Interactiunea Radiatiilor X

Informatia pentru un diagonostic dintr-o radiografie sau o imagine radioscopica reprezinta cantitatea de raze X ce nu au fost indepartata de raza X a fascicolului incident. Continutul informational al imaginii este data de procentajul de fotoni ce nu interactioneaza, care sunt inregistrati cu succes. Exista patru mari tipuri de interactiuni ale radiatiilor X: imprastierea (coerenta) Rayleigh, imprastierea Compton, absorbtia fotoelectrica si formarea de perechi. Gradul de atenuare si mecanismele predominante implicate in interactiuni sunt influentate de energia radiatiilor X si a compozitiei materialului. In domeniul energiei de diagnostic, absorbtia fotoelectrica si imprastierea Compton sunt modurile de atenuare predominante. Una dintre provocarile in diagnosticarea imagistica este aceea de a optimiza achizitia de imagini prin controlarea atenuarii radiatiilor X pentru a obtine contrastul potrivit intre tesuturi, in timp ce se administreaza pacientului o doza minima si se minimzeaza imprastierea radiatiei in imagine. Tehnicile imagistice precum folosirea de material de contrast si de echipament destinat mamografiei exploreaza diferentele intre aceste tipuri de intractiunii ale radiatiei X pentru a imbunatati calitatea si utilitatea diagnosticarii a examinarii. Imprastierea Rayleigh si generarea de perechi sunt prezentate, dar nu se produc la orice unghi semnificant in radiografia pentru diagnostic. Introducere Intelegerea intractiunilor radiatiilor X este importanta dintr-o multime de motive. Selectarea parametrilor specifici expunerii, combinarile pentru targetarea si filtrarea radiatiilor X, impreuna cu caracteristicile tesuturilor ce sunt imaginate, toate acestea sunt afectate de tipurile de interactiuni ce vor predomina. Interactiunea radiatiilor X predominante vor avea in schimb un impact substantial asupra dozei administrata pacientilor, calitatea radiografiei si utilitatea diagonsticului. Intelegerea acestor lucruri imbunatatesc abilitatea radiologistului de a obtine imagini de diagnostic cu o calitate foarte buna, administrand o doza minima pacientilor. In final, aceste tipuri de interactiuni sunt fundamentale in intelegerea imagisticii medicale. Obiectivul acestui articol este de a furniza o vedere de ansamblu asupra diferitelor tipuri de interactiuni si a mecanismelor prin care aceste interactiuni se intampla. In plus, se prezinta discutii despre factorii ce afecteaza modul in care radiatiile X interactioneaza si cum
1

aceste interactiuni influeteaza imaginile de radiatii X. In final, se prezinta exemple pentru diferite interactiuni ce pot fi explorate pentru a mari utilitatea clinica a unei examinari in vederea diagnosticarii. Modurile specifice ale interactiunilor radiatiilor X includ imprastierea Rayleigh, imprastierea Compton, absorbia fotoelectrica si generarea de perechi. Acest articol discuta importanta acestor interactiuni in imagistica medicala, cateva caracteristici specifice si probabilitatea relativa de aparitie in domeniul de energie a radiatiilor X folosite pentru in vederea diagnosticarii (de exemplu domeniul energiei pentru diagnosticare). Imprastierea Rayleigh In imprastierea Rayleigh, fotonul incident excita si interactioneaza cu atomul total, opus fata de interactiunea cu electronii individuali cum se petrece la celalalte tipuri de interactiuni ale radiatiilor X. Din cauza ca interactiunea se petrece cu raze X de energie joasa pentru diagnostic, cum ar fi cele folosite in mamografii (15-30 keV), nu exista ionizare si fotonul imprastiat este emis cu aproape nici o pierdere de energie relativ la fotonul incident. Acest tip de interactiune are o probabilitate joasa de aparitie in domeniul de energie pentru diagnostic si apare in mai putin de 5% din cazurile de interactii ale radiatiilor X. Interactiile Rayleigh sunt cunoscute ca imprastiere coerenta sau imprastiere clasica. In timpul unei interactiuni Rayleigh, campul electric al undei electromagnetice al fotonului incident imprastie energie, ce cauzeaza ca toti electronii din atomul imprastiat sa oscileze si sa radieze in faza. Norul electronic al atomului reradiaza aceasta energie imediat, emitand un foton de aceeasi energie, dar intr-o directie usor diferita (Figura 1).

Figura 1. Imprastierea Rayleigh. Desenul arata fotonul incident 1 interactionand cu un atom, fotonul imprastiat 2 fiind emis cu aproximativ aceeasi lungime de unda. Fotonii imprastiati Rayleigh sunt emisi in mod obisnuit in directia continua, foarte aproape de traiectoria fotonului incident. K, L si M sunt nivele de electroni.

Imprastierea Compton Descrisa de Arthur Compton in 1923, detaliile imprastierii Compton si a factorilor ce contribuie la probabilitatea ei de aparitie sunt foarte importante in imagistica medicala. Fotonii razelor X in curs de imprastiere Compton se realizeaza prin interactiunea cu asa numitii electroni liberi, in care energia fotonului incident depaseste energia de legatura a electronului de valenta ce este expulzat. De exemplu, un foton de 100 keV ce interactioneaza cu o molecula de apa in tesutul moale, prima oara face acest lucru prin interactiuni ale imprastierii Compton, in care energia de legatura a electronilor in moleculele de apa (atomi de hidrogen sau oxigen) este nesemnificativa in comparatie cu energia fotonului incident. De fapt, imprastierea Compton predomina nu doar in domeniul de energie specific diagnosticarii a radiatiilor X in tesut (de exemplu, peste 30 keV), dar continua sa predomine si dupa energiile specifice diagnosticarii ale radiatiilor X (pana la aproximativ 30 Mev). Cand imprastierea Compton apare la energii mici ale radiatiei X asociate cu imagistica de diagnostic (25-150 kVp), majoritatea energiei fotonului incident ce interactioneaza cu electronul legat mai slab este transferata la fotonul imprastiat care, cand este detectat de receptorul imaginii, contribuie la degradarea imaginii prin reducerea atenuarii diferentelor fotonului primar ale tesuturilor. Componentele imprastierii Compton pentru a tine evidenta in timpul interactiei sunt urmatoarele: 1 este lungimea de unda a fotonului incident si E0 este energia asociata acestuia. Energia electronului Compton este notata cu , in timp ce lungimea de unda a fotonului . Unghiul de deviere a fotonului imprastiat este notata cu 2 cu o energie egala cu

imprastiat relativ la fotonul incident este notat cu . In timp ce fotonul incident se supune imprastierii Compton, fotonul imprastiat Compton rezultat si electronul ejectat apar simultan. Procesul de imprastiere Compton este ilustrat in figura 2. Figura 2. Imprastierea Compton. Diagrama arata fotonul incident cu energia E0 ce interactioneaza cu electronul de valenta, ce rezulta in ejectia de electron Compton cu energia imprastiat si emisia simultana de foton Compton in curs de

dezvoltare la un unghi relativ la traiectoria fotonului incident. K, L si M sunt nivele de energie.

3

Probabilitatea imprastierii Compton este proportionala numarului de electroni per gram. Numarul de electroni per gram este aproximativ constant in majoritatea materialelor cu exceptia hidrogenului, care, din cauza lipsei de neutroni, aproape isi dubleaza densitatea electronica. Totusi, materialele hidrogenate au o probabilitate mai mare de interactiune de imprastiere de tip Compton decat materialele nehidrogenate de masa egala. Totusi, in radiologie, nu comparam mase egale. Comparam regiuni ale unei imagini ce corespund iradierii volumelor adiacente ale tesuturilor. Deci, densitatea, care contine masa de un anumit volum, joaca un rol important. Se poate vizualiza gheata radiografic intr-un pahar cu apa pentru a compara diferentele in densitatea ghetii comparata cu cea a apei inconjuratoare (Figura 3).

Figura 3. Radiografia (achizitionata la 125 kVp cu o retea anti-imprastiere) a doua cuburi de gheata intr-un recipient de plastic cu apa. Cuburile de gheata pot fi vizualizate datorita densitatii lor electronice relative scazute fata de densitatea apei lichide. Obiectele mici radiotransparente vazute la diferite locatii sunt rezultatul bulelelor de aer in apa. Odata ce un electron Compton este ejectat din atom, isi pierde energia cinetica prin excitarea si ionizarea atomilor in materialul inconjurator. Fotonul imprastiat Compton, pe de alta parte, poate traversa prin mediu fara a interactiona sau poate fi supus oricarui numar de interactii ale fotonilor aditionali, incluzand imprastierea Compton ulterioara, absorbtia fotoelectrica, sau, daca energia fotonului este mica, imprastierea Rayleigh.

La fel ca la toate tipurile de interactii, atat energia cat si momentul se conserva. Deci, energia fotonului incident E0 este egala cu suma energiei fotonului imprastiat cinetica a electronului ejectat : (1) Energia de legatura a electronului care a fost ejectat este asa de mica, comparata cu celalalte energii implicate, incat poate fi ignorata. Putem converti intre lungimea de unda a unui foton si energia sa in kiloelectroni volti prin folosirea ecuatiei de conversie: (2) Energia joasa a fotonului relativ imprastiat la fotonul incident poate fi exprimata alternativ pentru a creste lungimea de unda a fotonului relativ imprastiat la lungimea de unda a fotonului incident. Altfel exprimat, lungimea de unda a fotonului imprastiat 2 este egala cu lungimea de unda a fotonului incident 1 plus diferenta : (3) Lungimea de unda a fotonului imprastiat depinde de unghiul de imprastiere relativ la traiectoria fotonului incident. Derivat din analiza de conservare a energiei, schimbarea in lungimea de unda dintre fotonii incidenti si fotonii rezultati din imprastierea Compton poate fi exprimata prin urmatoarea ecuatie: (4) Odata cu cresterea energiei fotonului incident, atat fotonii imprastiati cat si electronii sunt imprastiati mai departe (figura 4). Este mai probabil ca acesti fotoni sa fie detectati de receptorului de imagine, odata cu cresterea expunerii receptorului de imagine si reducerea observabilitatii de contrast. In plus, pentru un anumit unghi de imprastiere, fractiunea de energie transferata la fotonul imprastiat scade cu cresterea energiei fotonului incident. Astfel, pentru fotonii de energie mai mare, majoritatea energiei este transferata la electronul imprastiat Compton. De exemplu, la un unghi de imprastiere de 60, rata energiei fotonului imprastiat Esc pentru care energia fotonului Compton dar aproximativ 0.1 sau 10% la 5MeV. este 100 keV este de 0.9 sau 90%, cu energia

Figura 4. Graficul ilustreaza relativ probabilitatea imprastierii Compton ca o functie a unui unghi de imprastiere pentru fotoni de 20, 80 si 140 keV in tesut. Fiecare curba este normalizata la 100%. Conservarea energiei si a momentului da anumite limite pentru unghiul de imprastiere si a transferului de energie. De exemplu, maximul transferului de energie a electronului Compton (si deci, reducerea maxima in energia fotonului incident) se intampla cu o retroimprastiere a fotonului de 180. De fapt, energia maxima a fotonului imprastiat este limitata la 511 keV, fapt ce se intampla la un unghi de imprastiere de 90 si un maxim de 255 kEV in timpul unui eveniment de retroimprastiere. Aceste limite maxime a energiei unui foton sunt mentinute chiar si atunci cand fotonii cu energii extrem de mari (de exemplu, domeniul energiei terapeutice) interactioneaza printr-un eveniment de tip imprastierea Compton. Unghiul de imprastiere pentru un electron ejectat se poate petrece la orice unghi de pana la 90 si cel a fotonului imprastiat Compton la orice unghi pana la 180 retroimprastiat. In contrast cu fotonul imprastiat, practic toata energia electronului ejectat va fi absorbita local. O problema ce implica imprastierea Compton este prezentata pentru a reintroduce cateva din conceptele discutate anterior. Consideram ca un foton de 80 keV in curs de imprastiere Compton cu un electron liber a unui atom de oxign ce are o energie de mai putin de 10 eV. Prima intrebare este Care este minimul energiei a fotonului imprastiat si a doua intrebare este Care este maximul energiei transferate la electronul ejectat Compton.

Prin inlocuirea cu 180 (energia minima a fotonului imprastiati) in ecuatia (4), schimbarea in lungimea de unda este egala cu 0.00486 nm. Prin folosirea ecuatiei (2), lungimea de unda a unui foton cu energie de 80 keV este 0.0155 nm, care, adaugata diferentei lungimii de unda de 0.00486 nm, este 0.2031 nm. Energia fotonului imprastiat este calculata ca fiind 61 keV prin folosirea ecuatiei (2). Acum, ne amintim ca energia electronului Compton ejectat este egala cu diferenta dintre energiile fotonilor incidenti si imprastiati; putem observa ca energia cinetica asociata cu electronul ejectat Compton este egala cu 19 keV (80 keV 61 keV). Exercitiul ilustreaza un concept important despre energia fotonilor imprastiati. Chiar cu pierderea energiei maximale, fotonii imprastiati tot au o energie relativ mare si deci, o probabilitate buna de detectie. Absorbtia fotoelectrica Absorbtia fotoelectrica este un alt mecanism de atenuare a razelor X important in diagnosticarea imagistica in care fotonul incident interactioneaza cu o legatura strans electronica (de obicei, din nivelul K sau L). Fotonul razei X este absorbit complet si electronul este ejectat (acum ne referim la el ca fiind un fotoelectron) cu o energie cinetica egala cu energia fotonului incident minus energia de legare a electronului ejectat. Pentru ca absorbtia fotoelectrica sa se petreaca, energia fotonului trebuie sa fie cel putin egala, sau mai mare, decat energia de legatura a electronului ce este ejectat. Electronul ejectat este cel mai probabil unul a carui energie de legatura este cel mai aproape de, dar mai mic decat, energia fotonului incident. Dupa aceasta interactie, atomul este lasat intr-o stare ionizata si excitata cu un loc liber in invelisul interior. Un electron cu o energie mai mica de pe un nivel apropiat ocupa locul liber, creand un atom mai stabil din punct de vedere energetic. Aceasta tranzitie creaza un alt loc liber, care este umplut de electronii de pe nivelele cu energii mai mari. Deci, se petrece o cascada de electroni pe nivele de la energii mai mari la energii mai mici. Diferenta in energie este eliberata ca raze caracteristice X sau electroni Auger. Pentru a conserva energia in timpul fiecarei tranzitii de electroni, razele caracteristice X sunt emise cu o energie care egaleaza diferenta intre energiile de legatura ale electronilor de la nivelul initial la nivelul final. Consideram tranzitia unui electron de la nivelul L la nivelul K in iod, in care energia de legatura de nivelul L este 5 keV. O raza caracteristica K de 34-5 = 29 keV va fi eliberata (figura 5). Nomenclatura folosita pentru a identifica razele X caracteristice este stabilita astfel incat litera mare indica destinatia finala a electronului din
7

cascada si litera greceasca indica daca tranzitia s-a petrecut de la un nivel adiacent sau neadiacent. De exemplu, o raza caracteristica L indica o tranzitie de la nivelul M la nivelul L, in care indica ca originea electronului din cascada a fost nivelul alaturat M. O raza caracteristica K indica o tranzitie a electronului de la nivelul K la un nivel neadiacent (de exemplu, nivelul M).

Figura 5. Absorbtia fotoelectrica. Diagrama arata un foton cu 100 keV ce se supune absorbtiei fotoelectrice cu un atom de iod. In acest caz, electronul de pe nivelul K este ejectat cu o energie cinetica egala cu diferenta dintre energia fotonului incident si energia de legatura a nivelulul K de 34 keV sau 66 keV. Locul liber creat in nivelul K rezulta din tranzitia unui electron de pe nivelul L pe nivelul K. Diferenta in energiile de legatura (de exemplu 34 si 5 keV) rezulta intr-o raza caracteristica K de 29 keV. Aceasta cascada de electroni va continua, rezultand in producerea de alte raze X caracteristice de energii mai joase. A se nota ca suma de energii a razelor caracteristice egaleaza energia de legatura a fotoelectronilor ejectati. Desi nu se observa in aceasta diagrama, electronii Auger de diferite energii ar putea fi emisi in locul emisiilor de raze X caracteristice. Alta forma de disipare a energiei este emisia de electroni Auger. In acest proces, energia care altfel ar aparea ca o raza caracteristica X dupa o tranzitie a electronului este transferata la un electron orbital a carui energie de legatura este mai mica decat a razei X caracteristice si ulterior ejectat. Energia cinetica a electronului Auger este egala cu cea a razei caracteristice X minus energia de legatura a electronului ejectat. De exemplu, ca o alternativa

la emisia unei raze X caracteristice K de 29 keV, acea energie poate fi folosita pentru a ejecta un electron de pe nivelul M cu o energie de legatura de 0.6 keV din cadrul aceluiasi atom. Electronul Auger ar fi avut energia cinetica de 29 - 0.6 = 29.4 keV. In masura in care energiile de legatura ale electronului a hidrogenului si oxigenului in tesut sunt foarte joase si energia cinetica asociata cu electronii Auger ar fi mai mica decat alternativa energiei razei caracteristice, atat emisia fotonulul razei X caracteristice cat si emisia electronul Auger vor fi local absorbite. Avantajul absorbtiei fotoelectrice este acela ca nu exista fotoni aditionali care sa degradeze imaginea; totusi, depunerea locala de energie creste doza de radiatie intr-o zona relativ mica si acest efect trebuie considerat avand in vedere impactul asupra dozimetriei. Legile de conservare a energiei dicteaza ca suma energiilor razei X caracteristice si a electronului Auger egaleaza energia de legatura a fotoelectronului ejectat. Probabilitatea ca emisia de electron Auger sa se produca creste odata cu cresterea numarului atomic (Z) a absorbantului, si deci, acest proces nu se intampla frecvent pentru interactiunilor radiatiilor X in tesutul moale. Probabilitatea ca absorbtia fotoelectrica sa creasca foarte mult cu numarul atomic a absorbantului (de exemplu, proportional cu Z3). In schimb, probabilitatea ca absorbtia fotoelectrica sa scada foarte mult cu cresterea energie fotonului incident (de exemplu, proportional cu 1/ . Astfel, pentru un anumit material absorbant, exista, in general, o

scadere rapida in atenuarea energiei fotonice crescuta. Cu toate acestea, la energiile fotonilor egale cu energia de legatura a electronilor din invelisul interior, apare o crestere rapida a atenuarii. Aceast crestere rapida este mentionata ca o limita de absorbtie, in care punct, numarul electronilor disponibili pentru interactiune cresc considerabil, rezultand intr-o crestere rapida in atenuarea sectiunii transversale. Fenomenul absorbtiei la limita de absorbtie este folosit in substantele de contrast radiografic, cum ar fi iodul si bariul. Pentru aceste materiale, limitele de absorbtie de 33 si 37 keV, creeaza valori crescute substantial ale atenuarii relative a tesuturilor inconjuratoare. Numarul atomic mare al acestor substant de contrast cresc de asemenea foarte mult probabilitatea absorbtiei fotoelectrice si scad radiatia imprastiata, ce altfel ar degrada radiografia. De fapt, absorbtia fotoelectrica este modul principal de interactie a razelor X de diagnostic cu ecranul de fosfor, materialele de contrast si osul.

Este prezentata o problema ce priveste absorbtia fotoelectrica pentru a sprijini o parte din aceste concepte. Consideram o substanta de contrast A cu numarul atomic 25, ce este iradiata cu fotoni de energie de 50 keV si o substanta de contrast B cu numarul atomic 50, ce este iradiata cu fotoni de energie 100 keV. Care este probabilitatea ca absorbtia fotoelectrica in materialul A sa fie aceeasi ca a materialului B pentru aceeasi grosime a materialului? Pentru ca probabilitatea de absorbtie fotoelectrica este proportionala cu Z3/ , probabilitatea absorbtiei fotoelectrice se schimba cu variatia numarui atomic la rata de (25/50)3=1/8 sau 0.125. Probabilitatea absorbtiei fotoelectrice se schimba cu variatia energiei fotonului, fiind 1/(50/100)3, care este egala cu 8. Asadar, efectul general al scaderii la o optime a probabilitatii de absorbtie fotoelectrica pentru un material cu un numar atomic scazut, combinat cu o probabilitate de crestere de 8 ori in absorbtia fotoelectrica asociata fotonilor de energie joasa, rezulta intr-o diferenta neneta in probabilitatea absorbtiei fotoelectrice. La energii ale fotonilor de sub 50 keV, procesul fotoelectric joaca un rol important in imagistica tesutului moale. Procesul de absorbtie fotoelectric poate fi folosit pentru a amplifica diferentele in atenuarea intre tesuturi cu numere atomice usor diferite, ce imbunatatesc contrastul. Un exemplu excelent de cunoastere a absorbtiei diferentiale poate fi exploatat pentru a imbunatati contrastul este cel al mamografiei. Un studiu de caz il reprezinta dezvoltarea razei X cu ajutorul unui tub de tintire de molibden si filtru de molibden pentru sisteme de mamografie dedicate. Razele X caracteristice de 17 si 19.5 keV sunt produse in spectrul energiei de iesire a tubului de raze X. Suportul tubului, ce este facut din beriliu, are un numar atomic scazut (Z = 4) pentru a permite ca toti fotonii importanti sa fie transmisi. Din pacate, o mare parte din fotonii de energie joasa (<15 keV) sunt absorbiti in piept si o mare parte din fotonii cu energie mare (>20 keV) reduc contrastul. Utilizarea unui filtru de molibden (de obicei cu o grosime de 2530 m) permite transmisia preferentiala a razelor X caracteristice dorite pentru ca energiile sunt sub limita de absorbtie. La energii mai joase, fotonii razelor X sunt absorbtie si, la energii sub limita de absorbtie K, cresterea atenuarii datorita absorbtiei fotoelectrice reduce transmisia fotonilor cu energii mare prin filtru. Un spectru pseudo-monoenergetic este deci realizat; acest spectru maximizeaza contrastul subiectului a tesutului moale din san cu o doza de radiatie minima. Aluminiul este materialul cel mai des folosit pntru filtre folosite pentru tuburile radatiilor X in radiografie; totusi, molibdenul este folosit pentru mamografie. Limita de
10

absorbtie a nivelului K a aluminiului nu este in domeniul energetic de interes pentru aplicatii mamografice, ceea ce rezlta in atenuari suboptimale ale spectrului, permitand transmisia crescuta a fotonilor de energie mare si deci a reducerii substantei de contrast (Figura 6).

Figura 6. Spectrul de iesire a unei tinde de molibden nefiltrata, la 30 kVp, avand curbe de atenuare si spectre filtrate pentru un filitru de 0.03 mm si un filtru de aluminiu de 0.5 mm direct sub pe stanga si respectiv pe dreapta. Aceste efect este ilustrat cu ajutorul unei mamografii fantoma ce a fost imaginata atat cu filtru de molibden, cat si cu filtru de aluminiu.

Figura 7. Imagini ale unei mamografii facuta din methyl methacrylate polimerizat, ce au fost obtinute cu un mamograf cu o tinta de molibden si un filtru de molibden (a) si cu o tinta de molibden si cu un filtru de aluminiu (b). Imbunattariea in contrast pentru a determina calcificarile si a alor subiecti in timpul testului fantoma este evident in a.
11

Impactul clinic a spectrelor de energie ale razelor X poate fi vazut in figura 8, ce arata mamografii ale aceluiasi san obtinute la 10 ani diferenta. Schimbarile in tehnicile imagistice de-a lungul timpului rezulta in imbunatatiri semnificative in contrast. Mamograma obtinuta la inceputul anulilor 1980 folosea 30 kVp. Cea mai ridicata energie efectiva, impreuna cu tehnilogia scanarii filmului de la vremea respectiva si absenta compresiilor substantiale au rezultat in reducerea contrastului (figura 8a). Mamograma contemporana a fost obtinuta cu 26 kVp. Un tub cu o tensiune mai scazuta si mai mult control al imaginii expluse automata rezulta in tunarea spectrului de energie pentru a furniza un fascicol de energie considerabil mai scazuta (figura 8b). O imbunatatire substantiala in contrastul de radiografie este atinsa prin avansarile in domeniul de scanare a filmului, cum ar fi cresterea gradientului curvei caracteristice ca raspuns la film si a compresiunii semnificative a sanului.

Figura 8. Mamografii ale aceluiasi san la o diferenta de 10 ani (a). Procesul fotoelectric predomina cand fotonii de energii joase interactioneaza cu materiale de numar atomic mare (figura 9). In domeniul energiei de diagnostic, procesul fotoelectric predomina in materiale precum plumbul folosit in sorturi protectoate, agenti de contrast. Pe de alta parte, imprastierea Compton va predomina la energii mari are fotonului cu materiale de numar atomic scazut precum tesutul si aerul.

12

Generarea de perechi In generarea de perechi, un foton de energie mare, sub influenta nucleilor atomici, este convertit intr-o pereche de materie si antimaterie, numite electron si pozitron. Pragul de energie al fotonului cerut pentru aceasta interactie este de 1.02 MeV, care este egal cu cel al restului de materie echivalent al perechii pozitron-electron. Electronul isi pierde energia cinetica prin excitare si ionizare si devine asociat cu alt atom sau este eventual absorbit intr-o multime de electroni liberi. Pozitronul (o forma de antimaterie) isi pierde de asemenea energia cinetica prin excitare si ionizare, dar destinul sau este mult mai diferit decat cel al electronului. Pozitronul se va combina eventual cu un electron intr-o reactie de anihilare, in care restul energiei a perechii pozitron-electron este convertita complet in radiatie electromagnetica in forma a doi fotoni de 511 keV. Acest fotoni, emisi la aproximativ 180 unul de celalalt, sunt referiti ca fiind radiatie de anihilare si sunt prezentati in figura 10. Procesul de generare a perechii nu este o consecinta in radiografia de diagnostic din cauza energiilor foarte mari folosite pentru a genera perechea. De fapt, generarea de perechi nu devine importanta pana cand energiile fotonului nu depaseste energia minima de 1.02 MeV. Cum s-a aratat mai devreme, imprastierea Compton predomina in tesut la energii de diagnostic si peste pana la aproximativ 30 MeV. Dupa o reactie a generarii de perechi, orice energie in exces este distribuita ca energie cinetica la perechea pozitron-electron. Totusi, pozitronii, sunt importanti in imagistica nucleara, deoarece anumite tipuri de materiale radioactive emit pozitroni ca o forma de descompunere radioactiva. Radiatia de anihiliare rezultanta emisa de pacient poate fi detectata de tomografia cu emisie de pozitroni (PET).

Figura 9. Graficul arata contributia la procesul de atenuare fotoelectrica (stanga) si la atenuare Compton (dreapta) pentru diferite tesuturi ca o functie de energie. Cand fotonii emisi de energia de diagnostic interactioneaza cu materiale de numar atomic redus (tesuturi moi), procesul Compton este predominant
13

Figura 10. Generarea de perechi. Desenul ilustreaza procesul de generare de perecchi in care un foton incident cu energie mare, sub influenta nucleului atomic, este convertit intr-o pereche materie-antimaterie. Electronul isi extinde energia cinetica prin excitare si ionizare, la fel ca pozitronul. Totusi, cand pozitronul vine, se combina cu un elecron, producand cei doi fotoni de anihilare de 511 keV. K,L si M sunt invelisuri electronice.

Figura 11. Graficul deseneaza imprastierea Rayleigh, absorbtia fotoelectrica, imprastierea Compton si generarea de perechi si eficienta atenuarii masei total pentru tesutul moale (Z=7) ca o functie de energie
14

Concluzii Am descris 4 tipuri de interactiuni: imprastierea Rayleigh, imprastierea Compton, absorbtia fotoelectrica si generarea de perechi. Dupa cum se poate observa din rezumatul de atenuarea a coeficientilor de masa in tesutul moale ca o functie de energie, generarea de perechi nu contribuie substantial la tipurile de interactiuni importante in domeniul de energie folosit in radiologia de diagnostic. Absorbtia fotoelectrica este un proces important in studiile de diagnosticare in care substantele de contrast sunt folosite datorita numarului atomic mare a absorbantului. Este de asemenea important in aplicatiile speciale precum mamografia, in care procesul de generare de perechi ajuta abilitatea de a amplifica diferente subtile in tesut. Interactiunile imprastierii Compton predomina asupra majoritatii domeniului de diagnostic I ntesut moale, in care substanta de contrast este derivata din diferentele de densitate a tesutului. Detectarea fotonilor Compton imprastiati de catre receptorul de imagine rezulta in pierderea de contrast radiografic. O intelegerea a cum aceste interactii se produc si efectele lor asupra substantelor de contrast aplicate subiectilor si asupra doza permit controlarea variabilelor achizitiei de imagini si echipamentului de producere de raze X pentru a reda cea mai buna informatie de diagnostic posibila cu o doza cat mai mica administrata pacientului.

15