Rosu si negru

Despre ,,Rosu si negru” se poate spune ca este un roman de fictiune istorica.

Aceasta inseamna ca cineva s-a gandit sa inventeze o poveste care este plasata
intr-un moment foarte exact al istoriei, si ca pe tot parcursul desfasurarii
actiunii vom intalni numeroase referiri la acel moment, la cauzele si efectele
anumitor intamplari, si nu in ultimul rand la societatea acelui moment.

Romanul de fata isi anunta apartenenta la acest gen literar inca din
subtitlu: ,,o cronica a anului 1830″. A anului 1830, pentru ca in luna iulie a
acelui an a avut loc Revolutia care a instaurat monarhia constitutionala, si
care a marcat revenirea la valorile ,,napoleoniene”, prabusind astfel
Restauratia dinastiei Bourbon.. Ce ar mai fi de mentionat in introducere este
faptul ca Stendhal a fost un sustinator al lui Napoleon la fel de aprig ca si
personajul principal al cartii sale.

Actiunea nu este complicata si poate fi urmarita cu usurinta. Ba chiar s-ar

putea sa va distreze gandurile si problemele pe care si le face Julien Sorel,
personajul principal, si care sunt descrise amanuntit, aproape ca intr-un
roman psihologic.
Julien este fiul unui tamplar dintr-un orasel din Franta care viseaza la o
cariera militara si sa fie important, ca si eroul sau, Napoleon. Dar cum
singurul mod de a ajunge cineva era prin intermediul Bisericii, acesta se
pregateste sa devina preot. Punctul de cotitura este momentul in care
primarul orasului, Dl de Rênal il angajeaza pentru a fi profesorul particular
al copiilor sai. Acolo o cunoaste pe sotia primarului, Dna de Rênal, in
privinta careia ajunge la concluzia ca este de datoria lui sa o seduca, ceea ce se
si intampla; din pacate pentru mandria bravului erou romantic, care se
considera un as in cucerirea femeilor, Dna de Rênal il accepta pe Julien
numai dupa ce acesta incepe sa planga. Astfel, relatia lor dureaza pana cand
adversarul politic al primarului afla si incepe sa imprastie zvonurile. Dna de
Rênal reuseste sa il convinga pe sotul sau ca zvonurile nu sunt adevarate, iar
pentru a evita alte scandaluri, Julien este trimis la o scoala de preoti, unde
prin ipocrizie castiga admiratia directorului dar gelozia colegilor. Drept
urmare este recomandat ca secretar personal al unui marchiz in Paris.

Julien nu reuseste sa se integreze in societatea pariziana care il ,,condamna”

inca de la inceput din cauza originii sale umile. Reuseste insa sa o faca pe
Mathilde, fiica marchizului sa se indragosteasca de el, si chiar o lasa
insarcinata. In mod evident, cei doi urmeaza sa se casatoreasca, dupa ce
marchizul il innobileaza pe Julien, acesta din urma obtinand in sfarsit rangul
ravnit si puterea politica ce ii urmeaza. Totul ar fi fost bine daca Dna de
Rênal nu ar fi trimis o scrisoare marchizului in care sa ii spuna ca noul nobil
este de fapt un afemeiat si un manipulator. Astfel ca casatoria este anulata, si
pentru a se razbuna, Julien o impusca pe fosta lui amanta; acesta nu moare,
dar tanarul este totusi condamnat la moarte.
Nu am sa va spun daca acesta moare sau nu in final. Pana la urma este
important numai pentru actiunea in sine.

Ce subliniaza Stendhal este ca Julien s-a pierdut in alegerea rosului armatei,

sau negrului Bisericii. In acelasi fel si societatea, in special aristocratia acelei
vremi este pierduta in alegerea valorilor napoleoniene sau a celor de dinainte
de Napoleon pe care incearca sa le readuca la viata Restauratia. Si pana la
urma, viata este un lung sir de alegeri, care iti dicteaza reusitele, sau, si mai
grav, esecurile, nu?

Titlu: Rosu si negru;

Autor: Stendhal (Henri-Marie Beyle);
Anul aparitiei: 1830 la ei, 2006 la noi;
Autor recenzie: Marinela Gheorghe;

***** Romanul Rosu si negru se axeaza pe prototipul personajului care nu

poate trai oricum. Mai mult, existenta lui este una conditionata: cat timp
exista procese interioare si o lupta cu sine, personajul traieste, exista, respira.
In momentul in care eroul isi epuizeaza orice sursa de conflict interior, se
stinge, si ca personalitate, si ca existenta empirica. Practic, personajul
stendhalian nu mai are pentru ce sa traiasca si atunci extinctia este previzibila.

***** Actiunea romanului te prinde tocmai prin actiunea interiorizata a

personajului stendhalian. Exista practic doua planuri: cel exterior, vizibil
oricui, si cel interior, la care nu are acces decat cititorul. Iar placerea de a
cunoaste pas cu pas sufletul uman si de a-l gasi cu atat mai complicat pe
masura ce inaintezi in cunoastere este una indescriptibila…

***** Julien Sorel, fiul unui cherestegiu, este angajat ca preceptor pentru
copiii din Verrieres. Tanarul este astfel scos din saracie, dar setea lui de
demnitate vrea mai mult. Va ajunge renumit in oras pentru ca stia Biblia pe
de rost, lucru rar intalnit, iar aceasta particularitate va deveni oarecum
“cartea lui de vizita”.

***** Pana aici, nimic deosebit. Stendhal insa are grija sa patrunda adanc in
sufletul personajelor sale, pentru ca acolo are loc adevarata actiune si
desfasurare a eului care se va reflecta in exterior prin actiunile intreprinse.

***** Stendhal se bazeaza foarte mult pe introspectie, deoarece cauta

motivatia fiecarei actiuni in parte. Astfel…
***** Julien o va cunoaste si o va seduce pe doamna de Renal, sotia
primarului. Se poate spune ca o iubea si… atat. Autorul insa ne demonstreaza
ca nu. Puterea de seductie este folosita pentru infrangerea timiditatii, baza a
proceselor lui interioare de constiinta. Julien se simte slab, si la propriu, prin
accesele de lesin repetate, si la figurat, prin faptul ca intalneste mereu ca unica
piedica in rezolvarea si cristalizarea unor actiuni propriul eu.

***** De accea, razboiul nu se va duce cu altii, ci cu sine, iar cei din afara
eului sau nu sunt decat marionete sau instrumente de rezolvare a conflictului
intern. Personajul traieste mai mult interior decat exterior, viata i se poate
rezuma in cadrul unei zile la simpla frustrare ca nu a avut curajul sa atinga
mana doamnei de Renal.

***** Iar pentru ca actiunea sa se concretizeze, personajul este mai mult decat
aspru cu sine insusi. Julien isi programeaza singur moartea, prin stabilirea
unui deadline pana la care trebuie sa duca la indeplinire o actiune anume.

Julien, indignat de lasitatea sa, isi zise: in clipa precisa in care vor bate zece
ore, daca nu voi executa ce mi-am promis sa fac… [...] Ma voi urca la mine si-
mi voi zbura creierii.

***** Desi indragit de copiii primarului si iubit de doamna de Renal, Julien isi
pastreaza luciditatea si ramane cat se poate de cerebral, urmandu-si cu
strictete planurile intocmite in universul lui interior de valori.

***** Ajuns la un seminar si incercand sa isi faca o cariera in preotie, Julien il

cunoaste pe parintele Pirard care ii va facilita intrarea in inalta societate. Deja
eroul are la dispozitie un alt teren in care isi poate exersa veleitatile de Don
Juan, iar provocarea este cu atat mai mare cu cat patrunde intr-o lume a
ambitiilor si a relatiilor bazate doar pe interes.

***** Procesele de constiinta devin mai agresive, rod mai adanc, iar eroul
trebuie sa depuna un efort pe masura pentru stoparea lor. O cunoaste de data
aceasta pe domnisoara de La Mole. N-o va atrage la ea nici frumusetea, nici
feminitatea ei, ci tocmai orgoliul si puterea ei persuasiva. Fata detine
caracteristici pe care el trebuie pe de o parte sa le subjuge, iar pe de alta parte
sa le preia.

***** Casatoria cu domnisoara de La Mole ii va aduce averea, pozitia sociala

si rangul pe care nu le avusese niciodata si la care nu ar fi putut ajunge
probabil prin propriile forte. Devine locotenent de husari si trimite o scrisoare
de instiintare familiei de Renal. Afland vestea, doamna de Renal il considera
un simplu parvenit si ii trimite inapoi o alta scrisoare in care ii impartaseste
faptul ca se leapada de iubirea pe care i-a purtat-o pana atunci.
***** Ranit in orgoliu, Julien o raneste pe doamna de Renal, lucru care ii va
aduce pedeapsa capitala. Condamnarea la moarte este mai mult una
simbolica. Practic, personajul stendhalian si-a incheiat seria de procese de
constiinta, a obtinut tot ceea ce si-a dorit, iar orgoliul lui a fost razbunat.

***** Dupa trei zile de la moartea lui, se stinge si doamna de Renal, in a carei
iubire Julien a vazut in special dragostea materna de care el nu a avut parte in
copilarie

Rosu si Negru` – Stendhal.

Dragostea, pasiunea si lupta de clasa sunt doar cateva cuvinte ce definesc

romanul lui Stendhal.

Julien Sorel este fiul unui tamplar, dintr-un orasel din Franta si personajul
principal al romanului. El aspira la o cariera militara, avandu-l model pe
Napoleon Bonaparte. Romanul se incadreaza perfect in conflicul epocii,
autorul facand adesea trimiteri la acea perioada a anului 1830. Toata actiunea
se desfasoara in oraselul Verrieres, iar atentia se indreapta spre primarul
orasului. Domnul de Renal este un om instarit, locuind cu sotia si cei doi copii
ai sai. Aflandu-se intr-un permanent conflict cu rivalul si concurentul sau,
Valenod, primarul hotaraste sa angajeze pentru copii sai un preceptor,
crezand ca astfel va fi mai special decat restul oamenilor. Julien este cel
potrivit pentru postul dorit de Domnul de Renal, el cunostea latina si era un
bun teolog. De conditie umila, Julien se simte ostil in noua lui locuinta, dar cu
ajutorul sotiei stapanului sau, Doamna de Renal, reuseste sa intre in atmosfera
casei. Intriga romanului devine din ce in mai palpitanta, cand Doamna de
Renal se indragosteste de Julien si invers. Urmeaza o serie de actiuni nebunesti
din partea amandurora, el intra in camera ei, noaptea, pe geam, ea ii raspunde
avansurilor lui. Nimeni nu-i banuie, pana cand Elisa, servitoarea casei, isi da
seama ca între stăpâna casei şi Julien se petrece ceva. Ea se duce la Domnul de
Valenod şi-i destăinuie totul. Acesta nu aşteaptă mult şi trimite o scrisoare
anonimă Domnului de Renal, în care povesteşte la rândul lui cele aflate. Cei
doi indragostiti stiu cum sa combata zvonurile si Julien pleaca din casa pentru
o anumita perioada de timp. Cu ajutorul Doamnei de Renal, printr-o scrisoare
de recomandare, Julien este trimis la o scoala de preoti, unde prin ipocrizie
castiga admiratia directorului, dar gelozia colegilor. Drept urmare, este
recomandat ca secretar personal al unui marchiz in Paris. Aici, nu reuseste sa
se integreze in societatea pariziana, dar reuseste sa o cucereasca pe Mathilde,
pe care o va lasa insarcinata. Chiar in pragul casatoriei, marchizul primeste o
scrisoare din partea Doamnei de Renal, care il demasca pe Julien, spunand ca
este un afemeiat si manipulator. Evident, casatoria nu a avut loc, iar Julien se
razbuna pe Doamna de Renal impuscand-o. Aceasta nu moare, dar Julien este
condamnat la moarte. Sfarsitul romanului este tragic, dar te tine cu sufletul la
gura pana in ultimul moment
Romeo și Julieta este o tragedie de William Shakespeare despre soarta a
doi îndrăgostiți care luptă împotriva destinului. Este poate cea mai
cunoscută piesă a sa, una dintre succesele sale timpurii, fiind
considerată cea mai tipică poveste de dragoste a Renașterii.

Opera începe într-o piață publică din Verona unde Sampsonsi Geson
poartă discuții despre ura lor pentru familia Montague. Apoi își face
apariția și Benvolio care încearcă să-i despartă, dar lupta continuă o
dată ce vine și Tybalt. Toți aceștia au fost convinși să renunțe la conflict
de către capii celor două familii. Apoi Lady Montague întreabă de Romeo,
iar Benvolio și Montague își fac planuri pentru a-l face să renunțe la
iubirea care-l mistuie.

În scena a doua a actului 1, Paris îi spune lui Capulet că vrea să se

însoare cu Julieta, dar acesta nu renunță usor. Romeo află de la
servitorul lui Capulet că va avea loc o petrecere la palat și se hotărăște
să participe la aceasta. Julieta este anunțată de mama sa că Paris
dorește să o ia în căsătorie, dar ea refuză. La petrecerea organizată de
Capulet, Romeo alături de Mercutio, Benvolio și Tybalt își fac apariția.
Purtând însă măști, Romeo reușește să vorbească cu aleasa inimii sale și
chiar să o sărute. După acest moment, cei trei prieteni de care era însoțit
Romeo, află ca acesta s-a strecurat în grădina Capuletilor pentru a vorbi
cu Julieta. În urma acesteia, Romeo pleacă la părintele Lorenzo pentru
a-l ruga să-i cunune pe cei doi îndrăgostiți.

Mai târziu, cei patru prieteni discută între ei, dar sunt întrerupți de doica
Julietei care vrea să se asigure că planurile lui Romeo sunt cât se poate
de sincere. După ce află acest lucru, ea îi spune Julietei, care se duce la
părintele Lorenzo pentru a se spovedi. Aici, ea se întâlnește cu alesul
inimii sale cu care se și cunună.

Dupa aceasta, într-o piață publică are loc o confruntare cu spada între
Romeo și Tybalt, iar Mercutio, încercând să-i despartă, este omorât de
rivalul lui Romeo. În final, ucigașul îl provoacă din nou la duel pe Romeo,
dar este omorât de acesta. Despre această întâmplare află prințul și
Lady Capulet, care hotărăsc ca Romeo să plătească cu propria-i viață
pentru faptele sale. Apoi are loc o discuție între doică și Julieta în care
doica dezaprobă atitudinea pozitivă a fetei în privința „ucigașului”
vărului ei Tybalt. Între timp, Romeo se ascunde în chilia părintelui
Lorenzo, dar este urmărit de doică până acolo. Aceasta îi dă un inel din
partea Julietei și-i spune care îi este starea. Totodată, Capulet și Paris
pun la cale căsătoria acestuia din urma cu Julieta. După toate acestea,
Julieta vorbește cu mama sa despre planurile tatălui ei de a o căsători cu
Paris. Tatăl său află și se ceartă cu ea. Între timp, doica încearcă să o
convingă să se marite cu nobilul, deoarece Romeo va muri sigur. După
cearta cu părinții, Julieta se duce să se spovedească părintelui Lorenzo,
care o sfătuiește să se mărite cu Paris miercuri, iar înainte de noaptea
nunții să bea licoarea din sticluță pe care i-o va da el, care va da
impresia ca este moartă, dar ea se va trezi după 24 de ore.

În ziua nunții, în timp ce pregătirile erau în toi și toți membrii familiei

împreună cu servitorii sunt ocupați, Julieta bea conținutul sticlei și este
găsită de doică în pat, toți membrii familiei fiind anuntați, nunta
nemaiputând avea loc. Romeo, fiind anunțat de Balthazar că iubirea lui
este moartă, cumpără de la un farmacist o sticlă de otravă și pleacă într-
acolo. După înmormântarea Julietei în cavoul familiei, Romeo se bate cu
Paris și-l omoară. Între timp, părintele Lorenzo încearcă să ajungă la
timp pentru a-l vesti pe Romeo că totul este o înscenare, însă stând de
vorbă cu Balthazar, ajunge prea târziu și-l găsește pe băiat întins la
podea, otrăvit. Julieta se trezește și văzându-l pe Romeo întins și
nemișcat, se sinucide cu pumnalul iubitului ei. Toți membrii ambelor
familii descoperă corpurile neînsuflețite și află de la Lorenzo tot ce s-a
întamplat. În final, cele două familii se împacă ajungând la concluzia că
ura lor a dus la moartea lui Romeo și a Julietei.

Romeo si Julieta

de William Shakespeare

William Shakespeare (1564-1616), dramaturg si poet englez, este unul

dintre numele cele mai importante al literaturii universale. Actor, apoi
proprietar asociat al teatrului Globe, Shakespeare a devenit celebru in
epoca prin piesele sale si s-a retras in plina glorie, la Stratford-upon-
Avon, orasul sau natal. A scris comedii, drame si tragedii intre care:
“Comedia erorilor”, “Scorpia imblanzita”, “Visul unei nopti de vara”,
“Mult zgomot pentru nimic”, “Cum va place”, “Hamlet”, “Regele Lear”,
“Furtuna”. Din opera sa poetica cele mai cunoscute sunt “Sonetele”,
scrise in 1609, in numat de 154.

“Romeo si Julieta”, probabil cea mai cunoscuta poveste de dragoste din

istoria lumii, scrisa in 1594 este o tragedie in cinci acte, care are la baza
o poveste reala, petrecuta in secolul al XIV-lea. 48924oec21ksh3o

Cele doua familii importante ale Veronei erau Capulet si Montague.

Neintelegerile dintre cele doua familii erau atat de mari si durau de atat
de mult timp, incat nu era posibil ca un servitor al casei Capulet sa se
intalneasca cu un servitor al casei Montague, fara ca din aceasta sa iasa
o cearta.

In primul act, batranul lord Capulet a organizat un dineu fastuos la care

a invitat multe doamne frumoase si numerosi nobili. La acesta petrecere
toti erau bineveniti in afara de cei din familia Montague. Cu toate
acestea Romeo, fiul batranului lord Montague merge mascat la petrecere
pentru a o vedea pe Rosaline, femeia pe care o iubea. Ajuns la dineu,
Romeo observa o femeie superba de care se indragosteste pe loc. Tot in
acea seara si Julieta se indragosteste de Romeo, cu toate ca cei doi nu
isi cunosc identitatea, urmand ca doar mai tarziu sa afle caror familii
apartin.

In cel de-al doilea act Romeo, ignorand pericolul urca in camera Julietei,
unde cei doi planuiesc sa se casatoreasca pe ascuns. Indragostitii au fost
casatoriti in ziua urmatoare de catre Friar Laurence, unul dintre prietenii
lui Romeo.

In actul trei, in urma unui conflict Romeo il ucide pe Tybalt din familia
Capulet, in urma acestui fapt, fiind expulzat din Verona de catre printul
Escalus. In acest timp, tatal Julietei decide ca a sosit timpul ca aceasta
sa se casatoreasca cu Paris, hotarand chiar si data nuntii. Julieta nu este
de acord cu hotararea tatalui sau si decide sa se sinucida.
es924o8421kssh

In cel de-al patrulea act, Friar Laurance ii ofara Julietei o potiune pentru
a-si simula moartea. Fata hotaraste sa ia potiunea in noaptea de
dinaintea nuntii, pentru a putea fi rapita de Romeo. In acea noapte, la
sosirea lui Paris familia Capulet descopera ca Julieta a murit, pregatirile
de nunta transformandu-se in pregatiri de inmormantare.

In al cincilea act, Romeo se indreapta spre Verona pentru a-si vedea,

iubita pentru ultima data, el nestiind de planul Julietei. Dupa ce il ucide
pe Paris, Romeo ia si el otrava, o saruta pe Julieta pentru ultima, iar apoi
moare. Julieta se trezeste dupa ce a trecut efectul potiunii, dar cand
vede ca Romeo a murit se sinucide si ea.

La inceputul piesei, Romeo sufera din cauza Rosalindei, care nu ii

impartaseste dragostea. Isi petrece majoritatea timpului suspinind din
cauza unei vieti amoroase disperate. Este mentionat la inceput ca un
ratacitor fara cauza, preocupat de Rosalinda. Familia sa se intreaba care
ar putea fi cauza deznadejdii sale. Rosalinda este obsesia lui Romeo,
desi din descrierile lui ni se releva superficialitatea dragostei sale. Cind o
descrie pe Rosalinda lui Benvolio, se refera doar la atractivitatea si la
frumusetea ei fizica. Mai degraba decit sa argumenteze de ce o iubeste,
el blestema nefericirea dragostei neimpartasite. Pe parcursul piesei
relatia lui Romeo cu Rosalinda este pasiva. El nu vorbeste niciodata cu
ea si nici nu inceraca sa faca ceva pentru a o cuceri. Se zbate intre
adulare si disperare. In ciuda insistentelor lui Benvolio, adoslescentul
refuza sa ia in considerare si existenta altor femei. Romeo o urmareste
pe Rosalinda la petrecerea Capuletilor, unde refuza sa ia parte la
festivitati si in loc sa incerce sa se apropie de ea, isi petrece timpul in
lamenatre “sufocindu-se sub povarea grea a dragiostei”

Desi Romeo isi decalara dragostea fata de Rosalinda, din

comportamentul lui, atunci cind o descopera pe Julieta ne dam seama de
inconsistenta sentimentelor sale. Odata ce o vede pe Julieta, aceasta
devine centrul universului iar Rosalinda e uitata. Spre deosebire de
pasivitatea fata de Rosalinda, cu Julieta Romeo este deosebit de activ.
Incearca sa se faca remarcat si chiar sa-i smulga un sarut. Dupa ce
Romeo si Julieta isi dau seama ca interesul lor este reciproc, Romeo ii
cere juraminte de dragoste, iar apoi Romeo ii cere fratelui Lawrence sa-i
casatoreasca. Fratele Lawrence este surprins dar Romeo ii explica ca a
uitat-o pe Rosalinda. Observam ca desi abia s-au intilnit, Romeo incerca
sa se asigure de legatura lor, comportament opus celui fata de
Rosalinda.
Dupa casatorie relatia dintre Romeo si Julieta devine mult mai complexa
si implica mai multi factori. Un moment important este cele in care
Romeo il intilneste pe Tybalt, cu care este acum inrudit prin casatorie.
Impulsivul Romeo incearca sa se stapineasca in fata lui dar pina la urma
raspunde provocarii acestuia si il ucide in lupta. Pentru aceasta crima
Romeo este exilat la Mantua si separat de mireasa lui. Cind primeste de
veste ca Julieta a murit, este devastat si decide sa o urmeze. Gaseste
trupul Julietei la mormint si se sinucide inghitind otrava. Acesta
sinucidere este actul final, si dealtfel cel mai profund pe care il face
Romeo pentru Julieta.

Romeo este o figura romantica tragica. Incepe prin a fi un tinar

superficial si sfirseste prin a se implica intr-o relatie complexa, careia i
se sacrifica.

Julieta, membra a familiei Capulet, este foarte tinara, are doar 14 ani. Ea
este crescuta de Doica, care ii este prietena, confidenta si mai mult,
mama. De-a lungul piesei Julieta se bizuie pe ea in situatiile cele mai
dificile. Doamna Capulet, mama biologica a Julietei, nu ii este apropiata.
Cind Julieta atinge virsata maritisului, vrea sa o casatoreasca cu Paris,
netinind cont de sentimentele ei. Julieta incearca sa-i vorbesca dar
mama ei nu vrea sa o asculte si ii spune ca se va marita cu Paris chiar si
cu sila.

Relatia Julietei cu Romeo este diferita de toate celelalte. Il intilneste la

petrecere si se indragosteste de el la prima vedere. In citeva ore, el
devine persoana cea mai importanta a vietii ei. Vrea sa se casatoreasca
cu el desi stie ca o relatie intre familiile lor este imposibila. Dragostea ei
insa nu tine cont de logica asa ca se intilneste cu Romeo la fratele
Lawrence si se casatoreste cu el. Dupa casatorie, ea este optimista si
crede ca necazurile s-au incheiat, cind de fapt sint abia pe cale sa
inceapa. Pe tot parcursul piesei Julieta este complet devotata lui Romeo:
este gata sa renunte la numele sau, refuza sa se casatoreasca cu Paris.
Singura data cind simte furie impotriva lui este atunci cind acesta il
ucide pe Tybalt, dar dupa o reflectie isi da seama ca de fapt este de
partea lui Romeo.

Julieta evolueza pe parcursul piesei transformindu-se intr-o femeie

independenta. Primul semn este impotrivirea in fata parintilor la
casatoria cu Paris. La sfirsitul piesei tinara Julieta se trezeste si il
gaseste pe iubitul sau Romeo mort. Pentru ca nu vrea sa traiesca fara el,
se sinucide.

Alte persoaje importante sunt : Doica, fratele Lawrence, Mercutio,

Tybalt.

Doica este un personaj dinamizator. Este un mebru al familiei Capulet,

prin adoptie si este mai apropiata de Julieta decit mama acesteia. Este
implicata inca de la inceput in relatia lui Romeo cu Julieta, dezvalunidu-
le identitatea. Este un personaj mai vesel care aduce lumina in contextul
sumbru al piesei.
Fratele Lawrence este cel care isi doreste sa aduca pacea intre cele doua
familii. Este un fel de personaj oglinda al Doicii daca ne gindim la relatia
lui cu Romeo. Ele celebreaza casatoria celor doi tineri si o ajuta pe
Julieta sa se prefaca moarta. Are un plan bine stabilit de a salva relatia
lor, dar acest plan da gres. Sinuciderile celor doi vor atirna greu pe
umerii fratelui Lawrence, care in esenta este un om bun care a luat niste
decizii gresite.

Mercutio este prietenul si confidentul lui Romeo. Este cel care prevede
inca de la inceput sfirsitul tragic al dragostei celor doi. Este un personaj
care pe parcursul piesei ofera informatii importante cititorului. Moartea
lui este un moment cheie al piesei.

Tybalt este un personaj cheie. Membru al familiei Capulet, aparator al ei

este primul care il observa pe Romeo. Uciderea de catre el a lui Mercutio
declanseaza sirul fatal.

Hamlet
- rezumat -

Lui Hamlet, tânărul prinţ al Danemarcei, reîntors de la studii, i se

arată într-o noapte, pe zidurile castelului Elsinor, fantoma tatălui său, care
îi dezvăluie că a fost asasinat mişeleşte de către propriul său frate,
actualul rege Claudius, care a împins crima până la a se căsători cu soţia
celui ucis, mama lui Hamlet.
Tânărul prinţ, fire înclinată spre studii şi reflecţie, se vede brutal
obligat de evenimente să acţioneze şi să-şi răzbune tatăl. El simulează
nebunia, acumulează dovezile şi caută momentul prielnic răzbunării,
ezitând mereu să acţioneze.
Punând nişte actori ambulanţi să joace o piesă care reconstituie
împrejurările crimei, Hamlet surpirnde reacţia care îl trădează pe Claudius,
dobândind astfel o nouă probă a vinăvăţiei acestuia.
Pentru a-şi îndeplini datoria sa răzbunătoare, Hamlet sacrifică
dragostea pentru Ofelia, care moare încecată şi pe al cărei tată, curteanul
Polonius, îl omorâse luându-l drept rege.
Laerţiu, fratele Ofeliei, îl provoacă pe Hamlet la duel, iar regele
otrăveşte vârful spadei lui. Hamlet moare, nu însă înainte de a-l fi ucis pe
rege, iar regina bea otravă.
Prinţul norvegian Fortinbras ocupă tronul, aducând un omagiu lui
Hamlet şi reintroducând ordinea pe care atâtea crime o tulburaseră.
Divina Comedie (în italiană: Divina Commedia), cea mai celebră operă a lui
Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere ale
literaturii universale. Divina Comedie descrie coborîrea lui Dante în Infern,
trecerea prin Purgatoriu și, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina
cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deși continuă modul caracteristic al
literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă, tendință moralizatoare,
limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante
tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de
spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o
influență considerabilă asupra dezvoltării limbii și literaturii italiene. Inițial,
Dante și-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic,
opera are un final fericit (cum explică autorul însuși într-o scrisoare adresată
lui Cangrande della Scala). Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni
Boccaccio în biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat
extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare pentru prima dată într-o
tipăritură din 1555 a editorului venețian Ludovico Dolce.

Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea
este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de
Paște, când Dante înteprinde călătoria în "lumea de dincolo". Este anul sfânt
("Il Grande Giubileo") instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit
jumătatea duratei previzibile a lumii.

Structura operei

Divina Comedie povestește călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieții de
apoi", în care se proiectează răul și binele lumii terestre, fiind condus la
început de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii, apoi de Beatrice, simbol al
credinței. Poemul este compus din trei părți (trei cantiche: Inferno, Purgatorio,
Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt
introductiv la începutul Infernului, și este scris în versuri endecasilabice
grupate în "terține" ("terza rima"). Iată primele trei terține (în traducerea lui
Răzvan Codrescu):

Pe calea vieții-ajuns la jumătate, - A

mă regăsii într-o pădure obscură, - B

căci drumul drept lăsasem a-l străbate - A

Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură - B

era de cruntă, deasă și-ncâlcită, - C

că și-azi tresar când gândul ei mă fură! - B

Cu prea puțin e moartea mai cumplită; - C

dar până-a spune cum am dat de bine, - D

voi depăna pățită cu pățită. - C

Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-

adevăr, călătoria în Infern și pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea
întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a
cosmosului ptolemeic.

Infernul

Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea

Floriilor, se trezește la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu și o
lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu,
care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieși din pădure.

Infernul, cântul XXII: Lacul îngheţat al trădării. Desen de Jennifer Strange,

Artwork 2003

Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de

diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite,
dar și de personalități contemporane, adversari personali sau persoane
disprețuite, trimiși de Dante în Infern pentru a-și ispăși viciile. Pedepsele sunt
descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care
este și centrul pământului. Aici intalnesc de asemenea celebrul cuplu
adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un acces de furie si
gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o viziune
despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in
acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un
caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice.
Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac
înghețat. De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat".
Călătorind în lumea fantastică morților, Dante duce cu sine toate sentimentele
și pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

Purgatoriul, cântul XXVII: Binecuvântată fie puritatea inimii!. Desen de

Jennifer Strange, 2001

Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în fața muntelui

Purgatoriului, pe culmile căruia sălășuiesc sufletele morților care se căiesc de
păcatele făcute în viață. Muntele este împărțit în șapte cercuri, după tipul
viciilor avute (mânie, avariție, lăcomie etc.) și durata timpului de căință.
Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu.
Și aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoință,
cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo" sau marii artiști ai
trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul terestru, care are aspectul
unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a
personalității umane care prevestește zorile Renașterii.

Paradisul

Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. Din

acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine.
Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate
spre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerc
corespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în acea vreme: Luna,
Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor
fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante, ghidat de Sfântul
Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopește cu
Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele". Dacă în
descrierea Infernului și Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în
Paradis el este unicul creator. Tradiția Paradisului nu exista în literatură și
fantezia dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid și de
infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a
Paradisului.

Răsunetul Divinei Comedii

Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebră. Florența lui Lorenzo De
Medici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante. Unele
ediții ale Divinei Comedii au fost ilustrate de Sandro Botticelli ( a lucrtat timp
de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută de cânturi), Michelangelo,
Rafael, iar în timpurile moderne de John Flaxman, William Blake, Gustave
Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini și Robert Schumann
au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante.
Divina Comedie a fost tradusă în peste 25 de limbi. Operele multor scriitori
moderni au fost influențate de creația lui Dante: Ezra Pound, T.S.Elliot,
Gabriele D'Annunzio, Paul Claudel și Anna Akhmatova.

Divina Comedie în limba română

Divina Comedie impune și prin perfecțiunea arhitecturii sale, supusă unor

rigori geometrice și muzicale greu de egalat și de echivalat. Este un motiv în
plus ca opera dantescă să constituie o veritabilă piatră de încercare pentru
traducători.
Transpunerea ei în limba română echivalează cu un imens pariu, fapt atestat
de numele și de numărul celor care s-au încumetat în această întreprindere:
Nicu Gane (în versuri alexandrine), George Coșbuc, Alexandru Marcu
(traducere în proză cu gravuri de Mac Constantinescu), Eta Boeriu, Giuseppe
Ciffareli, George Pruteanu și Marian Papahagi. Recent, Răzvan Codrescu a
publicat traducerea "Infernului", cu text bilingv, note, comentarii, postfata si
bibliografie la zi, la Editura Christiana din Bucuresti. Un loc aparte în cadrul
acestor tălmăciri (unele rămase nefinalizate) îl ocupă traducerea realizată de
poeta Eta Boeriu, în care, după cum constată criticul Ion Negoițescu, "poezia
curge limpede și strălucitoare, pe albiile firești ale cuvântului românesc, ca
printr-o natură pură și însorită".

Cântecul Nibelungilor (germană Nibelungenlied) este o epopee eroică scrisă în

jurul anului 1204 în limba germană medie (Mittelhochdeutsch) de un poet
anonim care a prelucrat legende care se regăsesc într-o formă mai arhaică în
Edda. Locul probabil în care a fost scrisă această epopee este reședința
episcopului din Passau.

[modifică] Rezumat

"Cântecul Nibelungilor" prezintă istoria vieții lui Kriemhild, o prințesă

burgundă. Mama ei trăiește, dar tatăl ei, Dankrat, a murit, astfel că ea este
tutelată de frații săi Gunther, Gernot și Giselher. Un personaj important la
curte este Hagen von Tronje, un vasal al regilor burgunzi.

Siegfried, fiul regelui Siegmund și al reginei Sieglinde, care domneau în

Xanten, aude de frumusețea prințesei burgunde și pleacă la Worms hotărât să
o ia de soție. Pentru a-și atinge scopul, el luptă împotriva danezilor și
saxonilor, care au declarat război burgunzilor, și se oferă să îl ajute pe
Gunther să o cucerească pe Brünhild, regina unui ținut îndepărtat. Brünhild
dorește să îl ia de soț doar pe cel care o poate învinge în trei probe. Singurul în
măsură să facă acest lucru este Siegfried, care se prezintă ca vasal al lui
Gunther. Eroul din Xanten luptă alături de regele burgund, îmbrăcat într-o
mantie care îi conferă invizibilitate și îi sporește puterile. După cucerirea
reginei din Isenstein, în Worms are loc o nuntă dublă: Gunther se căsătorește
cu Brünhild, iar Siegfried cu Kriemhild. Nunta este umbrită de lacrimile lui
Brünhild, care se simte jignită de mezalianța dintre cumnata sa și cel pe care
ea îl consideră un vasal al regilor burgunzi. Ea refuză să îl accepte pe Gunther
ca soț, iar Siegfried participă la a doua înșelare a lui Brünhild, luptându-se cu
ea deghizat în regele burgund. După ce aceasta se recunoaște învinsă, Siegfried
se retrage, nu înainte de a-i lua reginei un inel de pe deget și centura, pe care i
le dăruiește apoi lui Kriemhild.
Siegfried și Kriemhild pleacă la Xanten. Ea ar fi dorit să îl ia cu sine și pe
Hagen, dar acesta refuză vehement. După 10 ani, acestia sunt invitați să își
viziteze rudeniile din Worms. Aici are loc o ceartă între Brünhild și
Kriemhild, cauzată de necunoașterea adevărului de către nici una din regine.
Brünhild îl numește pe Siegfried vasal, în timp ce Kriemhild susține că soțul ei
este un rege chiar mai mare decât Gunther. Cearta culminează atunci când
Kriemhild dorește să intre în dom înaintea reginei din Worms. Brünhild spune
că nu se cuvine ca o soție de vasal să intre în biserică înaintea reginei, la care
Kriemhild o numește pe cumnata sa amantă de vasal. Ea este convinsă că
Siegfried a fost primul bărbat din viața lui Brünhild și drept dovadă arată
inelul și centura pe care le-a adus cu sine de la Xanten.

Siegfried este silit să dea explicații pentru comportamentul soției sale. El jură
solemn că nu este vinovat de vorbele ei și promite să o educe mai bine. Hagen
consideră că jignirea reginei trebuie răzbunată și pune la cale uciderea lui
Siegfried, primind acceptul lui Gunther. Siegfried este ucis în timpul unei
vânători de către Hagen, care a aflat secretul vulnerabilității eroului chiar de
la soția eroului. După 13 ani de doliu, Kriemhild acceptă să îl ia de soț pe
Etzel, regele hunilor, sperând că va reuși astfel să răzbune moartea lui
Siegfried. După alți 13 ani, rugat de soția sa, Etzel își invită cumnații să vină în
vizită. În urma provocărilor lui Kriemhild și Hagen, în Etzelburg se
declanșează o luptă între burgunzi și războinicii regelui hun. Mii de oameni
sunt omorâți de ambele părți, printre care și Gernot și Giselher. În cele din
urmă, Gunther și Hagen sunt luați prizonieri.

Kriemhild cere să i se restituie comoara lui Siegfried. Hagen răspunde că va

spune unde este ascunsă comoara doar după ce Gunther va fi mort. Kriemhild
poruncește ca fratele ei să fie ucis. Hagen refuză și în aceste condiții să spună
unde este comoara, iar Kriemhild îi taie capul cu sabia lui Siegfried.
Hildebrand, armurierul lui Dietrich von Bern, o ucide pe Kriemhild ca
pedeapsă pentru faptul că ea, ca femeie, a ridicat sabia asupra unui mare
luptător.

Cântecul lui Roland

Cântecul lui Roland (franceză La Chanson de Roland) este cea mai veche operă
importantă a literaturii franceze. Există mai multe versiuni, mărturie a
popularității ei între secolele al XII-lea și al XIV-lea. Cea mai veche dintre
aceste versiuni este datată de obicei la mijlocul secolului al XII-lea (între 1140
și 1170), și are aproximativ 4004 versuri (numărul lor variază puțin în edițiile
moderne). Acest poem epic este un exemplu de chanson de geste, o specie
literară ce a înflorit în secolele XI - XV și care proslăvește faptele eroice ale
protagonistului, onoarea și credința.

Sinopsis

Moartea lui Roland în Bătălia de la Roncesvalles (Roncevaux), dintr-un

manuscris ilustrat aprox.1455-1460.

Carol cel Mare și armata sa luptă de șapte ani în Spania. Marsilion, sau
Marsile, regele sarazin al Sarragossei, poartă o discuție cu nobilii săi. La
sugestia lui Blancandrin, Marsilion hotărăște să simuleze că se predă, pentru a
asigura retragerea francilor de pe pământurile sale.

Marsilion trimite emisari pentru a negocia predarea sa lui Carol:

Blancandrin, șeful delegației, promite, cu rea credință, că, în cazul în care
Carol se întoarce la Aachen (Aix-la-Chapelle), Marsilion îl va urma la scurt
timp și se va converti la creștinism.

Nobilii creștini discută despre cum ar trebui să răspundă ofertei lui Marsilion.
Roland nu are încredere în acesta, însă Ganelon, Naimon și majoritatea
celorlalți consideră că merită să fie considerat sincer. Carol este de acord, dar
îi este greu să aleagă un ambasador care să-i ducă lui Marsilion acest mesaj.

El nu dorește să aleagă un cavaler de valoare, deoarece Marsilion l-a ucis pe

ultimul ambasador care fusese trimis. De aceea, Carol respinge propunerile lui
Roland și Turpin de a duce ei mesajul și hotărăște ca niciunul dintre cei
doisprezece pairi să fie trimis.

Roland recomandă atunci trimiterea lui Ganelon, tatăl său vitreg. Acesta
consideră propunerea sa ca o insultă, îl amenință pe Roland, și, în timpul
călătoriei cu Blancandrin la Zaragoza, plănuiește să se răzbune.

În Zaragoza, Ganelon îl minte pe Marsilion, spunându-i că acceptarea lui

Carol este condiționată de două lucruri. În primul rând, Marsilion nu poate
păstra decât jumătate din Spania, restul fiindu-i dat lui Roland, În al doilea
rând, unchiul lui Marsilion trebuie să fie printre ostaticii dați ca garanție a
bunei credințe.

După ce îl amenință pe Ganelon cu moartea, Marsilion este informat de

Blancandrin că francul este gata să-l trădeze pe Roland și pe cei doisprezece
pairi. Marsilion îi oferă atunci lui Ganelon prietenia sa și daruri bogate, iar el
promite să se asigure ca Roland și cei doisprezece pairi să fie plasați în
ariergarda armatei și nu în corpul principal al forțelor france.
Acest lucru îi va permite lui Marsilion, care nu-i poate învinge în luptă pe
franci, să-i ucidă pe cei doisprezece mari cavaleri ai francilor, fără de care,
conform spusele lui Ganelon, francii nu vor mai purta război.

După ce Ganelon își îndeplinește sarcina, Roland, împreună cu Oliver și

ceilalți doisprezece pairi, preia comanda ariergărzii armatei france, care
număra 20.000 de oameni.

O armată de sarazini de 100.000 de oameni, condusă de nepotul lui Marsilion

și de alți 11 mari războinici sarazini, este văzută apropiindu-se de ariergardă.
Prietenul lui Roland, Oliver, îi cere să sune din corn pentru a chema restul
armatei în ajutor, dar codul onoarei îl obligă pe Roland să lupte deși este
dezavantajat numeric.

Bătălia care urmează are două părți. Atacul inițial al sarazinilor este respins
de franci, dar numai 300 de cavaleri, inclusiv Roland și cei mai mulți dintre cei
12 pairi supraviețuiesc.

Sarazinii atacă a doua oară, Marsilion însuși conducând o oaste de 300.000 de

oameni. În curând este clar că francii sunt cei care vor pierde lupta. La sfatul
arhiepiscopului Turpin, Roland sună din corn, nu pentru a chema trupe în
ajutor, ci în sperînd la revenirea lui Carol pentru îngroparea trupurilor și
răzbunarea martirajului. Roland sună din corn atât de tare încât i se rupe
tâmpla și îi curge sânge din gură.

Când doar Roland, Turpin și Gualter de Hum mai sunt în viață, Roland îi taie
mâna dreaptă a lui Marsilion. Acesta fuge de pe câmpul de luptă și este urmat
de supraviețuitorii din armata sa. Roland și Turpin sunt singurii războinici
rămași pe câmpul de luptă și sunt deci victorioși.

Totuși, Turpin a fost rănit în multe locuri de proiectilele sarazinilor și

sângerează până la moarte, în timp ce ține o slujbă pentru soldații săi. Roland,
nerănit de nici o armă, sângerează din cauza tâmplei rupte.

După moartea lui Turpin, Roland urcă până în vârful unui deal, privind către
sud, înspre Spania si portugalia.Își crapă cornul, lovind un păgân pe care-l
ucide pentru că a încercat să-i fure sabia, apoi eșuează să-și frângă sabia pe o
piatră. Roland moare sub un copac, cu fața către sud, ținându-și sabia
Durendal și cornul.

Între timp, Carol cel Mare se întoarce din Franța în cea mai mare rapiditate,
arestându-l pe Ganelon pentru trădare. Când ajunge pe câmpul de luptă de la
Roncevaux (Roncesvalles), leșină de durere.
El îl jelește și apoi pornește la drum cu scopul de a distruge armata sarazină.
Îi ajunge din urmă pe câmpurile de lângă Sarragossa și îi măcelărește,
majoritatea supraviețuitorilor înecându-se în apele unui râu din apropiere.

Marsilion scapă în fortăreața sa din Sarragossa. Deoarece armata lor nu a

primit ajutor de la zei, locuitorii înfuriați ai orașului batjocoresc idolii treimii
lor infernale: statuile lui Mahound, Tervagent, și Apollyon sunt luate din
moschee și bătute cu bețe.

În acea noapte Baligant, emirul Babilonului (Cairo din Egipt, nu Babilonul din
Mesopotamia)), vine cu întăriri. Marsilion moare și Baligant preia
conducerea.

Carol își împarte forțele după naționalitate, sub cei mai mari războinici
rămași: bavarezii, germanii, mormanzii, bretonii, flamanzii și burgunzii.
Forțele creștine distrug armata muslumană, iar Carol cel Mare îl învinge pe
Baligant în duel.

Armata creștină pătrunde în Sarragossa: idolii și obiectele vrăjitorești din

sinagogile și moscheile orașului sunt distruse, iar 100.000 de musulmani și
evrei sunt creștinați.

Bramimonde, văduva lui Marsilion, este capturată, iar Carol dă ordin ca ea să

fie convertită, nu prin forță, ci prin 'parabole și predică'.

Apoi, francii se întorc la Aix-la-Chapelle (Aachen), unde Aude, logodnica lui

Roland (și sora lui Oliver) moare de durere.

Ganelon este judecat pentru trădare, dar susține că acțiunile sale reprezintă o
răzbunare justificată. Pentru a rezolva disputa, ruda lui Ganelon, Pinabel se
duelează cu prietenul lui Roland, Thierry, care câștigă.

După victoria lui Thierry, Ganelon este executat împreună cu membrii

familiei sale care s-au pus chezași (garanți) pentru nevinovăția sa.

Regina Bramimonde este botezată, iar Carol este în final satisfăcut. În somn,
un înger vine și îi cere să ajute orașul Imphe, atacat de păgâni. Carol se
lamentează și își plânge soarta dar se supune voinței lui Dumnezeu.

Poemul se bazează pe un incident istoric relativ minor, Bătălia de la

Roncesvalles (Roncevaux în franceză), de pe 15 august 778, când ariergarda
francilor lui Carol cel Mare, aflat în retragere, a fost atacată de basci, după o
ambuscadă. În această luptă, descrisă de biograful său Einhard (Eginhard) în
Viața lui Carol cel Mare (scrisă în jurul anului 830), se spune că soldații
surprinși au fost cu toții uciși, printre ei aflându-se un "Hruodland (Roland
n.n.), prefect al mărcii Bretaniei" (Hruodlandus Brittannici limitis praefectus).
[1]

Poemul nu este o reprezentare corectă a realității. Roland devine nepotul lui

Carol, bascii devin sarazini, iar Carol, în loc să-și continue drumul spre nord
pentru a-i supune pe saxoni, se întoarce în Spania și răzbună moartea
cavalerilor săi. Autorul poemului nu avea nici cunoștințe despre islam,
reprezentat ca o religie idolatrică.

Cântecul lui Roland este celebrat încă din Evul Mediu: există mai multe
versiuni ale acestuia, cât si modificari datând din perioade diferite. Acesta este
desemenea modelul numeroaselor cântece de mai târziu. Prima ediție tipărită
a celui mai vechi text, rămas mult timp necunoscut, nu datează, totuși, decât
din 1837. Acest text conține 4002 decasilabe reunite în 291 lasate inegale. Este
semnat la ultimul vers („Aici este făcută fapta de vitejie pe care Turoldus o
refuză”) de un anume Turold care este ignorat dacă este vorba de autor, de un
copist, de un jongler, si chiar o simplă sursă.

Povestea, inspirată de un eveniment istoric, bătălia de la Roncevaux (778), este

compusă cu multă măiestrie în două părți, având fiecare câte două părți:
moartea lui Roland (trădarea, bătălia) și răzbunarea Împaratului (pedeapsa
păcătoșilor, pedeapsa lui Ganelon), încadrate de o expunere și o dublă
concluzie. Unitatea întregului este întărită de numeroase paralelisme,
contraste și ecouri. Anumite pasaje prea sobre totuși posedă o mare intensitate
dramatică și tocmai de aceea au rămas celebre (moartea frumoasei Aude sau
cea a lui Roland).

Ca toate cântecele faptelor de vitejie, Cântecul lui Roland are un important

conținut ideologic, dar în același timp este o descriere sugestivă a tensiunilor
interne ale societății feudale (între vasali și suzerani, între ambiția personală și
devotament) cât și o dramă umană: în ciuda caracterului puțin stilizat al
personajelor, subtilitatea caracterelor explică și implică derularea inevitabilă
a evenimentelor.

Le Cid este o tragi-comedie scrisă de Pierre Corneille și publicată în anul

1636, care marchează un moment crucial în dezvoltarea teatrului francez.
Legenda cidului, constituită prin sec. al 12lea, se referă la luptele spaniolilor
cu maurii. Figura eroului medieval al Spaniei inspiră poemul Cîntecul
Cidului, precum și alte poeme epice. Izvorul lui Corneille pentru Cidul l-a
constituit piesa unui dramaturg spaniol. Cu “Cidul” apare adevăratul stil
tragic. Corneille rămîne, astfel, pictorul măreției și nobleței umane. În această
operă autorului așează în centrul creației ființa umană. Tragedia clasică
prezintă un alt tip de erou care nu mai e victimă a zeilor sau a destinului. Eroii
lui Corneille tind să se realizeze, sunt capabili să ia decizii conducîndu-se de
sentimental cinstei, datoriei și al onoarei. Concepția raționalistă a iubirii în
întregime determină faptele săvîrșite de Don Rodrigo și Ximena. Rodrigo și
Ximena sunt modele de eroism și de umanitate, amestec de trăiri manifestat
mai sensibil în personajul Ximenei, și în lupta neîncetată a voinței împotriva
pasiunii. Sensul moral în această tragedie este că datoria și onoarea ocupă
primul loc în viață. Corneille afirmă că “Tragedia care pt subiectul ei este o
acțiune măreață, extraordinară serioasă” și că “izvorul trebuie căutat în
istorie sau legendă” Aceată operă este de factură clasicistă, deoarece este
prezemtă regula celor trei unități, cu mici abateri:este o acțiune liniară, ce are
loc în unitatea orașului, timp de 36 de ore. Echilibrul copoziției, armonie,
ordinea, claritatea, sobrietatea stilului, vocabularul ales definesc deasemenea
clasicismul. Pentru personajul principal-Don Rodrigo sentimenteul onoarei
este mai presus decît sentimentul iubirii, deci opera este de facutră
raționalistă.

Personaje

Don Fernand - Regele Castiliei

Dona Urraque - (adolescentă) Fiica unui rege, îndrăgostită de Don Rodrigue
Don Diegue - Tată lui Don Rodrigue
Don Gomes - Tată lui Chimene, generalul Castiliei
Don Rodrigue
Don Sanche - Îndrăgostit de Chimene; luptă împotriva lui Rodrigue
Chimene - Fiica lui Don Gomes
Don Arias
Don Alonse
Leonor-Guvernatoarea Dona Urraque
Elvire - Guvernatoarea Chimene<ibr />

Eneida (Aeneis), alcătuită din hexametri în 12 cărți, este considerată epopeea

națională a romanilor, bazată pe legenda conform căreia, Enea, erou troian de
origine divină (era fiul zeiței Venus), după căderea Troiei și lungi peregrinări,
ajuns în Latium pe țărmurile Italiei, fondează o colonie, din care va rezulta
mai târziu Roma. Conform legendei, fiul său, Ascanius, va întemeia cetatatea
Alba Longa. Fiica unui rege al acestei cetăți, Rea Silvia, va da naștere celor doi
gemeni, Romulus și Remus, fondatorii Romei.

Cele 12 cărți ale epopeei sunt grupate în două părți:

Primele șase cărți înfățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de
rătăciri pe mare. După ce flota lui Enea este aruncată de furtună pe țărmurile
Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni. Didona se
îndrăgostește de Enea, acesta însă - în urma îndemnului lui Jupiter - o
părăsește pentru a-și îndeplini menirea întemeierii unui stat înfloritor în Italia.
Dezamăgită, Didona se sinucide, înjunghiindu-se cu sabia lui Enea.

În ultimele șase cărți se povestește debarcarea lui Enea în Italia, la gurile

Tibrului. Aici se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui din Latium, Latinus.
Turnus, conducătorul rutulilor și logodnicul Laviniei, pregătește războiul
contra lui Enea. Din această luptă, eroul troian - cu ajutorul lui Jupiter la
insistențele lui Venus - iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii
sale istorice.

Virgiliu a murit înainte de a-și desăvârși opera. Augustus o dat ordin

legatarilor testamentari ai poetului, Varius și Tucca, să nu distrugă
manuscrisul - cum dorise Virgiliu - ci să-l publice ca atare, cu un minimum de
prelucrări. Chiar neadusă la perfecțiune, Eneida a fost recunoscută de la
început drept una din capodoperele literaturii, alături de epopeele homerice,
Iliada și Odiseea, care i-au servit ca model, influențând generațiile ulterioare
de scriitori, până în perioada umanismului.

Ultima tragedie din această trilogie este „Antigona” (Greacă veche: Ἀντιγόνη).
Acțiunea începe dimineața, după lupta pentru Teba. Trupele din Argos au
fugit după ce au fost înfrânte. Polinike și Etéocle s-au omorât unul pe celălalt
în luptă. Antigona află că Creon, care conduce în prezent Teba, a interzis
înmormântarea lui Polinike.

Ca și „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai prețioase
creații literare ale antichității. Antigona, cutezătoarea fiică a lui Oedip, asistă
la dezastrul provocat de lupta dintre frații ei, Etéocle și Polinike. Amândoi au
căzut în luptă, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune să se
organizeze cu pompă înmormântarea lui Etéocle, apărătorul cetății. Pentru
celălalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu oaste străină să cucerească cetatea -
se interzice chiar simpla înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc,
înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridică Antigona, sora celor doi
luptători. În mare taină, ea predă pământului trupul lui Polinike, îndeplinind
astfel obligația ce i-o reclamă, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel
mort. Fapta Antigonei a fost însă repede descoperită de Creon care o
condamnă la moarte. În discuția aprinsă dintre Creon și Antigona se dezvăluie
o ciocnire ascuțită de principii morale. Antigona, fecioară firavă și gingașă,
este înzestrată cu un caracter îndrăzneț, cu un curaj demn de un luptător.
Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conștiința că acționează în numele
legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradițională, adânc
înrădăcinată în cetățile grecești.

Antigona va pieri întemnițată, dar Creon, cel care a nesocotit voința zeilor, va
primi o cruntă pedeapsă pierzându-și fiul, pe Hemon (logodnicul Antigonei), și
soția, care se sinucide aruncând blesteme asupra trufașului și nechibzuitului ei
soț.

În mitologia greacă, Medeea era fiica regelui Colchidei, Eetes. Prin urmare
era nepoata lui Helios și a vrăjitoarei Circe. Mama ei era oceanida Idyla, dar
uneori i se atribuie drept mamă Hecate, patroana tuturor vrăjitoarelor.

Fără Medeea, Iason nu ar fi putut să obțină Lâna de Aur, dânsa fiind cea care
i-a dat alifia destinată să-l protejeze de arsurile taurilor lui Hephaistos și care
a adormit dragonul prin farmecele sale. O variantă târzie, pomenește faptul că
Medeea era, în realitate, o prințesă plină de omenie, care se opunea politicii
tatălui său de a-i ucide pe toți străinii ajunși în ținutul său.

Iritat de opoziția ei, Eetes a întemnițat-o, de unde nu i-a fost greu să scape,
ceea ce s-a și întâmplat exact în ziua în care Argonauții au debarcat pe țărmul
din Colchos. Medeea și-a legat imediat soarta de cea a lor, făcându-l pe Iason
să promită că o va lua în căsătorie dacă îl va ajuta să găsească Lâna de Aur.
Iason i-a promis și, profitând de cunoașterea ținutului, Medeea a reușit să
deschidă templul unde se afla prețiosul obiect, în timp ce Argonauții îi atacau
pe soldați și îi puneau pe fugă. După obținerea Lânii de Aur, Medeea a fugit cu
Iason și cu Argonauții.

Pentru a-l urma și a-i asigura victoria, Medeea nu numai că și-a abandonat
tatăl, ci îl luase ostatic pe propriul frate, Apsirtos, pe care nu a ezitat să-l
ucidă. Ea l-a tăiat în bucăti și l-a aruncat în mare, întârziindu-i astfel pe
urmăritorii trimiși de Eetes, deoarece ei trebuiau să adune fiecare bucată din
corpul fratelui. Căsătoria lui Iason cu Medeea nu a fost celebrată imediat în
Colchida, dar Medeea a avut cu iubitul ei un fiu, Medeios și o fiică, Eriopis.

Întorcându-se în Iolcos cu Iason, Medeea vrea să se răzbune pe regele Pelias,

cel care încercase să scape de soțul ei trimițându-l după Lâna de Aur.
Convingându-le pe fiicele regelui că poate să întinerească orice ființă vie,
fierbând-o într-o licoare magică știută doar de ea, le determină pe acestea să-și
omoare tatăl. Fiul lui Pelias, mânios îi gonește pe Iason și Medeea, iar
Pleiadele, fiicele regelui ucis fug îngrozite de ceea ce au făcut.
Iason și Medeea ajung în Corint, unde regele Creon îi oferă de nevastă lui
Iason pe fiica sa, Creuse. Medeea este izgonită și i se dă o amânare de o zi
pentru a părăsi cetatea, îndeajuns pentru ca vrăjitoarea să ticluiască o
răzbunare. Ea îmbibă o rochie în niște otrăvuri cunoscute de ea, și le trimite
prin copii ei prințesei Creuse. Imediat ce a îmbrăcat-o, aceasta a fost cuprinsă
de un foc misterios, la fel ca și tatăl ei ce i-a sărit în ajutor.

Medeea fuge la Atena, deoarece era în bune relații cu Egeu, căruia îi

promisese să-i dăruiască alți copii, dacă o va lua în căsătorie. Medeea a
încercat în zadar să-l ucidă pe Tezeu, atunci când acesta a venit pentru a fi
recunoscut de tatăl său.

Tragedia Medeea de Euripide prezintă povestea din momentul în care Medeea

este părăsită de Iason.

Antigona (Greacă: Ἀντιγόνη) este o tragedie scrisă de Sofocle înainte de 442

î.Hr. sau chiar în acest an.

Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetății Teba, născută din dragoste
incestuoasă a acestuia cu mama sa, Iocasta și soră cu Ismene, Eteocles și
Polynices.

Ca și „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai prețioase
creații literare ale antichității. Antigona, cutezătoarea fiica a lui Oedip, asistă
la dezastrul provocat de lupta dintre frații ei, Etéocle și Polinike. Amândoi au
căzut în luptă, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune să se
organizeze cu pompă înmormântarea lui Etéocle, apărătorul cetății. Pentru
celalalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu oaste străină să cucerească cetatea -
se interzice chiar simpla înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc,
înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridică Antigona, sora celor doi
luptători. În mare taină, ea predă pământului trupul lui Polinike, îndeplinind
astfel obilgația ce i-o reclamă, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel
mort. Fapta Antigonei a fost însă repede descoperită de Creon care o
condamnă la moarte. În discuția aprinsă dintre Creon și Antigona se dezvăluie
o ciocnire ascuțită de principii morale. Antigona, fecioară firavă și gingașă,
este înzestrată cu un caracter îndrăzneț, cu un curaj demn de un luptător.
Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conștiința că acționează în numele
legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradițională, adânc
înrădăcinată în cetățile grecești.

Preferința pe care grecii au acordat-o întotdeauna acestei piese se datorește, în

primul rând, personajului feminin. În actul său, Antigona nu mai recurge la
ajutorul zeilor. Faptul e nou și, totodată, încărcat de semnificații. Găsește în
inima ei suficiente temeiuri cu care să-și înfrunte destinul și eventual să
accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora, rupe barierele sacrosancte
ale familiei, sfidează o seamă de legi ale societății și nu se teme de sancțiuni. În
fața ei se află Creon, gelos de autoritatea regală și temându-se să nu piardă
puterea. Cu sprijinul cetății, el sprijină rigiditatea și egoismul acestei
autorități. Sufletul liber și generos al Antigonei nu se impresionează de rigorile
autorității. Singură, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale
cugetului, înfruntă pe rege și o dată cu acesta un întreg lanț de prejudecăți
statale. Vede în decizia regelui o nelegiuire, și aceasta îi e de ajuns pentru a
protesta fără nicio frică împotriva ei. O dată ce a luat hotărârea, nimic nu o
mai împiedică de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude ale lui
Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena.

Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce

anunță pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de
"idei pure". Antigona de sacrifică pentru legi care nu sunt scrise pe hărtie, ci
țin de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o vedem luptând;
merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o dimensiune aproape
supraomenească. Atunci când declară: "m-am născut ca să aduc în lume
iubire, nu ură" - are în vedere datoria ei față de fratele său mort, mai mult
decât sentimentul său de dragoste față de Hemon. Întreaga ei viață s-a țesut
din devotament pentru ai săi. Ani, în șir, a mângâiat bătrânețea nefericită a
tatălui său orb. A încercat, între zidurile Tebei, să-și impace frații. Rareori s-a
putut gândi și la ea, la problemele ei intime, ca fată tânără, ca îndrăgostită.
Datoria față de alții, ca și cea față de legea morală, i-a poruncit să uite de sine.
Găsim în misiunea ei o frumusețe severă, de proporții eroice. Aceasta se
păstrează până la sfârșit; spre grota unde va fi ca și înmormântată de vie,
Antigona va păși demnă, hotărâtă, fără ezitările, slăbiciunile ori regretele
noastre obișnuite. Ideea - s-ar putea spune - e mai puternică în ea decât
sentimentul.

Păreri autorizate văd în Antigona una din cele mai frumoase opere ale
teatrului grec, dacă nu chiar cea mai frumoasă. Statura nobilă a Antigonei
impune, alcătuind o replică vie a satuilor lui Fidias și ale elevilor săi. Pare o
statuie vie a datoriei. Prin gândirea sa morală, ca și prin apriga ei stăruință în
virtute, domină, parcă, nu numai umanitatea dimprejur, ci toată umanitatea.
Dintr-un subiect simplu, poetul a știut să scoată peripeții dramatice, fiecare
din acestea unind un conținut psihologic cu unul filozofic. Succesiunea
scenelor trezește în sufletul spectatorului o gamă de sentimente bogată și
nobilă, în care admirația alternează cu teama, mila și simpatia cu indignarea.
Corul, în cântecele de o rară frumusețe poetică, dă fundalul moral al acțiunii,
interpretând în legătură cu aceasta fie voința divinității, fie adevărurile legilor
omenești.
Epopeea lui Ghilgameș

Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică. Este cea
mai veche scriere literară a umanității, datând de la începutul mileniului al
III-lea î.Hr. aparținând culturii sumero-babiloniene. S-a păstrat, lacunar, pe
12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive și
povestește faptele eroice ale legendarului rege al cetății Uruk. Poemul a fost
descoperit abia în secolul al XIX-lea. Probabil de origine sumeriană, dar
absorbit și adaptat de civilizațiile succesive ale Mediteranei orientale, poemul
conține multe elemente mitologice care vor apărea în literaturile și tradițiile
mitologico-religioase ale civilizațiilor ulterioare.

Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis
acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă
corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar
confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară de nici o parte, astfel încât
Ghilgameș și Enkidu au devenit prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au
fost părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul
înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima peste
mări și țări. Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a
deranjat divinitățile. Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i
despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însa acesta o
respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună ucigându-i prietenul iubit.
Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai
dragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții.
Neconsolat, puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre care
aflase că fusese acordată de zei, în mod exceptional, unui singur om,
înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care divinitățile
pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu în
Biblie în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia
accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va
obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic la care fusese supus de zei.
Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este,
resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși.

Episoadele poemului nu au legatură literară unele cu altele (ca rapsodiile din

Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârșite de erou;
principalele isprăvi:

lupta contra regelui Akka din Kish

expediția, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere și distrugere a

monstrului Humbaba;
lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i
refuzase dragostea;

călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;

moartea eroului (deși nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba și de
moartea lui Ghilgameș sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană,
Ghilgameș călătorește în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalității de la
stamoșul său Uta-napiștim, care-i comunică și amănuntele desfășurării
potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic).

Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameș se poate numi drama

existențială a omului, lupta lui cu forțele oculte și perspectiva înfrângerii lor,
raportul cu femeia și raportul de prietenie între oameni, teama de moarte și
setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii și destinul
oamenilor ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizația urbană, constituirea
statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii.

Unul dintre poemele de referinţă ale lumii antice, care are în conţinutul
său descrieri homerice ale vitejiei unui mare conducător al Urukului,
este cel în care eroul principal este nimeni altul decât vestitul
Ghilgameş.

Cu peste un mileniu şi jumătate înainte de a fi fost create poemele

homerice, pe vremea când apele Tigrului şi Eufratului nu se
împreunaseră încă - pentru ca într-o singură albie, cea a Shat-El-Arab-
ului, să se verse în Golful Persic - în Mesopotamia, «ţara dintre cele
două fluvii», scribii scrijeleau pe plăci de cărămidă arsă, în ciudata lor
scriere cuneiformă, cea dintâi epopee a lumii.

Mai veche decât Iliada şi Odiseea, mai veche decât Biblia, epopeea
care cântă vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş, legendarul rege al
Urukului, avea să-şi ia locul de cinste - orânduită în douăsprezece
tablete numerotate cu grijă - în faimoasa bibliotecă a regelui asirian
Assurbanipal, la Ninive, în cel dintâi veac înaintea erei noastre. Ea
constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie poemele
homerice pentru Grecia celui dintâi mileniu înaintea erei noastre şi, de
pildă, Cântecul luiRoland'' pentru Franţa celui de-al Xll-lea secol:
glorificarea unui erou, chintesenţă a bravurii poporului său.
Poemul nu-şi datoreşte însă valoarea universală numai vechimii, ci
mai cu seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă
calitatea şi caracterul operei. Amestec de întâmplări minunate, de
multe ori dramatice, cu profunde învăţături morale, el ne înfăţişează pe
cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor. Este, desigur, aceasta una
din explicaţiile faptului că o poveste ale cărei izvoare se pierd în
negura celui de-al treilea mileniu înaintea erei noastre are atât farmec
şi atâta prospeţime, încât să poată fi citită - cu susţinut interes - până
în zilele noastre, adică aproape cinci mii de ani după epoca creării ei.

Puternice şi neclintite au trecut dincolo de vreme - înfruntându-i

istoria cu trufia trăiniciei lor - piramidele Egiptului, dar ele erau durate
în piatră şi meşteşugit înfipte în scoarţa pământului. Care să fie taina
neasemuitei vrăji ce a hărăzit atât freamăt de viaţă cântecului făurit cui
aproape cinci mii de ani în urmă, pentru a fi străbătut până la noi,
păstrându-şi| neatinsă frumuseţea?

Iată ce ne vom strădui să pătrundem şi să lămurim, răscolind:

adâncurile istoriei ca şi pe cele ale literaturii, aşa cum arheologii au
răzbătut prin negura ce-nvăluia începuturile civilizaţiei omeneşti,
săpând şi răscolind" ascunsele straturi ale pământului. însemnatele
descoperiri scoase la iveală dej săpăturile întreprinse în Egipt la
începutul veacului trecut au incitat setea de cunoaştere a savanţilor,
care şi-au îndreptat privirile şi spre răsărit. La fel cu hieroglifele, a
căror cheie fusese găsită mai înainte, descifrarea scrierii cuneiforme
putea da la iveală comori de frumuseţi nebănuite, aşa cum s-a şi
întâmplat.

Din diversele poeme şi balade scrise în dialectele şi graiurile

mozaicului de popoare ce s-au perindat în Mesopotamia - sumerieni,
akkadieni, hittiţi, hurriţi, elamiţi şi cananeeni - s-a închegat opera cea
mai de seamă a geniului semitic, pe care o constituie, fără îndoială,
«Epopeea lui Ghilgameş».
Prin vigoarea şi autenticitatea eternului omenesc pe care-l oglindeşte,
ea este pe drept cuvânt una dintre primele capodopere ale literaturii
universale.

Lucrarea nu e lipsită deloc de un cert substrat istoric, cu tot nimbul

legendar ce-o înconjoară. Ea reflectă interesanta epocă de tranziţie de
la orânduirea comunei primitive la cea sclavagistă, epocă ce s-a
desfăşurat în tot cursul mileniilor IV şi III î.e.n. în Egipt şi
Mesopotamia, când a început procesul de diferenţiere socială prin
dezvoltarea forţelor de producţie. E o perioadă în care se tinde hotărât
către noile relaţii, sclavagiste, în timp ce mai stăruie, destul de
puternice, şi vechile relaţii. E, în acelaşi timp, epoca în care viaţa
culturală începe a se dezvolta mai viu, în istorie apărând - penam
prima dată - scrierea ca mijloc de comunicare, pe bază pictografică,
evoluând apoi spre cea ideografică.

Epopeea lui Ghilgameş oglindeşte cu fidelitate tocmai perioada de

care vorbim, deşi nu într-un mod limpede, dată fiind tendinţa ei
general-fantastică. Ghilgameş însuşi e un rege care a trăit efectiv,
cetatea Urukului în care se desfăşoară acţiunea a existat realmente,
căci zidurile i-au fost dezgropate de sub cele ale oraşului Warka de
astăzi, tot aşa după cum relaţiile sociale pe care le întâlnim în epopee
sunt cele ale momentului istoric mai sus pomenit.

Lucrarea ni-l reprezintă pe Ghilgameş ca rege. Deşi încă legat de

obştea din care a purces şi ale cărei sfaturi, prin Adunarea Bătrânilor,
le mai primeşte - ceea ce indică stadiul patriarhal al orânduirii
sclavagiste a timpului - Ghilgameş s-a diferenţiat prin forţă, vitejie şi
înţelepciune, aşa cum ni se spune în epopee, şi a ajuns să se impună,
până la tiranie, semenilor săi.

Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameş se poate numi drama

existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva
înfrângerii lor, raportul cu femeia şi raportul de prietenie între oameni,
teama de moarte şi setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric
istoria devenirii şi destinul oamenilor ca societate: vânătoarea,
păstoritul, civilizaţia urbană, constituirea statului arhaic, catastrofele
cosmice, marile întrebări ale gândirii.

Călătoriile lui Gulliver

Prima ediţie a Călătoriilor lui Gulliver, 1726

Călătoriile lui Gulliver este un roman în patru părți, capodoperă a scriitorului

anglo-irlandez Jonathan Swift, scris sub pseudonimul de Dr. Lemuel Gulliver,
în care fantezia autorului se împletește cu o aspră satiră socială. Editorul cărții
a publicat prima ediție în 1726 cu numeroase modificări aduse textului
original, temându-se că anumiți cititori ar fi fost ofensați de unele pasaje ale
povestirii. O versiune integrală apare în anul 1735. Opera este pe nedrept
considerată de unii, chiar și în zilele noastre, drept "literatură pentru copii",
în realitate este vorba de una din cele mai semnificative creații ale literaturii
engleze din perioada de început a iluminismului european.

Descrierea operei

În "Călătoriile lui Gulliver" (roman început în anul 1721 și terminat în 1726),

cu titlul complet "Călătorii în mai multe țări îndepărtate ale lumii" ("Travels
into Several Remote Nations of the World") sunt descrise aventurile naivului
Dr. Lemuel Gulliver (în engleză: gullible = credul), medic și căpitan de corabie,
scrise la persoana întâia, în diverse țări imaginare.

Partea I - Călătorie în Lilliput (A Voyage to Lilliput)

Cartea se deschide cu un scurt preambul, în care Gulliver se prezintă, cum era

obiceiul în scrierile epocii, și face o expunere a vieții sale și ale călătoriilor
făcute până atunci. În prima călătorie, Gulliver este aruncat de valuri în stare
de inconștiență, ca singur supraviețuitor al unui naufragiu, pe țărmul unei
insule. Când își revine, constată că este prizonier al unei rase de oameni înalți
de cca. 15 cm, locuitori ai unor insule vecine Lilliput și Blefuscu (alegorie la
Anglia și Franța), divizați până la lupte fratricide din cauza unei îndelungate
controverse de nerezolvat asupra modului cel mai nimerit de a sparge ouăle:
să se înceapă de la partea mai largă sau de la cea mai ascuțită (aluzie la
disputele religioase dintre anglicani și catolici).

După ce-și exprimă intențiile pașnice și jură credință împăratului liliputanilor,

Gulliver este primit la Curte (descrisă după modelul celei a regelui George I al
Angliei) și are ocazia să observe obiceiurile și moravurile locale. Dacă la
început eroului i se par toate neobișnuite, cititorul constată foarte curând că
Lilliput este de fapt o Anglie în miniatură, iar rânduielile liliputane sunt cele
engleze, prezentate însă până la limita extremă a absurdității. Autorul
ridiculizează rivalitatea dintre purtătorii de pantofi cu "tocuri înalte" și cei cu
"tocuri joase" (aluzie la partidele Whig și Tory), intrigile de la curte, corupția
și capriciile împăratului, mai înalt doar cu o unghie decât supușii săi, care își
spune cu mândrie "stăpânul universului", al cărui cap atinge cerul. Deși îi
ajută pe liliputani să-i învingă pe locuitorii din Blefuscu, blocându-le flota în
port cu o singură mână, Gulliver nu este de acord ca poporul vecin să fie adus
în stare de sclavie. După o serie de peripeții, găsirea unei șalupe de dimensiuni
normale îi dă posibilitatea să se întoarcă acasă.

Partea II - Călătorie în Brobdingnag (A Voyage to Brobdingnag)

În țara uriașilor din Brobdingnag, Gulliver face cunoștință cu un alt mod de

viață. Locuitorii nu numai că sunt mai mari de statură (cca. 22 m) decât
liliputanii, dar îi întrec pe aceștia și prin puterea rațiunii. Monarhia de aici
este o formă de guvernământ ideală, luminată. Regele acestei țări este înțelept
și drept. Legile asigură libertatea și bunăstarea cetățenilor. Pe rege îl
indignează la culme ideea de a introduce în țară praful de pușcă, puștile și
tunurile. Descrierea războaielor din Europa îl îngrozește pe bunul rege din
Brobdingnag.

În timpul unei călătorii pe mare, barca lui Gulliver este luată în ghiare de un
vultur gigant și apoi abandonată, fiind salvat de o corabie în trecere, și astfel
se întoarce pentru a doua oară în Anglia.

Partea III - Călătorie în Laputa... (A Voyage to Laputa, Balnibarbi,

Glubdubdribb, Luggnagg and Japu)

Locuitorii din Laputa - aroganți și închipuiți savanți - nu trăiesc pe pământ, ci

deasupra lui, pe o insulă zburătoare. Alegoria este transparentă: autorul
descrie știința ruptă de realitate. "Învățații" din academia Lagado se ocupă cu
fel de fel de lucruri inutile și absurde: un proiect privitor la extragerea razelor
de soare din castraveți, o metodă de construire a caselor începând cu
acoperișul și terminând cu temelia etc.

Partea IV - Călătorie în țara cailor (A Voyage to the Houyhnhnms)

În această ultimă călătorie, Gulliver ajunge pe o insulă ai cărei locuitori se

împart în două categorii: o parte a populației este alcătuită din houyhnhnms,
cai înzestrați cu rațiune și având capacitatea vorbirii, cealaltă parte din ființe
yahoo, asemenea oamenilor, însă primitivi și brutali, care - spre surprinderea
cailor - mai au și defectul de a merge pe două gambe. Yahoo-ii sunt lacomi,
răutăcioși, invidioși, dominați de cele mai josnice instincte de acaparare, se
ceartă și se bat între ei pentru a strânge cât mai multe pietre strălucitore
inutile, socotite prețioase. Caii, virtuoși și înțelepți, trăiesc într-o comună
patriarhală. Legile lor nescrise se bazează pe recunoașterea drepturilor egale
pentru toți, ei nu pot înțelege ce este minciuna. Swift se pomenește în fața unei
contradicții de nerezolvat. Sistemul patriarhal ar fi ideal, dar în el oamenii au
devenit yahoo. De aici decurge pesimismul lui Swift, întunecata lui
mizantropie.

Călătoriile lui Gulliver: Una din ediţiile în limba română

Extrem de semnificativ este finalul cărții. Gulliver se întoarce în Anglia, dar

nimeni nu-i crede povestirile sale, îi fac proces pentru a-l declara nebun
iresponsabil. Este salvat de un miel adus din Lilliput, care modifică decizia
judecătorilor.

Robinson Crusoe este un roman de Daniel Defoe , care a fost publicat pentru
prima dată în 1719. Cartea este o autobiografie ficţională a caracterului titlu-
a naufragiat care isi petrece 28 ani pe o insula tropicala de la distanţă în
apropierea Venezuela , care se confruntă cu nativii americani , prizonieri şi
mutineers înainte de a fi salvat.

Povestea a fost probabil influenţată de Alexander Selkirk , un naufragiat

scoţian care a trăit timp de patru ani pe insula din Pacific numit "Más o
Tierra" (in 1966 numele său a fost schimbat la Insula Robinson Crusoe ),
Chile . Detaliile de a insulei Crusoe au fost, probabil, bazat pe Caraibe insula
Tobago , dat fiind că insula se află la nord scurtă distanţă de coasta Venezuelei
în apropiere de gura de vărsare a Orinoco râului, în vedere de Trinidad . [1] De
asemenea, este probabil ca Defoe a fost inspirat de către sau în limba engleză
traducerile în limba latină ale lui Ibn Tufail 's Hayy ibn Yaqdhan , un roman
mai devreme, de asemenea, stabilite pe o insulă pustie . [2] [3] [4] [5] O altă sursă
pentru romanul lui Defoe poate să fi fost Robert Knox 's cont de răpire de
către regele de Ceylon în 1659, în "Un cont istorice ale insulei Ceylon,"
Glasgow: şi MacLehose Sons (Publishers la Universitate), 1911. James [6]

Crusoe (numele de familie corupt din germană numele de "Kreutznaer" sau

"Kreutznär") stabileşte naviga de la a Dock Queen în Hull pe o călătorie pe
mare în luna august 1651, împotriva voinţei părinţilor săi, care doresc să
rămână acasă şi să urmărească o cariera, eventual în lege. După o călătorie
tumultoasa care vede navei sale naufragiat într-o furtună, pofta lui de mare
rămâne atât de puternic încât el stabileşte la mare din nou. Această călătorie
prea se încheie în caz de dezastru ca nava este preluat de Salé piraţi şi Crusoe
devine sclavul unui Moor . După doi ani de sclavie, el reuşeşte să scape într-o
barcă cu un baiat pe nume Xury; mai târziu, Crusoe este salvat şi împrietenit
de către căpitanul unui portughez navă în largul coastei de vest a Africii.
Nava este în drum spre Brazilia . Acolo, cu ajutorul de căpitan, Crusoe devine
proprietarul unei plantaţii .

Ani mai tarziu, el se alătură o expeditie pentru a aduce sclavi din Africa, dar
el este naufragiat într-o furtună cu privire la patruzeci de mile pe mare pe o
insula (pe care el numeşte Insula disperarii), în apropiere de gura de vărsare a
fluviului Orinoco râul pe 30 septembrie 1659. Tovarăşii lui muri cu toţii, cu
excepţia el însuşi, şi trei animale care au supravieţuit naufragiu, câinele
căpitanului şi două pisici. Având depăşi disperarea lui, el preia arme, unelte şi
alte provizii din navă înainte de a se rupe în afară şi chiuvete. El purcede de a
construi o îngrădit-in locuinţa lângă o peşteră pe care el însuşi macină. El ţine
un calendar de mărcile în a face o cruce de lemn construit de el, vanatori,
creste porumb şi orez, se usuca strugurii pentru a face stafide pentru lunile de
iarnă, învaţă să facă ceramica, ridică capre, etc, folosind instrumente create
din piatră şi lemn pe care el recolte pe insulă şi adoptă un papagal mic. El
citeşte Biblia şi devine religioase, mulţumind lui Dumnezeu pentru soarta lui
în care nimic nu lipsesc, dar este societatea umană.

Ani mai tarziu, el descoperă nativ canibali care vizitează ocazional insula să
omoare şi să mănânce prizonieri. La început, el intenţionează să-i omoare
pentru comiterea o urâciune, dar mai târziu îşi dă seama că acesta nu are
dreptul de a face în aşa fel încât canibali nu comite cu bună ştiinţă o crimă. El
visele de a obţine unul sau doi funcţionari prin eliberarea unor prizonieri,
atunci când un prizonier reuşeşte să scape, Crusoe îl ajută, denumirile noi
tovarăşul său "vineri" după zi a săptămânii a aparut. Crusoe apoi îl învaţă
limba engleză şi-l converteşte la creştinism.

După o altă parte de localnici ajunge să ia parte la o sărbătoare canibal,

Crusoe si vineri reuşesc să omoare majoritatea localnicilor şi de a salva doi
dintre prizonieri. Unul este tatăl de vineri, iar celălalt este un spaniol, care îşi
informează Crusoe că există spaniolii alte naufragiat pe continent. Un plan
este conceput în care spaniolul va reveni cu tatăl vineri la continent şi să aducă
înapoi pe ceilalţi, să construiască o navă şi navighează spre un port spaniol.

Înainte de întoarcerea spaniolii, o nava engleză apare; mutineers au preluat

controlul navei şi intenţionează să maro căpitan fostele lor pe insulă. Crusoe
şi grevă căpitanului navei o afacere în care el ajută căpitan şi marinari loiali
relua nava din mutineers, după care intenţionează să părăsească cel mai rău
dintre mutineers de pe insula. Înainte de a pleca pentru Anglia, Crusoe
prezinta mutineers fostul cum a trăit pe insulă şi afirmă că vor exista mai
mulţi bărbaţi venind. Crusoe lasă insula 19 decembrie 1686 şi ajunge în
Anglia, pe 11 iunie 1687. El află că familia lui l-au crezut mort şi nu era nimic
în testamentul tatălui său pentru el. Crusoe pleacă de la Lisabona pentru a
recupera profiturile de proprietatea sa din Brazilia, care ia acordat o cantitate
mare de avere. În concluzie, el ia uscat averea în Anglia pentru a evita care
călătoresc pe mare. Vineri vine cu el de-a lungul şi de modul în care îndura o
aventură ultima împreună, ca ei lupta impotriva sute de lupi înfometaţi în
timp ce trecerea Pirinei .

Cartea a fost publicată pe 25 aprilie 1719. Înainte de sfârşitul anului, acest

prim volum a rula prin intermediul a patru ediţii. În termen de ani, a ajuns la
o audienţă cât mai larg cu orice carte scrisă vreodată în limba engleză.

Până la sfârşitul secolului 19, nici o carte în istoria literaturii occidentale au

avut mai multe ediţii, spin-off-uri şi traduceri (chiar în limbi, cum ar fi inuite ,
coptă şi malteză ) decât Robinson Crusoe, cu mai mult de 700 de versiuni
alternative ale acestor, inclusiv a copiilor cu versiunile în principal, imagini şi
nici un text. [7]

Termenul " Robinsonade "a fost inventat pentru a descrie genul de poveşti
asemănătoare cu Robinson Crusoe.

Defoe a continuat să scrie un sequel-cunoscut mai mică, Aventurile Mai

departe de Robinson Crusoe . Acesta a fost destinat să fie ultima parte din
povestirile sale, în conformitate cu titlul original de pagini de la prima ediţie,
dar oa treia parte, Reflecţii grave de Robinson Crusoe a fost scris, este o uitat
serie cea mai mare parte de eseuri morale cu numele Crusoe ataşat la da
interesul.

Au fost multe poveşti de naufragiaţilor din viaţa reală în timpul lui Defoe.
iniţială inspiraţie lui Defoe pentru Crusoe este, de obicei considerat a fi un
marinar scoţian numit Alexander Selkirk , care a fost salvat în 1709 de către
Woodes Rogers expediţie "după patru ani de pe insula nelocuită a Más o
Tierra în Insulele Juan Fernandez în largul coastei chiliene . Rogers ","
Cruising Voyage "a fost publicată în 1712, cu un cont de calvar Alexander
Selkirk lui. Cu toate acestea, Robinson Crusoe este departe de o copie a lui
Rogers cont Woodes: Selkirk a fost Marooned la propria sa cerere, în timp ce
Crusoe a fost naufragiat; insule sunt diferite; Selkirk a trăit singur pentru tot
timpul, în timp ce Crusoe găsit tovarăşi, în timp ce Selkirk a rămas pe sa
insula timp de patru ani, nu, douăzeci şi opt. În plus, o mare parte a
recursului de romanul lui Defoe este şi captivant cont detaliat de Crusoe
gândurile, ocupaţii şi activităţi, care depăşeşte cu mult că descrierile de bază
"Rogers de Selkirk, care reprezintă doar câteva pagini. [ necesită citare ]

Interpretări

În ciuda stilului său narativ simplu şi absenţa iubirii motiv presupusele

indispensabil, acesta a fost primit bine în lumea literară. Cartea este una
dintre cărţile cele mai publicat pe scară largă în istorie. Acesta a fost popular
de la ziua în care a fost publicat.

Romancierul James Joyce remarcat faptul că adevarat simbol al cuceririi

britanic este Robinson Crusoe: El este adevărat prototip de britanici. colonist
"... Întregul spirit anglo-saxon este în Crusoe: independenţa bărbăteşti,
cruzimea inconştient, persistenţa, a lent dar eficient de informaţii, apatia
sexuala, taciturnity calcul. " [9]

Într-un sens Crusoe încearcă să reproducă societăţii sale de pe insula. Acest

lucru se realizează prin utilizarea european de tehnologie, agricultură şi chiar
o ierarhie rudimentară politic. De mai multe ori în romanul Crusoe se referă
la el însuşi ca "rege" al insulei, în timp ce căpitanul îl descrie ca "guvernator"
la mutineers. La sfârşitul romanului a insulei este menţionat în mod explicit
ca o "colonie". Idealizat master-servitor Defoe descrie relaţia dintre Crusoe şi
vineri, de asemenea, poate fi privită în termeni de imperialism cultural .
Crusoe reprezintă "luminate" în timp ce European Vineri este "sălbatic" care
pot fi rascumparate numai de la calea lui barbară de viaţă, prin asimilarea în
cultura lui Crusoe. Cu toate acestea Defoe ia, de asemenea, posibilitatea de a
critica cucerirea istoric spaniol din America de Sud.

Potrivit JP Hunter, Robinson nu este un erou, ci o Everyman . El incepe ca

un fugar, fără rost pe o mare el nu înţelege şi nu se termină ca un pelerin ,
care traversează un munte final să intre în ţara promisă . Cartea spune
povestea a modului în care Robinson devine mai aproape de Dumnezeu, nu
prin a asculta predici într-o biserică, ci prin petrecerea timpului singur
printre natura , cu doar o Biblie pentru a citi.

Robinson Crusoe este umplut cu aspecte religioase. Defoe a fost un puritan

moralist şi lucrate în mod normal în tradiţia ghid, scris cărţi despre cum să fie
un bun creştin puritan, cum ar fi noua familie Instructor (1727) şi curte
religioase (1722). În timp ce Robinson Crusoe este mult mai mult decât un
ghid, împărtăşeşte multe dintre temele şi morale şi puncte de vedere teologic.
"Crusoe" poate au fost luate de la Timothy Cruso, un coleg de clasa al lui care
au scris ghidul de cărţi a avut Defoe, inclusiv Dumnezeu Ghidul de Tineret
(1695), înainte de a muri la o vârstă fragedă - doar opt ani înainte de Defoe a
scris Robinson Crusoe. Cruso ar fi fost creată de către contemporani şi
asocierea cu cărţi ghid este clar. Acesta a fost chiar a sugerat că Dumnezeu
Ghidul de Tineret inspirat Robinson Crusoe din cauza unui număr de pasaje în
care locul de muncă, care sunt strâns legate de romanul deşi acest lucru este
de natură speculativă. [10]

Povestea biblică a Iona se face aluzie în prima parte a romanului. Ca şi Iona,

Crusoe neglijează lui "datoria" şi este pedepsit pe mare.
 Un laitmotiv al romanului este noţiunea creştină a Providenţei . Crusoe se
simte adesea ghidate de un destin divin, explicând astfel optimismul său robust
în faţa disperare aparent. Intuitiile sale diverse norocoşi sunt luate ca dovadă
a unei lumi spirit benign. Defoe foregrounds, de asemenea, această temă prin
organizarea de evenimente extrem de importante în romanul să apară de ziua
lui Crusoe.

Moral

Atunci când se confruntă cu canibali, Crusoe se luptă cu problema de

relativism cultural . În ciuda dezgustul lui, se simte nejustificate în exploataţie
băştinaşii punct de vedere moral responsabil pentru o practică atât de adânc
înrădăcinat în cultura lor. Cu toate acestea, el păstrează credinţa lui într-un
standard absolut de moralitate; el în ceea ce canibalism ca o "crimă
naţională" şi interzice practicarea Vineri de la ea. Modern cititorii pot, de
asemenea, reţineţi că, în ciuda moralitatea superior lui Crusoe, el acceptă
necritic instituţia de sclavie.

Economic

În clasic , neoclasic şi economia austriacă , Crusoe este utilizat în mod regulat

pentru a ilustra teoria de producţie şi de alegere, în absenţa comerţului, bani şi
preţurile. [11] Crusoe trebuie să aloce între eforturile de producţie şi de
petrecere a timpului liber şi trebuie să aleagă între posibilităţile alternative de
producţie pentru a răspunde nevoilor sale. Sosirea de vineri este apoi utilizat
pentru a ilustra posibilitatea de a şi câştigurile din comerţ.

Tratamentul clasic al economiei Crusoe a fost discutat şi criticat dintr-o

varietate de perspective.

Karl Marx a făcut o analiză a Crusoe, în timp ce batjocoritoare, de asemenea,

utilizarea grele în economia clasică din poveste fictiva, în lucrarea sa clasică de
capital . În termeni marxişti, experienţele lui Crusoe pe insula reprezintă
valoarea intrinsecă a muncii economice asupra capitalului. Crusoe frecvent
observă că banii pe care ia salvat de la nava este lipsit de valoare de pe insulă,
mai ales în comparaţie cu instrumentele lui.

Pentru criticul literar Angus Ross , punctul lui Defoe este că banii nu are nici
o valoare intrinsecă şi este valoros doar în măsura în care pot fi utilizate în
comerţ. Există, de asemenea, o corelaţie între notabile spirituală Crusoe şi
dezvoltare financiară, ceea ce înseamnă, eventual, credinţa lui Defoe în etica
muncii protestante .
[12]
Modelul Crusoe a fost, de asemenea evaluată din perspectiva feminismului
şi economia austriacă. [13]
 Cartea sa dovedit atat de popular incat numele celor doi protagonişti
principale au intrat în limbă. Termenul de "Robinson Crusoe" este practic
sinonim cu cuvântul "naufragiat" şi este adesea folosit ca o metaforă pentru a
fi respins. Robinson Crusoe, de obicei, menţionate la slujitorul lui ca "omul
meu vineri", de la care termenul de " Omul Vineri "(sau" Girl Friday ")
provine. Termenul a fost folosit în La Cava filmul lui Gregory " My Man
Godfrey ", în care un socialista bogat se încadrează în dragoste cu majordom
ei că a fost un naufragiat din cauza Marii Depresiuni. Acest lucru a fost, de
asemenea, utilizat într-un desen animat Popeye numit "Insula Fling" şi un
film numit " His Girl Vineri ".

Literatură

Robinson Crusoe a marcat începutul de ficţiune realist ca un gen literar [14] .

Succesul acesteia a dus la multi imitatori şi romanele naufragiat a devenit
destul de popular în Europa, în secolele 18 şi începutul 19. Cele mai multe
dintre acestea au căzut în obscuritate, dar unii au devenit stabilite, inclusiv
Swiss Family Robinson .

Romanul Crima si pedeapsa (1866) a consacrat gloria literara a lui

Dostoievski aparand pentru prima data in revista Russki Vestnik.
Urmarit cu interes de contemporani si tradus in aproape toate
limbile europene, romanul Crima si pedeapsa a reprezentat si o
prima inchegare literara mai completa a conceptiei sale filozofice.

Crima si pedeapsa este primul roman social-filozofic al lui

Dostoievski care trateaza cu o foarte mare seriozitate psihologia
crimei. Punctul de plecare al filozofiei lui Dostoievski este
adversitatea fata de burghezie si sistemul capitalist. Astfel una
dintre preocuparile tematice preponderente ale scriitorului este
reliefarea suferintelor si a mizeriei la care este condamnata
majoritatea oamenilor.

Dostoievski aseaza ideea principala a romanului si anume crima in

miezul controverselor epocii si realizeaza aceasta dezbatere in
cadrul unei naratiuni beletristice, respectand in permanenta toate
regulile constructiei epice. Autorul lasa in permanent impresia ca
nu face decat sa relateze intamplarile petrecute in viata unui
numar limitat de personaje si intr-o perioada de timp relativ
scurta.

Firul principal al subiectului este motivarea crimei iar in

continuare motivarea impulsurilor care-l conduc in cele din urma
pe eroul principal sa-si recunoasca vina.
Crima si pedeapsa ilustreaza mobilitatea metodei dostoievskiene
de lucru, sistemul de mutatii proprii creativitatii de acest tip.
Situat la antipodul clasicismului nu numai prin sursele de
inspiratie si rezultatul finit, ci si prin drumul strabatut de la obiect
la continutul artistic, romancierul isi schimba permanent
proiectele, pe tot parcursul realizarii lor. Unghiul sau de vedere
este cu desavarsire lipsit de fixitate, si oricat de certe la inceputul
elaborarii , intentiile sale sufera pana la sfarsit intotdeauna
transformari esentiale. Romanul lui nu ni se infatiseaza de aceea
ca monolit , sculptat intr-un unic si nefisurat bloc de marmura, ci
ca o impletire de motive mozaicale contrastante si chiar
contrdictorii. Crima si pedeapsa este dintre toate romanele lui
Dostoievski cel mai « rotund » , cel mai « construit ” , cel mai
apropiat perfectiunii traditionale.

Actiunea romanului se desfasoara in anul 1865 , marcat de o

grava criza financiara, si nu intamplator debuteaza povestea lui
Raskolnikov sub semnul aceleiasi crize. Familia lui se afla in
pragul mizeriei, el insusi trebuie sa isi intrerupa studiile din cauza
starii materiale precare ; pentru a-si ajuta mama si fratele , Dunia
vrea sa se vanda , intocmai ca prostituatele de rand. Ce putea fi
mai firesc in Petersburgul mizeriei si al camatarilor decat uciderea
si jefuirea unei camatarese ?!

Tema capitalului si a pauperitatii isi ocupa pentru intaia oara locul

sau central in literatura rusa, motivul banilor , intonat in Oameni
sarmani si reluat in variatiuni continue in Adolescentul , devine un
adevarat laitmotiv in Crima si pedeapsa. Familia Marmeladov este
nucleul dezbaterii nemijlocit si ostentativ sociale intreprinse de
Dostoievski in romanul sau. Vechea si permanenta lui preocupare
pentru umilitiii si obiditii soartei isi atinge adevaratul ei apogeu.

Roskolnikov este baiatul unei familii cu venituri foarte modeste

( mama sa e o vaduva cu o pensie infima) si care pentru a urma
cursurile la Facultatea de drept a Universitatii din Petersburg,
trebuie sa isi castige singur banii. El pierde lectiile si neputand
plati taxele cuvenite este eliminat din universitate. Roskolnikov
isi iubeste mama si sora si sufera crancen din cauza ca in loc sa le
sustina, le obliga la sacrificii. Primirea unei scrisosri de la mama
sa , perspectiva sacrificiului rusinos al surorii alimenteaza revolta
tanarului si il intareste in hotararea sa mai veche de a-si omori
camatareasa, hotarare pe care o abandonase in ajun, dupa vizita
« de proba » la camatareasa. Roskolnikov vede prin crima sa o
sansa pentru ai feri de mizerie si umilinta pe cei care ii sunt dragi.
Aceasta motivare il determina sa creada ca ar avea dreptul sa
incalce normele morale obisnuite in folosul oamenilor. Aceasta
gandire este influentata de discutia dintre stundentul si ofiterul
din restaurant , discutie pe care Roskolnikov o aude si pe care o
retine , deoarece ideea studentului coincide intr-un mod ciudat cu
propriile sale framantari.
Romanul motiveaza crima prin mizerie, motivare amplificata si
prin destinul familiei Marmeladov si prin alte tablouri de mizerie si
suferinte la care asista Roskolnikov.

Ideea predestinarii este sugerata nu doar prin coincidenta

intamplarilor, dar si prin existenta unor forte inexplicabile , care il
dirijeaza pe Roskolnikov , il obliga sa treaca prin Semmaia cu
toate ca drumul lui nu era pe acolo. In discutia cu Porfin Petrovici,
la observatia acestuia ca « ma rog » ce se va intampla daca
oamenii obisnuiti vor incepe « sa taie la dreapta si la stanga »,
Roskolnikov raspunde ca din acest punct de vedere nu e
justificata vreo ingrijorare , intrucat acesti oameni mici se sperie
singuri de ceea ce au facut si se executa singuri « se pocaiesc in
public – ceea ce este frumos si e o pilda inaltatoare ; intr-un
cuvant, nu aveti nici un motiv sa va nelinistiti din pricina lor…
Exista o anumita lege in aceasta privinta ».

Complexitatea relatiilor intre diferite personaje il determina pe

cititor sa vada in soarta lui Roskolnikov in primul rand o tragedie
determinata de nedreptatea sociala. Pe tot parcursul actiunii
Roskolnikov, fiind un personaj complex manifesta o varietate de
trairi sufletesti : compasiunea pentru Marmeladov si familia
acestuia (fara de care nu putea sa aiba loc intalnirea cu Sonia,
hotaratoare pentru destinul personajului), indignarea impotriva
casatoriei Duniei cu Lujin, interesul pentru orice suferinta
omeneasca ( intalnirea cu fetita beata etc.).

II aparuse ideea de a trece peste piedicile absurde pe care

oamenii si le ridicasera in fata, de a-si verifica personalitatea de a
incerca , de a indrazni .

« N-am ucis casa o ajut pe mama, aste-s vorbe ! N-am ucis ca ,

obinand mijloace si putere, sa ajung binefacatorul omenirii ! Nu
pentru asta ! Am ucis si atata tot ; am ucis pentru mine si in clipa
aceea desigur, nu ma gandeam deloc daca am sa ajung
binefacatorul omenirii sau am sa fiu toata viata un parazit social !
…N-a fost banul motivul principal ca am ucis. Sonia , altceva m-a
indemnat(..)atunci voiam sa stiu daca sunt si eu un paduche ca
ceilalti sau sunt un om in toata puterea cuvantului. Daca voi putea
sa trec peste unele piedici ? Daca voi cuteza sa ma aplec si sa
ridic de jos puterea ? Daca sunt o faptura tremuratoare sau am
dreptul… ». Piedica peste care se simte obligat sa treaca este
viata aproapelui , fie el tata, iubit sau un necunoscut :
inlaturandu-i , aparent motivat sau gratuit , aceste fiinte isi
asuma prerogativele judecatorului suprem , se substituie – in
viziunea dostoievskiana –lui Dumnezeu.

Asasinul se simte izolat , insingurat , incapabil de a-si iubi mama

ori sora, de a dialoga cu semenii sai (cu exceptia Soniei care ii
ramane fidela tot timpul). Este semnificativa intentia
romancierului de a-si constrange eroul « sa-si zboare creierii » ca
si gratierea lui ulterioara. In ceea ce-l priveste pe Raskolnikov,
condamnarea lui a fost comutata in doar opt ani de munca silnica
cu deportare, judecatorul-autor prevazand din timp
disponibilitatile sale pentru « invierea lui Lazar ».

Suferinta este ideea etica centrala a lui Dostoievski . Omului ii e

harazita suferinta, el trebuie sa se curete de pacat prin chinuri
multe si grele. Lovitura de teatru de la capatul celei de a doua
intalniri cu anchetatorul – neasteptata marturisire a falsului
criminal , tocmai cand nervii lui Roskolnikov sunt pe cale de a
ceda si arta psihologica a lui Porfiri Petrovici a reusit aproape sa-i
infranga rezistenta- indeplineste in roman nu numai o functie
arhitectonica , ci si una de continut , morala si filozofica. Ea
amana deznodamantul fatal, pentru ca Dostoievki nu vrea ca
Raskolnikov sa cada intr-o capcana, ci sa isi recunoasca el insusi ,
vinovatia, in numele unei anume « idei » - si de fapt apropie acest
deznodamant in masura in care ilustreaza in ochii adevaratului
ucigas aceasta idee. Daca oameni nevinovati se denunta , vor sa
se descarce de pacatele lor suferind pentru a le altora , atunci cu
atat mai mult se cuvine recunoscuta crima faptuita cu adevarat !

Raskolnikov din Crima si pedeapsa va incerca experienta

supraomului : depasirea zidului moralei comune ; dar va suferi
esecul : delictul se va intoarec impotriva lui din pricina acelei
intime prezente a lui Dumnezeu in constiinta vinovatului, care
este remuscarea si in aceasi timp, mantuirea.

Pe de alta parte, personajele pozitive (ideale, in conceptia

autorului) sunt zugravite mult mai palid. Razumihin si Dunia se
comporta firesc , dar nu se intiparesc in memorie, sunt sterse.
Razumihin ,desi se ingrijeste de Raskolnikov cat este bolnav si
castiga prin naturaletea si sufletul sau bun admiratia mamei lui
Raskolnikov cat si a Duniei , aflat impotriva socialistilor si pentru
virtutile « solului » natal, este doar un : « baiat bun». Judecatorul
de instructie Porfiri Petrovici e ingenios, bun psiholog (analiza
psihologica a comportarii lui Raskolnikov inainte si dupa crima o
face mai ales prin intermediul acestui personaj), dar si el e un om
prea obisnuit , iar in roman are doar o functie nu si un rol. In ciuda
prezentei sale relativ « sterse » in roman (pronunta cele mai
putine cuvinte) , Sonia Marmeladova ramane unul din personajele
celebre ale literaturii universale. Sonia desi face parte din
categoria oamenilor umili , ea il determina pe Raskolnikov sa
marturiseasca crima. Astfel ea reprezinta o intrupare a
principiului smereniei, a frumusetii uname pe care sacrificiul o
pastreaza in om , chiar daca soarta il impinge in mocirla (Sonia
fiind prostituata pentru a-si asigura existenta).

Crima si pedeapsa este romanul tulburarii sufletesti a lui

Raskolnikov , care savarseste crima datorita mizeriei in care
traieste incalcand regulile morale si fraternitatea umana. Trairile
sufletesti intense a le personajului pot da dovada uneori de cinism
acesta fiind chiar mandru de crima pe care socoteste ca a
savarsit-o pentru o cauza nobila. Crima si pedeapsa este povestea
unei aventuri, a unui destin. Nu doar pentru ca Raskolnikov
participa la douazeci si sapte din cele patruzeci de episoade ale
romanului , sau pentru ca in cele doua saptamani, scurse de la
prima vizita la batrana camatareasa pana la autodenuntare, el se
afla permanent in centrul actiunii (care dureaza efectiv doar noua
zile si jumatate), ci mai cu seama fiindca toti ceilalti eroi ai cartii –
sora si mama lui, Sonia si Razumihin, Lujin si Svidrigailov – sunt
laturile, valentele , posibilitatile sale , tot atatea fatete ale unuia
si aceluiasi caracter. Crima si pedeapsa este povestea unei idei,
pe care o intruchipeaza , pro si contra , toate personajele cartii nu
si Raskolnikov : ideea naturii lor superioare, infrangand
obstacolele , a luptei cu stupidele prejudecati umaniste, a alesilor
ce dispun in voie de inertul material uman , a conducatorilor cu
drepturi nelimitate si subjugand pe temeiul unui plan calculat la
rece milioane de sclavi, a fortei neinduratoare careia trebuie toti
sa i se supuna fara sa cracneasca, ideea cesarismului, ideea
napoleoneana, ideea supraomului !

Crima si pedeapsa este si o antologica sociografie

peterzburgheza, monografia orasului monoton si cenusiu,
mohorat, mucegait, dospind de vicii, cu ulite intunecoase si piete
murdare, cu birturi in care scandalurile se tin lant si camere de
hotel in care s-au cuibarit plosnitele, cu umbre slabite de foame,
innecate in alcoolism si prostitutie, cu podurile de pe care
nenorocitii ajunsi la capatul puterilor se arunca in apa tulbure si
rece a Nevei.

Crimă și pedeapsă

Crimă și pedeapsă este un roman scris de autorul rus Fiodor

Dostoevski, fiind publicat pentru prima dată în ziarul intitulat
„Mesagerul rus”, apărând în 12 numere lunare ca mai târziu să fie
publicat ca roman, fiind considerat una dintre cele mai cunoscute
opere literare a tuturor timpurilor, cu influențe asupra
romancierilor ce i-au urmat.

Romanul prezintă în prim plan drama lui Raskolnikov, un student

care pune la cale uciderea și jefuirea unei bătrâne cămătare,
pentru a-și rezolva problemele financiare, dar și din dorința de a-
și demonstra lui însuși că este îndreptățit să o facă.

Etalând unele simptome de grandomanie, Raskolnikov se

considera o persoană înzestrată cu calități deosebite, asemenea
lui Napoleon. Ca om exatraordinar, își simte justificată decizia de
a ucide, încât nu se mai include în barierele morale ale oamenilor
de rând. Cu toate acestea însă, imediat după săvârșirea crimei,
protagonistul se îmbolnăvește și are remușcări cu privire la
acțiunile lui. Romanul portretizează realizarea treptată a
infracțiunii lui Raskolnikov și dorința lui crescândă de a se
confesa. Mai mult, tânărul încercă să își protejeze sora, pe Dunia,
de admiratorii acesteia, dar și dragostea lui neașteptată pentru o
tânără prostituată, Sonia Marmeladova, în dorința crescândă de a
scăpa de remușcări și a se mântui prin ispășire.

Teme

Romanul rus ilustrează tema obținerii salvării prin suferință , o

trăsătură des întâlnită în opera lui Dostoevski, în religia creștină
considerându-se că suferința are efect purificator asupra spiritului
uman, acordându-i șansa mântuirii.

Unul din personajele care întruchipează aceasta temă este Sonia,

care, ajutată de credință, găsește energia necesară pentru a-l
călăuzi și a-l susține pe Raskolnikov, în ciuda propriei suferințe.
Cu toate că pare neîndurătoare, demonstrează o structură de
caracter optimistă în sfera moralității creștine.

Autorul rus susține ideea că mântuirea este o opțiune posibilă

pentru toți oamenii, chiar și pentru cei cu păcate grave. Devenit
conștient de acest fapt, Raskolnikov își mărturisește fapta și
așteaptă ispășirea. Sonia, cu sprijinul dragostei ce-i poartă lui
Raskolnikov, întruchipează trăsătura ideală a iertării creștine,
acordându-i acestuia din urmă șansa de a-și ispăși crima și de a
accepta pedeapsa.

O altă temă este cea întâlnită și în existențialismul creștin prin

care se definesc barierele morale ale faptelor omului, într-o lume
stăpânită de Dumnezeu.

Raskolnikov examinează barierele impuse și decide că un act

imoral este justificat atunci când acesta conduce la un lucru
extraordinar, la o amprentă a utilitarismului. Acesta este motivul
schițat în prima parte a romanului, dar mai târziu, când
protagonistul se confesează Soniei și încearcă să îi explice bazele
actului pentru care acum se disprețuiește, dezvăluie ideea
dorinței de a-și dovedi independența față de orice normă morală,
comițând o crimă și asigurându-se că moralul său nu va fi măcinat
de aceasta. Dacă această idee s-ar fi dovedit viabilă, Raskolnikov
s-ar fi putut imagina ca fiind unul din puținii oameni născuți
pentru a conduce, pentru a deveni lideri, aflându-se mult
deasupra oamenilor de rând, care nu aveau curajul să se afirme.
Acest gând este orientat discret spre “supra-omul” lui Nietzsche,
fiind prefigurat și de discursul lui Vautrin către Rastignac în “Le
Perre Goriot” a lui Balzac, unde Vautrin face clară ideea că cineva
precum Napoleon are dreptul sa nu tina seama de legile morale,
iar omul care se consideră puternic trebuie să o facă fară să
clipească. Cu toate acestea, Dostoevski este împotriva unei
asemenea gândiri, exprimându-și ideile contrare prin supunerea
protagonistului său la grele frământări de conștiință în urma
crimei săvârșite.

Caracterizare

Datorită faptului că Raskolnikov este protagonistul romanului,

povestea este narată în majoritate din punctul său de vedere.
Numele său derivă din cuvântul de origine rusă “raskolnik”,
însemnând “divizat, schismatic”, fiind o alegere adecvată, din
moment ce trăsătura sa fundamentală este sustragerea sa din
societatea umană. Mândria si ntelectualismul său îl conduc spre
dispretuirea restului uman.si um ar dori să perpetueze specia. În
contrast cu aceasta, el se crede parte integrantă a unui grup de
“super-oameni” și că în acest mod poate încălca legile morale în
scopul atingerii unui scop măreț, ca acela al binelui utilitarist. Cu
toate acestea, vina care îl macină după uciderea Alionei Ivanovna
și a Lisavetei și starea continuă de leșin pe care o are de fiecare
dată când îi sunt menționate păcatele, servesc drept dovadă că el
nu este făcut din aceeași materie ca și adevărații super-oameni,
asemenea lui Napoleon.

Cu toate că a luat decizia să se confeseze pe tot parcursul

romanului și să iși accepte condiția mediocră, el rămâne ferm
convins de faptul că uciderea deținătoarei casei de amanet a fost
justificată.

Ultima sa realizare, aceea că o iubește pe Sonia, este singura

suficient de puternică pentru a depăși concepția sa despre lume.
Relația lui Raskolnikov cu celelalte personaje contribuie foarte
mult la punerea în lumină a personalității protagonistului și a
auto-cunoașterii. Cu toate că ține la prietenul lui, Razumihin, la
mama sa, Pulheria Alexandrovna și la Dunia, Raskolnikov este
atât de prins în gândirea sa sceptică asupra lumii, încât este de
multe ori lipsit de înțelegere pentru cei ce încearcă să îl ajute. El
se atașează de Sonia, pe care încearcă să o asociaze cu încălcarea
normelor sociale, dar nu reușește să înțeleagă că păcatul ei este
diferit de al lui: în timp ce ea se sacrifică cu adevărat pentru
binele celorlalți, el comite crime pentru binele propriu.

În final, în discuțiile lui cu Svidrigailov, bărbat care încercase s-o

seducă pe Dunia, poziția lui Raskolnikov este pragmatică. Cu
toate că îl disprețuiește pe cel din urmă din cauza depravării, pare
a avea nevoie de ceva de la el - probabil schimbarea perspectivei
din care este privită crima sa, dorindu-și să nu mai fie văzută ca
un lucru atât de grav.
Viata lui David Copperfield - roman al scriitorului englez Charles Dickens.

Romanul, publicat in 1849-1850, este, in cea mai mare parte, de inspiratie

autobiografica, dupa cum preciza scriitorul insusi: „Am lucrat din zori si
pana in noapte, cu rabdare si cu greu. Am scris o poveste cu subiect luat din
propria mea experienta. Cartea de fata nu face in fond decat sa astearna in
scris amintirile mele."

Viata lui David Cop-perfield este insa mai mult decat un roman
autobiografic, fiind in acelasi timp si o cronica a societatii engleze din epoca
reginei Victoria.
Romanul urmareste destinul lui David Cop-perfield care, ramanand orfan
de tata (cu sase luni inainte de a se naste), va trebui sa suporte asprimea si
teroarea tatalui vitreg - Edward Murdstone si a surorii acestuia - Jane
Murdstone.
Nesuportandu-1 pe David in cadrul familiei, acestia il trimit mai intai la o
scoala din apropierea Londrei, condusa in mod tiranic de domnul Creakle.
Dupa moartea mamei sale, David este silit sa lucreze la firma tatalui sau
vitreg, unde muncea din greu, ca spalator de sticle, pentru sase silingi pe
saptamana. Parasit de toti si lipsit de afectiune, tanarul David se refugiaza
la matusa lui, pe nume Betsey Trotwood. Aceasta, fire generoasa, va
suporta toate cheltuielile de scolarizare si intretinere a tanarului David.

Dupa ce isi termina studiile, David se angajeaza la biroul avocatilor Francis

Spenlow si Jor-kins. Cand matusa Betsey Trotwood isi pierde toate
investitiile, David se mobilizeaza in gasirea unor mijloace de existenta.
invata stenografia, il ajuta pe doctorul Strong sa redacteze un dictionar si
scrie nuvele.
David se casatoreste cu Dora Spenlow, fiica avocatului Spenlow. Moartea
acesteia, in urma unei boli, il indurereaza profund, dar il face sa se apropie
tot mai mult de o veche prietena, Agnes.
David reuseste sa-1 salveze pe tatal lui Agnes, domnul Wickfield, in casa
caruia fusese gazduit in timpul studiilor de diabolicul arivist Uriah Heep.
Romanul se incheie prin casatoria lui David, acum scriitor in plina glorie,
cu sensibila Agnes Wickfield, spre bucuria, indeosebi, a celor doua doamne
care au vegheat la devenirea lui David: matusa Betsey si dadaca Peggotty.
in spirit romantic, personajele negative ale romanului isi primesc pedeapsa
cuvenita: Uri-ah Ileep va ajunge la inchisoare ca urmare a unor falsuri care
au prejudiciat Banca Angliei; fostul director al scolii Salem House, domnul
Creakle, un om crud si incult, va ajunge un simplu director de penitenciar
etc.