fără o evaluare teoretică prealabilă a datelor şi informaţiilor disponibile),
bazată exclusiv pe experienţa acumulată şi pe imaginaţia sau intuiţia umană ţinând
de profunzimea instrucţiei profesionale, şi sistematică, în conformitate cu anumite
norme şi reguli raţionale. Legăturile între momentele trecut, prezent şi viitor
(fig.4.1.) sugerează şi o anumită succesiune a operaţiunilor de efectuat:
a) construcţia, potrivit unor metodologii şi algoritmi specifici, a alternativelor
posibile; b) stabilirea criteriilor care permit evaluarea şi selectarea alternativelor
posibile şi dezirabile, în funcţie de nevoile reale şi de voinţa decidentului şi
c) estimarea resurselor şi a mijloacelor necesare pentru înfăptuirea alternativei
preferate.
Fig.4.1
274
* Dimensiunea cognitivă sau informaţională a analizei: identificarea
structurilor invariabile ale realităţilor şi ale obiectivelor preconizate, precum şi ale
raporturilor dintre acestea, ca premisă a trecerii efective la o activitate viitoare mai
eficientă.
Trecerea de la o situaţie oarecare (reală, din prezent) la cea dorită (din viitor)
prezintă o serie de particularităţi, dar şi de trăsături comune. Aşa cum arăta
R. Beckhard, probabilitatea succesului unei schimbări poate fi exprimată cu relaţia:
f (A, B, D )
P= 4.1.
C
în care A exprimă nivelul insatisfacţiilor la diferite nivele organizatorice;
B – rigoarea definirii stării viitoare, adică dorite; D – primul pas spre starea
viitoare; C – costul schimbării.
De obicei, ponderea cea mai mare a schimbărilor provine din afara
organizaţiei şi doar o parte redusă din interiorul acesteia, situaţie reflectată şi în
structura informaţiilor (fig.4.2):
Inexistente
Metode de generare
Cunoscute Nesistematizate
Metode de clasificare
şi de organizare
Sistematizate,
grupate
Fig. 4.2
275
Din câte se observă, este un demers extrem de complex şi de anevoios
(fig.4.3.), a cărui calitate este proporţională cu încrederea în capacitatea
managerială de a găsi şi înfăptui soluţii adecvate, care să reflecte posibilităţile
reale, nu dorinţele şi aspiraţiile.
INFORMAŢII DESPRE:
- starea din trecut
- starea din prezent a sistemului
Evoluţii probabile
Modelare şi simulare
Fig. 4.3
y y
Perioada a
trecută
b
c a
Perioada de
previziune b
c
z 0 t
z 0 t
a b
Fig. 4.4
277
Variantele a, b şi c reprezintă extrapolarea analitică pe baza coeficientului de
corecţie supraunitar, cea mecanică şi, respectiv, cea euristică pe baza coeficientului
de corecţie subunitar.
y a y
b
a
b
c
z 0 t z 0 t
a b
Fig. 4.5
b1.2 – Extrapolarea cu ajutorul funcţiilor de corelaţie: proiectarea unei
variabile dependente (y) în corelaţie cu evoluţia uneia sau mai multor variabile
independente. Şi în acest caz sunt două variante:
• funcţia de corelaţie de o singură variabilă
y = f (x ) 4.6
în care y este variabila dependentă (rezultativă), iar x variabila independentă.
Dacă variabila independentă este timpul (t) atunci funcţia de corelaţie este o
funcţie de trend:
y = f (t)
sau
y = a0 + a1t , funcţia liniară
în care a0 şi a1 sunt parametrii funcţiei
Dacă există şi influenţe aleatoare (u), atunci relaţia 4.6 devine y = f (x) + u
• funcţia de corelaţie de mai multe variabile:
y = f (x1, x2,..., xo) 4.7
în care y este variabila dependentă, iar x1, x2,...,xo sunt variabile
independente.
Spre exemplu: y = ao + a1x1 + a2x2 +...+ anxn (funcţia de corelaţie lineară
multiplă) în care ao, a1, a2, ..., an sunt parametrii funcţiei.
b1.3 – Extrapolarea fenomenologică: analiza logică a experienţei anterioare,
pentru descifrarea sensului principal al evoluţiei viitoare. Se pot desprinde astfel
anumite „legi” de variaţie a procesului urmărit, care se reprezintă grafic cu ajutorul
„norului de puncte”, (fig. 4.6), iar pe această bază se configurează curba tendinţei
dominante care trece prin mijlocul norului de puncte.
278
y y y
z 0 t z 0 t z 0 t
Curba înfăşurătoare
I II III T
z Fig. 4.7
b2 – Interpolarea: stabilirea mărimilor intermediare între două mărimi date, şi
anume: între nivelul de bază (de referinţă) şi nivelul prestabilit pentru orizontul
previziunii. Are, deci, caracter normativ.
Se poate realiza folosind două procedee:
• Interpolarea cu ajutorul sporului mediu anual:
yT − y0
∆y = 4.8
n (0→T )
yt = y0 + n(0→t) ∆ y
în care ∆y exprimă sporul mediu anual, yT – variabila exogenă (dată),
corespunzătoare anului final (T) al perioadei de previziune; y0 – mărimea variabilei
la nivelul anului de bază, yt – mărimea variabilei rezultative (interpolate) pentru un
an t al perioadei de previziune; 0 ≤ t ≤T; n(0→T) – numărul de ani de după anul de
279
bază până la orizontul previziunii, inclusiv; n(0→t) – numărul de ani de după anul t,
inclusiv.
Calcularea variabilelor rezultate pentru intervalul dintre 0 şi t, respectiv un an
în care se poate obţine o evoluţie ascendentă (+) sau descendentă (-).
( )
y t = y 0 ± n t ∆y
( )
y t1 = y 0 ± n t1 ∆y
.
.
.
(
y t n = y 0 ± n tn ∆y )
1
(ln y1−ln y0 )
(1 + r ) = 10 n , când se folosesc logaritmi în baza 10.
Ritmul mediu anual pentru un an oarecare de după anul de bază (0) şi până la
orizontul de timp al previziunii (t) se determină cu relaţiile:
( )2
y t1 = y 0 1 ± r
y t 2 = y 0 (r ± r )
. 4.10
.
.
( )
y tn = y 0 1 ± r
n
281
Fig. 4.8
⎧ dY dK ∂γ Y
⎪⎪α = Y : K = ∂K : K
⎨ 4.14
⎪β = dY : dL = ∂Y : Y
⎪⎩ Y L ∂γ L
284
K
K3
K2
Y = ct
K1
L3 L2 L1 L
Fig. 4.9
∂Y
A ⋅ β ⋅ K α Lβ−1 β K
s = ∂L = = ⋅ 4.15
∂Y A ⋅ αK α −1 Lβ α L
∂K
∂Y
∂Y ∂Y dK
dY = ⋅ dL + dK = 0 ⇒ ∂L = − ⇔
∂L ∂K ∂Y dL
4.16
∂K
dK β K dK
⇔s=− ⇒ ⋅ =−
dL α L dL
285
dK β dL β
=− ⋅ = ⋅ 100 4.17
K α L α
-1%
dL α dK α
Analog, =− ⋅ = ⋅ 100
L β K β
-1%
În esenţă, funcţiile de producţie previzionale se folosesc în următoarele
scopuri: pentru a calcula rezultatul activităţii (Y) ce se poate obţine la orizontul
previziunii pe baza factorilor de producţie disponibili, în condiţiile de elasticitate
admise; pentru a determina ritmul de creştere a factorilor necesar pentru obţinerea
lui Y prevăzut; pentru proiectarea unei combinări raţionale a factorilor; pentru a
determina eficienţa diferenţială a factorilor de producţie; pentru a analiza relaţia
dintre productivitatea muncii, înzestrarea muncii cu capital fix şi eficienţa utilizării
capitalului fix.
d2) Simularea: se bazează pe valorificarea variabilelor de intrare (exogene) şi
pe proiectarea parametrilor opţionali, în diferite variante, precum şi a unor factori
aleatori (pentru lucrările previzionale în condiţii de risc şi incertitudine), din
combinarea lor rezultând o serie de ecuaţii în lanţ, din care se obţin variabile de
ieşire (endogene, rezultative), ce devin elemente de calcul ale noilor ecuaţii.
d3) Optimizarea: construcţie matematică operând cu un sistem de variabile
supuse anumitor restricţii, pentru care se urmăreşte obţinerea celei mai bune soluţii,
privite prin prisma funcţiei de optimizare (de maximizare sau minimizare a valorii
unui indicator).
În această categorie de modele, se înscriu problemele de programare
matematică (lineară sau nelineară), apelând la algoritmul Simplex sau la alte
tehnici de calcul ori de reprezentare grafică.
E) Metoda de echilibrare, cunoscută şi sub denumirea de balanţă a
legăturilor dintre ramuri sau tabelul intrări-ieşiri. Modelele inter-ramuri au
caracter statistic sau previzional şi pot fi elaborate în expresie valorică sau fizică,
fie ca modele statice, fie ca modele dinamice. În cadrul tabelului intrări-ieşiri se
disting două categorii de fluxuri: intrările (input-urile) într-o anumită ramură
sau subramură, reprezentând consumuri de resurse; ieşirile (output-urile) din
fiecare ramură sau subramură, finalizate în producţia rezultată şi repartizată pe
destinaţii.
Prin cele două categorii de fluxuri se realizează cuantificarea relaţiilor dintre
resurse şi utilizarea lor, echilibrul de ansamblu din economie. Cel mai frecvent se
utilizează modelul static în expresie valorică, atât cu caracter statistic, cât şi
previzional (fig.4.10).
286
RA Produs PRODUS FINAL ŞI CEREREA FINALĂ
M intermediar
Consum final FBC Y=CF+ X= EXP UF=CF+ UT=
SBC
I A CR PI CM CA Tot FBCF DSR Tot FBC+SBC PI+Y FBC+EXP PI+UF
IND
AGR
CR CI C II
C.I PIB
VAB PIB
X
IMP C III C IV
RT
Fig. 4.10
Tabelul intrări-ieşiri este compus din patru cadrane:
Cadranul I se prezintă sub forma unei matrici pătratice ce reflectă, pe linii,
producţia intermediară (PI) (supusă prelucrării ulterioare – materii prime,
materiale, energie etc.), iar pe coloane consumul intermediar (CI).
Elementul generic al acestei matrici este xj care arată producţia intermediară
a ramurii i destinată consumului intermediar în ramura j.
n
x11 x12 K x1n ∑ x1j
j =1
n
x21 x22 Λ x2n ∑ x 2j
j =1
M M M M
n
xm1 xm2 Λ xmn ∑ x mj
j =1
m m m m n
∑ xi1 ∑ xi2 Λ ∑ xin ∑ ∑ xij
i =1 i =1 i =1 i =1 j =1
Suma elementelor xij pe linie nu este egală cu suma elementelor xij pe coloană
pentru aceeaşi ramură, dar, pe total, suma este aceeaşi, adică suma producţiilor
intermediare este egală cu suma consumurilor intermediare. De observat, de asemenea,
că pe diagonala principală a acestei matrice se regăsesc autoconsumurile ramurilor.
Cadranul II cuprinde utilizările finale (UF), compuse din: consumul final al
menajelor (CM); consumul final al administraţiei (CA); formarea brută de capital
fix (FBCF); variaţia stocurilor şi a rezervelor (∆SR); exportul (EXP).
UF = CM + CA + FBCF + ∆SR + EXP 4.18
Dacă în loc de exportul total se ia în calcul doar exportul net (adică soldul
balanţei comerciale, SBC = EXP – IMP) se obţine produsul final (Y).
Y = CM + CA + FBCF + ∆SR + SBC 4.19
Dacă se face suma pe linii (pe ramuri) între elementele cadranelor I şi II, se obţine:
a) totalul utilizărilor pe ramuri şi pe economie:
m
U i = PI i + UFi = ∑ x ij + UFi 4.20
i =1
287
b – totalul produsului global, pe ramuri şi pe economie:
⎧X = PI + Y = m x + Y
⎪⎪
i i i ∑ 0 i
i =1
⎨m m
⎪∑ U i = U : ∑ X i = X; i = 1.n
⎩⎪ i =1 i =1
Cadranul III conţine:
a) valoarea adăugată brută, VAB, cu elementele sale componente: fondul
de salarii (FS); impozitele şi taxele (IT); amortizarea (AM); excedentul net (EN).
VABi = FSi + ITi + AM i + EN i
n
∑ VABi = PIB (la preţurile pieţei)
i =1
4.22
în care PIB este produsul intern brut.
b) produsul global al ramurilor (Xj) (suma pe coloane între elementele
cadranelor I şi III) şi al economiei naţionale (X)
Xj = CIj + VABj
n
∑ X j = X ; j = 1.n 4.23
j=1
Dacă la produsul global se adaugă importul se obţine totalul resurselor
R = X + IMP (pe ramuri şi pe totalul economiei)
Cadranul IV se foloseşte numai experimental, în lucrările de cercetare
ştiinţifică, pentru relevarea procesului de redistribuire din economia naţională.
Relaţia de echilibru fundamentală a modelului este:
CI + VAB + IMP = PI + UF, adică R= U 4.24
Modelul matematic pe care este construit tabelul intrări-ieşiri se compune
dintr-un sistem de ecuaţii de balanţă.
Pe linii, prin însumarea elementelor cadranelor I şi II, se constituie ecuaţiile
de balanţă ale repartizării producţiei:
n
X i = ∑ x ij + Yi 4.25
i =1
i = 1.n
Pe coloane, prin însumarea elementelor cadranelor I şi III, rezultă ecuaţiile
de balanţă ale structurii valorice a producţiei:
n
X j = ∑ x ij + VAB j 4.26
j=1
j = 1.n
Se consideră un factor de întârziere (lag) de un an, reprezentând durata de
transformare a unui volum de investiţii în capital fix, pentru a se realiza un anumit
spor de producţie.
288
Se definesc:
a) matricea investiţiilor inter-ramuri,
⎧⎪I j = I ij
⎨ 4.27
⎪⎩ij = 1, n
în care Iij reprezintă investiţia ce trebuie să se efectueze în ramura
producătoare i pentru a se obţine sporul de producţie previzionat, ∆X j în ramura
consumatoare j
b) matricea coeficienţilor investiţiilor specifice.
B = b ij I ij
unde b ij = 4.28
ij = 1, n ∆X j
Rezultă I ij = b ij ⋅ ∆X ij sau, matricial
I1 = B1 ⋅ ∆X 1 4.29
Înlocuind în relaţia iniţială se obţine
⎧X i = AX i + B
⎨ 4.30
⎩(X i =1 − X i ) + Z i
în care Zi este produsul final net.
În această categorie de metode, se disting următoarele grupe:
e1) Balanţe materiale: instrumente metodologice cu ajutorul cărora se
proiectează echilibrele dintre necesităţile şi resursele disponibile de materii prime,
materiale, energie şi produse finite de importanţă strategică, precum şi structurarea
optimă a atragerii şi folosirii acestora în perioada de previziune (tabelul 4.2).
Tabelul 4.2
Necesar (utilizări) Resurse
1. Pentru producţie 1. Stoc la începutul perioadei
2. Pentru investiţii 2. Producţia
3. Pentru consumul populaţiei 3. Resurse recuperabile şi refolosibile
4. Pentru export 4. Import
5. Pentru rezerve 5. Consum din rezerve
6. Stoc la sfârşitul perioadei
Total necesar Total resurse
Balanţele materiale previzionale trec printr-un proces complex de elaborare şi
echilibrare astfel încât în final resursele să acopere integral necesităţile, în condiţii
de eficienţă ridicată.
e2) Balanţe valorice: reflectă venituri şi cheltuieli, respectiv încasări şi plăţi,
ca expresii ale proporţiilor de sinteză din economia naţională privind formarea,
distribuirea şi redistribuirea rezultatelor producţiei sociale prin intermediul
diferitelor fonduri băneşti. Aşadar, balanţele valorice reflectă relaţii privind
echilibrul financiar, monetar şi valutar.
289
Principalele balanţe valorice sunt: bugetul de stat; balanţa comercială (balanţa
comerţului exterior); balanţa de plăţi externe.
e3) Balanţa forţei de muncă: exprimă raporturile cantitative ce se creează prin
piaţa forţei de muncă şi în procesul de folosire a acesteia pe ramuri şi domenii de
activitate, pe mediul urban şi cel rural, precum şi pe sexe.
În esenţă, ele cuprind: resursele totale; populaţia ocupată (din care: salariaţi);
rezervele de muncă (populaţie casnică potenţial activă, elevi şi studenţi în vârstă de
muncă, apţi de a lucra, militari în termen, şomeri); rata şomajului.
Balanţele forţei de muncă se întocmesc atât ca balanţe totalizatoare (pe
întreaga ţară), cât şi ca balanţe cu caracter parţial (pe judeţe sau alte unităţi
teritoriale).
F. Metode intuitive: constau, în esenţă, la consultarea unor grupuri de
experţi în vederea rezolvării problemelor pentru care nu există metode
standardizate corespunzătoare. Distingem două subgrupe reprezentative şi anume:
f1) Brainstorming sau „asaltul ideilor”, constând din discuţii în grup, în
cadrul unor reuniuni de experţi din domenii diferite, urmând rezolvarea
problemelor cu caracter interdisciplinar.
Activitatea este organizată de beneficiar, care poate lucra cu întregul colectiv
sau pe grupe de lucru şi, în final, cu ajutorul colectiv. Pentru ca metoda să dea
rezultatele aşteptate, se cer respectate următoarele condiţii: organizatorul dezbaterii
trebuie să aibă un orizont larg, pentru a încuraja dezbaterea liberă a problemelor;
discuţia trebuie să se concretizeze pe o problemă bine definită, pentru a nu se
declanşa dezbateri colaterale nedorite; organizatorul trebuie să ia în considerare
toate ideile exprimate, chiar dacă iniţial i se par inaplicabile; pe baza ideilor
formulate, organizatorul trebuie să încurajeze combinarea şi asocierea prin consens
a ideilor formulate, obţinându-se un flux continuu de opinii până la adoptarea
soluţiei. Se înregistrează şi anumite limite ale metodei, printre care: oricât de libere
ar fi discuţiile, există pericolul ca unii experţi să fie influenţaţi de colegii lor cu
personalitate mai puternică; în unele cazuri, poate conduce la soluţii insuficient
fundamentate.
Pe ansamblu, trebuie respectată condiţia:
n n
∑ Xi = ∑ X j 4.31
i =1 j=1
Ca modelul să devină operaţional, trebuie definită matricea A, adică matricea
tehnologică (matricea coeficienţilor tehnici ai cheltuielilor materiale directe):
a 11 a 12 L a ij L a 1n
M
A = a i1 a i2 L a ij L a in
M
a n1 a n 2 L a nj L a nn
290
x ij
în care a ij = arată cât trebuie să producă ramura i pentru a se realiza o
Xi
producţie de o unitate în ramura j.
Rezultă: x ij = a ij ⋅ X j
Coeficienţii aij se determină pe baze statistice, fiind consideraţi constanţi şi se
actualizează periodic în funcţie de modificările tehnologice previzibile.
În studiile previzionale, modelul input-output se utilizează în următoarele
momente:
În fazele preliminare ale acestor studii, când se stabileşte un anumit produs
final, Y, dezirabil şi se urmăreşte determinarea produsului global, X, ce trebuie
realizat pentru obţinerea acestui produs final.
Se porneşte de la sistemul:
⎧X 1 = a 11 X 1 + a 12 X 2 + L a 1n X n + Y1
⎪
⎨M 4.32
⎪X = a X + a X + L + a X + Y
⎩ n n1 1 n2 2 nn n n
care, matricial, se scrie:
X = AX +Y 4.33
Rezultă: X – AX = Y ⇒(E – A) X = Y ⇒X = (E – A)-1⋅ Y
Matricea (E – A)-1 reprezintă matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale
totale (directe şi indirecte).
În faza finală a studiilor previzionale, când se cunoaşte producţia totală (X)
ce poate fi realizată şi se urmăreşte să se determine care este produsul final (Y)
posibil de atins.
Se porneşte de la: X = AX + Y ⇒ Y = (E – A)X
Modelul dinamic previzional în expresie bănească
porneşte tot de la relaţia:
Xt = AXt + Yt, 4.34
Mai departe, Yt se descompune în:
Yt= It + Z 4.35
în care It reprezintă investiţiile pentru producţie.
f2) Delphi, cunoscută şi sub denumirea de metoda anchetelor iterative: un
răspuns posibil la deficienţele relevate de metoda Brainstorming. Constă în
consultarea unui grup de experţi cu ajutorul chestionare, fără ca experţii să se
cunoască între ei. Presupune trei faze: a) pregătirea lucrării (stabilirea problemei
care face obiectul studiului previzional; elaborarea unui chestionar pe baza căruia
se realizează consultarea experţilor, chestionarul; fiind însoţit de instrucţiuni de
completare; constituirea grupului de experţi, potrivit cu specificul problemei;
informarea experţilor asupra obiectivului şi modului de desfăşurare a activităţii);
b) consultarea experţilor (transmiterea chestionarelor către experţi, cărora li se
solicită răspunsuri pe baza principiului întrebării închise; la fiecare întrebare sunt
ataşate toate răspunsurile posibile, fiecare expert urmând a face o opţiune; se
colectează chestionarele, se grupează răspunsurile, se stabileşte valoarea mediană,
291
aceste răspunsuri sunt împărţite fie în decile, fie în cvartile, extremităţile fiind
eliminate; organizatorul îi informează pe experţi asupra rezultatelor obţinute şi le
transmite un nou chestionar, însoţit de informaţii suplimentare, cerându-li-se să
reflecteze dacă îşi menţin sau nu opţiunea iniţială. Pentru a veni în sprijinul lor,
organizatorul le poate transmite şi un chestionar-interviu prin care li se cere să
motiveze cauzele care le determină opţiunea; se colectează din nou chestionarele,
operaţiile putând fi repetate până când soluţia nu mai este perfectibili);
c) valorificarea rezultatelor. Organizatorul interpretează rezultatele obţinute şi
uneori – singur sau în colaborare cu specialiştii proprii - poate aduce unele
corective soluţiei obţinute, dacă el a avut interes să nu divulge unele aspecte,
considerate secrete.
Această metodă poate fi utilizată pentru următoarele categorii de probleme:
anticiparea unor evenimente tehnico-ştiinţifice, solicitându-se să se estimeze anul
când astfel de evenimente se vor produce, intervalul de ani sau numărul de ani
necesari; stabilirea anului când poate deveni operaţională o soluţie tehnologică
cunoscută, dar care deocamdată este inoperantă fie datorită costurilor prea ridicate,
fie datorită unor efecte secundare nocive.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
292
DISCIPLINE OPŢIONALE
OBIECTIVE
293
• Stabilirea şi delimitarea răspunderii materiale pe locuri de depozitare şi de
folosinţă.
• Respectarea legalităţii în achiziţionarea bunurilor materiale şi a investiţiilor.
• Respectarea legalităţii în acordarea drepturilor băneşti de orice fel.
• Respectarea legalităţii şi a principiului economicităţii în efectuarea
celorlalte cheltuieli (servicii, reparaţii, protocol etc.).
• Valoarea, frecvenţa şi natura pagubelor materiale evidenţiate în anexa la
bilanţ şi ritmul de recuperare. Dinamica şi structura debitorilor, creditorilor şi
furnizorilor, de la începutul anului până la sfârşitul anului, conform bilanţurilor
anuale şi trimestriale.
• Efectuarea inventarierii patrimoniului şi a controlului financiar intern
(propriu) de gestiune, precum şi controlul lunar al operaţiunilor băneşti efectuate
prin casă.
• Imobilizări de fonduri în debitori şi clienţi neîncasaţi, avansuri acordate
furnizorilor pentru prestări de servicii sau livrări de bunuri materiale neexecutate
sau nelivrate la termenul convenit prin contract, stocuri de materiale sau de
mijloace fixe mari, fără mişcare, fără utilizare eficientă sau lucrări de investiţii
neaprobate sau cu ritm lent de execuţie.
• Încadrarea în conturile contabile a operaţiunilor patrimoniale, conform
funcţiunii acestora din planul de conturi aprobat de MFP.
• Respectarea principiilor de înregistrare cronologică şi sistematică a
operaţiunilor şi a concordanţei dintre evidenţa contabilă analitică, evidenţa
contabilă sintetică, bilanţul contabil şi anexele la bilanţ.
• Respectarea corelaţiilor dintre formularele de bilanţ şi anexele la bilanţ şi
calitatea raportului explicativ la bilanţ.
• Organizarea şi ţinerea evidenţei formularelor cu regim special şi a altor
valori.
• Existenţa unor cheltuieli neeconomicoase, neimputate şi nerecuperate.
• Existenţa unor debitori insolvabili, neurmăriţi şi nereactivaţi.
• Existenţa pe teren a unor bunuri materiale fără a fi prinse în evidenţa
patrimoniului unităţii, din lipsă de documente sau datorită primirii lor gratuite
(donaţii externe) şi neevaluării acestora în vederea evidenţierii în contabilitate.
• Existenţa pe teren de mijloace fixe, obiecte de inventar, ambalaje, mărfuri
nefolosibile, deteriorate, greu vandabile şi nevalorificate, neîncasate, nedeclasate
sau imputate, conform legii, şi valorificării rezultatelor inventarierii.
294
realizarea politicii financiare a statului conform programului de guvernare acceptat
de Parlament.
La elaborarea şi executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale
de stat, a bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale stau principiile unicităţii,
universalităţii, echilibrului, realităţii, anualităţii şi publicităţii, aplicate la specificul
fiecărui buget.
Elaborarea proiectului bugetului de stat se asigură de către Guvern prin
Ministerul Finanţelor Publice pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali
de credite ai acestui buget şi a proiectelor bugetelor locale.
În bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale şi
în bugetele fondurilor speciale nu se pot înscrie şi aproba cheltuieli fără stabilirea
resurselor din care urmează a fi efectuate.
Prin legile bugetare anuale pot fi aprobate măsuri fiscale în concordanţă cu
evoluţia economică şi asigurarea resurselor stabilite pentru finanţarea cheltuielilor
publice, precum şi veniturile cu destinaţie specială, în scopul acoperirii unor
cheltuieli stabilite distinct prin bugetul de stat.
În cursul anului, pe parcursul execuţiei bugetare, dacă se fac propuneri de
elaborare a unor acte normative prin a căror aplicare se micşorează veniturile sau
majorează cheltuielile stabilite prin buget, iniţiatorul are obligaţia să prevadă şi
mijloacele necesare compensării golului de venituri sau acoperirii sporului de
cheltuieli.
În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin
legi rectificative, care se prezintă Parlamentului până la 30 noiembrie a fiecărui an.
Lucrările de elaborare, aprobare şi executare a bugetului de stat se
fundamentează pe analize în execuţie şi prognoze ale stadiilor de evoluţie a
echilibrului financiar, monetar şi valutar, a datoriei publice interne şi externe a
ţării. În acest scop, Ministerul Finanţelor Publice foloseşte, în condiţiile legii,
proiectele şi exerciţiile privind:
• balanţa de plăţi externe;
• balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti aLE populaţiei şi a masei monetare;
• balanţa creanţelor şi angajamentelor externe, pe ţări.
295
3) Cu aprobarea Guvernului, prin legea anuală privind aprobarea bugetului de
stat se poate autoriza Ministerul Finanţelor Publice să emită, în primele 10 luni ale
anului, bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice, purtătoare de dobândă,
reprezentând 8% din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat, a căror
scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului, iar retragerea lor trebuie să se facă până
la 31 decembrie al exerciţiului financiar în care au fost emise. Aceste bonuri de
tezaur intră în circulaţie prin achiziţionarea de către agenţii economici şi populaţie
de la Banca Naţională a României.
4) Tot prin legea bugetară anuală se poate stabili acordarea de către Banca
Naţională a României a unui împrumut fără dobândă, pentru acoperirea cheltuie-
lilor bugetului de stat, fără a depăşi 10% din totalul cheltuielilor bugetului aprobat.
Rambursarea împrumutului se face până la sfârşitul anului financiar în curs, pe
seama veniturilor bugetare curente sau a unui împrumut de stat efectuat în
condiţiile legii.
5) Pentru acţiunile şi sarcinile noi intervenite în cursul anului, în bugetul de
stat şi bugetele locale se înscriu Fondul de rezervă bugetară, pus la dispoziţia
Guvernului şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, care se utilizează pe
bază de hotărâri ale acestuia, cu menţinerea echilibrului bugetar.
6) Veniturile ce se realizează peste cele aprobate pe ansamblul bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale vor putea
fi folosite, în cursul anului, pentru finanţarea unor acţiuni stabilite prin legea de
rectificare a bugetului sau altă lege sau vor diminua deficitul bugetar ori vor majora
excedentul bugetar.
7) În completarea veniturilor bugetare se constituie în afara bugetului de stat
şi fonduri ale căror bugete se aprobă de Parlament, ca anexă la acest buget. Trebuie
reţinut faptul că constituirea şi utilizarea de mijloace financiare aparţinând
statului, în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, se pot
face numai prin lege. Execuţia bugetară din aceste fonduri se efectuează potrivit
legilor de constituire şi utilizare, precum şi normelor valabile pentru bugetul de
stat, prevăzute de Legea finanţelor publice.
Pe măsura stabilizării şi restructurării sectoarelor economice şi bugetului,
Guvernul analizează şi propune Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale
constituite în afara bugetului de stat ori a bugetului asigurărilor sociale de stat sau
includerea acestora în bugetele respective.
8) Legea finanţelor publice prevede că, din excedentul bugetului de stat, se va
rezerva anual o cotă de 50% pentru crearea unui fond de tezaur al statului, care se
păstrează în contul trezoreriei la Banca Naţională a României şi se utilizează pe
bază de lege aprobată de Parlament, sursă însă nerealizabilă întrucât acest buget
este programat a fi încheiat astfel că s-a încheiat, în ultimii ani, cu deficit.
9) La acoperirea cheltuielilor bugetului de stat se au în vedere şi unele
principii generale specifice acestuia şi anume:
a) se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin emisiune
monetară sau finanţare directă de către bancă;
b) este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate pentru
bugetul de stat, cu excepţia cazurilor când legea prevede altfel;
c) este interzisă folosirea veniturilor realizate de instituţiile publice în
valută., indiferent de natura lor, acestea fiind depuse la Banca Naţională a
României unde se păstrează rezerva valutară a statului, iar contravaloarea acestora,
în lei, fiind virată în contul bugetului de stat.
296
2.3. Principiile şi criteriile de bază pentru finanţarea
cheltuielilor la buget
297
Prin inventariere se înţelege acţiunea de constatare faptică, la o anumită dată,
a existenţei tuturor elementelor care constituie patrimoniul unităţii, precum şi de
verificare a exactităţii valorii creanţelor şi obligaţiilor unităţii. Inventarierea este un
mijloc de verificare a concordanţei datelor evidenţei cu realitatea de pe teren.
De organizarea şi desfăşurarea lucrărilor de inventariere, la termenele
stabilite şi potrivit prevederilor dispoziţiilor legale, răspund conducătorul instituţiei
şi conducătorul compartimentului financiar-contabil.
Inventarierea mijloacelor fixe, obiectelor de inventar, materialelor,
debitorilor, creditorilor, clienţilor şi furnizorilor se face obligatoriu cel puţin o dată
pe an şi cel puţin până la 31 decembrie a anului financiar. Sunt supuse inventarierii
anuale şi mijloacele fixe primite sau date cu chirie, valorile materiale primite sau
date în custodie sau primite sau date spre prelucrare altor unităţi.
298
3.4. Vânzarea mijloacelor fixe la instituţiile publice –
o posibilitate legiferată
300
Bunurile constatate în plus se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la
costul de achiziţie al acestora, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr.82/1991,
în funcţie de preţul pieţei la data constatării sau de costul de achiziţie al bunurilor
similare.
Aplicarea acestor reguli la instituţiile publice impune delimitarea unor
operaţiuni practice efectuate cu ocazia inventarierii şi a modului de evaluare
referitoare la acordarea de perisabilităţi în cadrul normelor legale aprobate şi
compensarea minusurilor cu plusurile la grupele de mărfuri admise.
302
6) atribuţiunile gestionarului sunt exercitate de un delegat sau o comisie, în
timpul căreia se produce paguba, fără a se putea stabili că paguba s-a produs în
acest timp.
Faţă de răspunderea materială individuală ca răspundere principală, Legea
privind angajarea gestionarilor admite încă două forme de răspundere:
A. Răspunderea conjugată.
B. Răspunderea solidară.