STENDHAL ”Roșu și negru”

Romanul a fost scris în anul 1830, perioada Restaurației în Franța, în plină glorie a
romantismului. Chiar dacă la timpul său nu prea a fost apreciat (nu atât de cititori, cât de frații de
condei), va deveni una din operele de referință ale literaturii franceze, dar și universale.
Romanul a avut și un subtitlu: ”Cronica anului 1830”, care a sincronizat timpul real cu cel
artistic, al operei, și prin care autorul, parcă într-un dialog imaginar cu cititorul, a anunțat un alt
tip de literatură care, spre deosebire de cea a romantismului, va prezenta veridic realitatea
franceză contemporană.
Un eveniment despre care s-a vorbit mult în epocă a devenit sursă de inspirație pentru
Stendhal: procesul lui Antoine Berthet, un tânăr care s-a îndrăgostit de soția angajatorului său, pe
care a încercat să o ucidă din gelozie, după o perioadă de iubire clandestină.
Personajul central este Julien Sorel, de origine umilă, fiu de dulgher. Dar se deosebește de
familia și de mediul său care apreciază munca fizică grea: el este înzestrat cu ”o minte capabilă
să cugete”, iubește să citească, a învățat latina și istoria. Această deosebire de ei, nu i-o pot
suporta nici tatăl, nici frații care îl disprețuiesc, îl consideră o povară pentru familie. Într-un fizic
prea delicat, și din acest motiv ”pirpiriu” pentru țărani, trăiește ”un caracter hotărât” cu o voință
și un orgoliu puternice, trăsături ce-l vor determina să-și dorească să se rupă cu orice preț de
mediul său. (”Cine ar fi putut ghici că sub acest chip de fată, atât de palid și de blând, se
ascundea o hotărâre de nestrămutat de a muri mai bine de mii de ori decât a nu face avere!”)
Julien știe ce vrea: să depășească condiția socială inferioară, să se afirme în înalta societate.
În acea perioadă (timpul Restaurației franceze), pentru el, ca și pentru întreaga generație de tineri
de origine umilă, dar ambițioși și cu perspectivă, existau 2 posibilități de carieră:

 Cariera militară care într-adevăr îl atrage (”Încă din prima sa copilărie își dori nebunește
să devină militar.”). Autorul menționează că, cu calitățile sale, dacă Julien s-ar fi născut
puțin mai devreme, pe timpurile mai democratice, cele ale lui Napoleon (idealul lui
Julien), ar fi făcut carieră onest, pe cont propriu, însă în condițiile Restaurației, la un pas
de a accede în înalta societate, este oprit și ajunge pe eșafod.
 Cariera eclesiastică pentru care nu simte atracție dar pe care o va alege, înțelegând că
prin ea își va putea face nume și venit: ”Când Bonaparte a făcut să se vorbească despre
el, Franța se temea că va fi invadată: meritul militar era necesar și la modă. Astăzi,
vedem preoți de patruzeci de ani care au venituri de o sută de mii de franci, adică de
trei ori mai mult decât vestiții generali de divizie ai lui Napoleon… Acum trebuie să fii
preot.”. Astfel, chiar de la început învață să fie pragmatic, să-și ascundă esența, să se
 acomodeze și să mintă. Autorul spune că, învățător al lui Sorel a fost Tartuffe (personaj
literar, sinonim al ipocriziei).

Fiindcă este deștept, muncitor, știe bine latina, a învățat pe de rost Noul Testament, este ales
ca preceptor al copiilor primarului, dl de Renal.
Ca orice parvenit, Julien râvnește la o carieră de succes, își dorește faimă și o situație
materială bună, însă și mai importantă pentru el este autoafirmarea. Este ambițios și învață să-și
regizeze impulsurile. Are mai multe calități prin care ar fi avut șansa să reușească. Este activ,
muncitor, inteligent, perseverent s.a. Are și un chip foarte frumos. Problema constă în faptul că a
hotărât să profite urât de alții, și, în primul rând, de femei.
Pentru a se autoafirma, decide să facă astfel ca dna de Renal, care e cu vreo 15 ani mai în
vârstă, mamă a 3 copii, să se îndrăgostească de el. Pentru a o seduce, își elaborează un plan
minuțios, de zi cu zi (unde o va întâlni, cum va reacționa, ce-i va spune, cu ce voce, cum o va
privi, cum o va atinge ”întâmplător” ș.a.), pe care îl urmează cu strictețe. Își spune că e dator s-o
seducă, altfel va pierde credința în sine. Consideră că, în felul acesta își va învinge timiditatea și
chiar slăbiciunea fizică, familia îl batjocorea și pentru că avea accese de leșin. Însă, s-a întâmplat
că, pe drumul seducerii, s-a îndrăgostit și singur.
De fapt, Julien Sorel este un caracter dialectic: arogant, dar și timid în același timp, generos
și egoist, calculat și pasionat, urăște ipocrizia în alții, dar singur întotdeauna e ipocrit. Este un
personaj dedublat: unul analizează, planifică, acționează, iar altul – simte și suferă. Trăiește mult
în interiorul său. Acest personaj este prezentat din 2 perspective:

 Exterioară, pe care o văd ceilalți (masca pe care și-o cultivă pentru societate).
 Interioară, pe care o cunoaște doar el (și cititorul romanului).

Chiar dacă prezintă chipul arivistului, caracterul lui Julien este mai complex și ambiguu. De
la natură este pur, sensibil, sincer, sentimental, blând. Dar, ca să se afirme în societate și pentru a
corespunde moravurilor ei, a trebuit să-și ascundă aceste calități, să facă compromis cu propria
conștiință, iar în relațiile cu ceilalți să mintă, să fie ipocrit, manipulator, pragmatic, egoist, să
facă pe plac superiorilor ș.a. Deci, în sufletul său luptă pragmatismul, ambițiile meschine și
sensibilitatea romantică. Ca caracter, este scindat între calitățile sale inițiale, elanurile înalte și
ambițiile egoiste, alimentate de o mândrie frustrată și un orgoliu exagerat.
Julien nu este un arivist ordinar. La el concesiile cerute de parvenire sunt contrazise de
demnitatea și mândria omului de jos care își simte valoarea. El este omul ”energiei”, dotat cu
multă voință și dorință de a acționa, dar nu a ales calea onestă; a transformat iubirea (de fapt,
jocul ”de-a dragostea”) în mijloc de ascensiune socială. Disecând, în profunzime, dialectica
sufletului personajului său, Stendhal urmărește minuțios și condițiile sociale care l-au determinat
să procedeze astfel. În istoria literaturii franceze Stendhal este creatorul romanului realist social-
psihologic.
Din conținut. Ca să nu o compromită pe dna de Renal, Julien părăsește serviciul și casa ei.
Un timp își face studiile la un seminar teologic. Această instituție de învățământ religioasă
reprezintă societatea în miniatură, aici domină aceleași obiceiuri și morală: invidia, egoismul,
denunțurile, mediocritatea, supunerea oarbă ș.a.). La seminar câștigă simpatia unui abate care
intervine pentru el, dobândindu-i serviciul de secretar al marchizului de la Mole.
Acolo, prin intelect și muncă, Julien câștigă încrederea marchizului, iar prin ipocrizie inima
fiicei lui, Matilde. De fapt, domnișoara de la Mole îl atrage nu doar prin poziția socială și prin
bani, ci și prin caracterul ei puternic și orgolios. Julien nu o iubește, dar o admiră pentru aceste
trăsături și dorește să fie ca ea. Matilde are curaj și își apără dragostea în fața tatălui și a întregii
societăți. Marchizul este nevoit să cedeze și să accepte căsătoria lor (inegală din punctul de
vedere al societății: o aristocrată și un plebeu). Însă intervine dna de Renal care, la insistența
confesorului său, scrie o scrisoare de pocăință, în care îl demască pe Julien ca pe un arivist fără
de scrupule, distrugându-i posibilitatea de a parveni prin căsătorie.
Astfel Julien a fost discreditat în fața întregii societăți. Ca să se reabiliteze, ca să se
autoafirme, să crească din nou în ochii săi, hotărăște să se răzbune prin a o ucide pe dna de Renal
în public. Planifică acest lucru nu fiindcă a început să o urască, ci pentru a-și verifica și a-și
demonstra tăria de caracter. În drumul său spre parvenire a jertfit multe, dar nu și propria
mândrie, are viziunea sa proprie despre onoare care, dacă a fost distrusă, trebuie să fie răzbunată.
A împușcat în ea în biserică (sacrilegiu dublu). Însă rana dnei de Renali nu este mortală, ea
se vindecă și nu doar că nu-l urăște, nici măcar nu-l învinuiește pentru fapta lui. Se învinuiește pe
sine și continuă să-l iubească. Chiar vine la închisoare și îl roagă pe Julien să se pocăiască și să
ceară reducerea sentinței, însă el refuză. Dar înțelege că ea e unica pe care, în felul său, a iubit-o.
La închisoare, știind că nu mai are niciun viitor (în sensul direct al cuvântului), el se
”vindecă” de toate ambițiile, de orgoliul său exagerat, de frustrări și devine liber și sincer,
trăiește cu ziua de azi și nu-l mai interesează ce cred și ce spun alții despre el. Stendhal consideră
că, atâta timp cât omul e dependent de opinia altora, el este foarte vulnerabil și nefericit.
Anume din acest motiv, la proces spune ce gândește, și anume: ” Crima mea e îngrozitoare
și a fost premeditată. Domnilor jurați, merit să fiu condamnat la moarte. Dar chiar dacă n-aș fi
atât de vinovat, există oameni care , fără să se gândească la mil pe care poate c-ar merita-o
tinerețea mea, vor să pedepsească prin mine, și să descurajeze pentru totdeauna, acea clasă de
tineri, care, născuți într-o clasă socială inferioară și apăsați de sărăcie, au fericirea de a-și
putea face o bună educație și îndrăzneala de a ajunge în ceea ce orgoliul oamenilor bogați
numește societatea înaltă.
 Domnilor, asta-i crima mea, și ea va fi pedepsită cu atât mai sever cu cât nu sunt judecat de
semenii mei. Pe băncile juraților nu văd nici un țăran îmbogățit, ci numai niște burghezi
indignați.”
Deci, Julien Sorel a fost condamnat la moarte nu doar pentru că a împușcat în biserică, la
urma urmei, dna de Renal s-a vindecat și chiar l-a iertat, vina lui principală a fost alta și el a
înțeles-o. Societatea ”înaltă” a condamnat plebeul răzvrătit. Julien a cunoscut-o din interior,
aproape a devenit o parte din ea. Dar la închisoare, se eliberează de dorința de a parveni și chiar
se contrapune acestei societăți. Deci, a fost condamnat pentru că a îndrăznit, fiind parțial parte
din ea, s-o critice și s-o condamne.
Prin acest personaj Stendhal parcă răspunde tinerilor din timpul său (perioada Restaurației),
cărora li se spunea că doar prin calitățile personale pot ajunge la o condiție socială superioară.
Destinul lui Julien demonstrează contrariul. Pot reuși doar acei care au protecție sau bani. Iar
celor care trăiesc în lipsa oricăror averi, nu le rămâne decât să lupte, să desconsidere chiar și
normele de moralitate, dar nici aceasta nu le garantează succesul.
Romanul ”Roșu și negru” nu doar reproduce istoria unei parveniri nereușite. Prin Julien
Sorel autorul prezintă destinul tragic al tinerei și promițătoarei generații de după revoluția din
1830, căreia Restaurarea, care se baza pe nobilime, burghezie și biserică, i-a închis toate
drumurile. Deci, istoria lui Julien nu este un caz unic, ci unul tipic pentru acea perioadă.
Simbolica titlului

 Culorile roșu și negru sugerează 2 posibilități de carieră:

Roșu – militară, aceasta fiind culoarea uniformei ofițerilor în armata lui Napoleon.
Negru – ecleziastică, aceasta fiind culoarea sutanei.
 Culorile acestea deseori se întâlnesc nemijlocit în cromatica romanului.
 Roșu: simbol al sentimentelor puternice, al energiei și pasiunii, al elanurilor înalte.
Negru: simbol al reacțiunii care a triumfat în perioada Restaurației.
Interacțiunea lor exprimă contradicțiile ireconciliabile ale lumii lui Julien Sorel.
 Roșu: calitățile naturale ale lui Julien.
Negru: trăsăturile pe care și le-a cultivat ca să corespundă societății și să parvină.
 Roșu = revoluția, negru = Restaurația

”Roșu și negru” este un roman de formare, dezvoltare și afirmare a personalității, un roman

despre ”mari speranțe” și ”iluzii pierdute” (dacă să apelăm la titlurile altor opere de referință din
secolul al XIX-lea”). Este și un roman despre faptul că ”scopul nu scuză mijloacele”: avantajele
obținute prin metode lipsite de scrupule, mai ales dacă aduc suferințe altor persoane, se pot
întoarce împotriva ta.