Sunteți pe pagina 1din 3

Cardiovascular-C4

Suflurile cardiace si clacmentele; frecatura pericardica

Suflurile cardiace sunt fenomene sonore determinate de turbulente ale sangelui in


cazul defectelor valvulare. In afara de suflurile valvulare exista si cele functionale legate de
contractia miocardului si suflurile accidentale.
Indiferent de originea lor, suflurile se localizeaza in functie de focar sau se
raporteaza la perioada revolutiei cardiace.
Intensitatea lor este variabila in functie de tipul afectiunii sau gravitatea ei,
descriindu-se 6 grade de intensitate.
Suflurile accidentale mai sunt denumite inocente, benigne sau anorganice. Ele sunt
sistolice de cele mai multe ori, se percep in mai multe focare, sunt scurte si nu iradiaza. Se
atenueaza pana la disparitie la schimbarea pozitiei, cu respir sau dupa efort. Aceste sufluri
benigne se datoreaza cresterii vitezei fluxului sanguin ca in hipertiroidii, anemii, febra sau
sarcina. Pot aparea in unele afectiuni pulmonare.
Clacmentele (clicurile) sunt zgomote cu frecventa inalta si durata scurta, localizate
in sistola sau diastola cu mecanisme de producere diferite. Clacmentele sistolice cele mai
frecvente apar in faza initiala a ejectiei-se numesc protosistolice (si mezosistolice si
telesistolice). Ele apar in stenoze valvulare, hipertensiune arteriala sistemica sau hipertensiune
pulmonara.
Clacmentele mezosistolice sau telesistolice se datoreaza parolapsului mitral (caderea
valvelor mitrale spre ventriculul stang). Clacmentul diastolic apare dupa zgomotul 2 in focarul
mitral, se numeste clacment de deschidere a mitralei si apare pe o valva mitrala indurata.
Se descrie un clacment pericardic ce apare in unele pericardite constrictive, nu este
de origine valvulara, ci se datoreaza opririi bruste a umplerii ventriculare.
Frecatura pericardica este un zgomot supraadaugat ce se percepe in ambele faze
ale revolutiei cardiace; intensitatea lui este crescuta in ortostatism sau la flexia trunchiului
odata cu apropierea pericardului de peretele toracic. Nu este influentat de respiratie, se percepe
limitat pe aria cardiaca si are caracter superficial. Poate aparea in pericarditele izolate sau in
pericarditele ce insotesc afectiuni cardiace, anemie, neoplasme de pericard.

Testarea de efort

Pentru a aprecia in timp tratamentul aplicat bolnavului apelam la capacitatea de


efort. Testarea ei se realizeaza prin probe de efort neetalonabile sau etalonabile.
Din probele de efort neetalonabile fac parte diferite tipuri de efort fizic
(genuflexiuni; mers; alergare; urcare de scari sau rampe) ce nu pot fi folosite pentru bolnavi.
Sunt folositoare la sportivi cand se urmareste modificarea unui parametru al starii sale fizice.
Dezavantajul este ca sunt nereproductibile si nu pot fi comparate cu altele.
Se apeleaza la probe de efort etalonabile prin care se realizeaza dozarea consumului
de energie al organismului pentru un efort oarecare. Energia consumata de organism se
evidentiaza prin consumul de O2. Intensitatea unui efort oarecare este evidentiata prin formula
forta de deplasare/timp. Unitatea de masura este kgxm/secunda.
Un echivalent al acestei unitati de masura este Watt/secunda. 1 Watt/secunda=6,12
kgm/minut. Potrivit acestei formule lucrul mecanic (L)=intensitate (I) x timp. In fiziologia
umana ne intereseaza intensitatea eforturilor, timpul fiind standardizat (5, 6, 10 minute).
Pe durate scurte aceste teste nu suprasolicita organismul prin timpul desfasurarii, ci
prin intensitatea efortului depus. Daca eforturile de tip maximal sau submaximal pot fi
2

suportate de organism pe perioade mici de timp, acelasi organism poate desfasura un lucru
mecanic moderat pe durate de timp cuprinse intre 30 de minute si 4, 6 ore. Toate aparatele
folosite pentru testare sau pentru sustinerea unui efort sunt etalonate in Watt/secunda sau un
kgm/minut.
Tipurile de efort sunt: efortul dinamic (sau izotonic) si efortul static (sau izometric).
In efortul dinamic musculatura are activitate ciclica; pe baza acestui tip de efort sunt
concepute toate sistemele de testare sau de antrenare (urcarea sau coborarea unei scarite;
alergarea pe covor rulant; ramajul; pedalaj). Efortul dinamic se poate intinde pe durata mai
mare de timp dozand cantitatea de efort depusa si servind ca mijloc de antrenare.
Efortul static se masoara cu dinamometru, muschiul realizand o contractie unica,
lunga, fara relaxare. In situatiile patologice, testarea prin eforturile statice nu este
recomandata; ea va fi aplicata doar la bolnavii ce nu pot fi mobilizati.
In cazul scaritei, subiectul urca si coboara intr-un anumit ritm mentinut cu ajutorul
metronomului. Lucrul mecanic depus consta in ridicarea propriei greutati corporale la nivelul
treptei de un anumit numar de ori pe minut. Avantajele acestui tip de efort sunt ca este ieftin,
usor de realizat si pacientul este usor de instruit. Dezavantajele sunt ca parametrii
cardiovasculari (frecventa cardiaca; tensiune arteriala…) se urmaresc greu in timpul efortului.
Modalitatile de modificare a efortului in acest caz sunt: modificarea inaltimii
scaritei; modificarea ritmului de urcare; modificarea greutatii deplasate prin adaugarea de
greutati.
Covorul rulant: efortul depinde de viteza de derulare a covorului si de panta
covorului. Avantaje: este un efort fiziologic, iar pacientul poate fi monitorizat. Dezavantaj:
relativ complicata aparatura si la viteza mare de derulare se pot produce accidente.
Bicicleta ergometrica: subiectul pedaleaza in functie de intensitatea stabilitatii cu
franare mai mare sau mai mica; sistemul de franare este electric sau electromagnetic;
bicicletele sunt etalonate in Watt.
Avantaje: ritmurile de pedalare sunt constante; frecventa de pedalare variaza 60-
90/minut; cand subiectul oboseste, bicicleta isi incetineste ritmul sau il micsoreaza; franarea
este mai usor de montat, mai ieftina decat covorul rulant; subiectul poate fi monitorizat; poate
fi folosit si de pacienti supraponderali, deoarece descarca articulatiile membrelor inferioare;
poate fi rasturnata si folosita din decubit.
Dezavantaje: pacientul nu stie sa mearga pe bicicleta.
Kinetoterapeutul trebuie sa aiba grija ca saua sa fie montata astfel incat membrul
inferior sa fie usor flectat si sa poata exercita presiune asupra pedalei in tot timpul rotatiei.
Tipuri de efort:
-se poate face efort de lunga durata in scop de antrenament (pentru bolnavi nu
mai mult de 20-30 de minute);
-se poate face efort de scurta durata in scop de testare (la bolnavi) sau de
antrenament (la sportivi).
La sportivi, intensitatea efortului creste brusc pe durata de 90 secunde-2, 3 minute
inainte ca parametrii cardiovasculari sa se adapteze la efort. La subiectii bolnavi se foloseste
efortul cu durata de 4-6 minute crescandu-se treptat intensitatea pana la intensitate maxima.
Pentru un adult sanatos treptele sunt de 25W. Capacitatea maxima de efort a fiecarui
individ este apreciata indirect. Un individ de 15 ani are o frecventa cardiaca maxima de 220
batai/minut; 18 ani195-205 batai/minut; 65 de ani165 batai/minut. Si la testare si la
antrenament nu se va depasi 85% din frecventa cardiaca maxima relativa.
La testarea de efort se urmareste atingerea acestei frecvente maxime relative ce
variaza cu varsta: 20-29 anifrecventa maxima relativa de 170 batai/minut; 30-39 ani160
batai/minut; 40-49 ani150 batai/minut; 50-59 ani140 batai/minut; 60-69130
batai/minut.
3

Capacitatea maxima de efort va fi urmarita prin mentinerea frecventei cardiace in


timpul antrenamentului la nivelul maxim relativ; treptat se observa prin imbunatatirea
conditionarii cresterii lucrului mecanic efectuat la aceeasi frecventa cardiaca.
In paralel se imbunatateste consumul de O 2, eliminarea de CO2, coeficientul
respirator, scaderea cantitatii de acid lactic din sange.
Daca consumul de O2 nu mai creste peste anumite limite in timpul antrenamentului
inseamna ca pacientul si-a atins capacitatea maxima de efort.