Sunteți pe pagina 1din 4

Romnia literar nr.

27 din 7 iulie 1999

Mario Vargas Llosa - Poti fi oare elvetian?


E oare att de ngrozitor s fii elvetian? Citind ctiva autori contemporani din aceast tar, s-ar prea c nu exist cosmar mai sinistru ca civilizatia. S fii prosper, bine educat si liber pare a fi ceva care plictiseste de moarte. Pretul pltit pentru asemenea privilegii este monotonia existentei, conformismul endemic, pierderea fanteziei, moartea aventurii si formalizarea emotiilor si a sentimentelor, relatiile dintre oameni fiind reduse la gesturi si cuvinte banale, lipsite de substant. Poate c asa stau lucrurile. Poate c progresul material si dezvoltarea politic, pe care attea popoare srace si reprimate le privesc ca pe un model, au un aspect deprimant. Toate acestea le putem demonstra, fireste, aruncnd o privire n timp: orice stadiu al progresului uman atrage dup sine noi forme de frustrare si nefericire pentru specie, diferite de cele pe care le-a cunoscut nainte si, ca atare, noi motive de nonconformism si de a avea o viat mai bun. Asta nu nseamn c nu exist ceea ce numim "progres", c "civilizatia" este o fraud, dar aceste notiuni nu se traduc neaprat n forme desvrsite si perfecte de existent. Ambele sunt provizorii si relative si au valoare mai ales ca termeni de comparatie. Orict de avansat si de admirabil ar fi o societate, vor exista nemultumiri n ea, iar dac n-ar fi asa, ele ar trebui provocate, chiar si ntr-un mod artificial, pentru sntatea viitoare a acelui popor. Dar progresul exist: e mai bine s mori de plictiseal fiind elvetian, dect s pieri de foame n Etiopia ori torturat, ntr-o dictatur din lumea a treia. Dar mai ales e important ca oamenii ce lupt ca trile lor s aib ntr-o bun zi nivelul de dezvoltare al unei Elvetii s cunoasc greselile pe care le pot face, pentru a le evita sau, cel putin, pentru a le atenua. Iar pentru a cunoaste acest pericol, literatura se dovedeste ntradevr util, fiind o activitate ce demonstreaz spiritul de contradictie al omului, refuzul lui de a se multumi cu ceea ce a obtinut. Acestei insatisfactii - ce-l nsoteste pe occidental asemeni unei umbre din antichitatea greac - i datoreaz cultura stadiul actual, dar si faptului c cettenii care, treptat, deveneau mai putin sraci, mai culti si mai liberi, nu erau totusi mai fericiti. Aceasta este problematica pe care o regsim n romanul Eu nu sunt Stiller si nu ne mir faptul c a avut un succes rsuntor n Europa si n Statele Unite la aparitia lui, n 1954. Cartea lui Max Frisch, chiar dac vorbeste despre Elvetia, abordeaz o tem ce priveste ndeaproape toate societtile liberale dezvoltate. ntrebarea se poate formula foarte simplu: cine e vinovat, n asemenea tri, de faptul c fericirea este imposibil; indivizii sau societatea n general? Nu e o ntrebare academic. S vezi dac dezvoltarea material si politic a Occidentului este incompatibil cu vietile individuale, intense si bogate, capabile s satisfac preocuprile cele mai intime si dorinta de mplinire si originalitate ce-i nsufleteste pe oameni (pe cei mai multi dintre ei), nseamn s afli dac civilizatia democratic nu duce totodat la uniformizare si la distrugerea individului, aidoma acelor societti nchise si organizate sub rigidul patronaj al unui ideal colectivist. Anatol Stiller, sculptor din Zrich care a luptat n brigzile internationale n rzboiul din Spania (unde a fost protagonistul unui episod umilitor fiindc nu ndrznise s trag atunci cnd trebuise s-o fac), prad unui impuls confuz, fuge ntr-o bun zi de nevast, de vocatie, de tar si chiar de numele su. Hoinreste prin Statele Unite si prin Mexic si aproape sapte ani mai trziu si face din nou aparitia n Elvetia cu un pasaport nord-american, sub numele de Sam White. Aici este retinut de politie, fiindc i se bnuieste adevrata identitate si pentru a se stabili dac a participat la o actiune criminal, la asa-zisul "caz Smyrnov".

Romanul este alctuit din caietele pe care le scrie Stiller n nchisoare n timp ce se investigheaz cazul su si dintr-un epilog redactat de procurorul Rolf, a crui sotie, Sibylle, fusese amanta sculptorului, putin nainte de misterioasa-i disparitie. ntr-o bun parte din povestire, nedumerirea confer tensiune actiunii: este Stiller domnul White, asa cum pretinde politia, sau este vorba de o absurd nentelegere, dup cum afirm cel arestat? ndoiala este alimentat de contradictii obiective si, mai ales, de categorica convingere cu care autorul caietelor neag faptul c el ar fi Stiller. Mai trziu ns, cnd dup propria-i mrturie, adevrul iese la iveal, fiind evident c Stiller si White e una si aceeasi persoan, o alt nedumerire ia locul celei dinti, mentinnd viu interesul cititorului. Ce se ntmpl cu sculptorul? De ce fuge de el nsusi si-si respinge trecutul si numele cu aceast oarb ncptnare? E oare fuga aceasta dictat de remuscare, fiind un mod inconstient de a fugi de responsabilitatea pe care o are n esecul relatiei sale sentimentale cu Julika? Sau e ceva mai abstract si mai complex: respingerea unei culturi, a unui fel de a fi si de a tri, care a fost dintotdeauna incompatibil pentru Stiller cu deplina afirmare a existentei sale? Spre deosebire de prima nedumerire, romanul nu rezolv acest al doilea mister: sarcina aceasta i revine cititorului. Cartea se multumeste s-i ofere un material abundent si eterogen, cu episoade si situatii din viata lui Stiller, astfel nct, confruntndu-le si studiindu-le, fiecare s trag concluziile ce se impun. Iar documentarea aceasta existential este att de dens si de subtil nct, ntr-adevr, concluziile ce se pot trage n privinta lui Stiller sunt foarte diverse. De la aspectul patologic, un simplu caz de schizofrenie, pn la o metafizic a culturii, un refuz alegoric de "a fi elvetian" pn la imposibilitatea asumrii conditiei umane - fiind elvetian - n toate acceptiile ei diverse si multiple. Ce detest Stiller n lumea lui din Zrich? Faptul c totul este att de curat si de ordonat si c viata este pentru compatriotii si o rutin previzibil, din care au fost excluse excesele si grandoarea. Compatriotii si au numit mediocritatea "cumptare" si, cum au renuntat la "ndrzneal", si-au pierdut cu timpul spiritualitatea, murind ncetul cu ncetul si golindu-se de forta vital: "Atmosfera elvetian n-are viat, n-are spirit, n sensul c omul si pierde spiritualitatea, nemaiaspirnd la perfectiune". Nici mcar libertatea cu care se laud elvetienii nu i se mai pare real, ntruct conformismul a eliminat din vietile lor "pericolul ndoielii", iar aceast atitudine reprezint pentru sculptor prototipul lipsei de libertate. n aceast atmosfer de "suficient opresiv", tot ce implic un risc sau o ruptur n formele prestabilite ale existentei tinde s fie reprimat sau evitat si de aceea mediocritatea disimulat n bunstarea material ptrunde si n relatiile umane, srcindu-le si frustrndu-le, dup cum dovedesc cele dou povesti de dragoste - dac pot fi astfel numite - ce apar n roman: cea dintre Julika si Stiller si cea dintre Rolf si Sibylle. n ciuda izbucnirilor si acceselor nonconformiste ale sculptorului, conflictele sale conjugale cu Julika, frumoasa balerin bolnav de tuberculoz, pe care o face s sufere si o chinuie nainte de a o prsi - spre a reveni apoi la ea cnd se-ntoarce n Elvetia - sunt tipic burgheze (si oarecum plicticoase). Nu-i deloc clar ce i reproseaz Stiller delicatei si rbdtoarei Julika. Poate delicatetea si rbdarea? Faptul c se resemneaz s fie ceea ce e si s aib ceea ce are, c "nu iubeste imposibilul" dup conceptia lui Goethe, pe care el si-ar dori s-o transforme n norm de conduit? Sau poate e teama de a se vedea trt de ea spre viata conventional, spre aura mediocritas a concettenilor si, cea care-l face pe Stiller s-i repugne aceast femeie pe care, pe de alt parte, o iubeste cu sigurant. Odat revenit n tar si la identitatea sa, Stiller ncearc s reconstituie acea iubire frustrat, dar este prea trziu, si o moarte banal - de foileton - pune capt ncercrii sale. Povestea sentimental dintre procurorul Rolf si sotia lui, Sibylle, relatat din prisma aventurii lui Stiller, este poate episodul cel mai reusit din carte, reflectnd cel mai bine sentimentul de nstrinare n iubire, datorat civilizatiei moderne. Iat cea mai mare acuzatie

din romanul Eu nu sunt Stiller. Tineri, culti, lipsiti de prejudecti, sotii au decis ca mariajul lor s fie o relatie deschis si fr obligatii, fiecare urmnd s-si pstreze independenta si libertatea. Frumoasa teorie - ca de obicei - nu reuseste s functioneze si n practic. Cnd Sibylle are un amant (Stiller), Rolf este foarte afectat. Poate c atunci descoper, pentru prima oar, c-si iubeste si si doreste nevasta. Iar aventura acesteia cu sculptorul creeaz impresia unei strategii instinctive a Sibyllei de a provoca dragostea lui Rolf, sau, cu alte cuvinte, de a o nsufleti, de a o aprinde si a o salva de la rutin. Exist toate conditiile pentru ca acest cuplu, n care cei doi se iubesc n fond, s existe pe deplin de acum nainte, si de aici s rezulte o relatie intens din care amndoi s se mbogteasc reciproc. Dar asta e imposibil fiindc nici unul nu se poate desprinde de bunele maniere cumptate si reci, care au ajuns s fie, pentru amndoi, un fel de a doua natur. Formali chiar si-n lipsa de formalitate pe care au vrut s-o includ n csnicia lor, Rolf si Sibylle se despart pn la urm. Mai trziu se mpac si, ntr-un anumit fel, ajung s fie fericiti, dar ntr-un mod pasiv si resemnat - formal - care l ngrozeste pe Stiller. Descoperim la sculptor un substrat romantic - iubeste imposibilul - care-l condamn la nefericire. Lamartine, comentnd Mizerabilii lui Victor Hugo, scria c rul cel mai mare care i se putea ntmpla unui popor era acela de a contracta "pasiunea imposibilului". Aceasta este si pentru indivizi o boal riscant. Trebuie s spunem totusi c ea n-a cauzat doar mult suferint, ci a creat si cele mai grozave realizri ale spiritului uman, capodoperele artei si ale gndirii, marile descoperiri stiintifice si - lucrul cel mai important - notiunea si practica liberttii. "S iubesti imposibilul" face parte din natura omului, fiint tragic dotat cu dorint si imaginatie, de-a pururi tentat s sparg limitele si s ating ceea ce nu exist si nu posed. Poate c ceea ce-l determin pe Anatol Stiller s plece, cutnd ceea ce intuieste a fi o garantie de plenitudine, fat de imperfectiunile trii sale, sunt aventura si exotismul. n anii si de exil voluntar, pare s fi dus o existent hoinar si primordial, n Statele Unite si Mexic, jurnalele sale vorbind despre aceast perioad. Sunt evocri pline de o anumit melancolie care, adesea, ating un nalt nivel artistic, ca frumoasa descriere a grdinilor din Xochimilco sau a pietei din Amecameca ori ziua mortilor la Janitzio sau relatarea plin de farmec a aparitiei unui vulcan pe plantatia de tutun din Paricutin unde Stiller - sau mai degrab fantoma lui - lucra ca zilier. A gsit oare sculptorul care fugea de teribila civilizatie urban occidental intensitatea vietii pe care o cuta, trind ntr-o manier primitiv n pdurile din Oregon ori mprtsind mizeria si exploatarea tranilor mexicani? Mrturia lui este vag, dar ironia si sarcasmul care se ivesc adesea n aceste amintiri par s indice un rspuns negativ. Chiar dac n-o spune, ai impresia c la ntoarcerea din peregrinaj, Stiller a nteles acest crunt adevr: viata real nu va fi niciodat la nltimea viselor oamenilor, deci nemultumirea care l-a fcut s dispar nu poate fi nicicnd satisfcut. Exceptie face, fireste, planul imaginar, al fictiunii. ntr-adevr, aici oamenii si pot satisface - n mod inofensiv - vocatia prin exces, prin nchipuirea unor existente iesite din comun, prin drame si apocalips. Se pare c asta nvat Stiller n nchisoarea preventiv n care-l nchid autorittile n timp ce-i verific identitatea. Pe ngduitorul Knobel, gardianul lui, l amuz si-l nfioar cu asa-zisele crime comise si cu diverse anecdote, pline de gratie si culoare, ce se dovedesc ns a fi false sau nseltoare. Sunt pagini plcute la lectur datorit umorului si sotiilor ntlnite, efectul fiind aproape un balsam, ntr-o carte care, n ansamblul ei, e saturat de miscri lente si sumbru pesimism. De altfel, simpla existent a unei crti ca Eu nu sunt Stiller contrazice teza pe care aceasta o propune. Teribila civilizatie a trii n care se desfsoar actiunea pare s nu distrug ntr-att spiritul critic si s nu generalizeze conformismul creat, dac n snul ei se ivesc adversari att de severi ca Max Frisch si proteste att de dure precum cele din acest roman.

Nu trebuie s ne pierdem, deci, speranta: cu putin noroc, limbul elvetian va ajunge poate, ntr-o bun zi, s fie infernul att de dorit de oameni ca Anatol Stiller. Barranco, 12 februarie 1988 (din volumul Adevrul minciunilor) n romneste de Luminita Voina Rut